Colaboratori: MMFPSPV - Direcția pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități Consiliul Local al Orașului Simeria - Serviciul Public de Asistență Socială Fundația Light into Europe

MANUAL pentru organizațiile

persoanelor cu dizabilități –––––––––––––––––––––––––––––––––––

Obiective și tehnici moderne în lobby și advocacy în domeniul

dizabilității în lumina Convenției ONU privind drepturile

persoanelor cu dizabilități

“Oricât de dificilă poate părea viaţa, este

întotdeauna ceva ce poţi face și la care poţi

să ajungi. Important este să nu renunţi.”

Stephen Hawking

“Societatea civilă, în special persoanele cu

dizabilităţi şi organizaţiile care le reprezintă,

vor fi implicate şi vor participa pe deplin la

procesul de monitorizare.”

Convenția ONU privind drepturile

persoanelor cu dizabilități. Art. 33 (3)

2

3

Echipa de autori: Ecaterina Vrășmaș, coordonator manual

Sînziana Dobre

Diana Chiriacescu

Andreia Moraru

Anna Maria Neagoe

Traian Vrăsmaș

Maria Monica Stanciu

Corectură și editare: Dana Ududec

Andreia Moraru

Ligia Moraru

Data: Martie 2015

Editor: Asociația RENINCO România şi Fundaţia Transilvană Alpha

4

CUPRINS

Introducere curs ......................................................................................... 7

Cuprins .....................................................................................................................................................7

Scopul și obiectivele cursului ..........................................................................................................8

Cele patru concepte de baza în advocacy și lobby .............................................................. 12

Exerciţii aplicative: ........................................................................................................................... 13

Resurse ................................................................................................................................................. 13

MODULUL 1. Organizațiile societății civile ................................................. 14

Cuprins .................................................................................................................................................. 14

Rolul organizațiilor societății civile în promovarea drepturilor sociale ......................... 15

Metode și tehnici de comunicare la nivel organizațional ................................................... 21

Exerciții aplicative: ........................................................................................................................... 30

Resurse ................................................................................................................................................. 32

MODULUL 2. Lobby și advocacy. Ce știm despre lobby și advocacy? .......... 33

Cuprins .................................................................................................................................................. 33

Ce este advocacy? ............................................................................................................................ 34

Campania de advocacy ................................................................................................................... 35

Ce este Lobby? .................................................................................................................................. 40

Tipuri de lobby ................................................................................................................................... 42

Caracteristicile comune pentru lobby și advocacy ............................................................... 44

Schimbarea pe care o promovăm .............................................................................................. 46

Exerciții aplicative: ........................................................................................................................... 49

Resurse ................................................................................................................................................. 49

MODULUL 3. Concepte cheie de promovat, sau pentru ce facem lobby și

advocacy ................................................................................................... 51

Cuprins .................................................................................................................................................. 51

Definirea dizabilității ........................................................................................................................ 52

Alte concepte cheie .......................................................................................................................... 57

Drepturile persoanelor cu dizabilități în sistemul regional european ........................... 67

Politicile și practicile naționale în domeniul dizabilității ..................................................... 68

Exerciții aplicative ............................................................................................................................. 75

Resurse ................................................................................................................................................. 76

5

MODULUL 4 . Strategie, metode și tehnici/tactici. Cum facem lobby și

advocacy în organizațiile noastre? ............................................................ 81

Cuprins .................................................................................................................................................. 81

10 pași pentru a dezvolta o strategie de lobby și advocacy ............................................ 82

Tipuri de strategii de advocacy ................................................................................................... 84

Analiza de situație ca primă etapă pentru advocacy și lobby ......................................... 85

Alegerea strategiilor potrivite și moderne/actualizate ....................................................... 87

Teme de advocacy și lobby pentru dizabilitate ..................................................................... 89

Obiectivele de lobby și advocacy la nivelul comunității ..................................................... 89

Exerciții aplicative: ........................................................................................................................... 90

Resurse ................................................................................................................................................. 90

MODULUL 5. Lobbystul sau profilul activistului în advocacy. Cine poate fi

lobbist? ..................................................................................................... 93

Cine face advocacy? ........................................................................................................................ 94

Rolul lobbyst-ului și obligațiile sale într-o organizație ....................................................... 95

Bune practici de activist ................................................................................................................. 96

Tehnici generale necesare lobbystului/activistului .............................................................. 97

Lucrul în coaliții ................................................................................................................................. 98

Pașii procesului de activism .......................................................................................................... 98

Caracteristici generale ale personalității unui lobbyist ..................................................... 100

Exerciții aplicative: ......................................................................................................................... 100

Resurse ............................................................................................................................................... 101

Formular de evaluareHiba! A könyvjelző nem létezik.

6

7

Introducere curs

Obiectivele acestui capitol:

La finele acestui modul cursanții vor putea:

Să identifice principalele aspecte ale relației dintre funcționarea unei societăți

democratice și implicarea societății civile

Să recunoască locul acțiunilor societății civile în bunul mers al societăților democratice

Să perceapă nevoia de implicare și de participare a persoanelor cu dizabilități și a

reprezentanților acestora la deciziile și politicile sociale

Să recunoască nevoia de combatere a discriminării dizabilității prin susținerea acțiunilor

societății civile

Să identifice problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și familiile

acestora

Să reflecteze asupra posibilitățlor de a deveni activiști în sprijinul mișcării pentru

respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități

Cuprins

Scopul și obiectivele cursului

Cele patru concepte de baza în advocacy și lobby

Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)

8

Scopul și obiectivele cursului O societate sănătoasă este o societate în care toți membrii sunt mulțumiți și nevoile lor

sunt acoperite de legi și prevederi care să ofere suport în rezolvarea problemor de zi cu zi.

Vorbim azi chiar de asigurarea unei vieți decente și a calității vieții, care să ofere echilibrul

necesar unei existențe trăite cu satisfacție în cadrul familiei, al comunității și al societății în

general. Acestea sunt cuvinte frumoase, dar, în realitate, societatea se confruntă cu foarte

multe probleme, iar oamenii sunt extrem de diferiți, fiecare are propriile sale probleme și

bariere în realizarea sa individuală și socială.

Mecanismele prin care distanța dintre deciziile celor care conduc politicile sociale și cei care

beneficiază de ele au nevoie de o ajustare permanentă, pentru că, într-o societate

democratică este firesc să fie ascultate vocile tuturor cetățenilor și să se găsească continuu

soluții la nevoile și interesele lor. Nu este suficient să se aștepte ca aceia care conduc

societatea (autoritățile centrale și locale), decidenții care iau decizii politice (managerii,

responsabilii de grupuri sociale etc.) să cunoască schimbările, să promoveze modificările

necesare și să acționeze adecvat.

Se identifică nevoia ca, într-o societate democratică, participarea activă a cetățenilor să

se realizeze și prin acțiuni specifice, care să susțină eficient interesele, opiniile și nevoile

acestora. Acest lucru este evident în special când este vorba de mișcarea societății civile,

prin organizațiile care promovază interesele și acoperirea nevoilor unor grupuri profesionale

sau ale altora care sunt vulnerabile, neglijate sau chiar marginalizate la nivel social. Nimeni

nu poate vorbi mai bine în numele unui anumit grup decât reprezentanții acestuia, pentru că

aceștia cunosc cel mai bine caracteristicile și nevoile lui.

Pe de altă parte, persoanele individuale reușesc mai greu să fie cunoscute și sprijinite la

nivel social prin politici și legislație, cînd nu sunt suținute de apartenența la un grup anumit.

Grupurile care susțin interesele/opiniile și nevoile unor persoane pot juca un rol pozitiv

major într-o societate democratică și pluralistă, ele urmărind și indicând modul în care

politicile guvernamentale afectează viața, activitatea, aspirațiile și așteptările unui grup sau

altul, unei comunități sau alteia.

Argumentație: Vă deranjează fenomenele de discriminare şi exclusivism? Fie că sunteţi

membru al unei minorităţi sau al grupului dominant în societate, avem nevoie de sprijinul

dumneavoastră!

Discriminarea şi marginalizarea sunt fenomene ce pot fi cel mai uşor eliminate printr-o

educaţie civică deschisă, comprehensivă şi cu respect pentru diversitate. Homofobia,

sexismul, antisemitismul sau alte astfel de forme de intoleranţă nu pot să fie semne de

9

civilizaţie. Copiii noşti merită să trăiască într-o lume mai bună, fără conflicte generate de

asemenea prejudecăţi şi ideologii.

Toate acestea pot avea doar două aspecte: „advocacy” - efortul personal sau organizat de a

convinge autorităţile statului, precum şi publicul larg să apere şi să respecte drepturile unui

anumit grup social, şi „lobby” - efortul personal sau organizat de a influenţa autorităţile

competente în sensul elaborării unor legi sau hotărâri locale în concordanţă cu dorinţele şi

interesele unei anumite persoane sau grup de persoane. Eforturile de lobby şi advocacy vă

pot aduce bucurie, satisfacţie sau frustrare, dar trebuie să ştiţi că depinde de aceste eforturi

ca drepturile grupurilor discriminate sau marginalizate să fie respectate sau nu!

Pentru a deveni activist împotriva discriminării nu trebuie să renunţaţi la serviciu, să

faceţi donaţii mari sau să vă petreceţi timpul pe holurile Guvernului sau ale Parlamentului.

De asemenea, nu înseamnă că trebuie să cunoaşteţi pe de rost legislaţia privitoare la

discriminare sau să fiţi expert în problemele legate de discriminare. Pentru a fi un activist

împotriva discriminării trebuie să vă folosiţi puterea de expresie şi de convingere pentru a

schimba lucrurile în bine.

Desigur, există deja organizaţii specializate şi personalităţi publice care fac presiuni pentru

schimbarea sau respectarea legislaţiei cu privire la diferite aspecte ale discriminării. Dar

aceste organizaţii şi personalităţi pot fi uşor catalogate ca „străine” de realităţile româneşti,

fără sprijinul direct al celor afectaţi de fenomenul discriminării şi fără suportul celor ca

dumneavoastră. Aceste organizaţii sau lideri vorbesc în baza unor cercetări şi rapoarte. Nu

spunem că eforturile acestor organizaţii şi personalităţi nu sunt lăudabile. Dar suntem

convinși că dumneavoastră puteţi vorbi mai bine, din propria dumneavoastră experienţă, iar

motivele şi argumentele voastre, chiar dacă subiective uneori, nu pot fi decât generoase șe

dedicate binelui comun.

Pentru a avea însă o voce care să se poată face auzită, grupurile au nevoie de strategii

speciale și, mai ales, de tehnici speciale de influențare a factorilor politici de decizie.

Coagularea diferitelor grupuri de interes în jurul unei probleme specifice este foarte

importantă pentru a crește capacitatea de influențare a factorilor de decizie.

Orice lobby eficient este secondat de o campanie de advocacy adecvată.

La nivelul comunităților există probleme specifice unei anumite comunități, dar pot fi

identificate și alte probleme care se regăsesc în mai multe comunități sau chiar în toate și

care au fost provocate de o anumită decizie politică. Se dorește influențarea acelei decizii,

dar mai întâi trebuie exprimată problema, identificat impactul rezolvării sau nerezolvării

problemei, potențialii aliați,și apoi începe încercarea de influențare a deciziei politice.

10

Toate deciziile politice sunt conjuncturale, se iau într-un anumit context economic, social și

politic și răspund unor nevoi estimate în acel context.

În societățile stabile, în care factorii politic, economic, social înregistrează schimbări

lente, deciziile politice tind și ele să fie sau cel puțin sa fie percepute ca stabile.

În societățile în tranziție sau în criză, mediul politic, economic și social înregistrează

schimbări mult mai semnificative în intervale scurte de timp. Drept urmare, și deciziile

politice sunt percepute ca instabile și au nevoie să fie modelate / actualizate la intervale

mult mai scurte de timp.

În primul tip de societăți, lobby este o activitate dificilă pentru că orice schimbare poate

fi percepută ca inconsecvență, iar mediul politic nu dorește sa fie perceput ca aducator de

instabilitate în acea societate.

În cel de-al doilea tip de societăți, este mult mai mare nevoia de aducere la zi a deciziilor

politice privind o anumită problemă, dar este greu de estimat câți dintre cei vizați vor fi

multumiți de decizia luată. Mai mult, sistemele formale de culegere de informații, care stau

la dispoziția factorilor de decizie politică, înregistrează în mod constant mari decalaje în

timp. Cu alte cuvinte, ceea ce era adevărat în urmă cu trei luni poate fi complet fals sau

lipsit de importanță sau chiar împotriva voinței actuale a celor vizați de decizia politică.

Prin advocacy și lobby, politicienii beneficiază de un sistem mult mai rapid de informare,

sunt în comunicare directă cu grupurile de interese, au deci convingerea că decizia lor este

mult mai aproape de nevoile și prioritățile celor pe care îi reprezintă, din punct de vedere

legislativ.

Procesele de „lobby” şi „advocacy” sunt esenţiale pentru a obţine legi mai bune precum

şi pentru a asigura aplicarea legilor şi prevederilor prezente, cu privire la grupurile

discriminate şi marginalizate.

Scopul lor este (Octav POPESCU, 2010):

- Să susțină punctele de vedere ale celor care sunt direct interesați în corecta și buna

aplicare a unor politici antidiscriminatorii, în principal beneficiarii direcți ai politicilor

publice;

- Să atragă mai mulţi profesionişti din domeniile conexe luptei împotriva discriminării,

pentru a oferi consistenţă discursului;

- Să atragă atenţia mass-media şi a publicului larg asupra fenomenelor de discriminare şi

de marginalizare cotidiene, şi mai ales asupra efectelor negative ale acestor fenomene;

- Să câştige bunăvoinţa şi disponibilitatea unui număr cât mai mare de oameni (în special

a mass-mediei şi a personalităţilor publice) de a investi timpul şi banii necesari

11

proiectelor de combatere a discriminării şi de creare a şanselor egale pentru toţi – o

societate cu adevărat incluzivă, „o societate deschisă”, „o societate fără bariere”.

- Să găsească și să promoveze cele mai eficiente tehnici de informare și sensibilizare a

factorilor de decizie şi de relaţionare cu mass-media, precum şi propuneri de strategii

pentru diferite sectoare ale guvernării.

Combaterea discriminării și susținere

Pentru a eficientiza acest efort organizaţional de combatere a tuturor formelor de

discriminare şi excludere, trebuie să folosim un limbaj unitar şi să ne coordonam eforturile

după o strategie comună, pe care să o decidă chiar cei implicați.

Persoanele din categoriile discriminate şi marginalizate au sau trebuie să aibă aceleaşi

drepturi ca şi cele aparţinând grupului dominant. Pare un lucru simplu, dar după cum ştiţi,

lucrurile devin foarte complicate dacă vorbim de accesibilizare, de dreptul la căsătorie pentru

homosexuali şi lesbiene, despre accesul romilor la educaţie sau despre accesul la servicii al

persoanelor infectate cu HIV/SIDA. Legislaţia privitoare la aceste aspecte este foarte adesea

elaborată fără consultarea grupurilor sociale pe care le vizează. Aici vine rolul

dumneavoastră !

Dezbaterea publică este unul din fundamentele democraţiei, care se dovedeşte însă destul

de înceată şi lipsită de substanţă în cazul României. Părerea dumneavoastră trebuie să

devină importantă pentru funcţionari şi pentru cei aleşi!

Opinia publică trebuie respectată în democraţie, mai ales în ceea ce priveşte elaborarea

legislaţiei, politicile publice şi felul cum trebuie cheltuiţi banii publici. Pentru a avea o părere

informată trebuie să fiţi la curent cu legislaţia în vigoare privitoare la discriminare, precum şi

cea privitoare la politicile publice şi la buget. Pentru a rezolva problemele, pentru a îndrepta

greşelile făcute şi pentru a preîntâmpina noi greşeli trebuie să vă implicaţi, să participaţi la

dezbaterea publică.

Discriminarea pe criterii de dizabilitate constituie azi una din formele care are urmările

cele mai profunde. Viața oamenilor este puternic influențată de felul cum sunt tratați și de

multe ori chiar respinși de societate.

Asociațiile care apără drepturile persoanelor cu dizabilități au nevoie de o voce puternică,

clară și fermă la nivelul societății. Nu întotdeauna putem să avem profesioniști care să

12

devină activiști în acest domeniu. Pe de altă parte, cine poate susține mai bine decît cei care

sunt implicați direct, problematica dizabilității și a drepturilor ?

Trebuie să devenim activiști pentru a putea promova și susține drepturile persoanelor cu

dizabilități. Noi, asociațiile ale persoanelor cu dizabilități, ale părinților care au copii și tineri

cu dizabilități și asociațiile care sunt pentru persoanele cu dizabilități !

Cele patru concepte de baza în advocacy și lobby Pentru a înțelege și aplica orice cunoștință într-un domeniu anumit este nevoie să clarificăm

conceptele cu care lucrăm. Acest demers înseamnă că toți cei care folosesc aceste concepte

înțeleg același lucru prin ele și că... putem să lucrăm împreună, în același sens!

Când ne aflăm în domeniul de advocacy și lobby, principalele concepte cu care vom

opera/acționa, pentru a influența la nivel local și central, pentru a deveni credibili și a putea

susține ideile și opiniile noastre ca asociație, sunt:

- Legitimitate

- Credibilitate

- Responsabilitate

- Putere

Dacă vom descifra semnificația fiecărui concept enumerat mai sus vom intra deja în sfera de

advocacy. Să explicăm semnificația acestor concepte:

Legitimitate. Conținutul acestui concept pornește în a fi descifrat de la întrebarea: „De

unde obține organizația mea legitimitatea?” Pentru a avea legitimitate, va trebui să luăm în

calcul următoarele elemente importante:

o Constituția (dreptul de a forma o asociație se găsesește în Consituție);

o Autorizația ministerului;

o Viziunea clară, obiectivele, declarația de misiune, grupul țintă de care ne ocupăm;

o Sprijinul grupului țintă în tot ceea ce întreprindem;

o Cooperarea cu autoritățile locale;

o Memorandum de înțelegere cu miniștrii implicați;

o Sprijinul donatorilor;

o Cei care fac advocacy să nu aibă beneficii de pe urma grupurilor țintă sau a

agențiilor de finanțare;

o Cei care fac advocacy să nu lucreze pentru partide politice.

Credibilitatea se poate identifica pornind de la întrebarea „Cum își construiește

organizația mea credibilitatea?” Există mai multe elemente de luat în calcul când este vorba

de credibilitatea unei organizații. Iată mai jos câteva dintre acestea:

o Respectarea propriilor principii;

o Susținerea grupului țintă de la început până la sfârșit;

o Sustenanță în ceea ce se întreprinde (acțiuni, proiecte, programe);

o Networking cu alte ONG-uri;

13

o Networking cu guvernul, sectorul privat și comunitatea;

o Leadership clar și democratic;

o Resurse umane adecvate pentru ceea ce dorește să realizeze;

o Comunicarea cu alte grupuri de același tip.

Responsabilitatea pe care o identificăm în activitățile de advocacy, pornește de la

întrebarea „Organizația mea reusește ceea ce promite? Răspunsul complex la această

întrebare se leagă de cel puțin două elemente importante:

o Consultanța pentru grupul tintă;

o Servicii pentru copii/tineri/adulți care să acopere prin activități directe nevoile

grupului țintă.

Puterea se poate demonstra prin răspunsul la întrebările: „De unde vine puterea

organizației mele să schimbe lucrurile?” și ”Cum folosim această putere?”

o Cunostințe (legislația cadru, Constituția, legislația specifică etc.) ;

o Aptitudinile existente în organizație, bazate pe nevoile grupului țintă;

o Finanțele și logistica;

o Cooperarea bună în cadrul organizației;

o Relațiile publice;

o Sprijinul din partea guvernului;

o Educația, formările, instruirile;

o Responsabilitatea față de nevoile reale ale populației;

o Capacitatea de implementare a propriilor planuri;

o Strategia de lucru și planificările;

o Conștientizarea scopului, a obiectivelor și a misiunii;

o Transparența și democrația în procesul decizional.

Exerciţii aplicative:

Cursanții se vor prezenta fiecare și vor descrie modul cum sunt implicați în mișcarea

societății civile prin organizații ale persoanelor cu dizabilități sau reprezentând

persoanele cu dizabilități.

Fiecare cursant va preciza motivele pentru care s-a înscris la acest curs și cu ce

așteptări participă. Așteptările vor fi notate pe flipchart și se vor utiliza la momentul

evaluării cursului, pentru a se identifica, împreună cu participanții, problemele

rezolvate și posibilitatea de a continua colaborarea pentru a clarifica și alte aspecte

ale cursului.

Resurse Prezentări PPT

I.1 Introducere - Ecaterina Vrașmaș

I.2 Prezentare proiect - Andreia Moraru

14

MODULUL 1. Organizațiile societății civile

Obiectivele modului:

La finele acestui modul cursanții vor putea:

Să reflecteze asupra rolului asociațiilor și ale organizațiilor care promovează problematica

dizabilității

Să identifice problemele cu care se confruntă organzațiile persoanelor cu dizabilități și

cele pentru persoanele cu dizabilități

Să perceapă rolul pe care îl pot juca participanții la deciziile care privesc persoanele cu

dizabilități, familiile lor și viața acestora, în general

Să exerseze metode și tehnici de comunicare în organizații și la nivel social, pentru

susținerea drepturilor persoanelor cu dizabilități și a familiilor acestora

Cuprins

Rolul organizațiilor societății civile în promovarea drepturilor sociale

Ce sunt organizațiile non-profit

ONG-urile din România în date și cifre

Tipuri de organizații ne-guvernamentale

Relații între ONG-uri

Metode și tehnici de comunicare la nivel organizațional

Comunicarea interpersonală

Bariere în comunicare

Stereotipuri și prejudecăți

Metode simple de depășire a obstacolelor comunicării

Conflictul în comunicare

Stiluri de rezolvare

Metode de soluționare

Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)

15

Rolul organizațiilor societății civile în promovarea drepturilor sociale

Ce sunt organizațiile non-profit

“O organizație non-profit apare ca fiind un subiect colectiv de drept, constituit în vederea

îndeplinirii unui scop nelucrativ, pus în slujba intereselor comunității ori ale asociaților și care

participă la viața juridică în nume propriu, în temeiul unor reglementări legale specifice”

(definiție cf. Rentrop&Straton – “Consilier organizații non-profit”)

Astfel, ceea ce numim (în mod impropriu) SOCIETATE CIVILĂ este formată din asociații,

fundații, federații, culte religioase, partide politice și sindicate.

Ce sunt organizațiile non-guvernamentale

“Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes

general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal

nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe.” (OG

26/2000)

Astfel, ceea ce numim ORGANIZAŢII NEGUVERNAMENTALE (ONG-uri) sunt asociații,

fundații și federații.

Organizaţiile neguvernamentale trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

- Să funcţioneze ca entitate structurată – pot face dovada unei anumite structuri

organizaţionale instituţionalizate (există mecanisme interne de decizie, elaborează şi

respectă propriile reguli de funcţionare, proceduri, în activitatea pe care o desfăşoară etc.);

- Să fie de natură privată – sunt instituţional separate de autoritatile publice (fapt care nu

exclude finanţarea din bugetul public), fiind constituite pe baza exercitării drepturilor la

libera initiațivă şi libera asociere;

- Să respecte criteriul nondistribuţiei profitului – pot genera venituri, respectiv obţine “profit”

din activităţile lor, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci

sunt folosite doar pentru atingerea obiectivelor declarate;

- Să se auto-guverneze – au capacitatea de a-şi asuma decizii privind funcţionarea internă

sau relaţiile cu alte instituţii în mod independent, iar structurile de conducere nu sunt

dominate de reprezentanţii autorităţilor publice;

- Să fie conduse în regim de voluntariat – organizaţiile se bazează, în general, pe activităţi

voluntare în procesul de conducere sau în acţiunile pe care le desfăşoară (fapt care nu

exclude posibilitatea angajării de personal);

- Să fie de interes public – servesc unor scopuri de interes public sau contribuie la binele

public.

16

Căile prin care sectorul neguvernamental poate influenţa dezvoltarea comunităţii:

- Încurajând instituţiile publice să adopte soluţii elaborate şi folosite cu succes în cadrul

sectorului;

- Educând şi sensibilizând publicul în privinţa drepturilor prevăzute de cadrul legislativ;

- Participând la adaptarea programelor guvernamentale la nevoile publice, exprimând

punctul de vedere al opiniei publice şi punând în valoare experienţele locale;

- Colaborând cu instituţiile publice;

- Influenţând politicile de dezvoltare locală a instituţiilor naţionale şi internaţionale;

- Ajutând administraţia publică şi finanţatorii să elaboreze o strategie de dezvoltare mai

eficientă, prin întărirea instituţiilor, creşterea calificăriii profesionale a personalului, instruirea

acestuia şi întărirea capacităţii sale manageriale.

Organizaţiile neguvernamentale sunt active în orice domeniu în care se manifestă nevoi ale

societăţii: educaţie, ştiinţă, cercetare, cultură, protecţie socială, minorităţi, drepturile omului,

protecţia mediului, protecţia copilului etc. În acest sens, organizaţiile neguvernamentale îşi

pot asuma diverse funcţii, cum ar fi:

- Intermedierea relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţi;

- Facilitarea integrării sociale şi politice a cetăţenilor (organizaţiile reprezintă un cadru de

participare civică);

- Furnizarea de bunuri şi servicii publice;

- Reprezentarea intereselor de grup în societate.

ONG-urile din România în date și cifre

Conform ultimului studiu extins privind ONG-urile din România (“FDSC - România 2010.

Sectorul neguvernamental - profil, tendinţe, provocări“), în România sunt înregistrate aprox.

93.000 de organizații ale societății civile (OSC) dintre acestea:

Sunt înregistrate un număr 66.804 de asociații, fundații, federați;

Se estimează a fi active aprox. 39%, adică 26.322 entități care au depus bilanț contabil

în ultimul an fiscal;

15% din ONG-uri au venituri din activități economice;

Din cele 5.961 ONG-uri active din domeniul social/caritabil, doar 990 sunt acreditate pe

servicii sociale (16,6%);

Majoritatea ONG-urilor activează în Transilvania și Banat (58%), București (22%);

87% din ONG-uri sunt înregistrate și funcționează în mediul urban;

68% din ONG-urile active nu au angajați și doar 3,4% au peste 20 de angajați;

66,5% din ONG-urile active nu au avut nici un venit (26,5%) sau au avut venituri sub

40.000 lei/an (40%);

17

ONG-urile din România în date și cifre

- 22,6% sunt din domeniul social / caritabil şi dispun de 27% din angajații în

sector;

- 19,2% sportive, 21% angajați;

- 11,1% educație, 16% angajați;

- 10,4%, culturale, 11% angajați;

- 9,8% profesionale, 10% angajați;

- 6,5% religioase, 6% angajați;

- 6,2% agricol, 6% angajați;

- 6,1% sănătate, 5% angajați;

- 5,3% turism/dezvoltare, 5% angajați;

- 4,2% obști/silvice, 5% angajați;

- 3,7% civice, 3% angajați;

- 2,8% mediu, 2% angajați;

Aprox. 30% încredere publică, creștere lentă, opinia publică este sensibilă la campaniile

anti-ONG-uri;

Doar 4% dintre cetățeni sunt membri ai unei organizații non-profit (comparativ cu 16%

membri de sindicat);

Doar 3% au intreprins activități de voluntariat pentru ONG-uri (comparativ cu 15%

voluntariat pentru biserică) ;

Doar 1% din angajați lucrează în sectorul non-profit;

Tipuri de organizații neguvernamentale

Vorbim de existența unui număr relativ mare de ONG-uri, extrem de diverse, uneori

complementare, alteori în contradicție unele cu altele.

ONG-uri în accepțiunea cunoscută de noi (v. categoriile de mai sus)

Dar şi Composesorate, Universități, Camere de Comerț, Case de ajutor reciproc,

Federația Română de Fotbal, Corpul experților contabili, Fundații comunitare, UDMR

etc.

Din punct de vedere al independenței instituționale:

ONG-uri înființate din inițiativa unei persoane sau a unui grup de persoane;

ONG-uri înființate din inițiativa guvernului sau a mediului politic;

ONG-uri înființate din inițiativa companiilor.

Din punct de vedere al gradului de dezvoltare:

ONG-uri instituționalizate (prestatoare de servicii, dispunând de logistică și

infrastructură, cu structură ierarhizată și angajați permanenți specializați);

18

ONG-uri cu grad redus de instituționalizare (grupuri informale sau grad redus de

formalizare, mai degraba cu colaboratori decât cu angajați permanenți, cu patrimoniu

și infrastructură puțin consistente).

Din punct de vedere al valorilor promovate:

ONG-uri promotoare ale valorilor “societății deschise” – democrație, liberă exprimare,

toleranță și incluziune fața de diferite grupuri marginalizate sau discriminate

ONG-uri păstrătoare ale valorilor diferitelor epoci istorice și/sau categorii sociale

Relații între ONG-uri

Este imposibil să vorbim de o constiință de grup. Putem vorbi doar de alianțe, coaliții și

rețele în funcție de misiunea și scopurile comune. În mod practic putem identifica:

Coaliții;

Rețele;

Federații;

Platforme comune;

Centre de resurse.

Relații între ONG-uri și diferiți actori sociali se concretizează prin următoarele dimensiuni:

Stat / Autorități publice și ONG-uri;

Parteneriatul Public-Privat;

Mass-media și ONG-uri;

Partide politice și ONG-uri;

Biserica și ONG-uri.

Rolul organizaţiilor neguvernamentale ale persoanelor cu dizabilităţi / handicap

sau care reprezintă interesele acestora este evidențiat în triplă ipostază prin legea

specială în domeniul dizabilităţii, Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea

drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1/3

ianuarie 2008, cu modificarile și completările ulterioare:

1. ca partener în proiecte, programe și alte soluții de îmbunătăţire a calităţii vieţii

persoanelor cu dizabilităţi,

2. ca parte în Consiliul de analiză a problemelor persoanelor cu handicap, structură

creată la nivelul ANPH/ANPD care emite avize consultative cu privire la proiectele de

acte normative care au ca obiect protecţia persoanelor cu dizabilităţi și analizează

problematica protecţiei persoanelor cu dizabilităţi,

3. ca beneficiar de finanţare, situaţie în care se afla Asociaţia Nevăzătorilor din România,

Asociaţia Invalizilor de Război Nevăzători din România, Asociaţia Naţională a Surzilor

din România, Liga Naţională a Organizaţiilor cu Personal Handicapat din Cooperaţia

Meşteşugărească și Consiliul Naţional al Dizabilităţii din România; acestea pot primi,

19

în condiţiile legii, subvenţii de la bugetul de stat, prin bugetul ANPH/ANPD, exclusiv în

completarea veniturilor proprii.

La iniţiativa şi cu sprijinul financiar al Forumului European al Dizabilităţii (EDF), 7 organizaţii

naţionale au format Grupul de iniţiativă pentru constituirea CONSILIULUI NAŢIONAL AL

DIZABILITĂŢII ÎN ROMÂNIA (CNDR). Aceste 7 organizaţii au fost: Asociaţia Handicapaţilor

Neuromotor din România, Asociaţia Nevăzătorilor din România, Asociaţia Naţională a Surzilor

din România, Asociaţia RENINCO România, Fundaţia Estuar, Liga Naţională a Asociaţiilor

pentru Sprijinirea Handicapaţilor Mintali din România, Organizaţia Naţională a Persoanelor cu

Handicap din România.

Dată fiind relevanţa mare a problemelor legate de dizabilitate în societate, este vital ca

organizaţiile din societatea civilă să fie activ implicate atât în procesele de consultare, cât şi

în cele de implementare. Organizaţiile persoanelor cu dizabilităţi, partenerii sociali, furnizorii

de servicii, experţii din domeniu şi înseși persoanele cu dizabilităţi trebuie să participe şi să

coopereze pentru a garanta că drepturile fundamentale ale omului pentru persoanele cu

dizabilităţi sunt promovate, protejate și asigurate.

Un moment extrem de prielnic il creează ratificarea de către România a Convenţiei privind

drepturile persoanelor cu dizabilităţi (Legea nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenţiei

privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a

Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie

2007 şi semnată de România la 26 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,

nr. 792/26 noiembrie 2010). Așa cum s-a mai afirmat, Convenția reprezintă instrumentul

internaţional bazat pe principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite, prin care se asigură

exercitarea deplină şi în condiţii de egalitate a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului de către toate persoanele cu dizabilităţi şi se promovează respectul pentru

demnitatea lor inerentă.

Convenția subliniază în repetate rânduri necesitatea consultării și implicării persoanelor

cu dizabilităţi, ca depozitare ale experienței și expertizei de viață, cităm, de exemplu,

din Preambul:

“(m) Recunoscând contribuţiile valoroase – existente şi de perspectivă – aduse de

persoanele cu dizabilităţi la bunăstarea generală şi la diversitatea comunităţilor din

care fac parte, precum şi faptul că promovarea exercitării depline a drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale de către persoanele cu dizabilităţi şi deplina participare a

lor vor avea ca rezultat întărirea sentimentului de apartenenţă şi dezvoltarea

semnificativă a societăţii în plan uman, social şi economic, precum şi eradicarea

20

sărăciei,

(o) Având în vedere faptul că persoanele cu dizabilităţi trebuie să aibă posibilitatea să

se implice activ în procesele de luare a deciziilor, în elaborarea de politici şi programe,

inclusiv a celor care le privesc în mod direct.”

Un rol extrem de important pe care organizațiile neguvernamentale din zona dizabilităţii și-l

pot asuma este cel al implicării în procesul de monitorizare a implementării prevederilor

Convenției. Articolul 33 - Implementarea şi monitorizarea naţională – stipulează cu fermitate

faptul că “Societatea civilă, în special persoanele cu dizabilităţi şi organizaţiile care le

reprezintă, vor fi implicate şi vor participa pe deplin la procesul de monitorizare.”

Proiectarea demersurilor în vederea participării la procesul de monitorizare ar

trebui să devină o prioritate pentru organizațiile neguvernamentale ale persoanelor

cu dizabilități. În acest sens, munca organizațiilor neguvernamentale ar trebui să

înceapă atât pe plan metodologic (elaborarea instrumentelor de monitorizare) cât

și pe planul creării de alianțe/colaborări/parteneriate.

Bibliografie

Rentrop & Straton - Consilier Organizaţii Non-profit

Cod de conduită ONG -

http://www.coddeconduitaong.ro/resurse/Ghid_de_Bune_Practici_ONG.pdf

OG 26/2000 privind asociațiile și fundațiile

NGO Sustainability Index 2013 (publicație USAID) - http://www.usaid.gov/europe-eurasia-

civil-society ;

http://www.usaid.gov/sites/default/files/documents/1863/E%26E%202013%20CSOSI%20Fi

nal%2010-29-14.pdf ;

http://www.fdsc.ro/library/files/indexusaid_România2013.pdf ;

FDSC - România 2010.Sectorul neguvernamental - profil, tendinţe, provocări -

http://www.fdsc.ro/library/conferinta%20vio%207%20oct/România%202010_Sectorul%20n

eguvernamental1.pdf

Institutul de economie socială – Serviciile sociale în România. Rolul actorilor în economie

socială (coord. Gabriela Dima)

http://www.ies.org.ro/library/files/raport_serviciile_sociale_in_România._rolul_actorilor_eco

nomiei_sociale.pdf

21

Metode și tehnici de comunicare la nivel organizațional

Comunicarea interpersonală

Rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm în asociațiile nostre este legată de modul în

care știm să comunicăm. Aproape fiecare problemă, fiecare conflict şi fiecare neînţelegere

are la bază o problemă de comunicare interpersonală.

Suntem fiinţe sociale. Trăim într-o lume în care milioane şi milioane de alţi oameni trăiesc.

Trăim împreună, muncim împreună şi ne distrăm împreună. Avem nevoie unii de alţii pentru

siguranţa noastră, pentru confortul nostru, pentru prietenie şi dragoste. Avem nevoie unii de

alţii pentru a ne maturiza prin dialog. Avem nevoie unii de alţii ca să ne îndeplinim scopurile

şi obiectivele. Niciuna dintre aceste nevoi nu ar putea fi satisfăcută fără comunicare

interpersonală.

Comunicăm ca să:

Ne cunoaştem,

Ne împărtăşim emoţiile unii altora,

Schimbăm informaţii,

Convingem pe alţii să înţeleagă punctul nostru de vedere,

Construim relaţii.

Comunicarea interpersonală este seva vitală a oricărei relaţii. Relaţiile pe care le considerăm

a fi bune sunt cele care au la bază o comunicare deschisă, clară şi sensibilă. Este foarte

important să avem abilităţile de comunicare necesare pentru a putea controla schimbările, în

loc să le lăsăm să ni se întâmple pur și simplu. Oamenii care înţeleg procesul comunicării au

mai mare control asupra schimbărilor şi mai puţine eşecuri.

Barierele în comunicare

Comunicarea interpersonală poate fi împiedicată sau chiar întreruptă din mai multe cauze,

care țin de:

- Emițător sau de Receptor,

- Modalitățile alese pentru a comunica,

- Limbajul utilizat de mesaj,

- Contextul în care se realizează comunicarea.

Fiecare dintre acestea e la fel de important în procesul de comunicare. În problematica

dizabilității este foarte important să analizăm contextul de comunicare, pentru că

stereotipurile și prejudecățile sunt bariere foarte dificil de trecut.

22

Stereotipuri şi prejudecăţi

Obstacolele contextului de comunicare sunt legate de existența unor stereotipii și a

prejudecăților. De cele mai multe ori, modul cum comunicăm și conținutul comunicării

depind de felul în care percem și catalogăm pe cei cu care comunicăm. În domeniul

dizabilității, o problemă importantă este legată de stereotipiile și prejudecățile care există în

relație cu această stare individuală. Stereotipul este ca o ştampilă, care multiplică de mai

multe ori o imagine după un singur şablon. Walter Lippmann, în cartea sa din 1920, Opinia

Publică, a folosit termenul pentru a descrie felul în care oamenii își pun semenii în diverse

categorii – le pun ştampile – după anumite caracteristici ale acestora. În special când e

vorba de dizabilitate, ne confruntăm cu problema stereotipurilor și a

prejudecăților.

A crea stereotipuri poate fi periculos. Stereotipurile culturale conduc la prejudecăţi, la opinii

negative despre ceilalți. Stereotipurile şi prejudecăţile sunt obstacole majore în comunicare

şi, mai mult decât atât, sunt cauzele unor acţiuni şi emoţii negative. Prejudecăţile care sunt

bazate pe ultrasimplificarea oricărei rase de oameni într-un stereotip îngust şi negativ, pot

avea consecinţe tragice precum discriminarea, violenţa şi, în cazuri extreme, genocidul.

Deseori oamenii au stereotipuri legate de:

- Vârstă: toţi adolescenţii iubesc rockul şi nu respectă pe cei mai în vârstă;

- Sex: bărbaţii doresc un singur lucru de la femei;

- Rasă: toţi chinezii arată la fel;

- Religie: toţi cei care sunt de religie islamică sunt terorişti;

- Vocaţie: toţi avocaţii sunt lacomi;

- Naţionalitate: toate persoanele de etnie roma sunt murdare;

- Locuri: toţi oamenii care trăiesc în Grecia sunt leneşi;

- Lucruri: toate ceasurile elveţiene sunt perfecte;

- Particularități de dezvoltare: dizabilitatea este un exemplu în acest sens.

Depășirea acestor obstacole este poate cea mai dificilă și depinde de modul în care se face

lobby și advocacy în favoarea dizabilității, la nivel larg social. Aici e rolul asociațiilor și al

voluntarilor din acest domeniu. Desigur că educația joacă un rol central și că este nevoie de

o schimbare de percepție la nivel social pentru a accepta persoanele cu dizabilități ca

membrii cu drepturi egale cu toți ceilalți.

Metode simple de depășire a obstacolelor în comunicăre

Este greu și durează foarte mult să schimbăm percepțiile oamenilor, stereotipiile și

prejudecățile lor. De aceea, atenția cea mai mare trebuie axată pe modul în care mesajele

noastre sunt transmise și sunt recepționate. Vom prezenta o serie de metode simple de

23

depășire a barierelor de comunicare, din partea Receptorului și a Emițătorului. Ambele părți

implicate în comunicare au nevoie de a asculta, auzi și vorbi cât mai adecvat pentru ca o

comunicare să devină eficientă. În esență este vorba despre următoarele dimensiuni: (i)

Ascultând activ, (ii) Citind limbajul corpului (nonverbal), și (iii) Vorbind adecvat

(i)Ascultând activ

Petrecem mai mult timp ascultând: un studiu a arătat că 70% din timpul nostru, cât suntem

treji, este comunicare, din care prin scris 9%, citit 16%, vorbit 30% şi ascultat 45%.

Ascultatul este mult mai mult decât auzitul cu propriile noastre urechi. Ascultatul este o

combinaţie între a auzi ceea ce cealaltă persoană spune şi implicarea noastră în a înțelege

ceea ce persoana respectivă spune.

Ascultatul activ este o modalitate de a asculta şi de a răspunde celeilalte persoane, care

duce la îmbunătăţirea înţelegerii reciproce şi la depăşirea obstacolelor care stau în calea

comunicării. Există diferite metode ale ascultării active1:

Confirmări. Confirmările includ semnale verbale, vizuale şi non-verbale, precum şi sunete

care îl fac pe vorbitor să înţeleagă că îl ascultăm cu interes şi cu respect, cum ar fi: semne

din cap, înclinarea corpului, contactul vizual, cuvinte cum ar fi “ah, da, cu adevărat?”,

“spune-mi mai multe”, „ te aud, aşa deci”,” prin urmare”, „văd”, „da”.

Tăcere atentă Majoritatea celor care ascultă nu se simt confortabil atunci când tac dar, în

timpul în care nu vorbesc, în loc să își lase mintea să le umble prin alte părţi, ar trebui: a) să

observe expresia facială a vorbitorului, atitudinea şi gesturile sale, şi să încerce să le

interpreteze; b) să îşi imagineze ceea ce vorbitorul simte şi c) să hotărască care este cel mai

bun răspuns de dat.

Întrebări. Un ascultător activ pune întrebări tocmai pentru a arăta vorbitorului interesul său

în ce priveşte: i) ceea ce vorbitorul a spus şi ii) a şti mai multe, pentru a înţelege mai bine

punctul de vedere al vorbitorului. Întrebările deschise sunt preferabile celor închise,

deoarece dau posibilitatea vorbitorului de a se exterioriza, de a explora gândurile şi

sentimentele sale. De asemenea, este important a pune întrebări, câte una pe rând.

1 Jerry Wisinski, Resolving Conflicts on the Job, 1993

24

Parafrazare. Parafrazarea se concentrează pe conţinutul transmis de vorbitor, făcând

rezumatul a ceea ce a spus, tocmai pentru a lămuri şi a confirma înţelegerea corectă a celor

transmise. Paşii unui proces de parafrazare sunt:

Daţi posibilitate vorbitorului să termine ce are de spus;

Reformulaţi, cu propriile cuvinte, ce credeţi că vorbitorul a spus;

Dacă vorbitorul vă confirmă înţelegerea, continuaţi conversaţia;

Dacă vorbitorul vă indică că aţi înţeles greşit, rugaţi vorbitorul să repete. “Nu am

înţeles, vreți să repetaţi ce aţi spus?” ;

Există doar o singură capcană atunci când folosiți parafrazarea: nu o folosiți prea des!

Reflectarea sentimentelor. Încurajaţi vorbitorul să vorbească despre sentimentele sale -

acestea pot fi de bucurie, tristeţe, frustrare, furie sau durere. Reflectarea sentimentelor îl va

ajuta pe vorbitor să îşi înţeleagă propriile emoţii şi să găseasca calea spre rezolvarea unei

probleme. Pentru a înţelege şi a reflecta sentimentele:

Observaţi cuvintele despre sentimente pe care vorbitorul le foloseşte;

Dacă vorbitorul nu foloseşte deloc cuvintele care să exprime sentimente - şi asta

deoarece suprimarea sentimentelor este atât de larg răspândită în cultura noastră -

concentraţi-vă pe conţinut şi întrebaţi-vă: Dacă aş fi trecut printr-o experienţă

similară şi dacă aş spune şi aş face următoarele lucruri, ce aş simţi?

Observaţi limbajul corpului: expresia feţei, tonul vocii, gesturile şi poziţia corpului.

Reflectarea înțelesului. Din moment ce o persoană ştie cum să reflecte sentimentele şi

conţinutul separat, este relativ uşor să le pui pe amândouă într-o reflecţie cuprinzătoate. Ar

fi de folos dacă aţi folosi formula: “Tu simţi (introduceţi sentimentul în cauză) deoarece

(introduceţi evenimentul sau alt conţinut asociat cu sentimentul respectiv)”.

Reflecţii care sumarizează. O reflecţie care sumarizează este o declaraţie pe scurt a

principalelor teme şi sentimente pe care vorbitorul le-a exprimat de-a lungul unei discuţii.

O sumarizare eficientă poate ajuta vorbitorul să aibă o coerenţă mai mare, o mai bună

înţelegere a situaţiei şi puterea de a trage concluzii.

(ii) Citind mesajul corpului

Într-un mesaj, cuvintele sunt purtătoare eficiente de informaţii faptice. Conţinutul unei

conversaţii poate fi important. Dar, doar atunci când sunt implicate și sentimente, conţinutul

captează cu adevărat atenţia. De cele mai multe ori, mesajul, fapta și sentimentul laolaltă,

sunt exprimate prin elemente non-verbale.

25

A fi capabil să citeşti limbajul corpului este una din abilităţile cele mai importante ale unei

comunicări eficiente. Pentru a face acest lucru, trebuie să vă concentrați atenţia pe factori

cheie precum:

Expresia feţei – în special ochii şi tonalitatea vocală sunt elocvente;

Tonul vocii dă informaţii despre ceea ce vorbitorul simte: furie, plictiseală, depresie,

entuziasm;

Ţinuta corpului şi gesturile – mişcările capului, a picioarelor şi a mâinilor scot în

evidenţă nivele ale respectului de sine şi ale energiei interioare;

Hainele şi stilul personal oferă indicii despre caracteristicile personale.

Observaţi diferenţele. Atunci când există o diferenţă între cuvinte şi limbajul corporal,

ambele mesaje sunt importante. Căutaţi înţelesurile într-o astfel de situaţie.

Fiţi conştient de propriile sentimente şi reacţii corporale. Comunicarea non-verbală

poate scăpa de sub controlul nostru şi poate declanşa anumite reacţii. Devenind conştient de

reacţiile propriului corp, deveniţi mai avizați asupra ceea ce alte persoane resimt.

Reflectaţi sentimentele către cei care le-au exprimat. Interpretaţi semnalele non-

verbale în context. Uneori, limbajul corpului este foarte clar şi neambiguu dar, alteori, poate

fi dificil de descifrat. Prin stăpânirea artei şi a ştiinţei de a decodifica semnalele non-verbale,

puteţi îmbunătăţi comunicarea şi depăşi obstacolele care stau în calea acesteia.

(iii) Vorbind adecvat

Ca vorbitor atunci când trimiteţi un mesaj ar trebui:

Să ştiţi ceea ce doriţi să spuneţi şi să o faceţi de o manieră clară, cu respect şi

sensibilitate faţă de ascultător;

Verificaţi sau construiţi o înţelegere comună asupra cuvintelor pe care le folosiţi,

deoarece cuvintele pot avea sensuri diferite pentru oameni diferiţi, în special dacă aceştia

provin din culturi şi medii educaţionale diferite;

Folosiţi un limbaj care duce la scăderea tensiunii, rezistaţi tentaţiei de a face atacuri la

persoană şi acuzaţii, prin înlocuirea acuzatorului tu, cu declaraţii mai puţin provocatoare

de tip eu;

Încercaţi să vă înţelegeţi sentimentele, să vă exprimaţi emoţiile şi gândurile prin cuvinte

potrivite, prin acţiuni corespunzătoare, printr-un comportament asertiv;

Percepeţi relaţiile cu cealaltă prsoană ca fiind relaţii între doi adulţi.

26

Conflictul în comunicare

Conflictul este un proces care apare între două sau mai multe persoane (grupuri,

organizaţii, state), atunci când au puncte de vedere diferite, scopuri diferite, nevoi şi valori

diferite şi se luptă pe resurse limitate, care ar putea fi folosite pentru a rezolva problemele

cu care se confruntă.

Modalitățile de abordare ale conflictelor sau rezultatele acestora, pot fi bune sau rele.

Problema este nu cum să eliminăm conflictele, ci cum să avem controverse vii, în loc de

confruntări mortale, cum să creăm conflicte constructive şi să le evităm pe cele distructive.

Conflictele constructive pot avea multe rezultate pozitive:

Stimulează interesul şi curiozitatea oamenilor;

Ajută la dezvoltarea personalităţii oamenilor, la stabilirea identităţii proprii și de grup;

Ajută oamenii să se adapteze unor situaţii noi sau să inventeze soluţii noi unor

probleme vechi;

Conflictele distructive sunt violente și au rezultate negative: părţile nu numai că nu caută să

îşi atingă scopurile în mod paşnic, dar încearcă să se domine unii pe alții sau chiar să se

distrugă reciproc.

Modul, stilul de abordare a situațiilor conflictuale determină evoluția conflictului către o

situaţie constructivă sau una distructivă.

Stiluri de rezolvare a conflictelor

Stilul personal în abordarea unor conflicte este rezultatul combinaţiei a doua variabile:

Măsura în care ne luptăm pentru interesele noastre;

Măsura în care luăm în considerare interesele celorlalţi.

Combinaţia acestor două variabile determină cinci moduri, cinci stiluri de abordare ale

conflictului: Competiție, Aplanare, Evitare, Compromis și Cooperant.

Competiție

Dacă aveţi acest stil, vă veţi concentra ideile și acţiunile numai pentru atingerea intereselor

proprii şi veţi neglija în totalitate interesele celorlalţi. Sunteţi gata să câştigaţi cu orice preţ,

chiar dacă acest preţ înseamnă distrugerea relaţiilor cu cealaltă parte. Căci relaţiile nu au

nici o importanţă pentru dumneavoastră, ci numai atingerea scopurilor proprii.

27

Aplanare

Acest stil este opus stilului competitiv: vă veţi concentra ideile și acţiunile numai pentru a

ajuta cealaltă parte să își atingă scopurile şi vă veţi neglija total propriile interese. Păstrarea

unor relaţii bune cu cealaltă parte este mult mai importantă pentru dumneavoastră decât a

câştiga. In acest scop veți căuta să ajungeți cu orice preţ la un acord și veti face nenumărate

concesii.

Evitare

Dacă aveţi acest stil, veți evita conflictul sau veți prefera să credeţi că nu există nici un

conflict, chiar dacă nu vă veţi atinge scopurile sau veți strica relaţia pe care o aveţi cu partea

cealaltă.

Compromis

Dacă aveţi acest stil, veți obține ceva din ceea ce aţi dorit să câştigaţi şi veți renunţa la

altceva, fie prin împărţire, fie prin folosirea în comun a resursei aflate în conflict. Desigur,

veți stabili limite privind măsura în care sunteţi dispus să renunţaţi la ceea ce ati fi dorit să

obtineți.

Cooperant

Dacă folosiţi acest stil, veți acorda, în acelaşi timp, o importanţă la fel de mare atingerii

scopurilor proprii cât şi păstrării relaţiei. Stilul de cooperare implică o comunicare deschisă şi

totală: sunteţi atent la celălalt, aşteptaţi să vă răspundă şi faceţi sugestii utile. Este stilul cel

mai dificil şi care ia cel mai mult timp, dar are rezultatele cele mai bune, în cazul fericit în

care ambele părţi folosesc acest stil.

Fiecare dintre aceste stiluri are puncte tari și slăbiciuni. In mod firesc, rezolvarea unui

conflict împletește stiluri diferite, dar unul dintre acestea este dominant și nu ar trebui să

se folosească mereu același stil de abordare a conflictului.

Metodele de soluţionare a conflictelor

Metodele de soluţionare a conflictelor sunt:

1. Comunicarea directă inter-personală

2. Negocierea (comunicare structurată)

3. Medierea (negociere facilitată)

4. Facilitarea proceselor de rezolvare a problemelor (mediere între mai multe

părţi)

28

La capătul scării reprezentând metodele alternative de soluţionare se află:

- Arbitrajul,

- Litigiul.

1. Comunicarea directa inter-personală îmbunătăţită reprezintă cheia pentru o

soluţionare paşnică a conflictelor. Cum să ai o comunicare deschisă şi sinceră, clară şi

comfortabilă, cu oponentul tău?

Este crucial să poţi construi o atmosferă de respect reciproc, bazat pe o comunicare clară.

Asta nu înseamnă că eşti de acord cu tot ceea ce oponentul tău va cere, va dori sau va

pretinde. Uitaţi-vă un moment la lista celor 9 lucruri2 pe care oponentul le doreşte în

general:

Să se simtă bine și respectat;

Să nu se simtă intimidat;

Să fie tratat politicos şi, mai ales, să fie ascultat;

Să se facă plăcut;

Să-i fie recunoscute abilităţile şi eforturile sale;

Să ştie şi să înţeleagă mai mult printr-o comunicare clară;

Să parcurgă procesul de negociere fără un efort prea mare;

Să obţină o alianţă de durată;

Bani, bunuri şi servicii.

Observaţi că doar ultimul punct de pe listă implică de fapt costuri reale din partea

dumneavoastră.

Pentru o comunicare bună de ambele părţi, ar trebui să:

Încercaţi să fiţi deschi;

Parafrazaţi ceea ce credeţi că aţi auzit şi ceea ce credeţi că ei au auzit de la

dumneavoastră.

2. Negocierea este o cale de a rezolva conflictele şi diferenţele, printr-o comunicare directă.

Negocierea este un proces de comunicare structurat, prin care părţile rezolvă

diferenţele şi conflictele care există între ele, încercând să găsească soluţii acceptate

de toţi cei implicaţi!

Pentru a ajunge la un acord de calitate, atunci cand negociați ar trebui să țineti seama și să

aplicați patru principii de baza (sa negociați principial):

2 John Mattock & Jons Ehrenborg : How to be a better negotiator/Cum să devii un negociator mai bun

29

(a) Să separaţi oamenii de probleme: să separaţi problemele subiective, generate de

percepții diferite și alte obstacole inerente comunicării între oameni, de cele obiective,

de conţinut;

(b) Să vă concentraţi atentia asupra intereselor trecând dincolo de poziţiile

fiecăruia: găsiţi problemele reale, sub aparente soluţii sau simptome;

(c) Să generaţi o multitudine de opţiuni, înainte de a ajunge la un acord: uitaţi-vă

la soluţii alternative pentru aceeaşi problema;

(d) Să insistaţi ca acordul să se bazeze pe criterii obiective: găsiţi criterii obiective

pentru a lua orice fel de decizie, în cazul stabilirii unor probleme prioritare sau alegerii

celei mai bune soluţii dintre multe alternative.

3. Medierea este un proces structurat de negociere, facilitat de către un mediator.

Mediatorul îi asistă pe cei implicaţi în conflict să rupă cercul învinuirilor şi să oprească

blamarea reciprocă, îi ajută să comunice mai bine, îi ajută să-şi identifice propriile nevoi şi să

lucreze împreună, pentru a dezvolta o soluţie care să satisfacă aceste nevoi. Spre deosebire

de un judecător sau de un arbitru, mediatorul nu ia decizii în locul părţilor implicate în

conflict şi nu stabileşte cine sunt vinovații.

Procesul de mediere este:

confidenţial – mediatorul nu poate fi chemat să depună mărturie într-un proces, toate

informaţiile rămân confidențiale, între părţile implicate;

voluntar – medierea se întâmplă numai dacă părţile înţeleg procesul şi rolul

mediatorului şi sunt de acord să participe în acest proces de bunăvoie;

eficient – procesul de mediere consumă mai puţin efort, timp şi bani, în comparaţie cu

un litigiu sau cu o luptă continuă între părți;

cel care împuterniceşte părţile – părţile pot discuta orice problemă consideră ele că

este relevantă, fără a se teme că ceea ce spun va fi judecat; partile au controlul asupra

procesului de luare a deciziilor şi nu există riscul ca o decizie sa fie luată fără

consimţământul lor;

informal – părţile pot discuta şi își pot exprima ideile şi sentimentele într-un cadru

informal şi confidenţial;

constructiv – părţile îşi sporesc şansele de a rezolva sau îmbunătăţi relaţiile, spre

deosebire de litigiu, care se termină în acuzaţii şi sentimente ostile, care de cele mai

multe ori distruge definitiv relaţia;

durabil – acordurile sunt, în cele mai multe dintre cazuri, implementate de către părţile

care au contribuit la elaborarea lor.

30

4. Ne putem rezolva problemele în mod paşnic, printr-un proces facilitat de

rezolvare a acestora, în care se evită folosirea puterii şi a constrângerii. În acest fel cei

implicaţi în acest proces pot identifica sursele conflictelor şi ale problemelor lor, pot dezvolta

soluţii, care să satisfacă toate părţile implicate.

Rolul facilitatorului este similar cu cel al mediatorului. Facilitatorul îşi concentrează atenţia

pe următoarele aspecte:

îmbunătăţirea comunicării: facilitatorul creează un cadru care să uşureze comunicarea

între părţi, o atmosferă în care fiecare să se simtă liber să îşi exprime punctele de

vedere, nevoile şi preocupările, fără a-i jigni pe ceilalţi;

luarea deciziilor în mod eficient: facilitatorul ajută părţile să ia decizii în grup,

asigurându-se că ideile şi preocupările tuturor au fost auzite şi că toţi pot pleca cu

sentimentul că se regăsesc în ele;

logica rezolvării problemei: facilitatorul propune şi cade de acord cu părţile pe ordinea

paşilor care vor fi parcurși pentru atingerea obiectivelor lor şi monitorizează progresul

făcut în timpul procesului, concentrând si menţinând atenţia pe agenda aprobată.

Paşii procesului diferă de la o situaţie la alta; cu cât comunitatea este mai divizată, cu atât

mai lung va fi procesul şi mai mult timp va fi alocat pentru construirea şi îmbunătăţirea

relaţiilor, înainte ca membrii grupului să se canalizeze pe problemele de conţinut.

Paşii de principiu ai unui asemenea proces ar putea include:

îmbunătăţiţi relaţiile – calmaţi, liniştiţi spiritele şi controversele, construiţi sentimentul

şi percepţia „noi avem o problemă” ;

identificati problemele reale – evitati capcana de a confunda problemele reale cu

simptomele si soluţiile lor;

gândiţi-vă la soluţii – generaţi cât mai multe opţiuni posibile, fiţi creativi şi inovativi,

implicaţi toate părţile interesate în soluţia dumneavoastră;

alegeţi cea mai bună opţiune – evaluaţi impactul soluţiilor, găsiţi criterii pentru a

măsura avantajele şi dezavantajele şi alegeţi cea mai bună soluţie;

dezvoltaţi un plan de implementare – identificaţi acţiunile, cine este responsabil, de

ce resurse aveţi nevoie, când vă aşteptaţi să finalizaţi acţiunea.

Exerciții aplicative:

Organizați cursanții în grupuri de 4-6 persoane. În cadrul acestor grupuri ei vor lista

principalele probleme cu care se confruntă persoanele cu dizabilități pe care le

reprezintă. Cum sunt reflectate aceste probleme în legislație și cum ar trebui să fie

31

pentru a răspunde în mod real nevoilor? Fiecare grup va nota ideile discutate și le va

prezenta în plen.

Organizați în grupe cursanții vor analiza contribuția actuală a organizațiilor și a

asociațiilor societății civile. Temele de discuție sunt: modul lor de reprezentare la nivel

local și național; rolul actual și cel necesar al organizațiilor; cum pot fi sprijinite

organizațiile persoanelor cu dizabilități și pentru persoane cu dizabilități pentru a avea o

voce la nivelul societății.

VERIFICAŢI-VĂ PREZUMŢIILE ASUPRA CONFLICTULUI. Răspundeţi cu DA sau NU la

următoarele întrebări:

PREZUMȚII DA NU

Este conflictul o parte firească a vieţii?

Este conflictul bun?

Este conflictul rău?

Aveți oare un stil preferat în abordarea unei situații conflictuale?

Credeți că este mai bine să atacăm într-o situaţie conflictuală?

Credeți că este mai bine să evităm o situatie conflictuală?

Credeti ca ar trebui să folosim întotdeauna un singur stil în abordarea unui conflict,

pentru a face faţă cel mai bine situației?

Credeți ca stilul în care abordăm un conflict poate determina rezultatele acestuia?

Au conflictele o viață a lor?

Este conflictul acelaşi lucru cu violenţa?

Putem folosi și metode alternative (in afara celor oferite de sistemul judecătoresc)

pentru a ne rezolva conflictele?

Joacă un rol comunicarea inter-personală în rezolvarea conflictelor?

Există mai multe căi de a negocia?

Putem cere ajutorul cuiva pentru a ne rezolva un conflict?

Ne putem oare rezolva problemele în mod paşnic?

Exercițiu de argumentare. Pentru a descoperi ce fel de argumente ar putea avea

influenţă asupra oponentului dumneavoastră şi pentru a afla stilul dumneavoastră

dominant de negociere, vă propunem să treceţi prin următorul test. Pentru fiecare dintre

afirmații, selectați din fiecare coloană preferinţele dumneavoastră. La sfârşit, veţi găsi

grila de evaluare.

1 Atitudinea mea este în general de Acceptare Prietenie Control Evaluare

2 Când iau decizii sunt Lent Emotiv Impulsiv Analitic

3 De obicei, îmi place să vorbesc despre Lucruri personale Oameni Realizări Organizaţie

4 În ce priveşte timpul Nu mă grăbesc

Acord timp

relaţiilor umane Grăbit Întârzii

5 În relaţie cu alţii tind să Accept Empatizez Comand Evaluez

6 Cred că gesturile mele sunt Necontrolate Deschise Nerăbdătoare Închise

7 Preferinţele mele în materie de

îmbrăcăminte Convenţional Foarte stilat Elegant Conservator

8 La locul de muncă sunt Liniştit Entuziast

Expeditiv /

Prompt Controlat

9 Atunci când ascult pe alţii, de obicei sunt Interesat Distrat Nerăbdător Selectiv

10 La locul unde lucrez păstrez Suveniruri Fotografii Premii Hărţi

11 Cred că sunt în general orientat către Sprijin Oameni Rezultate Fapte

12 În general sunt Nepăsător Expeditiv Dominant Pragmatic

13 Atunci când comunic sunt Foarte concis Animat Direct Rezervat

14 Reacţia faţă de alte persoane este în

general Fermă Prietenoasă Neliniştită Distantă

TOTAL

SENZITIV EXUBERANT PRACTIC RAŢIONAL

32

Notare:

7 sau mai multe selecţii: indică o preferinţă puternică pentru stilul respectiv;

5-6: indică o preferinţă moderată pentru stil;

0-2: o preferinţă scăzută pentru stilul respectiv;

Dar dacă nu aveţi o preferinţă dominantă, adică nici un stil dominant de negociere (7 sau

mai mult…)?

- Dacă aveţi trei sau patru selectări în toate cele patru stilurile: sunteţi dintre cei puţini

capabili să negocieze cu tot felul de oameni;

- Cei care au 2-3 scoruri moderate sau unul sau două scoruri foarte scăzute, au probabil

probleme în a comunica cu cei care au scoruri ridicate în zona în care ei au 0-2

preferinţe.

Resurse Prezentări PPT

M 1.1 ONG-urile din România în context național și european. Rol extern și dezvoltare

internă - Andreia Moraru

M 1.2 Comunicare Interpersonala - Andreia Moraru

M 1.3 Negociere - Andreia Moraru

M 1.4 Conflict - Andreia Moraru

33

MODULUL 2. Lobby și advocacy. Ce știm despre

lobby și advocacy2?

Obiectivele modulului:

La finele acestui modul cursanții vor putea:

Să definescă schimbările necesare în organizație și personale pentru a se implica și a

participa la decizii și legislație;

Să definească advocacy și lobby;

Să facă distincția între lobby și advocacy;

Să perceapă și să interiorizeze rolul unei organizații în lobby și advocacy;

Să identifice rolul personal pe care îl pot juca în lobby și advocacy;

Să exerseze tehnici de argumentare și convingere pentru susținerea opiniilor și

așteptărilor în fața decidenților politici.

Cuprins

Ce este advocacy?

Campania de advocacy

Ce este lobby?

Tipuri de lobby

Caracteristicile comune pentru advocacy și lobby

Schimbarea pe care o promovăm

Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)

2 Conținutul acestui Modul se bazează în mare parte pe Manualul: Advocacy – metode de intervenție a organizațiilor

neguvernamentale în decizia publică, autori Sînziana Olteanu, Oana Preda, Florina Presadă, CeRe: Centrul de

Resurse pentru participare publică, București, 2008. Altă sursă este Manual de ADVOCACY și LOBBY pentru

Asociațiile din cadrul Administrației Publice Locale, realizat de RTI International în cadrul Programului de Asistență

pentru Adminstrația Publică din România - LGA finanțat de USAID, prin Contractul EEU-1-00-99-00011-00

.

34

Ce este advocacy?

Fără a avea pretenţia de a da definiţia exactă a termenului, am putea spune că advocacy

este un demers transparent, de durată variabilă, care implică o serie de activităţi care au ca

scop influenţarea unor politici, decizii sau acţiuni guvernamentale, cu un interes public

declarat.

Din definiția de mai sus, punctăm câteva cuvinte cheie:

Transparența

Interesul din spatele unei campanii de advocacy este întotdeauna declarat public.

Majoritatea acțiunilor organizate în cadrul unei campanii sunt, de asemenea, publice –

oricine se poate implica, poate avea acces la informație, cunoaște câștigurile, cunoaște

obiectivele. Este în interesul inițiatorilor campaniei să informeze cât mai multe persoane, să

atragă susținători, să-și facă cunoscute obiectivele și cauza. Spunem majoritatea, și nu toate

acțiunile, pentru că pot exista excepții. Inițiatorii unei campanii pot decide să organizeze și

unele evenimente sau acțiuni departe de ochii publicului (Chatam House, unele audiențe sau

întâlniri). Acest lucru se poate face pentru a încuraja sinceritatea factorilor de decizie, care,

poate altfel, ar fi puși în situația de a face declarații populiste sau prea moderate – fapt care

ar putea dăuna unei campanii. În orice caz, chiar dacă într-o campanie pot fi organizate și

acțiuni departe de ochii presei sau ai publicului, campania în ansamblu, trebuie să fie una

transparentă.

Interes public vs. interes privat

Orice campanie pleacă de la o problemă care este o problemă a unei comunități, o problemă

care afectează un grup de oameni (comunitatea persoanelor cu autism, comunitatea din

Mărgineni sau comunitatea copiilor de la Școala 5). Scopul campaniei va fi legat de

rezolvarea respectivei probleme – o problemă de interes public.

O campanie de advocacy este:

Centrată pe oameni: îi ajută pe oameni să-şi înţeleagă puterea şi să o folosească pentru

a participa efectiv la luarea unei decizii publice;

Centrată pe valori: o campanie de advocacy trebuie să aibă o cauză “nobilă”;

Reformează balanţa puterii: de multe ori advocacy este descris ca un joc de putere în

care cei cu mai puțină influenţă câştigă putere să-i influenţeze pe cei puternici;

Influenţează factorii decizionali;

Incluzivă: cu cât o campanie de advocacy implică mai mulţi oameni, cu atât succesul ei

va fi mai mare.

35

Alte definiții :

„Advocacy constă în eforturile şi acţiunile organizate care preiau probleme “invizibile”,

neglijate, încercând să influenţeze atitudinea publică şi pe cea politică. Aceste eforturi

pornesc de la realitatea lui “ceea ce este” încercând să construiească realitatea lui “ceea ce

ar trebui să fie”. Advocacy rezultă în creşterea accesului oamenilor la luarea deciziilor care le

influenţează existenţa. Advocacy înseamnă ca oamenii să preia din puterea instituţiilor care

le afectează vieţile.”

Advocacy for Social Justice: A Global Action and Reflection Guide, David Cohen, Rosa de

la Vega, Gabrielle Watson, 2001

„Advocacy este efortul organizat de a schimba legi, politici sau programe guvernamentale

şi/sau credinţe, atitudini sau comportamente ale cetăţenilor în efortul de a stabili justiţia

socială.”

Advocacy and Networking Manual, St. Francis Xavier Univeristy

„Advocacy este un proces politic, organizat, care implică eforturile coordonate ale oamenilor

de a schimba politici, practici, idei sau valori care perpetuează inechitatea, intoleranţa şi

excluziunea. Advocacy creşte capacitatea oamenilor de a participa la luarea deciziilor şi

responsabilitatea instituţiilor.”

A New Weave of Power, People, and Politics: An action guide for policy and citizen

participation, Lisa VeneKlasen, Valerie Miller, World Neighbors, Oklahoma, USA, 2002

Campania de advocacy

Campania de advocacy constă într-o o suită de activități specifice care se înscriu în planul

propus pentru a susține o anumită cauză și a produce schimbările dorite la nivel legislativ și

de decizie.

Cum se realizeaza o campanie de advocacy?

Există mai multe etape ale acestui proces:

Alegerea problemei specifice;

Cercetarea problemei;

Stabilirea și respectarea regulilor de desfașurare a campaniei;

Utilizarea unor tactici adecvate contextual și personal;

Identificarea și utilizarea eficientă a resurselor comunității.

36

Alegerea temei/problemei

Prima etapă a campaniei de advocacy o reprezintă alegerea temei ce urmează a fi abordată

de către organizație și în jurul căreia comunitatea poate fi mobilizată.

O altă problemă specifică pentru ca tema să fie considerată bună pentru o campanie de

advocacy este dată de faptul că trebuie să aibă o susținere puternică, să fie suficient de

specifică pentru a i se evidenția impactul imediat și să fie realizabilă în timp. In general, o

organizație de advocacy face o lista cu problemele ce urmează să fie abordate în urmatoarea

legislatură (la nivel național sau local) și stabilește prioritățile în funcție și de problemele pe

care grupurile locale sunt de acord să le monitorizeze și pentru care să-și facă auzită vocea.

Dupa alegerea problemei specifice, aceasta este cercetată în context, ținând cont de

legislație, dacă organizația și comunitatea pot fi afectate în mod tangibil, dacă se oferă șanse

pentru întărirea organizației prin diversificarea activității și prin construirea de relații cu noi

aliați.

Documentarea asupra problemei se face și prin implicarea comunității, prin interviuri și

posibile sondaje de opinie cu lideri ai comunității, rezidenți, vecini, furnizori, și utilizatori de

servicii în domeniul ales și documentarea despre implicațiile directe ale consumatorilor în

dezvoltarea de politici de sistem.

Succesul unei campanii depinde de:

Cunoașterea legislației;

Monitorizarea procesului legislativ;

Factorii de decizie;

Concentrarea pe probleme, nu pe persoane;

Cei care produc campania să fie cooperanți, realiști, practici, bine

informați și pregătiți;

Să se ofere să asiste și să furnizeze servicii în timpul luării deciziilor și în

timpul procesului legislativ;

Să fie credibili.

Ce nu este o campanie de advocacy:

- O campanie de conștientizare al cărei unic scop este să sensibilizeze publicul cu privire la o

problemă/un subiect. Așa cum se precizează mai jos, o campanie de advocacy, în cele mai

dese cazuri, va cuprinde și o componentă de sensibilizare, însă dacă se rezumă la atât, fără

să meargă și în direcția influențării unei decizii publice, atunci aceasta nu este o campanie de

advocacy.

37

- O acțiune punctuală. De multe ori suntem nevoiți să reacționăm la ce fac actorii

guvernamentali (prin scrisori deschise, conferințe, proteste, petiții). Astfel de acțiuni, pot fi

considerate acțiuni punctuale de advocacy, dar dacă nu sunt incluse într-un proces mai larg,

cu obiective bine precizate, nu pot fi considerate campanii de advocacy.

- Activitățile de lobby – vezi detalii mai jos.

Cine inițiază:

Cel mai adesea, campaniile de advocacy sunt inițiate de organizații neguvernamentale sau

coaliții ale acestora. Din ce în ce mai mult însă, diferite grupuri de cetățeni se organizează și

inițiază astfel de campanii. Mai puțin în România sau chiar în Europa, dar frecvent în Statele

Unite ale Americii, există organizații de advocacy sau chiar firme specializate (multe de

lobby) care inițiază și implementează campanii de advocacy pentru și în numele unei alte

organizații sau comunități.

Cui se adresează:

O campanie de advocacy este un demers care urmărește influențarea unei decizii publice.

Printr-o campanie de advocacy încercăm să convingem un factor de decizie (primar,

ministru, directorul de la școală) să facă, sau să nu facă ceva: să aloce resurse pentru un

serviciu, să schimbe o lege, să nu demoleze o clădire de patrimoniu etc. Acest lucru

înseamnă că principala audiență a unei campanii de advocacy este formată din factorii de

decizie – reprezentanți ai instituțiilor publice responsabile cu luarea unei anumite decizii sau

rezolvarea unei anumite probleme.

În funcție de strategia campaniei de advocacy, o altă audiență importantă poate să fie

formată din publicul larg sau anumite categorii de public, în funcție de subiectul campaniei

(profesorii, tinerii, locuitorii cartierului x).

Acest lucru este important din două perspective:

Pe de o parte, aproape orice campanie de advocacy are o componentă de conștientizare,

prin care inițiatorii fac cunoscută problema și soluțiile pe care le propun, încercând să atragă

de partea lor opinia publică. Mulți teoreticieni sint de-accord că mare parte din campaniile de

advocacy încearcă să pună pe agendă “probleme invizibile”, care nu se află nici pe agenda

autorităților, nici pe agenda publicului larg. Decurge de aici că aceste campanii trebuie să

facă un efort suplimentar pentru a explica publicului care este problema, cât este de gravă,

de ce este gravă, ce se întâmplă dacă nu este rezolvată.

38

Un exemplu relevant este cel al unei campanii duse la Craiova, pe tema persoanelor cu

autism. Campania a fost dezvoltată într-o vreme când publicul craiovean nu știa aproape

nimic despre autism. Astfel, organizatorii campaniei – Asociația Națională pentru Copii și

Adulți cu Autism – filiala Craiova – înainte de a merge la Consiliul Local pentru a solicita

servicii pentru copiii cu autism, s-au concentrat foarte mult pe a explica publicului craiovean

ce este autismul și care sunt nevoile persoanelor cu autism.

Pe de altă parte, publicul larg sau anumite categorii de public sunt audiențe importante într-

o campanie de advocacy, pentru că orice campanie are nevoie de susținători. Potențialii

susținători devin astfel o audiență importantă pentru o campanie de advocacy.

O campanie de advocacy se poate adresa și unei companii? Este o întrebare pe care o

primim adesea. Răspunsul pe scurt este da. De altfel, în SUA de exemplu, sunt extrem de

frecvente campaniile care își propun să determine o companie să facă sau să nu facă ceva.

Deocamdată, în România, astfel de campanii se întâmplă mai rar, spre deloc.

Răspunsul mai pe larg: atâta vreme cât o campanie, care are ca audiență principală o

companie, pleacă de la o problemă de interes public și folosește instrumente specifice unei

campanii de advocacy, poate să fie considerată o campanie de advocacy.

Atenție: chiar dacă uneori ținta principală pare a fi o companie (care face sau nu face ceva),

trebuie să analizați corect, să vedeți dacă, nu cumva, tot o instituție este cea responsabilă și

dacă nu ar fi eficient să vă adresați tot unei instituții publice.

Un exemplu simplu: Compania x nu respectă legislația privind tratamentul egal la angajare.

Primul gând este să vă luptați direct cu compania, uitând că există instituții care trebuie să

verifice respectarea legislației și să sancționeze nerespectarea legii. Același lucru se poate

întâmpla în zona de mediu: ne luptăm cu compania x care nu respectă normele legale

privind protecția mediului, în loc să ne luptăm cu instituția care emite avizele de mediu și are

obligația de a monitoriza și sancționa nerespectarea normelor.

Merită să vizăm direct o companie, atunci când vrem să-i propunem sau s-o convingem să

facă mai mult decât îi impune legea. De exemplu, o campanie poate să vizeze o companie

atunci când îi propune înființarea unei grădinițe pentru copiii angajaților sau atunci când îi

propune să amenajeze un parc pentru comunitatea în care funcționează.

În sinteză, definim advocacy drept actul de susținere a unei cauze pentru a

produce o schimbare dorită. Susținem deoarece credem cu tărie în cauza

respectivă. Unul din obiectivele advocacy este asupra politicii guvernului prin

39

comunicare efectivă cu aleșii oficiali, cu media și cu alți lideri influenți (RTI

International).

Acest tip de influențare a apărut pornind de la responsabilitatea decidenților și legiuitorilor

față de drepturile tuturor cetățenilor de a cunoaște, de a-și exprima și susține opiniile și de a

face propuneri care să țină cont de interesele și nevoile lor.

Advocacy este un proces politic care implică persoane individuale sau grupuri, cu scopul de

a influența politicile publice și deciziile care privesc alocarea resurselor instituțiilor sau

sistemului politic, economic sau social.

Advocacy poate include mai multe activități pe care o persoană sau o organizație le

întreprinde prin campanii media, discurs public, publicarea și distribuirea rezultatelor unor

cercetări etc.

Este un proces de informare și asistare a factorilor de decizie, în condițiile în care

numai cu informații bune se pot lua decizii bune.

Advocacy este un termen intrat în limbajul curent, în forma inițială din limba engleză, fără o

traducere specială, pentru că definește și include o serie de acțiuni pentru care nu există

corespondent în limba română. Chiar și în limba engleză "advocacy" și-a pierdut sensul

inițial, definind în prezent mai mult un concept decat o acțiune unică, măsurabilă. Din acest

motiv vorbim nu doar de "advocacy" adică susținerea unei anumite idei, teme, probleme, ci

și de o campanie de advocacy, ceea ce implică un set mult mai amplu de acțiuni.

Principalele obiective ale procesului de advocacy sunt (RTI International):

influențarea politicilor publice;

informarea politicienilor și a altor factori de decizie;

stabilirea legaturilor cu alte organizații implicate în proces.

Procesul de advocacy oferă oportunități oamenilor din comunitate să se cunoască mai bine,

să acționeze împreună, să-și dezvolte abilitățile de organizare și de gândire strategică, să

atragă resurse și să construiască relații cu diferite organizatii.

Sinonime: suport public pentru sau recomandarea unei cauze particulare sau a

unei politici; suport pentru; argumentare pentru; chemare/încurajare pentru; a

stimula; a face presiune etc.

40

Advocacy asigură, prin toate formele sale, faptul că persoanele, în special cele mai

vulnerabile în societate, sunt capabile:

Să aibă o voce care este auzită pentru ceea ce este important pentru ei;

Să apere și să-și asigure drepturile,

Să facă atfel ca perspectivele și dorințele lor să fie luate în considerare în deciziile

care le afectează viața.

Advocacy este procesul prin care se sprijină și se împuternicesc persoanele pentru:

A-și exprima punctele de vedere și neliniștile;

A avea acces la informații și servicii;

A-și apăra și promova drepturile și responsabilitățile;

A-și explora alegerile și opțiunile.

Ce este Lobby?

Există multe definiții pentru termenul lobby. Centrul de Resurse pentru participare publică

(CE-RE) descrie lobby-ul ca fiind orice tip de întrevedere cu un factor decizional într-un

context individual (ne-public). Adică o întâlnire față în față cu Primarul, în biroul acestuia,

fără public, este, din punctul nostru de vedere, lobby.

Activitățile de lobby pot să fie parte a unei campanii de advocacy, care susține în mod

transparent interese publice. O campanie de advocacy este însă mai amplă, presupune mai

multe tipuri de activități, inclusiv comunicare publică.

Nu credem că este ceva rău în a face lobby! Ceea ce contează este interesul public pe

care îl susținem și respectarea legislației în demersurile noastre.

Nimic nu poate avea un efect mai puternic decât o întâlnire directă cu factorul de decizie. La

întâlnire pot participa fie doi-trei lideri ai organizaţiei, fie mai mulţi membri. Dacă puteţi,

arătaţi numărul mare de susţinători de care beneficiaţi, care rezultă din petiţii sau scrisori

semnate de aceştia.

Câteva sfaturi pentru un lobby eficient:

Încercaţi să aranjaţi o întâlnire, mai degrabă decât să încercaţi să aveţi o întâlnire

surpriză;

E important să știți cât mai multe despre persoana cu care vă întâlniți, cu și fără legătură

cu subiectul întrevederii;

Întrucât întâlnirea este scurtă şi fiecare trebuie să „respecte programul”, nu invitaţi la

întâlnire susţinători pe care nu îi cunoaşteţi;

41

Aveţi un singur vorbitor care mai poate apela la două sau trei persoane să ia cuvântul.

Restul grupului trebuie prezentat, indicând eventual şi ce altă organizaţie reprezintă,

dacă este cazul;

Veniţi cu o solicitare precisă şi cu argumente (de exemplu un studiu, rezultatele unei

audieri publice);

Dacă nu puteţi obţine un acord, obţineţi o altă întâlnire. În orice caz, nu plecați fără un

mic plan de pași viitori, agreat și de persoana cu care ați discutat.

Pe lângă acțiunile de lobby, ca parte a unui demers de advocacy, având în spate un interes

public, se poate vorbi despre lobby și ca demers al unei părți de a influența un factor de

decizie pentru un interes privat (să angajeze o verișoară, să elibereze o autorizație de

construcție, să nu dea o amendă). Aici deja vorbim despre trafic de influență și corupție.

A face lobby însemnă a acționa direct, a interveni, a opera/implementa o anumită strategie

pentru a susține punctele de vedere, interesele și acoperirea nevoilor unui anumit grup

social.

Este important să indentificam o anumită problemă, să atragem sprijin pentru susținerea

unui anumit punct de vedere vizând rezolvarea problemei identificate, dar este esențial să

putem influența factorii politici de decizie în adoptarea unor hotărâri care să rezolve

problema în modul dorit de grupul de interes constituit pentru a o susține.

Cu alte cuvinte este nevoie de lobby, adică de un proces profesional structurat de a

influența factorul de decizie politică.

Procesul de lobby este o extindere a dreptului cetățeanului de a se face auzit prin

efortul de a influența legislația specifică și un exercițiu de democrație.

In Webster’s Dictionary a face lobby inseamnă “a conduce activități ce țintesc influențarea

oficialilor publici, și în special a membrilor corpurilor legislative, asupra legislației sau

încercarea de influențare a unui oficial public pentru o acțiune dorită.”

La baza activității de lobby stă constatarea că atunci când mai mulți indivizi / organizații își

unesc eforturile pentru a-și promova interesele și dezvolta strategii care vizează influențarea

deciziilor guvernamentale, ei își măresc practic influența în cadrul sistemului politic.

42

Activitatea de lobby trebuie însă privită și ca o profesie specifică, ce are nevoie de

profesioniști - oameni specializați în lobby, dar și de un cadru legal adecvat.

Fără un cadru legal care să definască activitatea de lobby, să instituie distincția între

lobby și alte modalități de influențare a deciziei politice, există pericolul de a asimila

activitățile de lobby cu cele care țin mai degrabă de tentative de a corupe și nu de a

influența.

Definirea legală a activității de lobby instituie și legitimarea activității prin clarificare,

concizie și distincție între ceea ce este și ceea ce nu este lobby, între nevoia legitimă a unor

grupuri de interes de a-și face auzită vocea și a-și proteja interesele, care nu se opun

tendinței generale a societății de creștere economică și democratizare, și dorința unor

grupuri de a influența decizia politică, chiar dacă aceasta devine contrarie nevoilor generale

ale societății.

Pe de altă parte, cei care au puterea de decizie politică se confruntă permanent cu o

avalansă informațională, informațiile venind pe diferite canale oficiale sau neoficiale,

guvernamentale, neguvernamentale sau prin partidul politic ai cărui membri sunt.

Tipuri de lobby

Procesul de lobby poate fi direct sau indirect, ofensiv sau defensiv.

Lobby direct: presupune comunicarea punctului de vedere unui legislator, unui factor de

decizie, sau oricărui funcţionar al guvernului care poate ajuta la modificarea sau adoptarea

legislației; acest proces implică și încercarea de influențare publică prin inițiative de vot sau

de referendum.

Tehnicile obişnuite de lobby direct sunt: scrisori, telegrame, petiții, apeluri telefonice,

întâlniri în oraș, întâlniri personale, contactarea altor oficiali aleși, campanie de felicitări,

vizitarea unui parlamentar în grup, dezvoltarea unui birou de relații și generarea unei prese

bune. Tipuri de evenimente speciale sunt: marșuri, demonstrații, simpozioane, conferințe,

seminarii, raliuri, forumuri sau conferințe de presă.

Lobby indirect: încearcă să influențeze publicul să-și exprime un punct de vedere particular

către legislatori despre un amendament specific. Acest proces presupune chemări indirecte

la acțiune prin încurajarea indirectă și identificarea legislatorilor care sunt indeciși pe

problematica propusă. Procesul de lobby de bază depinde atât de procesul de elaborare a

legislației și a politicilor publice, cât și de implicarea cetățenească. Aceasta presupune

43

urmărirea legislației, identificarea factorilor de decizie, scrierea și prezentarea declarației,

construirea și menținerea coalițiilor de susținere, menținerea relațiilor cu parlamentarii și cu

alți factori de decizie, construirea diversității în organizațiile de lobby indirect și a modului de

lucru cu media.

Pentru realizarea unui lobby indirect eficient, pot fi folosite unele dintre următoarele tehnici

de comunicare (RTI International):

scrisori spontane de la cetățeni;

vizite la birou ale electorilor;

articole în ziar;

telefoane de la electori;

vizite la firmele de afaceri;

editoriale în ziarele locale;

vizite la birou ale delegațiilor de grupuri de interes;

telefoane de la aleșii locali sau de la oficialii partidelor;

opinii în ziarele locale;

vizite la oficiu ale prietenilor;

scrisori spontane de la alți aleși;

telefoane de la prieteni;

programe noi la TV;

articole în ziarele principale;

noutăți la posturile naționale și locale de televiziune;

programe noi la radio;

editoriale în ziare de întindere națională;

scrisori concentrate de la electori;

vizite la birou ale reprezentanților de campanii;

talk-show-uri la posturile locale de radio;

vizite la birou ale lobbyiștilor;

scrisori către editorii ziarelor mari.

Lobby defensiv este caracterizat prin următoarele elemente:

Alții definesc problema sau ne aduc problema lor în fața noastră;

Alții definesc zona;

Insuficient timp de reacție;

Șansele de câștig sunt limitate de la început;

Necesită strategii de control al avariilor.

44

Lobby proactiv solicită din partea celor care îl aplică următoarele:

Fii conștient de posibilele situații dezvoltate în jurul tău, de exemplu decizii politice

viitoare etc.;

Fii conștient de propria ta forță și de propriile slăbiciuni;

Estimează de la inceput care sunt șansele de câștig;

Definește o strategie de cooperare;

Învată din câștiguri și pierderi.

Susținerea lobbyului proactiv poate fi caracterizată prin recomandările de implementare

de mai jos:

Doar o strategie de lobby proactivă poate evita un lobby defensiv;

Trebuie să te cunoști foarte bine pentru a începe un lobby;

Încearcă să afli ce ai tu de oferit;

Lobbyștii nu joacă doar un joc, ci o întreagă competiție;

Câștigul este despre mai mult decât de a avea ceea ce dorim.

Rolul asociației în lobby eficient:

Să strângă în mod constant informații despre procesul legislative;

Să mențină relații bune cu legiuitorii și decidenții;

Să-și pregătească membrii pentru o campanie de lobby în masă.

Caracteristicile comune pentru lobby și advocacy

(RTI International)

Caracteristicile comune pentru lobby și advocacy sunt o serie de particularități ale acestor

demersuri care oferă posibilitatea ca ele să fie eficiente și să se soldeze cu o schimbare

dorită.

Definirea unui nivel de advocacy, a unei strategii și găsirea unui grup țintă;

Lobby-ul este parte din advocacy;

Procesul să aibă forța de a oferi o schimbare;

Convingere;

Persuasiune;

Schimbare;

Cultivarea discuțiilor personale (față în față) ;

Discuții pe nivele separate, dar și oferind posibilitatea ca acestea să se întâlnească

(exemplu: comunitatea și factorii de decizie politică) ;

Discutarea problemelor cu factorii de decizie;

45

Discuții individuale cu persoanele care trebuie să înțeleagă cauza schimbării și cu cei

care realizează lucruri menite a face o schimbare;

Legitimarea fiecărui susținator;

Susținerea populației.

Avocacy este: dăruirea unei voci persoanelor care nu au fost auzite pana acum.

Lobby-ul este: un efort sistematic informal de a influența factorii de decizie.

Conectarea conceptelor de advocacy și lobby trebuie făcută printr-o metodă prin care

lobby-ul este un instrument de advocacy pentru anumite persoane, pentru a te asigura că

acestea au o voce și sunt auzite dacă nu au fost auzite pâna acum.

Lobby-ul și advocacy reprezintă influența asupra factorilor de decizie printr-o metodă

sistematică și informală, dăruind o voce persoanelor care nu au fost auzite până acum.

Lobby-ul vizează factorii de decizie și este interesant să menționăm de ce trebuie să lucram

în acest sens, concentrându-ne pe acești factori decizionali.

Lobbyștii și factorii decizionali au roluri diferite, dar complementare. Factorii decizionali

au puterea de a schimba ei înșiși lucrurile, un lobbyst încearcă să influențeze factorii

decizionali să ia decizii mai bune. Acesta este un lucru important pentru factorii decizionali

întrucât, ascultând lobbyștii, acestia vor lua o decizie care va satiface populația mai mult

decât decizia inițială. Aceasta este o situație de dublu câștig – atât pentru lobbyști pentru că

și-au facut ascultat punctul de vedere, cât și pentru factorii decizionali, pentru că au luat o

decizie mai bună.

De ce să lucrezi cu factori decizionali?

Au roluri diferite și complementare;

Câștigul este dublu pentru ambele părți;

O buna guvernare are nevoie de societatea civilă.

De ce să folosești lobby-ul?

Să obții ceea ce vrei;

Să fii auzit;

Să îmbunătățești calitatea deciziei;

Să creezi câștig dublu.

46

Schimbarea pe care o promovăm3

Vorbim în acest subcapitol despre trei perspective ale „schimbării”. Vorbim despre schimbare

în termeni de: i) schimbări pe care le obținem în urma unei campanii de advocacy, ii) cum

identificăm schimbările necesare pentru a rezolva problema pe care o vrem rezolvată, și iii)

cum arată procesul decizional în care vrem să intervenim pentru a provoca schimbarea.

(i) Schimbări pe care le obținem în urma unei campanii de advocacy

În cele mai multe cazuri, un grup poate alege între mai multe abordări pentru a rezolva o

problemă a comunităţii. De exemplu, dacă doreşte reamenajarea unui parc, organizaţia

poate să facă acest lucru cu propriile sale resurse, poate să mobilizeze cetăţenii din cartier şi

să reamenajeze parcul împreună cu aceştia sau, mobilizând cetăţenii din cartier, poate să

convingă primăria din oraş să aloce resurse pentru amenajarea şi întreţinerea parcului. Cea

din urmă abordare înseamnă advocacy. Alegerea uneia dintre posibilele abordări pentru

rezolvarea problemei depinde de mulţi factori (de resurse, de valorile organizaţiei etc).

Principalul argument în favoarea abordării pe care o numim advocacy este că poate să

producă mai multe schimbări decât rezolvarea propriu-zisă a problemei pe care o doriți

rezolvată – mai multă putere pentru organizaţie şi pentru cetăţenii cartierului şi mai multă

atenţie din partea primăriei. Un grup angajat în campanii de advocacy poate produce

schimbări pe trei nivele:

Obţine ameliorări reale, imediate şi concrete. Printr-o astfel de abordare, organizaţia

încearcă să obţină îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru un număr mare de oameni, fie că acest

lucru se referă la o mai bună îngrijire medicală, iluminat stradal sau protecţia poliţiei. Dacă

problema abordată este foarte amplă sau necesită un termen lung, cum ar fi criminalitatea,

şomajul sau discriminarea, aceasta trebuie descompusă în scopuri realizabile, ce pot fi atinse

pe termen scurt.

Dă oamenilor sentimentul propriei puteri. Organizaţiile mobilizează puterea pe care o

au oamenii. Realizând acest lucru, ele îi învaţă valoarea acţiunii comune şi dezvoltă

încrederea în sine atât a organizaţiei, cât şi a indivizilor ce o constituie. Organizaţiile evită,

de multe ori, soluţiile la îndemână, ce nu dezvoltă puterea oamenilor, cum ar fi: a apela la

3 Sursa: Adaptare după manualul RTI International

47

un jurist ca să rezolve problema, a ruga un politician amabil să se ocupe de ea sau a o pasa

unei agenţii guvernamentale. În aceeaşi măsură ca rezolvarea problemei, scopul organizaţiei

este şi acela de a le da oamenilor sentimentul propriei puteri.

Transformă relaţiile de putere. Campaniile de advocacy trebuie să aibă ca rezultat

colateral, pe termen mai lung, schimbarea relaţiilor de putere. Din fiecare campanie,

organizaţia trebuie să iasă mai puternică. Atunci când organizaţia este destul de puternică,

va trebui să fie consultată cu privire la deciziile care îi afectează membrii. Câştigarea unor

campanii nu este niciodată suficientă. Organizaţia însăşi trebuie să crească permanent astfel

încât să poată să-şi asume chestiuni mai cuprinzătoare şi să joace un rol politic din ce în ce

mai mare. Pentru asta, încă de la început trebuie făcute planuri concrete şi făcuţi paşi pentru

a se asigura de faptul că organizaţia creşte (de exemplu, se strâng bani sau sunt recrutaţi şi

păstraţi noi voluntari).

În aceeaşi măsură, ca urmare a unei campanii de advocacy, instituţia devine mai sensibilă la

opţiunile cetăţenilor, procesul decizional devine mai deschis pentru cetăţeni, mai

transparent, mai responsabil.

(ii) Cum identificăm schimbările necesare pentru a rezolva problema pe

care o vrem rezolvată4

Analiza triangulară este un bun exerciţiu de analiză a unei probleme care ajută la stabilirea,

identificarea shimbărilor necesare și, mai departe, la fixarea obiectivelor unei campanii de

advocacy. Această analiză porneşte de la premisa că, într-o campanie de advocacy,

schimbările necesare trebuie identificate pe trei paliere: cultură, structură şi conţinut.

Cultură – la acest nivel se regăsesc valori şi comportamente care determină modul în care

oamenii tratează un anumit subiect. De exemplu, nivelul de informare cu privire la o

anumită decizie sau politică publică ţine de dimensiunea culturală, la fel şi nivelul de

importanţă care se acordă unui subiect sau unei legi.

Structură – aici se regăsesc chestiuni legate de mecanismele necesare implementării unei

legi sau decizii, de pregătirea personalului etc.

4 Adaptare a analizei triangulare, metodologiei dezvoltată de Nader K. Tadros în Advocacy Concepts And Practices

Handbook - A Practical Guide To Advocacy Groups (People’s Advocacy), Virginia, USA, 2006.

48

Conţinut – acest nivel se referă la existenţa unor legi, reguli, politici, bugete relevante

pentru domeniul abordat.

Analizând problema sau cauza campaniei din punctul de vedere al acestor trei dimensiuni,

organizaţia poate să identifice schimbările necesare şi îşi poate fixa obiective în consecinţă.

De exemplu, dacă avem o campanie în legătură cu violenţa domestică, putem identifica

schimbări necesare astfel:

Cultură – atitudinea poliţiştilor care tratează cazurile de violenţă domestică.

Structură – lipsa unor servicii suport care să permită victimelor violenţei domestice să

beneficieze, în mod real, de drepturile pe care le conferă legea.

Conţinut – corelarea legislaţiei care reglementează protecția împotriva violenţei domestice

(Legea privind Protecţia victimelor violenţei domestice, Codul Penal, Codul de procedură

penală etc.).

(iii) Cum arată procesul decizional în care vrem să intervenim pentru a

provoca schimbarea

În cele mai dese cazuri, o campanie de advocacy presupune o intervenție în procesul

decizional (la nivel central sau local): modificarea unei legi, o lege nouă, o (re)alocare de

fonduri, înființarea unui serviciu etc. Ca să știm cum, când și unde trebuie să intervenim,

trebuie să cunoaștem cu precizie procesul decizional și “portițele” pe care acesta ni le oferă.

Ilustrăm în anexele 2.1 și 2.2 procesul decizional la nivel local și pe cel la nivelul

parlamentului, cu mențiunea că, după cum bine știm cu toții, în practică lucrurile nu se

întâmplă întotdeauna ca în lege.

Procesul decizional la nivel local:

Procesul luării deciziei publice la nivel local este reglementat de Legea 215/2001 privind

administraţia publică locală. În textul legii se precizează că actele administrației publice

locale sunt dispoziţiile (emise de către primar) şi hotărârile (emise de către consiliul local sau

judeţean). Dispoziţiile nu sunt supuse unei proceduri care necesită implicarea publicului în

elaborarea şi adoptarea lor. Elaborarea şi adoptarea hotărârilor consiliilor locale sau judeţene

este prezentată în Anexa 2.1.

Procesul legislativ la nivelul Parlamentului: După ce o lege a intrat în vigoare, ea poate

fi amendată prin procedurile de iniţiere legislativă menţionate în Constituţie – așa cum sunt

49

acestea descrise mai sus, fiecare amendament la o lege fiind considerat o noua propunere

legislativă.

Exerciții aplicative:

Participanții vor lucra în grupe constituite aleatoriu. Tema de analizat împreună va fi

regeritor la experiența comună în problemele cu care se confruntă toate tipurile de

dizabilități în domeniile educației, protecției sociale și încadrării în muncă. În aceste trei

chestiuni se vor elabora liste de probleme care trebuie rezolvate. După identificarea și

prezentarea acestora, pe grupe, participanții vor decide împreună unde se poate

acționa la nivel local și / sau național.

Participanții vor lista cele mai acute probleme în domeniile educației, protecției,

integrării în muncă și vor elabora în grupe o campanie de advocacy adresată la nivel

local.

Resurse

Prezentare PPT

M2. Lobby și advocacy - Sînziana Dobre

Anexe

Anexa 2.1 Procesul decizional la nivel local

Anexa 2.2 Procesul legislativ la nivelul Parlamentului

Anexa 2.3 Criterii de selecție a tacticilor

Anexa 2.4 Criterii de alegere a cauzei pe care o susținem

Anexa 2.5 Mesaje în advocacy

Anexa 2.6 Factorii interesați

Anexa 2.7 Strategie - tabel

Anexa 2.8 Dreptul de petiționare al ONG

Anexa 2.9 Legea 52 Transparența decizională

Anexa 2.10 Legea 544 Access liber la informații

50

Bibliografie

RTI International, Manual de ADVOCACY și LOBBY pentru Asociațiile din cadrul

Administrației Publice Locale, realizat de RTI International în cadrul Programului de Asistență

pentru Adminstrația Publică din România - LGA finanțat de USAID, prin Contractul EEU-1-

00-99-00011-00

Advocacy – metode de intervenție a organizațiilor neguvernamentale în decizia publică,

autori Sînziana Olteanu, Oana Preda, Florina Presadă, CeRe: Centrul de Resurse pentru

participare publică, București, 2008.

Adaptare a analizei triangulare, metodologie dezvoltată de Nader K. Tadros în Advocacy

Concepts And Practices Handbook - A Practical Guide To Advocacy Groups (People’s

Advocacy), Virginia, USA, 2006

www.ce-re.ro

51

MODULUL 3. Concepte cheie de promovat, sau

pentru ce facem lobby și advocacy

Obiectivele modului 3

La finele acestui modul cursanții vor putea:

Să definescă dizabilitatea în contextul actual și prin viziunea Clasificării internaționale a

funcționării dizabilității și sănătății (CIF) - prin referire la abordarea bazată pe drepturile

omului;

Să definească cerințele speciale (CS) și cerințele educaționale speciale (CES) ;

Să facă distincția între modelul medical și cel social al abordării dizabilității;

Să identifice rolul Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități în cadrul

politicilor și practicilor curente;

Să definescă teme concrete de lobby și advocacy legate de drepturile persoanelor cu

dizabilități.

========================================================

Cuprins Definirea dizabilității

Alte concepte cheie:

o Cerinţe (nevoi) speciale

o Cerinţe educaţionale speciale

o Educaţia cerinţelor speciale

o Incluziune socială și incluziune educațională (educație incluzivă)

Drepturile persoanelor cu dizabilități în sistemul regional european

Politicile și practicile naționale în domeniul dizabilității

Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități (2006)

Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)

52

Definirea dizabilității

Declaraţia Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite

în 1948 (Rezoluția 217 A), proclamă la articolul 1:

“Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate

cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul

fraternităţii.”

În spiritul acestui ideal, atitudinea societăţii trebuie să fie una de sprijin adecvat pentru a

asigura drepturi şi şanse egale de afirmare în viaţa individuală şi socială tuturor membrilor

ei, inclusiv persoanelor cu dizabilități.

Dizabilitatea este o dimensiune universală, inevitabilă, a diversității umane. Mentalitățile au

evoluat în modul în care este considerată persoana cu dizabilități: de la un obiect al carității,

în sarcina societății, la o persoană deținătoare de drepturi, activă și respectată în societate,

care obligă la adoptarea unor atitudini de recunoaștere a drepturilor și libertăților

fundamentale și la măsuri de asistență și suport, acolo unde este cazul, pentru exercitarea

deplină a acestor drepturi.

Numai abordarea dizabilității din perspectiva drepturilor omului stabileşte un

continuum între problematica unei persoane cu deficienţă, barierele create de mediu și

politicile publice. Din această perspectivă, persoana cu dizabilități are aceleași drepturi ca

oricare fiinţă umană, trebuie să-şi asume responsabilităţi şi, corelativ cu drepturile, are

obligaţii.

Luarea în considerare a relaţiei dintre persoana cu deficienţă/afectare şi contextul în care

aceasta trăiește are și va continua să dezvolte consecinţe majore în toate politicile publice.

Persoane cu dizabilități

Cuvantul ”handicap” datează în limba engleză de peste 400 de ani, iar istoria lui a fost legată

de cerşetorie, jocuri de noroc și sport, în mod deosebit întreceri de cai. După unii autori,

legătura cu cerșitul datează de pe vremea lui Henry VII, care a autorizat să cerşească în

stradă numai oamenii care aveau o deficienţă.

Oxford English Dictionary leagă etimologia cuvantului "handicap" doar de jocurile de noroc și

de pariurile de la întrecerile de cai. Relaţia cu jocurile de noroc datează din 1652, prin

referire la un vechi joc de tranzacţionare bazat pe pariuri.

53

În sport, etimologia cuvântului este legată de pariuri, de asemenea. În sec. 18, mai precis în

jurul anului 1750, în cursele de cai, "handicap" era un dezavantaj impus celui mai bun cal,

cu scopul de a egaliza șansele cu ceilalți concurenți, de obicei prin punerea unei greutăți sub

șaua calului (cu cât calul era mai bun, cu atât creștea greutatea adăugată).

Declarația cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată de Organizaţia

Naţiunilor Unite în anul 1975, este primul document internațional care cuprinde o definiție a

persoanelor cu dizabilități:

“Termenul persoană cu dizabilitate înseamnă orice persoană aflată în incapacitatea de a

asigura, prin el însuși sau prin ea însăși, în întregime sau parţial, necesităţile unei vieţi

individuale sau sociale normale, din cauza unei deficienţe congenitale sau nu, a capacităţilor

sale fizice sau mentale.”

Modelul social al dizabilității și perspectiva drepturilor omului versus modelul

medical

Abordarea medicală a dizabilității

Așa cum este descris în Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății

(CIF), modelul medical consideră dizabilitatea ca pe o problemă a persoanei, cauzată direct

de boală, traumă sau altă stare de sănătate care necesită o îngrijire medicală, oferită ca

tratament individual de către profesioniști. Managementul dizabilității are ca scop vindecarea

sau adaptarea și schimbarea comportamentului individului. Îngrijirea medicală devine, în

acest sens, subiectul principal, la nivel politic, principalul răspuns fiind unul de modificare

sau reformare a politicilor de îngrijire medicală.

Modelul medical privește dizabilitatea ca pe o problemă individuală, promovând modul de

privire a persoanelor cu dizabilități ca având nevoie de tratament și îngrijire; astfel,

persoanele cu dizabilități au fost excluse sistematic din societate. În acest model, persoana

cu dizabilități este problema, nu societatea.

Persoanele cu dizabilități resping acest model – ele spun că acesta a dus la scăderea

respectului de sine, nedezvoltarea abilităților pentru viața independentă, educație slabă și un

grad mare de neangajare în muncă.

54

Abordarea socială a dizabilității

Potrivit Clasificării Internaționale a funcționării, dizabilității și sănătății (CIF), modelul social

al dizabilității consideră dizabilitatea ca fiind, în principal, o problemă creată social și o

chestiune care ține în primul rând de integrarea completă a individului în societate.

Dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiții create de mediul

social. Din această cauză, managementul acestei probleme necesită acțiune socială și este

responsabilitatea comună a întregii societăți, în sensul producerii acelor schimbări de mediu

necesare participării persoanelor cu dizabilități în toate domeniile vieții sociale.

Managementul dizabilității este așadar o problemă de atitudine și ideologie, care implică o

schimbare socială, ceea ce, în termeni politici, devine o problemă de drepturi ale omului.

Din perspectiva modelului social, intervenţiile se concentrează asupra mediului, urmărindu-

se eliminarea restricţiilor, a barierelor care împiedică activitatea și participarea persoanelor

cu deficienţe/afectari la diferitele aspecte ale vieţii sociale. Dizabilitatea un mai este văzută

ca o problemă individuală, ci ca un fapt social cauzat de politică, practică, atitudini și/sau

mediul înconjurător.

Mișcarea persoanelor cu dizabilități consideră că soluția problemei referitoare la dizabilitate

se afla în restructurarea societății, scop realizabil de care poate beneficia toată lumea.

Abordarea bazată pe drepturile omului

În modelul bazat pe drepturile omului, dizabilitatea este un ”concept în evoluţie, ce rezultă

din interacţiunea dintre persoanele cu deficienţe şi barierele de atitudine şi de mediu care

împiedică participarea lor deplină şi efectivă în societate în condiţii de egalitate cu ceilalţi”,

(Preambul, Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități). Astfel,

problematica dizabilității trebuie să devină parte integrantă a strategiilor relevante ale

dezvoltării durabile, iar discriminarea oricărei persoane pe criterii de dizabilitate devine o

încălcare a demnităţii şi valorii inerente a omului.

Pornind de la ideea de diversitate a persoanelor cu dizabilităţi, modelul drepturilor omului

recunoaște contribuţiile valoroase – existente şi de perspectivă – aduse de toate persoanele

cu dizabilităţi la bunăstarea generală şi la diversitatea comunităţilor din care fac parte,

precum şi faptul că promovarea exercitării depline a drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale de către persoanele cu dizabilităţi şi deplina participare a acestora vor avea ca

rezultat întărirea sentimentului de apartenenţă şi dezvoltarea semnificativă a societăţii în

plan uman, social şi economic.

55

Pentru a da posibilitate persoanelor cu dizabilităţi să se bucure pe deplin de toate drepturile

şi libertăţile fundamentale ale omului, dar mai ales de a se implica activ în procesele de

luare a deciziilor, în elaborarea de politici şi programe, inclusiv a celor care le privesc în mod

direct, o importanță deosebită o are accesibilitatea la mediul fizic, social, economic şi

cultural, la sănătate şi educaţie, ocupare, servicii în comunitate, şi la informare şi

comunicare. De asemenea, în modelul bazat pe drepturile omului, individul, având îndatoriri

faţă de alţi indivizi şi faţă de comunitatea căreia îi aparţine, are responsabilitatea de a lupta

pentru promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului.

Perspectiva CIF5

În încercarea de a sprijini construirea unui sistem coerent pentru cei care stabilesc politicile

sociale și de sănătate și dezvoltând cercetările anterioare, în anul 2001, Organizatia

Mondială a Sănătății (OMS) a aprobat și adoptat Clasificarea Internațională a Funcționării,

Dizabilității și Sănătății (CIF).

Condițiile de sănătate sunt definite ca fiind "un termen generic pentru boli (acute sau

cronice), tulburări, leziuni sau traumatisme", dar și "alte circumstanțe, cum ar fi sarcina,

îmbătrânirea, stresul, anomalii congenitale sau predispoziție genetică". Dizabilitatea este

interacțiunea dintre un individ și condițiile sale de sănătate cu mediul (în aspectele sale

negative), în timp ce funcționarea este aceeași interacțiune, dar în termeni pozitivi.

CIF oferă o descriere a situațiilor legate de funcționare și dizabilitate și restricțiile acestora și

servește drept cadru de organizare a acestor informații. Influenţa factorilor contextuali (de

mediu şi personali) se răsfrânge în primul rând în activitatea persoanei cu dizabilitate şi în

participarea la viața comunității. Termenul ”activitate„ se referă la execuţia unei sarcini iar

cel de „participare„ vizează implicarea persoanei într-o situaţie de viaţă reală. Factorii de

mediu pot conţine bariere sau facilitatori. Barierele conduc la diminuarea activităţii şi pun

restricţii de participare, ceea ce limitează persoana în a juca rolurile pe care le îndeplinesc

ceilalţi semeni ai săi.

OMS recunoaște că, în ciuda eforturilor depuse de toată lumea, chiar termenii utilizați în

acest document pot să fie stigmatizanți și să pună etichete. Ca reacție la această problemă,

încă de la începutul procesului de revizuire, s-a luat decizia de a se renunța în totalitate la

5 Referinta CIF-link

56

termenul ”handicap” și de a se utiliza termenul ”dizabilitate” ca termen general, global,

utilizat pentru a desemna un fenomen multidimensional, care rezultă din interacțiunea dintre

oameni și mediul lor fizic și social, dintre caracteristicile de sănătate și factorii contextuali.

Din diverse motive, atunci când se referă la persoane, unii preferă să utilizeze termenul

”persoană cu dizabilități”, în timp ce alții preferă ”persoane dizabilitate” dar categoriile CIF

sunt exprimate într-un mod neutru, care să evite utilizarea unor termeni depreciativi, a

unor stigmatizări sau a unor conotații nepotrivite (de ex., în loc de ”persoană cu handicap

mintal”, CIF folosește termenul de ”persoană cu o problemă de învățare”).

Termenul de dizabilitate în România

În România, problematica dizabilității a fost tratată aproape constant din perspectivă

medicală, ceea ce a determinat abordări cu tentă caritabilă și cu influențe negative asupra

politicilor sociale sectoriale din domeniu și, în special, asupra viziunii privind integrarea

socială/profesională, viața/traiul independent. Termenul utilizat a fost constant cel de

“handicap”, iar argumentația s-a bazat pe existența unui articol distinct în Constituția

României. Cei doi termeni: „invaliditate„ și ”handicap” au constituit, pe parcursul mai multor

etape legislative, mai mult repere de eligibilitate pentru acordarea de drepturi/facilități în

cadrul politicilor de asistență socială de la nivel național și mai puțin au provocat seturi de

măsuri pentru facilitarea integrării/incluziunii sociale.

Termenul ”dizabilitate” nu este încă dezvoltat în DEX deși este introdus, din anul 2005, în

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (pag. 251), fiind asimilat

fondului de cuvinte și normelor limbii.

În prezent (2015), sunt în vigoare cel puțin 3 acte normative în care definiția persoanelor cu

handicap/dizabilități diferă:

Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu

handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Monitorul Oficial,

Partea I, nr. 1/3 ianuarie 2008;

Legea nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu

dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor

Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 şi semnată de

România la 26 septembrie 2007, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 792/26 noiembrie

2010;

Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 905/20

decembrie 2011.

57

Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de România prin Legea nr.

221/2010, nu include o definiție a dizabilității sau a persoanelor cu dizabilități în sens strict,

ci face următoarea afirmație: “persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au

deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în

interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în

societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi”. În Convenție, termenul “includ” a fost folosit în

mod deliberat și este foarte important. El permite Statelor Părți să își dezvolte propriile

definiții naționale, fără a restricționa sfera dizabilității la un spectru rigid de afectări sau

deficiențe. Această definiție pune pentru prima oară în lumină faptul că dizabilitatea nu este

o consecință directă a unei condiții de sănătate, ci rezultatul unei interacțiuni dintre factorii

personali și factorii de mediu.

Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale reia afirmația din Legea nr. 221/2010 ca și o

definiție, astfel: „aa) persoanele cu dizabilităţi reprezintă acele persoane care au deficiențe

fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu

diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în

condiții de egalitate cu ceilalti.”

Alte concepte cheie6

Cerinţe (nevoi) speciale

Sintagma ”special needs” (engl.) are semnificaţii diverse în lume. Expresia este folosită şi în

limba română cu diferite formule de traducere, mai ales prin cerinţe speciale şi respectiv prin

nevoi speciale…

”Nevoia specială” (Lege 292/2011 privind asistenţa socială) este definită ca „ansamblul de

cerinţe indispensabile pentru asigurarea integrării sociale a persoanelor care, din cauza

afecţiunilor de sănătate, genetice sau dobândite pe parcursul vieţii, prezintă o dizabilitate,

precum şi a persoanelor care, din diverse motive de natură socială, sunt dezavantajate în

dezvoltarea personală” (art. 6, X).

La traducerea din limba engleză a termenului ”need” credem că se impune o anume

prudenţă, deoarece termenul ”nevoie” - care pare a fi prima opţiune - are anumite conotaţii,

care sunt specifice limbii şi culturii din România: nevoia materială, legată de sărăcie (om

nevoiaş), nevoile într-un sens fiziologic (expresie mult uzitată în limbajul comun). De aceea,

credem că unele semnificaţii ale termenului englezesc ”need” cum ar fi cele de necesitate, de

6 Traian Vrăsmaş, 2015, Cerinţele speciale si dizabilitatea în educaţie. O perspectiva internaţională, EDP (sub tipar)

58

cerinţă (solicitare), chiar de obligativitate a unui răspuns, nu pot fi captate de cuvântul

nevoie. În anii ’90 când am contribuit la traducerea expresiei ”special educational needs” în

limba română am ales, ca şi echivalent pentru englezescul ”need” – ”cerinţa” (Vrașmaș, E.

Vrașmaș. T. 1993). În formularea ”cerinţe educative speciale” expresia a intrat din anul

1995 şi în legislaţia de învăţământ. Expresia engezească ”special educational needs” a mai

fost tradusă în același an (1993) printr-o altă formulă, asemănătoare – ”necesități

educaționale speciale” (7) aproximativ la fel ca în limba spaniolă (”necesidades educativas

especiales”). Apreciem că noțiunea de ”necesități” este în acest context la fel de potrivită ca

și cea de ”cerințe”, ca atare ea poate fi utilizată ca formulă alternativă.

Comparativ cu CES expresia ”cerinţe speciale” (CS) are semnificaţie mai amplă, ea

cuprinzând pe lângă deficienţe (care pot conduce la dizabilitate) sau tulburări diferite şi

problemele diverse ale unor copii care cresc în anumite medii defavorizate: copiii străzii,

copiii abandonați, abuzați, în unele ţări și copiii supradotaţi.

În Canada, provincia Ontario, de pildă, copiii consideraţi ca având ”special needs”, cerinţe

(necesităţi, nevoi) speciale, nu sunt doar cei care au întârzieri în dezvoltare sau dizabilităţi,

ci şi cei abuzaţi sau neglijaţi, cei cu probleme emoţionale ori copiii cu risc de a dezvolta

probleme de sănătate ulterior (http://www.adoptontario.ca/understanding-special-needs).

Cerinţele educaţionale speciale (CES)

Apariția conceptului de cerințe educaționale speciale în educaţie se asociază cu raportul

britanic Warnock din anul 1978, deşi se poate vorbi și de precursori ai acestei consacrări,

respectiv din anul 1971 (Gulliford, R.). Semnificaţia CES în raportul Warnock era legată în

esenţă de dificultăţi de învăţare, mai mari decît la semenii de aceeași vârstă, care în esenţă

nu puteau fi soluţionate decat cu un sprijin special (suplimentar).

În anul 1990, Congresul educaţiei speciale de la Cardiff (Ţara Galilor) a avut ca temă

generală întrebarea: Special educational needs: created or met? (Cerinţele educaţionale

speciale: create sau soluţionate?). Prin numărul mare de participanţi din toată lumea, la

Congresul de la Cardiff sintagma cerinţe educaţionale speciale a avut un context socio-istoric

şi cultural deosebit de diseminare – aşa cum s-a putut observa din evoluţiile ulterioare.

Din anul 1992 sintagma CES este preluată de UNESCO, fiind utilizată în diverse publicaţii,

iar ulterior CES este preluată şi de alte ţări ca Spania şi Portugalia. Din anul 1993, CES este

7 Tucker, I., Powell, C. (1993) Copilul cu deficiențe de auz și școala, traducere Salomie George

59

tradusă şi promovată în literatura de specialitate din România (Vrașmaș, E. şi Vrașmaș, T.)

iar din 1995 a intrat în legislaţia de învăţământ. În Legea Învăţământului (Legea nr.

84/1995) apare expresia ”cerinţe educative speciale”, iar ulterior în Legea Educaţiei

Naţionale (Legea nr. 1/2011) sub forma ”cerinţe educaţionale speciale” – dar fără a fi clar

definită în nici una dintre aceste două legi.

În şcolile din România şi chiar în literatura de specialitate, sintagma ”cerinţe educaţionale

speciale” este utilizată frecvent sub forma abreviată de CES.

Definiţia CES conform UNESCO

CES desemnează un ”continuum” al dificultăţilor, al problemelor speciale în educaţie, de la

deficienţele grave şi profunde la dificultăţile/tulburările uşoare de învăţare (UNESCO, 1995).

Registrul acestora, poate cuprinde:

a) deficienţe

- deficienţă mintală/dizabilităţi severe de învăţare/ dizabilităţi intelectuale;

- deficienţe fizice/motorii;

- deficienţe vizuale;

- deficienţe auditive;

b) diverse tulburări - emoţionale (afective) şi de comportament.

Din 1994 (odată cu Conferinţa de la Salamanca) UNESCO a lansat şi promovat expresia

”special needs education” (educaţia cerinţelor speciale) a cărei semnificaţie urmează a fi

analizată puţin mai departe.

În spaţiul Uniunii Europene funcţionează din 1996 o agenţie denumită European Agency for

Development in Special Needs Education (EADSNE) - Agenția Europeană de Dezvoltare în

Educația Cerințelor Speciale (1996 – 2013). Din 2014 agenţia are o nouă denumire -

European Agency for Special Needs and Inclusive Education (EASNIE). Atât sub denumirea

de EADSNE, cât şi cea mai nouă de EASNIE această agenţie europeană utilizează în mod

curent sintagma CES, în diverse documente şi rapoarte elaborate, fără a i se da însă o

definiţie. O exemplificare dintr-un raport publicat în 2006: “Scopul acestui capitol este să

evidențieze problemele studenților cu cerințe educaționale speciale în relația cu accesul lor la

învățământul universitar” (EADSNE, 2006, pg. 37).

60

Definiţia CES conform Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltate Economică (OCDE)

În diverse publicaţii şi rapoarte ale OCDE din ultimii 15 ani regăsim următoarea definiție a

cerinţelor educaţionale speciale:

”Elevii cu cerinţe educaţionale speciale sunt definiţi în principal prin resurse suplimentare

publice şi/sau private asigurate pentru a veni în sprijinul educaţiei lor, dacă acești elevi au

dificultăți de acces la curriculum-ul oferit în școlile de masă„ (OCDE, 2000, 2007)

Potrivit OCDE, în sfera CES pot fi incluse următoarele categorii de situații și persoane - 3

categorii (transnaționale):

Categoria A

Se referă la cerinţele educaționale ale elevilor cu dizabilități (handicap), ca de exemplu, cei

nevăzători sau cu vedere parţială (ambliopi), surzi sau cu auz parţial (hipoacuzici), cu

dizabilitate mintală profundă sau severă, cu dizabilităţi multiple. Din punct de vedere

medical, aceste cerinţe sunt considerate de regulă ca derivate din tulburări (afecțiuni)

organice (de structuri sau funcții).

Categoria B

Se referă la cerinţele educaționale ale elevilor care au dificultăţi de învăţare şi/sau de

comportament, care nu apar în mod evident sau în primul rând direct legate de factori care

pot justifica includerea în categoria A sau C. Problemele şi necesităţile lor de sprijin

suplimentar se leagă de interacţiunile elevului (în situaţie) în contextul educaţional.

Categoria C

Se referă la cerinţe educaționale ale elevilor care sunt considerate ca fiind în primul rând

rezultatul unor factori socio-economici, culturali şi/sau lingvistici. Este vorba de anumite

dezavantaje sau contexte atipice (defavorizante) în dezvoltarea unui copil.

Orice copil/elev poate avea CES într-o perioadă sau alta a şcolarităţii sale, pe diverse

perioade de timp şi la diferite nivele şi intensităţi de solicitare a unui sprijin (OCDE, 2000).

Definiţia OCDE privitoare la cerințele educaționale speciale este una dintre cele mai

structurate şi consistente definiții care circulă în prezent în Europa şi în lume. Ea mai este

cunoscută şi ca definiţia bazată pe resurse sau (SEN) CES DDD – cerinţele educaţionale

speciale cu 3 D (dizabilităţi, dificultăţi şi dezavantaje).

Abordarea CES promovată de OCDE pare să fie recunoscută treptat şi de instituţiile Uniunii

Europene, aşa cum se poate observa şi dintr-un studiu apărut recent (în 2013) sub egida

Comisiei Europene.

61

Resursele suplimentare sunt peste şi deasupra celor oferite în general elevilor care nu au

dificultăţi legate de curriculum. Resursele pot fi de multe feluri, ca de pildă umane - personal

(profesori suplimentari) – materiale (ex. proteze auditive, Braille, modificări în clasă etc),

sau financiare - formule favorabile de finanţare (OCDE, 2007).

OECD a invitat mai multe ţări, dintre care 22 au răspuns favorabil, să-şi restructureze

sistemele educaţionale de identificare a CES pe baza acestei clasificări (Comisia Europeană,

2013).

Definiţia legală actuală a CES în România

Cerinţe educaţionale speciale (CES) reprezintă ”necesităţi educaționale suplimentare,

complementare obiectivelor generale ale educaţiei, adaptate particularităților individuale și

celor caracteristice unei anumite deficiențe/dizabilități sau tulburări/dificultăți de învățare ori

de altă natură, precum şi o asistenţă complexă (medicală, socială, educațională etc.)” -

Ordin Nr. 5573 din 2011 art. 14, d, precum şi, în mod aproape identic, în ordinele nr. 5555,

5574 și 6552 din 2011, acte normative legate de aplicarea LEN 2011.

La art. 9 din acelaşi Ordin (Nr. 5.573 din 2011) se mai precizează faptul că „CES pot fi

derivate în principal din:

a) dizabilităţi (handicap) - care au la bază o deficienţă sau boală;

b) dificultăţi de învăţare și tulburări de limbaj”.

CES - aspecte statistice, nuanţe și dezvoltări actuale

Din punct de vedere statistic, copiii cu dizabilităţi (intelectuale, fizice, vizuale, auditive etc)

reprezintă până la 5% dintr-o populație şcolară, copiii cu CES sunt mult mai numeroşi,

variind în unele țări (SUA, Anglia, Danemarca, Islanda) între 10 şi 20% din populaţia

şcolară. În anumite ţări (SUA, Marea Britanie, Spania, Estonia, Slovenia, Israel etc)

conceptul de CES se referă şi la copiii supradotaţi (capabili de performanțe înalte). În Franta

și Canada (FR), termenul echivalent pentru CES este ”cerinţe educaţionale particulare”. În

Spania, adjectivul ”special” este înlocuit cu ”specific” şi devine conotativ pentru ”sprijin”. În

Scoţia, ”cerinţele” (necesităţile) sunt ”adiţionale de sprijin” (suplimentare), faţă de cele

oferite celorlalţi copii în şcoală. În Ţara Galilor, potrivit unui proiect legislativ din 2014, se

propune o nouă expresie – ”cerințe (necesități) adiționale de învățare”.

62

Educaţia cerinţelor speciale

Educaţia (învăţământul) cerinţelor speciale – ECS/ÎCS provine din expresia Special

Needs Education (engl.)

Promovată în principal de UNESCO (1994, 1997, 2011), această formulă terminologică a

prins mai puţin teren decât cea de CES. O cauză poate fi şi dificultatea de a se face o

distincţie foarte clară între cele două expresii şi ca atare, poate, riscul confuziei dintre ele. În

limba română au existat doar câteva publicaţii care au promovat conceptul de ECS propus de

UNESCO (Vrășmaș, E., 2004, Vrășmaș, T., 2004, Gherguţ, A., 2006)

ECS are în vedere ”un sprijin adiţional, sprijin care depinde la rândul lui de măsura în care

şcolile trebuie să-şi adapteze curriculum-ul, predarea şi organizarea şi/sau asigurarea de

resurse suplimentare umane sau materiale, care să stimuleze învăţarea eficientă şi eficace

pentru anumiţi copii – cei care înregistrează dificultăţi şi eşecuri la şcoală, dintr-o diversitate de

alte motive”. (UNESCO, ISCED, 1997)

Educația (învățământul) cerințelor speciale este proiectat(ă) pentru a ”facilita învățarea la

indivizii care, dintr-o mare diversitate de motive, au nevoie de sprijin adițional și de metode

pedagogice adaptative (adaptate), pentru a putea participa și răspunde la obiectivele de

învățare într-un program educațional. Motivele pot include (dar nu se limitează la) dezavantaje

în capacitățile fizice, de comportament, intelectuale, emoționale și sociale. Programele

educaționale în cerințele speciale pot urma un curriculum similar cu cel oferit în sistemul

educației paralele obișnuite, dar se iau în considerare necesitățile particulare ale indivizilor, prin

asigurarea unor resurse specifice (de pildă, personal special pregătit, echipamente sau spații

speciale) și, dacă este adecvat, modificarea conținutului educațional al obiectivelor de învățare.

Programele pot fi oferite indivizilor care învață în cadrul programelor educaționale existente sau

în clase separate, în aceeași sau într-o instituție de învățământ separată”. (UNESCO, ISCED,

2011, pg.81)

Se poate face o nuanţare interesantă cu privire la accentul pus de către fiecare dintre cele

două expresii, aparent foarte asemănătoare.

Noţiunea de CES – ”cerinţe educaţionale speciale” - pare a fi mai compatibilă cu cea de

”integrare şcolară (educaţie integrată)” care a dominat politicile educaţionale din lume în

perioada 1970-1990, deoarece accentul este pe ”cerinţe” (necesităţi), care sunt asociate

unei persoane care învaţă. Educaţia incluzivă, care exprimă paradigma actuală pare a fi mai

63

favorizată de celălalt termen – ECS - educaţia sau învăţământul cerinţelor speciale unde

accentul cade pe educaţie (învăţâmânt).

Multe ţări şi studii europene, elaborate de organizaţii de referinţă (UNESCO,

EADSNE/EASNIE, OCDE) utilizează în prezent în paralel ambele noţiuni (CES și ECS).

În statutul EASNIE din 2014, de pildă, este utilizată expresia ”special needs education” -

agenția acționează ca o “platformă de colaborare în domeniul educației cerințelor speciale”

(http://www.european-agency.org/sites/default/files/about-

us/articles/Articles%20of%20Association2014Web.pdf).

Conexiunea CES – dizabilitate

Relaţia dintre cele două noţiuni este una foarte complexă, dar delimitările sunt posibile şi

necesare.

Între ”dizabilitate” şi CES pot fi unele suprapuneri, o anumită zonă de intersecţie – copiii

sau tinerii cu dizabilităţi care au nevoie de sprijinul adiţional, de educaţie specială (adică

CES). În acelaşi timp există şi zone de diferenţă, de delimitare între cele două. Pe de o

parte, unii copii cu dizabilităţi (derivate din deficienţe) este posibil să nu aibă cerinţe

speciale, în context educaţional. Pe de altă parte, pot avea CES şi copiii fără dizabilităţi

(derivate din deficienţe).

Din perspectivă educaţională, relaţia cea mai probabilă şi logică este una de la o parte

(dizabilitatea) – la întreg (cerinţele educaţionale speciale). Această relaţie este clarificată de

unele ţări europene prin legislaţie şi este ilustrată şi de statistici – acolo unde ele sunt

dezagregate. Numărul copiilor cu cerinţe speciale (din şcoli) este mai mare decât cel al

copiilor cu dizabilităţi.

Incluziunea socială şi incluziunea educaţională (educație incluzivă)

Incluziunea, coeziunea și dezvoltarea socială în Uniunea Europeană (UE)

Mai multe tratate ale UE se referă şi la politicile sociale. Tratatul de la Amsterdam (1997),

stipulează la articolul 13 importanţa nondiscriminării - inclusiv pe motiv de dizabilitate.

Articolul 21 al Cartei UE a drepturilor fundamentale reiterează nondiscriminarea (include

dizabilitatea ca şi criteriu posibil de discriminare). Art. 26 al Cartei UE se referă expres la

drepturile egale ale persoanelor cu dizabilităţi.

64

Ţările membre UE trebuie să recunoască şi să respecte drepturile persoanelor cu dizabilităţi

pentru a beneficia de măsuri pentru a-şi asigura independenţa, integrarea socială şi

profesională şi participarea la viaţa comunităţii.

Strategia Lisabona 2000 și Strategia de Incluziune socială a UE au avut ca obiective

importante și mijloace de promovare a incluziunii eradicarea sărăciei şi stabilirea metodei

deschise de coordonare (între ţările membre).

În prezent, Comisia Europeană sprijină şi completează politicile statelor membre în domeniile

protecţiei sociale şi incluziunii sociale.

Strategia Europa 2020 pentru creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii stabileşte

obiective care urmăresc să scoată cel puţin 20 de milioane de persoane din sărăcie şi

excluziune socială şi să crească rata de ocupare a forţei de muncă la 75 % pentru populaţia

în vârstă de 20-64 de ani. Iniţiativele emblematice ale Strategiei Europa 2020, inclusiv

Platforma europeană de combatere a sărăciei şi excluziunii sociale şi Agenda pentru noi

competenţe şi locuri de muncă, sprijină eforturile îndreptate către realizarea acestor

obiective (http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=750&langId=ro).

Incluziunea socială în documente româneşti

În țara noastră, Memorandumul Comun al Incluziunii Sociale (JIM), din anul 2005 a

identificat ca şi grupuri vulnerabile la excludere în ţara noastră:

- Copiii în situaţie de risc înalt (în conexiune cu sărăcia şi vulnerabilitatea) la procesul

de dezintegrare socială;

- Tinerii peste 18 ani care nu mai sunt acoperiţi de structuri de protecţie socială ;

- Persoanele cu dizabilităţi;

- Minoritatea roma;

- Persoanele în vârstă de risc înalt;

- Persoanele fără adăpost.

Măsuri în cadrul Planului Naţional de Acţiune pentru Incluziune Socială au fost prevăzute prin

Hotararea de Guvern nr. 1217/2006 care a stabilit constituirea unui mecanism de promovare

a incluziunii sociale în România. Acest mecanism este compus din :

- Comisia Naţională pentru Incluziune Socială – la nivel central;

- Unităţi de incluziune socială la nivelul fiecărei instituţii centrale cu atribuţii în domeniu;

- Comisii judeţene de incluziune socială, în cadrul prefecturilor.

65

Definiţia incluziunii sociale în legislaţia noastră

Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi

promovarea drepturilor persoanelor cu

handicap, republicată

Legea nr. 292/2011 - Legea asistenţei

sociale, art. 6 lit. c)

Incluziunea socială reprezintă setul de

măsuri şi acţiuni multidimensionale din

domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei

de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii,

informării şi comunicării, mobilităţii,

securităţii, justiţiei şi culturii, destinate

combaterii excluziunii sociale.

Procesul de incluziune socială reprezintă

ansamblul de măsuri şi acţiuni

multidimensionale din domeniile protecţiei

sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii,

educaţiei, sănătăţii, informării-comunicării,

mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii,

destinate combaterii excluziunii sociale şi

asigurării participării active a persoanelor la

toate aspectele economice, sociale,

culturale şi politice ale societăţii.

Dreptul la educaţie al persoanelor cu dizabilităţi. De la şcoli speciale la educaţia

incluzivă

În jurul anului 1800, înfiinţarea de şcoli speciale a reprezentat un element de progres în

evoluţia atitudinii sociale faţă de această categorie umană. Dacă se recunoaştea că şi aceste

persoane puteau să înveţe, atunci au început să reprezinte şi ele o anumită valoare în

societate, chiar dacă învaţau (învaţă) separat, parţial şi/sau incomplet - comparativ cu

semenii lor de acceași vârstă.

În prezent însă, marea provocare este afirmarea plenară a dreptului la educaţie a acestor

persoane, participarea lor deplină şi egală în educaţia şcolară, chiar în cea universitară, în

vederea valorificării maximale a potenţialului uman al fiecăruia.

Locul şi rolul şcolilor speciale este în prezent foarte controversat, dar ele există şi

funcţionează, în continuare, în multe ţări din Europa şi din lume. Aceste şcoli pot constitui o

resursă importantă, ele fiind însă confruntate cu două tendinţe majore de schimbare:

- Scăderea treptată a numărului de elevi (care a condus chiar şi la dispariţia unora

dintre ele) şi rămânerea în aceste şcoli mai ales a copiilor (elevilor) cu dizabilităţi mai

complexe;

- Transformarea şcolilor speciale în centre de resurse pentru şcolile generale şi pentru

comunităţi (exemple mai de succes fiind menţionate în Norvegia, Austria, Finlanda).

66

În unele ţări din Europa (Franţa, Danemarca, mai ales) s-au dezvoltat şi structuri

intermediare, ca de pildă, clase speciale sau centre/unităţi de resurse în şcoli de masă.

Convenţia ONU din 2006 face o nuanţare legată de şcolarizarea anumitor persoane cu

dizabilităţi. Este vorba mai ales de copiii ”care sunt nevazători, surzi sau cu surdo-cecitate,

care au nevoie de cele mai adecvate și individualizate limbaje, căi și modalități, precum și de

medii care să le favorizeze o maximă dezvoltare școlară și socială” (Convenţia ONU din

2006/Legea 221/2006, art. 24, alin 3, c).

Note definitorii ale educaţiei incluzive: Viziunea UNESCO, Declarația de la

Salamanca, 1994

Educaţia incluzivă caută să răspundă nevoilor de învăţare ale tuturor copiilor, tinerilor şi

adulţilor, cu un accent deosebit pe cei vulnerabili din punctul de vedere al marginalizării şi

excluziunii sociale. Şcolile obişnuite, cu o orientare incluzivă, sunt cele mai eficiente mijloace

de combatere a discriminării şi creează comunităţi primitoare, dezvoltând o societate

incluzivă şi oferind tuturor accesul la educaţie. (UNESCO, Declarația de la Salamanca 1994).

Educația incluzivă: responsabilitatea

Sistemele educaţionale trebuie să fie incluzive, să caute în mod activ să cuprindă copiii

care nu merg la şcoală şi să răspundă cu flexibilitate la situaţiile şi nevoile tuturor

elevilor.

Trebuie incluşi în școală toţi copiii și cei ”provenind din rândul minorităţilor lingvistice,

etnice sau culturale, copiii din grupuri îndepărtate sau nomade, copiii ai străzii sau care

lucrează, copiii cu dizabilităţi sau cei talentaţi” (Forumul mondial al educației pentru toți

de la Dakar, Agenţiile ONU, 2000).

Încorporarea incluziunii ca un principiu general de orientare necesită schimbări şi cotituri

în sistemele educaţionale, ca şi la nivel social general, schimbări care se confruntă cu

numeroase provocări.

Schimbările de succes se bazează pe câteva elemente importante: claritatea şi realismul

obiectivelor, motivaţia şi sprijinul, resursele şi evaluarea.

Mişcarea spre incluziune este una graduală: ”decidenţii politici, personalul didactic şi alţi

parteneri trebuie să lucreze împreună, să facă anumiţi paşi prin care să implice toţi

membrii comunităţii locale, serviciile educaţionale şi media”. (UNESCO, 2008)

67

În cazul educaţiei incluzive, accentul se pune pe mediile școlare obișnuite, medii care trebuie

să se adapteze la diversitatea cerințelor educaționale ale elevilor din comunitate, în viziunea

educației integrate (care s-a manifestat în lume începând cu perioada anilor 1970-1980),

accentul cade mai mult pe adaptarea elevului cu CES la școlile și clasele majorității.

Convenţia ONU din 2006 (Legea 221/2010) privind incluziunea în educaţie prevede că:

«... Statele Părți recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi la educaţie. În vederea realizării

acestui drept, fără discriminare şi cu respectarea principiului egalităţii de șanse, Statele Părți

vor asigura un sistem educaţional incluziv, la toate nivelurile şi pe toată durata vieții...»

(art.24, 1)

Alte documente internaţionale care promovează educaţia incluzivă pentru

persoane cu dizabilităţi sunt:

- Raportul mondial al dizabilităţii, OMS și Banca Mondială, 2011;

- Starea Aplicării Convenţiei Drepturilor Copilului – raport ONU din anul 2011;

- Dreptul copiilor cu dizabilităţi la educaţie: o abordare bazată pe dreptul la educaţie

incluzivă (raport UNICEF, 2012);

- Starea copiilor lumii. Copiii cu dizabilităţi, raport UNICEF, 2013.

Drepturile persoanelor cu dizabilități în sistemul regional european

La nivel european, abordarea dizabilităţii prin prisma drepturilor a fost introdusă acum mai

mult de zece ani prin:

- Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)

TFUE este versiunea consolidată a Tratatului de instituire a Comunității Europene, astfel cum

a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona (semnat de statele membre UE la 13 decembrie

2007 și care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009).

În definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor sale, UE caută să combată orice

discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, dizabilitate,

vârstă sau orientare sexuală (art. 10 – TFUE). În iunie 1997, prin Tratatul de la Amsterdam,

a fost introdus Articolul 13, pe această nouă cale pornindu-se prin sărbătorirea primei Zile

Europene a Persoanelor cu Dizabilităţi (1993) şi prin redactarea primei Cărţi Albe a Comisiei

Europene asupra măsurilor sociale (1994). Pe baza Articolului 13, care a interzis

discriminarea şi care a deschis, la nivelul comunităţilor, calea acţiunii pentru combaterea

68

discriminării pe motive de sex, origine rasială sau etnică, religie sau credinţă, dizabilitate,

vârstă sau orientare sexuală, dizabilitatea este menţionată expres pentru prima oară.

- Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (parte din Constituţia

Europeană), proclamată cu ocazia Consiliului European de la Nisa, la 7 decembrie 2000,

reunește într-un singur text ansamblul drepturilor civice, politice, economice și sociale ale

cetățenilor europeni și ale tuturor celor care locuiesc pe teritoriul Uniunii. Aceste drepturi

sunt descrise în 54 de articole grupate în șase capitole principale: Demnitatea, Libertățile,

Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia, Justiția.

Carta include interzicerea oricărei forme de discriminare pe motive de dizabilitate (articolul

21) și recunoaște ca drept fundamental „dreptul persoanelor cu dizabilităţi de a beneficia de

măsuri create pentru a le asigura independenţa, integrarea socială şi ocupaţională şi

participarea la viaţa comunităţii” (articolul 26).

- La 23 decembrie 2012, Uniunea Europeană a ratificat Convenția privind drepturile

persoanelor cu dizabilități, semnată la 30 martie 2007. În luna iunie 2014, Comisia

Europeană a publicat primul raport privind modul în care Uniunea Europeană pune în

aplicare Convenția ONU. “Comisia Europeană dorește să se asigure că persoanele cu

handicap se pot bucura de drepturile lor în condiții de egalitate cu toți ceilalți cetățeni” a

subliniat cu această ocazie Viviane Reding, comisarul european pentru justiție.

- La 15 noiembrie 2010, Comisia Europeană a adoptat Strategia europeană 2010-2020

pentru persoanele cu dizabilități: un angajament reînoit pentru o Europă fără

bariere, care are ca obiectiv general acela “de a oferi persoanelor cu dizabilități capacitatea

de a se bucura de drepturi depline și de a beneficia complet de participarea la viața socială și

economică europeană”. Acest document promovează incluziunea socială a persoanelor cu

dizabilități și se axează pe eliminarea barierelor în opt domenii de acțiune comune între UE și

statele membre: Accesibilitate, Participare, Egalitate, Ocupare a forței de muncă, Educație și

formare profesională, Protecție social, Sănătate, Acțiuni externe.

Politicile și practicile naționale în domeniul dizabilității

Evenimentele din Decembrie 1989 din România au pus capăt regimului totalitar comunist şi

au deschis o nouă filă de istorie, cea a schimbării. Perioada de tranziţie spre o societate

democratică, deschisă şi liberă, a fost caracterizată de eforturi speciale în două direcţii de

bază, şi anume: alinierea legislativă la reglementările internaţionale şi implementarea

legislaţiei în contextul mentalităţii şi experienţei existente.

69

Câteva elemente de referinţă pentru persoanele cu handicap/dizabilitate marchează în mod

deosebit momentul imediat următor schimbării:

Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la

Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989.

Acordarea de către Guvern a unor ajutoare sociale pentru categoriile defavorizate:

HG nr. 610 din 25 mai 1990 privind acordarea unor drepturi nevăzătorilor, precum şi

însoţitorilor acestora.

Înfiinţarea ca structură distinctă a Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu

Handicap (SSPH), prin HG nr. 1100 din 13 octombrie 1990.

Constituţia din 21 noiembrie 1991 în care, pentru prima dată, apare un articol distinct

referitor la persoana cu handicap, articol ce va fi reluat și reformulat în forma

revizuită a acesteia din 2003.

Anul 1992 marchează primele reglementări privind drepturile persoanelor cu

dizabilități, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 53 privind protecția specială a

persoanelor handicapate și a Legii nr 57 privind încadrarea în muncă a persoanelor

handicapate.

Prin Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul

Poporului, se înființează instituţia Avocatul Poporului, autoritate publică autonomă şi

independentă faţă de orice altă autoritate publică, ce are drept scop apărarea

drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile

publice.

Unul dintre adjuncții Avocatului poporului este specializat în domeniul drepturilor

copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap.

Prima strategie în domeniul dizabilității apare în anul 2002: Strategia națională

privind protecția specială și integrarea socială a persoanelor cu handicap din

România, aprobată prin HG 1215/2002.

În anul 2003, prin OG 14/2003, se înființează Autoritatea Națională pentru

Persoanele cu Handicap, întâi în subordinea Secretariatului General al Guvernului

pentru ca, peste câteva luni, aceasta să funcționeze în subordinea Ministerului Muncii,

Solidarității Sociale și Familiei.

Prin HG nr.1434/2004, prin comasarea serviciului public de asistenţă socială şi a

serviciului public specializat pentru protecţia copilului de la nivelul judeţului, respectiv

al sectoarelor municipiului Bucureşti, în subordinea consiliilor județene, respectiv

locale de sector ale municipiului București, se înființează Direcţia Generală de

Asistență Socială și Protecția Copilului, instituţie publică cu personalitate juridică care

realizează măsurile de asistenţă socială în domeniul protecţiei copilului, familiei,

persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi a

oricăror persoane aflate în nevoie.

70

2005 este anul intrării în vigoare a Strategiei nationale pentru protecția, integrarea și

incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006 – 2013 ”Şanse egale

pentru persoanele cu handicap – către o societate fără discriminări”, aprobată prin

HG 1175/2005.

2006 este anul intrarii in vigoare a Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea

drepturilor persoanelor cu handicap, unul dintre cele mai cuprinzătoare și moderne

acte normative care reglementează drepturile și obligațiile persoanelor cu dizabilități,

acordate în scopul integrării și incluziunii sociale ale acestora, cu implicaţii substanţial

îmbunătăţite în ceea ce priveşte calitatea vieţii lor.

Iulie 2010 marchează desfiinţarea Autorității Naționale pentru Persoanele cu

Handicap și implicit a Institutului Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea

Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap, coordonarea la nivel central a

activităţilor de protecţie specială şi promovare a drepturilor persoanelor cu handicap

şi elaborarea politicilor, strategiilor şi standardelor în domeniul promovării drepturilor

persoanelor cu handicap revenind Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale și

Persoanelor Vârstnice, prin Direcţia Protecţia Persoanelor cu Handicap care, în

august 2013 își schimbă denumirea în Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități.

Noiembrie 2010 reprezintă pentru România momentul de angajament pentru o

schimbare profundă, odată cu ratificarea, prin Legea nr. 221/2010, a Convenției

privind drepturile persoanelor cu dizabilități, principalul instrument juridic

internațional de luptă împotriva discriminării persoanelor cu dizabilități.

În ianuarie 2012, intră în vigoare Legea nr. 292/2011 a asistenţei sociale, lege care

reglementează cadrul general de organizare, funcţionare şi finanţare a sistemului

naţional de asistenţă socială în România.

În decembrie 2014 – se reînființează Autoritatea Națională pentru Persoanele cu

Dizabilități8, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu

personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și

Persoanelor Vârstnice.

Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități (2006)

Adoptarea și intrarea în vigoare a Convenției ONU privind Drepturile Persoanelor cu

Dizabilități (CDPD) marchează o schimbare profundă în abordările existente cu privire la

dizabilitate: accentul nu mai este pus pe „imperfecțiunea” percepută a persoanei, ci,

dimpotrivă, dizabilitatea este o „patologie a societății”, rezultatul eșecului societăților de a fi

8 A se vedea art. 7 din OUG nr. 86 din 17 decembrie 2014, publicată în M. Of. I nr. 920 din 17 decembie 2014

71

incluzive și a se adapta diferențelor individuale. Societățile trebuie să se schimbe, nu

individul, iar Convenția furnizează un „traseu” pentru o asemenea schimbare.

În Preambulul Convenției se recunoaște că ”dizabilitatea este un concept în evoluţie” ce

”rezultă din interacţiunea dintre persoanele cu deficienţe şi barierele de atitudine şi de mediu

care împiedică participarea lor deplină şi efectivă în societate, în condiţii de egalitate cu

ceilalţi”.

Referirea explicită la bariere ca fiind factori ai dizabilității reprezintă un important pas înainte

pentru noțiunile care asimilau dizabilitatea existenței unor limite funcționale. Din acest punct

de vedere, participarea în societate a persoanelor cu dizabilități – fie pentru a avea un loc de

muncă, fie pentru a merge la școală, fie pentru a fi consultat de un medic sau pentru a

participa la alegeri – este limitată sau exclusă nu din cauza dizablilității lor, ci din cauza

barierelor variate, care pot include atât bariere fizice, precum și legislația și politicile publice.

Pentru persoanele cu dizabilități fizice aceste bariere ar putea include terenuri denivelate,

uși grele sau pasaje înguste. De exemplu, o persoană care utilizează un scaun rulant ar

putea fi exclusă de la participarea la o reuniune în cazul în care ușa din sala de ședință este

prea îngustă pentru scaunul rulant, ori în cazul în care nu există nicio rampă sau lift.

Inexsistența sau insuficiența standardelor de accesibilitate în normativele de construcție

poate constitui, de asemenea, o barieră.

Potrivit Convenției, pentru asigurarea exercitării depline a tuturor drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului pentru toate persoanele cu dizabilităţi, fără nici un fel de

discriminare pe criterii de dizabilitate, Statele Părţi se angajează să adopte toate măsurile

legislative, administrative şi de altă natură, necesare pentru implementarea drepturilor și

pentru a modifica sau abroga legile, reglementările, cutumele şi practicile existente care

constituie discriminare împotriva persoanelor cu dizabilităţi. De asemenea, este prevăzută

obligația statelor de a lua în considerare protecţia şi promovarea drepturilor omului pentru

persoanele cu dizabilităţi în toate politicile şi programele, de a lua toate măsurile

corespunzătoare pentru a elimina discriminarea pe criterii de dizabilitate de către orice

persoană, organizaţie sau întreprindere privată, de a iniţia sau promova cercetarea,

serviciile, echipamentele şi facilităţile concepute pe baza Design-ului Universal, precum și de

a susţine formarea, în domeniul drepturilor recunoscute de Convenţie, a profesioniştilor şi a

personalului care lucrează cu persoane cu dizabilităţi, în vederea îmbunătăţirii furnizării

asistenţei şi serviciilor.

72

Convenția stabilește pentru statele membre obligația de a consulta îndeaproape și de a

implica persoanele cu dizabilități și organizațiile care le reprezintă în dezvoltarea şi

implementarea legislaţiei şi în toate procesele de luare a deciziilor referitoare la problematica

dizabilității, inclusiv în procesul de monitorizare.

În ceea ce privește împlementarea şi monitorizarea naţională, documentul stabilește

obligația statelor de a desemna așa numitele ”puncte de contact” în cadrul guvernului (eng.

focal points) pentru probleme referitoare la implementarea Convenţiei şi de a stabili sau

desemna un mecanism de coordonare pentru a facilita măsurile aferente, în diferite

sectoare şi la diferite niveluri. De asemenea, se stabilește obligația statelor, în conformitate

cu propriile sisteme juridice şi administrative, de a stabili un mecanism independent pentru a

promova, proteja şi monitoriza implementarea Convenţiei, ținând cont de principiile

referitoare la statutul şi funcţionarea instituţiilor naţionale pentru protecţia şi promovarea

drepturilor omului.

Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități reprezintă cel mai recent, specializat

și cuprinzător document de drept internațional care recunoaște drepturile umane ale

persoanelor cu dizabilități și clarifică obligațiile Statelor de a respecta, proteja și îndeplini

acele drepturi. Procedând astfel, Convenția consacră modelul social al dizabilității, bazat pe

drepturile omului.

De ce este Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități atât de

importantă pentru persoanele cu dizabilități?

Statul care a ratificat documentul trebuie să prezinte periodic Comitetului ONU pentru

drepturile persoanelor cu dizabilităţi un raport cuprinzător, explicând ce măsuri

concrete a luat pentru punerea în aplicare a obligaţiilor ce îi revin conform Convenţiei

şi arătând progresul făcut în acestă privinţă.

Statele trebuie să implice în mod activ persoanele cu dizabilități atunci când iau

decizii legate de planurile de implementare a Convenției sau elaborarează legi și

politici care afectează viața persoanelor cu dizabilităţi.

Convenția stabilește noi exigențe cu privire la modul în care autorităţile publice

trebuie să se asigure că drepturile omului pentru persoanelor cu dizabilități sunt

protejate și promovate.

Convenţia stabilește în sarcina statelor semnatare obligaţia de a lua măsuri concrete

pentru a consolida controlul persoanelor cu dizabilități asupra propriilor vieți și a

asigura participarea lor deplină şi efectivă în societate.

73

Textul Convenţiei poate fi utilizat de către persoanele cu dizabilități și organizațiile

acestora ca un cadru pentru a negocia și influența problemele cu care se confruntă

comunitatea.

Este un instrument legal de drepturile omului ce poate contribui la promovarea unor

atitudini pozitive față de persoanele cu dizabilități.

Drepturile CUI sunt recunoscute de Convenția privind Drepturile Persoanelor cu

Dizabilități?

Convenția privește drepturile omului pentru persoanele cu dizabilități. Este vorba, pe de o

parte, de drepturile lor civile și politice, precum și de cele economice, sociale și culturale.

Persoanele cu dizabilități pot fi o reprezentate de persoanele care au o deficiență/afectare și

care se confruntă cu bariere în procesul de incluziune în societate și bariere de participare

în comunitate. Vorbim despre persoanele cu deficiențe de auz, persoanele cu dificultăți de

învățare, persoanele cu deficiențe senzoriale, persoanele cu deficiențe fizice, persoanele cu

probleme de sănătate mintală, persoanele cu tulburări din spectrul autist, persoanele cu

epilepsie, persoanele care sunt infectate cu HIV și altele.

Convenția se bazează pe "modelul social" al dizabilității care recunoaște că persoanele cu

deficiențe sunt excluse de bariere create de societate, devenind persoane cu dizabilități din

cauza serviciilor inaccesibile, a barierelor din mediul construit sau a stigmatizării.

Scopul Convenției ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități este ca persoanele cu

dizabilități să poată să își exercite drepturile, pe baze egale cu ceilalți. Convenția

promovează, protejează și asigură exercitarea deplină şi în condiţii de egalitate a

tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către toate persoanele cu

dizabilităţi şi promovează respectul pentru demnitatea lor intrinsecă. Vom sublinia ca

aspecte importanne:

Persoanele cu dizabilități nu mai sunt văzute ca obiecte ale carității, ale

tratamentelor medicale sau ale protecției sociale;

Ele sunt privite ca persoane titulare de drepturi, capabile să ceară respectarea

drepturilor, să își exercite aceste drepturi și să ia decizii pentru viața lor, bazate pe

consimțământul liber și informat,

Persoanele cu dizabilități trebuie să se bucure de aceleași oportunități de participare

deplină la viața comunității, iar statele au obligaţia să se asigure că această

participare este efectivă;

Convenția asigură o recunoaștere universală a demnității persoanelor cu dizabilități.

74

Ce obligații generează Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități la

nivelul Parlamentului și Guvernului?

Atunci când un Parlament a ratificat Convenția, statul respectiv se angajează să ia măsuri

practice pentru a asigura exercitarea drepturilor:

să ia măsuri astfel încât persoanele cu dizabilități să se bucure de toate drepturile lor

- de exemplu, asigurându-se că persoanele cu dizabilități beneficiază de o protecție

completă împotriva tuturor formelor de discriminare (abținerea sau întârzierea

adaptărilor rezonabile ale mediului pentru persoanele cu dizabilități este considerată o

formă de discriminare);

să analizeze legile existente și să identifice modificările ce trebuie aplicate, în spiritul

și cu respectarea principiilor și articolelor Convenției;

să elimine legile și practicile care discriminează persoanele cu dizabilități;

să țină cont de drepturile persoanelor cu dizabilități în toae acțiunile pe care le

întreprinde;

să evite să ia o măsură care încalcă drepturile persoanelor cu dizabilități;

să se asigure că profesioniștii care lucrează cu persoane cu dizabilități au pregătirea

necesară să înțeleagă cum să respecte drepturile acestora;

să se asigure că sectorul privat și persoanele fizice respectă drepturile persoanelor cu

dizabilități;

să promoveze accesibilitatea, inclusiv dezvoltarea de standarde naționale de

accesibilizare;

să colecteze informații și statistici despre poziția persoanelor cu dizabilități în

societate, despre accesul lor la resurse și servicii, astfel încât să poată urmări

progresul implementării drepturilor fundamentale și să dezvolte politici mai bune.

Convenția susține reforma cadrului legal din domeniul dizabilității implicând direct

persoanele cu dizabilități și folosind cadrul general al drepturilor omului. Mesajul de bază

este acela că persoanele cu dizabilități nu mai trebuie privite ca „obiecte” ale politicilor și

serviciilor , ci sunt „subiecți activi”, respectați în comunitate și cu drepturi depline9.

Convenția evidențiază responsabilitatea societății față de persoanele cu dizabilități, părăsind

modelul medical în favoarea perspectivei bio-psiho-sociale. Societatea este aceea care

trebuie să conștientizeze dreptul de afirmare a membrilor ei și să facă eforturi pentru a

asigura viaţa în demnitate şi şanse egale tuturor, luând în considerare mediul. Mediul este

9 Raportul Mondial privind Dizabilitatea, Organizația Mondială a Sănătății și Banca Mondială, 2001

75

cel care determină ce efect are o deficienţă/afectare asupra vieţii cotidiene a persoanei.

Mediul în care trăieşte persoana cu deficiență împiedică sau dimpotrivă facilitează

exercitarea tuturor rolurilor pe care o persoană le are în comunitate.

Exerciții aplicative

Brainstorming cu grupul întreg: cum definiți dizabilitatea , indiferent de tipul

acesteia? Se vor nota toate ideile și apoi se va face o selecție prin filtrul dreptului

omului la demnitate și respect. Se vor selecționa definițiile care corespund și se vor

grupa participanții în echipe de 4-6 persoane. Cu definițiile realizate vor fi cerute

exemple concrete/cazuri de persoane cu dizabilități care sunt integrate prin educație

și activitate profesională.

Se poate proceda similar cu conceptul de incluziune socială. Se pune accentul pe

incluziunea educațională și se identifică principalele probleme cu care se confruntă

copiii cu dizabilități în cadrul școlarizării lor. Pentru fiecare problemă sesizată se

analizează propunerile concrete de soluționare.

Evaluarea persoanelor cu dizabilități. Participanții sunt invitați să împărtășescă în

grupe experințele legate de evaluarea dizabilității, organizarea acesteia,

instrumentele utilizate, efectele. Se sintetizează aceste experințe prin identificarea și

ierarhizarea principalelor probleme cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și

familiile lor în evalurea dizabilității; pentru fiecare problemă menționată se solicită

grupului și o soluție.

Exercițiul “Exercitarea concretă a drepturilor mele”. Rolul exercițiului este de a atrage

atenția asupra diferitelor aspecte de viață în care persoanele cu dizabilități se

confruntă cu situații de discriminare, mai mult sau mai puțin evidente pentru aceia

care nu s-au lovit în mod frecvent de bariere sociale, economice sau de atitudine.

Formatorii pregătesc un număr de bilețele, egal cu numărul participanților, pe care

sunt notate câte un statut/ rol pe care participanții îl vor juca în timpul exercițiului.

Iată exemple de astfel de roluri:

1. Lider al comunității (formal sau informal), în vârstă de 62 ani;

2. Persoană nevăzătoare, în vârstă de 65 de ani, cu venituri independente;

3. Femeie de afaceri, în vârstă de 32;

4. Persoană în scaun cu rotile, în vârstă de 72 de ani, care primește servicii de sprijin,

5. Femeie surdă, 30 de ani, care nu are nici un venit și nu beneficiază de nici un

serviciu de sprijin;

6. Persoană cu dizabilități psihosociale, de 25 de ani, care trăiește într-o instituție

rezidențială de dimensiuni mari;

7. Femeie șomeră, în vârstă de 40 de ani, care îngrijește pe fiul său aflat în scaun cu

rotile;

8. Persoană cu sindrom Down și HIV, de 25 de ani, șomer;

9. Fată cu autism, de 17 ani, care trăiește într-un sat sărac;

10. Șomer în vârstă de 30 ani;

11. Ministrul afacerilor sociale, de 45 ani;

12. Băiat, 12 ani, ai cărui părinți au un venit stabil;

13. Directoarea executivă a unui ONG internațional, de 50 de ani;

76

14. Fată, cerșetoare, de 14 ani, cu dizabilitate fizică și psihosocială;

15. Absolvent de facultate, de 25 de ani;

16. Femeie, de 30 ani, cu dizabilitate fizică, absolventă de facultate;

17. Persoană nevăzătoare, de 45 de ani, parlamentar;

18. Adolescent care este HIV pozitiv;

19. Femeia care conduce o întreprindere mică (IMM), în vârstă de 45 de ani;

20. Văduvă în vârstă de 65 de ani cu dizabilități psihosociale și nici un venit

independent.

Bilețelele se împăturesc și se amestecă într-o cutie. Sala în care se desfășoară

exercițiul trebuie să fie spațioasă. Participații la curs se împart în două grupuri. Cele

două grupuri se așează pe 2 linii paralele, cu participanții față în față. Fiecare

participant extrage la întâmplare un bilețel din cutie. El va juca rolul persoanei

indicate pe bilețel, pe tot parcursul exercițiului.

Apoi formatorul rostește pe rând enunțurile din lista de mai jos. După fiecare enunț,

participanții sunt invitați să evalueze dacă persoanele pe care le “interpretează” ar

considera enunțul adevărat sau fals. Dacă este adevărat, participantul rămâne pe loc.

Dacă este fals, el va face un pas înapoi.

Iată enunțurile rostite de formator, unul câte unul:

1. Pot să mă deplasez liber și neîngrădit în comunitate.

2. Pot să cumpăr și să vând bunuri după voia mea.

3. Am acces la educație în școala de masă.

4. Pot să votez fără asistență.

5. Pot face un credit .

6. Nu trăiesc cu grija abuzurilor fizice sau sexuale, sau a tratamentelor degradante.

7. Am acces la tratament medical la alegerea mea, la un cost rezonabil.

8. Pot lucra oriunde, pe baza calificării mele.

9. Sunt consultat asupra politicilor publice sau a deciziilor din comunitatea mea.

10. Am acces la formare profesională și formare continuă.

11. Drepturile mele sunt recunoscute de lege.

13. Pot alege liber dacă voi avea copii și câți.

14. Pot ieși din casă oricând doresc.

15. Pot să deschid propria întreprindere / afacere personală.

16. Sunt plătit cu un salariu minim sau mai mult.

17. Pot să mă auto-susțin în perioadele de șomaj.

18. Am acces și pot plăti un avocat, la nevoie.

19. Am acces la informații, în format accesibil mie.

20. Mass media prezintă imagini în general pozitive despre mine.

21. Nu îmi fac griji de ajutorul social la batrânețe.

La finalul exercițiului, distanța mare dintre dintre participanții cei mai afectați de

discriminare va indica modul inadecvat de respectare a drepturilor lor fundamentale,

în aspecte absolut obișnuite ale vieții cotidiene.

Resurse

Prezentari PPT

M 3.1 Persoane cu dizabilități – Anna Maria Neagoe

M 3.2 Concepte cheie -Anna Maria Neagoe

M 3.3 Sistemul de protecție a persoanelor cu dizabilităţi din România - Anna Maria Neagoe

M 3.4 CIF- necesitate și obiective - Anna Maria Neagoe

M 3.5 Scheme de prezentare ICIDH și CIF – Traian Vrăsmaș

M 3.6 Definire: cerințe speciale (CS), cerințe educaționale speciale (CES) și educația

cerințelor speciale (ECS) -Traian Vrăsmaș

M 3.7 Incluziune socială și incluziune educațională (Educația incluzivă) -Traian Vrăsmaș

77

M 3.8 Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități pe ințelesul tuturor –

Diana Chiriacescu

Anexe

Anexa 3.1: Scurt istoric privind domeniul dizabilității – Anna Maria Neagoe

Anexa 3.2: Inceputurile mișcării în domeniul dizabilităţii – Anna Maria Neagoe

Anexa 3.3: Evaluarea dizabilității – Anna Maria Neagoe

Anexa 3.4: Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități – note pentru

prezentarea PPT - Diana Chiriacescu

Bibliografie

http://www.english-heritage.org.uk/discover/people-and-places/disability-history

Minnesota Governor’s Council on Developmental Disabilities, Parallels in Time (A History of

Developmental Disabilities), 1980, http://mn.gov/mnddc/parallels/index.html

Jayne Clapton, Jennifer Fitzgerald, The History of Disability: A History of 'Otherness', The

New Rennaisance Magazine

Mike Oliver and Colin Barnes, Disability politics and the disability movement in Britain:

Where did it all go wrong, Coalition Magazine, 2006

CIF - Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății, OMS, 2001, p.247,

revizuită prin Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății – versiunea

pentru copii & tineri- CIF-CT, OMS, 2007, p.255

G.Quinn și T. Degener, Drepturile omului și dizabilitatea: utilizarea actuală și potențilul viitor

în instrumentele ONU pentru drepturile omului în contextul dizabilității (New York și Geneva,

ONU, 2002)(HR/PUB/02/1)

Change your life with Human Rights – A Self-Advocacy Book for People with Disabilities,

Harvard Project on Disability (www.hpod.org/publications/human-rights-training

We have Human Rights - A human rights handbook for people with developmental

Disabilities, Harvard Project on Disability, 2008, www.hpod.org

Effective Use of International Human Rights Monitoring Mechanisms to Protect the Rights of

Persons with Disabilities – Guidance document, International Disability Alliance, 2010

Marianne Schulze, Understanding The UN Convention On The Rights Of Persons With

Disabilities - A Handbook on the Human Rights of Persons with Disabilities, Handicap

International, 2010, http://www.handicap-

international.fr/fileadmin/documents/publications/HICRPDManual.pdf

The United Nations and Disabled Persons -The First Fifty Years, www.un.org/disabilities

Irin Moroianu Zlătescu, Drepturile Omului – un sistem în evoluție. București, editura IRDO,

2008

Raportul Mondial privind Dizabilitatea, Organizația Mondială a Sănătății și Banca Mondială.

2001

Comisia Europeană, 2013, Support for children with special educational needs (SEN) –

European Commission, Employment, Social Affairs & Inclusion, April 2013

http://europa.eu/epic/studies-reports/docs/eaf_policy_brief_-

_support_for_sen_children_final_version.pdf

*** Conventia Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi/Legea

nr.221/2010, publicat în Monitorul Oficial 792 din 26 noiembrie 2010 (M. Of. 792/2010)

78

Crețu, V. (2011), Design curricular universal în serviciul incluziunii scolare, în Verza, E și

Verza F.,E., (coordonare științifică). Tratat de psihopedagogie specială, Editura Universității

București, 2011

*** Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli. Ghid managerial, 1999, MEN şi UNICEF,

Bucureşti

EADSNE, 2005, Inclusive Education and Classroom Practice in Secondary Education,

European Agency for Development in Special Needs Education

(http://www.european-agency.org/sites/default/files/inclusive-education-and-effective-

classroom-practice_IECP-secondary-Literature-Review.pdf

EADSNE, 2009, Recent legislation/policy initiatives in agency member countries

http://www.european-agency.org/news/recent-legislation-policy-initiatives-in-agency-

member-countries

Gherguț, A., 2006, Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii diferențiate și

incluzive în educație, Iași, Polirom

Gulliford, R., 1971, Special educational needs, Routledge and Kegan Paul, London.

*** Legea 448 din 2006 (cu amendamentele ulterioare), Lege privind protecţia şi

promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

*** Legea Educaţiei Naţionale, nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial, nr. 18 din 2011.

*** Legea 292 din 2011, Legea asistenţei sociale

Mara, D, 2009, Strategii didactice în educația incluzivă. București, Editura Didactică și

Pedagogică

Meijer, C.J.W. (Ed.), 2003. Inclusive Education and Effective Classroom Practices. Middelfart:

European Agency for Development in Special Needs Education

Muşu, I., (coordonator), (2000) Ghid de predare-învăţare pentru copiii cu cerinţe educative

speciale, RENINCO şi UNICEF

OECD, 2000, Special Needs Education – Statistics and Indicators, Paris: OECD

OECD, 2007, Students with Disabilities, Difficulties, and Disadvantages: Policies, Statistics

and Indicators, OECD: Paris

*** ORDIN Nr. 5573 din 7 octombrie 2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare

şi funcţionare a învatamântului special şi special integrat

*** ORDIN nr. 5574/7.10.2011 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea serviciilor

de sprijin educaţional pentru copiii, elevii și tinerii cu cerinţe educaţionale speciale integrați

în învățământul de masă

*** OMECTS nr. 5575/7.10.2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind şcolarizarea

la domiciliu, respectiv înfiinţarea de grupe/clase în spitale

*** ORDIN nr. 6552/13.12.2011 pentru aprobarea Metodologiei privind evaluarea, asistenţa

psiho-educaţională, orientarea şcolară şi orientarea profesională a copiilor, a elevilor şi a

tinerilor cu cerinţe educaţionale speciale

79

*** Situatia copiilor cu cerinte educative speciale inclusi în învățământul de masă (2009),

Institutul de Științe ale Educației și UNICEF, București, Editura Vanemonde

UNICEF, 2013, Copiii cu dizabilităţi, Autor: Monica Stanciu, Coordonator din partea UNICEF:

Eduard Petrescu

http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Raport-Copiii-cu-dizabilitati.pdf

Vrășmaş E., Vrăşmaş T., 1993, Copiii cu cerinţe educative speciale, Revista de educaţie

specială, nr.1/1993

Vrășmaş T., Daunt P., Muşu I., (1996), Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe

educative speciale, Bucureşti, Ministerul Învăţământului şi UNICEF

Vrășmaş E., 2004, Introducere în educaţia cerinţelor speciale, București, Credis

Vrășmaş T., 2004, Şcoala și educaţia pentru toţi, Bucureşti, Editura Miniped (Partea a III a

Educaţia Cerinţelor Speciale)

Vrășmaș, T., (coord.), 2010, Incluziunea şcolară a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale.

Aspirații şi realități, Editura Vanemonde

UNESCO, 1993, Cerinţele speciale în clasă. Pachet de resurse pentru instruirea profesorilor,

UNESCO, Paris, versiunea în limba română cu sprijinul UNICEF apărută în 1995

UNESCO, 1994, Declaraţia de la Salamanca şi direcţiile de acţiune în domeniul educaţiei

cerințelor speciale: Acces şi calitate, Salamanca, UNESCO

UNESCO, 1995, Review of the Present Situation in Special Needs Education, Paris

UNESCO, 1997, International Standard Classification of Education (ISCED)

UNESCO, 2000, World Education Forum The Dakar Framework for Action. Education for All:

Meeting our Collective Commitments. Text adopted by the World Education

Forum, Dakar, Senegal, 26-28 April 2000.

http://unesdoc.unesco.org/images/0012/001211/121147e.pdf

UNESCO, 2011, Revision of the International Standard Classification of Education (ISCED)

http://www.uis.unesco.org/Education/Documents/UNESCO_GC_36C-19_ISCED_EN.pdf

Ungureanu, D., (2000), Educatia integrata și scoala inclusiva, Editura de Vest, Timisoara

Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi ONU (2006), Convenția privind

drepturile persoanelor cu dizabilităţi

http://www.crj.ro/userfiles/editor/files/Conventia%20privind%20Drepturile%20Persoanelor

%20cu%20Dizabilitati.pdf

Engleza http://www.un.org/disabilities/default.asp?id=150#accessible_pdf

Marianne Schulze, Understanding the UN Convention On The Rights Of Persons With

Disabilities, Handicap International, 2009

Engleza: http://www.hiproweb.org/uploads/tx_hidrtdocs/HICRPDManual2010.pdf

Handicap International, Kit pédagogique sur la CRDPH, 2007 (franceza),

http://www.handicap-international.fr/kit-pedagogique/indexfr.html

OHCHR (Office of the High Commissioner on Human Rights, United Nations), Training kit on

the UNCRPD (engleza),

http://www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/TrainingmaterialCRPDConvention_Optional

Protocol.aspx

80

ONU, Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor Persoanelor cu Dizabilităţi (United

Nations Standard Rules on the Equalization of Opportunities for Persons with Disabilities),

1993, http://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.htm

OHCHR, United Nations Department of Economic and Social Affairs and Inter-Parliamentary

Union, From Exclusion to Equality: Realizing the Rights of Persons with Disabilities—

Handbook for Parliamentarians on the Convention on the Rights of Persons with Disabilities

and its Optional Protocol (HR/PUB/07/6)

http://www.un.org/disabilities/documents/toolaction/ipuhb.pdf

OHCHR, Frequent Asked Questions on the Convention on the Rights of Persons with

Disabilities, www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/FAQ.aspx

Quinn, G., Degener, T., (Eds), Human Rights and Disability: The Current Use and Future

Potential of United Nations Human Rights Instruments in the Context of Disability, Office of

the United Nations Commissioner for Human Rights, United Nations, Geneva, (2002),184

pages (published in English, French, Chinese, Spanish & Russian).

The Swedish Co-operative Body of Organisations of Disabled People, Agenda 22,

http://www.handicap-international.fr/bibliographie-

handicap/4PolitiqueHandicap/niveau_local_communautaire/devlocal_ville/Agenda22Eng.pdf

Theytaz-Bergman, L., Trömel, S., Effective Use of International Human Rights Monitoring

Mechanisms to Protect the Rights of Persons with Disabilities,Guidance Document,

International Disability Alliance, 2010

United Nations, Office of the High Commissioner for Human Rights, The United Nations

Human Rights Treaty System, An introduction to the core human rights treaties and treaty

bodies, 2005 (Fact Sheet No. 30)

http://www.ohchr.org/Documents/Publications/FactSheet30en.pdf

International Disability Alliance - http://www.internationaldisabilityalliance.org/en

Informatii despre implementarea Convenției ONU în diferite țări ale lumii :

http://www.internationaldisabilityalliance.org/en/information-countries

UN ENABLE – site-ul oficial al Națiunilor Unite privind dizabilitatea:

http://www.un.org/disabilities/

81

MODULUL 4 . Strategie, metode și tehnici/tactici. Cum facem lobby și advocacy în organizațiile noastre?

Obiectivele modului 4

La finele acestui modul cursanții vor putea:

Să-și clarifice demersul unei strategii de advocacy;

Să enumere și să utilizeze tehnici de lobby;

Să elaboreze o strategie pentru a susține o inițaitivă a unei/unui persoane/grup de

persoane cu dizabilități;

Să perceapă barierele în advocacy și lobby, precum și soluțiile pentru depășirea

acestora;

=============================================================

Cuprins

10 pași pentru a dezvolta o strategie

Tipuri de strategii de advocacy

Analiza de situație ca primă etapă pentru advocacy și lobby

Alegerea strategiilor potrivite și moderne/actualizate

Teme de lobby și advocacy pentru dizabilitate

Obiectivele de lobby și advocacy la nivelul comunității

Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)

=============================================================

82

10 pași pentru a dezvolta o strategie de lobby și advocacy

Așa cum știm, advocacy înseamnă un instrument eficient pentru a asigura un feed back

necesar schimbărilor solicitate de societate la un anumit moment. Există multe metode și

procedee pentru a inflența și a schmba direcția politicilor și a resurselor. Vom prezenta un

model de Strategie în 10 pași, util pentru a stabili cu mai multă precizie scopul, obictivele și

acțiunile necesare într-o strategie de advocacy (traducere și adaptare după

www.path.org./23.06.2014).

Pasul 1. Stabilirea unui proces de măsurare, evaluare și înțelegere a provocărilor

existente și a nevoilor populației țintă:

Colectați date și utilizați datele existente pentru a măsura și evalua nevoile populației

țintă;

Dezvoltați mecanismele unui proces continuu de feed-back și input de la

beneifciari/populația țintă.

Pasul 2. Identificați schimbările necesare în politici / prevederi legislative care pot

acoperi nevoile populației țintă:

Creșterea resurselor;

Legi noi, regulamente și politici pe termen lung;

Schimbarea legilor, regulamentelor și politicilor;

Îmbunătățirea legilor, regulamentelor și politicilor.

O scanare a politicilor are nevoie de:

o Identificați istoriile de atragere de fonduri guvernamentale;

o Cercetați legile, regulamentele și politicile legate de populația țintă.

Pasul 3. Identificați decidenții și pe cei care elaborează politicile, care au putere și

influență pentru a schimba politicile care răspund nevoilor:

Politicieni;

Lideri sociali;

Agenții guvernamentale;

Instituții, agenții internaționale.

Pasul 4. Determinați de ce decidenții nu au efectuat schimbările necesare/dorite:

Costuri prea mari;

Nu e o prioritate;

83

Lipsa înțelegerii domeniului;

Lipsa solicitării din partea comunității.

Pasul 5. Identificați opoziția la schimbarea politicilor și cauzele/argumentele

opoziției:

Cine face opoziție?

Care sunt argumentele cheie?

Pe cine influențează aceste argumente?

Pasul 6. Măsurați puterea și slăbiciunile instituției/organizației dumneavoastră în

advocacy pentru schimbarea politicilor:

Expertiza;

Purtătorii de cuvînt;

Influența/relațiile sociale;

Nișă unică/problemă rară.

Pasul 7. Identificați și pe alții care au interese similare pentru a rezolva problema

pusă în discuție:

Coaliții;

Organizații profesionale;

Organizații religioase;

Organizații de activiști/advocacy.

Important: Includeți pe cei care pot fi parteneri. Chiar dacă nu aveți interese directe

comune. De exemplu, instituții economice sau culturale care pot fi afectate de problematica

dumnevoastră.

Pasul 8. Identificați activitățile de advocacy și mesajele care pot influența pe cei de

la putere. Activități posibile pentru acest pas:

Întâlniri cu decidenții și liderii poltici;

Evenimente publice;

Petiții și scrisori.

Mesagerii utilizați: Media, Celebrități, Modele sociale, Experți, Donatori.

Important este să fiți strategici: identificați un set de criterii de evaluare și selectare printre

opțiunile pe care le aveți. Unele dintre aceste criterii pot fi: nivelul de influență pe care

activitatea îl poate avea asupra decidenților, resursele de care aveți nevoie, nivelul de risc

pentru instiuția/ organizația dumneavostră prin urmărirea acestei activități, accesul la

mesageri eficienți.

84

Pasul 9. Evaluați resursele curente și pe cele viitoare care ar putea determina

schimbarea:

Financiare;

Umane;

Intelectuale;

De rețea.

Pasul 10. Determinați cum veți evalua progresul și succesul:

Schimbările produse (outputs) măsoară dacă activitățile de advocacy au fost realizate cu

succes. Rezultatele/efectele (outcomes) măsoară eficiența activităților de advocacy în

atigerea scopurilor identificate.

Tipuri de strategii de advocacy

Deși toate campaniile de advocacy se concetrează asupra apărării drepturilor și construirii

capacităților, nu toate tratează problemele specifice în același mod. Unele campanii de

advocacy folosesc demonstrațiile de masă și confruntarea, în timp ce altele folosesc

negocierea și activitatea de lobby.

Există trei tipuri principale de campanie de advocacy: advocacy la nivel individual,

advocacy de caz și advocacy de clasă.

Advocacy la nivel individual implică apărarea drepturilor noastre individuale

sau a membrilor familiei noastre.

Advocacy de caz implică, de obicei, ajutorarea unei persoane dezavantajate de

sistemul birocratic.

Advocacy de clasă este necesar în cazul unor evenimente sau cazuri similare.

Acest tip de advocacy implică, de obicei, foarte mulți oameni. Advocacy de clasă

poate fi concentrată asupra unei schimbări de sistem, care include foarte mulți

oameni.

Schimbarea legislației este de obicei rezultatul advocacy-ului de clasă. Orice tip de advocacy

poate influența politica publică.

În cazul în care nu aveți suficienți bani, cel mai eficient mod de a influența politica publică

este de a implica cât mai mulți oameni posibil.

85

Faptul că lucrați la un program de advocacy cu mai mulți oameni vă ajută să vă apărați

succesul înregistrat și să vă pregătiți asociația pentru viitorul proiect al unei campanii de

advocacy.

(Adaptare după manualul RTI International)

Analiza de situație ca primă etapă pentru advocacy și lobby

Fiecare organizație pornește de la o analiză profundă și lucidă a situației sale și apoi alege

strategiile cele mai potrivite. Analiza se face în echipă, iar alegerea strategiilor urmează

aceeași cale.

Analiza stării de fapt a organizației cuprinde următoarele elemente:

Care sunt punctele noastre forte și slăbiciunile?

Avem o fereastră deschisă către factorii de decizie?

o Punem prea multă presiune pe factorii de decizie?

o Suntem imparțiali? Chiar lucrăm pentru interesul / suportul grupuluii țintă sau

există un interes politic?

o Avem destule resurse?

o Avem destul timp?

o Suntem deschiși către alte opinii?

o Suntem loiali grupului nostru țintă?

o Suntem flexibili?

o Suntem transparenți?

o Suntem responsabili?

o Avem o strategie și un plan clare?

Avem un consens în organizația noastră?

o Ne supunem principiilor organizației noastre?

o Respectăm rolul și indatoririle fiecăruia?

o Exista comunicare?

o Suntem loiali în performanță?

o Nu suntem prea centrați pe noi?

o Avem ședințe regulate?

o Există egalitate în cadrul muncii? Exista transparență în buget?

86

Știm ce vrea guvernul?

o Ne întâlnim regulat cu reprezentanții politici?

o Discutăm și împărtășim idei?

o Facem cercetare?

o Sumarizăm ceea ce am discutat/cercetat și evaluăm față de grupul nostru

țintă?

Avem argumente valide? Care sunt acestea?

o Acestea trebuie puse clar pe hârtie.

Avem resursele necesare?

o Network?

o Cooperare?

o Grup țintă?

o Materiale și mijloace?

o Evidențe?

o Finanțe?

Ce cred alții despre organizația noastră?

o Cum ne recunosc oamenii?

o Avem o rețea puternică?

o Care este experiența noastră trecută în lobby și advocacy?

o Avem o reputație bună în societate?

Sunt lecții de învățat din trecut?

o Exemple negative: organizații fără plan și metodologie clare;

o Lipsa reurselor;

o Incapacitatea de a controla emoțiile (în discuții, nervi, frustrare);

o Lipsa de flexibilitate;

o Lipsa capacității de a crește rețeaua, networkingul;

o De ce alții au reușit?

o Management organizațional puternic;

o Suport din partea grupului țintă;

o Potențialul de a convinge partenerii să participe;

o Experiență și reușite;

o Încrederea finanțatorilor;

o Resurse umane, materiale și financiare.

87

Alegerea strategiilor potrivite și moderne/actualizate

(Adaptare după manualul RTI International)

Nu există o formulă ideală a procesului de advocacy, fiecare organizație are propria

strategie. În general, strategiile de advocacy pot fi:

de informare,

de colaborare sau

de confruntare de idei,

(fără însă a se exclude reciproc fiind de multe ori complementare).

Organizația își poate face o prezentare generală în cadrul comunității prin diverse acțiuni

specifice diverselor strategii folosite. Poate de asemenea, implica liderii acesteia în discuții

și training interactive, poate împărți informațiile deținute și lucra cu ei pentru organizarea

rezidenților și grupurilor comunității în domeniul ales și a schimbării sistemului.

Strategia de informare

Strategia de informare este strategia care este folosită în orice campanie de advocacy.

Unul din scopurile permanente ale tuturor campaniilor de advocacy este implicarea

publicului, a celorlalte ONG-uri și chiar a țintelor dvs. O modalitate de aplicare a lor este

informarea în privința importanței problemei dvs. specifice.

Când aplicați o strategie de informare trebuie să găsiți cea mai buna metodă de a vă face

auzit mesajul de către un număr cât mai mare de oameni.

Avantajul folosirii unei strategii de informare constă în faptul că aceasta este destul de ușor

de pus în practică. De obicei, conflictele legate de oferirea de informații sunt foarte puține

sau nu există, ele apar mai târziu, atunci când cereți să fie luate decizii și să se ia măsuri.

Strategiile de informare pot fi foarte ieftine dacă îi convingeți pe reprezentanții mass

media să facă public în mod gratuit mesajul dvs. Unul din dezavantajele folosirii acestei

strategii este că rar are efect singură. Informarea nu este de ajuns pentru schimbări sociale,

de obicei acțiunea este absolut necesară. De asemenea, este greu să determinați dacă

mesajul dvs. a fost recepționat corect și de către ținte și de către publicul pe care l-ați vizat,

iar în ultimul rând, dacă nu aveți acces la mediatizarea gratuită aceasta poate să fie foarte

scumpă.

88

Întrebari la care trebuie să răspundeti înainte de aplicarea unei strategii de informare:

Care sunt scopurile mele?

La cine doresc să ajung?

Este clar pentru asociația mea care sunt pașii necesari pentru finalizarea acestei

strategii?

Cât va dura această strategie de informare?

Care sunt resursele pe care asociația este dispusă să le angajeze?

Strategia de colaborare

Folosirea unei strategii de colaborare înseamnă de fapt muncă în echipă. Multe organizații au

valori comune cu cele ale asociației dvs., și vă veți atinge scopul mai eficient lucrând

împreună cu ele decât încercând să vă atingeți scopul singuri.

Coalițiile care apar în urma implementării unei strategii de colaborare sunt corpuri tranzitorii,

dar se pot transforma în coaliții permanente pentru o anumită problemă specifică. Atunci

când vă angajați într-o astfel de strategie este absolut necesar să aveți:

Un mediator de coaliție eficient;

Reguli de bază ale modului de colaborare și luare a deciziilor.

Strategia de confruntare

Strategia de confruntare Este de obicei, ultima resursă. Când celelalte strategii au dat greș,

asociația este obligată să aplice o strategie de confruntare. Într-o astfel de strategie există și

avantaje, tacticile pot fi amuzante și pot conduce la un sprijin masiv din partea comunității

dacă sunt bine puse în practică. Un alt avantaj este că pot să duca la succes. Multe din

schimbările semnificative sociale au fost rezultatul confruntării din campaniile de advocacy.

Dezavantajul este că poate indepărta publicul, iar sprijinul public este esențial pentru

succesul oricărei campanii și dacă o strategie de confruntare este pusă în practică prea

devreme, suportul vital poate fi piedut.

Strategia de informare poate determina ținta dvs. să încerce să reprime vocea și opinia

dvs., de aceea, este foarte important ca subiectul campaniei dvs. să fie deja public (folosind

o strategie de informare) înainte de a vă implica într-o strategie de confruntare.

Întrebari la care trebuie să răspundeți înainte de aplicarea unei strategii de confruntare:

Ce va câstiga campania din utilizarea unei strategii de confruntare?

Sunteți singur că membrii dvs. vă vor susține dacă folosiți această strategie?

89

Sunteți destul de informați asupra pașilor pe care i-ați făcut înainte de a ajunge

aici?

Ați ales ținta cea mai potrivită?

Dacă ținta este potrivită, vă este clar pentru ce luptați?

Ați făcut toate cercetările necesare?

Ați analizat toate rezultatele posibile și aveți un plan pentru fiecare situație în

parte?

Este clar pentru toți care sunt implicațiile pe care aceasta le va avea?

Cine trebuie să participe?

Cum veți atrage mass media?

Care sunt riscurile unei astfel de strategii? Sunteți pregătit să vi le asumați?

Teme de advocacy și lobby pentru dizabilitate

Teme de lobby și advocacy în favoarea asigurării drepturilor persoanelor cu

dizabilități (pentru organizații):

Toate persoanele cu dizabilități au dreptul de a lua decizii cu privire la viața lor,

decizii ce trebuie respectate de ceilalți.

Persoanele cu dizabilități trebuie sa ia atitudine dacă un furnizor de servicii (cum ar fi

medicul sau banca) le tratează nedrept.

Persoanele cu dizabilități trebuie să participe la activitățile din comunitate,

implicându-se în diverse activități, facând sport, mergând la bibliotecă etc.

Persoanele cu dizabilități trebuie să se căsătorească, să aibă copii.

Persoanele cu dizabilități trebuie să se angajeze sau să desfășoare activități de

voluntariat pentru a-i ajuta pe alții.

Obiectivele de lobby și advocacy la nivelul comunității

Persoanele cu dizabilități/organizațiile care le reprezintă trebuie să schimbe comunitatea

urmărind ca obiective principale:

Învățând celelalte persoane cu dizabilități despre drepturile lor, cerându-le să devină

proprii lor avocați;

Mergând în școli și spunând elevilor despre drepturile persoanelor cu dizabilități,

povestind ce înseamnă a fi persoană cu dizabilități în comunitate, astăzi, pentru a

schimba lucrurile în viitor;

90

Discutând cu persoanele care intervin în viata cotidiană a persoanelor cu dizabilități:

vânzatori, profesori, medici sau alți furnizori de servicii publice și sfătuindu-i cum să

interacționeze mai bine cu persoanele cu dizabilități;

Vorbind despre Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități;

Organizând întâlniri cu liderii comunității cărora să le spună că Persoanele cu

dizabilități au drepul la… și să le ceară protejarea drepturilor omului pentru

persoanele cu dizabilități;

Organizând întâlniri cu angajatorii din comunitate, cărora să li se explice că a angaja

persoane cu dizabilități aduce multe beneficii;

Petiționând factorii de decizie locali pentru respectarea drepturilor stipulate de

Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

Exerciții aplicative:

Cursanții vor forma trei grupe. Pornind de la cele trei forme de advocacy

(individual, de caz sau de clasă) și cei 10 pași din manual, participanții vor alege o

situație (individuală, un caz sau un eveniment), vor încerca să elaboreze o

campanie și vor preciza unde, cum și cu ce modalități vor acționa.

Participanții vor elabora în grupe de 4-6 persoane câte un material informativ care

să servescă pentru rezolvarea unui caz. Și vor preciza unde , cum și când va fi

distribuit acesta.

Participanții vor alege să elaboreze în grup o Agendă de lobby și advocacy pentru

o asociație.

Formați grupuri de câte 3 și elaborați o strategie pentru o organizație a

persoanelor cu dizabilități care militează pentru schimbarea legislației în favoarea

noii viziuni sociale asupra dizabilității și pentru respectarea drepturilor omului.

Prezentați strategia fiecărui grup. În grupuri de cîte 6, formulați principiile unei

strategii naționale a mișcării dizabilității care să promoveze dreptul la educație al

fiecărui copil.

Resurse

Prezentări PPT

M 4.1 Strategia, metodele și tehnicile. Cum facem lobby și advocacy în organizațiile noastre

Partea 1. Definire Advocacy - Ecaterina Vrășmaș

M 4.2 Strategia, metodele și tehnicile. Cum facem lobby și advocacy în organizatiile noastre

Partea 2. Cele patru concepte de baza în advocacy - Ecaterina Vrășmaș

91

Bibliografie

BBO report of the Cosecam training in Cambodgia, 2003, REPORT of the Cosecam Training

(1st session) in Phnom Penh, Cambodia, Lobby and Advocacy: Methods and Principles

Cohen, David & col., 2010, Advocacy Toolkit. A Guide to influencing decisions that improuve

children s lives, UNICEF, Paris

Handicap International, Kit pédagogique sur la CRDPH, 2007 (franceză),

http://www.handicap-international.fr/kit-pedagogique/indexfr.html

IFEX (International Freedom of Expression eXchange), 2005, Campaigning for Free

Expression: A Handbook for Advocates Toronto: IFEX,

www.ifex.org/download/en/IFEXCampaignHandbook.pdf/

OHCHR (Office of the High Commissioner on Human Rights, United Nations), Training kit on

the UNCRPD/

http://www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/TrainingmaterialCRPDConvention_Optional

Protocol.aspx

Popescu, Octav, 2010 – Manual de activism (“lobby și advocacy”) , octav.popescu@unopa.ro

Materialul poate fi descărcat în format electronic de la www.unopa.ro sau la www.apdr.ro

1/sept.2014

Schulze, Marianne, 2009, Understanding the UN Convention On The Rights Of Persons With

Disabilities, Handicap International

Sloot Huub and Mariken Gaanderse, Annemarie Gehrels, 2010, Guidelines on lobby and

advocacy, ICCO

USAID, Manual de ADVOCACY și LOBBY pentru Asociatiile din cadrul Administratiei Publice

Locale realizat de RTI Internațional

ONU, Regulile Standard privind Egalizarea Sanselor Persoanelor cu Dizabilităţi (United

Nations Standard Rules on the Equalization of Opportunities for Persons with Disabilities),

1993, http://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.htm

OHCHR, United Nations Department of Economic and Social Affairs and Inter-Parliamentary

Union, From Exclusion to Equality: Realizing the Rights of Persons with Disabilities—

Handbook for Parliamentarians on the Convention on the Rights of Persons with Disabilities

and its Optional Protocol (HR/PUB/07/6)

http://www.un.org/disabilities/documents/toolaction/ipuhb.pdf

OHCHR, Frequent Asked Questions on the Convention on the Rights of Persons with

Disabilities, www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/FAQ.aspx

Quinn, G., Degener, T., (Eds), Human Rights and Disability: The Current Use and Future

Potential of United Nations Human Rights Instruments in the Context of Disability, Office of

the United Nations Commissioner for Human Rights, United Nations, Geneva, (2002),184

pages (published in English, French, Chinese, Spanish & Russian).

The Swedish Co-operative Body of Organisations of Disabled People, Agenda 22,

http://www.handicap-international.fr/bibliographie-

handicap/4PolitiqueHandicap/niveau_local_communautaire/devlocal_ville/Agenda22Eng.pdf

Theytaz-Bergman, L., Trömel, S., Effective Use of International Human Rights Monitoring

Mechanisms to Protect the Rights of Persons with Disabilities,Guidance Document,

International Disability Alliance, 2010

92

United Nations, Office of the High Commissioner for Human Rights, The United Nations

Human Rights Treaty System, An introduction to the core human rights treaties and treaty

bodies, 2005 (Fact Sheet No. 30)

http://www.ohchr.org/Documents/Publications/FactSheet30en.pdf

http://www.ourcommunity.com./sept.2014

http://www.apc.org/en/node/9456/23.06.2014

http://www.crj.ro/userfiles/editor/files/Conventia%20privind%20Drepturile%20Persoanelor

%20cu%20Dizabilitati.pdf

http://www.un.org/disabilities/20.06.2014

http://www.hiproweb.org/uploads/tx_hidrtdocs/HICRPDManual2010.pdf/15.06.2014

http://www.internationaldisabilityalliance.org/en/15.06.2014

http://www.internationaldisabilityalliance.org/en/information-countries

http://www.un.org/disabilities/ 23.06.2014

www.path.org./23.06.2014

93

MODULUL 5. Lobbystul sau profilul activistului în

advocacy. Cine poate fi lobbist?

Obiectivele modulului 5

La finele acestui modul, cursanții vor putea:

Să perceapă și să identifice rolurile și obilgațiile lobistului,

Să identifice calitățile necesare unui activitst în domeniul dizabilității,

Să reflecteze asupra propiilor posibilități de dezvoltare pentru a deveni un lobbist,

Să percepă nevoia de acțiune în coaliții.

=============================================================

Cuprins

Cine face advocacy?

Rolul lobbyst-ului și obligațiile într-o organizație

Bune practici de activist

Tehnici generale necesare lobbyistului / activistului

Lucrul în coaliții

Pașii procesului de activism

Caracteristici generale ale personalității unui lobbyist

Exerciții aplicative și resurse (prezentări, anexe, bibliografie)

=============================================================

94

Cine face advocacy?

În practică, activitatea de advocacy este desfășurată de organizații neguvernamentale cu

misiune bazată pe comunitate și care au resursele și puterea pe care le pot folosi la

influențarea politicilor în comunitate, daca membrii acesteia înțeleg acest proces.

Activitatea de advocacy este un domeniu sensibil, care poate induce o anumită teamă

organizațiilor, ca nu cumva punctele lor de vedere să le slăbească relația cu autoritățile

centrale sau locale, ceea ce face ca, în general, această activitate să fie doar

complementară altor activități de bază. Există o tendință a unor organizații de a sta în

afara luptei pentru a-și pastra credibilitatea și influența, deși activitatea de advocay pe

lângă riscuri ofera și foarte multe șanse. Există însă și organizații care au ca scop clar

advocacy într-un anumit domeniu.

Scopurile generale ale organizațiilor de advocacy sunt: furnizarea de servicii,

conducerea și coordonarea de acțiuni legislative, încurajarea profesionismului și furnizarea

de șanse pentru creșterea profesională și educație.

Principalele țeluri ale unei campanii de advocacy sunt crearea unui mediu pentru

creșterea continuă a calității serviciilor, investiția în sistemul de resurse umane și

dezvoltarea parteneriatului dintre societatea civilă și instituțiile de stat.

O activitate de advocacy de succes a unei organizații presupune calcularea tuturor

factorilor care fac ca o temă aleasă să fie câștigătoare și probează faptul că membrii

organizației au experiență în acest domeniu. Trebuie luat în calcul câți oameni vor fi afectați

de propunere, câți vor suferi și câți vor fi ajutați și ce factori de decizie potențial favorabili

pot fi identificați.

Persoanele implicate în acest proces se numesc activiști de advocacy. Activitatea de lobby

poate fi desfașurată de lobbyiști, firme de lobby sau salariați lobbyiști.

Lobbyistul este implicat pentru beneficii materiale (bani sau din alte considerente) sau

autorizat să cheltuie bani de un alt individ, organizație, sistem de educație universitară, în

scopul de a influența legislativul, executivul sau autoritățile locale prin comunicare sau

convingând pe alții să comunice cu oficialii publici la nivel național sau local.

95

Rolul lobbyst-ului și obligațiile sale într-o organizație

(Adaptare după manualul RTI International)

Rolul lobbyst-ului într-o organizație este:

Informare către toți membrii și în afară;

Planificator strategic;

Inițiator;

Stimulator;

Susține interesele grupului în interior și în exterior;

Imaginea – definește și promovează imaginea;

Procedurile de lobby și advocacy;

Oportunități – identifică și fructifică ocaziile necesare susținerii.

Integritatea și profesionalismul sunt de bază pentru procesul legislativ; lobbyiști profesioniști

au o mare responsabilitate asupra modului cum sunt percepuți în ochii opiniei publice și cum

respectă standardele de etică specifice unei societăți libere și morale.

Este esențială creșterea conștientizării nevoii de comportament etic pentru lobbyiști pentru

restabilirea încrederii aleșilor în adevărul informațiilor, pentru influențarea legislației și

pentru promovarea lobbyi-ului ca o profesiune onorabilă.

Principalele obligații ale lobbyiștilor în acest proces sunt legate de aspectele generale ale

comunicării și se pot concentra în următoarele elemente:

să înteleagă procesul;

să nu clasifice oamenii;

să se comporte decent și corect și

să recunoască eforturile altora.

Ca principală obligație, orice lobbyist trebuie să urmărească unele țeluri legislative și

schimbării unor decizii importante. În acest sens, pașii de urmat sunt:

identificarea problemei;

cunoașterea și analiza pertinentă a backgroundului;

elaborarea unor recomandări și

identificarea costurilor.

96

Bune practici de activist

(O.Popescu, 2010)

Primul pas în a deveni un bun activist împotriva discriminării şi pentru promovarea acceptării

grupurilor discriminate şi a diversităţii este de:

- A vă familiariza cu aceasta problematică şi de a învăţa să vorbiţi despre ea.

Experienţele dumneavoastră personale sunt probabil destul de motivante pentru

dumneavoastră, dar este greu ca și ceilalţi să înţeleagă problema din punctul dumneavoastră

de vedere. De aceea, este indicat să vă documentaţi despre date şi statistici obiective şi să

vă familiarizaţi cu aspectele generale ale problemei şi, mai ales, cu termenii corecţi pentru a

descrie o anumită condiţie (ex. „dizabilitate locomotorie”) sau un anumit grup (ex. Minorităţi

sexuale –LGBT).

- Folosiţi constant termenii corecţi!

Este esenţial să cunoaşteţi care sunt aspectele sensibile pentru „opinia publică” şi cum să le

folosiţi în favoarea dumneavoastră. Indiferent dacă aceste aspecte vă interesează sau nu,

într-o discuţie cu oameni politici sau jurnalişti, ele vor apărea.

Există încă multe stereotipuri şi prejudecăţi cu privire la categoriile discriminate şi

marginalizate. Din aceasta cauză, este important să cunoaşteţi bine toate aspectele şi să le

prezentaţi cât mai eficient, pentru a avea un impact cât mai mare în lupta împotriva

prejudecăţilor şi a stereotipurilor societăţii.

Discriminarea, marginalizarea şi prejudecăţile sunt realităţi greu de înţeles pentru o

persoană care aparţine grupului dominant. Dar tocmai aceste persoane sunt ţinta principală

a activităţii dumneavoastră. Statisticile seci şi chiar şi cazurile concrete nu au acelaşi efect

precum un argument emoţional bine construit sau o metafora plastică.

Puncte importante de avut în vedere:

Discriminarea şi marginalizarea sunt fenomene reale;

Discriminarea şi marginalizarea sunt fenomene cotidiene şi care afectează un

foarte mare număr de oameni;

Discriminarea nu discriminează! Oamenii discriminează.

Cum să organizezi o campanie de succes:

Pentru o campanie de succes, activiștii de advocacy trebuie să îndeplineasca câteva condiții:

să cunoască legislația;

97

să cunoască procesul legislativ;

să cunoască factorii de decizie;

să se concentreze pe probleme, nu pe persoane;

să fie cooperanți, realiști, practici, bine informați și pregătiți;

să se ofere să asiste și să furnizeze servicii în timpul luării deciziilor și în timpul

procesului legislativ;

să fie credibili.

Tehnici generale necesare lobbystului/activistului

Prezintă-ți identitatea – identifică-te prin numele tău ca un susținător. Impărtășște

informațiile relevante pentru cauză încă din subiect (de exemplu, daca ești un părinte,

membru al unei organizații civice, proprietar de afaceri, om de știința etc.).

Fii explicit – include numele tău și proiectul de lege relevant. Descrie clar situația și spune

care sunt obiectivele tale.

Adaugă o tentă personală – cel mai bun lucru pe care poți să îl faci ca și cetățean avocat

este să dai cauzei o voce personală. Folosește exemple personale și vorbește cu propriile

tale cuvinte.

Fii încrezător – scopul tău este să te reprezinți pe tine. Este foarte probabil să știi mai

multe despre cauza în discuție, decât alesul oficial. De aceea, este o idee bună să te oferi pe

tine ca sursă de informație.

Fii politicos – funcționează mereu pe principiul că reprezentanții guvernului atât cei care te

susțin cât și cei contra, sunt deschiși către discuții. Dacă nu ești politicos, mesajul tău nu va

fi recepționat.

Fii precis – comunicarea concentrată puternic pe un argument este cea mai eficientă.

Menține discuția pe o singură problemă. Concentrează documentați scrisă pe o singură

pagină.

Acționează în timp util – mesajul tău este mai bine recepționat dacă este relevant în

momentul acela.

Folosește fapte și statistici – asigură-te că informația este adevărată.

98

Către cine se îndreptă activitatea

În principal, activitatea lobbyst-ului se adresează unor decizii sau unor legi care sunt

necorespunzătoare cu opiniile și interesele celor pe care îi reprezintă. Principalele direcții în

care acționează el sunt:

- Grupuri influente;

- Partide politice;

- Membri ai parlamentului;

- Membri ai guvernului;

- Funcționari publici;

- Politicieni locali;

- Lideri locali.

Lucrul în coaliții

A lucra de unul singur este mereu mai dificil, de aceea, a lucra în coaliții constituie o cerință

tot mai des întâlnită în activitatea de lobby și advocacy. Lucrul în coaliții presupune

configurarea problemei, formarea coaliției, desfășurarea acțiunii și aducerea de mulțumiri.

Pentru începerea unei acțiuni de lobby, trebuie dezvoltată o rețea prin conturarea zonei

vizate, recrutarea membrilor, elaborarea planurilor inițiale și dezvoltarea rețelelor de

comunicare.

Pașii procesului de activism

(O. Popescu, 2010)

A fi un activist împotriva discriminării nu este o meserie sau un titlu onorific păstrat

pentru câţiva oameni aleşi, ci este o stare de spirit. Fie că aveţi la dispoziţie 5 minute pe

săptămâna sau 5 ore pe zi, cu ajutorul următoarelor sfaturi puteţi să deveniţi un activist

eficient:

Familiarizaţi-vă cu legislaţia privitoare la discriminare. Nu trebuie să urmaţi Dreptul

pentru aceasta, există informaţii despre legislaţie pe site-ul nostru sau pe site-urile

organizaţiilor partenere. De asemenea, vă puteţi înscrie pe listele de discuţii dedicate unor

aspecte specifice ale discriminării.

Abonaţi-vă la newsletter-urile organizaţiilor care se ocupa de lobby și advocacy în

domeniul care vă interesează. Ei vă vor ţine la curent cu propunerile legislative şi cu

problemele aplicării legislaţiei în domeniul care vă interesează.

99

Păstraţi legătura cu reprezentanţii aleşi (primar, consilierii locali, parlamentari).

Politicienii sunt oameni cu experienţe diferite de cele ale omului obişnuit şi este foarte posibil

că nu au avut de a face direct cu experienţa discriminării. Din această cauză este normal ca

ei să nu înţeleagă problematica discriminării şi implicaţiile legilor ce privesc acest aspect. Nu

trebuie să cunoaşteţi toată legislaţia privind discriminarea sau să fiţi afiliat unei organizaţii

importante pentru a sta de vorba cu reprezentanţii dumneavoastră. Dacă va urma să se

voteze o lege sau o hotărâre de consiliu local, ei ar prefera să audă părerea dumneavoastră

informată înainte de a vota, decât să primeasca scrisori şi telefoane indignate după luarea

deciziei.

Scrieţi-le experţilor care dezvoltă politici publice. Oficialii aleşi de dumneavoastră vor

să vă afle părerea, deoarece ei vor să fie realeşi. Explicaţi-le în ce fel afectează sau va afecta

o anumită lege un anumit grup discriminat sau marginalizat (de exemplu efectul pe care îl va

avea aplicarea legii accesibilizării instituţiilor publice asupra persoanelor cu dizabilităţi

locomotorii). Aceste explicaţii şi exemplele date le pot fi de folos.

Vorbiţi doar despre ce cunoaşteţi bine. Povestiţi familiei, prietenilor, chiar persoanelor

pe care le întâlniţi întâmplător despre problematica discriminării şi despre soluţiile viabile la

aceste probleme. Dacă se întâmplă să întâlniţi o persoană care candidează pentru un post

ales, nu fugiţi de aceasta. Mai bine întrebaţi-l despre ce are de gând să facă pentru lupta

împotriva discriminării, iar apoi spuneţi-i părerea dumneavoastră. Faceţi publică părerea

dumneavoastră. Telefonaţi la posturile de radio, scrieţi scrisori şi e-mail-uri către redactorii

ziarelor. Explicaţi-le poziţia dumneavoastră, ilustraţi-le importanţa combaterii discriminării şi

prezentaţi soluţiile acestei probleme. Puneţi afişe şi organizaţi întâlniri în comunitatea

dumneavoastră pentru a discuta despre politicile pentru combaterea diferitelor forme de

discriminare. Ca activişti împotriva discriminării nu trebuie să luptaţi singuri. Dimpotrivă,

trebuie să atrageţi şi să implicaţi pe cât mai mulţi în acţiunile dumneavoastră. Este foarte

important să vă creaţi o echipă diversă, care să vă susțină în activitate, altfel veţi fi în pericol

să deveniţi ineficienţi.

Votaţi! Pare un lucru elementar, dar este foarte important ca dumneavoastră să vă folosiţi

acest drept. Puteţi chiar să faceţi mai mult, ajutând în campania electorală un candidat care

susţine lupta împotriva discriminării şi interesele grupului din care faceţi parte. Experienţa şi

expertiza dumneavoastră pot ajuta candidatul / candidata să îşi clarifice poziţia faţă de

problema discriminării, o problemă care afectează foarte mulţi oameni / alegători.

100

Caracteristici generale ale personalității unui lobbyist

- Cunoaște procesul decizional;

- Cunoaște informațiile de bază necesare;

- Face un bun networking;

- Este deschis către nou;

- Esre comunicativ;

- Sociabil;

- Analitic;

- Empatic;

- Tenace.

Exerciții aplicative:

Împărțiți aleatoriu participanții în grupe de 4-6 persoane. Cursanții vor analiza și

decide împreună care sunt cele mai importante calități necesare unui activist în

domeniul dizabilității.

Analiză individuală: ce am și ce trebuie să schimb la mine pentru a putea deveni un

real promotor al persoanelor cu dizabilități? Apoi se formează grupuri de câte 4

persoane în care se discută aceste calități necesare.

Joc de rol. Cum putem contribui la rezolvarea unui caz? Un copil de 10 ani, integrat

într-o școală de masă, este exclus pe motiv că deranjează orele prin

comportamentele sale și din cauza lui profesorul nu poate să se ocupe eficient de

ceilalați copii. Familia copilului apelează la asociația dv. Cum puteți interveni? Cum se

comportă reprezentantul asociației în întâlnirea cu directorul școlii? Fiecare grup va

desemna o persoană care va fi lobystul, alta care va fi directorul școlii și o a treia

care va fi reprezentantul familiei. La sfârșitul jocului de rol se va face o discuție

despre felul cum s-a prezentat și a apărat activistul interesele copilului.

101

Resurse

Prezentare PPT

M 5 Profilul lobbystului - Ecaterina Vrășmaș

Bibliografie

BBO report of the Cosecam training in Cambodia, 2003, REPORT of the Cosecam Training

(1st session) in Phnom Penh, Cambodia, Lobby and Advocacy: Methods and Principles

Cohen, David & col., 2010, Advocacy Toolkit. A Guide to influencing decisions that improuve

children’s lives, UNICEF, Paris

Handicap International, Kit pédagogique sur la CRDPH, 2007 (franceza),

http://www.handicap-international.fr/kit-pedagogique/indexfr.html

IFEX (International Freedom of Expression eXchange), 2005, Campaigning for Free

Expression: A Handbook for Advocates Toronto: IFEX,

www.ifex.org/download/en/IFEXCampaignHandbook.pdf/

OHCHR (Office of the High Commissioner on Human Rights, United Nations), Training kit on

the UNCRPD/

http://www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/TrainingmaterialCRPDConvention_Optional

Protocol.aspx

Popescu, Octav, 2010 – Manual de activism (“lobby și advocacy”), octav.popescu@unopa.ro

Materialul poate fi descărcat în format electronic de la www.unopa.ro sau la www.apdr.ro

1/sept.2014

Schulze, Marianne, 2009, Understanding the UN Convention On The Rights Of Persons With

Disabilities, Handicap International

Sloot Huub and Mariken Gaanderse, Annemarie Gehrels, 2010, Guidelines on lobby and

advocacy, ICCO

USAID, Manual de ADVOCACY și LOBBY pentru Asociatiile din cadrul Administratiei Publice

Locale realizat de RTI Internațional

ONU, Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor Persoanelor cu Dizabilităţi (United

Nations Standard Rules on the Equalization of Opportunities for Persons with Disabilities),

1993, http://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.htm

OHCHR, United Nations Department of Economic and Social Affairs and Inter-Parliamentary

Union, From Exclusion to Equality: Realizing the Rights of Persons with Disabilities —

Handbook for Parliamentarians on the Convention on the Rights of Persons with Disabilities

and its Optional Protocol (HR/PUB/07/6)

http://www.un.org/disabilities/documents/toolaction/ipuhb.pdf

OHCHR, Frequent Asked Questions on the Convention on the Rights of Persons with

Disabilities, www.ohchr.org/EN/Issues/Disability/Pages/FAQ.aspx

102

Quinn, G., Degener, T., (Eds), Human Rights and Disability: The Current Use and Future

Potential of United Nations Human Rights Instruments in the Context of Disability, Office of

the United Nations Commissioner for Human Rights, United Nations, Geneva, (2002),184

pages (published in English, French, Chinese, Spanish & Russian).

The Swedish Co-operative Body of Organisations of Disabled People, Agenda 22,

http://www.handicap-international.fr/bibliographie-

handicap/4PolitiqueHandicap/niveau_local_communautaire/devlocal_ville/Agenda22Eng.pdf

Theytaz-Bergman, L., Trömel, S., Effective Use of International Human Rights Monitoring

Mechanisms to Protect the Rights of Persons with Disabilities,Guidance Document,

International Disability Alliance, 2010

United Nations, Office of the High Commissioner for Human Rights, The United Nations

Human Rights Treaty System, An introduction to the core human rights treaties and treaty

bodies, 2005 (Fact Sheet No. 30)

http://www.ohchr.org/Documents/Publications/FactSheet30en.pdf

http://www.ourcommunity.com./sept.2014

http://www.apc.org/en/node/9456/23.06.2014

http://www.crj.ro/userfiles/editor/files/Conventia%20privind%20Drepturile%20Persoanelor

%20cu%20Dizabilitati.pdf

http://www.un.org/disabilities/20.06.2014

http://www.hiproweb.org/uploads/tx_hidrtdocs/HICRPDManual2010.pdf/15.06.2014

http://www.internationaldisabilityalliance.org/en/15.06.2014

http://www.internationaldisabilityalliance.org/en/information-countries

http://www.un.org/disabilities/ 23.06.2014

www.path.org./23.06.2014

103

104

Material realizat î cadrul proiectului „TOATE drepturilen

fundamentale pentru TOATE persoanele cu dizabilităţi!”,

desfășurat în perioada iunie 2014 – aprilie 2016 și finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în

România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar

granturilor SEE 2009poziţia oficială a – 2014. Pentru norvegieneşiSEEinformaţii oficiale despre granturile

accesaţi www.eeagrants.org si www.fondong.fdsc.ro