Mama însă era în stare să toarcă-n furcă şi să învăţ mai departe.

Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!

Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.

Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl spăriam sărindu-i în spate pe întunerec. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la "baba-oarba", ne ridica în grindă, zicând: "'tâta mare!" şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mâinile noastre până ce nu ne zgâriau şi ne stupeau ca pe noi.

Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte: şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.

Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.

Smaranda, mama lui Nica, este o femeie blanda, harnica si iubitoare. Ea se inscrie in imaginea traditionala a femeii din mediul rural: creste o droaie de copii si se ocupa de toate treburile gospodariei.Smaranda apare ca un personaj cu aura de basm, o fiinta cu puteri miraculoase, care stie sa faca multe si mari minunatii: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului si abatea grindina in alte parti, inji-gand toporul in pamant, afara, dinaintea usii; inchega apa numai cu doua picioare de vaca, de se incrucea lumea de mirare".Cel mai apropiat de sufletul ei ramane Nica, primul nascut, asupra caruia revarsa o imensa dragoste materna. Cand copilul se lovea, Smaranda batea pamantul, peretele sau lemnul care pricinuise durerea copilului si suferinta i se alina.Smaranda este totodata o femeie superstitioasa, bisericoasa si cicalitoare cu sotul ei. Nu de putine ori ea ii reproseaza acestuia ca este prea bland cu copiii, ca ii rasfata peste masura.Convinsa de binefacerile invataturii, ea nu se lasa pana nu-1 trimite pe Nica la scoala, in ciuda opozitiei indarjite a lui Stefan a Petrei. Era in stare sa toarca-njur-ca si sa invat mai depar te".Cu toate treburile gospodaresti pe care le avea, ea isi gasea timp sa-i fie lui Nica sprijin la invatatura, bucuran-du-se cand vedea ca il trage inima la carte.Smaranda stia sa fie si aspra, atunci cand copiii se luau la harjoa-na, potolindu-i numai dupa ce le facea cate-un surub - doua prin cap" si le dadea cateva tapan-gele la spinare".Sufletul scriitorului se induioseaza la amintirea chipului ei luminos: () bratele ei m-au leganat () Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat"Evocand imaginea Smarandei, Ion Creanga a dat literaturii romane unul dintre cele mai frumoase portrete inchinate vreodata mamei.