MANAGEMENTUL DE SUCCES AL POPULAŢIEI

DE URS DIN ROMÂNIA

Dr. ing. Neculai Şelaru

Acad. Dr. Atilla Kelemen

Introducere Ne-am reunit astăzi în scopul de a încerca să

înţelegem ce putem sau ce mai putem face

pentru conservarea, în timp, a unor populaţii

viabile de mari carnivore.

Ne îngrijorează, pe unii în mod sincer

gândindu-ne la conservarea echilibrului

ecologic, pe alţii cu gândul la propriile interese

de moment, ce se va întâmpla cu aceste

populații de carnivore mari pe măsură ce

ecosistemele în care sunt integrate se vor

degrada şi restrânge, în condiţiile în care

populaţiile umane din ţările superartificializate

nu acceptă să conviețuiască cu ele.

La momentul actual, susţinerea conservării „în

situ” este la modă, dar pe cheltuiala aproape

exclusivă a ţărilor în care oamenii au avut

înţelepciunea să nu le extermine. Celelalte ţări

finanţează, în principal, doar propagandiștii

ideii de protecţie şi conservare a acestor mari

carnivore „în situ”.

Mulţi dintre reprezentanţii ţărilor care au exterminat marile carnivore şi nu le mai pot reintroduce la ei acasă

susţin, în mod greşit şi ipocrit, chiar ideea suprapopulării efectivelor de carnivore mari „în situ”, idee dăunătoare, în egală

măsură, echilibrului în natură şi însuşi marilor carnivore.

Lipsa de măsură în privinţa protecţiei şi conservării unor suprapopulaţii de mari carnivore în ţările în care mai

există, pe cheltuială aproape exclusivă a acestora, poate avea însă, în foarte scurt timp, efecte dezastruoase asupra

speciilor respective, chiar în ţările cu un management de succes până de acum, precum este România.

Lăsând la o parte orice detaliere a introducerii, din lipsă

de timp, vă prezentăm, în continuare, „Dinamica

multianuală a populaţiilor de urs din România”.

Putem face această prezentare în baza datelor statistice

credibile, privind efectivele şi recoltele reale de urşi, culese

anual, din 1950 până de curând.

Efectivele au crescut aproape continuu, ca urmare a unui

management inspirat, aplicat cu consecvenţă în România.

Remarcăm însă, şi două perioade de regres, care coincid cu

perioadele 1970-1974 şi 1990 – prezent, când a fost permisă

vânătoarea cu străini şi au fost extraşi cei mai mulţi urşi,

preponderent masculi dominanți.

Se constată că efectivele şi densităţile urşilor au atins niveluri ridicate, depăşind deja 6.000 de

exemplare în ţara noastră, ceea ce poate fi considerat deja suprapopulare.

Extinderea actuală a arealului urşilor spre câmpie şi ponderea mare a exemplarelor juvenile sunt dovezi

clare în susţinerea ideii de creştere numerică actuală a populaţiei de urşi, peste normal, în România.

Fig. 1. Evoluţia efectivelor reale de urs în România

Evoluția efectivelor reale, cotelor realizate și ratei creșterii numerice

Fig. 2. Evoluţia extragerilor anuale de urşi în România

Prin extragerile aprobate de administrator şi realizate de regulă doar parţial de gestionari, s-a putut asigura

o creştere aproape continuă a populaţiei de urşi din ţara noastră, până la un nivel populaţional peste optimul

stabilit de ICAS, nivel acceptat în privinţa pagubelor produse crescătorilor de animale, agriculturilor şi

vânătorilor.

Cota de recoltă medie multianuală, calculată pentru ultimii 66 de ani, a fost de 2,6% din efectivul real

evaluat în fiecare primăvară, în condiţiile unui spor mediu multianual de 4,3% din efectivul la care ne-am

referit.

Rata creşterii numerice calculate pe baza datelor statistice privind efectivele reale şi cotele de recoltă

realizate, sunt comparabile cu ratele de creştere ale populaţiilor de urşi din alte ţări şi continente, ceea ce

scoate în evidenţă credibilitatea cifrelor statistice deţinute de România din 1950 până acum.

Mai reliefează faptul că după depăşirea unui anumit nivel populaţional (de cca. 5.500 – 6.000 exemplare),

rata creşterii numerice scade, deşi disproporţia între sexe şi hrănirea complementară a urşilor ar trebui să o

crească.

În concluzie, chiar dacă ICAS a stabilit un efectiv optim de cca. 4.500 urşi, care pot vieţui normal în

habitatele naturale din ţara noastră, fără a produse prejudicii inacceptabile pentru producătorii agricoli,

zootehnici şi vânători, depăşirea unui efectiv de 6.000 de exemplare ridică probleme şi din punct de vedere al

ratei creşterii numerice, care poate fi considerat un indicator important în aprecierea nivelului unui efectiv

normal de urşi.

Fig. 3. Rata multianuală a creşterii numerice

• adoptarea unei strategii cinegetice coerente,

parte a „Strategiei naţionale de dezvoltare a

României în perioada 1968-2010”, prin care au

fost stabilite cifre concrete de urmărit pentru

atingerea efectivelor optime la principalele

specii de interes vânătoresc şi pentru

conservarea echilibrului ecologic între

populaţiile speciilor cinegetice, în scopul unei

exploatări realiste a capacităţii bioproductive a

fondurilor de vânătoare;

• condiţiile favorizante pentru managementul speciei, care au constat în:

- introducerea speciei sub protecţie în anul 1953;

- paza eficientă a faunei cinegetice şi înăsprirea sancţiunilor pentru braconaj;

- liniştea asigurată în păduri şi asigurarea unor condiţii favorabile de hrănire, prin gruparea parchetelor, de

exploatare a masei lemnoase;

- hrănirea complementară practicată mai intens şi eficient primăvara;

- extragerea operativă a urşilor carnivori şi a foarte puţini urşi pentru trofeu.

Explicaţia managementului de succes al populaţiei de urşi din România:

• deteriorarea condiţiilor de adăpost, linişte

şi hrănire naturală, din cauza exploatării haotice a pădurilor, concurenţei la hrană a animalelor domestice în păduri, reducerii suprafeţelor pomicole din apropierea pădurilor şi renunţării la agricultura rurală de subzistenţă, extindere aşezări omeneşti etc.;

• hrănirea exagerată practicată, atât toamna cât şi primăvara, de foarte multe ori cu sorturi de hrană nenaturală, pentru atragerea urşilor în scopul vânării facile sau turismului cinegetic;

• extragerea selectiv-negativă, cu prioritate, a urşilor masculi dominanţi, care s-a repercutat asupra structurii

populaţionale pe sexe şi clase de vârstă, precum şi asupra comportamentului urşilor;

• tendinţa de conservare a unor suprapopulaţii de urşi şi a creşterii sporului natural, cu gândul la exploatarea

avantajoasă a efectivelor acestora;

întârzierea achitării pagubelor produse de urşi şi a aprobării operative a extragerii urşilor problemă, cu efecte

nedorite asupra acceptării convieţuirii populaţiei rurale cu urşii.

Greşeli apreciate în managementul speciei, după 1990:

Măsuri necesare pentru protecţia şi conservarea raţională a populaţiilor de urs

• revederea limitelor habitatului stabil al speciei în România, precum şi a efectivelor şi a densităţilor maxime care pot fi acceptate pentru specie, în aşa fel încât să fie evitate pagubele exagerate, accidentele şi însăşi degenerarea populaţiei de urs din ţara noastră;

• extragerea preventivă a surplusului populaţional toamna, prin metoda „la goană”, care nu permite destructurarea populaţională, ci din contră, contribuie la restructurarea acesteia cât mai rapid, şi extragerea operativă „la pândă” a oricărui exemplar problemă;

• hrănirea complementară, practicată cu sorturi de hrană naturală, exclusiv primăvara;

• interzicerea vânării urşilor „la pândă” în apropierea locurilor de hrănire;

• interzicerea turismului cinegetic la punctele de hrănire complementară a urşilor, pentru evitarea obişnuirii ursului cu omul;

• acoperirea operativă a prejudiciilor produse de urşi.

Deci, reconsiderarea vânătorii ca cea mai importantă

activitate în managementul populaţiei de urs din România,

pentru atingerea ţelului urmărit, de protecţie şi conservare

reală a unor populaţii viabile de urşi, normal structurate pe

sexe şi clase de vârstă, viguroase şi sănătoase, nicidecum

experimentarea menţinerii unei suprapopulaţii

destructurate şi degenerate de urşi, predominant habituanţi

sau netemători faţă de om, păgubitori pentru agricultură,

silvicultură, creşterea animalelor şi gestionării faunei

cinegetice.

• menţinere a populaţiei de urs la un nivel

normal populaţional, în echilibru cu populaţiile celorlalte specii cinegetice;

• restructurare a populaţiilor de urşi pe sexe şi clase de vârstă;

• resălbăticire a indivizilor speciei, prin reinducerea fricii faţă de om;

• calmare a populaţiei umane afectată de pagubele şi/sau accidentele produse de urşi.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. A. M. Comşia – Biologia şi principiile culturii vânatului, Edit.

Academiei, Bucureşti, 1961;

2. V. Cotta şi M. Bodea – Vânatul României, Edit. Agrosilvică,

Bucureşti, 1969;

3. C. Promberg şi col – Ursul/Biologie, ecologie şi management,

Edit. Hako, 2000;

4. N. Şelaru şi N. Goicea – Situaţia şi Managementul ursului

brun în România, Rev. Vânătorul şi Pescarul Român, nr. 2/2005.

5. **** – Situaţia statistică a efectivelor de vânat şi a cotelor de

recoltă din perioada 1950 – 2016.

6. **** – Planul de acţiune pentru conservarea marilor

carnivore în Europa.

7. **** – Revistele „Vânătorul şi Pescarul Sportiv” şi

„Vânătorul şi Pescarul Român”, editate în perioada 1953 –

2016.

Reconsiderarea vânătorii ca fiind singura activitate practică de: