Scrisoare deschisă către dl. Constantin Aslam

Postată la Radio România Cultural,pe blogul emisiunii „Izvoare de filosofie”, la adresa

http://izvoaredefilosofie.radiocultura.ro/p/opinii.html

Dragă domnule Aslam,

blogul emisiunii dumneavoastră este, în sine, un eveniment cultural – şi ar trebui promovat ca atare.

"Legături" şi "Retrospectiva 2010" sunt o contribuţie extraordinară – unică, după ştiinţa mea, în blogosferă.

V-aş ruga însă, dacă se poate, să introduceţi şi o pagină cu evenimentele filosofice ale anului 2011 (simpozioane, sesiuni de comunicări, conferinţe etc.).

Dacă aţi mai introduce şi un Forum, blogul acesta ar avea toate şansele să devină o adevărată Agora a gândirii filosofice româneşti.

Cele 45 de minute ale emisiunii dumneavoastră sunt mult prea puţine pentru a putea permite mai mult de două-trei intervenţii telefonice din partea ascultătorilor. Sunt sigur că aveţi mulţi ascultători de calitate, care au lucruri interesante de spus, dar se sfiesc să intre în direct, în dialog cu «profesioniştii».

Pentru majoritatea oamenilor filosofia este o experienţă intimă a inimii şi a minţii – o formă tainică de creştere pe dinlăuntru a sufletului, ca o floare de mină. Majoritatea oamenilor rămân toată viaţa lor în condiţia de ascultători («acustikoi», cum erau numiţi novicii în Şcoala lui Pitagora) – dar, uneori, experienţa lor de gândire poate fi mai avansată decât aceea a unui «profesor de filosofie» (tare mai degrabă în materie de informaţii şi referinţe bibliografice decât în materie de idei).

Dialogul filosofic este cu totul altceva, şi, de regulă, se sfârşeşte prost – cum i s-a întâmplat şi lui Socrate – tocmai pentru că «cel care gândeşte în mod autentic» se află de fapt într-o perpetuă criză semantică şi, prin urmare, într-o perpetuă stare poietică, de căutare a unor noi cuvinte şi licenţe stilistice.

Filosofia şi poezia sunt înrudite – s-a spus – sunt cele două feţe ale uneia şi aceleiaşi stări originare de uimire ale omului intrat pe marea spirală a întrebărilor metafizice.

Autenticitatea în filosofie este sinonimă cu creativitatea în materie de limbaj – noutatea în materie de cunoaştere este prin însăşi natura ei inefabilă – şi asta îl face pe «cel care gândeşte în mod autentic» extrem de vulnerabil în faţa unui «filosof de profesie» – mai ales în faţa unui «filosof analist», care, precum vechii retori, umblă mereu cu discursurile în sân, şi, când merge în Agora, la discuţii, se duce pregătit ca la piaţă, ca să vândă ceva ce a luat (mai mult sau mai puţin fraudulos) de la alţii. La asta cred că se referea şi Noica atunci când vorbea despre lăutărism în filosofie.

Între «amator» şi «lăutar» este o deosebire semantică fundamentală – pe care, de regulă, «profesioniştii filosofiei» o expediază cu un dispreţ suveran.

Lăutarul este insul care şi-a ridicat amatorismul la rang de profesie – care se simte confortabil în ignoranţa lui şi pentru care arta este un fel de marfă de contrabandă – este insul care trăieşte din pastişarea, înzorzonarea stilistică, adnotarea sau deconstruirea analitică a partiturilor altora.

Amatorul este un profesionist al gândirii în devenire.Cred că lui Socrate nu i-ar fi trecut niciodată prin cap

să se considere un «profesionist al gândirii» – ca Hippias, Protagoras sau Gorgias – ci, în cel mai bun caz, un amator de filosofie.

Am senzaţia, uneori, că România este plină de astfel de amatori de filosofie – în sensul cel mai înalt şi mai nobil posibil – condamnaţi însă la tăcere şi la dispariţie în anonimat încă dinainte de a se naşte. Pe aceştia îi iubesc cel mai mult. La ei aş vrea să ajungă cuvintele acestea. Pentru ei mi-am luat şi eu inima în dinţi şi am cutezat să vorbesc anul trecut de la microfonul Izvoarelor de filosofie.

La mulţi ani! – dragă domnule Aslam – emisiunii şi blogului dumneavoastră.

Cu deosebită stimă,

Marcel ChelbaReşiţa, 9 februarie 2011

PS: Să ne reamintim puţin de Eminescu, apropo de poietica gândirii autentice:

CRITICILOR MEI Multe flori sunt, dar puţine Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieţii, Dar se scutur multe moarte. E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai a spune, Înşirând cuvinte goale Ce din coadă au să sune. Dar când inima-ţi frământă Doruri vii şi patimi multe, Ş'a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gândirii, Toate cer intrare 'n lume, Cer vestmintele vorbirii. Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria-ţi vieaţă, Unde ai judecătorii, Ne'nduraţii ochi de ghiaţă?

Ah! atuncea ţi se pare Că pe cap îţi cade cerul:Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul? Critici voi, cu flori deşerte, Care roade n'aţi adus — E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai de spus.