Introducere Înainte de a intra în cuprinsul să încercăm să răspundem la două întrebări pe care probabil vi le puneţi:

1. De ce să studiem economia? 2. Ce este economia?

1. De ce să studiem economia?

Să vedem unele dintre răspunsurile date de către diverse persoane: „Pentru că este impusă în programa de studii şi trebuie să obţin creditele”

Un student „Eu sunt curios despre tot ce se întâmplă în jurul meu. Studiul economiei îmi satisface această curiozitate”

Alt student „Sărăcia larg răspândită, mizeria şi crizele din multe părţi ale lumii ne reamintesc puternic că înţelegerea legilor economice şi sociale pot avea o contribuţie enormă la bunăstarea oamenilor.”

Gary Becker – economist american, laureat Nobel pentru economie în 1992 „Economia este despre politică, este vorba despre alegeri politice cu privire la modul în care doriţi ca economia de piaţă să funcţioneze şi cum credeţi că ar trebui împărţită povara în circumstanţe dificile”

David Miliband – politician laburist britanic, ministru de externe 2007-2010 „It's the economy, stupid! ” (Este economia, fraierilor!)

Bill Clinton – al 42 – lea preşedinte american, slogan în campania electorală din 1992 Să prezentăm succint şi trei argumente, care să vă facă curioşi şi să vă dea impulsul de a participa cu interes la subiectele prezentate în curs şi seminar, poate chiar mai mult – de a căuta surse suplimentare de informare faţă de acestea şi faţă de bibliografia indicată: În primul rând, economia este esenţială pentru a înţelege lumea în care trăim şi muncim, deoarece activitatea economică este una principală între activităţile umane. Un al doilea motiv este că o cunoaştere a noţiunilor economice de bază vă poate pregăti pentru a participa cu mai mult succes în economia globală a secolului XXI bazată pe cunoaştere şi informaţie.

Fundamental economia este despre comportamentul de a alege, cu privire la modul în care indivizii, familiile, firmele şi guvernele utilizează resursele limitate, astfel încât să maximizeze bunăstarea economică a părţilor interesate. Un al treilea motiv pentru a studia economia este că vă poate oferi o mai bună înţelegere a obiectivelor, metodelor şi limitărilor politicii economice a guvernului.

În concluzie, să spunem şi că ştiinţa economică abordează şi oferă, chiar dacă nu întotdeauna infailibil, răspunsuri pentru multe dintre problemele lumii contemporane, cu care ne confruntăm zilnic ca indivizi, comunităţi mai mici sau mai mari, locale, naţionale şi mondiale:

consumul şi epuizarea resurselor naturale; creştere demografică şi poluare; pieţe libere sau control guvernamental;

impozite şi cheltuieli guvernamentale; şomaj şi inflaţie; creştere sau recesiune.

2. Ce este economia?

Dacă punem această întrebare unor trecători de pe o stradă oarecare vom primi probabil de la fiecare câte un răspuns diferit, mai simplu sau mai complicat, mai corect sau mai îndepărtat de rigoarea ştiinţifică, în funcţie de pregătirea fiecăruia. Unele dintre posibilele răspunsuri sunt:

„este vorba despre studiul banilor”; „ea are de a face cu afacerile, cu profitul si pierderea

si aşa mai departe”; „ea se ocupă cu modul în care societatea doreşte să

distribuie bogăţia”; „este căutarea de modele matematice care descriu

evoluţia preţurilor”. Toate aceste teme, dar şi

multe altele, fac obiectul analizei ştiinţei economice, care s-a dezvoltat continuu începând cu sec. XVIII, când în anul 1776

apare la Londra prima lucrare cu caracter economic „An inquiry into the nature and causes of the wealth of nations” – „O cerecetare asupra naturii şi cauzelor averii naţiunilor” (cunoscută prescurtat ca „Wealth of Nations” – „Averea naţiunilor”) a scoţianului Adam Smith, considerat părintele ştiinţei economice. Având în vedere faptul ca ştiinţa economică este cea mai tânără dintre ştiinţele studiate de către om şi multitudinea de teme pe care le analizează, teme care s-au multiplicat odată cu revoluţia industrială şi cu fantastica dezvoltarea economică pe care o cunoaşte umanitatea începând cu sex XIX, precum şi punctele de vedere diferite în abordarea temelor economice şi mai ales în soluţiile propuse de către economişti pentru diverse probleme este aproape imposibil de dat o definiţie exhaustivă a ştiinţei economice şi a obiectului său de studiu.

Adam Smith (1723-1790)

economist, filozof şi om politic scoţian

Coperta primei ediţii (1776) a lucrării Wealth of Nations

Să vedem ce se înţelege prin cuvântul economie pornind de la etimologia sa şi de la explicarea sa din dicţionarele limbii române. Etimologic cuvântul economie provine din limba greacă, prin unirea cuvintelor „oikos” = casă, gospodărie şi „nomos” = lege, având înţelesul de administrare a unei gospodării individuale. În DEX 1998 avem: ECONOMÍE, (2, 3) economii, s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Economie națională = totalitatea activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat pe plan național prin mecanisme proprii de funcționare. Economie politică = știință a administrării unor resurse și mijloace limitate, care studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul căreia produsele muncii iau cu precădere forma de mărfuri. Economie naturală = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fără intermediul schimbului. ♦ Ramură, sector de activitate (productivă). 2. Folosire chibzuită a mijloacelor materiale sau bănești, limitată la strictul necesar în cheltuieli; cumpătare, chibzuială, măsură. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiți și păstrați pentru satisfacerea anumitor trebuințe. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a părților unei lucrări, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcătuire, compoziție

în Noul DEX (2002): ECONOMÍE ~i f. 1) la sing. Ansamblul elementelor care privesc producerea, distribuția și consumul bunurilor materiale. ◊ ~ națională totalitate a ramurilor de producție dintr-o țară. 2) la sing. Stare economică a unei ramuri de activitate umană. ~a industriei. 3) la sing. Știință care se ocupă cu studiul activității economice a societății umane. 4) Chibzuință în folosirea bunurilor materiale; măsură în consum, în cheltuieli. Regim de ~. 5) mai ales la pl. Bani strânși cu un scop anumit; rezervă de bani. ◊ Casă de ~i casă unde se depun banii pentru păstrare. [G.-D. economiei] /<fr. économie, lat. economia in Dicţionarul de neologisme (1986): ECONOMÍE s.f. 1. Totalitatea relațiilor de producție dintre oameni care alcătuiesc baza societății într-o anumită epocă. ◊ Economie națională = totalitatea ramurilor de producție și de muncă ale unei țări; economie politică = știință care studiază dezvoltarea relațiilor sociale de producție în intercondiționarea lor cu forțele de producție, legile producției sociale, repartiției și schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor orânduiri sociale în succesiunea lor istorică. 2. Chibzuință, cumpătare (în cheltuieli, în folosirea banilor, a materialelor etc.). 3. (La pl.) Rezervă de bani; bani agonisiți. 4. Alcătuire, compoziție a planului unei lucrări, a tratării unei chestiuni etc. [Gen. -iei. / cf. fr. économie, it. economia, lat. oeconomia, gr. oikonomia – gospodărire]. Este de remarcat că în limba română avem trei înţelesuri pentru cuvântul economie:

- totalitatea activităţilor şi a ramurilor de producţie dintr-o zonă geografică (ex. economia României, economia jud. Hunedoara, etc);

- suma de bani pentru păstrare (mai ales la plural: am economii depuse la BRD) sau o sumă care s-a plătit mai puţin pentru un bun (la magazinul Altex am găsit telefonul X mai ieftin decât la Domo şi am facut o economie de 100 lei);

- o ştiinţă şi o disciplină de studiu în licee şi universităţi, iar în limba engleză aceste înţelesuri sunt exprimate prin cuvinte separate:

- economy - când vorbim despre totalitatea activităţilor umane; - savings - când vorbim despre sume de bani păstrate sub o formă sau alta, - economics – când discutăm despre ştiinţă

În continuare vom încerca să înţelegem cu ce se ocupă ştiinţa economică urmărind evoluţia în timp a temelor pe care aceasta le-a analizat.

Apariţia ştiinţei distincte numită ECONOMIE poate fi urmărită înapoi în timp până la descoperirea că există o regularitate previzibilă în interacţiunea dintre oameni în societate şi că această regularitate a apărut fără a fi planificată de către cineva.

Cu excepţia unor lucrări cu caracter religios, juridic sau filosofic care conţineau descrieri ale actelor şi faptelor economice ale vremii, ŞTIINŢA ECONOMICĂ DEBUTEAZĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-lea cu scrierile fiziocraţilor francezi, ale lui Cantillon şi Hume şi în special ale lui ADAM SMITH, care evidenţiază pentru prima oară faptul că „economia constituie un sistem cu autoreglare, în care un om liber acţionează condus parcă de o mână invizibilă pentru a promova un scop care nu a fost parte a intenţiei sale.” şi care în „Avuţia naţiunilor” defineşte economia ca fiind „maniera în care se formează, se distibuie şi se consumă avuţiile.”

Astfel, pentru A. Smith, ECONOMIA ESTE ŞTIINTA CREĂRII ŞI ADMINISTRĂRII AVUŢIEI.

Noţiunii de avuţie i s-au dat, pe parcursul anilor, diverse înţelesuri. Astfel: - pentru mercantilisti avuţia se defineşte prin cantitatea de metale preţioase pe care o deţine o ţară, iar sfera de formare o reprezintă comerţul (circulaţia mărfurilor). - pentru fiziocraţi avuţia se formează numai în sfera producţiei agricole, în condiţiile existenţei unei ordini sociale naturale, iar schimbul nu poate fi creator de bogăţii. - pentru clasici - (Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say) - avuţia se creează în cadrul procesului productiv, indiferent de forma acestuia, prin muncă. Ca atare, bogăţia naţională depinde de productivitatea muncii iar aceasta este determinată la rândul ei de diviziunea muncii. Pentru ca diviziunea muncii şi respectiv productivitatea să genereze bogăţie, desfăşurarea activităţii economice trebuie să fie eliberată de orice constrângeri legate de dreptul de a face comerţ în ţară şi peste hotare, de alegere a profesiunii, de a desfăşura acel tip de activitate economică din care se poate obţine maximum de profit.

- pentru neoclasici, economia înseamnă ştiinţa schimbului comercial. Ei consideră că un bun nu are valoare in sine, ci capătă valoare ca rezultat al schimbului. Mărimea valorii se stabileşte pe piaţă, pe baza jocului liber dintre cerere şi ofertă, iar recunoaşterea dimensiunii ei se face prin intermediul preţului. Astfel, din ştiinţa avuţiei, economia a devenit ştiinţa schimburilor, apoi ştiinţa formării preţurilor. Este economic tot ceea ce poate fi exprimat prin preţ. Problemele de formare a preţurilor prin studiul diferitelor tipuri de piaţă devin astfel preocuparea fundamentală a economiştilor.

- în teoria economică modernă economia este definită, la modul general, drept ştiinţa alegerilor eficace.

Pornind de la trăsătura comună menţionată anterior, s-au dezvoltat o serie de definiţii concurente ale acesteia: 1. Economia este studiul alocării bunurilor materiale pentru satisfacerea nevoilor 2. Economia reprezintă studiul alocării resurselor insuficiente pentru satisfacerea unor cereri concurente. 3. Economia este ştiinţa socială care se ocupă de căile prin care oamenii şi societăţile caută să-şi satisfacă nevoile materiale şi dorinţele. 4. Economia este ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între scopuri şi resurse rare care au utilizări alternative. Ea este deci o ştiinţă comportamentală, a modului în care oamenii fac opţiuni. 5. Economia este studiul asigurării nevoilor fizice ale omului.

6. Economia este studiul modului în care oamenii şi instituţiile iau decizii cu privire la producţie şi consum şi a modului în care se confruntă cu problema rarităţii.

Pentru Paul Samuelson (1915-2009), primul economist american laureate al Premiului Nobel, economia (Economics), reprezintă „studiul modului în care societatea foloseşte resursele rare de care dispune pentru a asigura producerea şi distribuţia de bunuri şi servicii între membrii ei.”

ECONOMIA POLITICĂ De-a lungul timpului, denumirii de economie i-au fost alăturate o serie de cuvinte care

semnificau sfera de cuprindere a acesteia. Cel mai utilizat a fost cel de „politică”, provenit din grecescul „polis” = cetate, astfel economia politică a devenit ştiinţa administrării „cetăţii” şi apoi a societăţii.

Definirea Economie politice se poate grupa în cinci mari sensuri: a) Economie Politică – ştiinţă a bogăţiilor (avuţiei), cum a denumit-o Adam Smith; o concepţie clasică asupra izvorului bogăţie – munca anuală a unei naţiuni, definită de A. Smith şi asupra distribuţiei bunurilor create, definită de D. Ricardo, prin repartizarea rentei pentru pământ, a dobânzii pentru capital şi a salariului pentru muncă. Se apreciază că o ştiinţă nu se restrânge la studiul bunurilor ci la tot ceea ce concură la producţia, schimbul şi repartiţia bogăţiilor. b) Economia Politică – ştiinţa schimbului şi alternativelor – în viziunea concepţiei neoclasice. Paul Samuelson – laureat al premiului Nobel pentru economie – spunea în lucrarea sa “Economics”că “Economia Politică studiază modalităţile în care oamenii şi societatea decid, cum să utilizeze moneda, să aloce resursele productive rare în producerea bunurilor şi serviciilor variate şi să le repartizeze conform scopurilor de consum prezente şi viitoare, între diferiţi indivizi şi între colectivităţi care constituie societatea.” c) Economia Politică studiază legăturile sociale din sfera producţie, repartiţie, schimbului şi consumului. Deci, ştiinţa economică este datoare nu numai să definească noţiunile, categoriile economice: salariul, preţ etc., ci să explice formarea şi variaţia lor, dar mai ales să precizeze raporturile sociale care intervin în acest mecanism. d) Economia Politică în viziunea socio-economică, cerea trecerea de la economia materială, în care omul era considerat “atom utilitar al societăţii” la “economia umană” – care combină nu numai ideea de economie şi de materialitate, ci şi celelalte trebuinţe ale omului: educaţie, artă, religie, politică etc. În această viziune procesul social este un ansamblu de relaţii între om ca entitate biologică şi psihică şi structura unică a simbolurilor şi tehnicilor care îi permit să-şi menţină existenţa.

e) Economia Politică este o analiză “marginală”, deoarece presupune că “întotdeauna deciziile sunt luate prin aprecierea costurilor suplimentare în raport cu beneficiile suplimentare”. Trebuie remarcat că în a doua jumătate a sec. XX, odată cu apariţia statelor comuniste şi împărţirea lumii în cele două mari blocuri militaro-economice, NATO şi Tratatul de la Varşovia a existat o ezitare a economiştilor (mai ales a celor din lumea vestică liberă) în alăturarea cuvântului „politică” lângă cel de economie, pentru a evita considerentele doctrinare ale acestui înţeles.

3. Obiectul de studiu al economiei

În definirea economiei prezintă importanţă deosebită precizarea obiectului de studiu şi a finalităţii pe care o urmăreşte această ştiinţă. Ca ştiinţă social-umană, economia ar trebui să se ocupe în noile condiţii şi cerinţe, cu studiul cantitativ şi calitativ, micro şi macroeconomic al condiţiilor şi factorilor de producţie, al cadrului social în care se realizează ea, al comportamentului agenţilor economic şi al legilor economice obiective, cu scopul identificării modalităţilor teoretice şi practice de minimizare a eforturilor (cheltuielilor) şi de maximizare a rezultatelor (avuţiei), asigurării bunăstării individuale şi sociale”.

Deci răspunsul la întrebarea “care este obiectivul Economiei ?” nu este uşor de dat. Pe de o parte, pentru că în decursul celor peste două secole de dezbateri s-au formulat concepţii diferite, definiţii diferite, iar pe de altă parte, nu de puţine ori definiţiile se referă fie la economie politică, fie, mai larg, la ştiinţa economică.

Întrebările la care trebuie să răspundă ştiinţa economică sunt, înprincipal, următoarele: - CE tip de bunuri să se producă, în CE cantităţi şi în CE scop - al consumului imediat (bunuri de consum) sau al investiţiilor (bunuri de producţie) ; - CUM să se producă, de către cine , cu ce tip de tehnologii, şi în cadrul cărei forme de proprietate ; - PENTRU CINE să se producă, cum să se distribuie producţia obţinută şi care să fie principiile care să guverneze modul de redistribuire a veniturilor între membrii societăţii; În funcţie de modul în care societatea a dat răspuns celor trei întrebări se disting următoarele forme de organizare ale economiei a. economia autarhică (închisă) – în care ce să se producă, cum să se producă şi pentru cine să se producă este în întregime rezultatul deciziei producătorului, deoarece el îşi dimensionează producţia în funcţie de nevoile pe care trebuie să şi le satisfacă şi de resursele de care dispune, urmărind drept singur scop satisfacerea cât mai deplină a trebuinţelor sale şi a gospodăriei (familiei) proprii, în calitate de unic consumator a ceea ce produce . b. economia de schimb – în care, în funcţie de polul de decizie, răspunsul la cele trei întrebări este dat de către: - piaţă - in cadrul economiei libere de piaţă; - piaţă şi stat - în cadrul economiei mixte; - stat - în cadrul economiei centralizate, de comandă sau planificată.

CAP. 1 Notiuni introductive

1.1. Nevoi şi resurse 1.1.1. Nevoi, dorinţe, cereri

Nevoile (trebuinţele) au apărut odată cu apariţia purtătorului lor natural, omul. Ele au existat şi s-au manifestat în mod diferit în diferitele momente ale evoluţiei societăţii umane, dar esenţa lor a rămas şi rămâne aceeaşi. În sens general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale existenţei şi dezvoltării umane. Acoperirea lor generează relaţii de tip socio – economic ce îşi găsesc reprezentarea în modul de organizare economică şi societală.

Nevoile (trebuinţele) sunt definite ca stări de privaţiune resimţită de către om.

Studiul nevoilor umane a intrat în sfera de preocupare a filosofilor, sociologilor şi psihologilor. Ei au demonstrat că trebuinţele individuale sunt de două tipuri:

- naturale (înnăscute), moştenite genetic – în marea lor majoritate legate de capacitatea de supravieţuire a individului;

- dobândite (însuşite) ca urmare a influenţei exercitate de schimbările societal-economice asupra fiecărei generaţii.

O altă clasificare a nevoilor este: – nevoile fizice: pentru hrană, îmbrăcăminte, căldură, etc.; – nevoile sociale: pentru locuinţă si sănătate, loc de muncă, etc.; – nevoile individuale: pentru cunoaştere si auto-exprimare.

Psihologul Abraham Maslow, în articolul "A theory of human motivation" (O teorie a motivaţiei umane) din Psychological Review, 1943, a clasificat trebuinţele umane în cinci categorii prezentate în ordinea importanţei lor pentru individ.

Maslow consideră că indivizii îşi satisfac trebuinţele în funcţie de nivelul de ierarhizare propriu, dar că orice individ ra-ţional va trece la satisfacerea unui nivel superior al trebuinţelor numai după ce în prealabil a reuşit să-şi satisfacă trebuinţele situate pe nivelurile inferioare. În conformitate cu ierarhizarea făcută de Maslow, primul nivel (cel de bază) cuprinde trebuinţele fiziologice (de hrană, îmbrăcăminte, etc.), nevoi primare care determină însăşi capacitatea de existenţă, de supravieţuire a fiinţei umane.

Cel de-al doilea nivel cuprinde trebuinţele legate de securitate şi siguranţă: de adăpost, siguranţă (inexistenţa pericolelor), capacitatea de a prevedea anumite pericole, etc.

Ele există concomitent cu cele fiziologice, dar sunt acoperite numai după ce nevoile primare au fost satisfăcute de fiecare la un nivel acceptat de fiecare ca fiind suficient. Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduce la apariţia unui sentiment de nemulţumire, frustrare şi descurajare care influenţează individul, la fel ca şi societatea în sensul scăderii performanţelor

Piramida lui Maslow

Nivelul al treilea cuprinde nevoile societale, de afiliere şi de satisfacere a relaţiilor interumane. Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduce la apariţia unui sentiment de nemulţumire, frustrare şi descurajare care îşi pune amprenta asupra eficienţei individuale şi de ansamblu a societăţii. Nivelul al patrulea cuprinde trebuinţele legate de stimă, de recunoaştere a eului şi se referă la nevoia fiecărui individ de a fi respectat de către ceilalţi, de a i se recunoaşte prestigiul şi realizările de către membrii organizaţiei în care trăieşte sau de către societate. Nivelul al cincilea cuprinde trebuinţele legate de autodepăşire, de perfecţionare a talentelor de creaţie şi achiziţii deosebite în cadrul profesiei. Aici sunt incluse şi nevoia de libertate de acţiune şi de expresie, cunoaştere şi înţelegere.

Psihologul american a reprezentat ierarhizarea trebuinţelor sub forma unei piramide, care are la bază nevoile primare, proprii tuturor indivizilor, iar la vârf nevoia de autodepăşire, proprie unui număr restrâns de indivizi.

Trebuie remarcat faptul că între două sau mai multe nevoi se pot stabili relaţii de - asociere sau complementaritate, - de contrapunere sau concurenţă - excludere şi de indiferenţă. Deşi reprezintă forme de manifestare individuale, trebuinţele, privite în totalitatea lor

acţionează în conformitate cu o serie de legităţi conceptualizate în următoarele trăsături ale nevoilor:

1.O trebuinţă va fi acoperită numai după ce au fost acoperite, parţial sau total trebuinţele situate pe nivelurile de ierarhizare inferioare.

2. O trebuinţă odată satisfăcută nu generează în mod automat apariţia şi implicit nevoia de acoperire a unei alte nevoi, situate pe acelaşi palier sau pe paliere superioare.

3. Există dorinţa înnăscută a individului de a încerca să parcurgă satisfacerea tuturor nivelelor de ierarhii ale trebuinţelor.

4. Cu cât nevoile se situează pe un palier mai ridicat, cu atât satisfacerea lor este mai dificilă.

Dorinţele sunt formele pe care le iau nevoile, aşa cum sunt modelate de 1)personalitatea, educaţia şi cultura individului şi 2)prin influenţa mediului social, economic, politic.

Cererile sunt dorinţele care sunt susţinute de existenţa unor resurse de susţinere a unui schimb (în general resurse băneşti necesare achiziţiei unui bun).

În urma cererii rezultă achiziţia şi consumul acelui bun şi satisfacerea nevoii,

Valoarea bunului reflectă avantajele obţinute de consumator din utilizarea sau posesia sa, comparativ cu costurile necesare procurării lui.

Satisfacţia consumatorului depinde de valoarea percepută de acesta şi de costul suportat pentru a intra în posesia produsului respectiv.

Satisfacţia reflectă modul în care au fost atinse solicitările consumatorului legate de produs si de preţul plătit pentru aceasta, existând următoarele stări ale consumatorului:

- mulţumire, atunci când performanţa bunului este egală cu aşteptările; - încântare, atunci când performanţa bunului este mai mare decât aşteptările; - dezamăgire, atunci când performanţa bunului este sub aşteptări.

1.1.2. Resurse Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor, directe sau

indirecte ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi extrase şi sunt efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.

Punctul de plecare în analiza economică îl constituie resursele economice productive

ca ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale şi în prestarea de servicii.

Indiferent de felurile lor şi de modificarea continuă a acestora, resursele pot fi analizate atât ca a) stocuri, cât şi ca b) fluxuri (ca existent la un moment dat şi ca proces de atragere şi utilizare economică a lor într-o perioadă de timp). Legătura permanentă dintre cele două stări ale resurselor se realizează prin însuşi procesul economic, proces în care ele apar atât ca intrări în producţie, cât şi ca ieşiri din aceasta. Producţia însăşi este apreciată prin soldul resurselor în perioada de referinţă.

Clasificarea resurselor

După importanţa lor resursele pot fi: primare – potenţialul demografic, potenţialul de resurse naturale derivate – formate pe baza celor primare. Sunt rezultatul folosirii şi acumulării

resurselor primare, ele potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice. (ex: maşini, utilaje, cunoştinţe etc.)

În funcţie de purtătorii lor materiali, resursele pot fi: naturale sau umane

Resursele materiale includ atât resursele naturale primare cât şi pe cele derivate (adică rezultate din acumularea şi folosirea resurselor primare).

În categoria resurselor materiale se cuprind materiile prime şi materialele derivate din acestea, echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie, infrastructurile economice, etc. Resursele umane cuprind atât resurse primare - omul cu calităţile şi capacităţile sale fizice şi intelectuale cât şi cele derivate - stocul de învăţătură, cunoştinţe, potenţialul antreprenorial şi inovaţional, etc.

Cea mai generală clasificare a resurselor economice constă în delimitarea lor în : - resurse materiale: include atât resursele naturale primare cât şi cele derivate; - resurse umane: stocul de învăţământ şi ştiinţă, potenţialul inovaţional; - resurse financiare: bani, credite, acţiuni, etc.; - resurse informaţionale: date, modele, sisteme, etc.

Privite la nivel naţional resursele ca stoc se prezintă sub forma avuţiei naţionale ce

reprezintă potenţialul material, natural, financiar şi uman de care dispune o ţară, o societate la un moment dat şi care exprimă posibilităţile ei de dezvoltare.

Avuţia naţională caracterizează starea economică a unei ţări, puterea ei economică şi, în ultimă instanţă, gradul bunăstării poporului acesteia.

Ansamblul elementelor avuţiei naţionale intrate sau care pot fi atrase în circuitul economic constituie potenţialul economic al unei tari

1.2. Frontiera posibilităţilor de producţie

Presupunând că dispunem de resursele R1, R2, … Rn şi că se produc bunurile X şi Y putem defini frontiera (curba) posibilităţii de producţie (FPP) ca fiind:

1. curba care separă zona producţiei posibile a unor combinaţii de cantităţi din bunurile produse cu resursele disponibile de zona producţiei imposibile;

2. locul geometric al combinaţiilor maxim posibile de cantităţi ale bunurilor produse în cazul utilizării optime a resurselor

Frontiera posibilităţilor de producţie

Starea producţiei este acea combinaţie a cantităţilor bunurilor produse la un moment dat dintr-o combinaţie de resurse disponibile. În figura alăturată avem următoarele stări ale producţiei:

Stări ale producţiei

A(XA, YA) şi B (XB, YB), aflate pe FPP , deci în aceste situaţii se obţine maximul de producţie posibilă cu acele resurse şi în acele moment, dar în combinaţii diferite ale cantităţilor din cele două bunuri;

C(XC, YC) aflată în zona producţiei posibile, dar când nu se obţine cantitatea maximă de producţie posibilă;

D(XD, YD) în zona producţiei imposibile cu acele resurse şi în acel moment.

Stările producţiei şi frontiera posibilităţilor de producţie ne permit să definim următoarele

noţiuni care fac obiectul, printre altele, ale ştiinţei economice: raritate alegere şi cost de oportunitate eficacitate şi eficienţă creştere economică

1.3.Raritate

Existenţa stărilor imposibile ale producţiei (punctual D de pe grafic) şi a zonei producţiei

imposibile, în condiţiile unei utilizări optime şi raţionale a resurselor, se datorează limitării cantităţii de resurse disponibile la acel moment dat.

În această situaţie o sporire a producţiei este posibilă fie prin atragerea de noi resurse în acel moment, fie prin dezvoltarea unor metode (tehnologii) mai performante de producţie, dar acest aspect va fii tratat mai pe larg la analiza creşterii economice.

Raritatea este caracteristica resurselor şi a bunurilor economice ce constă în insuficienţa

cantităţii lor în raport cu cantitatea cerută. Indiferent că fac parte din categoria resurselor primare sau a celor derivate, resursele de

care dispune omenirea sunt limitate, ceea ce conduce la formularea unei legi economice: Legea rarităţii resurselor care spune că volumul, structura şi calitatea resurselor şi

bunurilor economice evoluează mai lent decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane.

1.4. Alegere şi cost de oportunitate

1.4.1 Alegere. Principii economice fundamentale ale alegerii.

Este evident ca la un moment dat este imposibilă existenţa stării de producţie din punctul D de pe grafic, situaţie în care producătorul fie renunţă la cantitatea XD – XA din bunul X pentru a ajunge in punctul A de pe FPP, fie renunţă la cantitatea YD – YB pentru a ajunge în punctul B, fie renunţă simultan la cantităţi din cele două bunuri pentru a ajunge pe FPP între punctele A şi B, fie se îndreaptă spre alte puncte ale FPP situate intre punctul A şi intersecţia FPP cu ordonata OY sau între punctul B şi intersecţia FPP cu abscisa OX.

Toate aceste opţiuni de producţie reprezintă alegeri ale producătorului şi sunt determinate de raritatea resurselor.

Limitarea resurselor ridică producătorilor şi consumatorilor problema alocării resurselor (alegerii).

Drept urmare, consumatorul trebuie să aleagă alternative de consum care se încadrează în restricţiile impuse de propriul buget, iar producătorul să aleagă acel program de fabricaţie ce poate fi realizat cu resursele materiale, umane, băneşti de care dispune.

Astfel, ştiinţa economică se ocupă cu gestiunea rarităţii şi cu alegerile şi, aşa cum spune Maurice Allais: ”Economia are ca obiect de cercetare modalitatea de satisfacere cât mai bună a nevoilor practic nelimitate ale oamenilor cu ajutorul resurselor şi cunoştinţelor limitate pe care le posedă şi definirea instituţiilor în cadrul cărora aceste obiective pot fi atinse.”

La baza alegerilor făcute de către producători şi consumatori stau următoarele principii economice fundamentale:

1. Principiul raţionalităţii; 2. Principiul eficienţei; 3. Principiul optimalităţii; 4. Principiul echilibrului. Să discutăm pe scurt aceste principii:

1. Principiul raţionalităţii stipulează că producătorul sau consumatorul nu acţionează în mod constant împotriva propriului interes (imposibilitatea acceptării alternativelor ce duc la pierderi). 2. Principiul eficienţei este cel pe baza căruia se afirmă că scopul oricărui producător sau consumator este cel conform căruia măsura satisfacţiei obţinute ca urmare a acceptării unui sacrificiu trebuie să depăşească măsura sacrificiului făcut (mărimea rezultatelor devansează mărimea efortului implicat). 3. Principiul optimalităţii spune că producătorii şi consumatorii acţionează astfel încât să-şi maximizeze avantajele obţinute cu un efort dat sau să-şi minimizeze efortul depus pentru obţinerea unui efect dat (alegerea alternativei care corespunde cel mai bine din punct de vedere al scopului urmărit). 4. Principiul echilibrului presupune ca preţul la care are loc efectiv tranzacţia să fie rezultatul unei ajustări continue până în punctul în care cererea devine egală cu oferta.

Astfel, PROBLEMA GENERALĂ A ECONOMIEI este utilizarea eficientă a resurselor limitate prin alegerea şi ierarhizarea scopurilor în care acestea sunt folosite pentru satisfacerea cât mai bună a nevoilor. 1.4.2. Cost de oportunitate

Presupunând că orice producător se află într-o stare a producţiei aflată pe frontiera posibilităţilor de producţie, adică în unul dintre punctele A sau B de pe grafic, o deplasare a sa dintr-o stare de producţie în altă stare de producţie implică renunţarea la a obţine o cantitate dintr-un bun în favoarea obţinerii unei cantităţi suplimentare din celălalt bun. Astfel, în figura alăturată, la trecerea din starea A în starea B avem: un câştig în cantitatea de bun X egal cu: ∆X = XB – XA > 0 pierdere în cantitatea de bun Y egală cu: ∆Y = YB – YA < 0

Trecerea de la o stare de producţie la

o altă stare de producţie, ambele aflate pe FPP

Astfel, raritatea (insuficienţa) resurselor şi multitudinea posibilităţilor lor de utilizare fac ca alegerea uneia dintre utilizări să fie însoţită de sacrificarea celorlalte utilizări. Prin urmare,

câştigul obţinut în producerea unei cantităţi suplimentare din bunul X poate fii „măsurat” prin pierderea suferită în producţia bunului Y. Putem defini costul de oportunitate astfel:

1. Costul de oportunitate măsoară “căştigul” obţinut prin “pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate datorită alegerii făcute; 2. Costul de oportunitate este aprecierea, în valoare fizică şi/sau monetară, celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere. Ne punem întrebarea cât costă în bunul Y, producerea unei unităţi în plus din bunul X? Răspunsul îl aflăm prin regula de trei simplă: ∆X ……………………………….. ∆Y

1 ……………………………….. XopC

deci: X

YCX

op

şi, similar: Y

XCY

op

Deci: COSTUL DE OPORTUNITATE AL UNEI UNITĂŢI DINTR-UN BUN este raportul

dintre cantitatea (valoarea) bunului la care s-a renunţat şi cantitatea bunului care s-a produs în plus. În triunghiul dreptunghic CAB (C=90o) avem:

tgtgBC

AC

X

YCX

op

Considerând frontiera posibilităţilor de producţie (FPP) ca o funcţie Y = f(X) şi trecând la limită (BC → 0, adică considerând o creştere infinitezimală a producţiei bunului X, vom avea o scădere infinitezimală a producţiei bunului Y, adică şi AC → 0), vom avea:

dx

dftgtg

BC

AC

X

YCX

op

,

adică, într-un punct al FPP, costul de oportunitate este egal cu panta tangentei la graficul FPP. Din forma FPP rezultă următoarele legii ale costului de oportunitate:

1. Legea costul de oportunitate este negativ. O creştere a producţiei unui bun conduce la scăderea producţiei din celalalt bun. Această lege se reflectă în faptul că FPP este o curbă descrescătoare, adică derivata întâi a FPP este negativă (unghiul α > 90o).

2. Legea costului de oportunitate crescător. Costul de oportunitate al unui bun creşte odată cu creşterea producţiei acelui bun Această lege se reflectă în faptul că FPP este o curbă concavă, adică şi derivata a doua este negativă şi panta tangentei la grafic este crescătoare ( BA tgtg , deoarece unghiurile α sunt mai mari ca 90o)

2’ Legea costului de oportunitate crescător poate fii exprimată şi ca Legea randamentelor descrescătoare, cunoscută şi ca Legea diminuării outputului Sporirea succesivă a cantităţii utilizate dintr-o anumită resursă, în condiţiile în care cantităţile utilizate din celelalte resurse rămân constante, determină creşteri din ce în ce mai mici ale outputului.

1.5. Eficienţă şi eficacitate 1.5.1. Pierdere de bunăstare

Pentru o economie aflată într-o stare a producţiei sub frontiera posibilităţilor de producţie (în punctul C din graficul alăturat) înseamnă că nu se atinge maximul producţiei posibile. Cauzele care conduc la această situaţie sunt:

- o risipă a resurselor disponibile, prin utilizarea lor ineficientă;

- neutilizarea tuturor resurselor disponibile. Într-o o economie aflată într-o stare

de producţie sub FPP datorată utilizării incomplete a resurselor se spune că are loc o pierdere netă de bunăstare datorată neutilizării resurselor.

Stare a producţiei aflată sub FPP

O astfel de economie este obligată să se deplaseze spre una dintre stările producţiei aflată pe FPP (în figură spre pct A sau B sau alt punct de pe FPP), deplasare care nu este însoţită de scăderea producţiei unora dintre bunuri pentru creşterea producţiei altor bunuri. Astfel, într-o economie aflată într-o stare de producţie situată sub curba FPP costul de oportunitate este nul (se spune şi că o astfel de economie nu are cost de oportunitate). Dacă în înţelesul din dicţionarele limbii române cuvintele eficienţa şi eficacitate sunt considerate sinonime, în înţeles economic şi ingineresc cele două cuvinte definesc noţiuni diferite. 1.5.2. Eficacitate (effectievness – în engleză)

Prin eficacitate se înţelege: a) gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru o activitate sau b) raportul dintre rezultatul efectiv şi efectul proiectat al activităţii respective

O măsură a eficacităţii poate fii considerat raportul:

proiectatrezultatul

obtinutrezultatuleaeficacitat

Cu alte cuvinte eficacitatea înseamnă a face CE trebuie, o exprimare a sa în engleză putând fi făcută prin „doing right things” – a face lucrurile care trebuie (a face lucrurile corecte). 1.5.3. Eficienţă (efficiency – în engleză)

Prin eficienţă se înţelege: a) Utilizarea optimă a resurselor disponibile într-o acţiune şi b) Raportul dintre rezultatul obţinut şi efortul depus pentru obţinerea sa. O măsură a eficienţei poate fii considerat raportul:

depusefortul

obtinutrezultatuleficienta

Cu alte cuvinte eficienţa înseamnă a face CUM trebuie lucrurile, o exprimare a sa în engleză putând fi făcută prin „doing things right” – a face lucrurile cum trebuie (a face corect lucrurile).

Eficienţa se poate exprima sub două moduri: a) fie ca maximizarea rezultatului având la dispoziţie anumite resurse b) fie ca minimizarea consumului de resurse în condiţia obţinerii aceluiaşi rezultat.

1.5.4. Performanţa

Eficienţa şi eficacitatea sunt două noţiuni pe de o parte complementare şi, pe de altă parte antagoniste şi, împreună, definesc performanţa.

Complementarismul lor rezidă în faptul că eficacitatea fără eficienţă nu este benefică deoarece se consumă prea multe resurse, chiar dacă se ajunge în cele din urmă la rezultatul dorit şi nici eficienţa singură nu este de dorit deoarece degeaba se obţine cel mai bun rezultat din resursele disponibile dacă acest rezultat nu este cel dorit.

Astfel, performanţa poate să fie definită ca eficacitate obţinută în condiţii eficiente.

Performanţa = eficacitate + eficienţă

şi poate fi exprimată prin a face cum trebuie lucrurile care trebuie (doing right things right) Antagonismul celor două rezultă din faptul că o concentrare a atenţiei preponderent

asupra creşterii eficienţei poate conduce la diminuarea neatingerea scopului (o diminuare a eficacităţii) şi invers.

Astfel, performanţa înseamnă atingerea unui raport optim între rapiditatea stabilirii scopului şi a adoptării a deciziilor şi calitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii acestora.

1.6. Factorii de producţie

Factorii de producţie constau din resursele economice atrase în circuitul productiv. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi

utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de producţie. Astfel, resursele rare (limitate) de care dispune societatea şi pe care le utilizează, prin

intermediul firmelor, în scopul producerii bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii trebuinţelor poartă numele de factori de producţie.

Pentru economiştii clasici (Jean Baptiste Say, David Ricardo) orice proces de producţie se poate desfăşura cu ajutorul a trei factori de producţie:

1) doi factori de producţie primari: munca şi natura (pământul) şi 2) un factor de producţie derivat: capitalul.

În literatura de specialitate contemporană se constată, pe lângă factorii de producţie definiţi de către clasici, apariţia unor factori care îşi găsesc sau nu întotdeauna corespondent într-o formă materială. Apar astfel drept factori: întreprinzătorul (antreprenorul), progresul tehnic, informaţia, etc. 1.6.1. Munca

Bogatia unui popor nu sta in bani , ci in munca – Mihai Eminescu Funcţionarea oricărui sistem de producţie este de neconceput fără participarea omului. Orice activitate economică este, în acelaşi timp, şi înainte de toate, o activitate socială.

Omul este, în acelaşi timp, subiect şi obiect al activităţii economice, în calitate de purtător a trebuinţelor care trebuiesc satisfăcute prin intermediul ei şi de executant al procesului productiv în care are loc combinarea resurselor materiale şi non materiale în scopul satisfacerii trebuinţelor.

Activitatea economică a indivizilor este în acelaşi timp profesională deoarece ea se situează cel mai adesea în cadrul întreprinderii şi are ca obiect producţia, dar şi particulară, deoarece ea are loc în interiorul gospodăriilor şi implică consumul de bunuri pentru satisfacerea celor mai diverse nevoi

Munca poate fii definită ca o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.

Munca este un factor primar, originar, de producţie. Adesea se afirmă că o asemenea apreciere este valabilă doar pentru munca simplă, cea complexă (calificată şi înalt calificată) fiind un factor derivat, respectiv un veritabil capital uman.

Practic, nici unul din factorii de producţie luaţi izolat, sau, altfel spus, toţi ceilalţi factori de producţie, cu excepţia muncii, priviţi în unitatea lor, nu ar putea deveni productivi dacă nu ar fi puşi în valoare şi utilizaţi prin munca omului.

Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant, ea este aceea care produce factorii derivaţi de producţie, ea antrenează ceilalţi factori, îi combină şi îi utilizează eficient.

Premisa generală a factorului de muncă este populaţia, ca o condiţie indispensabilă a existenţei societăţii însăşi, şi al cărei rol economic se concretizează în aceea că este suport al factorului primordial de producţie, că reprezintă destinatarul şi consumatorul virtual al rezultatelor oricărei activităţi economice.

Potenţialul de muncă al unei naţiuni se delimitează şi se concretizează pe baza unei scheme care începe cu structura demografică cea mai cuprinzătoare. Dimensiunile, structurile generale şi dinamica populaţiei unei ţări depind de procesele demografice esenţiale, generale (natalitate şi mortalitate), ca şi de soldul migraţiei internaţionale, ca rezultat al raportului dintre emigrări şi imigrări.

Mărimea absolută a populaţiei adulte, ca şi ponderea ei în totalul populaţiei depind de mai mulţi factori demografici, sociali, educaţionali, politici cum sunt:

• evoluţia demografică anterioară, respectiv structurile pe sexe şi vârste existente; • durata oficială a şcolarizării obligatorii şi gradul de cuprindere a tinerilor în şcoli şi

facultăţi; • reglementările privind vârsta de pensionare; • speranţa medie de viaţă etc. Dimensiunea populaţiei active (populaţia adultă din care se scad cei inapţi de muncă şi

cei peste vârsta de pensionare) este influenţată de o serie de factori sociali, economici, de asistenţă sanitară care, direct sau indirect, stau la baza mărimii şi dinamicii celor inapţi de muncă.

Dacă, din această categorie de populaţie, se scad persoanele care, pe baza unor decizii de familie, au hotărât să rămână casnice, ca şi elevii, studenţii şi militarii în termen, se obţine populaţia activă disponibilă, respectiv potenţialul de muncă al unei ţări.

Transformarea muncii în factor de producţie a presupus existenţa producţiei de mărfuri. Munca a devenit din activitate umană, factor de producţie atunci când, pe baza

proprietăţii particulare, s-a trecut de la munca în sistem de sclavie şi de dependenţă feudală la munca meşteşugarului liber şi a fermierului având parcela sa de pământ. Apoi, ea s-a dezvoltat ca atare în contextul proprietăţii private şi privat-asociative când s-a transformat, deci, în muncă salariată. 1.6.2. Natura (pământul) Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente la care oamenii fac apel pentru a produce. Aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin muncă.

În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării vieţii însăşi, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi social-economice.

Formele de existenţă a factorului natural al producţiei sunt cea materială – substanţele şi cea nematerială – energia.

Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropriat-o, este pământul, care, din punct de vedere economic, include şi apa. Toate activităţile umane sunt legate într-un fel sau altul, direct sau indirect, de pământ.

Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin câteva trăsături specifice: a) El este un dat preexistent omului, adică un element neprodus de om. Societatea umană nu este posibilă fără Terra, aceasta fiind:

- locul de amplasament al societăţii umane însăşi; - suport material al oricărei activităţi; - furnizor (rezervor) de materii prime date o dată pentru totdeauna (zăcăminte

neregenerabile) sau reproductive anual (recoltele); - magazie “originară” de resurse naturale;

b) Pământul este un element durabil şi teoretic indestructibil. Ca factor de producţie originar, el nu trebuie confundat cu terenul agricol (capital

imobiliar) şi nici cu amenajările făcute şi încorporate în pământ (capital acumulat). c) Pământul este limitat; suprafaţa totală este constantă şi, în consecinţă factorul

respectiv este virtualmente rar. Deci, resursele naturale sunt în acelaşi timp neproductibile şi neproduse, limitate

şi nereînnoibile.

Problemele privitoare la factorul natural se regăsesc prin definiţie în teoria despre sectorul primar al economiei. Ele se concretizează în sumedenia de influenţe exercitate de mediul fizic (geografic, topografic, climatic, hidrografic, pedologic, geologic etc.)

Unii specialişti fac distincţie între resursele naturale ale subsolului şi pământul ca fond funciar (terenuri agricole, păşuni, vii, livezi, păduri, luciul apelor interioare).

Resursele subsolului şi cele energetice pot să fie: - certe şi ipotetice; - exploatabile şi neexploatabile; - neregenerabile şi regenerabile.

Funcţiile specifice ale pământului – fond funciar pot fi redate astfel: - suport şi mediu de viaţă pentru toate plantele terestre; - sursă principală de elemente nutritive şi rezervorul principal de energie pentru

organismele vii; - receptor şi regulator al umidităţii în sistemul sol-apă-plantă.

Importanţa deosebită a fondului funciar decurge din următoarele: funcţiile specifice ale solului nu pot fi înlocuite cu nimic şi de nimeni; lumea va

depinde de energia şi substanţa pământului; el este un corp natural viu, o resursă cu un potenţial de producţie regenerabil

(utilizarea raţională nu duce la epuizarea, ci la ameliorarea lui); singura resursă naturală de producere a alimentelor şi a unor materii prime

agrosilvice de mare importanţă; caracterul limitat şi diferenţiat calitativ pe zone şi ţări.

Abundenţa şi penuria de resurse naturale au avut şi au efecte multiple şi contradictorii asupra oamenilor şi popoarelor: abundenţa a favorizat hotărâtor avântul industriei, iar penuria a împins uneori unele ţări spre acaparări teritoriale, spre războaie.

Puterea economică a unei ţări este în prezent direct legată de o agricultură prosperă şi de resurse minerale strategice. 1.6.3. Capitalul Cuvântul "capital", de origine latină (caput = cap) a fost utilizat cu sensul de stoc de mărfuri sau cantitate de bani aducătoare de dobândă în Italia în secolul al XII-lea. Timp îndelungat, el a avut sensul de capital bănesc al unei întovărăşiri (corporaţii) sau a unui negustor. În secolul al XVII-lea Francois Quesnay îl foloseşte cu sensul de "instrument de producţie", iar mai târziu termenul capătă şi sensul de patrimoniu sau bogăţie a unei naţiuni. În sec. XIX, Karl Marx consideră capitalul exclusiv drept mijloc de producţie, rezultat al unei munci anterioare, sau, cu alte cuvinte, "muncă acumulată" care are capacitatea de a crea un venit în urma refolosirii în cadrul procesului productiv.

În ultimele două secole (XIX şi, în special XX), conţinutul şi sfera capitalului au fost supuse unei ample şi continue dezbateri. Adesea, lupta de idei în jurul acestui concept a luat

mai ales o turnură politico-ideologică şi mai puţin una metodologico-ştiinţifică. Să mai reţinem şi faptul că termenul respectiv a stat la baza unui tip de proprietate şi a unei societăţi (capitalist, capitalism), iar în a doua jumătate a sec. XX lumea a fost împărţită în cele doua mari blocuri politico-economico-militare: lumea liberă, cu economie de piaţă – reprezentată de SUA şi blocul militar NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi lumea comunistă, cu economie dirijată – reprezentată de URSS şi blocul militar Tratatul de la Varşovia.

În prezent, termenul "capital" este utilizat în două sensuri: pentru a defini o sumă de bani aflată la dispoziţia unei persoane fizice sau juridice

şi atunci reprezintă capitalul financiar pentru a defini stocul de bunuri economice destinate utilizării imediate sau

ulterioare în cadrul procesului productiv în scopul obţineri de noi bunuri sau servicii, situaţie în care avem de-a face cu capitalul real sau tehnic.

Capitalul este acel factor de producţie care constă din ansamblul bunurilor produse anterior şi reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor economici producători şi folosite pentru obţinerea altor bunuri materiale şi servicii, destinate vânzării cu avantaj economic, cu profit.

Spre deosebire de factorii primari de producţie, capitalul se caracterizează deci prin: - el este un rezultat al proceselor economice anterioare; - constă din bunurile intermediare, din bunurile mijloace de producţie; - în sfera sa se include doar banii activi.

Capitalul factor de producţie are în condiţiile actuale o structură tehnică şi materială foarte eterogenă.

Împărţirea care prezintă interes deosebit, în acest context, este cea care contrapune capitalul fix celui circulant. Criteriile care stau la baza împărţirii capitalului tehnic în fix şi circulant sunt:

modul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de bunuri; felul în care ele se consumă în activităţile economice; modalităţile de înlocuire a acestora în momentul când sunt consumate sau uzate.

Capitalul fix este, deci, acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe procese economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte periodic atunci când este consumat integral sau când este uzat moral. Printre elementele capitalului fix regăsim: terenuri, construcţii, utilaje tehnologice, aparatură tehnică de măsură şi control, aparatură de birotică, etc. In funcţie de valoarea pe care o au, elementele capitalului fix se împart în: mijloace fixe şi obiecte de inventar (cele de valoare mică). Limita valorică care face această clasificare este stabilită prin lege.

Capitalul fix se distinge prin caracterul limitat al destinaţiilor sale alternative. Rigiditatea în utilizarea lui este cu atât mai mare cu cât echipamentele şi utilajele sunt mai specializate.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă în fiecare ciclu de producţie, participă cu întreaga lui expresie bănească la formarea costurilor şi se înlocuieşte după fiecare consumare, o dată cu reluarea unui nou ciclu.

Elementele capitalului circulant (materiile prime, combustibilii, energia, apa tehnologică, ec.) sunt susceptibile la mai multe utilizări alternative, cu atât mai multe cu cât ele se află mai aproape de stadiul materiei brute naturale.

Pe măsura dezvoltării economiei, elementele capitalului fix sunt supuse unor modificări multiple în baza proceselor: deprecierea sau uzura capitalului, scoaterea din funcţiune a acestora, înnoirea şi modernizarea celor existente, formarea de noi capitaluri.

a) Uzura elementelor capitalului fix Fenomenul de diminuare în timp a caracteristicilor de exploatare e elementelor capitalului

fix se numeşte uzură. Uzura capitalului fix este de două tipuri: uzură fizică şi uzură morală Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui

tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.

Uzura morală este datorată progresului tehnic, ce face ca utilajele şi echipamentele să devină neperformante prin apariţia pe piaţă a altora cu caracteristici mai performante şi deseori la preţuri mai scăzute. b) Scoaterea din uz a elementelor de capital fix. Amortizarea

Ca urmare a uzării sale, fizice şi morale, la un moment dat se va ajunge la scoaterea din

funcţiune a elementelor capitalului fix, ceea ce evident conduce la existenţa unor costuri pentru producător, costuri reprezentate de preţul acelor elemente ale elementelor de capital fix ce trebuie înlocuite. Procesul de scoatere din uz al elementelor de capital fix se numeşte casare.

Preţul mijloacelor fixe se recuperează treptat, pe măsura desfăşurării procesului productiv, prin includerea sa graduală în cheltuielile întreprinderii, într-o perioadă de timp specifică fiecărui tip mijloc fix, stabilită prin lege şi numită durată de amortizare.

Preţul obiectelor de inventar se recuperează integral la achiziţia lor, prin includerea sa totală în cheltuieli la momentul achiziţiei.

Prin amortizare se înţelege o sumă de bani inclusă în costul producţiei, implicit şi în preţul de vânzare al produsului sau serviciului obţinut în cadrul activităţii unei firme, în scopul recuperării cheltuielilor efectuate cu achiziţionarea mijloacelor fixe utilizate. Astfel, amortizarea este o măsură valorică a procesul normal de consum treptat a elementelor capitalului fix prin uzură, la care este supus fiecare mijloc fix pe toată durata vieţii lui.

Pe baza sumelor calculate ca amortizare se constituie fondul de amortizare a) reparaţii ale elementelor de capital fix existente; b) modernizarea elementelor de capital fix existente; c) înlocuirea elementelor de capital fix scoase din uz; d) procurarea de elemente de capital fix noi;

c) Investiţiile Formarea de noi capitaluri fixe este rezultatul efectuării de investiţii de capital. Investiţiile de capital reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de întreprinderi pentru:

1) achiziţiile iniţiale de elemente de capital fix, 2) reparaţiile şi modernizările celor existente şi pentru 3) înlocuirea celor scoase din uz.

Astfel de investiţii au rol de motor al creşterii economice, ele având două surse: - aportul proprietarilor/acţionarilor şi beneficiul (profitul) obţinut de producători, caz în

care reprezintă investiţiile nete; - fondul de amortizare constituit, care însumat cu investiţiile nete formează investiţiile

brute. Se consideră că o economie este cu atât mai dezvoltată şi mai performantă cu cât

ponderea investiţiilor nete în cele brute este mai mică, adică cu cât investiţiile se fac mai mult pe baza fondului de amortizare decât pe baza aportului acţionarilor sau a profitului reinvestit. În economiile dezvoltate şi performante, ponderea investiţiilor nete este sub 40% din investiţiile brute.

Într-o economie aflată în curs de dezvoltare, aşa cum este şi economia României, este evident că, în lipsa unor agenţi economici performanţi, care sa-şi permită fonduri de amortizare mari, o mare importanţă o au investiţiile nete, în special cele străine (datorită lipsei capitalului autohton) şi cele noi (care nu se referă la dezvoltarea unora existente), aşa numitele investiţii de tip „green field” (câmp verde). 1.6.4. Caracteristici ale factorilor de producţie Pentru realizarea producţiei este necesară combinarea factorilor de producţie. Această combinare a factorilor de producţie este posibilă datorită unor caracteristici ale factorilor de producţie, care, indiferent de tipul factorului de producţie, sunt: divizibilitatea factorilor, ce reprezintă posibilitatea de împărţire în unităţi omogene a

acestora, fără a afecta calitatea lor;

adaptabilitatea factorilor, adică capacitatea de asociere a unui factor, în proporţii variabile cu alţi factori;

complementaritatea factorilor, adică combinarea precisă a factorilor pentru a obţine outputul dorit;

substituibilitatea factorilor, adică posibilitate înlocuii, într-o anumită proporţie a unui

factor de către altul, outputul rămânând fix. 1.6.5.. Indicatori ai performanţei utilizării factorilor de producţie Indiferent de tipul factorului de producţie luat în considerare, dar evident cu specificităţile fiecăruia, pentru determinarea eficienţei utilizării unui factor de producţie se utilizează următorii trei indicatori de eficienţă a factorilor de producţie:

a) productivitatea medie a factorului (Wmed); b) productivitatea marginală a factorului (Wmarg); c) coeficientul marginal al factorului (K). Productivitatea medie a factorului exprimă randamentul mediu al factorului utilizat şi se

calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp – exprimate prin producţia totală (Q) şi consumul de factor (F)utilizat, după formula:

F

QWmed

Productivitatea marginală a factorului exprimă sporul de producţie obţinut prin utilizarea suplimentară a unei unităţi dintr-un factor, în condiţiile când ceilalţi factori rămân constanţi. Se calculează ca raport între sporul de producţie (∆Q) şi consumul suplimentar de factor (∆F) necesar obţinerii acestuia, după relaţia:

F

QW argm

Legat de productivitatea marginală a factorilor de producţie trebuie precizată existenţa unui principiu economic fundamental, anume legea randamentelor descrescătoare, cunoscută şi ca legea diminuării outputului:

Sporirea succesivă a cantităţii utilizate dintr-un anumit factor, în condiţiile în care cantităţile utilizate din ceilalţi factori rămân constante, determină creşteri din ce în ce mai mici ale outputului,

principiu care l-am întâlnit şi la subcapitolul resurse, fiind strâns legat de conceptul de raritate a resurselor/factorilor şi de cea de cost de oportunitate. Coeficientul marginal al factorului reprezintă cantitatea de factor necesară obţinerii unei sporiri cu o unitate a producţiei, în condiţiile când ceilalţi factori rămân constanţi. Se obţine ca raport între consumul suplimentar de factor (∆F) şi sporul de producţie (∆Q):

Q

FK

Trebuie precizat că productivitatea marginală şi coeficientul marginal al factorilor sunt mărimi dependente de nivelul producţiei, adică o sporire a producţiei cu o unitate necesită un consum diferit de factori în funcţie de nivelul producţiei de la care se porneşte. Astfel, productivitatea marginală a unui factor se diminuează odată cu creşterea producţiei de la care se porneşte.

CAP. 2 Proprietatea si formele ei

2.1. Obiectul proprietăţii

Obiectul proprietăţii îl formează bunurile, acestea prezentându-se sub forma unor entităţi identificabile şi măsurabile economic.

Bunurile economice sunt acele bunuri care intră în circuitul economic sau cel puţin sunt măsurate în expresie bănească.

“Bunurile ” şi “agenţii economici” constituie două concepte de prim ordin în economie. Pâinea, energia electrică, ţiţeiul, maşinile reprezintă bunuri, fiecare având unităţi de măsură specifice. Serviciile, de la transport şi până la servicii medicale reprezintă de asemenea bunuri pentru că satisfac necesităţi umane. Există, însă, bunuri cu impact pozitiv («good goods»), cum sunt cele enumerate mai sus, dar şi bunuri cu impact negativ («bad goods») ca de exemplu tutunul, drogurile, etc.

În felul acesta, în cadrul general al agenţilor economici putem vorbi de agenţi producători care transformă anumite bunuri în alte bunuri sau/şi furnizează servicii care sunt denumiţi întreprinderi, firme şi agenţi consumatori care utilizează pentru nevoile proprii anumite bunuri şi servicii realizate de către agenţii producători. În funcţie de natura lor juridică, atât agenţii producători, cât şi cei consumatori pot fii: persoane fizice (indivizii) şi persoane juridice (firme).

Bunurile economice se clasifică astfel: 1. după gradul de prelucrare intr-o anumită perioadă determinată

• primare – desprinse direct din natură • intermediare – aflate în faze succesive de prelucrare • finale – care în perioada de referinţă nu mai sunt supuse transformării

2. după modul de utilizare • prodfactori (bunuri pentru producţie) • satisfactori (bunuri pentru consum personal)

3. după criteriul formei de existenţă • bunuri materiale (obiecte fizice) • servicii - nemateriale • informaţii

4. după modul în care circulă în cadrul economiei • bunuri cu caracter de mărfuri • bunuri care circulă fără a fi mărfuri

În economia de piaţă, prezintă interes deosebit bunurile economice, adică acelea care intră în circuitul marfar sau, cel puţin, sunt măsurabile în expresie bănească. Prin caracteristicile lor, aceste bunuri pot face obiectul distinctiv al proprietăţii unei anumite persoane.

2.2. Subiecţii proprietăţii

Subiecţii proprietăţii sunt fie persoane fizice (indivizi, familii), fie persoane juridice (sociogrupuri şi organizaţii) care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora.

Ca subiecţi ai proprietăţii sunt: 1. indivizii (persoane fizice, cetăţeni) 2. sociogrupurile 3. organizaţiile

1. Indivizii ca producători, ca oameni care îşi valorifică liber forţa de muncă de care dispun, nu pot acţiona decât intr-un cadru social dat, istoriceşte constituit. De aceea ei formează subiecţii nu doar ai proprietăţii personale ci şi ai tuturor celorlalte forme de proprietate. În toate acestea personalitatea umană, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale oamenilor trebuie să-şi găsească locul lor fundamental.

2. Sociogrupurile sunt ansambluri de indivizi având cel puţin o trăsătură comună obiectivă care să genereze interese şi comportamente similare. Acestea sunt:

asocieri de persoane(familii) – sunt cele mai simple şi se pot constitui pentru rezolvarea temporară a unor probleme, se pot constitui pe baza de înţelegeri verbale sau acorduri scrise.

cooperativa – unitate economică formată prin asocierea, pe baza liberului consimţământ, a unui grup de persoane pentru producţia în comun, cumpărarea sau desfacerea în comun a unor produs, acordarea de credite, prestarea de servicii.

3. Organizaţiile care pot fi naţionale şi internaţionale. Printre subiecţii de proprietate se înscrie şi statul, care, prin intermediul administraţiilor

publice, deţine, utilizează şi gestionează o anumită parte a obiectului proprietăţii.

2.3. Structura raportului economic de proprietate

Relaţiile economice de proprietate au fost cercetate încă din antichitate. În dreptul roman, de pildă, erau reglementate şi consemnate riguros dreptul de utilizare, de a culege roadele şi de a dispune de lucruri, obiect al proprietăţii.

Treptat, atributele raportului de proprietate s-au diversificat. În prezent, acestea sunt următoarele: aproprierea, ca drept de dispoziţie al proprietarului asupra bunului aflat în proprietatea

sa, puterea lui deplină de a dispune de el; însuşirea de către o persoană a unui bun, dreptul ei de posesiune, ca dominaţie directă

asupra obiectului; utilizarea obiectului proprietăţii pe care-l are în posesiune, unirea factorilor de producţie

cu cei umani; însuşirea roadelor date de bunurile aflate în proprietate, extinderea raportului de

proprietate şi asupra rezultatelor economice; aproprierea ca drept de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului proprietăţii,

atribut apărut o dată cu revoluţia managerială. Fie că este vorba de dreptul scris din societăţile contemporane, fie de simple norme

(cutume) individuale sau colective de comportament, “nu a existat şi nu poate exista societate umană fără prezenţa unor reguli de proprietate şi deci de drepturi de proprietate, explicite sau implicite, de organizare a raporturilor oamenilor între ei în vederea folosirii bunurilor şi lucrurilor.

În această optică, ceea ce diferenţiază societăţile, ceea ce le opune nu este prezenţa sau absenţa drepturilor de proprietate, ci modul în care aceste drepturi consfinţite juridic se îmbină şi se conjugă între ele. Mai mult, aceasta depinde de modul în care ele se distribuie, se atribuie şi se transmit

Exercitarea acestor atribute este un monopol al proprietarului, înstrăinarea lor fiind o funcţie exclusivă a acestuia. Înstrăinarea priveşte unul, mai multe sau toate atributele proprietăţii.

Înstrăinarea totalităţii atributelor proprietăţii, pe bază de contra-echivalent, constituie conţinutul actului de vânzare-cumpărare a bunului. Acesta este considerat cel mai vechi fenomen economic.

Dacă înstrăinarea tuturor elementelor dreptului de proprietate se face fără contraechivalent, atunci este vorba, fie de donaţie, fie de moştenire a proprietăţii de către urmaşii legali, respectiv de cei testamentari.

Transferarea separată a anumitor atribute ale proprietăţii generează relaţii specifice între oameni.

De pildă, transmiterea atributelor de posesiune şi de utilizare, pe diferite durate, generează relaţii de închiriere, locaţie de gestiune, concesionare, arendare, de credit etc.

Dacă proprietarul cedează temporar unui specialist, atributul de administrare a obiectului proprietăţii, se nasc raporturi manageriale.

Transmiterea atributului de culegere a roadelor unui bun generează raporturi de uzufruct. În majoritatea studiilor, precum şi în limbajul cotidian, averea personală se reduce la

active băneşti, acţiuni, obligaţiuni, proprietăţi funciare. Totuşi, majoritatea veniturilor pe care americanii le primesc, în fiecare an, nu provin din averea ce o deţin sub aceste forme, ci din proprietatea asupra capitalului uman.

Drepturile de proprietate, spun unii specialişti depind de modul de gândire a regulilor de joc, şi nu de obiectele materiale deţinute.

2.4. Pluralismul formelor de proprietate

Istoria economică mai îndepărtată, ca şi cea recentă, atestă existenţa concomitentă a mai multor forme de proprietate în toate ţările.

Primele trepte ale societăţii omeneşti se caracterizau prin existenţa proprietăţii funciare colective şi a proprietăţii individuale asupra uneltelor rudimentare. Treptat, a apărut şi proprietatea individuală, asupra pământului şi asupra uneltelor de muncă relativ evoluate, inclusiv asupra sclavului (unealtă vorbitoare).

Apariţia statului a dus la statornicirea proprietăţii publice asupra pământului. Ulterior, formele de proprietate au fost puternic influenţate de revoluţionarea factorilor de

producţie, de revoluţiile industriale ce s-au succedat în ultimele secole în ţările avansate economic. Este perioada în care proprietatea privată devine predominantă în ţările cu economie de piaţă, apar şi se dezvoltă noi forme de proprietate individuală şi publică; s-au diversificat atributele raportului economic de proprietate, indivizii au dobândit noi posibilităţi de a se manifesta ca proprietari etc.

În prezent, coexistă următoarele forme de proprietate: privat-particulară, publică şi mixtă. Proprietatea privată, particulară, ocupă locul central în sistemul proprietăţii din ţările cu

economie de piaţă. În cadrul proprietăţii particulare se disting mai multe forme de însuşire, posesiune şi de folosire a bunurilor. Indiferent cum i se spune (particulară, individuală sau privată), ceea ce defineşte proprietatea privată într-o economie de piaţă nu este prezenţa proprietăţii individuale, ci dominaţia a trei principii juridice esenţiale:

orice drept de proprietate nu poate fi decât un atribut al persoanelor, definit prin drepturi individuale şi personale;

orice drept privind posesiunea, utilizarea sau transferul unei resurse nu poate face obiectul mai multor proprietăţi simultane şi concurente;

orice drept legal recunoscut unui individ constituie un “bun privat”, care poate fi liber cedat sau transferat în profitul altor persoane.

Mai întâi, exista forma de proprietate particulară individuală, în cazul în care cel ce stăpâneşte factorii de producţie îi şi foloseşte direct (proprietatea individuală a meşteşugului, a ţăranului, a negustorului, a prestatorului de diverse servicii). Se manifestă, de asemenea, forma privat-individuală de proprietate particulară, atunci când un anume proprietar deţine factori de producţie, pe care îi utilizează cu lucrători salariaţi nonproprietari.

Forma principală actuală de proprietate particulară este cea privat-asociativă, organizată sub forma unor societăţi de capitaluri, în care proprietarii, fie că utilizează salariaţi nonproprietari, fie că ei înşişi sunt participanţi la procesul de producţie.

Proprietatea publică (de stat), prezentă în proporţii diferite, în toate ţările lumii, se caracterizează prin aceea că bunurile, îndeosebi cele investiţionale, se află în proprietatea organizaţiilor statale, privite ca subiect de proprietate. Folosirea şi gestionarea obiectului acestei proprietăţi revine în sarcina diferitelor administraţii publice, centrale sau locale.

Proprietatea mixtă constă din combinarea în forme şi proporţii diferite a celor două forme de proprietate arătate (privată şi publică).

Între toate formele de proprietate există, în condiţiile economiei de piaţă, o permanentă compatibilitate. Aceasta în sensul că ele sunt subordonate, în egală măsură, principiului economic universal al raţionalităţii şi eficienţei.

În acelaşi timp, proprietatea individuală – provenită din muncă – lichidează premisele proprietăţii înstrăinate, indiferent de formele şi condiţiile istorice ale înstrăinării.

Permanenta competiţie între formele de proprietate se manifestă în participarea lor la procesul concurenţial general. În baza acestui proces, ponderea şi rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în funcţie de dezvoltarea generală a ţării, de opţiunile politice ale popoarelor. Oricum, sensul pozitiv al evoluţiilor respective, al modificării ponderii diferitelor forme de proprietate este dat de progresul economico-social, de progresul factorilor de producţie şi de eficienţa folosirii lor.

CAP. 3 Economia naturala si economia de schimb. Economia de piata libera si economia de comanda

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţie proprie – prin autoconsum, fie apelând la produsele altora, obţinute prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor.

Putem avea: autoconsum final, care permite satisfacerea directă a unor nevoi – cum este, pentru un agricultor, consumul de legume şi autoconsum intermediar, destinat producerii altor bunuri ce vor fi consumate ulterior de către producător – cum este, pentru acelaşi agricultor, folosirea legumelor pentru obţinerea conservelor destinate consumului propriu ulterior. Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în schimb alte bunuri necesare satisfacerii unor nevoi. Satisfacerea nevoilor prin autoconsum şi prin schimb au coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre cele două s-a modificat în favoarea schimbului, trecând de la imensa majoritate a autoconsumului în economiile naturale (autarhice), la imensa majoritate a schimbului în economia de piaţă.

3.1. Economia naturală (autarhică) Economia naturală reprezintă acea formă de economie în care produsele obţinute sunt consumate de producătorii înşişi împreună cu familiile lor.

Trăsăturile definitorii ale economiei naturale sunt: – gamă restrânsă a nevoilor, preponderente fiind cele elementare (biologice); – activitate diversificată a fiecărui producător şi izolarea sa faţă de ceilalţi; – pământul era principalul factor de producţie; – baza economiei era constituită din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; – descentralizare, în care fiecare comunitate produce tot ce-i făcea trebuinţă.

Alvin Toffler numea acest tip de economie „civilizaţia primului val”, în care „pentru majoritatea oamenilor, producţia şi consumul erau îmbinate într-o singură funcţie dătătoare de viaţă”.

În sec. XIV se apreciază că, din totalul de cca. 70 mil. locuitori ai regiunii mediteraneene, aproximativ 90% trăiau din munca câmpului, iar aproape 70% din producţia acestei regiuni nu era destinată schimbului şi asta într-o regiune considerată a fii printre cele mai dezvoltate economic din lume la acea perioadă.

Restrângerea economiei naturale s-a datorat amplificării nevoilor şi a mijloacelor lor de satisfacere, când producţia a devenit mai mare decât propriile nevoi ale producătorilor şi astfel a apărut un surplus ce a fost destinat schimbului.

Pe baza unor date istorice se poate aprecia că sfârşitul preponderenţei economiei naturale a început în Anglia, odată cu revoluţia industrială din sec. XVIII (un moment crucial fiind considerat inventarea de către James Watt a motorului cu aburi) şi s-a extins apoi în toată lumea.

3.2. Economia de schimb Economia de schimb este considerată acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării acestora, obţinând în schimbul lor alte bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor. 3.2.1. Geneza economiei de schimb

Pe măsura creării unor unelte specializate, a specializării profesionale şi apariţiei diviziunii muncii, a dobândirii unei experienţe superioare, oamenii au reuşit să producă mai

multe bunuri decât le erau necesare pentru consumul curent. A apărut astfel un prisos temporar de bunuri – plus produsul.

Acest plus produs a fost destinat schimbului, în vederea obţinerii altor bunuri, care nu erau sau erau produse în cantitate insuficientă de către acel producător, dar care reprezenta un plus produs pentru alt producător.

Mai mult, ei au început să economisească o parte a plusprodusului. Astfel, economisirea devine o trăsătură a activităţii umane în general, dându-i caracter raţional. Producătorii mai dotaţi şi mai economi au început să agonisească, impunându-şi dreptul de proprietate particulară asupra bunurilor produse şi agonisite.

Pe baza diviziunii sociale a muncii, a randamentelor sporite concretizate în sporirea cantităţii bunurilor produse, ca şi a proprietăţii particulare asupra acestora, a apărut şi s-a dezvoltat schimbul regulat de produse.

Până la prima mare diviziune a muncii – desprinderea triburilor de păstori – schimbul avea un caracter accidental.

Separarea păstoritului a dus la o sporire a producţiei în agricultură, la crearea unui surplus de produse, care nu era consumat de membrii tribului, surplus care a format obiectul unui schimb mai regulat.

Cu timpul s-a produs si a doua mare diviziune a muncii – despărţirea meşteşugarilor de agricultori – datorită căreia s-a intensificat şi s-a lărgit sfera schimbului, nu numai între triburi, ci şi în interiorul lor.

Apare schimbul direct de produse (trocul), ca primă formă de existenţă a economiei de schimb. În aceste condiţii, fiecare bun produs într-un sector poate fi evaluat într-o cantitate dintr-un alt bun şi preschimbat direct cu acesta fără mijlocirea vreunui instrument de schimb.

De-a lungul secolelor şi mileniilor, schimburile dintre producători şi consumatori s-au dezvoltat atât în lărgime, cât şi în profunzime. Noi şi noi teritorii au fost atrase în sfera pieţei, produse din ce în ce mai numeroase şi în cantităţi sporite au intrat în procesul schimbului. În acelaşi timp, modalităţile, tehnicile şi instrumentele de schimb au devenit tot mai rafinate.

Cu toate acestea, schimbul a întâmpinat mari dificultăţi, principala cauză fiind faptul că făcându-se în natură (troc), posesorul bunurilor destinate schimbului nu găsea cu uşurinţă pe acela care să posede altfel de bunuri şi care, totodată , să aibă nevoie de bunurile sale.

Cu timpul, aceasta dificultate a fost înlăturata prin apariţia negustorilor, astfel între producţie şui consum (ca sfere distincte, autonomizate) se impune piaţa ca loc de realizare a schimbului.

Schimbul mijlocit de negustor prezenta însă greutatea stabilirii juste a cantităţii de produse ce trebuia predată neguţătorului ca echivalent al bunului producătorului.

Astfel, un imens obstacol în calea dezvoltării schimbului îl reprezenta lipsa unei unităţi de măsură comune pentru toate bunurile tranzacţionate.

Iată de ce, probabil, că cea mai însemnată contribuţie adusă de grecii antici în dezvoltarea economiei, şi nu numai, o reprezintă apariţia monedei începând cu anul 600 î.Ch., în Lidia (Asia Mică – Turcia de azi), aspect ce va determina şi o dinamizare a activităţii de schimb.

Funcţia de măsura a valorii si de instrument de schimb a fost îndeplinită de moneda, ale cărei funcţii s-au dezvoltat paralel cu dezvoltarea producţiei şi a schimbului.

Intervenţia tot mai activă a monedei în procesul schimbului, diversificarea instrumentelor monetare, tendinţa spre universalitate a acestora au contribuit la evoluţia economiei spre economia de schimb monetar.

Diferenţiat pe zone, perioade şi activităţi, unii proprietari s-au specializat în producerea pentru piaţă.

Producţia de mărfuri reprezintă acea formă de economie în care unităţile producătoare - specializate şi autonome - produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni decât cele ale producătorilor înşişi.

Producătorii specializaţi sunt obligaţi să apeleze la aceeaşi piaţă pentru a-şi satisface nevoile multiple de consum. Aparenta contradicţie dintre specializarea îngustă a producătorilor şi marea diversitate a nevoilor fiecărui producător se rezolvă prin sumedenia de acte de vânzare-cumpărare.

În antichitate şi în evul mediu, relaţiile de schimb, producţia de mărfuri s-au extins treptat. Aceasta s-a produs însă cu încetineală. În unele perioade, schimbul monetar a înregistrat însemnate refluxuri.

De aceea, atunci când a început revoluţia industrială în Europa, piaţa era destul de firavă, chiar în ţările din Europa Occidentală. În ţările din celelalte continente, astfel de relaţii erau cu totul periferice.

Oricum, economia naturală sub forma economiei feudale şi sub cea a economiei meşteşugăreşti, relativ închise, erau predominante. Economia feudală închisă se caracteriza prin existenţa marilor domenii funciare, aflate în proprietatea laică sau bisericească, în cadrul cărora se produceau toate sau aproape toate bunurile necesare celor ce trăiau şi munceau pe terenurile aparţinând domeniului.

Aceasta era o economie închisă (naturală), proprietarii neavând relaţii de schimb cu clienţii şi furnizorii lor. De asemenea, economia feudală era o economie de subzistenţă, organizarea acesteia viza satisfacerea nevoilor populaţiei feudei (domeniului); aceasta nu urmărea câştigul, profitul. Proprietarii de terenuri pretindeau ţăranilor dependenţi, mai ales, prestaţii în natură.

Înfăptuirea civilizaţiei industriale, pe parcursul ultimelor trei secole, a dus la separarea brutală a producătorului de consumator şi la ruperea unităţii dintre producţie şi consum. „Al doilea val” - subliniază A.Toffler a eliminat practic bunurile produse pentru consumul personal - pentru folosinţa celui care le produsese şi a familiei sale; „el a creat o civilizaţie în care nimeni, nici măcar agricultorul, nu mai era independent din acest punct de vedere, ei devenind dependenţi de piaţă”. 3.2.2.. Caracteristicile economiei de schimb

Economia de schimb este considerată de mulţi specialişti drept acea economie care a devenit predominantă, în ultimele două-trei secole.

Într-o asemenea viziune, definirea şi caracterizarea economiei de schimb se poate face prin comparaţie (prin antiteză) cu:

• economia naturală, în raport cu care economia de schimb devine predominantă; • economia de troc (barter economy), ea fiind o economie de schimb monetar; • economia feudală, ea fiind o economie de profit, o producţie pentru piaţă; • economia închisă autarhică a acelor ţări care se izolează de restul lumii; • economiile ţărilor în dezvoltare şi slab dezvoltate, ea fiind o economie modernă şi eficientă; • economiile ţărilor foste socialiste, economia de piaţă bazându-se pe favorabilităţile pieţei în valorificarea resurselor rare. Economia de schimb monetar reprezintă o formă modernă a vieţii economice, în care

oamenii îşi desfăşoară activitatea în mod liber şi autonom (în spiritul libertăţii, al democraţiei şi al proprietăţii particulare), în concordanţă cu favorabilităţile pieţei şi pe baza respectului legilor juridice adoptate democratic.

Caracteristicile generale ale economiei de schimb sunt: a) specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri; b) autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici; c) monetarizarea economiei d) legăturile dintre agenţii economici se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale e) bunurile economice îmbracă forma de marfă

a) Specializarea agenţilor economici Spre deosebire de „producătorul universal”, caracteristic economiei naturale, economia

de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici specializaţi pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial.

Originea diviziunii muncii este în dorinţa naturală a oamenilor de a-şi satisface mai bine trebuinţele. Prin aceasta şi prin recurgerea la schimb, fiecare are posibilitatea de a obţine mai mult decât dacă ar produce toată diversitate de bunuri necesare satisfacerii nevoilor sale.

Specializarea agenţilor economici într-un anumit domeniu îşi poate avea originea în mai multe situaţii: tradiţie, obişnuinţă, întâmplare, experienţă,etc. Dar, pe măsura dezvoltării ştiinţei economice, s-a demonstrat că, în ultimă instanţă, specializarea agenţilor economici îşi are originea în avantajul obţinut de către un producător dintr-o anumită activitate, în comparaţie cu celelalte activităţi, adică în avantajul comparativ al respectivului agent economic faţă de ceilalţi agenţi economici în producţia acelui bun.

Un agent economic dispune de un avantaj absolut atunci când produce o cantitate de bunuri cu mai puţine resurse decât ceilalţi.

Un agent economic dispune de un avantaj comparativ în raport cu alţi agenţi economici dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic decât al celorlalţi.

b) Autonomia şi independenţa agenţilor economici

Autonomia şi independenţă agenţilor economici presupune că aceştia sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar achiziţionarea şi înstrăinarea bunurilor are la bază principii economice, având la bază interesul agentului economic izvorât din dreptul de proprietate. Autonomia cea mai largă şi deciziile luate se finalizează cu cea mai mare eficienţă în cazul proprietăţii private. În cazul proprietăţii publice (de stat) autonomia decizională este mai restrânsă şi se finalizează, în general, cu o eficienţă mai redusă. Situaţia are mai multe explicaţii, două dintre ele fiind mai importante: deciziile adoptate urmăresc nu doar criterii economice, ci şi criterii social-politice, care,

de regulă, pe termen scurt, le subminează pe primele proprietate publică nu se adresează în mod direct interesului personal, ceea ce

afectează creativitatea, asumarea riscului şi a răspunderii agentului economic public şi generează birocraţie şi abuzuri În acest sens, al ineficienţei acţiunii proprietăţii publice, este acceptată aproape ca o

axiomă faptul că „statul este un prost administrator” şi fiind celebră o exprimare a economistului american Milton Friedman: „daţi unui guvern în administrare deşertul Sahara şi în cinci ani acesta va avea un deficit de nisip”.

c) Monetarizarea economiei Constă în faptul că banii (moneda) are trei funcţii importante:

1. Mijloc de schimb, fiind mijlocitorul schimbului, în care vânzare reprezintă transformarea unei cantităţi dintr-un bun într-o cantitate de bani, iar cumpărarea înseamnă transformarea unei cantităţi de bani într-o cantitate dintr-un bun.

2. Mijloc de măsură a activităţii economice, în sensul că etalonul monetar este singurul capabil să comensureze şi să compare din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural bunuri economice, resurse şi factori de producţie, drepturi şi obligaţii ale agenţilor economici

3. Mijloc de rezervă de valoare (de economisire), ce constă în faptul că veniturile monetare neconsumate (necheltuite) pot fi reţinute de către posesor ca rezervă pentru consumuri ulterioare.

Astfel, Paul Samuelson consideră că „banii, alături de capital şi specializare, reprezintă al treilea aspect major al vieţii economice moderne” şi că „fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic”

d) Legăturile dintre agenţii economici se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale

Între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri de bunuri, inclusiv de monedă. Se deosebesc tranzacţii unilaterale şi bilaterale. Primele, cele unilaterale (sau de transfer) reprezintă mişcări univoce, într-un singur

sens, de bunuri, cum ar fii: donaţii, impozite şi taxe, subvenţii, naţionalizare fără despăgubire, etc.

Cele bilaterale, reprezintă mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici şi pot fii bilaterale coercitive (de exemplu o naţionalizare cu despăgubire) şi tranzacţii bilaterale de piaţă, generate de întâlnirea dintre cerere şi ofertă, respectiv de confruntarea dintre interesul cumpărătorului de a-şi maximiza satisfacţia şi cel al vânzătorului de a-şi maximiza câştigul (profitul).

Dintre aceste tipuri de tranzacţii, doar cele bilaterale de piaţă decurg din esenţa şi natura economiei de schimb.

e) Bunurile economice îmbracă forma de marfă

Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor oamenilor şi care este destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă Analiza bunurilor economice pune în evidenţă trei categorii de bunuri: 1. Bunuri integral marfare (sau bunuri comerciale), acelea care trec de la producător la

consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri formate liber, exclusiv pe baza cererii şi a ofertei;

2. Bunuri nemarfare, acelea a căror producere necesită cheltuieli şi care trec în mod gratuit la consumator, costurile fiind suportate de către comunitate (stat, comunitate locală, asociaţii private sau publice, fundaţii, etc.);

3. Bunuri parţial marfare (sau mixte) care trec la consumator prin vânzare-cumpărare, dar la care preţul se formează atât pe baza cererii şi a ofertei, dar şi a unor obiective de protecţie socială (de exemplu medicamentele compensate, unele bunuri cu regim fiscal special, cum este pâinea la noi – cu o taxă pe valoare adăugată mai mică, etc.)

3.3. Piaţa.

Definire, funcţii şi criterii de clasificare a pieţei, mecanismele pieţei

3.3.1. Definire Dintre trăsăturile economiei de schimb contemporane, piaţa are istoria cea mai

îndelungată. Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, ca punte istorică de legătură între producătorii şi

consumatorii autonomizaţi. Între cele două universuri complementare ale activităţilor economice, remarca F. Braudel, “s-a strecurat un al treilea, îngust dar vioi ca un fir (izvor) de apă, lesne de recunoscut şi el de la întâia privire, schimbul sau dacă vreţi, economia de piaţă imperfectă, discontinuă, dar impunându-şi constrângerile şi, în mod sigur, revoluţionară”. În acelaşi spirit, Alvin Toffer subliniază că piaţa a devenit necesară “abia atunci când funcţia consumului s-a separat de funcţia productivă”.

În general, piaţa este locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de schimb, a doua exprimând nevoile umane solvabile şi unde, prin confruntare cererii cu oferta se stabileşte preţul bunurilor şi serviciilor.

Piaţa reprezintă mecanismul prin intermediul căruia producătorii şi consumatorii interacţionează în scopul determinării cantităţilor ce urmează a fi schimbate şi a preţurilor la care are loc schimbul.

Piaţa însumează (integrează) într-un tot actele de vânzare şi de cumpărare, împreună cu fenomenele legate de manifestarea obiectului ofertei şi cererii, toate acestea în conexiune cu spaţiul şi timpul unde/în care se desfăşoară.

Piaţa - susţine M. Didier – „apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceştia au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranzacţiile dintre ei să se încheie”.

3.3.2. Funcţiile pieţei

Funcţiile generale ale oricărei pieţe sunt multiple, dintre care cele mai importante sunt: realizează contactul permanent dintre producţie şi consum şi prin aceasta

asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor, determinând deciziile agenţilor economici cu privire la producţie, repartiţie, schimb şi consum;

contribuie la autoreglarea sistemelor economice naţionale prin intermediul unor pârghii ca: preţul, cererea, oferta, profitul şi concurenţa;

asigură realizarea echilibrului macroeconomic pe termen lung; asigură cea mai bună opţiune pentru societate cu privire la alocarea resurselor

disponibile la un moment dat, realizând interesele proprii ale agenţilor economici;

oferră informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici: Pentru ca piaţa să îşi îndeplinească aceste funcţii sunt necesare CONDIŢIILE: autonomia decizională a agenţilor economici, autonomie garantată de preponde-

renţa proprietăţii private; liberalizarea preţurilor; un anumit nivel de dezvoltare a economiei, nivel care să permită asigurarea unui

echilibru relativ între cerere şi ofertă; o structură a economiei care să asigure şi să favorizeze competiţia şi concurenţa

între agenţii economici; o anumită stabilitate politică şi legislativă bazată pe o reală democraţie; anumite valori culturale.

3.3.3. Criterii de clasificare a pieţelor

Piaţa s-a extins şi s-a diversificat în concordanţă directă cu dezvoltarea producţiei şi cu creşterea randamentului acesteia.

Ca urmare, piaţa contemporană este foarte complexă şi eterogenă, fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor din economia contemporană realizându-se prin intermediul pieţelor, aşa cum este prezentat în figura următoare:

Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor prin

intermediul pieţelor în economia modernă linia continuă reprezintă fluxul de bunuri şi sevicii

linia discontinuă reprezintă fluxul monetare

Principalele criterii de clasificare a pieţelor şi formele de piaţă, după fiecare criteriu, sunt, în mare, cele ce urmează: După natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiilor:

– piaţa satisfactorilor (bunuri corporale de folosinţă zilnică, bunuri de folosinţă îndelungată, servicii de consum personal, etc.);

– piaţa prodfactorilor (piaţa muncii, piaţa resurselor naturale, piaţa pământului, piaţa capitalului, etc.)

După forma obiectelor schimbate: – omogene şi eterogene; – uniforme şi diversificate.

În funcţie de existenţa sau inexistenţa obiectelor (bunurilor) în momentul tranzacţiei: – piaţă reală, cererea şi oferta de bunuri de consum şi factori de producţie; – piaţa fictivă (bursă), cererea şi oferta de titluri de proprietate asupra acestora.

După cadrul (locul) desfăşurării relaţiilor de schimb se disting: pieţele locale, regionale, naţionale, internaţionale, piaţa mondială (unică şi inseparabilă)

După timpul în care se transferă obiectul tranzacţionat către cumpărător: – pieţe la vedere - pieţe disponibile să livreze imediat, – pieţe la termen – pieţe disponibile să livreze la un moment ulterior.

În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun, a unei categorii de bunuri: – piaţa vânzătorului (absorbţia), când oferta este mai mică decât cererea – piaţa cumpărătorului (presiunea). când cererea este mai mică decât oferta.

După gradul de cunoaştere a mediului economic de către subiecţii pieţei: – piaţă transparentă (toţi participanţii pot cunoaşte şi cunosc efectiv factorii pieţei); – piaţă caracterizată prin opacitate (agenţii pieţei sunt prost informaţi despre

mecanismul ei). După numărul, dimensiunea şi puterea economică a participanţilor:

– atomicitatea pieţei, care semnifică faptul că subiecţii pieţei sunt de aceeaşi importanţă;

– molecularitatea pieţei, care sugerează ideea de grupare a agenţilor pieţei, ceea ce face ca participanţii să fie inegali.

În funcţie de numărul şi puterea agenţilor economici avem: dacă există atomicitatea producătorilor şi atomicitatea consumatorilor avem

piaţă concurenţională; dacă există doar atomicitatea consumatorilor şi

– există un singur producător avem o piaţă de monopol – există puţini producători foarte puternici care domină piaţa avem o

piaţă de oligopol dacă există atomicitatea producătorilor şi

– există un singur cumpărător avem o situaţie de monopson – există puţini cumpărători avem o situaţie de oligopson

3.3.4. Mecanismele pieţei

Postulatele mecanismelor pieţei care o fac să funcţioneze sunt: resursele fiecărui individ sunt limitate dar cum fiecare doreşte mai mult decât un bun,

apare necesitatea alegerii; fiecare individ este dispus să cedeze, să renunţe, la o anumită cantitate de bun pentru a

primi mai mult dintr-un alt bun. Utilitatea marginală este reprezentată de cantitatea cea mai mare din propriul bun pe care

acesta este dispus să o cedeze în schimbul unei unităţi dintr-un alt bun. Cu cât un individ obţine mai mult dintr-un bun, cu atât utilitatea marginală a bunului respectiv este mai mică. În anul 1843 psihologul german Gossen arăta că suplimentul de utilitate furnizat de cantităţi

crescătoare dintr-un bun se va diminua până va deveni nul în punctul de saturare. Utilitatea marginală poate fi definită ca o creştere a satisfacţiei consumatorului ca urmare a consumului unei unităţi suplimentare de bun sau de serviciu.

Legea utilităţii marginale descrescătoare arată că la limită, creşterea utilităţii procurată prin doze suplimentare de bun este din ce în ce mai mică.

De altfel utilitatea marginală este diferită de la consumator la consumator. De exemplu, utilitatea marginală a unui pahar de apă este mare dacă o persoană este izolată în deşert şi mică dacă tocmai a băut câteva pahare din apa unui izvor.

De o manieră generală, putem spune că creşterea utilităţii între unităţile n -1 şi n este superioară celei între unităţile n şi n +1.

indivizii sunt raţionali şi cu iniţiativă, iar prin intermediul producţiei şi schimbului, ei încearcă să-şi maximizeze avantajele.

indivizii anticipează probabilistic avantajele sau dezavantajele unei decizii. În conformitate cu acest ultim postulat indivizii participă la schimb nu din cauză că dispun

de surplus de bunuri, ci pentru că propriile evaluări marginale pentru bunurile pe care le schimbă sunt diferite.

Interacţiunea dintre producători şi consumatori se manifestă pe piaţă şi poate fi descrisă prin intermediul conexiunilor dintre cele două concepte economice fundamentale: cererea şi oferta.

3.4. Economia de piaţa liberă şi economia de comandă Perspectivele pieţei sunt diferite, în funcţie de gradul dezvoltării economice a ţărilor şi de

sistemul economic existent. Din acest punct de vedere, sunt ţări în care se pune mai ales problema perfecţionării

pieţei, aspectul cantitativ fiind rezolvat. Există însă şi ţări care au încă multe de făcut pentru construcţia propriu-zisă a sistemului de pieţe şi, cu atât mai mult, pentru modernizarea funcţionării lor.

Generalizarea pieţei nu este însă suficientă pentru a exista economie de piaţă. Nici în trecut şi nici în prezent, piaţa şi regulile ei generale - cizelate cu atâta migală de-a lungul mileniilor - nu au definit conţinutul vreunui sistem economic.

„Orice ţară - spune M. Friedman - are o economie de piaţă. Întrebarea este ce fel de piaţă? Este vorba de o economie de piaţă colectivistă sau socialistă, de una particulară sau de o economie de piaţă particulară liberă”.

Odată cu generalizarea economiei de schimb, ca formă universală de manifestare a vieţii economice, diferite şcoli economice de gândire s-au preocupat cu fundamentarea unor modele de organizare şi funcţionare a activităţii economicei, apte să ofere răspunsuri la problema rarităţii resurselor şi să permită atenuarea conflictului dintre raritatea resurselor şi nelimitarea nevoilor şi să soluţioneze problema repartiţiei într-o societate.

Pe baza acestor modele ideatice au fost imaginate diverse sisteme economice ce reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa economică a unei societăţi, localizată în timp şi spaţiu.

Un sistem economic este chemat să răspundă la marile întrebări: cine?, cum?, în ce scop? şi pentru cine? produce.

La aceste întrebări pot fi date două răspunsuri, care se exclud şi care au condus la cele două extreme ale sistemelor economice:

- primul răspuns consideră că individul este subiectul activităţii, deciziilor, responsabilităţilor şi beneficiarul rezultatului activităţii economice şi a condus la sistemul economic de piaţă liberă, iar ca sistem politic la liberalism şi capitalism

- al doilea răspuns consideră colectivitatea ca fiind superioară individului şi a condus la sistemul economic de comandă, planificat, iar ca sistem politic la comunism.

3.4.1. Economia de piaţă liberă

Există autori care consideră că economia s-a desfăşurat dintotdeauna pe baza regulilor

generale ale economiei de piaţă. Cei mai aprigi susţinători ai economiei de piaţă afirmă adesea că aceasta a apărut o dată cu societatea umană însăşi.

Numeroşi economişti interpretează într-un sens restrictiv economia de piaţă: un produs al secolului al XIX-lea, generat de apariţia pieţei autoreglatoare, ca piaţă pe care intervin exclusiv cererea, oferta ofertei şi preţurile ce rezultă dintr-un acord reciproc.

Alţii identifică economia de piaţă numai cu economia de profit, respectiv cu economia eficientă.

Pe de altă parte, economia de piaţă nu se identifică cu piaţa însăşi, aceasta din urmă având un timp istoric mult mai mare decât prima. Contururile acestui sistem economic au fost puse de către Adam Smith şi economiştii clasici care consideră că în cadrul său forţele naturale ale pieţei, adică acea „mână invizibilă” (hidden hand a lui A. Smith), sunt cele care stabilesc modalităţile de acţiune pentru a găsii soluţii problemei fundamentale a rarităţii resurselor, fără nici un fel de intervenţie din partea statului, monopolurilor sau a altor centre de influenţă instituţionalizate. Un model teoretic al acestui sistem stabileşte trăsăturile generale ale economiei de piaţă liberă şi le grupează în ideologice, instituţionale şi tehnice.

1. Sub raport ideologic-cultural, economia de piaţă se caracterizează prin: - principiul individualismului; - principiul liberalismului (primordialitatea individului naturalmente bun şi inteligent, care revendică libertatea sa).

2. Sub raportul formal-instituţional, al organizării sistemului, aceasta presupune: - instituţii juridice specifice:

dreptul proprietăţii private, ca drept sacru şi inviolabil; libertatea contractuală; egalitatea de şanse între indivizi.

- instituţii economice adecvate: piaţa - loc de întâlnire între cerere şi ofertă - şi mecanismul preţurilor

libere; întreprinderea privată - celulă de bază a economiei.

- statul democrat, ca garant al bunei funcţionări a instituţiilor juridice şi economice arătate. În acest sistem rolul statului este de a asigura protecţia proprietăţii private şi a

libertăţii contractuale, siguranţa cetăţeanului prin forţele de ordine şi instituţii ale justiţiei şi siguranţa naţională prin forţele armatei. 3. Sub raport substanţial-tehnic:

- oferta depăşeşte cererea pe baza folosirii tehnicii avansate, în pas cu revoluţiile industriale; - banca şi instituţiile financiare, cu tehnicile lor, reprezintă un factor autonom de bază

Funcţionării economiei de piaţă liberă îi sunt proprii unele aspecte particulare cum sunt şi

disfuncţiile ce urmează: preocupaţi de reducerea costurilor, întreprinzătorii reduc şi salariile; unii producători sacrifică interesele consumatorilor, cu toate că economia de piaţă a fost

anunţată ca o economie a „consumatorului rege”; inflaţia, şomajul şi recesiunile însoţesc creşterea economică în acest sistem; toate aceste dezechilibre afectează anumite categorii ale populaţiei, ceea ce face

necesară protecţia socială. În concluzie, economia de piaţă modernă nu este atotcuprinzătoare, ea a avut şi are un

caracter parţial. Acest caracter decurge, în primul rând, din persistenţa economiei naturale şi a economiei

barter. În al doilea rând, existenţa marilor corporaţii şi firme multinaţionale, ca şi imixtiunea autorităţilor publice în economie îi limitează sfera de manifestare absolută.

Deci, economia concurenţială se prezintă ca un organism viu, concret-istoric, a cărei funcţionalitate şi eficienţă depind de modul în care oamenii – cu interesele, aşteptările şi speranţele lor – participă la activitatea economică curentă.

3.4.2. Economia de comandă (planificată) Pe baza disfuncţionalităţilor economiei de piaţă liberă şi a problemei repartiţiei inegale a rezultatelor sale, considerând că economia de piaţă conduce la acumularea unor bogăţii din ce în ce mai mari de către foarte puţini indivizi, în timp ce marea majoritate a populaţiei devine din ce în ce mai săracă, pornind de la filozoful şi economistul german Karl Marx, s-au pus bazele economiei de comandă. Fundamentul acesteia constă în următoarele caracteristici:

- proprietate colectivă (a statului); - colectivismul în dauna individualismului; - primordialitatea interesului public, de a cărui realizare depinde şi satisfacerea intereselor individuale;

- deciziile economice sunt luate într-un singur centru, sinteza acestora fiind planul unic;

- acţiunile agenţilor economici nu sunt determinate de piaţă, ci sunt stabilite centralizat şi sunt obligatorii, folosindu-se aparatul de stat, care, deşi format din indivizi, este considerat a fii superior acestora.

3.4.3. Eşecul economiilor de comandă (planificate) Până în anul 1989 peste o treime din populaţia lumii trăia în economii de comandă, care au condus la o subdezvoltare economică cronică şi, spre deosebire de scopurile enunţate, la o sărăcire continuă a oamenilor, în condiţiile limitării drastice ale drepturilor fundamentale ale omului: dreptul de proprietate, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la libertatea conştiinţei, dreptul la asociere, etc. Astfel, eşecul economiei de comandă în faţă pieţei a fost confirmat istoric, astăzi existând foarte puţine ţări care aplică acest sistem economic, China, Coreea de Nord, Cuba, dar şi în acestea sunt introduse, mai mult sau mai puţin elemente ale economiei de piaţă. 3.4.4. Economiile mixte de piaţă Disfuncţiile economiei de piaţă liberă anterior menţionate au determinat o intervenţie a statului în economie, care alături de forţele pieţei, are o anumită influenţă în alocarea resurselor şi distribuirea venitului.

Ponderea intervenţiei guvernului pentru a influenţa mecanismele pieţei este diferită de la o ţară la alta, fiind minimă în sistemul anglo-saxon (USA, Marea Britanie, Canada, Australia), mică în Germania şi Franţa (în ultima mai mare) şi maximă în statele nordic europene (Suedia, Finlanda, Norvegia).

În acest sens s-a încetăţenit conceptul de economie socială de piaţă, în care rolul statului este de a interveni, în special, în echilibrarea decalajelor existente în repartiţia venitului, în special prin mijloace fiscale (taxe, impozite, etc) şi prin acordarea unor beneficii sociale (salariu minim garantat, care există in SUA, Franţa, tările nordice, România, dar nu există în Germania, ajutor de şomaj, medicamente compensate sau gratuite, etc.)

Rolul statului (guvernului) în economiile mixte se manifestă prin: existenţă proprietăţii publice; existenţa unor agenţi economici în proprietatea statului; furnizarea serviciilor de învăţământ şi sănătate; protecţia prin legislaţie a unor resurse, în special în ce priveşte protecţia

mediului; influenţarea redistribuirii venitului.

CAP. 4 Cererea si oferta

4.1. Cererea. Legea cererii

Analiza cererii reprezintă continuarea problemelor privitoare la nevoile umane şi la caracteristicile lor, la interesele economice.

În acelaşi timp, teoria cererii constituie baza alocării veniturilor limitate de către consumatorii raţionali.

Alfred Marshall, în "Principles of Economics" (1890) a acordat o atenţie deosebită rolului jucat de cerere în cadrul sistemului economic. El a subliniat mobilitatea crescută a cererii în raport cu oferta (producţia) printr-un exemplu semnificativ: "cumpărătorul se poate decide pe loc dacă doreşte să înlocuiască berea cu vinul, în timp ce trecerea de la producţia de bere la cea de vin presupune câţiva ani"

Cererea exprimă cantitatea dintr-o marfă, calitativ omogenă, dorită de cumpărător (consumator), pe care acesta este dispus să o achiziţioneze într-un interval de timp şi la preţul existent.

Cererea poate fi individuală şi de piaţă sau totală. Cererea individuală rezultă din opţiunea consumatorului – cumpărător şi din reacţiile lui

faţă de variaţiile venitului pe care-l poate aloca pentru achiziţionarea unui bun, ca şi faţă de modificările preţului acelui bun.

Cererea de piaţă este suma cantităţilor solicitate dintr-un anume bun, la fiecare nivel de preţ, cu condiţia ca cei ce solicită bunul să ia deciziile lor independent unii de alţii.

Mărimea cererii depinde, în principal, de nivelul preţului propus la bunul cerut şi de

cuantumul venitului cumpărătorului, respectiv al părţii de venit ce poate fi alocată pentru achiziţionarea bunului în cauză.

Dinamica generală a cererii – atât a celei individuale, cât şi a celei de piaţă – este una descrescătoare şi se înscrie pe o pantă de la stânga la dreapta. Aceasta semnifică faptul că, la o scădere a preţului, cererea sporeşte în cantitate.

Acest efect al scăderii preţului asupra dinamicii cererii se explică prin legea utilităţii marginale descrescânde, consumatorul căutând maximum de satisfacţie din sporirea cantităţilor consumate.

O astfel de relaţie dă forma convexă a curbei cererii faţă de originea axelor (pe abscisă sunt înscrise cantităţile cerute, în timp ce pe ordonată este marcat preţul).

Legea generală a cererii exprimă raporturile esenţiale ce apar pe o piaţă liberă între modificarea preţului bunului oferit şi schimbarea mărimii cantităţii cerute din acel bun.

Aceasta înseamnă că, în cazul bunurilor cu statut normal în consumaţia oamenilor, atunci când preţul creşte, are loc contracţia cererii şi, invers, când preţul scade, cererea creşte.

Legea cererii

(variaţia cererii cu variaţia preţului)

Excepţie de la legea cererii fac: 1.bunurile de tip Giffen (Robert Giffen)

tip special de bunuri a căror cerere se modifică direct proporţional cu modificarea preţurilor , de regulă bunurile inferioare (nu toate bunurile inferioare sunt bunuri Giffen şi nici toate bunurile Giffen nu sunt bunuri inferioare) a căror cerere creşte în condiţiile creşterii generale a nivelului preţurilor. Ex.: creşterea cererii pentru cartofi pe fondul creşterii generale a nivelului preţurilor cand oamenii vor renunţa la o anumită cantitate de carne (bun superior) şi vor consuma mai mulţi cartofi (bun inferior). 2. bunurile de lux : creşterea preţului unui bun generează o reacţie de creştere a cererii pentru bunul respectiv ca urmare a unor influenţe de natură comportamentală (oamenii vor dori să arate că îşi pot permite cumpărarea bunului respectiv, sau vor căuta să-i imite pe cei din jur care şi-au cumpărat şi ei bunul respectiv).

În afara factorului preţ, asupra dinamicii cantităţii cerute acţionează şi alţi factori a) Modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor. În cazul bunurilor normale, între

evoluţia veniturilor familiei şi cererea pentru aceste bunuri există o relaţie directă şi pozitivă. O dată cu creşterea veniturilor, creşte şi cererea pentru astfel de bunuri şi invers.

Dacă se au în vedere bunurile inferioare, atunci între dinamica veniturilor şi cerere există o relaţie negativă (creşte venitul, dar scade cererea pentru astfel de bunuri).

b) Modificarea preţului altor bunuri în situaţia a două bunuri substituibile, între modificarea preţului bunului A (bun ce este înlocuit) şi cererea pentru bunul B (bun care substituie) există o relaţie pozitivă. De pildă, dacă se produce sporirea preţului untului – celelalte condiţii rămânând neschimbate – atunci este de aşteptat ca cererea pentru margarină să crească. În cazul bunurilor complementare, relaţia între creşterea preţului unui bun şi cantitatea cerută din celălalt este negativă (creşte preţul autoturismului, scade cererea pentru benzină).

c) Numărul de cumpărători: între numărul cumpărătorilor – solicitanţi şi cantitatea totală cerută pentru un anumit bun există o relaţie pozitivă.

d) Preferinţele cumpărătorilor: Intensificarea preferinţelor consumatorilor pentru un bun face ca cererea de piaţă să crească şi invers.

e) Anticipările privind evoluţia preţului şi a venitului: Dacă se preconizează creşterea preţului unui bun, atunci cererea prezentă pentru acel bun va spori. De fiecare dată, când se aşteaptă ridicări generale sau parţiale de preţuri, consumatorii fac stocuri, cumpărând mai mult decât necesarul curent. Invers, în situaţia în care se aşteaptă scăderea preţului bunului. Dacă se preconizează creşterea venitului într-un viitor apropiat, cererea prezentă pentru bunurile normale va scădea şi invers.

În concluzie, fiecare factor exercită o influenţă mai mare sau mai mică; unii factori influenţează în sensul creşterii cantităţii cerute, alţii în sensul scăderii ei.

Modificarea totală a cererii, pentru un bun şi la un nivel dat al preţului, se determină prin însumarea algebrică a influenţelor parţiale.

În funcţie de modul cum reacţionează cererea la diferite schimbări ale venitului, bunurile sunt împărţite în:

• bunuri normale: o creştere a venitului consumatorului conduce la o creştere a cantităţii cerute din acele bunuri; • bunuri inferioare: o creştere a venitului consumatorului duce la o scădere a cererii de bunuri.

În funcţie de reacţia pe care o are cererea dintr-un anumit bun la modificarea preţului unui alt bun există două categorii de bunuri:

• bunuri substituibile: la creşterea preţului unui anumit bun are loc o creştere a cererii dintr-un alt bun;

• bunuri complementare: creşterea preţului unui bun conduce la reducerea cererii unui alt bun.

4.2. Oferta. Legea ofertei

Analiza problemelor referitoare la ofertă este o continuare a analizei resurselor economice şi a factorilor de producţie, respectiv o continuare a analizei bunurilor economice.

Oferta este definită prin cantitatea dintr-un bun economic, serviciu sau factor de producţie pe care un producător o produce şi doreşte să o vândă pe piaţă într-o perioadă de timp dată, la un anumit nivel al preţului.

Oferta reprezintă o relaţie între cantitatea dintr-un bun material sau dintr-un serviciu, dintr-o grupă de bunuri pe care un vânzător este dispus să o cedeze, să o ofere, contra plată, într-o perioadă determinată de timp, la nivelul preţului existent.

Realizarea ofertei are loc prin confruntarea sa cu cererea în cadrul tranzacţiilor comerciale.

Oferta apare sub diferite forme. Pe baza unor criterii complexe, ea poate fi: de mărfuri corporale şi de servicii; fermă sau facultativă; angajament sau cu termen fix; cu grad mediu de complexitate şi de complexitate superioară; internă sau externă etc.

În funcţie de conţinutul bunurilor, oferta poate fi de: bunuri independente (confecţii); bunuri complementare (miere şi propolis); mixtă.

Oricare ar fi forma şi tipul ei, oferta se află în relaţie directă cu nivelul şi modificarea preţului. Dacă preţul unei mărfi creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate, vânzătorul este dispus să cedeze cantităţi în plus pe piaţă; evident, în limitele stocului existent la bunul sau la bunurile în cauză. Dimpotrivă, în situaţia în care preţul scade, vânzătorul tinde să reducă oferta.

Creşterea ofertei o dată cu sporirea preţului are loc numai dacă vânzătorul dispune de stocuri în depozit (pe termen scurt) sau dacă el dispune de resurse cu care să suplimenteze loturile de mărfuri oferite (pe termen mediu).

Pe de altă parte, oferta nu poate fi redusă substanţial atunci când preţurile scad notabil. Aceasta mai ales dacă marfa este perisabilă sau nedepozitabilă.

Comportamentul producătorului în raport de modificarea preţului nu este legat doar de posibilităţile lui de a produce, ci şi de costurile de producţie pe care acesta le are sau le poate avea.

Legea generală a ofertei exprimă acea situaţie relaţională în care la o creştere a preţului se oferă o cantitate mai mare de bunuri.

La acelaşi nivel al preţului, cantităţile oferite sunt influenţate şi de alţi factori cum sunt: a) De pildă, toate celelalte condiţii rămânând neschimbate, reducerea costului de

producţie determină sporirea ofertei; este o relaţie negativă între cele două mărimi. Aceasta, mai întâi, în sensul că se pot obţine mai multe bunuri din aceleaşi resurse (dacă piaţa-cererea nu este satisfăcută). Dar mai ales, în sensul că un cost de producţie mai redus face posibilă obţinerea unui profit mai mare, ceea ce înseamnă că motivaţia vânzării este mai puternică.

b) Dacă preţul unui bun principal creşte oferta de pe piaţa bunului secundar va creşte şi invers, dacă preţul bunului principal scade, atunci oferta bunuluisecundar va scădea

c) În cazul numărului de firme, oferta sporeşte pe măsura intrării unor noi producători în ramură şi invers.

d) Majorarea taxelor şi subsidiilor are ca efect general reducerea ofertei, iar acordarea de subvenţii bugetare producătorilor conduce la potenţarea ofertei.

e) Previziunile privind evoluţia preţului influenţează oferta astfel: aşteptarea unui preţ mare în viitor are ca efect reducerea ofertei prezente; previziunea unor scăderi de preţ în viitor, dimpotrivă, va duce la creşterea ofertei prezente.

f) Evenimentele social-politice, condiţiile naturale pot influenţa hotărâtor producţia şi oferta de bunuri.

Din punct de vedere al producătorului (vânzătorului) oferta depinde, pe lângă preţul bunului produs (oferit) pe piaţă şi de:

a) preţul factorilor de producţie. O creştere a preţului factorilor de producţie, care determină creşterea costului unitar al bunului poate genera scăderea ofertei:

b) tipul de piaţă şi forma de concurenţă care se manifestă pe piaţa respectivă; c) rata profitului pe economie;

d)/ mărimea profitului total şi a celui unitar; e) rata dobânzii privită atât ca şi un cost, dar şi ca venit pe care l-ar aduce depunerea la

bancă a capitalului bănesc corespunzător desfăşurării activităţii de producere a bunului care face obiectul ofertei;

f) climatul social şi politic existent.

Ca o concluzie generală se poate spune că elasticitatea ofertei (modificarea sa la variaţia preţului) este mult mai mică decât a cererii.

Cu alte cuvinte oferta este mai rigidă decât cererea la modificarea preţului.