manual educatie fizica

8/13/2019 Manual Educatie Fizica

http://slidepdf.com/reader/full/manual-educatie-fizica 1/103

BÂC OCTAVIAN BRATA MARIA HANŢIU IACOB

SPORTUL ÎN SLUJBA SĂNĂTĂŢII

ORADEA2003



2

Motto: “Să nă tatea nu este totul, dar, dacă să nă tate nu e,

totul este nimic!” (Hans Diehl şi Aileen Laudinghton)

CAPITOLUL I

PLEDOARIE PENTRU SĂNĂTATE PRIN MIŞCARE

Poate mai mult decât oricând, oamenii din ziua de astăzi potface, pentru sănătatea lor, mai mult decât orice medic, sau oricespital, sau orice descoperire aştiinţei medicale. Nu de altceva, dardeciziile pe care le iau, zi de zişi ceas de ceas, provoacă, în cea maimare măsură, starea sănătăţii proprii, bolile de care suferă, şi, nuarareori, chiar momentul “sfârşitului”.

În consecinţă, educaţia trebuie să rezolve eliminarea unordeprinderişi obiceiuri care distrug sănătatea şi înlocuirea lor cu unmod de viaţă, care să aibă ca ţel păstrarea sau chiar întărirea sănătăţii.Vine să susţină acest dezideratşi faptul că a fi bolnav astăzi a devenitun lucru extrem de costisitor, atât pentru “buzunarul” propriu, câtşipentru bugetul unor intreprinderi sau instituţii, fie ele ale statului sauprivate, deşi se vorbeşte tot mai mult de o adevărată patologieiatrogenă (boli provocate de o serie de medicamente)(Dr ăgan I.).

Cheltuielile enorme, care se fac cu spitalizarea celor caredevin bolnavi şi cu medicamentele necesare, au determinatcompaniile sau firmele din diverseţări să aloce sume importantepentru stimularea angajaţilor şi a creşterii interesului acestora îndirecţia utilizării unor mijloace mai puţin costisitoare pentrupăstrarea sănătăţii şi a puterii de muncă şi, implicit, a creşteriirandamentului acestora la locul de muncă. Astfel, în SUA, una dintrecompanii plăteşte câte 20 de dolari fiecărui angajat care scade îngreutate cu 1 kg, câte 500 de dolari celui ce se lasă de fumat,şi încă

500 de dolari celui care urmează sistematic un program de…exerciţiifizice(Diehl H. şi Ludington A.).



3

Morala este uşor de dedus: un angajat sănătos, pe de-oparte, produce mai mult, iar pe de altă parte, pe cel care plăteşte îlcostă mai puţin.

1.1. Reţeta ideală – exerciţiul fizicSe cunoaşte faptul că exerciţiile fizice constituie mijlocul debază al lecţiilor de educaţie fizică şi de antrenament sportiv, prin carese urmăreşte creşterea capacităţii de efortşi, implicit a performanţeisportive, dar exerciţiile fizice stau la îndemâna oricui, pentru a fipracticate, cu efort mai mare sau mai mic,şi cu alte scopuri, înprincipal pentru menţinerea sau întărirea sănătăţii.

Există o mai veche zicală, care spune că “Tot ce nu foloseştipierzi”, iar aplicaţiile ei nu se referă numai la muşchi şi oase sauarticulaţii, ci la toate organele corpului omenesc (inimă, plămâni,creier etc.). Conform acestei zicale,şi a alteia care…zice că “funcţia întăreşte organul”, sedentarismul este calea cea mai scurtă cătremoartea prematură, sau, altfel spus, inactivitatea ucide(id.).

La acest sedentarism se mai adaugă viaţa trepidantă dinmarile metropole, precumşi cei trei factori H (hipercolesterolemia,

hipergreutatea corporală, şi hipertensiunea arterială).Aceiaşi autori citaţi mai sus, atunci când au fost întrebaţi cebeneficii pot aduce exerciţiile fizice în direcţia unui trai mai lungşimai bun s-au oprit la următoarele (cu unele completări ale autorilor):

“- Te ajută să te simţi mai bine. Viaţa devine mai amuzantă,iar “culmea” de bună dispoziţie, pe care o obţii prin exerciţiul fizic,nu se continuă cu o “prăpastie”, ca în cazul utilizării drogurilor (darşi exerciţiul fizic poate să se manifeste ca un drog, în sensul creăriiobişnuinţei de a-l practica sistematicşi a disconfortului care urmează întreruperii aceste practici). Mai mult de atât, hormonii responsabilde această stare de bună dispoziţie ce urmează practicării exerciţiuluifizic s-au dovedit a fi promotori puternici ai sănătăţii;

- Întăresc inima. Lucrul acesta devine foarte important într-ocivilizaţie în care tot a doua persoană moare ca urmare a unei boli deinimă sau vasculare;



4

- Scad tensiunea arterială şi pulsul de repaus, protejândastfel inima (determinând-o să lucreze mai economicos)şi vaselesanguine;

- Scad nivelul LDL-colesterolului sangvinşi, adeseori, crescnivelul HDL-colesterolului (LDL este un compus care transportă colesterolulşi el este dăunător, în timp ce HDL este benefic),reducând,şi pe această cale, riscul cardiacşi vascular;

- Întăresc constituţia oaselor, ajutând la fixarea calciuluişi acelorlalte minerale. Persoanele sedentare trecute de 50 de ani pierd în mod natural, din ce în ce mai mult din concentraţia de calciuşi dinmasa osoasă;

- Combat depresia. Exerciţiul fizic desf ăşurat în aer liber(altitudinea de 600-800 m fiind cea mai recomandabilă) constituieunul dintre cele mai valoroase instrumente de înlăturare a acesteimaladii comuneşi, adeseori, invalidantă;

- Înlătură anxietatea (stare de teamă şi de nelinişte) şi stress-ul. În condiţiile tot mai presante ale societăţii grăbite în care trăim,activitatea fizică sporită se dovedeşte a fi un important antidot alstress-ului;

- Sporesc vigoareaşi eficienţa în toate domeniile vieţii;- Contribuie la menţinerea unei greutăţi corporale ideale prindezvoltarea musculaturiişi arderea grăsimilor. Exerciţiul fizicefectuat cu un efort moderat scade pofta de mâncare, prin creştereatemporară a nivelului zahărului sanguin;

- Îmbunătăţesc circulaţia, ajutând astfel la vindecarea unorzone lezate din organismşi la limpezirea minţii;

- Sunt un somnifer de mare efect”.Din comoditate sau dintr-o greşeală de ierarhizare a

priorităţilor zilnice ale fiecăruia, mulţi dintre noi omit, uneori multprea uşor, practicarea exerciţiului fizic. Lucrurile devin, însă, multmai simple dacă ne gândim că cea mai mare parte a beneficiilor demai sus se pot obţine, purşi simplu, prin banalul mers pe jos (pe câtposibil pe arterele mai mărginaşe, unde poluarea este mai redusă). Îşipoate alege fiecare distanţa, eventualele opririşi viteza de deplasare

convenabile, iar pe măsură ce capacitatea de efort creşte, se potcreşte treptatşi distanţa şi viteza de mers.



5

Datorită activităţilor predominant intelectuale, stresuluişisedentarismului, activitatea fizică este foarte mult diminuată. Pentruo sănătatea fizică şi mentală, omul trebuie convins de necesitateapracticării exerciţiilor fiziceşi sportului, de necesitatea alocării uneipărţi a timpului liber, mişcării, sporturilor preferate. Această activitate, începută încă din tinereţe, poate fi continuată cu succespână la vârste înaintate, dacă se respectă anumite principii.

Exerciţiile fizice mai puţin la îndemână, poate, dar de efect,sunt reprezentate de înotşi ciclism, darşi grădinăritul şi activitateadin jurul casei se fac cu efort fizic. Enumerarea ar putea continua cu jocurile sportive (baschet, fotbal, handbal, tenis de masă şi de câmp,volei etc.), cu recomandarea ca practicarea lor să elimine spiritulcompetitiv, dar reducerea spaţiilor, mai ales la oraş, face, de cele maimulte ori, imposibilă găsirea unor terenuri, cât de cât practicabile.

Pentru cei mai robuşti se recomandă jogging-ul (alergarea),urcatul pe scări, excursiile montane, schiul alpin sau de fond. În cazde condiţii climaterice nefavorabile se recomandă alergarea pe loc într-un colţ al apartamentului.

Cei care î şi permit anumite investiţii în aparate speciale

pentru practicarea exerciţiilor fizice se vor convinge că au f ăcutinvestiţii înţelepteşi, mai ales…rentabile.Pentru a deveni eficient, orice exerciţiu fizic trebuie să fie

efectuat într-un tempou vioişi să dureze de la 15-20 de minute însus. La cei cu probleme de exces ponderal durata va trebui să ajungă la cel puţin 1 oră /zi.

Cu adâncă tristeţe, trebuie să consemnăm, însă, că, înprezent, mai ales înţara noastră, interesul pentru mişcare a scăzutconsiderabil, dar mai ales pentru crearea condiţiilor minime necesareefectuării acesteia,şi că toate acestea se datorează necunoaşteriifuncţiilor pe care motricitatea le poate îndeplini,şi a consecinţelor,atât de favorabile, în direcţia asigurării şi a prelungirii unui traidecentşi sănătos. În ultimă instanţă, am îndrăzni să spunem, această stare de lucruri se datorează lipsei de educaţie, inclusiv la nivelulacelora care au răspunderi în asigurarea modului de trai amintit.

Guvernele majorităţii ţărilor de pe glob alocă fondurifabuloase în direcţia asigurării celor mai bune condiţii (în unele



6

locuri aceste condiţii fiind de un lux exacerbat) pentru susţinereaunui program de mişcare variat, care să se înscrie în programul diurnal fiecărui cetăţean, mai ales în perioada actuală, când progresultehnologic realizat de omenire predispune la stresşi sedentarism.Reprezentanţii guvernelor respectiveştiu, însă, că aceste fonduriconstituie o investiţie în perpetuareaşi…înfrumuseţarea naţiei lor, înmenţinerea sănătăţii şi în creşterea randamentului din orice activitate,şi că, oricum, fondurile respective sunt mult mai mici decât cele cares-ar aloca medicamentelorşi spitalizărilor, pentru tratamentul bolilor,consecinţe inerente ale celor doi factori moderni, amintiţi deja,stress-ulşi sedentarismul.

Acolo unde nu se gândeşte aşa, actvitatea oamenilor tindespre o reducere a stimulilor motorişi, prin urmare, spre undezechilibru biologic necontrolat, care poate conduce la o serie deadaptări motrice de tip involutiv, total imprevizibile(R.Manno).

Din păcate, în România, motivându-se, prea des, carenţelesistemului economic,şi ascunzându-se adevăratul motiv, carenţeledin…gândirea unor politicieni “potentaţi”, care cred că “lumea a început şi se termină cu ei”, problemele activităţii sportive s-au

agravat peste măsură. Diriguitoriiţării, mai vechi sau mai noi, nu pot,sau nu vor, să prevadă ce consecinţe negative (şi cu ce bătaie lungă!)pot avea lipsa de mişcare (reducerea orelor de educaţie fizică dinşcoală, în loc de mărirea numărului acestora, constituind o anomaliecare îi descalifică pe cei care au hotărât-o!) şi dezinteresul pentrucrearea condiţiilor amintite. Culmea este că domniile lorştiu să sefolosească de orice spectacol sportiv de…marcă, sau de orice rezultatsportiv deosebit, atunci când doresc să-şi facă propagandă, indiferentde ce natură.

Tot atât de adevărat esteşi faptul că unii părinţi (în acestecazuri lipsa de educaţie î şi puneşi mai puternic “amprenta”)ţin, cutot dinadinsul, ca odraslele lor să fie scutite de lecţiile de educaţiefizică din şcoală, iar unii medici parafează foarte uşor (de ce oare?)aceste scutiri, lipsindu-i pe aceşti copii de binefacerileacestei…vitamine!

Pentru a combate acest cras dezinteres, indiferent din ceparte vine, este nevoie de mobilizareaşi unirea tuturor forţelor (ne



7

gândim, aici, în primul rând, la toţi specialiştii din domeniu, darşi latoţi iubitorii de sport), care trebuie să se manifeste prin orice mijloace(f ără a uita, însă…fair-play-ul ce ne este caracteristic), în vederea(re)întronării… dictaturii miş că rii sportive.

Când ne-am oprit la această expresie, ne-am asumatşiriscurile intrării în conflict cu susţinătorii…democraţiei, adică sedentariişi, în general, toţi …“antisportiştii” (a nu se confunda cu“antisportivii”, aceştia dorind să practice o anumită ramură de sport,dar nu au calităţile necesare), democraţie ca antonim al dictaturii,transformat, însă, la noi, cu înţeles de…anarhie!

Odată cu promisiunea că ne vom număra întotdeauna printresusţinătorii activităţii sportive, şi a oricărui “gest motric”, indiferentde ramura sportivă din care face parte, darşi printre admiratorii celorcare practică astfel de…gesturi, aducem în atenţie materialul de faţă,pe care îl dorim un adevărat “manifest” în atragerea a cât mai mulţiadepţi spre mişcare, dar şi în evidenţierea multiplelor funcţii şiscopuri pe care le poate îndeplini activitatea sportivă.

1.2. Factorii de risc ai sănătăţii

Factorii de risc trebuie identificaţi, cantificaţi şi urmăriţi dintimp, încă de la vârsta adultului tânăr. Prin factor de risc se înţelegefie un precednt – faptul că cineva din familie a suferit de o boală similară, fie anumite caracterisitici sau comportamente (fumat,alimentaţie excesivă, sedentarism, alcool) ce ne sunt porprii.

Factorii de risc se împart în : primarişi secundari.Din altă perspectivă, putem avea factori de risc ce pot fi

influentaţi şi factori asupra cărora nu se poate actiona ( hipertensiune,infarct, vârstă înaintată ).

Factorii primari de risc sunt reprezentaţi de acelecaracteristici personale sau comportamentale care singure ( f ără a lise adăugaşi alţi factori) sunt suficiente pentru a ne plasa sub un marerisc de îmbolnăvire cardiovasculară :

-nivelul crescut al colesterolului;

-hipertensiunea arterială;-fumatul.



8

Deşi sunt virulenţi, aceşti factori de risc prezintă avantajulcă depind în mare măsură, sau în totalitate, de dorinţa noastră de a-iface inofensivi. Activitatea fizică constitute practic “medicamentulcel mai accesibilşi mai eficient în lupta cu aceşti factori”

Factorii de risc secundari sunt caracteristici personale saucomportamentale, care ne pot plasa sub riscul îmbolnăvirii cum ar fi:sedentarismul, obezitatatea alimentaţia bogată în grăsimi, activităţistresante. Tot mai mulţi specialişti consideră că şi acesti factori artrebui trecuti în categoria factorilor primari de risc. Activitatea fizică este în măsură să contracareze în cea mai mare parte aceşti factori derisc, la care se adaugă dorinţa şi voinţa de a corecta anumitecomportamente din viaţa noastră.

1.2.1. Dopingul în sportDin cele mai vechi timpuri dorinţa de victorie cu orice preţ a

condus la obţinerea unor performanţe prin recurgerea la mijloacenepermise. Astfel, există dovezi că în întrecerile care aveau loc înImperiul Roman, la luptele de gladiatori sau la cursele de cai, uniicompetitori ingerau înainte de concurs un amestec de miere cu vin

(alcool). Mai departe, în Evul mediu, s-au folosit diverse combinaţii,unele toxice, în scopul creşterii randamentului. A venit apoi vremeautilizării unor extracte de organe (creier, ficat, testicule, etc.) pentru întinerirea organismului,ş.a.m.d.

Cuvântul doping apare pentru prima dată în anul 1889 înAngliaşi înseamnă o modalitate de amestec al opiumului introdus înhrana cailor de curse, care a generat primele curse "trucate"şiprimele câştiguri ilicite.

O altă variantă a apariţiei noţiunii de doping ar putea fi ceaprovenită de la un trib african, care folosea cuvântul "dop" pentrualcoolul extras în gospodăria proprie, iar, prin consum, acestadevenea un excitant cu influenţe pozitive asupra creşterii capacităţiide efort.

Şi în sport, dopingul s-a aplicat mai întâi la caişi abia apoila sportivi, încercându-se tot felul de substanţe cum ar fi:

cardiotonicele, extracteleşi hormonii tiroidieni, analepticele



9

(stimulatoare cardio-respiratorii), amfetaminele, ajungându-se lasteroizi anabolizanţi, testosteron, dopaj cu sânge etc.

Fenomenul a luat amploare în ultimii ani, determinândC.I.O. să întreprindă o serie de măsuri menite să protejeze sănătateasportivilorşi, în acelaşi timp, să asigure respectarea principiilor deetică sportivă. În acest sens a fost revăzută definiţia dopingului, care înseamnă "folosirea unor substanţe de sinteză străine corpuluiomenesc, sau a unor metode menite să contribuie la creştereaartificială a randamentului sportiv, care pot aduce prejudicii sănătăţiişi eticii sportive"(I. Dr ăgan).

În anul 1985, în Carta europeană de antidoping în sport,Consiliul Europei a introdus următoarea definiţie : “Dopingul însport reprezintă o încălcare a normelor sau regulamentelororganizaţiilor sportive privind folosirea substanţelor, sau claselor desubstanţe, interzise de respectivele organizaţii sportive” (cit. din“Sport curat”)

Pe măsura trecerii anilor lista “medicamentelor”, a substan-ţelor interzise, s-a întins vertiginos, “falsificând” topurile sportive, ia în domeniul sănătăţii sportivilor ele fac ravagii(Blaga E.).

Există în momentul de faţă comisii ale C.I.O. careefectuează în rândul sportivilor din fiecareţară membră C.I.O.,controale riguroase asupra sportivilor care au obţinut rezultate peplan internaţional. Din păcate nici sportivii români nu au trecut cu"brio" aceste controale, unii dintre ei fiind suspendaţi de federaţiileinternaţionale de specialitate pe diverse perioade.

Ceea ce este mai grav, este faptul că fenomenul este greu de“extirpat”, deşi, spre deosebire de lupta împotriva drogurilor, în luptaantidoping s-au obţinut unele succese. Se spune, însă, că există doping atât în vest câtşi în estul Europei, darşi mai departe.Diferenţa este că în fosteleţări comuniste dopingul constituia politică de stat, iar efectele acestuia se cunoscşi astăzi, unii foşti sportivi(mai mulţi prin fosta RDG) fiind ruinaţi fizic şi psihic. Dacă s-arefectua o statistică, s-ar găsi şi în România o serie de campioni dinultimele decenii care nu pot face copii sau au copii cu malformaţii,

ceea ce înseamnă că ceva monstruos s-a întâmplat în sport(Paul Lumini ţ a şi colab.)



10

Pentru anii care urmează, antrenoriişi medicii sunt obligaţisă facă front comun împotriva acestui flagel al acestui mileniu,respectându-se spiritul întrecerilor sportive: să câştige cel mai binepregătit, cel mai talentat, cel mai bun sportiv la momentul respectiv,iar sportivii ar trebui să aibă mai mare grijă de sănătatatea proprie,toate substanţele şi metodele utilizate ca doping având efectesecundare nocive.

1.2. Vechimea exerciţiului fizicIstoria precizează că motricitatea umană reprezintă una din

condiţiile principale ale dezvoltării sociale. Calităţile de prim ordincare îi sunt caracteristice, respectiv: viteza, îndemânarea saucoordonarea, rezistenţa şi forţa, puse în această ordine doar pentru ale reţine mai uşor, prin cunoscutul, de-acum, VÎRF, găsibile lafiecare individ într-un raport strict individual, atât ca indici valoricconcreţi, cât şi ca posibilităţi de dezvoltareşi de combinare aacestora, au permis fiinţei umane să supravieţuiască. Vânatul şi

munca, lupta împotriva calamităţilor naturale, dar, vai!şi împotrivasemenilor (multeşcoli tradiţionale de educaţie fizică au avut pentru început chiar o orientare militară), au necesitat, de-a lungul anilor, ungrad de dezvoltare ridicat al acestor calităţi, selecţia naturală f ăcând“ravagii” în rândul celor slabi sau mai firavi.

Evoluţia în timp a societăţii omeneşti a marcat diversemodalităţi de abordare a motricităţii, legate clar de cele două laturiale existenţei: latura materială şi latura spirituală.

În acest sens au existat diverse concepţii privind dezvoltareafizică a membrilor societăţii, corespunzător fiecărei perioade de pescara istorică, din care dorim să amintim doar câteva, deoareceIstoria educaţiei fizice şi sportului le consemnează cu lux deamănunte.

Încercând o ordonare a lor, cât de cât cronologică, am puteavorbi despre: concepţia armonică, concepţia militară, concepţia

igienică, specifice Greciei antice, fiecare având scopuri bine definite,mărturiile cele mai multe păstrându-se despre ultima, o serie de



11

scrieri filosofice şi medicale subliniind importanţa practicăriiexerciţiilor fizice în menţinerea unei stări de sănătate optime sau întratarea unor boli. Astfel, Esculap(citat de I. Dr ăgan) “recomanda,pentru vindecarea bolilor, regimul alimentar, medicamentele, masajuşi mişcarea (subl. noastr ă)”, iar Hipocrat(citat id.), consideratpărintele medicinei, arăta că “exerciţiile fizice (s.n.) şi masajulinfluenţează favorabil respiraţia, circulaţia şi metabolismul general,relaxează musculaturaşi echilibrează activitatea sistemului nervos”,şi să nu uităm de deviza educaţiei fizice, lăsată posterităţii, de cătrepoetul latin Juvenal, prin dictonul “mens sana in corpore sano”(Dic ţ .enciclopedic).

Din păcate, în Evul Mediu, transformările sociale au marcatprofund concepţia despre utilitatea exerciţiilor fizice, acestea fiind înlocuite cu felşi fel de ritualuri religioase. Mai mult de-atât, unii“capi” ai bisericii au lansat ideea că exerciţiile fizice sunt o operă adiavolului (“palestrica diaboli negoţium”-Tortulian citat de Dragnea şi colab.)

A urmat, apoi, epoca Renaşterii, cu atâtea realizări în plancultural (abia pe acestea ar trebui să le denumim…superproducţii!),

când, şi pentru promovarea exerciţiilor fizice, ca factor determinantal frumuseţii corpuluişi al sănătăţii acestuia, s-a deschis o nouă eră.Ne vom opri la o singură mărturie din această perioadă, cu toate că epoca excelează în atâtea altele, la cartea “Ars gimnastica”, scrisă deHieronymus Mercurialis(citat. id.), considerată una din cele maivaloroase opere ale Renaşterii. Cartea cuprindeşase părţi, primeletrei conţinând o descriere a tehnicii exerciţiilor fizice, iar înurmătoarele găsindu-se detalii despre importanţa medicală şi utilitară a acestora.

Trecând în perioada umanistă şi iluministă, practicareaexerciţiilor fizice devine parte integrantă a educaţiei, educaţia fizică transferându-se din sructura medicinii în programeleşcolare. O seriede pedagogi ai vremii, cum au fost: J.A.Comenius, J.Locke,J.J.Rousseau, Pestalozzi, G.Muthsşi alţii, au susţinut, în operele lor,rolul pe care îl are educaţia fizică în formarea şi dezvoltarea

personalităţii umaneşi au elaborat recomandări privind practicarearaţională a exerciţiilor fizice în aer liber, în raport direct cu



12

particularităţile anatomo-funcţionale ale practicanţilor, elevi înspecial.

Ajungem, în sfârşit, în “fieful” nostru, odată cu începutulsecolului al XIX-leaşi cu apariţia sistemelor naţionale de educaţiefizică din diverseţări, cum au fost: al lui Francesco Amoros, înFranţa, al lui F.Ludwig Jahn, în Germania, al lui P.Henrich Ling, înSuedia, şi al lui Thomas Arnold, în Anglia. R.Singer(citat de A.Dragnea şi colab.) consideră că abia din acest moment se poatevorbi de o concepţie adevărată a educaţiei fizice, preocupările dedinainte, legate de acest fenomen, aparţinând, în totalitate, unorfilosofi, medici sau pedagogi.

De fapt, concepţia englezului T.Arnold, privitoare lapracticarea exerciţiilor fizice, s-a extinsşi asupra concepţiei despresport, încadrarea acestuia într-un sistem competiţional fiind cea maireuşită de până atunci, deşi, inclusiv în antichitate, exerciţiile fizice s-au practicatşi sub formă de întrecere(cit.id.).

Venind mai aproape, în zilele noastre, ne vom opri,şi deaceastă dată, la o singură idee, lansată de Asociaţia Americană pentruSănătate, Educaţie Fizică şi Recreere(1970-cit. id.), care consideră

că “educaţia fizică este parte integrantă a educaţiei totale, şi eacontribuie la dezvoltarea fiecărui individ prin intermediul mişcăriiumane(subl.ne apar ţ ine)”

Nu în ultimul rând, utilizarea exerciţiilor fizice a vizatşiprofilaxia şi tratarea bătrâneţii, pentru că, încă de la Hipocrat,bătrâneţea este considerată o boală care, mai devreme sau mai târziu(în calcul intrând vârsta biologică şi nu cea cronologică din…acte),cuprinde orice fiinţă de pe Pământ, iar idealul “tinereţe f ără bătrâneţeşi viaţă f ără de moarte”, atât de cunoscut nouă din poveştilecopilăriei, n-a fost încă atins, şi nici nu se întrevede vreo speranţă.Speranţa fiecărui muritor, însă, se îndreaptă spre longevitateşi spre obătrâneţe uşor de suportat sau de…dus.

În acest sens, medici de seamă ai vremurilor trecute, începând chiar cu antichitatea, au f ăcut observaţii asupra acestorlucruri,şi au acţionat în consecinţă, bineînţeles la nivelul cunoaşterii

din perioada în care au trăit, unele din observaţiile lor având, însă, şiastăzi, aplicabilitate.



13

CAPITOLUL II

ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

2.1. Bazele generale ale istoriei educaţiei fiziceşi sportului

În definirea acestei discipline trebuie să se ţină cont denecesitatea precizării înţelesului tuturor noţiunilor pe care le implică.Este nevoie de clarificarea înţelesului noţiunilor de istorie, educaţie şieducaţie fizică.

Istoria este ştiinţa care studiază dezvoltarea societăţiiomeneşti în diversitateaşi complexitatea ei, precumşi legile careguvernează această complexitate1.

Educa ţ ia este definită ca un ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării omului, a dezvoltării omului, adezvoltării însuşirilor sale intelectuale, moraleşi fizice, înconformitate cu un anumit scop.

Educa ţ ia fizică este activitatea care valorifică în modsistematic formele de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului în concordanţă cucerinţele sociale2. Educaţia fizică este fiziologică prin naturaexerciţiilor, pedagogică prin metodă, biologică prin efectele sale,socială prin activitateşi efecte, în centrul ei stând omul. Ea este onoţiune fundamentală a domeniului practicării exerciţiilor fizice, carevalorifică exerciţiile fizice în scopurile amintite.

Istoria educa ţ iei fizice şi sportului este disciplinaştiinţifică care studiază dezvoltareaşi modificările succesive legatede mişcarea organizată a fiinţei umane. Ea este un capitol din istoriaeducaţiei al cărui obiect de studiu este cercetarea mişcării organizate,prezentând faptele în succesiunea lor în timp, în ordinea în care aufost cucerite pas cu pas.

1 Mic dic ţ ionar enciclopedic , Ed. ş tiinţifică ş i enciclopedic ă , Bucure ş ti, 1978, pg.503. 2 Terminologia educa ţ iei fizice ş i sportului , d. Sport-turism, Bucure ş ti, pg.



14

Pentru prezentarea acestor evenimente Istoria educaţieifizice şi sportului se sprijină pe datele furnizate de următoareleizvoare:

• descoperirile arheologice;• studiile antropologice (Atropos= om,

logos=ştiinţă); • studiul documentelorşi scrierilor vechi; • obiceiurile tradiţionale şi folclorice la

popoarele vechişi noi. Istoria educaţiei fizice şi sportului apelează la

următoarele metode:•

studiul documentelor, arhivelorşi izvoarelor bibliografice,arheologiceşi antropologice,• observaţia;• monografia sociologică;• convorbireaşi chestionarul.

În studiul educaţiei fizicemetoda istorică contribuie la înţelegerea elementelor acestei discipline, ajutându-ne să reconstituim complicatulşi contradictoriul fenomen de devenire afaptelor, etapele pe care le-a parcurs până la forma sub care seprezintă astăzi. Educaţia fizică nu este o activitate de gândire nouă, cio preocupare constantă pe care o regăsim în toate timpurileşi la toatepopoarele. Ea are o evoluţie istorică şi “se înf ăţişează cu epoci destrălucire şi cu perioade de decădere. A fost practicată empiric sauştiinţific, a fost pusă în slujba unor idealuri de libertate sau a fost uninstrument de asuprire, a servit cultul frumosului sau instinctelor

brutale, a fost preţuită sau persecutată, a fost privilegiul unor clasedominante sau a maselor populare”3.Istoria educaţiei fiziceşi sportului trebuie privită ca un

aspect al culturii universale. Ea scoate în evidenţă personalităţi defrunte care în diferite etape de dezvoltare a societăţii omeneşti auavut contribuţii în jalonarea disciplinei, prin activităţi teoretice saupractice.

3 Constantin Kiri ţescu, Palestrica , Ed.UCFS, Bucure ş ti, 1966, pg. 16.



15

2.1.1. Precizarea terminologiei

Pentru realizarea unei bune comunicări între specialiştiidin acelaşi domeniu de activitate, pentru folosirea unui limbajcomun, se impune utilizarea unei terminologii de comun acceptateTermenii trebuie să cuprindă cât mai exact posibil noţiunile pe carele definesc, eventualele imprecizii putând genera confuzii.

În decursul evoluţiei Istoriei educaţiei, în funcţie demodificările de concepţie şi de metode, s-a schimbatşi terminologia.Termenii utilizaţi au un caracter convenţional. Acelaşi cuvânt poatedeseori să fie receptat în mod diferit în antichitatea elenă sau îneducaţia fizică modernă.

La baza educaţiei fizice stă mi şcarea ca fenomenfiziologic, aceasta fiind una dintre funcţiile esenţiale ale vieţiianimale. Această noţiune are mai multe înţelesuri, în sfera educaţieifizice mişcarea fiind definită ca act mecanic care comportă deplasarea unui segment al corpului faţă de alte segmente, sau a întregului corp faţă de obiectele înconjurătoare. La omşi animalemişcarea este o funcţie a sistemului muscular.

Mijlocul de bază a educaţiei fizice esteexerci ţ iul fizic, elreprezentând repetarea frecventă a unei mişcări fiziologice.Exerciţiile fizice au drept rezultat perfecţionarea mişcării.Caracteristic pentru exerciţiile fizice este faptul că ele suntdeterminate atât de excitaţiile venite de la mediul extern, câtşi decele de propriul corp.

Multe dintre exerciţiile fizice utilizate pot fi sub formă de joc, acesta fiind o activitate de mişcare supusă unor uşoare reguli dedisciplină, exercitată de om în mod conştient, orientată spre unanumit scop urmărit sau liber stabilit de cei care o desf ăşoară. Când jocurile au ca element principal mişcarea ele poartă denumirea de jocuri dinamice.

Foarte des utilizat de Istoria educaţiei fiziceşi sportuluieste termenul degimnastică . Ea poate să aibă un înţeles modern -exerciţii metodice, conduse după un plan sistematicşi după anumite

reguli, în vederea conservării sănătăţii şi a sporirii capacităţiifiziologice a corpului omenesc, implicit a celor psihice (voinţă, curaj,



16

etc.) - sau unul mai vechi: grecii antici au creat acest termen, dar înalt înţeles decât cel modern. În Evul Mediu a fost reactualizattermenul în sensul antic de către Heronimos Mercurialis, iar întimpurile moderne de către GutsMuths.

Atletica este un alt termen des folosit, el având două înţelesuri: pe de o parte exerciţii f ăcute de către oameni puternici, iarpe de altă parte grup de exerciţii uşoare de origine elenă (alergări,sărituri, aruncări).

Exerciţiile şi jocurile care au o tehnică mai complicată decât jocurile dinamice,şi la care activitatea participanţilor estereglementată precis, poartă denumirea desporturi. Caracteristica lorde bază este întrecerea cu scopul obţinerii unui record sau a învingerii adversarului.

Cultura fizică reprezintă totalitatea valorilor materialeşispirituale din domeniul practicării exerciţiilor fizice create deomenire de-a lungul vremurilor, precumşi instituţiile aferenteacestora.

2.2. Originea educaţiei fiziceşi sportului

Studierea originii educaţiei fizice şi sportului trebuieanalizată prin prisma originii exerciţiilor fizice, deoarece educaţiafizică este o activitate complexă ce implică şi exerciţiile fizice.Dintre toate aspectele pe care le include educaţia fizică, pe trepteledezvoltării societăţii omeneşti mai întâi au apărut exerciţiile fizice.Acestea sunt în strânsă dependenţă de “dorinţa omului primitiv de ase ridica deasupra treptei animalice”4 şi de a-şi realiza o relativă bunăstare. Exerciţiile fizice au evoluatşi s-au perfecţionat continuu,ajungându-se la o educaţie fizică organizată.

Originea exerciţiilor fizice trebuie căutată în vremuri dedemult în care î şi are originea omul, deci în acea epocă cunoscută înistorie sub denumirea decomuna primitivă .

În studierea originii exerciţiilor fizice au fost întâmpinategreutăţi deosebite, datorită faptului că documentele referitoare la

4 Constantin Kiri ţescu, Palestrica , Ed.UCFS, Bucure ş ti, 1966, pg. 23



17

comuna primitivă sunt foarte puţine şi laconice.Şi în studierea altoraspecte ale vieţii sociale a oamenilor primitivi s-au ivit astfel dedificultăţi. Mircea Eliade în lucrarea Istoria credin ţ elor şi ideilorreligioase, vorbind despre începuturile religiei, remarcă “opacitateadocumentelor”

5. Aceasta trebuie înţeleasă atât ca imposibilitatea de atransmite un anumit mesaj, câtşi ca neputinţa noastră de a descifra la

un moment dat acest mesaj. Pentru o perioadă lungă de timp scriereahieroglifică a fost opacă pentru omenire, mesajele transmiseneputând fi “decodificate”.

Documentele la care se apelează pentru studierea acesteiperioade istorice sunt:

• studiile antropologice;• etnografia; • studiul unor popoare aflate într-un stadiu înapoiat de

dezvoltare. Lewis Henry Morgan (1818 - 1881), savant american,

istoric al comunei primitive, în lucrareaSocietatea primitivă face unstudiu sociologic asupra vieţii indienilor nord americani, dar treceprea uşor peste problema educaţiei. Antropologul francezCharles Letourneau în lucrareaEvolu ţ ia educa ţ iei la diferite rase omene şti afirmă că educaţia şi instrucţia sunt fenomene ce le întâlnim la întreaga scară zoologică, deci le întâlnimşi la animale6.

PedagogulF. Monroe în Istoria pedagogiei pune origineaeducaţiei pe seama “imitaţiei conştiente”, copii luând modelul de lapărinţii lor.

Apariţia omului pe pământ a fost un proces lung care s-a întins pe mai multe sute de ani, existând o fază de tranziţie de lamaimuţă la om. Etapele următoare au putut fi cercetate pe baza unordate furnizate de diferite izvoare.

Din punct de vedere istoric societatea omenească a trecutprin mai multe perioade (epoci), unele din ele denumite mai alesdupă materialele din care erau confecţionate unelteleşi armele:

5 Mircea Eliade, Istoria credin ţ elor ş i ideilor religioase, Editura Ş tiinţifică , Bucure ş ti, 1991, pg.

16 6 Constantin Kiri ţescu, Palestrica , Ed.UCFS, Bucure ş ti, 1966, pg. 24



18

Paleoliticul (1.000.000 - 10.000 î.Ch.) cuprindepaleoliticul inferior, mijlociuşi superior, cărora le corespundurmătoarele tipuri biologice: homo erectus, homo neanderthalensisşihomo sapiens fosilis;

Mezoliticul(10.000 - 3.000 î.Ch.) - cu tipul homo sapiensrecens; Neoliticul(3.000 - 2.000 î.Ch.) cu epoca bronzuluişi

epoca fierului.Omul primitiv dispunea de condiţii grele de viaţă, aceasta

f ăcând ca toate mijloacele fiziologiceşi psihologia lui să fie îndreptate către căutarea celor necesare traiului. Permanenta luptă cunatura şi cu animalele a determinat perfecţionarea organismului dinpunct de vedere fizic, iar viaţa socială ia forme noi.

Trecerea la bipedie, tip de postură şi locomoţie specificumană, a favorizat importante transformări morfo-funcţionale, cu rolhotărâtor în dezvoltarea de mai târziu a educaţiei fizice. Dintreacestea amintim:

• eliberarea membrelor superioare - care s-au transformat dinorgane de locomoţie în organe de prehensiune, cu rol

important în luptă, lovireşi aruncare;• verticalitatea coloanei vertebrale - care a condiţionat

practicarea exerciţiilor fizice;• orizontalizarea fosei occipitale - ce a constituit ajutor în

rotarea şi dezvoltarea craniului, contribuindşi la mărireacâmpului vizual;

• echilibrarea centrului de greutate;• modificarea lungimii membrelor - ce a favorizat alergarea.

Cea dintâi perfecţionare mai importantă a omului în luptacu mediul înconjurător a fostaruncarea. Celelalte exerciţii naturalede bază necesare existenţei - alergarea, săriturile şi căţăratul - legăsim şi la animale, chiar într-un grad superior omului. Această perfecţionare a însemnat cucerirea spaţiului de către om. Aruncareaeste un exerciţiu de mişcare specifică omului, care cu timpul va însemna un câştig pentru el, permiţându-i să se confrunte de la

distanţă.



19

La început pentru aruncare a fost folosită numai forţamusculară, iar mai târziu omul s-a ajutat de unele mijloace mecanice.Descoperind elasticitatea unor corpuri el a inventat praştia, catapultaşi arcul, devenind în acest fel mai puternicşi reuşind să domine astfeldistanţa. Utilizate pentru procurarea hranei sau pentru apărare deduşmani, aceste mijloace de aruncare au fost perfecţionate cu timpul,dar pentru folosirea lor cu eficienţă erau necesare exerciţii multe.

Se poate spune deci că primele forme de practicare aexerciţiilor fizice erau legate direct de existenţa omului, denecesitatea de a procura hranaşi de a se apăra de duşmani sauanimale.

O altă formă de practicare a exerciţiilor fizice la oameniiprimitivi au constituit-odansurile. Ele sunt o creaţie populară careare la bază simţul ritmului. La început dansurile imitau mişcările pecare oamenii le executau în timpul muncii, iar mai târziu trăirileemoţionale cauzate de relaţiile dintre eişi natură, sau cele de ordinsocial.

Exprimând sentimentele pe care vroiau să leexteriorizeze, dansurile la oamenii primitivi erau prezente sub formă

sacră sau veselă (populară). Cel mai adesea dansurile erau însoţite demuzică pentru ritmicitatea lor.Şi jocurile au constituit o formă de practicare a

exerciţiilor fizice, ele fiind o caracteristică a fiinţelor tinere. Însocietatea primitivă părinţii şi bătrânii pregătea copiii pentru muncă şi viaţă imitând prin jocuri mişcările din procesul muncii, darşi uneleacţiuni de război. În viaţa unui copil jocul precede muncaşivânătoarea. Cu timpul jocurile s-au abstractizat, fiind folositeşi uneleobiecte ajutătoare cum ar fi globuri, mingi, bastoane, etc.

2.2.1. Etnografia

Informaţiile referitoare la practicarea exerciţiilor fizice încomuna primitivă sunt destul de puţine, datorită documentelorinsuficienteşi perioadei lungi care ne desparte. În vremuri apropiate

de noi (sau chiar în zilele noastre) au existat popoare care trăiau înstadii înapoiate de dezvoltare, cercetarea acestora oferind informaţii



20

asupra tradiţiilor şi obiceiurilor, inclusiv cele referitoare lapracticarea exerciţiilor fizice. Studierea compoziţiei, originii şirăspândirii popoarelor lumii, evoluţia culturii lor materialeşispirituale este f ăcută de o ramură a istoriei numită etnografie.

Popoarele care trăiesc în stadiu de primitivism, indiferentdin ce parte a lumii provin, practică exerciţiile fizice într-o bogăţie deforme, multe dintre ele fiind asemănătoare deşi aceste popoare suntdespărţite de distanţe foarte mari.

Alergarea a fost unul din primele exerciţii întâlnite laoamenii primitivi, ei fiind nevoiţi s-o folosească atât pentru prindereavânatului, câtşi pentru a scăpa de primejdiile ce se iveau. La incaşialergătorii erau o categorie socială necesară, cu funcţii foarteimportante. Transmitereaştirilor la distanţe mai se f ăcea prin curierialergători, organizaţi sub formă de ştafete. În acest fel era posibil cadistanţa de 1.600 de km dinte Quitoşi capitala Cuzco să fiestrăbătută în 8 zile, sauşeful de trib - care locuia la distanţa de 350km de coastă şi la altitudinea de 3.500m - să aibă peşte la masă,distanţa fiind parcursă în două zile.

Şi la triburile din golful californian se întâlneau alergători

buni, aceştia putând să prindă din alergare iepuri, cerbi sau cai.Făcând cercetări asupra unui trib de indigeni mexicani,etnograful norvegian Lumholtz considera că aceştia sunt cei mai bunialergători din lume, un curier reuşind să străbată distanţa de 960 km în 5 zile.

Şi la populaţii din sudul Africii s-au întâlnit bunialergători, hotento ţ ii fiind renumiţi pentru prinderea vânatului prinalergarea lui de către ştafete, până cădea din cauza oboselii.

S ăritura era un alt exerciţiu des întâlnit, fiind prezentă latoate popoarele, cu particularităţi şi diversităţi de forme. La unelepopoare din Africa era întâlnită săritura în înălţime, peste o coardă întinsă între doi copaci, folosind drept trambulină o movilă de termitesau gunoi. Unele sărituri puteau depăşi 2 m.

Aruncările au apărut după ce s-a trecut la poziţia bipedă,fiind exerciţii specific umane, apariţia lor constituind un moment

important pe treapta evoluţiei biologice a omului. Des utilizate erau jocurile de aruncare, folosindu-se lancea, suliţa, bumerangul, etc.



21

În căţă r ări erau folosite mai multe procedee. Pentrupopoarele din Polinezia mai folosite au fost două stiluri:căţă rarealiber ă , dacă se urca în copaci subţiri, ajutându-se de mâinişi picioareşi cu ajutorul unei frânghii (liane), dacă copacul era gros.

Luptaa fost prezentă în viaţa multor popoare, întâlnită latriburi din Africa, darşi la mongolii din Asia. La aceştia eraprecedată de un ritual vestimentar asemănător celui întâlnit lacavaleri.

Înotul, vâslitul şi că lăria pe valuriau fost practicate deindigenii din bazinul inferior al fluviului Congo, de locuitori aiinsulelor Hawaii, din Oceania sau cei stabiliţi pe lângă mari râuri.Pentru călăria pe valuri se folosea cu mare îndemânare o simplă scândură.

O largă răspândire la popoarele care trăiesc în stadiu deprimitivism au jocurile şi dansurile.

2.2.2.Educa ţ ia fizică în comuna primitivă pe teritoriul ţă rii noastre

Oamenii care au trăit cu mulţi ani în urmă pe teritoriulactual alţării noastre, după cercetările arheologice, se încadrează încaracteristicile perioadei respective. Pe Valea Dârjovului (Argeş) aufost descoperite materiale arheologice care sunt datate ca aparţinândcomunităţilor ce au locuit cu 600.000 de ani în urma, pe ValeaLupului (Iaşi) cu 200.000 de ani, fiind confecţionate din pietre, ossau lemn. Documente asemănătoare au fost descoperite la Boian(Ilfov), Cucuteni (Iaşi), Ariuşca (Braşov) sau în alte localităţi, fiindconfecţionate din piatraşlefuită sau os.

Descoperirile arheologice de la Poiana (Tecuci),Ciumbrud (Aiud), Cipău (lângă Tg. Mureş), şi alte localităţi dinTransilvania, conţin obiecte ce atesta unele obiceiuri, darşi activităţide practicarea exerciţiilor fizice. Printre primele popoare care auutilizat patinele sunt cele care au trăit în bazinul carpato-dunărean,descoperiri arheologice de pe teritoriile actuale ale Ungariei,Românieişi fostul teritoriu al Uniunii Sovietice confirmând acesteafirmaţii. La Cluj au fost descoperite în anul 1959 oase, ale cărei



22

forme confirmă folosirea lor pentru alunecarea pe gheaţă, încă dinepoca fierului.

Unele descoperiri arheologice, cum ar fi cele de laGumelniţa (Olteniţa) şi Buda (Bacău), atestă ritualuri legate dedansuri de vânătoare. Rezultă că în perioada comunei primitiveşi peteritoriul ţării noastre se desf ăşura o activitate de formare atineretului, cu elemente de educaţie fizică.

2.3. Educaţia fizică în lumea antică

Prima orânduire bazată pe clase antagoniste a fost ceasclavagistă. Pentru păstrarea privilegiilorşi securitatea intereselorclasa stăpânitoare avea nevoie de o instituţie îndreptată spre acestscop, statul fiind aceasta.

Cei prinşi în timpul războaielor intertribale erau ucişi la început. Mai târziu au fost transformaţi în sclavişi folosiţi la munci în agricultură. Armele erau rudimentare, de multe ori uneltele delucru fiind folosite drept arme. În aceste condiţii soldaţii liberi nu

erau siguri de superioritatea lor faţă de sclavi. Clasa stăpânitoare afost nevoită să-şi creeze o organizaţie puternică de statşi să adoptefaţă de ea o educaţie care să-i dea superioritate fizică ce putea să-iasigure poziţia şi securitatea.

Cu timpul numărul de sclavi proveniţi din rândulprizonierilor de război nu a fost îndestulător, fiind transformaţi însclavişi unii oameni liberi care erau în situaţie dependentă. Primelestate sclavagiste din Orientul Antic aveau sclavişi oameni liberi dinpăturile de jos, sărace. Deşi relaţiile sclavagiste se bazau pe o cruntă exploatare, totuşi ele au deschis posibilitatea dezvoltării forţelor deproducţie şi crearea unei culturi înfloritoare. Din acest punct devedere trecerea de la comuna primitivă la sclavagism a constituit unprogres. În aceste condiţii manifestările de cultură fizică au luatforme din ce în ce mai organizateşi mai închegate.

Societatea antică a fost împărţită de către istorici în două

etape: etapa relaţiilor sclavagiste timpurii - care cuprinde istoriapopoarelor mediteranieneşi a celor din Orientul antic -şi etapa



23

relaţiilor sclavagiste evoluate - ce cuprinde istoria Grecieişi Romeiantice.

2.3.1. Începuturile educa ţ iei fizice - orientul antic

2.3.1.1. Exerci ţ iile fizice la egipteni

Una dintre cele mai revoluţionare transformări pe care le-a cunoscut omenirea este considerată de către istorici descompunereasocietăţii gentilice, închegarea societăţii sclavagiste şi formareastatului despotic al Egiptului. Acesta s-a format prin unirea Egiptulude Jos cu Egiptul de Sus în mileniul IV (3.300 - 3.200 î.Ch.). Egiptua creat una dintre cele mai înfloritoareşi originale civilizaţii ale lumiiantice, până la cucerirea lui de către perşi în anul 525 î.Ch. Timp dedouă milenii, înainte ca grecii să fi apărut pe scena istoriei, egipteniiau creat o tehnică şi o artă care sunt privite cu respectşi invidieşiastăzi.

Prin inginerii lor egiptenii au irigat valea Nilului, prinarhitecţi au construit templeşi piramide, au avut mari medici,

astronomişi meşteri. Pictoriişi sculptorii au creat valori ce potconcura cu cele din perioada cea mai înfloritoare din Grecia antică,iar oamenii de stat au iniţiat organizaţii politiceşi administrativeviguroase, un drept public închegat.

Referitor la rolul pe care l-a jucat educaţia fizică încultura egipteană nu sunt multe documente scrise, istoricii greci dândpuţine informaţii. Elocvente sunt însă documentele găsite înmorminte: picturi, sculpturi, multe din ele însoţite de scrierihieroglifice, mărturii ale unor preocupări constante pentru viaţafizică.

Din perioada Regatului vechi (3.000 - 2.000 î.Ch.)datează sculpturi precum Regele Micermasşi numitul Hosi - adevărate prototipuri de forţă musculară - sau basoreliefurile de laPtah Hotep, indicii ale atitudinii egiptenilor faţă de educaţia fizică. Întimpul Regatului mijlociu (2.000 - 1.550 î.Ch.) regimul faraonic se

întăreşte, iar lupta de clasă se ascute. Cultura este înfloritoare, însculptură constatându-se o atenuare a reliefurilor musculare. Din



24

această perioadă datează frescele de la Beni Hassan, cu multe scenede practicare a exerciţiilor fizice, atrăgând atenţia în mod deosebitprezentarea unor scene de luptă în peste 120 de imagini succesive,cel care le-a pictat dovedindu-se un bun cunoscător al tehnicii deluptă. Ceea ce uimeşte mai ales este faptul că unele din procedeelepictate sunt utilizateşi astăzi. Regatul nou (1.550 - 1.000 î.Ch.) esteetapa în care Egiptul intră într-o fază de politică internaţională,cuprinzândşi perioada din timpul faraonului Ramses, f ăcându-sesimţite în această perioadă şi influenţele greceşti. Educaţia ocupă unloc important în cadrul societăţii egiptene, idealul familiiloraristocrate fiind pregătirea copiilor pentru meseria describ -funcţionar de stat. Exerciţiile fizice au o poziţie privilegiată în cadrulacestui sistem, ele fiind învăţate în şcoală şi fiind un bun altineretului egiptean din rândul claselor dominante. Dintredocumentele referitoare la această perioadă amintim reprezentărileartistice în care sunt prezente aproape toate formele de exerciţiifizice: gimnastica, atletismul, jocurile, sporturile de luptă, etc.

Un loc aparte îl ocupă exerciţiile degimnastică analitică ,un prestigiu pe care acestea nu l-au avut nici la grecii antici. Ele

cuprindeau exerciţii de ridicare a braţelor şi picioarelor, torsiuni,tensiuni din diferite poziţii, extensii ale picioarelor executate dinpoziţii dificile, etc.

Desenele murale sau cele de pe vasele decorative cuprindşi secvenţe din care reiese importanţa pe care egiptenii o acordaucoloanei vertebrale. Mormintele de laPtah-Hotep şi calcarurile de laSakkara prezintă exerciţii de flexie dorsală şi totală, exerciţii în caresunt reprezentaţi băieţi care susţin, în echer, fete cu corpul întins, înclinat înapoi, cu spatele rigid. Exerciţiul prezintă probabil joculmori şca, figură ce o găsim destul de des reprezentată.

Călăria pe umerii partenerului, lupta cu bastoanele - încare luptătorii î şi protejează braţul cu un scut mic - lupta cu pumnii,lupta cu măciuca, ridicarea de greutăţi (saci umpluţi cu nisip),alergarea cu conducerea cercurilor, luptele cu taurii, sunt alte formede practicare a exerciţiilor fizice întâlnite la egipteni. Fetele practicau

exerciţii de jonglerie cu mingea sau cu portocalele, săritura cucoarda, etc.



25

Picturile de la Beni-Hassan cuprind numeroase scene depracticare a exerciţiilor fizice. Unele sunt identice cu cele practicate în zilele noastre, altele sunt originaleşi nu au echivalent astăzi.

Vânătoarea era un privilegiu al faraonilor, fiind maidegrabă un sport. Se foloseau arcul, lancea sau lasoul, iar în apeleNilului pute fi vânat cu harponul hipopotamul, deseori putând întâlnscene de prezentare a unui vânător stând în picioare în barcă.

2.3.1.2.Exerci ţ iile fizice la perşi

Istoria Orientului antic includeşi două popoare înrudite,meziişi perşii, care au trăit în teritoriul ocupat astăzi de statele IranşiIraq. Procesul de formare a acestor popoare a fost îndelungat, primustat format fiind cel al mezilor, aproximativ în secolul al VIII-lea î.Ch. Prin Cirus (550-529 Î.Ch.) este întemeiat statul persan nou, unimperiu puternicşi unitar. El este considerat unul dintre cei mai maridespoţi ai lumii antice, după moartea lui imperiul fiind ameninţat cudestrămarea datorită nenumăratelor răscoale. Acestea sunt înăbuşite,Darius reuşind să facă din Persia cel mai puternic stat al vremurilor

până în secolul al IV-lea, când Persia a fost cucerită de AlexandruMacedon.Perşii au creat în domeniul culturii elemente proprii pe

care le-au îmbinat cu cele împrumutate de la popoarele vecine.Educaţia juca un rol important în societatea persană, iar în cadrulacesteia educaţia fizică avea o contribuţie importantă. Istoriculşifilosoful Xenofon, în lucrareaCiropedia - o poveste a copilăriei luiCirus, în care autorul prezintă educaţia primită de viitorul rege,intercalată cu propriile păreri despre felul în care acesta trebuieeducat - expune elementele de care trebuie să se ţină cont în cadruleducaţiei, prezentând şi principalele forme de practicare aexerciţiilor. Calităţile fizice trebuie influenţate prin diferite exerciţii,vânătoarea jucând un rol important în această direcţie. Educaţia esteo acţiune complexă care începe de la naştere, continuă până la 16 -17 ani când copilul, la fel ca la grecii antici, devineefeb. În această

perioadă antrenamentul este corelat cu o serie de privaţiuni şi constă în sculatul de dimineaţă, exerciţii de marş şi alergare executate în



26

condiţii de căldură şi frig, exerciţii de trageri cu arculşi de aruncare alăncii. Călăria avea un rol important în educaţia noului rege, eaconstituind, alături de tragerile cu arculşi aruncări ale lanciei, nunumai exerciţii de vânătoare, cişi o modalitate de educare a nobililorpentru pregătirea de război. Din această perioadă datează şi uneleinformaţii referitoare la practicarea unor jocuri, printre care esteamintitşi polo că lare.

2.3.1.3. Exerci ţ iile fizice la hinduşi

O interesantă cultură materială şi spirituală estesemnalată la popoarele de pe teritoriul actual al Indiei, mai ales lacele care trăiau în nordul peninsulei, încă din mileniul al IV-lea î.Ch.,unde, în numeroase documente, sunt referiri la locuitori care aveaupielea închisă la culoare. Cele mai vechi date sun cele menţionate înVedele, poem epic hindus care datează din mileniul al IV-lea î.Ch.scris în limba sanscrită, cartea sfântă care formează baza religiei,filosofiei, moraleişi instituţiilor sociale a vechilor locuitori ai Indiei.

Din Vede avem informaţii referitoare la viaţa de toate

zilele la aceste popoare, multe din ele cu privireşi la preocupăripentru educaţia fizică. Educaţia hinduşilor era f ăcută cu scopulcâştigării virtuţilor fundamentale,ţelul vieţii lor: îndatoririle faţă defamilie, patrie şi comunitate; câştigarea de bunuri materiale;câştigarea de glorie. Obţinerea acestor idealuri necesita din parteaoamenilor o bună pregătire fizică, dobândită prin practicareaexerciţiilor fizice.

Popoarele Indiei au cunoscut prin mileniul al II-le î.Ch. oimportantă stratificare socială, ducând la constituirea unor grupurisociale numitecaste: brahmanii - casta preoţilor, kshathriya- castamilitarilor,vaisya - crescătorii de vite, agricultoriişi comercianţii,sudra - cei săracişi f ără de drepturi.

Casta brahmanilor avea supremaţia religioasă, socială şipolitică, aceasta fiind întărită prin Legile lui Manu. Ele conţineaureferirişi la educaţia fizică a oamenilor, recomandându-se băile în

apa râurilorşi lacurilor atât pe considerente igienice, câtşi religioase- spălarea de păcate - combinate cu exerciţii fizice şi exerciţii de



27

respiraţie. Se punea accent pe timpul de reţinere a mişcărilorrespiratorii. Aceste exerciţii s-au constituit într-un sistem naţional deeducaţie fizică numit Pranayama - un complex de concepţiifilosofico-religioase, combinat cu reguli de comportare în domeniuvieţii sociale, psihice, etice, medicale, cu scopul final de “eliberare” asufletului de corp. Ideea principală a acestui concept era “dualitateafiinţei umane: corp sau materieşi suflet sau conştiinţă. Trupul eraconsiderat un veşmânt al sufletului. Purificarea sufletului se faceprintr-o serie de exerciţii, printre care: abstinenţa, controlulrespiraţiei, atenuarea sensibilităţii, contemplaţia, concentrareaintelectului”7.

Acest sistem pretindea o tehnică deosebită de execuţie şiconsta în principal în adoptarea unor poziţii şi mişcări ale corpuluişisegmentelor sale, combinate cu exerciţii de respiraţie (inspiraţii şiexpiraţii intercalate de perioade de apnee). Efectele acestor exerciţiiau o explicaţie fiziologică: coborârea diafragmei contribuie la creareaunui vid toracicşi creşterea presiunii abdominale, combătându-sestaza abdominală şi favorizând circulaţia sanguină, cu efectbinef ăcător pentru toate funcţiile organismului.

Sistemul filosofic Yoga pune accent pe practicarea unorexerciţii corporale. Suprimarea funcţiilor senzoriale, mortificareatrupului duc la “eliberarea sufletului de învelişul trupesc”. Mijloaceleutilizate pentru realizarea acestui scop ar includeşi un program deeducaţie fizică.

2.3.1.4.Exerci ţ iile fizice la chinezi

Chinezii au fost creatorii uneia dintre cele mai înfloritoare civilizaţii ale omenirii, inventatorii hârtiei, prafului depuşcă, busolei, câteva dintre marile descoperiri care au constituitcotituri în evoluţia ulterioară a societăţii. Un astfel de popor era firescsă acorde mare importanţă educaţiei, numeroasele documente alevremii, în mod deosebit cărţile religioase, aducând mărturii că eradeosebit de îngrijită, că era un privilegiu al claselor dominanteşi că

era o educaţie, morală, intelectuală şi fizică. Cele dintâi elemente ale7 Constantin Kiri ţescu, Palestrica , Editura UCFS, Bucere ş ti, 1964, pg. 69



28

educaţiei erau primite în familieşi se refereau la cunoaştereanumerelor, a punctelor cardinaleşi a regulilor de politeţe şi conduită.Se continua înşcoală unde se învăţa scrierea complicată cu caractereideografice, matematica, literaturaşi cărţile religioase, muzicaşidansul. Între 15şi 19 ani se f ăcea iniţierea în tragerea cu arcul,condusul carelorşi scrimă. Filosoful chinez Confucius8 considera că şase sunt “artele liberale” cu rol important în formarea nobililorchinezi: muzica, ceremonialul, aritmetica, caligrafia, scrimaşi arta dea conduce carul.

Împăratul Hoan-Ti, cel care a întemeiat prima dinastie(anul 2698 î.Ch.), a introdus în ritualul religiosşi sistemul deeducaţie fizică medicală creat de medicul Kong-Fu. Potrivit acestuisistem bolile sunt cauzate de congestionări şi paralizii ale organelor.Înlăturarea acestora se face prin diferite mişcări, combinate cuexerciţii de gimnastică respiratorie - care au o modalitate de execuţieşi un ritm caracteristic - toate efectuate din anumite poziţii alecorpului (stând,şezând, culcat pe spate, pântece sau o parte, pegenunchi, etc.).

Pe lângă formele clasice ale exerciţiilor fizice - trageri cu

arcul, condusul carelor, dansul - se practicauşi lupta cu pumnii,aruncarea cu piatra, lupta, scrima cu bastoaneleşi cu sabia.

2.3.1.5. Exerci ţ iile fizice la japonezi

Considerat un popor cu tradiţii milenare, japonezii “aupăstrat în materie de educaţie fizică fundamentele ancestrale legatede practicile mistico-religioase shintoisteşi budiste, la care auadăugat forme mai noi, inspirate de împrejurările de natură social-politico-militară”9. În timp s-a structurat o concepţie specific japoneză, un cavalerism romantic care propovăduia modestia,ascultarea, vitejia, cultul onoareişi al forţei, concept specific claseisamurailor.

8 Cun Fu-tzi sau Confucius, filosof chinez ce a tr ă it între 551-479 î.Ch., creatorul unui sistemfilosofic-religios. 9 Constantin Kiri ţescu, Palestrica, Ed.UCFS, Bucure ş ti, 1966, pg. 74



29

Formele de practicare a exerciţiilor fizice de către vechii japonezi erau diverse, dar patru dintre ele se detaşează, ele fiindconsiderate mai mult forme de educaţie: sumo, kendo, judoşi kyudo.

Sumo sau lupta corporală era la început un privilegiu alsamurailor, un spectacol pentru curtea imperială. Mai târziu a fostpracticatşi de către oamenii din popor, pentru ca în cele din urmă să fie un sport al profesioniştilor, care prin antrenamente specialeşiregim alimentar special atingeau greutăţi apreciabile. Întrecere asupraponderalilor, sumo era practicat de luptători echipaţi sumar,care folosind tehnici specifice încercau să-şi scoată adversarii de peterenul de luptă sau să-i trântească la podea.

Kendo sau scrima cu bastoanele este lupta între doiadversari protejaţi de măşti, pieptare, manşete şi mănuşi. Eraupermise numai loviturile la cap, braţul drept şi părţile laterale alecorpului, mult timp kendo fiind considerat mai mult o formă de danscu efecte educative asupra corpuluişi minţii.

Judo sau jiu-jitsu este un vechi exerciţiu japonez, o luptă de apărare f ără arme, care constă în trântirea adversarului la pământşi imobilizarea lui. Pentru aceasta se foloseau tehnici de apucare,

trântiri, torsiuni, lovituri care trebuiau să provoace adversaruluidureri mari, să-l pună în imposibilitate de a continua luptaşi să ceară întreruperea ei. Acest joc necesita multă elasticitateşi iuţeală înmişcări, modalităţi de învingere a forţei brute. Judo demonstra că superioritate fizică putea fi obţinută prin inteligenţă şi studiereaadversarului.

Kyudo sau tragerea cu arcul era apreciat ca un exerciţiuimportant în educarea tineretului. Arcul japonez avea lungimea depeste 1,50mşi trei curburi: una mai mare la mijlocşi două mai micilaterale, având sens invers de încovoiere. Se considera ca importan în timpul tragerii era să te concentrezi asupraţinutei corecte acorpuluişi nu asupraţintei care trebuia lovită.

2.4. Apogeul – Grecia antică

Faza evoluată a lumii antice este cel mai binereprezentată de istoria Greciei vechi. Era firesc ca un popor care a



30

creat o cultură atât de înfloritoare să lase o moştenire bogată şidomeniul practicării exerciţiilor fizice. Există multe documente careatestă locul pe care exerciţiile fizice îl aveau în societatea elenă, cumse desf ăşura educaţia fizică în această parte de lume, ele fiind variateşi provenind din literatură, scrieriştiinţifice şi tehnice, arheologieşiartă. În acest fel ne putem forma o idee destul de clară asupraconcepţiilor educaţiei fiziceşi obiectivelor pe care le urmărea, asupraorganizării şi evoluţiei de-a lungul istoriei poporului elen.

În istoria Greciei antice se disting două perioade: Greciapreelenică şi Grecia clasică.

2.4.1. Grecia preelenică (preclasică )

Epoca preelenică este perioada până la anul 1.100 î.Ch.Numită şi perioada cretano-miceniană această epocă a creatciviliza ţ ia egeeană , deosebită de cea a Greciei clasice, numită aşadeoarece ea a înflorit în insulele din Marea Egee. Peste civilizaţiaegeeană a trecut valul invaziilor popoarelor din nord - în special adorienilor - care au distrus-o. Numai descoperiri din vremuri mai

apropiate de noi au dus la scoaterea la iveală, sub ruinele Grecieiclasice, de mărturii ale civilizaţiei preelenice. Sub anumite aspecteaceastă civilizaţie este superioară celei elenice, mai ales în ceea cepriveşte libertatea acordată femeilor de a asistaşi chiar de a participala jocurile publice. Obiecte de artă datând din această perioadă atestă practicarea pugilatului, a luptei cu tauriişi a dansului încă din anul2.000 î.Ch. Dintre documentele literare care prezintă aspecte depracticare a exerciţiilor fizice amintim Argonautica şi Poemelehomerice.

2.4.1.1. Argonautica

Aronauticasau Legenda Argonau ţ ilor povesteşte despreexpediţia lui Jason10 cu corabia Argo, pentru a aduce lâna de aur din

10 J ason , fiul regelui din Tesalia, a fost cel care a condus expedi ţia Argonau ţilor



31

Colhida. A fost scrisă în secolul al III-lea Î.Ch.11, dar materialul estecel furnizat de tradiţii mai vechi decât poemele homerice, fiind citat în acestea. Descriind expediţia, autorul povesteşte cum, ajunşi pe oinsulă din Marea Egee, argonauţii se întrec în jocurişi sunt răsplătiţide către Jason cu premii. Reiese că ei practicau jocuri de palestreşistadion ca: trageri cu arcul, pugilat, curse de cai, etc. Este amintit că aceste jocuri erau însoţite de poezieşi muzică, Orfeu fiind premiatpentru cântul său. Aceste elemente se regăsesc permanent înconcepţiile greceşti despre educaţia fizică.

2.4.1.2. Poemele homerice

Un izvor important care furnizează date despredezvoltarea societăţii greceşti sunt consideratePoemele homerice.Atribuite lui Homer, care ar fi trăit în secolul al IX-lea î.Ch., acestescrieri conţin pasaje importante referitoare la practicarea exerciţiilor

fizice. În Iliada, descriind episodul înmormântării lui Patroclu, ucisde către Hector, un moment important al acestui ritual este întrecerea în exerciţii fizice, descrisă cu lux de amănunte asupra tehnicii jocurilorşi şiretlicurilor care se foloseau. Este amintită întrecerea cucarele în care Diomede câştigă premiul întâi. Aias este puternic, darUlyse e maişiret folosind piedicileşi lovituri sub genunchi, dovedind în acest fel că lupta era liberă. La întrecerea de alergare Aias este împiedicat de zeiţa Palas Atena (zeiţa înţelepciunii, ocrotitoareaartelor şi meseriilor), astfel că întrecerea va fi câştigată de cătreUlyse. Alături de aceste episoade descrise se mai fac referirişi laaltfel de întreceri, cum sunt cele de aruncare a disculuişi suliţei,trageri cu arcul la porumbei vii, etc.

Şi înOdiseea sunt descrise multe episoade de practicare aexerciţiilor fizice. În carte a VIII-a este redat naufragiul corabiei luiUlyse, autorul povestind cum acesta, aruncat de valuri pe insula

11 Autorul legendei argonau ţilor - Argonautica -este Apollonios din Rodos (295-215 î. Ch.),filosof ş i poet epic grec.



32

feacilor, este găsit de Naussica – fiica regelui, care se juca cu mingepe plajă cu alte fete –şi invitat de rege la o întrecere. Fiul regelui îlprovoacă pe Ulyseşi acesta se întrece cu feacii, aruncând discul maideparte decât ei, dar refuză lupta fiind bătrân şi obosit de lungilecălătorii. Episoadele din poemele homerice sunt importanteşipentru faptul că atestă vechimea jocurilor. Practicate cu atâta bogăţiede formeşi urmărite cu atâta pasiune, înseamnă că ele erau prezentecu mult înainte de scrierea acestor poeme.

2.4.2. Grecia clasică

Războiul troian şi năvălirea dorienilor au însemnatsfârşitul civilizaţiei cretano-miceniene. Populaţiile băştinaşe se retrag în peninsula Atica, întemeind câteva cetăţi ce vor deveni sâmbureleunui popor glorios ce continua, sub forme noi, o civilizaţie înfloritoare. Apare, în decurs de câteva secole, Grecia clasică cu

civilizaţia ei strălucitoare. Se accentuează împărţirea în clase care vainfluenţa sub aspect organizatoric educaţia fizică. Se constituie statulspartanşi cel atenian.

Principala preocupare a grecilor era îngrijirea atentă acorpuluişi minţii. Acest lucru va determina creionarea unei concepţiiproprii referitoare la exerciţiile fizice, precizându-se conţinutul lornaţionalşi căpătând o terminologie proprie. Grecii au creat cuvântulgimnastica, în accepţia lor ea reprezentând totalitatea exerciţiilorfizice practicate în scopul întăririi sănătăţii, a întreţinerii corpuluişi înfrumuseţării vieţii spirituale.

În Grecia clasică se conturează trei concepţii referitoarela practicarea exerciţiile fizice:concep ţ ia igienică , concep ţ ia militar ă şi concep ţ ia idealului armonic.

2.4.2.1. Concep ţ ia igienică



33

Între exerciţiile fizice şi îngrijirea sănătăţii au existatlegături încă din cele mai vechi timpuri. Sunt numeroase referirile larecomandări privire la alimentaţie, exerciţii fizice, băi, ungericorporale, în scopul îngrijirii sănătăţii.

Herodikos, considerat precursorul lui Hipocrate, concepecele dintâi norme ale gimnasticii igieniceşi terapeutice,recomandând îngrijirea sistematică a corpului prin practicareaexerciţiilor fizice. A fost pedotrib (profesor de gimnastică), darnevoit să renunţe la această meserie din cauza unei boli considerateincurabilă, se vindecă de aceasta prin practicarea exerciţiilor fizice.Metoda lui presupunea dietă alimentară, exerciţii fiziceşi masaje.

Hipocrate (460 - 377 î.Ch.) este considerat părintelemedicinei. El nu s-a ocupat direct de gimnastică, dar în preocupareapentru terapia bolilor alături de dietă indică acţiunea binef ăcătoare aexerciţiilor fizice, masajelorşi băilor de mare. Face un studiu asupraefectelor fiziologice ale diferitelor exerciţii naturale ori violente, aleungerii corpului cu uleiuri. El consideră că alimenteleşi exerciţiilefizice au acţiuni opuse asupra corpului, dar ambele contribuie la întărirea sănătăţii.

Galen (138 - 201 d.Ch.) - medicşi igienist, a învăţat şiprofesat în toate centreleştiinţifice mari din timpul său, mai ales laRoma. A fost medic al gladiatorilor la Roma, pentru aceştia existândspitale speciale de îngrijirea răniţilor, cu medici numiţi vulnerarii şiajutoarele acestora frictores (pentru masaje)şi unguentarii. A scriscărţi de medicină, patologie, farmacologie, fiziologieşi practicareaexerciţiilor fizice, una dintre acestea fiind un manual despre jocul cumingea - cu mare importanţă igienică şi socială - practicatşi de cătresăraci. Galen clasifică exerciţiile fizice în jocuri gimnastice şi muncimanuale. Combate profesia de atletşi practicile unor antrenori.

Filostrat (176 - 249 d.Ch.) este contemporan cu Galen,scrie o lucrare foarte importantă întitulată De arte gymnastica(Despre gimnastică ), în care tratează istoriculşi tehnica exerciţiilorfizice. După el gimnastica esteştiinţa care cuprinde medicinaşipedotribia, deci o simbioză între preocupările ştiinţifice şi cele

pedagogice. El preferă exerciţiile atletice pe care le consideră



34

superioare celor de gimnastică igienică, pe care le recomandă medicii.

Antilus a trăit prin secolele II - III d.Ch.şi a fost unreputat medicşi chirurg, fiind considerat adevăratul întemeiator algimnasticii terapeutice. LucrareaCum trebuie să se trateze bolnaviisinguri analizează exerciţiile fizice practicate pe vremea sa, scoţând în evidenţă valoarea lor terapeutică şi fiziologică.

Theon din Alexandria, matematicianşi astronom grec cea trăit în secolul al IV-lea d.Ch., a scris o enciclopedie a gimnasticii în 16 cărţi, care din nefericire s-au pierdut. Au fost păstrate numaifragmenteşi citate din care reiese că a clasificat exerciţiile fizicedupă viteză, rezistenţă şi influenţa lor asupra trupului. A detaliatteoriaşi aplicaţiile masajului.

Pe lângă aceste lucrări ale unor oameni cu reputaţieştiinţifică au existat numeroase scrieri ale unor autori anonimi, ceamai mare parte din categoria gimnaştilor. Acestea scot în evidenţă conflictul permanent dintre medicişi gimnaşti, dar şi prescripţiilereferitoare la executarea raţională a exerciţiilor gimnastice, lapractica băilorşi masajelor.

2.4.2.2. Concep ţ ia militară

Educaţia fizică în Sparta este influenţată de specificul delagăr militar al statului spartan. Întreaga educaţie este caracterizată prin severitatea regimului ei militar, aristocratic. Grija pentru viaţafizică la spartani este considerată preocupare cea mai importantă şicade în sarcina statului, iar aspectele intelectuale privesc fiecarecetăţean în parte. Sparta reprezintă imaginea desăvârşită în cea cepriveşte organizareaşi practicarea educaţiei fizice pe baza concepţieimilitare, a pregătirii pentru război.

Statul spartan a fost alcătuit din invadatorii dorieni, labaza organizării lui stândlegisla ţ ia lui Licurg. A fost creată o clasă care avea toate drepturileşi privilegiile, cea a războinicilor cuceritori.Dar pentru că aceasta era mai mică în număr, în comparaţie cu

majoritatea populaţiei care trebuia subjugată, era necesară



35

organizarea Spartei ca stat militar. Fiecare cetăţean liber trebuie să fie militar, statul reprezentând totul pentru el.

De la naştere copilul nu mai aparţinea familiei, cistatului. Prin mijloace dure el aplica selecţia şi educaţia, cu scopultransformării cetăţenilor în soldaţi tari, rezistenţi şi curajoşi, a cărorviaţă trebuia închinată cetăţii.

În Sparta viaţa fiecărui cetăţean era o viaţă de lagăr cuspecific militar. De la naştere copii slabişi infirmi erau duşi pemuntele Taiget şi lăsaţi să moară, iar cei cu o constituţie robustă rămâneau în grija familiei până la vârsta de 6 ani, dar educaţia erasupravegheată de stat. De la 7 ani erau luaţi de lângă părinţi şi intrau în grija statului. Erau încredinţaţi pedotribilor, împărţiţi pe grupeşi începea pregătirea dură de soldat. Această pregătire viza sporirearezistenţei fiziceşi dobândirea deprinderilor de luptă prin marşuri,alergări, călărie, înot, mânuirea armelor, etc. De la 18 ani tineriideveneaefebi şi erau folosiţi la servicii militare în interiorul cetăţiipână la 20 de ani, când erau declaraţi militari. La vârsta de 30 de anise puteau căsătorişi face copii pentru stat.

În fel asemănător erau crescuteşi fetele, dar cu scopul

întăririi trupului pentru a putea face copii sănătoşi şi voinici. Pentruatingerea acestui scop ele practicau alergările, înotul, aruncareadiscului şi suliţei, dansul, jocul cu mingea, etc. Sculptura Alergă toarea dorică12 reprezintă simbolul acestui fel de educaţie pecare o primeau fetele.

În educaţia tinerilor spartani nu lipseau totuşi elementelede educaţie intelectuală şi morală, deseori în timpul meselordiscutându-se probleme de statşi recitându-se versuri.

2.4.2.3. Concep ţ ia idealului armonic

Şi Atena, alături de celelalte cetăţi greceşti, era un statsclavagist militar. Dar datorită poziţiei sale geografice statul atenianse deosebea radical de cel spartan. Relaţiile dominante erau cele

12 Sculptur ă antic ă ce se g ă se ş te în Galeria Vaticanului, reprezentând o fat ă având ca îmbr ăcăminte un chiton - îmbr ăcăminte scurt ă pân ă deasupra genunchilor, cu um ă rul dreptgol - prototip de gra ţie ş i forţă feminin ă .



36

comerciale, ceea ce a determinat o rapidă înflorire economică. Atenadevine o republică sclavagistă democratică, în fruntea statuluisituându-se plutocra ţ ia, o clasă progresistă. Epoca lui Pericle13 (secolul V î.Ch.) este perioada unei culturi înfloritoare, în careştiinţele naturii, matematica, istoria, filosofia, arta cunosc o maredezvoltare, idealul atenian fiind cel al frumuseţii şi perfecţiunii.

Educaţia, în mod special educaţia fizică, are o organizarece se deosebeşte prin formă şi conţinut de cea spartană. Fiinţa umană trebuia educată în spiritul frumosuluişi armoniei, iar calităţile pecare ea trebuie să le întrunească să ducă la perfec ţ iune. Idealulatenian de perfecţiune este concretizat prin formulaKalos kai agatos(om frumosşi bun), iar atingerea lui se realizează prin dezvoltareaarmonioasă a însuşirilor oamenilor. Prin educaţie se dă omuluisănătate trupească, bărbăţie, putere şi dibăcie. Rezultatul acesteieducaţii trebuie să fie frumuseţe fizică, manifestată prin dezvoltareproporţională a corpuluişi ţinută corectă. Această educaţie trebuief ăcută în paralel cu dezvoltarea însuşirilor spirituale prin filosofieşiartele libere.

Armonia în educaţia generală a omului se realizează prin

îmbinarea calităţilor de vrednicieşi frumuseţe corporală cu celemoraleşi intelectuale.Platon14 î şi imaginează statul ideal, pe care îlprezintă în lucrările sale Republicaşi Legile, în care gimnastica esteelementul principal al educaţiei armonioase.

Platon este adeptul aristocraţiei funciareşi un adversar aldemocraţiei sclavagiste. Copiii trebuie educaţi pentru stat şi nupentru ei, educaţia fiind accesibilă numai aristocraţiei. Ea va aveadouă cicluri: primul până la 20 de anişi cel de-al doilea până labărbăţie. Primul ciclu are dreptţintă formarea de militari saurăzboinici phylakes, cei care se disting putând fi selectaţi pentru adeveni magistraţi ai statului -arhontes.

13 Pericle a tr ă it aprox. în perioada 493 - 429 î.Ch., a fost conduc ă tor democratic în Atena, subconducerea sa statul atenian cunoscând o mare înflorire economic ă ş i cultural ă . 14 Filosof idealist din Grecia antic ă , n ă scut în Atena, a tr ă it între 427 - 347 î.Ch. Discipol al luiSocrate ş i profesor al lui Aristotel, a întemeiat şcoala filosofic ă numit ă Academia . Statul ideal,imaginat de el, ar fi împ ă rţit în trei caste: 1. “ Filosofii ” - conduc ă tori; 2. “ Gardienii ” - ap ă ră tori aistatului; 3. Agricultorii ş i meseria ş ii . Sclavii nu f ăcea parte din stat.



37

Educaţia trebuie f ăcută de timpuriu pentru a dezvolta lacopii virtuţile clasei militare. Este necesar să se înceapă cu exerciţiisimple, potrivite vârstei, ajungându-se la lupta care aminteşte derăzboaie. În acelaşi timp tinerii trebuie formaţi prin muzică şi dans -prin muzică se înţelegea activitatea spirituală în general. După Platonprin “muzicant” se înţelege om cult. Erau predateşi unele elementede ştiinţă, dar exerciţiile fizice erau practicate f ără întrerupere.Apropierea omului de perfecţiune se face şi prin practicareaexerciţiilor fizice, Platon considerând că acestea nu trebuiau să aibă în vedere doar sănătatea, ci şi forţa şi frumuseţea. O preocupareunilaterală spre exerciţiile fizice ar putea avea drept urmareslăbiciunea, fiind necesară împletirea acestora cu preocupări de ordinintelectual. Este necesară însă abordareaştiinţifică a gimnasticii. Afost primul care a studiat fundamentele mişcării, dar şi efectele eipsihologice şi fiziologice. A introdus în înţelesul acestei noţiuni şimijloacele ajutătoare cum ar fi alimentaţia, băile, masajeleşi odihna.Platon considera gimnastica osophia (ştiinţă), fiind necesare reguliştiinţifice în îngrijirea corpului15.

În opoziţie cu Platon, Aristotel16 consideră că educaţia nu

trebuie să fie dreptul tuturor oamenilor liberi, ea trebuind să fief ăcută nu numai prin stat, cişi prin familie.Practicarea gimnasticii a influenţat mult viaţa politică,

socială şi militară a vechilor greci, instituţiile create în acest scopfiind des frecventate de oamenii liberi. Cei mai de seamă oameni aiGreciei antice au folosit palestrele, gimnaziileşi stadioanele,mândrindu-se cu premiile câştigate la jocurile de întrecere.Pitagora a fost învingător la pugilat în Olimpia,Sofocle17 frecventa despalestrele din Atena, Platon a concurat la jocurile istmiceşi nemeice,cei mai renumiţi poeţi ai vremii participau la diferite întreceri.

Prezenţa activă a exerciţiilor fizice în viaţa Greciei anticeera firesc să fie reflectată şi în alte domenii ale vieţii sociale.Civilizaţia greacă are ca aspect principal cultul frumosului. Foartemulte vase decorative conţin scene de practicare a exerciţiilor fizice.

15 Constantin Kiri ţescu, Palestrica, Ed.UCFS, Bucure ş ti, 1966, pg. 92 16 Aristotel (384 - 322 î.Ch.) , filosof grec, considerat cel mai mare gânditor al antichit ăţ ii 17 Sofocle (497 - 406î.Ch.), celebru dramaturg din Grecia antic ă



38

Grecii au creatPartenonul şi nenumărate marmore care idealizează frumuseţea corpului omenesc. Dintre cele mai reprezentative operede artă amintim Doriforul (purtătorul de lance) lui Policlet, Discobolul lui Miron, statuile lui Apollo şi Hermes, Apoxiomenos (luptător care-şi curăţă braţul cu strigiliu) lui Lisip, Lupt ă torii Borghese, Venera din Cnide (care înf ăţişează calităţi femininecombinate cu o musculatură mai accentuată ca urmare a practicăriiexerciţiilor fizice) a lui Praxitele, etc. Există şi sculpturi care exprimă mai mult nelinişte şi suferinţă, cum ar fiGal murind sau grupul Laocoon, acestea datând din perioada de decădere a exerciţiilor şiapariţie a profesioniştilor.

2.4.3.Institu ţ iile pentru practicarea exerci ţ iilor fizice

Modul cum era privită educaţia în cetăţile antice greceştiera diferit. În Sparta pregătirea militară sta la temelia statului, în timpce în Atena aceasta părea ca insuficientă. La început educaţia sef ăcea în familie după posibilităţile materialeşi aspiraţiile fiecăruia.Locul cel mai important în educaţie îl ocupa pregătirea militară, ea

fiind susţinută şi de o pregătire intelectuală.În Atena educaţie era puţin diferită. Existau multeşcoliunde acesta se putea face, învăţă tura era în grija părinţilor, orfaniifiind crescuţi de către stat. Până la 7 ani educaţia se f ăcea în familie,de la 7 ani înşcoli, sub supravegherea unui sclav mai în vârstă numit pedagog. Fetele rămâneau acasă. Educaţia în şcoli, care erau private,se f ăcea până la vârsta de 18 ani,şcolarii învăţând literele cugramatistul, muzica cuchytaristul şi gimnastica cu pedotribul. De la18 ani tinerii deveneauefebi, continuându-şi educaţia încă 2 ani,după care deveneaumilitari.

În cadrul educaţiei din şcoli o importanţă deosebită seacorda educaţiei fizice. Perioada de la 14 la 18 ani era specialafectată gimnasticii. Ea se învăţa în instituţii speciale numite palestre, participanţii trebuind să aibă corpul complet gol. De alt feltermenul de gimnastică derivă de la cuvântul grecescghymnoscare

înseamnă gol. Predarea gimnasticii se f ăcea de către persoanepregătite în acest scop numite pedotribi, ei fiind maeştrii şi directori



39

ai palestrelor. Mai târziu au apărut gimna ştii, o categorie superioară de specialişti ce aveaşi cunoştinţe medicale. Ei însoţeau atleţii la întreceri dirijându-le antrenamentele, fiind pedagogi care aveaucunoştinţe medicale.

Educaţia efebilor se f ăcea cu scopul îndeplinirii îndatoririlor cetăţeneşti şi militare. Intrarea în efebie se f ăcea cu maresolemnitate în urma unui examen riguros. Efebii proveniţi din rândulpatricienilor bogaţi intrau în rândulcavaleriei, iar ceilalţi deveneauhoplites, adică soldaţi înarmaţi cu arme grele. Pe lângă pregătireafizică ei participau la lecţiile retorilorşi filosofilor. Învăţarea se f ăcea în şcoli, care puteau fi private sau de stat.Şcolile purtau denumireade gimnazii darşi de palestre, cele două denumiri confundându-seuneori.

Palestrele erau la început reduse la un spaţiu închis încare se practicau unele exerciţii cum ar fi lupta, săriturile, etc. Apois-au extins, adăugânduli-se camere pentru dezbrăcat, pentru unscorpul cu uleiuri, pentru depozitarea nisipului, băi, camere pentrumasaj, locuri pentru odihnă, etc. Palestra avea formă pătrată, culatura de ½ stadiu (96 metri), împrejmuită cu un zid. În mijloc era o

curte descoperită cu laturile de 40-50 m, care avea pe jos un strat denisip. Pentru exerciţiile care necesitau spaţii întinse, precumalergările şi aruncările, se foloseau locurile de lângă palestre. Maitârziu, au fost construiteşi pentru aceste exerciţii spaţii acoperiteşi închise. Acestea erau gimnaziile propriu zise.

Gimnaziile erau instituţii de stat sub administrarea unormagistraţi, în care se desăvârşea educaţia efebilor, iar mai târziuputând fi frecventateşi de către cetăţenii maturi. Un gimnaziucomplet cuprindea palestra, gimnaziul propriu zisşi stadionul.Gimnaziul era legat de palestră, avea formă dreptunghiulară, culatura lungă de 1 stadiu (192 metri). Pe părţile laterale existau 2-3piste de alergare, cele exterioare purtând denumirea de xyste şi fiindacoperite pentru a permite alergarea când timpul era nefavorabil. Îninteriorul gimnaziului se afla curtea interioară, cu parc, alei, bazinecu apă, bănci şi altare dedicate zeului protector al gimnaziului. Cele

mai vestite gimnazii din Grecia antică erau Akademia şi Lykeion,



40

unde au predat Platonşi Aristotel, darşi Kynosargea la care erauadmişi pentru studiişi străinii.

Lângă gimnaziu se aflastadionul, de formă eliptică, cuarenă centrală şi bănci pentru spectatori aranjate în amfiteatru.

Un gimnaziu era deservit de un personal numeros, cuatribuţii administrative, didactice, tehniceşi de serviciu. Conducereaadministrativă şi financiară era încredinţată unuigimnaziarh, care eraajutat dekosmetes la supravegherea efebilorşi sophronistes pentrueducarea morală. Exista un ofiţer cu disciplina în gimnaziu, personalpentru supravegherea regimului alimentar, maeştrii pentru jocul cumingea numiţi spheristicos şi un numeros personal de serviciu.

Cu timpul gimnaziile au fost frecventateşi de cătreadulţi, pentru completarea pregătirii fizice, şi de atleţi pentrudesăvârşirea pregătirii în vederea întrecerilor, sub supraveghereapedotribilorşi gimnaştilor.

2.4.4. Formele educa ţ iei fizice

Exerciţiile fizice practicate de greci au fost împărţite, în

funcţie de scopul urmărit şi metodele utilizate, în trei grupe (forme):gimnastica - care forma omul prin exerciţii fizice - orchestica - ceurmărea formarea ţinutei cu ajutorul muziciişi dansului - şiagonistica - care-i întărea voinţa şi caracterul prin lupta de întreceri.

Jocurile Olimpice

Timp de 12 veacuri Olimpia a constituit, o formă aculturii greceşti, simbolul vieţii greceşti. Civilizaţiile antice au avutun lăcaş care le caracteriza: Egiptul - piramidele, Israelul - Templullui Solomon, Roma - Capitoliul, Grecia - Olimpia.

Olimpia era considerată lăcaşul jocurilor, ea fiind ocâmpie întinsă numită Altis (dumbrava sacră), unde fusese construitaltarul zeiţei Hera, în vecinătatea căreia s-au stabilit Jocurile

Olimpice, la început cu caracter local. Dumbrava sacră Altiscuprindea un spaţiu înconjurat de un zid al cărui punct central era



41

altarul lui Zeus. Lângă el era Templul lui Zeus, care adăpostea statuialui Zeus f ăcută de Fideas, considerată una din cele 7 minuni alelumii. Lângă templu era măslinul sădit de Hercule, din ramurilecăruia se f ăcea cununiţa învingătorilor. Mai existauşi alte temple,precumşi statui ale învingătorilor. Dincolo de zidurile Altisului eraugimnaziul, palestrele, hipodromulşi stadionul, care putea găzduiaproximativ 40.000 de spectatori.

Jocurile Olimpice seţineau la fiecare 4 ani, aveau odurată de 5 zile,şi începeau aproximativ la 27 iulie. Intervalul dintre2 jocuri se numea Olimpiadă. Jocurile Olimpice au fost alese camăsură a timpului: spre exemplu, lupta de la Termopile s-a dat înprimul an al Olimpiadei 75 (anul 480 î.Ch.). Ele s-auţinut curegularitate timp de 12 secole, începând cu anul 776 î.Ch.şi până înanul 394 d.Ch. În intervalul de 1172 de ani s-au desf ăşurat 293 deJocuri Olimpice. Nici o calamitate naturală sau confruntare politică nu au întreruptşirul întrecerilor. Primul învingător al Jocurilor esteKorebos, care în anul 776 î.Ch. câştigă premiul pentru alergare,numele lui fiind scris pe tabla de onoare. De atunci aşa se va procedacu învingătorii.

Admiterea la întrecerile olimpice se f ăcea după regulistricte, iar pregătirea se realiza printr-un antrenament lungşi îndârjit.Criteriile de selecţie erau de ordin: etnic, social, moralşi tehnic.Numai bărbaţii aveau dreptul de participare, femeile nefiind admisenici măcar ca şi spectatoare. De asemenea, puteau participa numaicetăţeni liberi. Celor care încălcau condiţiile de admitere li se aplicauamenzişi pedepse severe.

Concurenţii erau numiţi atle ţ i. După admiterea la întreceri erau supuşi unui regim igienicşi de antrenament sever, subconducerea gimnaştilor, timp de 10 luni. Ultima lună era petrecută înoraşul vecin Elis, concurenţii fiind supuşi unor examene pentrurepartizarea pe categorii de vârstă şi putere.

Începutul Jocurilor se f ăcea prin solemnităţi şiceremonialuri, după care debutau probele agonistice. Conducerea jocurilor era încredinţată unor magistraţi numiţi helanodikes, care

răspundeau de organizarea serbărilor, conducerea jocurilor, judecarearezultatelor, decernarea premiilor, administrarea cetăţii şi poliţia



42

jocurilor. Ei aveau în subordine un număr mare de funcţionari.Conducătorii tehnici ai jocurilor de întrecere purtau numele deagonothe ţ i.

Programul întrecerilor era următorul:- ziua 1 - procesiunea concurenţilor şi depunerea jurămintelor în altarul lui Zeus;- zilele a 2-a, a 3-aşi a 4-a erau alocate întrecerilor

propriu zise, care se desf ăşurau conformtragerii la sorţi a ordinii în întrecerişiconstituirii perechilor de luptă. Se începea cupentatlonul, alergări, sărituri, aruncări, luptă,pugilat, pancraţiu, alergarea hoplitodromilor.Se continua pe hipodrom, prin cursele de caişi care. Succesiunea probelor a suferitmodificări de-a lungul anilor. Arbitri vegheauasupra corectitudinii desf ăşurării întrecerilor.Erau aplicate pedepse severeşi în caz demituire a adversarilor. La sfârşitul fiecărei întreceri se dădea o ramură de măslin

învingătorului, ca semn provizoriu alvictoriei.- ziua a 5-a era dedicată încoronării învingătorilor.

Premiile se dădeau în Altis după o ceremoniesobră. Învingătorii erau declaraţi olimpionikes şi ridicaţi la rangul de semizei. Răsplata eracompletată cu alte daruri, pe care le primeaula întoarcerea la cetăţile de baştină. Aici erauprimiţi cu mare fast, intrarea în cetatef ăcându-se printr-o spărtură în zidul cetăţii,care simboliza cucerirea cetăţii de către învingător. Dintre iluştri olimpionikesamintim pe Milon din Crotona, XenofonCorintianulşi Teagene. Învingătorii la maimulte ediţii ale jocurilor erau numiţi

periodonikes.



43

Dintre celelalte jocuri de întrecere, la fel de importante ca

şi Jocurile Olimpice amintim:- Jocurile nemeice- care se desf ăşurau în legătură cu

cultul morţilor. Numele vine de la oraşul Nemeea. Ele seţineau din 2 în 2 ani, vara, în al doileaşi al patrulea an al Olimpiadei. Întrecerileerau asemănătoare celor din Olimpia.

- Jocurile istmice - se desf ăşurau în Corint, primăvara înal doileaşi al patrulea an al Olimpiadei. Erau dedicate lui Poseidon,Zeul mărilor, întrecerile fiind identice cu cele de la Olimpia, maitârziu adăugânduli-seşi întreceri de muzică. Învingătorii primeaucoroane de pin.

- Jocurile pitice - se ţineau la Delfi, în cinstea lui Apollo.La început erau numai întreceri muzicale, fiind cele mai importantedupă Jocurile Olimpice. Se desf ăşurau din 8 în 8 ani, toamna în celde-al 3-lea an al Olimpiadei.

- Jocurile panateniene - erau jocuri locale ce sedesf ăşurau în Atena, fiind întemeiate de către Pisistrat. Se disputaudin 4 în 4 ani, în cel de-al 3-lea an al Olimpiadei. La început au fos

numai întreceri de poezie, cântecşi muzică, apoi s-au adăugatşi celegimnastice, dansuri pirice, curse ale lampadoforilor, concursuri defrumuseţe corporală.

2.4.5.Evolu ţ ia concep ţ iei despre educa ţ ia fizică în Grecia antică

Întinzându-se pe un spaţiu lung de peste 12 secole, istoriaeducaţie fizice greceşti a cunoscut mai multe faze, concepţia despreeducaţia fizică fiind în strânsă legătură cu concepţiile generalefilosoficeşi politice în care se reflectau transformările din structuraeconomică şi socială a ţărilor elene.

Din punctul de vedere al evoluţiei educaţiei fizice,istoricii împart istoria Greciei antice în 5 faze. După NormanGardiner, acestea sunt:

1. Faza omului puternic (înainte de secolul al VI-lea

î.Ch.) este faza în care predomină concepţia spartană. Idealulsuperiorităţii umane îl reprezintă Hercule, Milon din Crotona,



44

Teagene, etc. Arta din această perioadă dă atenţie reliefuluimusculaturii corpului. În arhitectură, motivul decorativ alsusţinerii bolţilor princariatideeste dominant.

2. Faza idealului atletic (între anii 500-400 î.Ch.) estefaza corespunzând influenţei ateniene, apogeul istoriei greceşti,timpul înfloririi economiceşi culturale, cunoscut subdenumireade secolul lui Pericle. Acum este creat pentatlonulca exerciţiu de întrecereşi formare a corpului omenesc.

3. Faza specializării şi atlelismului profesionist (400-338 î.Ch.). Începe decăderea cetăţilor greceşti şi î şi faceapariţia mercenarismul caşi instituţie. În practica exerciţiilorfizice î şi face loc ideea pregătirii unilaterale a atletului,specializarea pentru o probă. În întreceri dispare spiritulolimpic, urmărindu-se doar spectacolul. Apare ideea de atletprofesionist, acesta participând doar la o singură probă.Premiile acordate câştigătorilor erau ademenitoare. JocurileOlimpice sunt în declin, iar palestrele, gimnaziileşi localurilede băi nu mai au utilitatea iniţială. Necesitatea de spectacol estesatisf ăcută de atleţii profesionişti recrutaţi de obicei din masele

sărăciteşi sclavii lăsaţi liberi.4. Faza decăderii atletice, elenistică sau alexandrină (338-146 î.Ch.). Atletul devine un om care trăieşte dinexerciţiile fizice. Gimnaziileşi stadioanele sunt pline de totfelul de speculanţi, iar concurenţa este f ără limiteşi scrupule, împingând la procedee incorecte. Exerciţiile atletice uşoaresunt abandonate, preferându-se pugilatul cuceste18 şipancraţiul. Educaţia fizică a tineretului ca regulă de viţă începesă dispară.

5. Faza atleticii sub st ă pânirea romană (146 î.Ch. -393 d.Ch.) desăvârşeşte decăderea gimnasticii greceşti. Înaceastă perioadă stăpânirea romană domină politic Grecia.Idealul cultural s-a schimbat. Muzicaşi gimnastica nu maiocupă primul loc în educaţia grecilor, gramatica, retoricaşifilosofia luând locurile de frunte. Gimnastica se mai păstrează

într-o oarecare măsură în educaţie, considerându-se necesară 18 Fâ ş ii de curele care se înf ăş urau pe pumni pentru a-i proteja



45

pentru întreţinerea sănătăţii. Armonia caracteristică concepţieigreceşti luase sfârşit.

2.5. Educaţia fizică în orânduirea feudală

Trecerea de la modul de producţie sclavagist cu celfeudal a determinat schimbarea orânduirii sociale a lumii, a relaţiilorsocial-economice, a structurii de clasă a societăţii, a concepţiilorpolitice, juridice, precumşi a instituţiilor. Apar în prim planul istorieialte popoare, cu alt stil decât cel greco-roman, centrul vieţii politicemutându-se spre nord. Este perioada în care se răspândeşte religia

catolică, care cu timpul va lua o formă politică.În urma numeroaselor lovituri primite dinăuntru, de lamasele asuprite,şi dinafară, de la popoarele “barbare”, ImperiulRoman se prăbuşeşte în anul 476 d.Ch. Pe teritoriul fostului imperiuapar state noi, conduse de regi ce împart pământul membrilor suitelor şi bisericii.Feudalii (stăpânii acestor suprafeţe de pământ) suntnevoiţi să-şi fortifice reşedinţa pentru a rezista atacurilor barbarilor,transformându-le în castele sau burguri, acestea devenind centrelevieţii feudale. Modul de producţie feudal a însemnat un progres faţă de cel sclavagist.

Schimbările care s-au produs ca urmare a trecerii de lasclavagism la feudalism au avut consecinţe asupra concepţiiloreconomice, politiceşi sociale, darşi asupra principiilor de bază aleeducaţiei.

Din punctul de vedere al educaţiei fizice Evul Mediu neprezintă aspecte total diferite în comparaţie cu lumea antică. Ea esterespinsă categoric ca instituţie, f ără drept de participare la educaţiaşcolară. Se dezvoltă totuşi în anumite direcţii, cu forme demanifestare în funcţie de clasele socialeşi nevoile acestora. Viaţamedievală se concentrează la castel şi mănăstiri, determinândtriumful vieţii fiziceşi al deprinderilor musculare, dar în acelaşi timpşi al obscurantismului religios. Excluse de biserica creştină, izgonitedin educaţia şcolară, exerciţiile fizice sunt prezente în viaţa seniorilor

datorită traiului în mijlocul naturiişi a luptei care caracteriza viaţalor. Ei se băteau pentru orice, chiarşi pentru plăcerea de a se bate.



46

Între expediţiile vânătoreşti şi cele războinice seniorii se distrau cu jocuri care imitau războiul. Cu timpul lupta armelor devine o întrecere sportivă.

2.5.1. Influen ţ a religiei creş tine Viaţa medievală a fost foarte mult influenţată de religia

creştină, filosofia mistică şi tendinţa bisericii de a acaparaconducerea statelor punându-şi amprenta asupra ei. Triumful religieiasupra a ceea ce ea considera ca “păgânism”, a fost marcat prinincendierea Olimpiei. În locul concepţiei lumii greco-romane, careprivea cu pasiune performanţele fizice deosebiteşi constituţia fizică armonioasă, creştinismul creează un ideal opus acestuia - cel alexistenţei “vieţii de apoi”. Era promovată concepţia “dualităţiicorpuluişi spiritului” - corpul fiind ceva trecător, iar spiritul etern -concepţie care stătea la baza doctrinei creştine. Considerat ca unduşman al sufletului, corpul trebuia să fie cât mai slăbit, pentru casufletul să fie prosper.

Creştinismul a contribuit la decăderea exerciţiilor fizice.

Unul dintre părinţii bisericii creştine, Tartulian19

, se exprima:Palaestrica diaboli negotium (Exerciţiile fizice sunt operadiavolului)20. S-a ajuns chiar la avea o atitudine duşmănoasă faţă deigiena corporală. Biserica a determinat decădereaşi suprimarea totală a educaţiei fizice din sistemul medieval de educaţie şcolară, darfeudalismul caşi orânduire socială a fost favorabil.

Se considera că prin unitatea religiei se poate întăriimperiul, de aceea împăraţii au dus o politică de întărire a bisericiicreştine, prin acordarea de bogăţii şi privilegii. Cele maireprezentative instituţii ale bisericii sunt mănăstirile, numărul lorsporind şi devenind centrele filosofiei creştine şi ale educaţiei.Şcolile medievale vor fi şcolile mănăstire şti, cei care orientaueducaţia fiind diferitele ordine călugăreşti. Dar sistemul de educaţiepe care ei l-au impus elimina orice preocupare pentru latura fizică aomului, fiind interzice orice exerciţii fizice cum ar fi: alergările,

19 Tartulian, (160 - 220) - teolog cre ş tin obscurantist 20 Constantin Kiri ţescu, Palestrica , Ed. UCFS, Bucure ş ti, 1966, pg. 156



47

săriturile de orice fel, toate mişcările naturale. Înotulşi băile erauconsiderate activităţi inutileşi pierderi de timp.

Deşi exclusă din şcoală, educaţia fizică a cunoscut înEvul Mediu două direcţii: una a claselor dominante care a dat naştereinstituţiei cavalerismului, a doua a maselor populare reprezentată prin jocurile populare.

2.5.2.Contribu ţ ia umaniş tilor la promovarea educa ţ iei fizice Purtătorii noii culturişi ideologii au fost umaniştii,

deschizătorii de noi drumuri în toate domeniile de activitate. Nouacultură trebuia să fie în concordanţă cu aspiraţiile clasei sociale înascensiune - burghezia. Pentru aceasta idealul era dezvoltareamultilaterală a personalităţii umane, aşezând raţiunea deasupratradiţiei şi credinţei.

Pentru realizarea acestei aspiraţii era necesară revizuireaconcepţiilor despre educaţie, implicit a locului educaţiei fizice înacest proces. Din nefericire lipsa specialiştilor în educaţie fizică,datorită conului de umbră în care ea era plasată în perioada EvuluiMediu, face ca această misiune să le revină oamenilor deştiinţă şi

cultură din alte domenii de activitate. Aceştia, prin ideile şiconcepţiile lor, au atras atenţia asupra educaţiei fizice din GreciaAntică, scoţând în evidenţă necesitatea practicării exerciţiilor fizice.

CardinalulGiovanni Dominici scrie în anul 1403 lucrarea Regula conducerii educa ţ iei familiare, în care î şi prezintă ideileasupra educaţiei copiilor, ridicând problema aspectului educativ alpracticării exerciţiilor fizice. Lucrarea lui are totuşi un caracterreligios, autorul nefiind un umanist.

Umanistul Paolo Vergerio (1349 - 1428), în lucrareadespre puritatea moravurilor şi studiul artelor liberale, arată că adevărata educaţie stă în alternarea activităţilor ştiinţifice cuexerciţiile corporale.

Vitorino da Feltre (1378 - 1446) este cel mai de seamă pedagog al renaşterii italiene. A organizat în palatul ducelui deMantova un institut de educaţie pentru fiii ducelui, unde a primitşi

alţi copii: Casa Giocosa (Casa voio şiei). Instrucţia din această instituţie cuprindea ciclurile triviumşi qudrivium. Excesul de



48

educaţie intelectuală era corectatşi prin educaţie fizică, ceea ce aconstituit o inovaţie îndrăzneaţă pentru acea vreme. Exerciţiile fizicefolosite erau: alergări, înot, pescuit, călărie, luptă, jocuri cu mingea,tirul cu arculşi arbaleta, aruncarea lănciişi vânătoarea.

Aeneas Picolomini (1405 - 1464), este autorul unui tratatscris pentru tânărul rege al Ungarieişi Boemiei, Ladislau, în carescoate în evidenţă importanţa exerciţiilor fizice pentru formareaţinutei corpului,şi pentru pregătirea de război.

Tomaso Campanella (1560 - 1639) în lucrareaCetateasoarelui susţine că tinerii trebuie să capete de mici o educaţiecolectivă, în care exerciţiile fizice au rol important. Aceasta este olucrare utopică.

Heronymus Mercurialis (1530 - 1606) a fost medicumanist, devine medicul cardinalului Farnese, protectorulştiinţelor şiartelor. El se documentează asupra gimnasticii la antici: Galen a fostprincipala lui sursă de informare. În 1569 scrie Ars gymnastica, olucrare în 6 volume despre exerciţiile fizice în antichitate. El reînvietermenul de gimnastică în înţelesul grecilor antici. Studiază exerciţiile fizice atât în ce priveşte tehnica lor, câtşi valoarea

medicală. Clasifică exerciţiile fizice în: belica, medicaşi atletica.Criticându-le pe cele din urmă, ca şi Galen, descrie construcţiapalestrelorşi gimnaziilor. În partea medicală vorbeşte despre efecteleexerciţiilor corporale. Ele sunt nu numai pentru oamenii bolnavi, cişipentru cei sănătoşi. O gimnastică rău dozată poate să aibă efecte releasupra organismului.

Cartea a avut numai un rol bibliografic, de materialinformativ. Nu a fost urmată de acţiuni imediate, nici în domeniulpedagogicşi nici în cel medical.

Reînvierea exerciţiilor fizice spre sfârşitul evului mediunu trebuie atribuită numai umanismului. Ideea practicării lor s-amenţinut tot Evul Mediu, în deosebi prin promovarea idealurilorcavalereşti şi bogăţia de jocuri populare. Propaganda f ăcută de artamedicală în favoarea sănătăţii prin exerciţiile fizice, a contribuitşi ea.Ca urmare a acestora educaţia fizică s-a dezvoltat pe trei direcţii:

- gimnastica belica;- gimnastica atletica;



49

- gimnastica ascetica.După această concepţie omul are nevoie de îngrijire atât

pentru trupul său, câtşi pentru suflet. Biserica catolică î şi revizuieşteatitudinea faţă de exerciţiile fizice.

Arta renaşterii reînvie idealurile artistice ale antichităţii,contribuind la apariţia desenului anatomic, corpurile zugrăvitedevenind atletice, musculoase, exprimând forţă şi mlădiere(Michelangelo - David , Capela Sixtină - Benvenuto Celini -Perseus,etc.).

În Germania umanismul nu a cunoscut dezvoltarea pecare a avut-o în Italiaşi Franţa.

Erasmus din Rotherdam - filosofşi pedagog olandez ce acondamnat profesorii care foloseau bătaia ca metodă pedagogică, înlucrarea Despre arta de a guverna moravurile copiilor dă detaliidespre practicarea exerciţiilor fizice, condamnându-le pe celeviolente.

Ioachim Comerarius (1500 - 1574) a fost un umanismgerman care condamnă neî ţelegerea faţă de educaţia greco-romană.Susţine că tinerii au nevoie de exerciţiile vechii gimnastici greceşti,

care trebuie să fie f ăcute în aer liber dacă este timp frumos, sau înlocalulşcolii, atunci când timpul este urât. Marthin Luther nu înţelege viaţa f ără plăcerile fizice

sănătoase. În lucrareaCuvintele susţine că exerciţiile fizice suntnecesare pentru ca oamenii să nu cadă în vulgaritate.

Arhiepiscopul suedezOlaus Magnus scrie lucrareaenciclopedică Istoria popoarelor nordice, în care un capitol estededicat exerciţiilor fizice. Lucrarea conţine gravuri ce ilustrează aceste activităţi.

În AngliaThomas Morus critică sistemul de guvernare înscrierea Utopia, imaginând oţară ideală, în care şcoala are rolulimportant în educaţie, exerciţiile fizice ocupând un loc deosebitşifiind inspirate din gimnastica Greciei vechi.

Scriitorul, filosofulşi pedagogul francez Rabelais(1494 -1553) în Gargantua şi Pantagruel critică sistemul scolastic al

educaţiei şi instrucţiei şi expune o concepţie nouă referitoare la



50

formarea omului, în care sunt alternate principiile intelectuale cu celedestinate îngrijirii corpului.

Jan Amos Komenski - Comenius -(1592 - 1670), deorigine cehă, este considerat unul dintre marii pedagogi ai secoluluial XVII-lea datorită ideilor sale progresiste, susţinând dreptulpoporului la educaţie. Cea mai importantă lucrare este Didactica Magna,publicată în anul 1640. Este invitat de principele Rakoczi alArdealului în anul 1650, pentru a înfiinţa o şcoală după principiilesale. Ea a fost funcţionat într-un orăşel lângă Tisa, Saros-Patok, timpde 4 ani, în programul său exerciţiile fiziceşi jocurile ocupând un locimportant.

John Loke(1632 - 1704) a fost medicşi filosof englez ceconsidera că ideile şi cunoştinţele noastre provin din lumeasimţurilor. Considera că sufletul copilului este otabula rasa (tablă ştearsă), senzaţiile fiind punctul de plecare în formarea noţiunilor.Prin exerciţii aptitudinile existente se fortifică. Este adept aldictonului lui Juvenalmens sana in corpore sano, recomandând îmbrăcăminte uşoară, aer şi soare, băi reci, exerciţii de înot. Estesusţinător al idealului educaţional reprezentat prin perfect gentlemen,

metoda propusă de el fiind cea a educaţiei individuale, în familie, subsupravegherea unui preceptor. Mai recomandă dansul, scrima, călăriaşi jocurile.

Jean Jacques Rousseau (1712 - 1778), elveţian deorigine, este considerat unul din cei mai mari pedagogi ai omeniriisistemul său pedagogic fiind unul original, cu idei noişi îndrăzneţepentru vremurile în care a trăit. Aceste idei au fost exprimate în carteEmil sau despre educa ţ ie, apărută în anul 1762.

La baza educaţiei stă principiul întoarcerii la natură,Rousseau susţinând că “omul este bun de la natură, societatea fiindcea care l-a stricat. De aceea el trebuie ferit de influenţele societăţii,izolat laţară, unde să se dezvolte în libertate, sub supravegherea unuieducator”. Educaţia fizică are un rol important în formarea lui,trebuind să-i întărească trupul, să-l facă mai robustşi sănătos. Deasemenea, în formarea copiilor foarte utile sunt jocurile. Ideile lui

Rousseau au avut mare influenţă asupra dezvoltării ulterioare apedagogiei.



51

2.5.3.Educa ţ ia fizică în ţă rile române în feudalism

Apariţia formei feudale a statului pe teritoriulţării noastreare loc în secolele X-I, mărturiile privind practicarea exerciţiilor fizice înmulţindu-se. Războaiele numeroase împotriva năvălirilor tătarilor şiturcilor se accentuează după formarea statelor feudale româneşti dinsecolul al XIV-lea, impunându-se formarea unei armate bine pregătite.Existau deosebiri între modul cum se pregăteau oştile ţărăneşti şi celeale nobililor.

Orânduirea feudală se consolidează mai ales după formareastatelor române - secolul al XIV-lea. Boierii acordă mai multă atenţieeducaţiei, trimiţându-şi copiii laşcoli în străinătate, mai ales în Polonia.

Bătălia împotriva cavalerilor teutoni, descrisă de cronicaristrăini, scoate în evidenţa priceperea în luptă şi vitejia călăreţilormoldoveni, precizia cu care executau tragerile cu arculşi aruncareasuliţei, iuţeala în mişcări în lupta cu sabiaşi cea liberă. Boierimea sepregătea în permanenţă pentru luptă după modelul formaţiilorcavalereşti.

Vitejia în lupta este descrisă în baladele populare, dinlectura lor reieşind felul cum se jucauşi se luptau locuitorii dinţaranoastră. Mai dese erau întrecerile de aruncare a buzduganului, de trascu arcul, de luptă liberă (trântă). Cei care locuiau în preajma râurilorpracticau des înotulşi vâslitul, genul românesc"voinicesc"de înot fiindasemănător cu stilul craul.

Întărirea dominaţiei otomane, începând cu secolul al XIV-lea, contribuie la decăderea spiritului militar. Acelaşi lucru se petreceşi în timpul domniilor fanariote, scăzând interesul pentru practicareaexerciţiilor fizice.

Împotriva dominaţiei feudale masele asuprite reacţionează prin diferite revolte, haiducia fiind cea mai importantă manifestare. Lorli se atribuie calităţi fiziceşi morale care fac să fie priviţi ca nişte eroi.Poezia şi proza populară conţine numeroase exemple de luptătoripentru libertateşi dreptate, putând să reconstituim deprinderile fizice

din timpul orânduirii feudale.



52

Personajele principale din aproape toate basmele româneştisunt voiniculşi zmeul, care se înfruntă la fel caşi cavalerii medievali:lupta dreaptă, aruncarea buzduganului, lupta cu sabiaşi suliţa.

2.6.Educaţia fizică în orânduirea capitalistă Răsturnarea puterii feudale s-a f ăcut prin revoluţii

burgheze: în secolul al XVI-lea înŢările de jos, al XVII-lea înAnglia şi a XVIII-lea în Franţa. În această perioadă se producimportante transformări economice şi politice, se petrec marischimbări în gândirea omenească. În toate ţările se elaborau noiconcepţii filosoficeşi de educaţie.

În comparaţie cu Franţa, Olandaşi Anglia, Germania segăsea într-o stare înapoiată de dezvoltare economică, determinată dedivizarea ei într-o serie de principateşi oraşe, ceea ce a imprimatburgheziei o slăbiciune evidentă. Asistăm şi la manifestareaaccentuată a şovinismului german.

Spre sfârşitul secolului se produce o oarecare înflorireeconomică în uneleţinuturi, se dezvoltă capitalismul în Germania,

pătrund ideile revoluţionare franceze, având drept consecinţă unavânt al vieţii spirituale. Umanismul născut în Italia, ajutat deReformă, s-a dezvoltat înţările Europei în funcţie de condiţiilespecifice fiecărei ţări. Ideile filosofice izvorâte în Franţa î şi găsesc unputernic ecou în Germania. Limba germană este considerată chiar decătre germani ca o limbă barbară, fiind uneori interzisă în şcoli. Darcei care contribuie la redeşteptarea germană sunt enciclopediştiifrancezi. Această perioadă de renaştere germană poartă denumirea de Aufklärung, iar cei mai importanţi reprezentanţi ai lui au fost Leibnitz, Wolff, Lessing, Kant,ş.a. Aceştia au încercat să lămurească poporul că raţiunea este singurul mijloc de cercetare a adevărului.

Efectele Aufklärung-ului s-au manifestat mai pregnant îndomeniu educaţiei, pedagogii germani manifestând interes deosebitpentru educaţia fizică. Datorită activităţii lor, după un lung ocol,educaţia fizică se reîntoarce înşcoli, unde va ajunge o disciplină

inclusă în programul de instruire.



53

2.6.1.Ş coala filantropist ă

Cea care a permis ideilor Aufklärung-ului să fie puse înpractică cel mai bine a fost şcoala filantropist ă . În cadrul ei educaţiafizică ocupa un loc important, pedagogii filantropişti reuşind, spredeosebire de pedagogii de până atunci, aplicarea acestora înşcoală.Ei nu s-au mărginit doar să scrieşi să predice, ci au introdus pentruprima dată în programul şcolilor această disciplină. Şcoalafilantropistă a adus idei noi în educaţie, fiind importantă pentrueducaţia fizică pentru că a ridicat-o la înălţimea de factor educativegal în merit cu educaţia intelectuală şi morală.

2.6.2.Sistemele de educa ţ ie fizică

Victoria burgheziei asupra feudalismuluişi consacrareaei ca şi clasă dominantă în societate a fost marcată de revoluţiafranceză de la 1789 - 1799. Realizarea dominaţiei, dar şi acotropirilor coloniale la care asistăm în această perioadă, fac dineducaţia fizică o necesitate de stat, atât pentru cei care atacă, cât şi

pentru cei care sunt atacaţi.Datorită acestei situaţii la începutul secolului al XIX-lea,aproximativ în aceeaşi perioadă, au apărut o serie de sistemepedagogice de educaţie fizică, adevărate şcoli ale domeniului. Dintrecreatorii de sisteme amintim pe Amoros în Franţa, Clias în Elveţia,Jahn în Germania, Ling în Suedia, Arnold în Anglia.Spre deosebire de predecesorii lor, care au fost mai ales teoreticieni,oamenii de acţiune din secolul al XIX-lea au fost iniţiatorii unorsisteme de educaţie fizică complete, cu răspândire largă, durabilă, ceau pătruns în învăţământ

2.6.3.Sportismul

Sportul a cunoscut o dezvoltare rapidă la sfârşitulsecolului al XIX-leaşi începutul celui de-al XX-lea secol. Dar

succesul sportului a creatşi multe reacţii duşmănoase, ajungându-sela critici care-i neagă orice valoare educativă. Se ajunge la criticarea



54

sportului chiar de către persoane din câmpul educaţiei fizice. Secritica în mod special goana după record, ceea ce determina eforturipeste putinţa de randament, cauzând uzura exagerată a organismuluiuman. Exerciţiul fizic nu mai poate fi considerat în această situaţie unmijloc, ci un scop. Se ajunge la specializări înguste într-un anumitgen de exerciţii. Profesionismul în sport ar avea consecinţe grave dinpunct de vedere moralşi social.

Adversarii sportului din afara câmpului educaţiei fizice scot în evidenţa antagonismul care ar exista între cultura fiziculuişi aintelectului,şi canalizarea activităţii tineretului spre cultura fizică.După ei, sportul ar fi incompatibil cu cultura intelectuală.

Criticile pornite din ambele tabere privesc însă numaiaspectul exageratşi latura deformată a activităţii sportive. Exempledin istorieşi viaţa actuală, ca şi cercetările ştiinţifice, dovedesc că nuexistă contradicţie între funcţiile materiale ale trupuluişi elaborareagândirii, iar sportul areşi o importanta valoare educativă.

2.6.4.Reînvierea olimpismului

Cu toate criticile aduse sportului, acesta î şi continuă drumul său. Se trece la etapa întrecerilor internaţionale, inaugurată de întâlnirea de rugbi din anul 1893 dintre o echipă franceză şi unaengleză de la Londra. În anii următori, aceste întâlniri sunt reluateconstituind începuturile vieţii sportive internaţionale, lansându-seideea reînvierii olimpismului grecesc, aneoolimpismului. Pierre deCoubertin (1863 - 1937) este realizatorul acestei idei, om cultivat, cupreocupări în domeniul sociologieişi al educaţiei. El vede în sport oposibilitate de a strânge legăturile dintre stateşi de ridicare abarierelor ce le pot desparte.

Descoperirile arheologice din 1875 - 1881 efectuate deErnstCurtius, care după 15 secole au scos la iveală ruinele Olimpiei, aulansat ideea reînvierii olimpismului. Coubertin a prezentat în publicaceastă idee în 1892, la o conferinţă pe care aţinut-o la Sorbona. LaCongresul interna ţ ional al asocia ţ iilor sportive din lumea întreagă ,

de la Paris din 1894, s-a hotărât restabilirea Jocurilor Olimpice, carede la această dată deveneau întreceri periodice internaţionale. Din 4



55

în 4 ani sportivii dinţările lumii se vor întâlni spre a se întrece îndiferite oraşe ale lumii. Vor participa numai sportivi amatori, iarrecompensele se vor da numai în premii de onoare, nu în bani.Organizarea întrecerilor va fi încredinţata unuiComitet interna ţ ionalolimpic (CIO).În 1896, la Athena, este fixată prima ediţie a JocurilorOlimpice moderne, care se desf ăşura de la 5 la 15 aprilie. Ediţia adoua, seţine la Paris, în 1900, cu ocazia Expoziţiei Universale. Deatunci, cu regularitate, din 4 în 4 ani, s-auţinut ediţii ale JocurilorOlimpice, excepţie f ăcând anii 1916, când din cauza I-lui războimondial ediţia de la Berlin nu seţine, precumşi ediţiile din 1940 dela Tokio şi cea din 1944 de la Helsinki datorită celui de-al II-learăzboi mondial.

Pe parcursul evoluţiei lor Jocurile Olimpice cunosc oimpetuoasa dezvoltare de la ediţie la ediţie prin numărul de ţăriparticipante, de sportivişi de discipline sportive. incluse în program.Începând cu 1924, se vor organizaşi Jocuri Olimpice de iarnă,desf ăşurându-se în iarna anului olimpic, iar mai târziu în cel de-aldoilea an al perioadei dintre două ediţii succesive. Jocurile Olimpice

de vară s-au desf ăşurat după cum urmează:Ediţia I 1896 - Atena, Grecia;Ediţia II 1900 - Paris, Franţa;Ediţia III 1904 - Saint-Louis, SUA;Ediţia IV 1908 - Londra, Anglia;Ediţia V 1912 - Stockholm, Suedia;Ediţia VI 1916 - anulata - Berlin, Germania;Ediţia VII 1920 - Anvers, Belgia;Ediţia VIII 1924 - Paris, Franţa;

Ediţia IX 1928 - Amterdam, Olanda;Ediţia X 1932 - Los Angeles, SUA;Ediţia XI 1936 - Berlin, Germania;Ediţia XII 1940 - anulata - Tokio, Japonia;Ediţia XIII 1944 - anulata - Helsinki, Finlanda;Ediţia XIV 1948 - Londra, Anglia;Ediţia XV 1952 - Helsinki, Finlanda;Ediţia XVI 1956 - Melbourne, Australia;Ediţia XVII 1960 - Roma, Italia;

Ediţia XVIII 1964 - Tokio, Japonia;Ediţia XIX 1968 - Mexico, Mexic;



56

Ediţia XX 1972 - Munchen, Germania;Ediţia XXI 1976 - Montreal, Canada;Ediţia XXII 1980 - Moscova, Uniunea Sovietica;Ediţia XXIII 1984 - Los Angeles, SUA;Ediţia XIV 1988 - Seul, Coreea de Sud;Ediţia XXV 1992 - Barcelona, Spania;Ediţia XXVI 1996 - Atlanta, SUA.Ediţia XXVII 2000 - Sidney, AustraliaEdiţia XXVIII 2004 – Atena, Grecia

Deviza olimpică este CITIUS - ALTIUS - FORTIUS (mairepede, mai sus, mai puternic), este creaţia unui prieten de-al luiCoubertain, Henri Didon, directorul gimnaziului din Arcueil, care a

dedicat acest îndemn elevilor din cluburile pe care le anima. Drapelul olimpic a fost conceput de către Pierre de Coubertin în 1913, adoptat în 1914 la Congresul C.I.O. de la Parisşi arboratpentru prima dată la Jocurile Olimpice de la Anvers, din 1920. Arefond alb şi în centru 5 cercuri înlănţuite: albastru, galben, negru,verde, roşu, reprezentând cele 5 continente reunite prin sport.

Flacăra olimpică este simbolul darului f ăcut de Prometeupământenilor, purtată de la Olimpia până la stadionul ce găzduieşte întrecerile, a apărut pentru prima dată la întrecerile de la Berlin din1936, la propunerea lui Theodor Leward, preşedintele Comitetului deorganizareşi a publicistuluişi istoricului sportiv Carl Diem.

Imnul olimpica fost intonat de la prima ediţie din 1896, cândun ansamblu coral a interpretat o cantată a poetului Kostis Palama,pe muzica compozitorului Spiru Samara. După o perioadă de întrerupere este reluat la Roma în 1960.

Festivit ăţ i:Suveranul, sauşeful statului gazdă inaugurează Jocurile

Olimpice. După sosirea în tribuna oficială se intonează imnul ţăriigazdă. Începe defilarea statelor, în ordine alfabetică, cu drapelulnaţional în frunte. Grecia defilează prima, iarţara gazdă ultima. Înprezenţa sportivilor preşedintele comitetului de organizare îl prezintă pe preşedintele C.I.O.şi îi cere să-l roage pe suveran sauşefulstatului să deschidă jocurile. Acesta declară : Proclam Jocurile



57

Olimpice de la … care celebrează cea de-a … olimpiad ă a ereimoderne.

Urmează imnul olimpic care însoţeşte înălţarea pe catarg adrapelului olimpic. Intră ultimul purtător al flăcării olimpice, care deobicei este un sportiv merituos alţării organizatoare. Se depune jurământul de către un sportivşi un arbitru.

Câştigătorii primesc medalii: se acordă medalii primilor 3clasaţi.

La sfârşitul programului Jocurilor Olimpice are locfestivitatea de închidere, cu protocol de închidereşi predare asteagului olimpic primarului oraşului gazdă a Jocurilor Olimpiceviitoare.

Comitetul Interna ţ ional Olimpic (CIO), înfiinţat în anul 1894,este organul suprem al activităţii olimpice internaţionale. Este formatdin 91 de membrii personalităţi ale vieţii sportive naţionale şiinternaţionale. În cadrul CIO activează 19 comisii pe anumiteprobleme, care î şi desf ăşoară activitatea de obicei în sesiuni anuale.Comisia Executivă a CIO este formată din preşedinte, trei

vicepreşedinţi şi cinci membrii.Preşedinţii CIO au fost urmatorii: Demetrios Vikelas (1894-1896), Pierre de Coubertin (1908 - 1925),Henri de Baillet Latour(1925-1942), Siegfried Edstrom (1946-1952), Avery Brundage(1952-1972), lord Killanin (1972-1980), J.A.Samaranch din 1980Primul român membru al CIO a fost George Bibescu, ales în 1899apoi George Plagino (1908 - 1949), participant la Jocurile Olimpicedin 1900, la proba de tir. Din anul 1955 face parte din CIOAlexandru Şiperco. Sediul CIO, Muzeul Olimpicşi BibliotecaOlimpică î şi au sediul la Lausanne, în Elveţia.

La nivelulţărilor care doresc să se alinieze mişcării olimpicesunt înfiinţate Comitete Olimpice Na ţ ionale, cel român datând dinanul 1914, cu primul preşedinte, principele Carol.

2.7.Educaţia fizică în capitalism în România.



58

Descompunerea relaţiilor de producţie feudale se face simţita lanoi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea f ăcându-şi apariţiarelaţiile capitaliste. Apariţia educaţiei fizice în forme organizate încadrulşcolilor are loc înţările române mai târziu decât în alte state aleEuropei. Pe lângă şcoli apar preocupări pentru educaţie fizică organizată. Dar o forma specifică ţării noastre de practicare aexerciţiilor fizice o constituie jocurile.

Jocurile practicate de copiişi tineret erau în număr mare,putându-le clasifica în jocuri de alergare, de sărituri, de trântă, dearuncare, de îndemânare, jocuri de iarnă.

O alta formă de practicare a exerciţiilor fizice des întâlnită înţările române este cea a dansurilor, cu formeşi conţinut de paşi foartebogat.

Primele referiri la practicarea exerciţiilor fizice le găsim în Hrisovul lui Alexandru Ipsilante din 1776, în care deplângând starea învăţământului din Muntenia, arată că la şcoalaSf. Sava erau numai 2profesori - unul de gimnastică şi unul pentruştiinţe. El propune un plande reorganizare a ei caşi şcoală superioară şi înfiinţarea unorşcoliinferioare la Craiovaşi Buzău. Hrisovul conţine şi referiri la exerciţiile

corporale.Dezvoltarea burgheziei a însemnat creşterea interesului pentruşcoală ca principal mijloc de formare a cadrelor necesare societăţii. În adoua jumătate a sec. al XIX-lea învăţământul este în progres, învingândinfluenţele străine greceşti şi francezeşi căpătând un caracter naţional.În procesul de organizare a învăţământului românesc se manifestă opreocupare deosebită pentru introducerea educaţiei fizice în şcoli.Încercări timide găsim în Regulamentul Organic, dar apariţia oficială are loc în 1864 prin Legea instrucţiei sub denumirea degimnastica.Scrieri ale medicilor I. Felixşi C.I. Istrati marchează acest eveniment.Un studiu amănunţit al fenomenului îl face prof. D.Ionescu în lucrarea" Istoricul gimnasticii şi educa ţ iei fizice la noi" din 1939.

In prima jumătate a sec. al XIX-lea educaţia fizică î şi faceapariţia sporadic înşcolile româneşti. In 1832 se prevede angajarea a2 profesori de gimnastică la şcoala Sfântul Savaşi la şcoala din

Craiova. La Academia Mihăileana din Iaşi gimnastica era predată în



59

1840 - 1848 de un italian. Legea instrucţiei din 1864 a introdusgimnastica obligatorie în liceu.

In 1862 soseşte la Bucureşti Gheorghe Moceanu, copil deţărani din Ardeal,şi se angajează profesor de gimnastică la un pensionşi apoi la Colegiul Sf. Sava. El începe etapa organizării învăţământuluigimnasticii în armată şi în scoală, a pregătit profesori şi a înfiinţatsocietăţi. Timp de 30 de ani ce s-a înf ăptuit în educaţia fizică este operalui Moceanuşi a elevilor săi. Este considerat părintele educaţiei fiziceromâneşti.

A scris, singur sau în colaborare, mai multe cărţi tehnice degimnastică. "Cartea de gimnastică" din 1869 era o prelucrare a cărţii"Arta gimnastică germană", a lui Jahnşi Eiselen, ce conţinea descrieri,figuri şi explicaţii. Moceanu a fost un adept al gimnasticii lui Jahn,exerciţiile lui fiind mai ales acrobatice.

În Transilvania saşii au organizat asociaţii în genul celorgermane. ProfesorulStefan Roth a înfiinţat în 1822 o asociaţie laMediaş. Apar altele la Brasov, Sighişoara, Sibiu, Bistriţa.

In 1867 saşii originari din Brasov organizează o asociaţie laBucureşti. Tot acum se creează şi "Societatea centrala română de

gimnastică , arme şi dare la semn".In 1879 gimnastica este introdusă obligatoriu în şcoli.Organizatorul educaţiei fiziceşcolare a fostSpiru Haret , atunci când afost în fruntea Departamentului instrucţiei, acţiune care a durat 10 ani.El introduce în 1897oina în şcoală şi militează pentru introducereadansurilor populare.

In aceasta perioadă semnalăm şi încercări de subordonare aeducaţiei tineretului în spiritul ostăşesc şi scopurilor militare, imitaţiedupă modelele din Germaniaşi Franţa. Oamenii de cultură şi deşcoală au luat atitudine contrară. In 1906 toate societăţile sportivefederalizează luând naştere Federa ţ ia societ ăţ ilor de gimnastică din România.

După primul război mondial creşte interesul medicilor pentrueducaţia fizică, cu contribuţii la fundamentarea eiştiinţifică. In 1928 seschimbă denumirea de gimnastică în educaţie fizică.

In 1921 se înfiinţează Oficiul Naţional de Educaţie Fizică (O.N.E.F.) cu scopul de a se ocupa de educaţia fizică din ţară. Pentru



60

pregătirea profesorilor de educaţie fizică se creează Institutul superiorde educa ţ ie fizica în 1922, care devine A.N.E.F. în 1937.

Începând cu cel de-al doilea deceniu al secolului al XX-leasporturile trec prin etapa de organizare. Se înfiinţează federaţiinaţionale care adera la cele internaţionale. Se organizează sistemecompetiţionaleşi iniţiază întâlniri internaţionale.

Federaţiile sportive se organizează în Uniunea Federa ţ iilorSportive din România (UFSR) . In 1944 se înfiinţează Organiza ţ iasportului Popular (OSP) care funcţionează în paralel cu UFSR până în1946 când aceasta este desfiinţată. OSP se transformă in Comitetul deCultura Fizică şi Sport în 1949, apoi înUniunea de Cultur ă Fizică în1955, înConsiliul Na ţ ional pentru Educa ţ ie Fizica şi Sport în 1967şi în Ministerul Tineretului şi Sportului în 1990.



61

CAPITOLUL III

EDUCAŢ IA FIZIC Ă Ş I SPORTUL – FORMEORGANIZATE DE PRACTICARE A EXERCI Ţ IULUI

FIZICIn perioada contemporană, sportul domină tot mai mult

colectivitatile umane, fie prin lupta neîncetată de cuceriri de medaliişi doborâri de recorduri, fie prin acţiuni de amploare pentru atragereatinerilor, adultilorşi vârstnicilor în practicarea exerciţiilor fizice. Pede alta parte, presaşi televiziunea îi fac indirect partaşi la marileevenimente sportiveşi pe cei mai rezervaţi în ceea ce priveştemiscarea.

Astăzi, în ţările cele mai dezvoltate, s-a ajuns ca sportul, înaccepţiunea sa cea mai extinsă – sportul pentru toţi, sportul pentrusănătate, să reprezinte o politică de stat, un criteriu de performanţă şiviabilitate a organismului social, iar pe plan european, preocuparileeforturileşi realizările în acest domeniu sunt din ce în ce mainumeroaseşi mai consistente.

Astfel unul din cele mai dinamice organisme ale ConsiliuluiEuropei este “Comitetul pentru Dezvoltarea Sportului”, a căruiactivitate este îndreptată către democratizarea sportului, care trebuiesă devină accesibil pentru fiecare cetăţean al acestui continentşi, înacelaşi timp, să ajute la realizarea cât mai rapidă a unificării Europei.

In articolul 2 al “Cartei Europene a Sportului”, sportul estedefinit ca fiind : “totalitatea formelor de activitate fizică , ce prin participare individuală sau organizat ă urmare şte:

- exprimarea sau îmbună t ăţ irea condi ţ iiei fizice ( fidness-ul fizic) şi a st ării mentale de bine;

- formarea de rela ţ ii sociale;- ob ţ inerea de rezultate sportive în competi ţ ii de diverse

nivele.”Existenţa Cartei Europene a Sportului probează faptul că, la

fel caşi în alte domenii de activitate, se poate vorbi de o dimensiune

europeană şi în sport. De asemenea, în viziunea Consiliului Europei,



62

sportul are, în primul rând, un rol de promovare a sănătăţii şi a stăriide bine, iar în al doilea rând, un rol de integrare socială a cetăţenilor.

Abia în al treilea rând,şi pentru o parte mai restrânsă apopulatiei, menirea sportului este aceea de a atinge performanţe înactivităţi sub formă de întrecere, pentru a câştiga celebritateşi banidin această activitate.

În accepţiunea modernă, sănătatea este considerată o stare, ocondiţie care are mai multe componente : fizică, socială şipsihologică. În orice moment al vieţii unui om, fiecare din acestecomponente poate fi caracterizată ca având un nivel pozitiv sau unulnegativ. Pentru a spune că cineva beneficează de o sănătate pozitivă,nu este suficient ca persoana să nu sufere de nici o boală. Estenecesar ca fiecare dintre cele trei componente să se afle la polul lorpozitiv, iar individul ca entitate socială, să se caracterizeze princapacitatea de a se bucura de viaţă, de a rezolva probleme curenteşide a trece peste eventualele obstacole apărute în calea împliniriipersonale.

Pentru a atinge o astfel de calitate a vieţii, alături de alţifactori, un rol deozebit îi revine, indiferent de vârstă, sex şi alte

caracterisitci, educaţiei fiziceşi sportului.Activităţile pronunţat unilaterale, sedentarismul, stress-ul,limitarea efortului, ridică tot mai acut problema folosirii, pe o scară tot mai largă, a activităţii de educaţie fizică şi sport, ca mijloacepreventiveşi compensatorii, de destindereşi agrement, capabile să protejeze fiinţa umană în faţa acestor fenomene negative, să opotenţeze şi să-i asigure prelungirea vieţii active.

Activitatea de educţie fizică şi sport desf ăşurată sistematicpoate să menţină şi să îmbunătăţească structura diverselor segmenteşi organe (muşchi, tendoane, inimă, vase, etc ), să le ameliorezefuncţiile şi să contracareze deteriorările care tind, inerent, să apară,datorită sedentarismuluişi înaintării în vîrstă. Acesta este motivulpentru care înţările dezvoltate,şi mai ales în SUA, temenul defitness (care în româneşte se traduce prin – condiţiie fizică) şi cel dehealth (sănătate) sunt cvasi-similari. Acest lucru se reflectă chiarşi în

titulatura facultăţilor de specialitate care nu se numesc, ca la noi,



63

“facultăţi de educţie fizică şi sport ”, ci “facultăţi de sănătate,educaţie fizică, recreereşi dans”.

3.1.Delimitări între noţiunile de “Educaţie fizică” şi“Sport”

După “Terminologia Educaţiei Fiziceşi Sportului” (EdituraStadion, Bucureşti 1974), educaţia fizică este “ activitatea carevalorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilorfizice în scopul măririi, în principal, a potenţialului biologic alomului, în concordanţă cu cerinţele sociale ”. Tot în această sursă bibliografică se precizează că educaţia fizică este :

-fiziologică, prin natura exerciţiilor;-pedagocică, prin metodă;-biologică, prin efecte;-socială, prin organizare.Educaţia fizică este un process instructiv – educativ cu

puternice valenţe formative, urmărind perfecţionarea dezvoltăriifizice şi a capacităţii motrice ale oamenilor, în concordanţă cu

particularităţile de vârstă, sex, cerinţe de integrare, specificul unorprofesii, etc. Dispune de un ansamblu de exerciţii fiziceşi tehnici depredare diferenţiat, potrivit condiţiilor şi obiectivelor propriicategoriilor de cetăţeni cărora li se adresează, desf ăşurându-se înstrânsă legătură cu elementele de conţinut ale educaţiei intelectuale,morale, estetice, tehniceşi profesionale.

Educţia fizică este accesibilă tuturor vârstelorşi areobiective instructiv-educative generaleşi diferenţiate pe fiecaresubsistem specific: educaţia fizică a elevilorşi studenţilor, educaţiafizică militară, educaţia fizică a vârstnicilor, educţia fizică apersoanelor cu nevoi speciale, etc. Activitatea de educaţie fizică presupune prezenţa unui cadru specializat, care să asigureconducereaşi îndrumarea competentă, selecţia mijloacelorşi dozareaefortului. Are ca obiective prioritare dezvoltarea fizică şiperfecţionarea capacităţilor motrice. Educaţia fizică are un conţinut

bogat şi variat, apelândşi la o serie de mijloace din diferite ramurisportive, ea regăsindu-se de fapt la bazaşi originea sportului.



64

Dezvoltarea fizică reprezintă acţiunea îndreptată spreinfluenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului,concretizată în indici morfologicişi funcţionali proporţionali, cât maiapropiaţi de valorile atribuite, în aceste sens, organismului sănătos.

Educaţia fizică acţionează asupra dezvoltării fizice în sensprofilactic, preventiv sau terapeutic, existând o metodologie specială de acţionare pentru dezvoltarea fizică armonioasă la diferite vârstă şicategorii de populaţii.

Capacitatrea motrică este disponibilitatea de mişcare asubiecţilor, concretizată în cantitatea şi calitatea stăpânirii unuisistem de deprinderi priceperişi calităţi motrice aferente conţinutuluişi exigenţelor stabilite pentru fiecare din subsistemele educaţieifizice.

Capacitatea motrică se defineşte ca fiind “ansamblulposibilităţilor motrice naturaleşi dobândite, prin care se pot realizaeforturi variate ca structură şi dozare”. Capacitatea motrică poate fide două feluri :

-capacitatea motrică generală – formată din calităţilemotrice de baza (viteză, forţă, rezistenţă şi îndeminare) şi

deprinderile motrice de bază şi utilitar aplicative (mers, alergare,sărituri, aurncări, echilibru, târâre, etc)-capacitate motrice specifică – formată din calităţile motrice

şi deprinderile specifice unor ramuri de sport.Sportul, ca şi educţia fizică, este o activitate socială

subordonată cerinţei perfecţionării dezvoltarii fiziceşi a capacităţiimotrice a oamenilor. Sportul este o activitate de educţie fizică specializată pe ramuri de sport sau probe, în vederea obţinerii unorperformanţe înalte. Trăsătura de bază a sportului este competiţia,fiecărei ramuri sportive fiindu-i specifice anumite structuri deexerciţii şi o tehnică proprie. Educaţia fizică este o activitatepreponderant obligatorieşi se adresează unui colectiv eterogen canivel de pregătire, pe când sportul are la bază opţiunea voluntară aoamenilor, dublată de selecţionarea celor cu reale aptitudini în unuldin domeniile sportului.

Sportul poate fi un “adaos” pentru sănătate, dacă este bine înţeles, bine coordonat, f ăcut raţional, stiinţific şi cu respectarea



65

tuturor regulilor. Sportul poate, în aceeaşi masură, defavorizasănătatea, dacă este susţinut prin dopaj sau înşelătorie, deturnându-lde la sensul său de bază.

3.2.Funcţiile educaţiei fiziceşi sportuluiFuncţiile educaţiei fizice şi sportului sunt acele influenţe

caracteristice activităţii respective, care au un caracter constantşirăspund necesităţilor reale de perfecţionare motrică şi dezvoltarefizică a persoanelor indiferent de vârstă :

-funcţia de prefecţionare a dezvoltării fizice armonioase(dezvoltarea indicilor morfo–funcţionali ai organismului la un nivelcrescut şi menţinerea lor la un nivel corespunzător până la vârste înaintate);

-funcţia dezvoltării capacităţii motrice-funcţia igienică (păstrarea şi întărirea sănătăţii calirea

organismuluişi obţinerea unei capacităţi motrice crescute pe un timpcât mai îndelungat);

-funcţia educativă (influenţarea personalităţii cu laturile ei :

intelectuală, morală, estetică, etc.);-funcţia recreativ (practicarea în timpul liber a exerciţiilorfizice în mod plăcut şi util);

-funcţia de emulaţie (caracterul pregnant de întrecere,autodepăşire, progress continu);

-funcţia culturală (activitatea de educţie fizică şi sportgenerează continuu valori culturale, fiind ea însuşi un act de cultură;prin “spectaculosul” pe care îl oferă sportul, el tinde să se apropie deartă, fiind creator de frumuseţi şi armonii, crează emoţii artistice cesunt trăite atât de cei ce îl practică, câtşi de spectatori).



66

3.3.Forme de organizare a activitatilor de educaţie fizică

şi sport în rândul studenţilor

Pornind de la cele două categorii de păreri exprimate înlegătură cu structurarea activităţii de educţie fizică şi sport în rândulstudenţilor, în activitate de regim “obligatoriu” sau “facultativă”,MEC, stabileşte prezenţa ecestei discipline în “regim obligatoriu” înanii I – II, cu evaluare în toate cele patru semestre.

Activitatea cu studenţii cuprinde o gamă largă şidiversificată de forme de organizareşi desf ăşurare cum ar fi :

-lec ţ ii de educ ţ ie fizică şi sport – organizate pe grupe destudenţi (mixte sau demixtate), cu două ore pe săptămână, peparcursul a patru semestre. La acestă formă de activitate participă studenţii care, prin capacităţile motrice de care dispun, câtşi prinobţiunile exprimate, nu doresc o pregătire specializată într-o ramură de sport, ci o pregătire fizică generală ce se va realiza prin mijloaceaparţinând gimnasticii de bază, atletismuluişi unor jocuri sportive.Obiectivele principale ale acestor lecţii sunt: îmbunătăţirea indicilor

de manifestare a calităţilor motrice de baza, precumşi lărgirea şiconsolidarea fondului de deprindeşi priceperi motrice utilitar –aplicativeşi specifice unor ramuri din sport.

-lec ţ ii de educa ţ ie fizică pe ramuri de sport – grupele seconstituie având la bază opţiunile studenţilor, condiţiile de bază materială, de cadre de specialitate. Orarele vor fi astfel alcătuite, încât să valorifice la maximum baza materială, dar şi să ofereposibilitatea ca studenţii să poată opta pentru ziuaşi ora optimă înfuncţie de orarul propriu. Organizareaşi conţinutul pregătirii se vaputea face, atât pe grupe de începători, câtşi pe grupe de initiaţi.

Obiectivele educaţiei fiziceşi sportului vor fi realizate prinutilizarea cu precădere a mijloacelor selecţionate din ramura sportivă pentru care studenţii au optat.

-lec ţ ii cu con ţ inut de kinetoterapie – cuprind studenţii care,datorită unor boli, afecţiuni sau deformaţii de creştere şi dezvoltare,

dovedite medical, au recomandarea de a desf ăşura o activitatespecifică de corectare sau ameliorare a acestor deficienţe. Integrarea



67

acestor studenţi în activitatea de kinetoterapie, se va face numai pebaza recomandărilor cabinetelor de medicină sportivă şi vor fiorganizaţi pe grupe în funcţie de diagnostic.

-activitate sportivă de performan ţă şi de mare performan ţă – care se desf ăşoară în cadrul cluburilor sportive universitare, ce suntorganizate pe lângă instituţiile de învăţământ superior,şi cuprindestudenţii cu activitate consacrată sportului de performanţă.

-practicarea independentă a exerci ţ iilor şi sportului înfuncţie de preferinţe – jogging, culturism, aerobic, înot, schi, tenis decâmp, tenis de masă, badminton, turism, fotbal-tenis, volei, etc.Aceste activităţi sunt o modalitatea de petrecere a timpului liber înmod plăcut şi util. Se pot desf ăşura şi în af ăra instituţiei de învăţământ superior, la domiciliu sau la alte baze sportive din natură,valorificând cunoştinţele şi deprinderile motrice acumulate în anii deşcoală şi de facultate.

-întreceri sportive organizate – competiţii interne la nivelde centru universitar sau peţară, organizate pe ramuri de sport (cupaanilor I, competitii tradiţionale, organizate ca formă de deschideresau finalizare a activităţii de educţie fizică şi sport, sau a anului

sportiv universitar)3.4.Principii de bază pentru practicarea exerciţiilor

fiziceşi sportului

1. Verificarea periodică a stării de sănătate este o cerinţă indispensabilă practicării exerciţiilor fizce. Cunoscând starea desănătate se pot selecţiona cele mai portivite mijloace, iar acestea să fie dozate în mod corespunzator.

2. Pregătirea organismului pentru efort – “încalzirea”. Arerolul de a angrena în efort treptat marile functii organice (criculaţia,respiratia, sistemul nervos), precumşi analizatorii (auditivi, vizuali,tactili), creind o stare de excitabilitate optimă favorabilă susţineriiefortului specific. De asemenea, preclucrează analitic principalelegrupe musculareşi articulaţiile, evitând astfel posibilităţile producerii

unor accidente.



68

3. Principiul accesibilităţii – presupune utilizarea exerciţiilorpotrivit vârstei, sexuluişi nivelului de pregatire, darşi respectareadinamicii efortuluişi a dozării acestuia.

4. Principiul continuităţii – obţinerea şi menţirea tonusuluimuscular şi a capacităţii de efort se poate realiza numai prinpracticare ritmică şi sistematică a exerciţiilor fizice.

5. Igiena efortului – efectele benefice ale exerciţiilor fizicepot fi realizate eficient dacă echipamentul este adecvat, efortul seincepe în condiţii de odihnă şi relaxare, se valorifică la maximumfactorii naturali de calire (apa, aerul, soarele)şi se respectă un regimde viaţă şi alimentar echilibrat.

6. Refacerea după efort – presupune încheierea efortuluiprin reducerea treptată a intensităţii acestuia, prin exerciţii derelaxareşi liniştire.

De asemenea trebuie menţionat că :-abuzul de alcool, de tutunşi de cafea dăunează sănătăţii şi

că exerciţiile fizice nu vor putea instala starea de confort psihicşifizic f ără voinţa voastră de a renunţa la consumul lor;

-ori de câte ori se iveşte o ocazie, chiarşi câteva minunte,

faceţi mişcare (exerciţii în cameră, alergare, mers pe jos, pe bicicleta,etc);-în timpul somnului absorţia intestinală se realizaeaza mai

greu, iar metabolismul este mai lent. Apare, deci, pericolul de a seacumula kilograme în plus. Masa de seară treebuie să fie mai sumară şi să fie servită cu aproximativ două ore înaintea orei de culcare;

-sursplusul de kilograme nu poate fi eliminat numai printr-un regim alimentar sever, acesta putând afecta grav sănătatea. Oalimetaţie echilibrată, însoţită de practicarea exerciţiului fizic, estesoluţia recomandată.

*Apreciaţi-vă singuri armonia corporală

si gradul de adaptare la efort!

Problema greutăţii corporale nu este numai o problemă de

modă, ci si o chestiune foarte importantă pentru sănătate, f ăcândparte din factorii de risc. De aceea este bine să cunoaştem o metodă



69

simplă de calcul al Indicelui de Masă Corporală cunoscutşi subnumele de de Indicele Quetelet.

Indicele Quetelet se calculeaza împărţind greutatea corporala în grame la înăltimea în centimetri.

IQ = Gr (grame) / I ( cm)

Interpretare : sub 300 g /cm – pesoane debile; între 300 – 500 g /cm – armonie normală;peste 500 g /cm– persoane obeze.

Indicele Erisman este raportul dintre creşterea în înălţime acorpuluişi grosimea acestuia:

IE = Pt ( perimetru toracic) – I / 2

Se împarte, deci, perimetrul toracic în centimetri la înălţimeacorpului împărţită la 2. Valorile normale sunt :

6 cm pentru bărbaţi;

4 cm pentru femei.Indicele Amar este raportul dintre lungimea bustului din

aşezatşi înălţimea corpului:

IA = B / IInterpretare pentru valori normale:

0,52 pentru bărbaţi;0,53 pentru femei ( Dragomir, Barta )

Pe lângă armonia corporală, orice persoană care susţineeforturi fizice sau doreşte să înceapă o asemnea activitate este binesă-şi evalueze gradul de adaptare a propriului organism la efort.

Testul Ruffier constă în:

– înregistrarea frecvenţei cardiace pe 15 sec. din poziţieculcat dorsal;



70

FC x 4şi obţinem P1-30 de genoflexiuni pe durata de 45 sec., după care din

aceaşi poziţie culcat se ia din nou pulsul, obţinând P2;-la 45 sec după efort se ia a treia oară pulsulşi obţinem P 3;Formula de calcul este P1 + P2 + P3 – 200 / 10, iarrezultatele se interpreteaza astfel:

Valori sub 0 – capacitate de efort foarte bună;0 – 5 – capacitate de efort bună;5 – 10 – capacitate de efort satisf ăcătoare;

10 – 15 – capacitate de efort modestă;peste 15 – capacitate de efort slabă.

Intesitatea efortului este o altă problemă care, cunoscută,protejează de îmbolnăviri inima, ea fiind tocmai aceea care permite îmbunătăţirea capacităţii de efort aerob. Este greu să se aprecieze cadoar o anumită FC foarte precisă indică intentsitatea de efort cea maieficientă. De aceea s-a stabilit o zonă de frecvenţe cardiace, numitaZona frecvenţelor cardiace care asigura antrenarea – notata ZFCA.

Ea depinde de vârsta subiectului deoarce se calcuclează în funcţie deFC maximală.Dr. Ghe. Dumitru, prezintă în lucrarea “ Sănătate prin sport

pe înţelesul fiecăruia ” graficul din care se poate extrage FCcorespunzătoare diferitelor categorii de vârstă. Astfel graficulprezinta pe verticala valori ale FC cuprinse între 100 – 200, iar peorizontala vârsta între 20 – 70 ani. În dreptul fiecarei vârste peverticală sunt prezentate trei valori FC care sunt interpretate astfel :prima cifră este limita inferioară a ZFCA, iar a două cifră, este limitasuperioară a zonei respective, însemnând că orice efort care face cainima să bată între cele două valori, reprezintă o solicitarerecomandată. A treia cifră este cea maximală, cifră pe care, mai alespersoanele mature, este bine să nu o atingă.

Iată aceste valori :20 ani – 140 – 170 max 200

25 ani – 136 – 166 max 19530 ani – 133 – 161 max 190



71

35 ani – 129 – 157 max 18540 ani – 126 – 153 max 1805 ani – 122 – 149 max 17550 ani – 119 – 144 max 17055 ani – 115 – 140 max 16560 ani – 112 – 136 max 16065 ani – 108 – 131 max 155

După un efort de 5 – 6 minute constant se ia FC, iar dacă se încadrează în ZFCA se poate continua efortul în acelaşi tempo. Dacă valorile sunt mai mici se va accelera, dacă sunt prea mari sedecelerează, după cum este cazul. Condiţia este ca FC să fie luată câtmai precis, altfel rezultatele vor fi eronate.



72

CAPITOLUL IV

EXERCIŢIUL FIZIC –

FORMĂ DE EXPRIMARE A PSIHOMOTRICITĂŢII

4.1. Conceptul de psihomotricitate

De când se naşte şi până la adânci bătrâneţi, am puteaspune, f ără a greşi cu nimic, chiar până la moarte, omul este obligatsă facă o paletă vastă de mişcări, care se întinde de la simplul gest alducerii degetului la gură şi până la deprinderile mai complexe aleunei anumite ramuri de sport, să zicem gimnastica. Toate acestemişcări formează astăzi un ansamblu de acţiuni numitmotricitate,noţiune care se defineşte prin “însuşirea fiinţei umane, înnăscută şidobândită, de a reacţiona, cu ajutorul aparatului locomotor, subforma unei mişcări, la orice stimul extern sau intern” (DoinaCroitoru).

Literatura de specialitate vorbeşte, însă, şi de psihomotri-citate, ca o afirmare a viziunii de a privi ca un tot unitar atât aspectufizicşi motric al fiecărui individ, câtşi aspectul psihic.

Psihomotricitatea apare ca rezultat al integrării funcţiilormotriceşi mentale, în urma maturizării sistemului nervos, raportândsubiectul la corpul său, sau, mai concret, asociind doi termeni, corpulşi sufletul, deşi ei desemnează o realitate unică.

Piagetşi Walon(cita ţ i de A.Dragnea şi Aura Bota) lansează ideea că, “dimpotrivă, psihiculşi motricul nu sunt două categoriidistincteşi supuse, unul gândirii pureşi celălalt mecanismelor fiziceşi fiziologice, deoarece ele sunt expresia bipolară a unui singurproces, acela al adaptării supleşi eficiente la condiţiile externe”. Maimult de-atât, motricitatea, indiferent de simplitatea gestului, areinfluenţă directă, dar gradată, asupra inteligenţei (A.Dragnea şi Aura Bota). În acest sens, J.J.Rousseau arăta că “dacă voiţi a cultivainteligenţa, cultivaţi-vă mai întâi forţele pe care ea trebuie să leguverneze”, iar după A. De Meur “psihomotricitatea evidenţiază



73

raporturile care există între motricitate, intelectşi afectivitate,şipermite aprecierea globală a individului”(Albu Adriana şi Albu C.).

În “Dicţionarul Enciclopedic” găsim doar noţiunea depsihomotor, care înseamnă “ceea ce se referă la mişcări a cărorrealizare implică activitatea nervoasă superioară”. În acest caz puteminterpreta că doar ticurile nervoase nu implică activitatea sistemulnervos central, dar ele reprezintă, conform aceluiaşi dicţionar“mişcări bruşte, cronice sau tonice, care reproduc f ă ră justificare (deci f ără motivaţie! n.a.) un act motor obişnuit, şi care apar în bolinervoase organice sau în nevroze”.

Eminentul profesor, M. Epuran, subliniază că psihomo-tricitatea “include participarea diferitelor proceseşi funcţii psihicecare asigură, pe de-o parte, recepţia informaţiilor, iar pe de altă parte,execuţia adecvată a actului de răspuns.”

Din toate cele de mai susşi, în general, din toată literaturade specialitate, se desprinde ideea următoare: motricitatea estereprezentată de orice modificare a locului unui segment corporal saua întregului corp, privită din exterior ca un “proces obiectiv”, pe cândpsihomotricitatea înglobează şi partea de programareşi de conducere

a acestui…proces, implicând clarşi o parte a conştiinţei, referitoarela percepţie şi la unitatea dintre percepţie şi mişcare.Psihomotricitatea este, deci, “o funcţie bazală ce cuprinde,

în structura ei, fenomene de natură psihică, generate de mişcărilecorpului şi exprimate prin mişcările voluntare cărora lecondiţionează utilizarea în cadrul acţiunilor”(Valentina Horghidan).

Psihomotricitatea reprezintă conjugarea pshicului cumotricul, dar acestea se intersectează numai parţial.

Sistemul psihocomportamental uman este un sistemhipercomplex, în cadrul căruia fiecare dintre subsisteme are relativă independenţă, ele aflându-se în interrelaţie absolută. În cadrulacestuia, psihomotricitatea cere înţelegerea fiinţei umane ca unitateadintre fizic, motricşi spiritual(id.).



74

4.2. Sistematizarea activităţilor (psiho)motrice

Teoria activităţilor motrice (A.Dragnea, Aura Bota) prezintă următoarea sistematizare a acestor activităţi, (care nu înglobează, însă, pe cele implicate în procesul munciişi apărării), îndiferenţierea lor urmărindu-se obiectivele ce le caracterizează:

Activităţi motrice Obiective

Educaţie fizică - formare, dezvoltare;Sport - obţinerea rezultatelor de

înalt nivel, de excelenţă; Antrenament sportiv - pregătire complexă de limită

şi sistematică;Competiţie - emulaţie, autodepăşire,

recunoaştere;Activităţi de timp liber - compensare, menţinerea

unei stări fiziceşi psihicecorespunzătoare, plăcere;

Activităţi de expresie - realizarea expresiei corporale,

educarea calităţilor estetice;Kinetoterapieşi - recuperare, integrare socială,sportterapie o nouă imagine a solidarităţii;

Motricitatea generală a omului este formată dintr-o serienelimitată de mişcări, care se disting prin acte motrice, ac ţ iuni motriceşi activităţ i motrice,toate acestea fiind structurate sub forma deprinderilor motrice.

În cazul ramurilor de sport, totalitatea acestor deprinderimotrice, specifice fiecărui joc în parte, formează tehnica, iarutilizarea lor eficientă în cadrul unor structuri de joc bine definite,determinate de relaţiile care se stabilesc între componenţii uneiechipe pentru depăşirea adversarului, sau pentru anihilarea acţiunilorlui, formează tactica jocului respectiv.

Tehnica este constituită dintr-un “ansamblu de deprinderi

motrice specifice, folosit în scopul practicării cu eficienţă maximă a jocului”(L.Teodorescu,1975).



75

Tactica este reprezentată de “un sistem de principii, ideişireguli de abordare a competiţiilor de către sportiv, prin care î şivalorifică toate capacităţile tehnice, fiziceşi psihologice în vederearezolvării situaţiilor problematice (de concurs) create de adversari,coechipierişi ambianţă, pentru obţinerea succesului”(A.Dragnea,1966).

În cazul jocurilor sportive, cele două componente, specificepentru fiecare joc sportiv în parte, trebuie să menţionăm că tehnicareprezintă, de fapt, motricitatea pură, psihicul intervenind doar până la nivelul instalării automatismelor, deci până ce deprinderilemotrice au fost învăţate şi perfecţionate, în schimb, tactica se supune în totalitate gândiriişi rapidităţii acesteia, care rezolvă alegereaşiutilizarea deprinderilor motrice însuşite, în funcţie de condiţiilecreate de adversar şi de cele existente în cadrul mediului înconjurător.



76

CAPITOLUL V

ACTIVITATEA FIZICĂ SAU(ŞI) SPORTIVĂ LA “A DOUA TINEREŢE”

În ultimi ani, tot mai mulţi oameni (şi, totuşi, nu destul demulţi!), mai tineri, dar, mai ales, adulţi trecuţi de prima tinereţe, suntvăzuţi alergând pe străzi sau pe aleile parcurilor. Numărul acestoranu este mai mare din motive nu întotdeauna serioaseşi de înţeles,pentru că unii nu fac această alergare din…pudicitate (considerând că

se fac de…râs) sau din comoditate, alţii din lipsă de educaţie şi dinnecunoaşterea efectelor benefice ale mişcării pentru sănătate, iar alţii(vai!) din cauza…telenovelelor.

Nu e mai puţin adevărat faptul că, odată cu trecerea spre “adoua tinereţe” (am folosit această expresie pentru a nu se simţi jigniţicei care, deşi au o vârstă mai înaintată, se simt încă tineri),practicarea activităţii sportive implică o serie de fenomenefiziologiceşi medicale, care trebuie cunoscute de cei care practică oastfel de activitate, pentru a nu se ajunge la suprasolicitareaorganismului sau a unor organe, cu urmări nefasteşi de nereparat încontinuare. “Primum non nocere” (mai întâi să nu faci rău!) spuneprincipiul lui Hipocrat, care se referă la activitatea medicilor, dar estevalabil şi pentru cei care dirijează o anumită formă de activitatesportivă (educaţie fizică, antrenament, gimnastică medicală etc), şipoate fi extinsşi la cei care devin un fel de “autodidacţi” în

practicarea activităţii sportive, dar care nu-şi cunosc propriile limiteşi încearcă să facă mai mult decât pot.De aceea, pe diverse căi, fiziologii, medicii, antrenoriişi

profesorii de educaţie fizică caută să vină în sprijinul “regimentuluide adepţi ai transpiraţie” (Manno R.) cu indicaţii şi cunoştinţe, caresă conducă la efectuarea unor exerciţii fizice sau jocuri cu efecte, într-adevăr, benefice pentru organismul acestora.

În acest sens, trebuie să se ştie că înaintarea în vârstă nu esteun fenomen care merge în paralel cu îmbătrânirea. Vârsta se citeşteuşor în acte, în vreme ce starea de îmbătrânire, sau vârsta biologică, a



77

unui organism se evaluează prin referinţă la capacităţile psiho-fizice(id.), iar un individ poate fi mai tânăr decât îl arată vârsta, iar altul,dimpotrivă, mult mai bătrân. Este clar că, în practicarea unei formede activitate sportivă, probleme ridică cel din urmă, deşi intenţiile luisunt de lăudat.

5.1. Câteva recomandări privind sănătatea celor carepractică activitatea sportivă

Printre neplăcerile cele mai frecvente ale practicăriiexerciţiilor fizice la o anumită vârstă sunt o serie de traumatisme lanivelul muşchilor, articulaţiilor şi tendoanelor. Dar neplăcerile maimari apar atunci când se practică o activitate sportivă de cătrepersoane care au anumite afecţiuni preexistente, nedectetabile f ără unconsult medical riguros,şi care, prin practicarea acestei activităţi sepot agrava.

În vederea prevenirii unor consecinţe agravante este nevoiesă se ia următoarele măsuri(Manno R.):

- Să se efectueze un examen medical înainte de începerea

unui program sistematic de activităţi fizice, pentru detectarea unorafecţiuni ascunse;- Dacă, totuşi, acest program se începe f ără consultul

medical recomandatşi pe parcurs apar unele semne de suferinţă, seva trece imediat la consultarea medicului, f ără a mai repeta efortul.

Bolile care cer investigaţii obligatorii sunt, în primul rând,cele ale aparatului circulator, pentru că la acest nivel există cele maimari riscuri, iar contraindicaţiile privind practicarea sportului seivesc cel mai frecvent la acest nivel.

În fond, peste vârsta de 40 de ani, oricine doreşte să practiceo activitate sportivă sistematică, trebuie să consulte un medic (celpuţin o electrocardiogramă impunându-se obligatoriu), iar f ără unaviz favorabil să nu înceapă această activitate(id.). Acest consult esteşi mai necesar dacă, în viaţa persoanei respective, există o serie defactori cardio-vasculari de risc, cum sunt: fumatul, supraponde-

rabilitatea, deprinderi sedentareşi un mod de viaţă stresant, prezenţagrăsimilor în sânge (în special colesterolul), existenţa unor antece-



78

dente în propria familie (bunici, părinţi, unchi, fraţi etc.) a unorcazuri de infarct sau angină pectorală, tensiune arterială mare, diabet.

În acelaşi timp, se va semnala medicului apariţia oricăruiadintre simptomele următoare, chiar dacă, în principiu, consultulpreventiv nu a evdenţiat ceva semnificativ:- apariţia durerii în piept, în gât sau la gât, în timpul unuiefort sau după efort, dar care dispare la câteva minute după efort;

- dificultate de respiraţie sau sufocare în timpul unui efort dede intensitate mică;

- neregularitate a bătăilor inimii, în repaus sau imediat după efort;

- senzaţie de leşin, cu sau f ără pierderea cunoştinţei,survenită în repaus, în timpul sau după efort;

- dureri sau alte tulburări care par a avea vreo legătură cuefortul.

Desigur că toate aceste manifestări pot să nu fie în legătură cu vreun simptom patologic, dar “paza bună trece primejdia rea”.

Oricum, se interzice categoric activitatea sportivă la ceicare suferă de următoarele afecţiuni: infarct petrecut recent, boli ale

inimii grave, aritmii cardiace grave, anevrisme (dilatări ale pereteluiunui vas sanguin din cauza unei infecţii sau leziuni) arteriale, bolirespiratorii cu insuficienţe grave, insuficienţe funcţionale hepaticeşirenale grave şi necompensate, oscilaţii mari de tensiune, boliinflamatorii cronice în curs de agravare etc.(Manno R.)

5.2. Recomandări privind alegerea unei ramuri de sport

În momentul în care cineva trecut de prima tinereţe sehotărăşte să practice (sistematic) o activitate sportivă, trebuie să sedecidă asupra unei ramuri de sport (nu contestăm faptul că uniidoresc să practice chiar mai multe). Alegerea ramurii de sport devinetotuşi o problemă, deoarece nu întotdeauna preferinţele personale se îmbină corect cu starea de sănătate şi cu particularităţile fiziologiceale vârstei cronologice, dar mai ales biologice, pe care le are

persoana respectivă.



79

Preferinţele se îndreaptă, în general, spre alergare, spreunele jocuri sportive (fotbal, baschet, voleişi tenis de câmpşi demasă), în funcţie şi de anumite “antecedente” sau legături cu sportulrespectiv din tinereţe.

În ce priveşte starea de sănătate, pot exista unele afecţiunicare nu interzic orice formă de activitate sportivă, dar pot interzice anumiteforme ale acesteia. Astfel în cazurile de hipertensiune, nu serecomandă exerciţiile de forţă, iar în cazurile de artroză vor fi evitatesăriturile de orice fel (în special la volei), pentru a nu suprasolicitaarticulaţiile, cazuri în care o alergare pe un teren moale este depreferat.

Despre problemele fiziologice pe care le ridică trecerea spreo anumită vârstă am mai amintit în acest material, rămâne ca laalegerea unei ramuri de sport de practicat să se ţină cont deurmătoarele:

- să nu prezinte risc mare de accidentareşi de traumatisme(fotbalul este de evitat);

- să nu se practice ramuri de sport foarte obositoare(baschetul, mai ales cu efective mai reduse, sau chiar fotbalul fiind

contraindicate. Sunt mai puţin obositoare dacă se practică la unsingur coş şi, respectiv, la o singură poartă);- să nu suprasolicite mobilitatea articulară, iar solicitările

acesteia să se facă treptat.Ţinând cont de cele de mai sus, credem că se impune o câte

o scurtă caracterizare a unor tipuri de activitate sportivă, maiutilizate, diversificate, în primul rând, pe baza tipurilor de efort.

5.2.1. Eforturile de rezisten ţă şi alergareaSolicitarea unor eforturi de rezistenţă impune ca acestea să

aibă o durată mai prelungită (în general să depăşească 5 min.), f ără afi, însă, nevoie de învingerea unei forţe contrare deosebite, exerciţiulavând o dinamicitate uşor de obţinut. Pentru a obţine unele adaptărila astfel de eforturi (capacitatea de rezistenţă să crească) este nevoieca intensitatea efortului să depăşească 50% din capacitatea

funcţională a organismului (volumul de oxigen maxim).



80

Eforturile de rezistenţă cele mai accesibile, dacă nu chiarideale, pentru persoanele care au depăşit o anumită vârstă, sunt datede alergare, ciclismşi nataţie. Ele sunt uşor de practicat, intensitateaefortului este uşor de adaptat la posibilităţile fiecăruia, sunt mai puţincostisitoare, dar, mai ales, acestea au cele mai benefice efecte asupratensiunii arterialeşi a metabolismului, asupra reducerii greutăţiicorporale şi a procentajului de grăsime din sânge (în special acolesterolului), asupra ameliorării funcţiilor cardio-vasculareşi, îngeneral, asupra obţinerii unei bune stări fiziceşi de bunădispoziţie.

Câteva reguli se impunşi de această dată:- se va începe într-un tempou uşor spre moderat, care va

creşte odată cu adaptarea la efort. Există astăzi o serie de aparateelectronice care măsoară pulsul (frecvenţa cardiacă) chiar în timpulalergării, cum este pulstester-ul, care se fixează pe antebraţ, şi carepoate fi programat ca la o anumită limită superioară a pulsului, dorită de alergător, să dea un “bip” pentru ca alergătorul să reducă dinintensitatea efortului, deci a tempoului de alergare, sau, purşisimplu, să facă pauză;

- antrenamentul (dacă putem să-l denumim aşa, nu de

altceva dar antrenamentul este specific pregătirii sportivilor deperformanţă!) va avea la început o durată mai scurtă, crescând,şi ea,odată cu trecerea timpului;

- antrenamentele se vor desf ăşura cu continuitateşi f ără pauze prea mari, altfel nu se obţin adaptările aşteptate;

- să nu se ajungă, în niciun moment, la sforţări exagerate, iarpentru acest lucru se va evita competiţia de orice fel;

- în acelaşi timp, nu se recomandă nici efectuarea acestoreforturi în grup, pentru că nu întotdeauna “tempoul de cursă” esteconvenabil pentru toate persoanele din grup. De aceea, în cazulacestor eforturi este obligatorie individualizarea.

5.2.1.1. Alergarea, mijloc ideal pentru… să nă tateAlergarea nu poate lipsi aproape din nici o ramură sportivă,

ea având rol important în încălzirea organismului, care se efectueză

înainte de a începe orice activitate sportivă.



81

În acelaşi timp alergarea constituie mijlocul ideal dedezvoltare a rezistenţei.

Un antrenament de rezistenţă, care foloseşte alegarea camijloc de dezvoltare, poate lua 3 forme:

a) “jogging”, atunci când alergarea pe anumite distanţealternează cu mersul la pas;b) “fartlek”, atunci când alergarea se efectueză în teren

variat (cros), iar tempourile alergării variază pe distanţe…variabile;c) alegarea continuă şi prelungă;Este clar că, pentru cei care încep o activitate de acest gen,

recomandabil este prima formă, după obţinerea unor adaptări laeforturile respective existândşansa de a se treceşi la formelecelelalte.

O problemă constituie şi alegerea locului sau spaţiuluipentru alergare, care nu poate fi oriunde. În general este bine să seeviteşoselele aglomerateşi poluate, deoarece ventilaţia pulmonară înalergare este mai profundă, şi ea angajează o absorţie mai mare desubstanţe toxice, care pătrund mult mai în profunzimea plămânilor.

De aceea, trebuie căutate aleile sau pajiştea(?) parcurilor,

sau zonele împădurite din afara oraşelor, fixându-se anumite distanţecare, în perspectivă vor putea varia, atât ca lungime câtşi ca tempoude alergare.

Prezintă importanţă, pentru practicanţi, şi echipamentulfolosit, atât în ce priveşte îmbrăcămintea, care trebuie să fie neapăratuna sportivă (un trening, dacă vremea este mai rece,şi un tricouşişort, dacă este cald), câtşi încălţămintea, care va fi una confortabilă (pe cât posibil, să nu aibă o prelungire a profilului călcâiului spre însus, deoarece există riscul să traumatizeze căcâiul ahilian).

Din punct de vedere igienic, alergarea (şi orice activitatesportivă) se va încheia cu un duş fierbinte şi cu schimbareaechipamentului.

În ce priveşte frecvenţa antrenamentelor, ideal ar fi dacă acestea s-ar desf ăşura zilnic, chiar dacă nu vor avea aceeaşi durată,dar şi trei antrenamente pe săptămână se consideră a fi suficiente(id).

O ultimă recomandare a noastră se leagă de anumite întreruperi prelungite a acestei activităţi. Dacă are loc o întrerupere



82

de câteva săptămâni, reluarea efortului se va face de la un volumşiintensitate mai reduse decât cele de la ultimeleşedinţe deantrenament, care au precedat repausul, deoarece această întrerupereconduce, destul de rapid, la “dezantrenare”.

5.2.1.2. CiclismulCa sport, ciclismul a luat amploare dup anul 1888, când

irlandezul J.B.Dunlop a inventat camera de bicicletă umplută cu aer,care a condus la o uşurare considerabilă a pedalării.

Ne menţinem recomandarea,şi în cazul ciclismului, ca să secaute zone mai puţin poluate, iar pentru persoanele mai în vârstă să se pedaleze numai în zonele deşes, f ără pante. Este adevărat, însă,că există astăzi biciclete cu mai multe viteze, la care printr-o simplă schimbare a pinioanelor se uşurează foarte mult “căţăratul” (pentru afolosi un termen de specialitate!), dar nu oricine î şi poate permite oasemenea bicicletă.

5.2.1.3. Înotul Unul din mijloacele importante utilizate în păstrarea

sănătăţii este înotul, mai ales cel în ape curgătoare, unde mediulnatural este mai ferit de prezenţa a numeroşi microbi şi deposibilitatea de a “lua” cineştie ce ciupercă. Nu ne pronunţăm împotriva frecventării unor bazine cu apă curată şi care se schimbă des, mai ales că aici există şi duşuri pentru spălat după ieşirea dinbazin.

Practicarea înotului are o serie de avantaje de neînlăturat.Cel mai important este legat de faptul că se pot efectua o serie demişcări odată cu eliberarea coloanei vertebrale de greutateatrunchiului, pe care o susţine pentru păstrarea echilibrului în poziţiabipedă. Acest lucru permite întinderea coloaneişi evitarea unorleziuni, la acest nivel, care apar în mod sistematic atunci când se facdiverse exerciţii fizice din poziţia stând.

În acelaşi timp, eliberarea coloanei vertebrale de greutateatrunchiului, asociată cu activitatea intensă a muşchilor respiratori, are

o influenţă profilactică şi terapeutică în combaterea accentuăriicurburilor coloanei, care provoacă atâtea neplăceri unor persoane.



83

Un alt atu al practicării înotului este creşterea accentuată acapacităţii funcţionale a aparatului respirator, solicitările crescândeale tuturor grupelor musculare prin efectuarea mişcărilor specificestilurilor de înot (craul, bras, delfinşi spate)şi învingerea rezistenţeiapei acţionând, împreună, în acest sens. Toate mişcările efectuate înapă necesită un efort sporit decât dacă ar fi efectuate pe uscat (în aer),datorită mediului mai dens al apei, ceea ce face din înot un mijloc decombinare a eforturilor de rezistenţă cu cele de forţă.

În concluzie, toate mişcările specifice stilurilor de înotdetermină un consum energetic suplimentar, solicitând, totodată, maimult aparatele cardiovascularşi respiratorşi mărind metabolismul.

De cele mai multe ori, mai ales vara, înotul se asociază cuefectele benefice ale razelor de soare, împreună participând la ceeace se numeşte “călirea organismului”.

Facem şi de această dată câteva recomandări celor carepractică înotul pentru întreţinerea sănătăţii:

- se va evita să se facă baie în locurile interzise sau înapropierea unor inteprinderiştiute ca poluante;

- la primele semne de frig (învineţirea buzelor sau(şi)

tremurături) se va ieşi din apă;- este contraindicat să se intre în apă încălzit în urma unor jocuri sau alte activităţi sportive efectuate pe uscat, deoarece există pericolul producerii unui stop cardiac;

- după luarea mesei se va aştepta să treacă cel puţin 1-2 orepână la intrarea în apă, deoarece o însemnată parte din sânge esteconcentrat în aparatul digestiv pentru desf ăşurarea digestiei;

- se recomandă folosirea căştii, pentru protejarea aparatuluiauditiv.

5.2.2. Eforturile de for ţă şi culturismulAceastă categorie de eforturi cuprinde sporturile care-i

obligă pe practicanţi la învingerea unei forţe rezistente externe.Principalul scop al exerciţiilor de forţă este întărirea musculaturiischeleticeşi consolidarea articulaţiilor, dar există şi preocupări de a

arăta “bine”, la fel cu o serie de actori din unele filme, în care corpulşi musculatura acestora sunt pe primul plan.



84

Odată cu construirea sau renovarea unor săli speciale pentrueforturile de forţă (haltere sau culturism) numărul practicanţiloracestor sporturi s-au înmulţit considerabil, aparatele folosite fiind deultimă oră.

Aceste eforturi sunt însă nerecomandabile persoanelorhipertensive, deoarece încercările de a învinge o rezistenţă externă provoacă o creştere considerabilă a tensiunii arteriale, ceea ce face caaceasta să se suprapună peste cea existentă şi să se ajungă la valoripericuloase pentru viaţa persoanelor respective.

În acelaşi timp, aceste exerciţii nu se recomandă unorpersoane cu o musculatură mai rigidă, existând pericolul ca, la unefort mai mare sau mai brusc, să se ajungă la rupturi musculare.

Pentru persoanele care se încumetă, totuşi, la astfel deeforturi, se recomandă să se efectueze, în prealabil, o încălzire foartebună şi prelungă, iar trecerea la efortul propriu-zis, să se facă treptatşi f ără grabă, mai mult chiar, să nu se ajungă, până la urmă, la încărcături de limita superioară a posibilităţilor acesora.

5 .2.2.1. CulturismulEste atât un sport câtşi o metodă de dezvoltare a forţei, şi

este accesibil tuturor vârstelor, gradarea greutăţilor şi a reprizelor delucru, în alternanţă cu pauzele care urmează, permiţând acest lucru.Cultul pentru frumuseţea corpului este cunoscut din cele mai

vechi timpuri. Forţa, mai mult ca orice altă calitate motrică, esteprezentă în legende cu uriaşi, ciclopi, titani. Forţa fizică esteconsiderată în Olimp un privilegiu al semizeilor, ca Atlas, primulcare a purtat Pământul pe umerii sai, sau Hercule, cel care a dus labun sfârşit cele 12 munci. Mai târziu, mitul forţei a apărut caprincipală virtute a omului razboinic.

Desigur, între civilizaţia actuală şi cea antică sunt maridiferenţe pe plan estetic corporal, dar dorinţa fiecărui om de a avea o înf ătişare cât mai plăcută nu surprinde pe nimeni, nici în zilelenoastre.

Culturismul, cu complexele sale de exerciţii, contribuie lafrumuseţea corporală, constituind, în acelaşi timp, un mijloc de

păstrareşi intărire a sănătăţii. Pe de altă parte, culturismul rezolvă înmod ideal problema, atât de acută, a lipsei sălilor de sport. Intr-o



85

încăpere de câtiva metri patraţi se pot monta câteva spaliere, o bară fixă şi câteva haltere. Mai mult, fiecare dintre noi poate practicaacasă un program complex de culturism cu mijloacele avute la îndemină: un scaun, un taburet, etc. Culturismul redă vioiciuneaşiforţa tinerească şi a celor care au trecut de cea de-a doua tinereţe, darau o inima sanătoasă.

Primele exerciţii nu sunt obositoareşi vor crea chiar o starede bună dispoziţie. Incet, încet, cu un program specific,şi curespectarea princiipiilor de lucru, se vor observa efectele asupra stăriigenerale de sănătate, asupra psihicului, iar munca de orice fel se vaface cu mai mare usurinţa.

Szekely Laszlo, în lucrare “Culturism” (1981) afirma: “înculturism nimeni nu pierde. În culturism există numai câştigători.Unii, puţini la număr, cuceresc trofeeşi titluri, ceilalţi – în realitatetoţi – sănătate, rezistenţă, frumuseţe”.

Practicarea culturismului nu reclamă aptitudini deosebite,calităţi motrice excepţionale, sau o vârstă limită. Avănd în vedere, că exerciţiile se execută cu ajutorul hanterelor, halterelorşi a diferiteloraparate pentru dezvoltarea forţei, la care încărcătura şi prin urmare

efortul fizic poate fi dozat precis, culturismul este accesibiladolescenţilor, bărbaţilor în etate, câtşi femeilor.Femeile nu se ma tem astăzi de exerciţiile cu încărcături, întru-

cât s-au convins că folosindu-le sistematicşi cu pricepere, î şifortifică organismul, devin mai rezistente la bolişi la eforturi de oricenatura şi, în plus, dobândesc usurinţa de a-şi modifica după dorinţă greutatea corporală.

Pentru actori ca Jean Marais, Cary Grant, Kirk Douglas,Charles Bronson, Wiliam Simth, ajunşi, unii dintre ei, chiar la ovârstă înaintată, exercitiile cu îngreuieri au f ăcut şi fac parte dinprogramul lor de antrenament, permiţându-le să-şi facă singuricascadoriile.

Celebra stea de cinema Marilin Monroe, a practicat, ani de-arândul, exerciţii cu haltere, f ără ca acestea să dăuneze câtuşi de puţinfeminităţii sale. Respectând principiile specifice lucrului cu greutăţi,

putem atinge rezultatele dorite .



86

Mai nou se foloseşte lucrul mai dinamic, cu greutăţi maimici,şi cu acţiune pe segmentele dorite. Metoda a primit denumireade “metodă a eforturilor segmentare” sau “body building”.

Pentru eficienţă maximă, aplicarea metodei trebuie să respecte o serie de principii metodice, conform sistemului deantrenament culturistic Weider(cit.de Baroga L.),pe care nepermitem să le prezentăm, având în vedere numărul mare depracticanţi a acestei ramuri sportiveşi antrenamentele desf ăşurate …“după ureche”:

* principiul respira ţ iei – se inspiră pe contracţie şi se expiră pe relaxare (în cazul contracţiilor maxime respiraţia este blocată);

* principiul încă lzirii – înainte de fiecare antrenament seefectuează o încălzire obligatorie de cca 20-30 de min. pentru toategrupele musculareşi, în special, pentru grupele de muşchi careurmează să fie solicitate în antrenamentul respectiv;

* principiul încărcă turii progresive – greutăţile cu care selucrează pornesc de la cele mai mici (30%), acestea folosindu-seşi la încălzire, crescând, apoi, treptat, până spre 80%.

* principiul descre şterii – după încălzire, în care intră şi

câteva repetări cu haltera, se trece direct la greutăţi mari (80%), deunde, apoi, acestea scad treptat până spre 30%.* principiul antigravita ţ ional – în timpul exerciţiilor, cursa

negativă (mişcarea ce se produce în sensul gravitaţiei) trebuieexecutată de două ori mai lent decât cursa pozitivă (mişcarea ce areloc împotriva gravitaţiei, prin contracţia propriu-zisă);

* principiul men ţ inerii contrac ţ iei –se recomandă ca, timp de2-3 secunde, mişcarea să se oprească, când cursa segmen-tului aintrat în ultima ei treime, realizându-se, astfel, o accen-tuare aimpulsurilor nervoase care merg spre unităţile motorii, ce are ca efecto creştere mai substanţială a indicilor de forţă;

* principiul concentr ării mentale – efectuarea exerciţiilortrebuie să se petreacă în faţa unei oglinzi, pentru a vizualiza mişcărileşi pentru a permite concentrarea atenţiei asupra segmentului aflat înlucruşi a mişcărilor vizualizate, darşi corectitudinea execuţiilor;

* principiul priorit ăţ ii – exerciţiile se vor repartiza cuprioritate spre grupele musculare mai slab dezvoltate, sau dacă este



87

vorba de specificul ramurii, exerciţiile vor viza grupele de muşchicare prezintă interes;

* principiul “tri şării” – efectuarea mişcărilor poate fi“trişată”, prin folosirea inerţiei mişcărilor sau prin intervenţia unuiajutor, în scopul depăşirii unor “bariere psihologice”;* principiul repet ărilor for ţ ate – efectuarea forţată a unorrepetări în plus, care par imposibil de f ăcut;

* principiul repartizării exerci ţ iilor pe lec ţ ii – se recoman-dă exerciţii succesive pentru toate grupele de muşchi, astfel ca luni,miercurişi vineri să se lucreze pentru muşchii extensori, iar marţi, joişi sâmbătă, pentru muşchii flexori;

* principiul diversificării efortului – se vor executa succesivdouă serii: una pentru lucru muscular de învingere (concentric)şi adoua pentru efort de cedare (excentric).

5.2.3. AerobicLa începutul anului 1960, în SUA, lui Kenneth H. Cooper i

s-a încredinţat pregatirea fizică şi întărirea sănătăţii, pe bazestiintifice, a piloţilor şi astronauţilor americani la Hudson. Exerciţiile

sale, care urmăreau un echilibru temeinic studiat, privind consumulşiaportul de oxigen în organism, aveau ca efect o cât mai bună oxigenare, pe tot parcursul efortului fizic, însoţit de ritmicitatearespiratorie.

Prin aceste exerciţii se urmărea dezvoltarea cupreponderenţă a rezistenţei organismului. Cooperarea cu Jakie Sorens(1970) a dus la introducerea, pe lângă alergare,şi a unor elemente degimnastică şi dans, determinând apariţia unei activităţi care s-abucurat de un mare succes în rândul femeilor: exerciţiul de dansaerobic.

Celebra actriţă americană Jane Fonda, inspirându-se dinmetoda Cooper, fondează gimnastică aerobică de întreţinere, punândaccent pe pierderea în greutate, modelarea corpuluişi aspectulestetic. Introduce de asemena exerciţii de fortă, întregul ei programadresându-se îmbunătăţirii funcţiei inimiişi a plămânilor.

Jane Fonda s-a preocupatşi de caracterul dansant – modern,cu variaţii de paşi de dansşi de caracter, paşi stilizaţi, punând accent



88

pe săltări. Caracterisitc sunt lecţiile desf ăşurate “non-stop”, careangrenează, în paralel cu mişcările, respiraţia ritmică f ără apnee.

Din America aerobicul se raspândeşte repede în diferiteţăridin Europa, determinând în timp apariţia unei mare varietăti deprobe: funck, salsa, high-low step, box – aerobic, tehnică dealunecare, etc.

In anii 1980 apareşi aerobicul de competiţie, ce s-araspăndit, în câţiva ani, în întreaga lume. Sportul aerobi (sportsaerobics) se referă la aerobicul ca sport, unde performanţa fizică odomină pe cea estetică. Acest termenşi definiţia lui au fost adoptatede Federaţia Internaţională de Gimnastică în 1984şi de AsociatiaInternaţională a Jocurilor ( WGA), în 1985.

Obiectivele gimnasticii aerobice sunt :-cultivarea simţului estetic;-menţinerea stării de sănătate;-asigurarea unui echilibru pshico – motric de bună

dispoziţie;-stimularea interesului pentru practicarea independentă a

exerciţiului fizic în scop igienicşi reconfortant;

-redescoperirea gustului pentru mişcare;-întretinerea condiţiiei fizice;-petrecerea în mod plăcut şi util a timpului liber.Gimnastica aerobică este de neconceput f ără

acompaniament muzical: muzica imprimă ritmul mişcărilor,schimbările de tempo, intensitatea suntelor stimuleză încordareamusculară, iar melodia creează acea atmosferă de bună dispoziţie,necesară desfaşurării programului de gimnastică aerobică.

Gimnastica aerobică poate fi practicată atât de femei câtşide bărbaţi, indiferent de vârstă. Programele sunt cele care vor fiadaptate particularităţilor celor ce practica aerobicul, acestea avândşiun caracter profilacticşi corectiv.

Aerobicul ne ajută la obţinerea unei aliuri mai agreabile acorpului, a unui comportament mai sigur, ne permite să ne dominampropriul corpşi să suportam mai uşor eforturile cotidiene.

Cursul de aerobic ne permite să participăm personal la un“spectacol” comun, în care timiditatea, singurătatea, plictiseala,



89

depreseiile, etc. sunt învinse. Cu ajutorul acestei activităţi se câstigă un echilibru personal, se elimină stresul, problemele emoţionale,tensiuneaşi nervozitatea.

Persoanele care suferă de insomnii, găsesc în aerobic,mijlocul prin care işi eliberează propria tensiuneşi î şi regăsescsomnul. Aerobicul ajută alcoolici şi fumătorii să-şi reducă doza(abstinenţa pe perioada exerciţiilor), dar nici cazurile de renunţaretotală nu sunt rare.

În practicarea aerobicului se impun câteva recomandări :-echipament adecvat în funcţie de sezon: costum de

gimnastică sau trening, lenjerie de bumbac, încălţările să aibă talpă cu aderenţă la sol;

-avizul medical este absolut necesar – persoanele de vârsta atreia vor forma o grupă separată, cu un program uşor adaptat vârsteişi pregătirii fizice;

-încălzirea prealabilă a organismului;-dozare gradat judicioasă, privind intensitatea efortului din

lecţie;-cu 20 – 30 minute înainteşi după efortul aerobic se

recomandă a se bea 1 – 2 pahare de apă, care vor curăţa organismul,stimulând diureză, ştiut fiind că apa consumată până la 2-3 litri pe zieste un mijloc de eliminare a toxinelorşi de creştere a elasticităţiipielii;

-gimanstica aerobică nu se va practica imediat după masă (masa se va servi cu două până la trei ore înainte de aerobic, iar după,se va mânca frugal: fructe, iaurt, slate de legume, etc);

-în convalescenţă se sistează antrenamentul.

5.2.4. Jocurile sportiveSe ştie că jocurile cu mingea provoacă întotdeauna plăcere

şi o serie de satisfacţii legate de reuşitele personaleşi de victorie. Deaceea ele sunt practicate, de la copii până la vârstnici, cu marepasiuneşi interes.

Numai că, la fel de bine, practicarea lor cu prea mare

entuziasm, uneori până la înverşunare, apoi alternarea bruscă aeforturilor de mare intensitate cu pauze de durată diferită, pot



90

conduce, mai ales la vârste înaintate, la unşir de neplăceri (întinderi,rupturi musculare, entorse, luxaţii, fracturi etc.), mergându-se până lasuspendarea totală a activităţii sportive, sau chiar la anulareaposibilităţilor de mişcare a unui segment sau a întregului corp, iarrecuperarea, la o vârstă mai înaintată, este mult mai lentă şi dificilă .De aceea, se recomandă ca practicarea jocurilor sportive la ovârstă mai înaintată, să rămână, în principal, în apanajul celor care le-au practicatşi în tinereţe, sau, măcar, orientarea să se facă spre jocurile f ără contact direct cu adversarul. Mai mult de atât, dacă unii î şi doresc foarte mult să practice un joc sportiv, este nevoie, în, pre-alabil, de o pregătire fizică şi de un “stagiu” de iniţiere în tehnicaşitactica jocului respectiv.

Noi considerăm, totuşi, jocurile sportive, mijloace de mareefect în practicarea activităţii sportive, iar popularitatea de care sebucură şi posibilităţile de gradare a efortului în cadrul acestor jocuri,ne-a determinat să le rezervăm un capitol separat.

5.2.4.1. Fotbaltenis Introdusă, în urmă cu câţiva ani, în România, această ramură

de sport s-a constituit în “Liga Română de Fotbaltenis” cu statutprorpiu, regulament de concursşi participari la competiţii interneşiinternaţionale.

Prin condiţiile minime de bază materială, prin faptul că nuse vine în contact direct cu adversarulşi pentru influnenţele beneficeale organismului, fotbaltenisul poate fi practicat de diferite categoride vârstă, fiind un joc deosebit de accesibil.

In lipsa unui teren regulamentar, pentru divertismentşirelaxare este suficient un spaţiu liber ce poate fi marcat adhoc, unfileu (sfoară) sau o bancă şi o minge de fotbal.

Prevederile regulamentare privind terenul: suprafaţa pământ,zgură sau bitum, cu dimensiunile de 8,20 m lăţime şi 12,80 mlungime, împărţit în 4 câmpuri de serviciu, cu dimensiuni de 4,10 m /6,40 m fiecare. Fileul împarte terenul în două părţi egale, având o înălţime de 1,10 m de la sol. Jocul poate fi jucat simplu, dublu sau

triplu.



91

5.2.5. Turismul

Turismul, mijloc accesibil cu efecte benefice asupra lărgiriiorizontului de informare şi cunoaştere, asupra fortificării

organismului, atrage în toate anotimpurile anului, pe diverse trasee szone, tot mai multă lume. Termenul de “turism” apare în urma uneitradiţii englezesti: dupa terminarea studiilor tinerii efectuau ocălătorie prin Europa, adica “un tur”, pe care îl denumeau “The greatTour”. Este derivat din franţuzescul “le tour” (plimbare), care larândul sau provine din grecescul “tournos”.

In Dicţionarul limbii române moderne, turismul este definit“activitate cu caracter sportiv, constând în parcurgerea pe jos a uneiregiuni pitoresti sau interesante din punct de vedere stiinţific”, iarexcursiile “plimbare sau călătorie (în grup) f ăcută pe jos sau cu unmijloc de transport în scop educativ, sportiv sau distractiv”.

Definiţia, deşi depăşită, constituie o formulare de bază.Turismul se faceşi cu avionul, trenul, automobilul, etc. Dintrenumeroasele criterii de clasificare a turismului, cel mai importantrămâne acela referitor la “mijlocul de deplasare”: pedestru,

cicloturism, autoşi moto turism, turism nautic, etc. Drumeţia, adică mersul pe jos, încadreză în mod evident turismul ca mijloc aleducaţiei fizice. Călătoria pe munte beneficează de efectele pozitiveale efortului fizic desf ăşurat în aer liber. Numărul mare al celorpasionaţi să cutreiere munţii situează pe primul loc turismul demunte înţara noastră în raport cu celelalte forme de turism. În turismse remarcă caracterul igienic, utilitar, educativşi formativ pentrupastrarea si îmbunătătirea sănătăţii, lipsind însă competiţia (există siforme ale turismului cu caracter competitional: “turimul sportiv,reprezentat la noi prin concursul de orientare”).

Turismul poate fi practicat în orice perioadă a anului, cucondiţia să se respecte niste cerinţe de baza:

-documentarea – este o acţiunea anterioară drumeţiei sipresupune extragerea informaţiilor necesare dintr-un materialbibliografic (hărţi, ghiduri turistice, programul mijloacelor detransport);



92

-alegerea itinerarului, care este condiţionată de pregătireafizică, de vârsta participanţilor, de durata excursiei, de posibilităţilede cazare si aprovizionare;

-echipamentul trebuie să fie adecvat: să protejeze deintemperii, să fie comod, să păstreze o temperatura constantă acorpului si să nu stânjenească mişcările corpului;

-prezenţa trusei – tacâm, bidonul de apă (termosul esteincomod de transportat pe munteşi nefuncţional, datorită proprietăţiide a fi casant);

-utilizarea unor mijloace de iluminare: lanternă, lampă depetrol, f ăclie, chibrituri;

-prezenţa trusei medicale;-dotarea cu obiecte de toaletă;-dotarea cu obiecte de orientareşi documentare: busolă,

ceas, hărţi, ghiduri;-dotarea cu corturişi saci de dormit;-să nu se pornească singuri pe un traseu, oricât de bine ar fi

cunoscut. Grupul ideal este de 3 – 6 persoane: în caz de accidentareunul pleacă după ajutor, celălalt rămâne cu accidentatul;

-în lipsa unor mijloace de comunicare în caz de pericol sauizolare, semnalul de alarmă, în munţi, constă din 6 semnale acusticesau optice, repetate la fiecare 10 secunde, urmate de o pauză de unminut, raspunsul de recepţie a semnalului, constă din trei semnaleoptice sau acustice pe minunt, unul al 20 de secunde ( Forţiu Al.);

-să se respecte indicatoarele montane;-să se păstreze distanţa între parteneri, să nu se vorbească

tareşi să se evite opririle în zonele ce prezintă pericol de avalanşă;-pentru evitarea efectelor descărcărilor electrice, să se evite

adăposturile de ploaie sub copaci izolaţi, lângă căpiţe sau clădiriizolate; să nu se staţioneze lângă lacuri sau pâraie, să se coboare câtmai repede de pe vărfurişi să se izoleze corpul de sol.

*În concluzie, ne vom opri la o clasificare a activităţilor şi

ramurilor sportive în raport cu vârsta mai avansată, f ăcută deBringmann(cit. de Manno R.):



93

1. Activităţi deosebit de adecvate vârstei:mers, alergare,turism, înot, ciclism, schi fond, jocuri uşoare, echitaţie, popice,gimnastică (nu la aparate), exerciţii izotonice (dinamice);

2. Activităţi permise în condiţii deosebite: canotaj sauvâslit, badminton, tenis (de câmp sau de masă), golf(?);3. Activităţi neadecvate persoanelor în vârstă: patinaj,baschet, handbal, fotbal, volei(?), sărituri de orice fel, haltere,aruncări.



94

CAPITOLUL VI

CARACTERUL MULTIFUNCŢIONAL

AL JOCURILOR SPORTIVE

Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice, indiferent dacă acestea se fac într-un cadru organizat (lecţie, antrenament sauconcurs) sau "ad-hoc", conduce, f ără discuţie, la apariţia unormodificări ale unor parametri funcţionali ai organelor, aparatelorşisistemelor organismului uman. În acest sens trebuie să reamintimfuncţiile pe care le îndeplineşte sportul în generalşi jocurile sportive în special:

10 Asigurarea unei stări optime de sănătate pentrupracticanţi;

20 Creşterea normală a corpuluişi a segmentelor acestuia;30 Dezvoltarea fizică armonioasă;

40

Formareaşi dezvoltarea "gustului" pentru mişcare;50 Integrarea eficientă a omului în societate;60 Obţinerea de performanţe de valori superioare.Jocurile sportive reprezintă un capitol "pasionant" al

activităţii de educaţie fizică şi sport. Diversitatea acţiunilor tehnico-tacticeşi lupta directă cu adversarul dau "sareaşi piperul" practicării jocurilor sportive, satisfacţiile reuşitelor personale sau ale echipeifiind de neegalat.

În cadrul formelor de activitate motrică se regăsesc şi jocurile sportive, adaptările de rigoare impunându-se obligatoriu, fiecă este vorba de modificări în structura de bază a jocului respectivsau a numărului de jucători şi a terenului, fie de alte modificări aleregulamentului.

Participarea jocurilor sportive la îndeplinirea funcţiilorgenerale ale sportului se face diversificat, fiecare joc sportiv având

acţiuni individualeşi colective specifice, înlănţuite între ele în modlogic şi legic şi executate în regim de viteză, forţă şi precizie,



95

conform gradului de pregătire a participanţilor, în condiţiilevariabilităţii tuturor situaţiilor întâlnite în joc.

Din acest punct de vedere putem vorbi de o multitudine deefecte ale practicării jocurilor sportive, dată de solicitărileorganismului, de condiţiile atmosferice (macroşi microclimat) încare se practică aceste jocurişi de postul ocupat în echipă (portar,conducător de joc, inter, extremă, ridicător, trăgător, etc.).

6.1. Efecte anatomo-fiziologice Aşa cum arătam mai sus, solicitările în jocurile sportive sunt

variabile, intensitatea eforturilor mergând de la mică şi moderată

până la submaximală şi maximală, între solicitări existând pauze dedurată, deasemeni, variabilă, care dau posibilitatea refaceriipotenţialului biologic necesar continuării jocului.

Efortul specific jocurilor sportive, am putea spune, fiecărui joc în parte, solicită toate organele, aparateleşi sistemeleorganismului practicanţilor, dar, dintre toate, cele mai solicitate suntsistemele nervosşi cel neuromuscular, aparatele circulatorşirespirator având o solicitare medie spre maxim, în funcţie de duratafazelor de jocşi de gradul de pregătire al participanţilor, acesteaparate fiind solicitateşi mai mult dacă jocurile intră în prelungirisau sunt nelimitate ca timp (voleyball-ul de exemplu).

Sistemul nervos central al jucătorilor este informat înpermanenţă prin analizatori (dintre care cel vizual este cel maisolocitat) despre fiecare fază de joc, care apoi este analizată şisintetizată, după care se transmit impulsuri la nivelul zonei motoare,

de unde, sub formă de comandă, ajung la organele efectoare, înspecial la muşchi.Aparatul locomotor, ca principal factor efector, realizează

toate actele motrice comandate pe toată durata jocului, variabilă şi eade la joc la joc.

Cu speranţa că nu vom fi acuzaţi că facem "antireclamă"altor sporturişi f ără a diminua rolul selecţiei, trebuie spus că jocurilesportive, în general, se remarcă prin aspectul longilin alpracticanţilor, completat de o musculatură dezvoltată armonios(excepţiile întărind regula), cu articulaţii puternice şi mobilitate



96

crescută, toate acestea fiind obţinute prin solicitările repetate la careeste supus aparatul locomotor.

6.2. Efectele psihomotrice Solicitările diferite de efort marchează şi indici diferiţi de

dezvoltare a aptitudinilor fizice (viteză, îndemânare, detentă,rezistenţă şi forţă), proporţia acestoraşi raporturile dintre ele fiind,din nou, particularizate pentru fiecare joc în parte, dezvoltareaacestor aptitudini realizându-se atât sub aspect general, câtşispecific.

Remarcabilă este dezvoltarea îndemânării, calitatea motrică dominantă în jocurile sportive, deprinderile motrice specificeşiprocedeele lor de execuţie, impuse de prinderea sau lovirea mingiişitransmiterea ei spre partener (şi adversar în cazul voleyball-ului), pediverse direcţii, în condiţii de echilibru, mai mult sau mai puţinstabil, şi în prezenţa adversarului, constituind suportul acesteiaptitudini motrice, care la rândul ei, devine suport pentruperfecţionarea acţiunilor amintite.

Urmează viteza, cu toate formele ei de manifestare (dedeplasare, de reacţie, de execuţie), prezente în toate acţiunile jucătorilor, fie că acţionează sau nu la minge.

Dezvoltarea detentei, sau a complexului viteză-forţă, seobţine, în special, prin numărul mare de sărituri, necesare unorexecuţii tehnice mai complexeşi de mai mare efort.

Durata fazelor de joc, urmate de pauze scurte, precumşidurata totală a unu joc (limitată sau nu) duc la dezvoltarea rezistenţeiatât în condiţii anaerobe, câtşi aerobe. Dar rezistenţa în jocurilesportive constituie fondul pe care se manifestă celelalte aptitudinifizice, care trebuie să se menţină la aceiaşi indici de valoare ridicată pe tot parcursul unui joc. În acest caz putem vorbi de rezistenţă înregim de viteză, de îndemânare, etc.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, influenţa jocurilor sportivese manifestă şi asupra forţei, în special ca suport al manifestării

vitezei, sau în combinaţia forţă-viteză, dar această aptitudine fizică apare şi mai pregnant la rugby, unde regulamentul permite



97

combatanţilor o evoluţie mai "bărbătească", uneori chiar depăşindlimitele regulamentului.

Motricitatea caracteristică execuţiilor tehniceşi asamblăriilor într-o structură tactică, contribuie şi la perfecţionarea unordeprinderi motrice numite de "bază", cum sunt alergarea, săriturile,prinderea, aruncarea, etc.

Ceea ce deosebeşte în mod evident jocurile sportive desporturile individuale este contribuţia educativă a acestora ladezvoltatea unor calităţi psihice, componente importante în formareapersonalităţii umane.

Astfel se dezvoltă spiritul de echipă, de întrajutorare, desubordonare a intereselor personale intereselor echipei, apoi spiritude organizare, de disciplină şi sportivitate, cunoscând că regulamentele jocurilor sportive nu admit brutalităţile, grosolăniileşiviolenţa.

Nu în ultimul rând, se poate vorbi de formarea cinsteişi acaracterului, cunoscând faptul că jucătorii sunt obligaţi, prinregulament, să-şi recunoască propriile greşeli, despre dezvoltareainiţiativei, a combativităţii şi a voinţei necesare învingerii

adversarului.6.3. Efecte medicale Este de necontestat influenţa pozitivă a exerciţiilor fizice,şi

a mişcării în general, în medicină. Cele două planuri pe care poateacţiona exerciţiul fizic în medicină sunt profilaxiaşi terapia(Dr ăgan, I.), iar jocurile sportive se înscriuşi ele în acest context, cu o notă înplus pentru realizarea scopului profilactic.

În acest sens, jocurile sportive potşi trebuie să contribuie lacreşterea rezistenţei organismului la îmbolnăviri, mai ales dacă joculsportiv se desf ăşoară în aer liber, iar dacă microclimatul este marinsau montan, influenţele benefice se extind asupra sistemului nervos,a relaxării şi protejării acestuia.

Din păcate, foarte rar se găseşte un teren pentru desf ăşurareaunui joc sportiv în staţiunile noastre, sau, dacă există, el este lăsat în

paragină, deşi construirea unui teren, care să fie multifuncţional, nuimplică cineştie ce cheltuieli.



98

Mai puţin se vorbeşte în literatura de specialitate desprerolul jocurilor sportive în terapie, ameliorarea unor deficienţe fizicesau recuperarea unor funcţii organice f ăcându-se mai mult prinexerciţii de gimnastică medicală, dar, f ără a le diminua rolul, trebuiesă recunoaştem că de multe ori ele plictisesc pacienţii şi sedesf ăşoară într-un microclimat închis. Noi credem că neutilizarea jocurilor sportive în terapie se datorează complexităţii lorşi niveluluiridicat de efort pe care îl impun. Numai că există atâtea posibilităţi degradare a efortului specificşi de reducere a acestei complexităţi, dincare vom enumera numai câteva:

• alegerea acelor deprinderi, specifice unui joc sportiv, care

să corespundă scopului urmărit;• reducerea terenului de joc;• reducerea numărului de jucători;• reducerea timpului de joc sau a seturilor;• utilizarea unor mingi mai uşoare, eventual a camereiacestora, sau, în cazul jocului de volei, chiarşi a unorbaloane;• impunerea unor reguli de joc simplificate sau chiar dinafara regulamentului;• interzicerea unor acţiuni care ar putea dăuna practicanţilor("primom non nocere"), în special cele ce se efectuează dinsăritură;• desf ăşurarea jocului pe diferite suprafeţe de joc (zgură,nisip, bazin, etc.), dar în niciun caz de beton.

Toate aceste posibilităţi de gradare a efortului specificconstituie o garanţie sigură că jocurile sportive, adaptate la diversesituaţii, pot conduce la ameliorarea sau chiar vindecarea unorsuferinţe, dar mai ales la recuperarea unor funcţii ale sistemeloraparatelor organismului uman.

6.4. Caracteristici comune ale jocurilor sportive



99

Chiar dacă între jocurile sportive există mari diferenţe atât în ce priveşte desf ăşurarea jocului câtşi a tehniciişi tacticii, ele sesupun unor caracteristici comune, iar acestea sunt următoarele:

• existenţa unui obiect de joc (minge, puc, etc.);• întrecere complexă (individuală, corelată sau colectivă);• reguli de joc unitareşi obligatorii, impuse de federaţiainternaţională a fiecărui joc;• prezenţa obligatorie a arbitrului;• delimitarea duratei jocului: în timp sau cu averaj(setaveraj, punctaveraj);•

standardizarea inventarului de joc (mingi, terenşiaccesorii, echipament, etc.);• tehnicaşi tactica specifică;• caracterul organizat al competiţiilor;• organizarea activităţii competiţionale pe plan naţional şiinternaţional;• existenţa unor teoriişi practici privind tehnica, tactica,

antrenamentulşi selecţia, etc;• spectacolul sportiv oferit de competiţii.Ca o notă personală, dar de interes pentru specialitatea

kinetoterapie, adăugăm posibilitatea adaptării lor la realizareaşi aaltor scopuri decât cel strict competiţional şi oficial, iar utilizarea lor în şcoli, facultăţi şi armată pentru dezvoltatea calităţilor fizice, iar înkinetoterapie, în scop profilacticşi terapeutic, sunt dintre cele maiimportante. Mai mult de-atât, în cazul voleiului de plajă, acesta a fostfolosit, pentru început, la realizarea acestor două scopurişi abia apoia devenit sport competiţional, mergând până la cel mai înalt nivel, desport olimpic.



100



101

BIBLIOGRAFIE

Albu Adriana

Albu, C.

- Psihomotricitatea -Editura SPIRU HARET –

Iaşi, 1999Andronic, C. - Cum să fim sănă to şi – Editura Militară –Bucureşti, 1980

Baroga, L. - Educarea calit ăţ ilor fizice combinate –Editura SPORT-TURISM – Bucureşti, 1984

Bâc, O.Szabo, MarianaSzabo, P.

- Volleyball-ul în kinetoterapie –EdituraUniversităţii din Oradea, 20002

Căileanu, T. - Mic dic ţ ionar al sporturilor – EdituraALBATROS – Bucureşti, 1984Ciobanu, C.Cerchez, M.Munteanu, T.

- Înotul pe în ţ elesul tuturor – EdituraSTADION – Bucureşti, 1972

Croitoru, Doina - Ambidextrie în jocurile sportive– EdituraANEFS Bucureşti, 1999

Dail, C.Thomas, C.

- Hidroterapie – Tratamente simple pentruafec ţ iuni obi şnuite – Casa de editură “Viaţă şisănătate”, Bucureşti, 1995

Diehl, H.Ludington, A.

- Tablete de stil de via ţă – Casa de editură “Viaţă şi sănătate” – Bucureşti, 1996

Dragnea, A.Bota, Aura

- Teoria activit ăţ ilor motrice – EdituraDidactică şi Pedagogică, R.A. – Bucureşti, 1999

Dragnea, A.şi colab.

- Teoria educa ţ iei fizice şi a sportului– EdituraCARTEAŞCOLII – Bucureşti , 2000

Drăgan, I. - Cultura fizică şi sportul –Editura medicală –Bucureşti, 1971

Dumitru,Gh. S ănă tate prin sport pe în ţ elesul fiecăruia –Federatia Română “ Sportul pentru toţi,Bucureşti 1997 ”

Epuran, M.Holdevici, IrinaToniţa, Florentina

-Psihologia sportului de performan ţă – teorie şi practică – Editura FEST – Bucureşti, 2001

Grosu Emilia -Gimnastica aerobică prin programe de ini ţ iere



102

Florina si colab. – – Cluj – Napoca 2002

Hanţiu, I. - Istoria educa ţ iei fizice şi a sportului– EdituraUniversităţii din Oradea, 2001

Horghidan,Valentina - Problematica psihomotricit ăţ ii – EdituraGLOBUS – Bucureşti, 2000Manno, R. - Les bases de l'entrainement sportif – Editura

SDP – Bucureşti, 1996Paul, LuminiţaNourescu, A.Tolontan, C.

- Teroare şi triumf –Editura “NUMBER ONE”srl – Bucureşti, 1996

Popescu, M. - Educa ţ ia şi sportul în pregatirea studen ţ ilor –Editura didactică si pedagogică, Bucureşti1995.

Stoenescu Gineta - Gimnastica aerobică si sportul aerobic – Editat ISPE, Bucureşti 2000

Szekely L. -Culturism –Editura SPORT – TURISM,1981

Teodorescu, L. - Probleme de teorie şi metodică în jocurilesportive - Editura SPORT- TURISM –Bucureşti, 1975



CUPRINS

CAPITOLUL IPledoarie pentru sănătate prin mişcare pg.2

CAPITOLUL IIIstoria educaţiei fiziceşi sportului pg. 13

CAPITOLUL IIIEducaţia fizică şi sportul – forme organizate de practicare aexerciţiului fizic pg.61

CAPITOLUL IVExerciţiul fizic – formă de exprimare a psihomotricităţii pg.72

CAPITOLUL VActivitatea fizică sau(şi) sportivă la “a doua tinereţe” –pg 76

Bibliografie pg.101

manual educatie fizica

Documents