Universitatea OVIDIUS Constanţa Departamentul ID-IFR Facultatea Ştiinţe Economice Specializarea Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor Forma de învăţământ ID Anul de studiu I Semestrul I Valabil începând cu anul universitar 2009-2010

Caiet de Studiu Individual pentru

Macroeconomie

Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. POPOVICI VERONICA

Introducere

Macroeconomie INTRODUCERE

 

Stimate student,

Acest caiet de studiu individual, realizat în spiritul reformei învăţământului universitar economic din România, este destinat studenţilor de la facultăţile economice, forma de învăţământ la distanţă.

El este astfel structurat încât să permită clarificarea şi însuşirea unitară a sistemului de noţiuni, concepte, principii şi legi care esenţializează viaţa economică la nivel macro.

Macroeconomia studiază comportamentul economic privit în ansamblu, cu perioade de boom şi perioade de recesiune, factorii care deternină producţia de bunuri materiale şi servicii şi ocuparea forţei de muncă pe plan naţional, nivelul general al preţurilor şi inflaţia, consumul total şi economiile, importurile şi exporturile totale dintr-o economie precum şi cererea şi oferta de monedă şi alte active financiare. Macroeconomia operează atât cu creşterea economică pe termen lung cât şi cu fluctuaţiile pe termen scurt. Ea se concentrează atât asupra aspectelor pozitive ( ne arată cum funcţionează macroeconomia) cât şi asupra aspectelor normative care permit ajustarea statală, reglarea şi elaborarea de politici economice bazate pe decizii macroeconomice.

Constituind, în esenţă, un instrument de lucru pentru studenţii de la forma de învaţământ ID , caietul de studiu individual cuprinde atât prezentarea temelor concretizate în ce 21 de unităţi de învăţare cât si teste şi aplicaţii care oferă posibilitatea evaluării cunoştinţelor dobâdite, pe parcursul parcurgerii disciplinei.

Spor la învăţat şi succes!

Macroeconomie      1 

Introducere

Macroeconomie      2 

Se recomandă, pe cât posibil, ca în text să se utilizeze vorbirea directă prin utilizarea verbelor active, care adaugă un grad sporit de umanizare a textelor.  

 

Piaţa monetară

Unitatea de învăţare Nr. 1 PIAŢA MONETARĂ

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 1.1 Creditul: concept, funcţii, tipuri 1.2 Sistemul financiar-bancar şi funcţiile sale 1.3 Masa monetară şi structurile ei. Agregatele monetare 1.4 Cererea şi oferta de monedă 1.5 Echilibrul pieţei monetare 1.6 Teorii cu privire la cantitatea de bani Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

Pagina

4 4 8

15 20 27 33

Macroeconomie    3   

Piaţa monetară

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

Definirea pieţei monetare

Evidenţierea rolului pieţei monetare

Definirea creditului şi a funcţiilor acestuia

Recunoaşterea pricipalelor tipuri de credit după diverse criterii

Definirea sistemului bancar-financiar

Sublinierea funcţiilor caracteristice agenţilor economici care formează sistemul financiar - bancar

Definirea masei monetare şi a structurilor acesteia

Definirea cererii de monedă

Evidenţierea factorilor obiectivi si subiectivi ai cererii de monedă

Definierea ofertei de monedă

Crearea banilor de cont

Echilibrul pieţei monetare

Dinamica pieţei moentare

Prezentarea teoriilor cu privire la cantitatatea de bani

1.1 Creditul: concept, funcţii, tipuri creditul creditori si debitori

dobânda

Pentru înţelegerea rolului monedei în funcţionarea producţiei, a repartiţiei şi în folosirea venitului este necesar să cunoaştem creditul, operaţiune necesară pentru a pune în mişcare, a dezvolta şi a duce la bun sfârşit procesele economice. Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri viitoare, cu scopul de a susţine o afacere prezentă, de a asigura consumul actual. Spre deosebire de celelalte schimburi, în cadrul creditului, prestaţia şi contraprestaţia sunt separate în timp şi spaţiu; el implică două categorii de persoane: creditorii şi debitorii. Creditul constă în transmiterea de bunuri, pe un timp limitat, fixat dinainte, numit scadenţă, contra unei sume de bani – dobânda. Acest act de încredere a creditorului în debitor se referă la schimbarea unui bun în natură sau în bani, contra unei promisiuni de rambursare a acestui bun, la un termen dinainte convenit, împreună cu o dobândă. Creditul este un mijloc de corelare a posibilităţilor de finanţare existente în societate, cu nevoile producţiei şi ale consumului. Apariţia relaţiei dintre creditor şi debitor este legată de existenţa concomitentă a unor agenţi economici care dispun de resurse băneşti temporar disponibile, şi a altora care au nevoi suplimentare de astfel de resurse. Apare astfel o piaţă a creditului, în cadrul căreia se confruntă oferta şi cererea de credit, îndeosebi de credite sub formă de bani.

Macroeconomie    4   

Piaţa monetară

Instuţiile de credit – intermediar între creditori şi debitori Funcţiile creditului Tipurile de credit

Instituţiile de credit joacă un rol intermediar între creditori şi debitori. Ele primesc plasamentele agenţilor economici şi acordă credite altor agenţi – celor care au nevoie de resurse băneşti. Este de reţinut faptul că, dacă o categorie de agenţi economici este global deficitară în disponibilităţi băneşti (întreprinderile), o alta este global excedentară (menajele). Un agent economic luat individual poate avea, la un moment dat, fie excedent, fie deficit de resurse băneşti. Prin însăşi natura lui, creditul îndeplineşte o serie de funcţii social economice pozitive:

a) Acesta înlesneşte sporirea capitalului real, favorizând o mai bună utilizare a factorilor de producţie existenţi. În fond, o sumă economisită de agentul A, pe care acesta nu o poate întrebuinţa cu folos, este transmisă lui B, care, având nevoie de aceasta sumă, la momentul dat, o utilizează, direct sau indirect, în activităţi economice. Astfel, prin intermediul creditului, resursele băneşti existente pot fi valorificate în sensul sporirii producţiei naţionale, din pasive devin active.

b) Contribuie la concentrarea activităţii economice în unităţi mari. El facilitează distribuirea şi redistribuirea resurselor băneşti între diferite întreprinderi şi ramuri economice, orientându–le spre unităţi mai bine situate pe piaţă, sporind şi mai mult forţa concurenţială, profitul încasat şi forţa de care dispun.

c) Accelerează tranzacţiile comerciale. Creditul uşurează desfacerea mărfurilor pe scară mare. Comerciantul detailist obţine mărfuri pe credit în schimbul unui efect comercial (o poliţă, de pildă), pe care comerciantul angrosist o poate sconta la bancă, dacă nu poate aştepta restituirea sumei de către debitorul său.

d) Sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la dimensionarea ei. Banii de credit contribuie la sporirea cantităţii mijloacelor de plată în economia naţională, influenţând şi în sensul modificării structurii lor.

e) Exercită o influenţă benefică asupra consumului, prin şansa cumpărării pe credit şi a plăţii în rate a unor bunuri de folosinţă îndelungată.

Tipurile de credit practicate în economie se diferenţiază după mai multe criterii:

1. După forma de proprietate a debitorului, creditul poate fi a) privat (când se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor private – persoane fizice şi/sau juridice); b) public (se acordă administraţiilor publice şi de stat şi societăţilor de drept public).

2. În funcţie de durata pentru care se acordă creditul, acesta poate fi: la vedere şi pe termen. Acesta din urmă poate fi pe termen scurt (până la un an), pe termen mediu ( între trei şi cinci ani) şi pe termen lung (peste cinci ani).

3. Din punctul de vedere al modalităţii de garantare a creditului, acesta poate fi: a) personal (se acordă pe bază de încredere personală) şi b) real (debitorul primindu–l pe bază de garanţii, prin angajarea patrimoniului său). Garanţiile sunt de mai multe feluri, în funcţie de substanţa lor existând: credit pe amanet (garanţia constă dintr–un bun mobiliar); credit lombard (hârtiile de valoare, respectiv efectele private sau publice se constituie în garanţie); credit pe ipotecă (acesta fiind garantat cu bunuri imobiliare – terenuri, construcţii, clădiri).

4. După scopul urmărit de debitori, există credit de consum, acordat gospodăriilor familiale pentru susţinerea cheltuielilor de consum curente pe seama

Macroeconomie    5   

Piaţa monetară

veniturilor viitoare şi credit de producţie, solicitat pentru susţinerea, modernizarea şi potenţarea activităţii economice.

Creditul de consum presupune transferuri de venituri dintr-o perioadă în alta; venituri viitoare sunt aduse în prezent pentru sporirea consumului personal. În cazul creditului de producţie, împrumutul înseamnă transmiterea de capital, suma fiind utilizată pentru sporirea capitalului propriu al întreprinderii (finanţare externă) .

Creditul de producţie cunoaşte următoarele forme: credit de exploatare, solicitat şi acordat pe termen scurt pentru procurarea seminţelor, a materiilor prime, pentru plata salariilor etc.; credit de modernizare, care serveşte la înzestrarea întreprinderii cu maşini, unelte, la realizarea unor obiective de îmbunătaţiri funciare; credit de investire, adică acele sume împrumutate pe termen lung pentru cumpărarea de terenuri, construirea de noi unităţi economice şi dezvoltarea celor existente.

Test de autoevaluare 1.1. 1) Sursa principală a acordării creditelor de către băncile comerciale o constituie:

a) rezervele de numerar; b) împrumuturile acordate clienţilor; c) acţiunile deţinute de către bancă; d) depozitele clienţilor; e) moneda metalică aflată în circulaţie.

2) În funcţie de scopul urmarit de debitori există urmatoarele tipuri de credit:

a) credit de consum; b) credit de producţie; c) credit lombard; d) credit pe amanet; e) credit personal.

Alegeti răspunsul corect: A(a+b); B(a+b+c); C(a+b+c+d); D(a+e); E(a+b+e) 3) Din punctul de vedere a modalitaţii de garantare, creditul poate îmbraca urmatoarele forme:

a) credit de consum; b) credit de producţie; c) credit public; d) credit real; e) credit personal.

Alegeti răspunsul corect: A(a+b); B(a+b+c); C(a+b+c+d); D(a+e); E(d+e)

Macroeconomie    6   

Piaţa monetară

4) Prin natura lui, creditul îndeplineste urmatoarele funcţii: a) înlesneste sporirea capitalului real; b) sporeşte viteza de rotaţie a monedei; c) contribuie la concentrarea activitaţii economice în unitaţi mari; d) favorizează o mai bună utilizare a factorilor de producţie existenţi; e) exercită o influenţă benefică asupra consumului. Alegeti răspunsul corect: A(a+b); B(a+b+c); C(a+b+c+d+e); D(a+e); E(d+e) 5) Creditul îndeplineste urmatoarele funcţii social-economice pozitive: a) înlesneste sporirea capitalului productiv; b) diminuează viteza de rotaţie a monedei; c) contribuie la concentrarea activitaţii economice în unitaţi economice mici; d) favorizează o mai bună utilizare a factorilor de productie existenţi; e) determină scăderea consumului. Alegeti răspunsul corect: A(a+d); B(a+b+c); C(a+b+c+d+e); D(a+e); E(d+e) 6) Creditul îndeplineşte urmatoarele funcţii social-economice: a) contribuie la dimensionarea masei monetare; b) determină creşterea vitezei de rotaţie a monedei; c) contribuie la concentrarea activitaţii economice în unitaţi economice mari; d) favorizează o mai bună utilizare a factorilor de producţie existenţi; e) determină diminuarea consumului. Alegeti răspunsul corect: A(a+d); B(a+b+c+d); C(a+b+c+d+e); D(a+e); E(d+e) 7) Care din urmatoarele afirmaţii sunt adevărate: a) creditul este un mijloc de corelare a posibilitaţilor de finanţare existente

în societate cu nevoile producţiei şi ale consumului; b) creditul implică două categorii de persoane: debitorii şi creditorii; c) instituţiile de credit joacă un rol de intermediar între creditori şi debitori; d) un agent economic poate avea, la un moment dat, fie excedent, fie deficit

de resurse bănesti; e) creditul determină sporirea vitezei de rotaţie a monedei. Alegeti răspunsul corect: A(a+b+c+d+e); B(a+b+c+d); C(a+b+c); D(a+e); E(d+e) 8) Care din urmatoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

a) creditul determină diminuarea vitezei de rotaţie a monedei; b) creditul implică două categorii de persoane: debitorii şi creditorii; c) instituţiile de credit joacă un rol de intermediar între creditori şi debitori;

Macroeconomie    7   

Piaţa monetară

d) creditul contribuie la concentrarea activitaţii economice în unitaţi economice mari;

e) creditul exercită o influenţă benefică asupra consumului.

Alegeti răspunsul corect: A(b+c+d+e); B(a+b+c+d); C(a+b+c); D(a+d); E(d+e) 9) În funcţie de durata pentru care se acordă creditul, există urmatoarele tipuri de credit:

a) credit de consum; b) credit real; c) credit pe termen scurt; d) credit pe termen mediu; e) credit pe termen lung.

Alegeti răspunsul corect: A(b+c+d+e); B(a+b+c); C(a+b+c+d+e); D(a+e); E(c+d+e) 10) Care din urmatoarele afirmaţii sunt adevărate: a) creditul este un mijloc de corelare a posibilitaţilor de finanţare existente

în societate cu nevoile producţiei şi ale consumului; b) creditul accelerează tranzacţiile comerciale; c) creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri

viitoare, cu scopul de a susţine o afacere prezentă, de a asigura consumul actual;

d) un agent economic poate avea, la un moment dat, fie excedent, fie deficit de resurse băneşti;

e) creditul determină scăderea vitezei de rotaţie a monedei. Alegeti răspunsul corect: A(a+b+c+d+e); B(a+b+c+d); C(a+b+c); D(a+e); E(d+e)

Răspunsul la test se găseşte la pagina 42.

1.2 Sistemul financiar-bancar şi funcţiile sale

Băncile

Băncile, instituţiile financiare, societăţile de asigurări – private, publice, mixte – reprezintă acel agent economic agregat care îndeplineşte rolul de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionează instrumetele monetare şi pârghiile financiare ale unei ţări. Băncile au îndeplinit şi îndeplinesc două categorii de funcţii: active şi pasive.

Macroeconomie    8   

Piaţa monetară

Funcţia activă Funcţia pasivă

Principala funcţie activă a băncilor şi a celorlalte instituţii financiare, constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară, adică au capacitatea economică de a restitui la scadenţă creditele contractate, împreună cu dobânzile aferente. Alte servicii bancare active, mai puţin importante sunt: gestionarea conturilor deponenţilor, adică supravegherea mişcării banilor în conturile acelor unităţi care solicită acest lucru; organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi plasarea titlurilor de valoare ale acestora. Principala funcţie pasivă a organizaţiilor bancar – financiare, se referă la primirea spre păstrare a economiilor populaţiei şi agenţilor economici nonfinanciari. Printre funcţiile bancare pasive se mai înscriu: primirea de depuneri ale unor clienţi pentru a executa din ele diferite plăţi la ordinele acestora, conducerea operaţiunilor de casă ale întreprinderilor şi instituţiilor care solicită acest lucru. În condiţiile actuale, în ţările cu economie de piaţă consolidată, sistemul bancar-financiar exercită, pe lângă funcţiile tradiţionale, şi o serie de funcţii noi, prioritar macroeconomice:

1. Coordonează plăţile (şi încasările) ce se efectuează în întreaga economie naţională. Ele au misiunea de a asigura cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă şi retragerii acesteia. Deci, băncile gestionează moneda naţională şi supraveghează relaţiile ei cu celelalte monede naţionale.

2. Băncile, instituţiile financiare şi societăţile de asigurare îndeplinesc, de asemenea, rolul de intermediere financiară la nivelul economiei naţionale. Ele drenează economiile agenţilor economici, ale întregii populaţii spre domenii de mare interes pentru ţară.

3. Sistemul bancar are rolul de a restricţiona creditul. În anumite condiţii şi pe baza unor criterii speciale, băncile limitează riscul neacoperit al unor împrumutători prea entuziaşti, punându – le anumite condiţii restrictive. Mai mult, prin diverse prevederi, se produce ceea ce se numeşte transformarea riscului individual în risc colectiv, adică repartizarea lui relativ egală asupra tuturor debitorilor.

4. Agentul bancar – financiar are posibilitatea de a creea putere de cumpărare adiţională, posibilitate ce decurge din mecanismul transformării maturităţii depozitelor agenţilor economici nonfinanciari, în credite pe termen lung pentru investiţii.

5. Transformând depunerile la vedere ale clienţilor în surse de creditare, băncile selecţionează proiectele de afaceri pe care urmează să le susţină prin credite.

6. Dispunând de mecanisme şi tehnici prin care pot suplimenta instrumentele monetare, cunoscând situaţia economică a întreprinderilor şi chiar a guvernului, băncile şi societăţile financiare îndeplinesc un rol strategic în ţările cu economie de piaţă.

Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor băneşti date cu împrumut, inclusiv pentru servicii active, băncile pretind şi încasează dobândă sau comision. Pentru sumele păstrate în depozit, ca şi pentru celelalte servicii pasive, acestea

Macroeconomie    9   

Piaţa monetară

Profitul băncii Banca de emisiune Bănci comerciale

plătesc dobândă clienţilor lor creditori. Diferenţa dintre dobânzile încasate de bănci şi cele plătite de ele constituie profitul bancar brut. Dacă din acesta se scad cheltuielile de administraţie şi de întreţinere ale băncii, ca şi impozitele legale, ceea ce rămâne se numeşte profitul net al băncii.

1.2.1. Tipuri de bănci.

Cea mai generală grupare a băncilor le delimitează în bănci de emisiune (una în fiecare ţară) şi bănci comerciale. Banca de emisiune (banca centrală), deţine o poziţie specială în cadrul sistemului bancar al fiecărei ţări. Rolul deosebit al acestei bănci decurge din operaţiunile pe care le efectuează, operaţiuni care îi revin din mandatul naţional ce i-a fost atribuit. Aceste atribuţiuni se reduc la următoarele:

– emiterea biletelor de bancă; – crearea şi gestionarea puterii de plată în ţară; – supravegherea societăţilor bancare şi a altor instituţii de credit în sensul

regularizării volumului şi costului creditului; – conlucrarea cu Trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al

guvernului; – conduce politica monetară şi valutară a ţării; – caută căile economice de menţinere a stabilităţii monetare şi de asigurare a

funcţionalităţii sistemului bancar, ş.a.

Funcţia principală din totdeauna a băncilor centrale este cea de emisiune monetară, de punere în circulaţie a bancnotelor şi a monedei divizionare deţinute de agenţii nonfinanciari. Fiind instituţie de emisiune, respectiva bancă pune în circulaţie cantităţi de bani care, de regulă, corespund nevoilor de lichiditate ale econorniei în ansamblul ei şi care se încadrează în obiectivele de politică monetară şi bugetară a ţării. În acest sens, Banca Centrală joacă un rol indirect, dar important, în crearea de monedă. Băncile comerciale reprezintă un tip de întreprindere lucrativă specializată, care furnizează bani – capital celorlalţi agenţi economici – persoane fizice şi/sau juridice. Această activitate se realizează, mai ales pe baza resurselor băneşti atrase, dar şi a capitalului lor propriu. Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare.

a) Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţă, prin depunerile pe termen scurt ale clienţilor. La rândul lor, acestea pot fi: bănci de depozit propriu – zise, care primesc depuneri la vedere şi pe termen şi care acordă credite pe termen scurt; bănci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii însemnate sau îşi procură mijloacele necesare prin emisiunea de obligaţiuni sau acţiuni, ele putând acorda credite pe termen lung.

b) Băncile ipotecare sunt acelea care îşi procură mijloacele necesare prin emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.

Macroeconomie    10   

Piaţa monetară

BNR

În cadrul sistemului bancar – financiar, un loc tot mai însemnat ocupă diferitele societăţi financiare şi de asigurări.

1.2.2. Instituţiile bancar - financiare şi de asigurări din România

1. Banca Naţională a României este concepută ca un organism al statului, funcţionarea sa fiind supravegheată de Parlament. Prin lege, BNR este mandatată să conducă politica monetară şi de credit, să caute căile de menţinere a puterii de cumpărare a monedei naţionale (leul). Capitalul BNR este public. Banca Naţională a României are de îndeplinit mai multe funcţii principale.

a) Aceasta este singură instituţie de emisiune monetară. De aceea, numerarul emis de B.N.R. trebuie acceptat de către toate persoanele fizice şi/sau juridice la valoarea nominală a acestuia, pentru stingerea obligaţiilor publice sau private.

b) Fiind bancă a băncilor, ea îndeplineşte rolul de împrumutator ultim, intervenind în cazul în care o societate bancară întâmpină dificultăţi temporare, respectiv nu dispune de numerarul necesar pentru a face faţă retragerilor neanticipate ce depăşesc rezervele sale. BNR furnizează numerar băncii respective în limita maximă de 75% din fondurile proprii ale băncii în cauză.

c) Banca Naţională conduce politica monetară şi valutară a ţării. Prima operaţiune o realizează prin influenţarea nivelului ratei dobânzii şi a evoluţiei masei monetare. Cea de a doua, prin cumpărarea şi vânzarea de valută (în limita rezervelor ei valutare).

d) BNR derulează operaţiuni cu Trezoreria statului, (reprezentanta statului ca agent financiar, în calitatea sa de debitor şi creditor). Deoarece între cheltuielile publice (cu ritmuri uniforme de efectuare) şi încasarea impozitelor şi taxelor (având caracter periodic) există neconcordanţe în timp, statul se împrumută la BNR pentru ajustarea acestui decalaj şi susţinerea ritmică a cheltuielilor sale. Funcţia de gestiune a politicii de trezorerie, încredinţată prin lege BNR, a fost delegată de aceasta din urmă Băncii Comerciale Române, care dispune de o reţea de ghişee în măsură să exercite atribuţiile delegate, cu bune rezultate.

Garanţia îndeplinirii obiectivului central al BNR (menţinerea puterii de cumpărare a leului) constă în asigurarea autonomiei sale. Aceasta vizează două laturi:

– una funcţională, ceea ce înseamnă că ea trebuie să se concentreze asupra obiectivelor proprii, să se manifeste ca autoritate monetară naţională supremă, să-şi aleagă în mod liber mijloacele de acţiune etc.;

– alta organică, care se referă la competenţele de numire a membrilor Consiliului de administraţie, la durata mandatelor, la modul de funcţionare şi deliberare a acestuia.

2. Băncile comerciale au ca funcţii principale atragerea de fonduri de la persoane fizice sau juridice, sub formă de depozite restituibile la vedere sau la termen, şi acordarea de împrumuturi celor interesaţi. Pentru a putea funcţiona, băncile comerciale trebuie să obţină autorizaţia de rigoare

Macroeconomie    11   

Piaţa monetară

de la Banca Naţională. Ele au obligaţia să aibă conturi la BNR şi să se supună reglementărilor generale ale acesteia. 3. Casele de economii sunt intermediari financiari care efectuează operaţiuni de colectare a economiilor populaţiei, în special a depunerilor cu amănuntul la vedere şi pe termen scurt. Soldurile active ale sumelor colectate, sunt plasate la băncile comerciale, în conturi purtătoare de dobânzi. 4. Casele de ajutor reciproc sunt organizate pe bază de adeziune sub formă fondurilor mutuale. Calitatea de membru obligă la plata unor rate lunare şi dă dreptul la obţinerea de credite, plafonate în funcţie de depozitul constituit. Ratele dobânzii sunt, de regulă, sub cele practicate pe piaţa financiară. 5. Cooperativele de credit se caracterizează prin aceea că ele colectează sume de la membrii cooperatori şi acordă împrumuturi acestora. 6. Casele de pensii colectează sume sub formă de cotizaţii, de la persoane pensionate şi le distribuie celor ce cotizează, cu perceperea de dobânzi. 7. Societăţile de asigurări garantează asiguratului, în schimbul unei prime lunare de asigurare, despăgubirea parţială sau totală în cazul în care are loc evenimentul pentru care el s–a asigurat. Până la producerea evenimentului, soldul activ al sumelor colectate este plasat la băncile comerciale în conturi purtătoare de dobânzi. 8. Trezoreria, reprezintă statul în calitatea lui de debitor şi creditor. Ea colectează taxele şi impozitele de la contribuabili şi plăteşte în contul cheltuielilor administraţiei publice. În prezent, colectarea taxelor şi impozitelor cuvenite Administraţiei Centrale a fost delegată Băncii Comerciale Române. Fondurile colectate sunt transferate fără dobânda la BNR care la rândul ei, nu percepe comisioane pentru operaţiile efectuate cu aceste sume.

Test de autoevaluare 1.2. 1) Marcaţi care din afirmaţiile de mai jos reprezintă funcţii pe care le îndeplinesc

băncile comerciale: a) acordarea de împrumuturi; b) vânzarea-cumpărarea de bunuri economice; c) atragerea de fonduri de la persoane fizice sau juridice sub formă de

depozite restituibile la vedere sau la termen; d) vânzarea-cumpărarea de valori imobiliare; e) emisiunea de monedă sub formă de numerar.

Alegeţi răspunsul corect: A (a); B (a + b); C (a + b + c); D (a + c); E (a + e)

Macroeconomie    12   

Piaţa monetară

2) Prima bancă din lume a fost înfiinţată la: a) Amsterdam; b) Londra; c) Anvers; d) New York; e) Tokio.

3) Băncile îndeplinesc atât funcţii clasice cât şi funcţii moderne. Printre funcţiile

clasice active se numără: a) gestionarea conturilor clienţilor; b) mobilizarea disponibilităţilor monetare temporar disponibile din

economie; c) crearea de active financiare proprii; d) acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice care dovedesc

bonitare financiară; e) reglarea creditului sub diversele sale forme.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d); B (a + e); C (a + d + e); D (a + c); E (b + c + d + e). 4) Băncile îndeplinesc atât funcţii clasice cât şi funcţii moderne. Printre funcţiile

moderne se numără: a) fondarea de societăţi comerciale pe acţiuni; b) crearea de putere de cumpărare suplimentară prin transformarea

depunerilor la vedere în credite pe termen lung; c) reglarea creditului sub diversele sale forme; d) coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională; e) acordarea de credite.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (b + c); C (b + c + d); D (e); E (b + c + d + e). 5) Băncile îndeplinesc atât funcţii clasice cât şi funcţii moderne. Printre funcţiile

clasice pasive se numără: a) acordarea de credite agenţilor economici cu bonitate financiară; b) crearea de putere de cumpărare suplimentară prin transformarea

depunerilor la vedere în credite pe termen lung; c) mobilizarea şi păstrarea disponibilităţilor monetare temporar

disponibile din economie; d) reglarea creditului din economie.

6) Băncile de Emisiune:

a) mai poartă numele de bancă centrală sau bancă naţională; b) este denumită şi bancă de primă importanţă sau banca bancherilor; c) este, de regulă, o instituţie publică care realizează funcţii la nivel

macroeconomic;

Macroeconomie    13   

Piaţa monetară

d) conduce politica monetară şi valutară a ţării; e) emite sau retrage din circulaţie, după caz, monedă.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + c + e); C (a + d + e); D (a + e); E (a + c + d + e). 7) Băncile comerciale:

a) sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate; b) pot fi grupate în bănci comerciale de depozit şi bănci ipotecare; c) acordă credite pe baza resurselor băneşti atrase şi a capitalului propriu; d) asigură autorizarea şi supravegherea agenţilor care operează pe piaţa

monetar-financiară; e) asigură prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea mecanismului

bancar.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c + d + e); C (b + c); D (a + b + c); E (a + d + e). 8) În economia de piaţă concurenţială pe lângă bănci funcţionează pe piaţa monetară şi alte instituţii, cum sunt:

a) cooperativele de credit; b) fondurile de pensii; c) societăţile de asigurări; d) societăţile de investiţii; e) bursele de valori.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + c + d + e); D (a + d + e); E (a + c +d + e). 9) Băncile comerciale:

a) nu dispun de capacitatea de a emite numerar care revine exclusiv Băncii Centrale sau de emisiune;

b) deţin locul principal, ca pondere, în sistemul bancar; c) îşi constituie resursele de creditare numai din propriul capital social; d) acordă împrumuturi celor interesaţi; e) au obligaţia să se supună reglementărilor în domeniu elaborate de

Banca Naţională;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (b + d + e); C (a + c + d); D (a + b + c + d); E (a + e). 10) Societaţile de asigurări:

a) colectează sume sub formă de cotizaţii de la pensionari şi le distribuie celor ce cotizează, percepând dobânzi;

b) garantează asiguratului, în schimbul unei prime lunare de asigurare, despagubirea totală sau parţială în cazul în care are loc evenimentul pentru care el s-a asigurat;

Macroeconomie    14   

Piaţa monetară

c) colectează sume de la membrii cooperatori şi acordă împrumuturi acestora;

d) asigură emisiunea monetară; e) acordă credite prefenţiale cu dobânzi foarte mici.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (b); C (a + b + c + d + e); D (a + d + e); E (c + e). Răspunsul la test se găseşte la pagina 42.

1. 3. Masa monetară şi structurile ei. Agregatele monetare Moneda

Moneda este o categorie macroeconomică, la care toţi agenţii economici dintr–o ţară se raportează ca la un dat social.

1.3.1. Atributele monedei naţionale, din care rezultă facilităţile ei se reduc la următoarele: l. Acceptabilitatea (pentru ca moneda să fie un mijloc general de schimb, ea trebuie să fie acceptată de toţi ca mijloc de plată); 2. Durabilitatea (să aibă o viaţă naturală acceptabilă, să nu se deterioreze sub privirile subiecţilor economici); 3. Divizibilitatea (să poată sluji la mijlocirea oricărei tranzacţii, oricât de mare sau de mică ar fi aceasta); 4. Uniformitatea (fiecare din instrumentele monetare acceptate, să fie de aceiaşi calitate, să poată îndeplini aceleaşi funcţii); 5. Greutatea falsificării (adică luarea în considerare de către emitent a unor elemente tehnice, care să facă dificilă sau chiar imposibilă reproducerea lor de către indivizi); 6. Stabilitatea valorii ei (menţinerea puterii de cumpărare o perioadă cât mai mare de timp). Pe baza acestor atribute, moneda face posibilă derularea de tranzacţii economice, oricare ar fi ele, la momentul oportun şi în locul cel mai potrivit pentru toate părţile interesate. De asemenea, moneda este instrumentul prin care se conservă averea, ca expresie abstractă a bunurilor economice. Ea este deci, unitatea de economisire şi, totodată, de măsurare a economiilor efectuate. Moneda facilitează atât economisirea prin tezaurizare, cât şi prin acumularea de capitaluri. Moneda înlesneşte transmiterea de averi de la un individ la altul, de la o unitate economică la alta. Din această posibilitate, decurge în mod firesc şi operaţiunea de transmitere de capital, care se derulează în interiorul ţării ca şi între agenţii economici din ţări diferite.

Macroeconomie    15   

Piaţa monetară

Masa monetară ...ca stoc ...ca flux Agregate monetare

1.3.2. Componentele (structurile) masei monetare. Pentru ca funcţiile şi facilităţile monedei să poată fi îndeplinite, este necesar ca aceasta să existe într–un anumit volum şi într–o structură anume. Problemele referitoare la raportul de mărime dintre activităţile economice şi cantitatea de monedă în societate sunt abordate şi analizate, mai întâi, cu conceptele de masă monetară şi de viteza de rotaţie a monedei. Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune sectorul nonfinanciar într–o economie naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente. Instrumentele băneşti îmbracă o diversitate de forme de existenţă: bancnote şi monede divizionare; cecuri la purtător; librete de economii; cecuri cu depozite bancare la termen şi la vedere, etc. Ca flux, masa monetară reprezintă cantitatea medie de bani care circulă într–o anumită perioadă de timp, într–o economie naţională. În timp s–au conturat două componente ale masei monetare, care se deosebesc calitativ între ele:

1. Disponibilităţile băneşti propriu-zise sau banii numerar, constau din acele instrumente monetare, care se caracterizează prin lichiditate perfectă, fiind în măsură să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială, fără ca deţinătorul lor să cheltuiască timp şi fără diminuarea resurselor sale băneşti.

2. Disponibilităţile semimonetare sau moneda scripturală sunt formate din acele instrumente monetare care necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la banii lichizi, ceea ce presupune consum de timp pentru efectuarea operaţiunilor, fără a exista însă riscul dirninuării cantităţii de monedă deţinută de el.

Analiza masei monetare şi a structurii acesteia poate fi aprofundata cu conceptul de agregat monetar. Agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de plată, prin organizaţiile bancar – financiare care le gestionează şi prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc. Departajarea instrumentelor de plată ce fac parte din fiecare agregat monetar, se face după criteriul asigurării lichidităţii băneşti. În funcţie de usurinţa sau dificultatea, de rapiditatea sau încetineala, cu care diversele instrumente băneşti – gestionate de bănci sau de alte instituţii financiar bancare – pot fi transformate în bani lichizi, acestea se află mai aproape sau mai departe de disponibilităţile băneşti propriu – zise, care formează primul agregat monetar. Structural, agregatul monetar se prezintă astfel:

Agregatul monetar desemnat prin M1 , reprezintă masa monetară în sens

Macroeconomie    16   

Piaţa monetară

restrâns, aceasta fiind formată din: - numerarul în circulaţie (bani de hârtie şi monedă divizionară); - conturile bancare operabile prin cecuri, aparţinând rezidenţilor

nonfinanciari; - cecurile la purtător. Al doilea agregat monetar (M2), reprezintă masa monetară în sens larg, el

cuprinzând în plus faţă de M1 următoarele: – depozitele de economii la vedere, aflate în conturile bancare, neoperabile

prin cecuri; – depunerile la casele de economii; – depunerile pe termen scurt la bănci; Al treilea agregat monetar (M3), cuprinde, în plus, faţă de M2 : - depunerile pe termen nelimitat şi bonurile de economii; – depunerile şi titlurile de comerţ în devize (în monede străine); - bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat; – bonuri negociabile. Al patrulea agregat monetar (L) cuprinde în plus faţă de M3 : – economii contractuale depuse pe termen; – alte plasamente negociabile; – titlurile de valoare emise de agentii nonbancari.

În ţara noastră, în agregatul monetar M1 se includ: numerarul în circulaţie (biletele de bancă şi monedă divizionară) şi depozitele la vedere (soldul conturilor cu depuneri la vedere). Agregatul monetar M2 cuprinde în plus faţă de M1, disponibilităţile semimonetare, respectiv: depozitele la termen (în lei sau valută) şi depozitele pentru investiţii. Agregatul monetar M3 cuprinde în plus faţă de M2, bonurile de tezaur şI depozitele în valoare mare şi pe termen lung, cum sunt: disponibilităţile bugetului de stat; soldul bugetului asigurărilor sociale; şi disponibilul de fonduri extrabugetare: (diferenţele pozitive din reevaluarea stocurilor de materiale, fondul pentru pensia suplimentară).

Test de autoevaluare 1.3. 1) Masa monetară din circulaţie depinde de următorii factori:

a) viteza de rotaţie a banilor; b) soldul balanţei de plăţi; c) amploarea creditului; d) comportamentul agenţilor economici faţă de monedă.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (a + b + c + d); C ( a + d); D (a + b + d); E (b + c + d).

Macroeconomie    17   

Piaţa monetară

2) Agregatul monetar reprezintă:

a) masa monetară; b) acea parte a masei monetare ce constă în înscrierile în conturile bancare

pe numele diverşilor agenţi economici; c) acea parte a masei monetare alcătuită din bancnote şi moneda scripturală; d) o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte

autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi ce emit instrumentele de plată, prin organizaţiile bancar-financiare care le gestionează şi prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc;

e) acele instrumente monetare care se caracterizează prin lichiditate perfectă.

3) Pentru ca funcţiile şi facilitaţile monedei sa poată fi îndeplinite, este necesar ca aceasta:

a) să fie formată din numerar şi scriptural; b) să existe din abundenţă; c) să existe într-un anumit volum şi într-o anumită structură; d) să se poată multiplica funcţie de nevoile statului; e) nici o variantă nu este corectă.

4) În timp s-au conturat două componente ale masei monetare care se deosebesc calitativ între ele. Acestea sunt:

a) disponibilităţile bănesti propriu- zise: b) moneda scripturală; c) agregatele monetare; d) cererea de bani; e) oferta de bani.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c ); B ( c + d); C ( a + b); D (a + d); E (d+e). 5) Pentru ca funcţiile şi facilitaţile monedei să poată fi îndeplinite, este necesar ca aceasta:

a) să existe din abundenţă; b) sa se poată subdivide în moneda metalică şi bilete de bancă; c) să se poată multiplica funcţie de nevoile agenţilor economici; d) să existe într-un anumit volum şi într-o anumită structură; e) nici o variantă nu este corectă.

6) Al doilea agregat monetar – M2 – cuprinde printre altele: a) masa monetară în sens restrâns; b) bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat; c) depunerile pe termen scurt la bănci; d) disponibilităţile de rezervă; e) banii de cont.

Macroeconomie    18   

Piaţa monetară

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c); B (b + d + e); C (a + c + d); D (a + b + c + d); E (a + e).

7) Al treilea agregat monetar – M3 – cuprinde printre altele:

a) titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari; b) biletele de bancă; c) bonurile de tezaur; d) moneda divizionară; e) certificatele de subscriere la împrumuturile de stat.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c + d + e); B (a + b + c + d + e); C (a + b + d + e); D (a + c + d + e); E (a).

8) Piaţa monetară:

a) are ca obiect al tranzacţiei moneda numerar şi/sau moneda scripturală; b) este o piaţă specifică; c) cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu monedă între purtătorii cererii de

monedă şi purtătorii ofertei de monedă; d) înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie; e) constă în confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă,

funcţie de un anumit preţ exprimat prin rata dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + e); E (a + b + c + e). 9) Departajarea instrumentelor de plată ce fac parte din fiecare agregat monetar, se face după criteriul: a) acceptabilitaţii; b) asigurării lichidităţii băneşti; c) divizibilitaţii monedei; d) nici o variantă nu este corectă. 10) . În funcţie de usurinţa sau dificultatea, de rapiditatea sau încetineala, cu care diversele instrumente băneşti – gestionate de bănci sau de alte instituţii financiar bancare – pot fi transformate în bani lichizi, acestea se află mai aproape sau mai departe de disponibilităţile băneşti propriu – zise, care formează: a) agregatul monetar M 2; b) agegatul monetar M 3; c) primul agregat monetar; d) nici o variantă nu este corectă. Răspunsul la test se găseşte la pagina 43.

Macroeconomie    19   

Piaţa monetară

1.4. Cererea şi oferta de monedă Cererea de monedă Factori obiectivi si subiectivi Mărimea masei monetare

Piaţa monetară este o piaţă specifică. Obiectul tranzacţiei pe o asemenea piaţă îl formează moneda – numerar, a cărei producere cade în sarcina Băncii Centrale, şi/sau banii de cont, crearea cărora este asigurată de băncile comerciale. Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu monedă, prin confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă, în funcţie de preţul ei exprimat prin rata dobânzii. 1.4.1. Cererea de monedă. Motivaţiile cererii de monedă. Populaţia doreşte moneda pentru funcţiile pe care aceasta poate să le îndeplinească, şi nu pentru calităţile intrinseci ale diferitelor instrumente monetare, fie ele chiar de aur. Mărimea cererii de monedă în economie depinde de utilităţile acesteia, care sunt exprimate de facilităţile pe care le pot asigura disponibilităţile băneşti. Atunci când moneda a îndeplinit mai ales funcţii pasive – de mijlocire a schimburilor de bunuri economice, când circulaţia bănească reprezenta un reflex al fluxurilor economice reale – masa monetară era condiţionată mai ales de nevoile agenţilor economici de a achiziţiona bunurile materiale şi de a plăti serviciile necesare. Acesta este motivul tranzacţional al cererii de monedă. Cererea generală de monedă, ca şi cererea pentru fiecare agregat monetar sunt condiţionate de factori obiectivi şi subiectivi:

În primul rând, masa monetară în circulaţie depinde de volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia. Aceasta înseamnă că masa monetară (M) se află în raport direct proporţional cu volumul bănesc al bunurilor economice schimbate, rezultat din potenţarea volumului fizic al bunurilor şi serviciilor vândute – cumpărate (T) cu nivelul preţurilor (P). În acelaşi timp, ea evoluează în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V), adică numărul de acte de sehimb pe care le facilitează o unitate monetară în orizontul de timp pentru care se calculează masa monetară.

Mărimea masei monetare în circulaţie, la acest nivel de analiză se deduce din ecuaţia cantitativă a schimbului (Fisher):

MV = PT, de unde rezultă M = TP/V

În al doilea rând, masa monetară depinde de amploarea creditului, respectiv, de raportul între vânzările pe datorie, şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă, luându-se în considerare şi cealaltă componentă a masei monetare - banii scripturali.

Macroeconomie    20   

Piaţa monetară

Lichiditate Rata lichiditaţii Viteza de circulaţie a monedei Oferta de monedă

Pornind de la influenţele acestor elemente, masa monetară necesară circulaţiei mărfurilor (M), este egală cu valoarea mărfurilor aflate în circulaţie (PT), minus valoarea mărfurilor vândute pe credit (C), plus cantitatea de bani necesară plăţilor scadente (S) minus suma plăţilor care se compensează reciproc (Pc), totul raportat la numărul mediu de rotaţii al unei unităţi monetare (V):

.V

PSCPTM c

În al treilea rând, masa sumelor băneşti este influenţată şi de

comportamentul agenţiilor economici faţă de monedă, sintetizat prin expresia: intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.

Preferinţa pentru lichiditate, ca factor contemporan al cererii de monedă, se bazează pe mai multe mobiluri concrete:

1. mobilul venitului, adică tendinţa oricărui agent economic de a păstra banii lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasării lor.

2. mobilul afacerilor, păstrarea unui volum de bani în aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în viitor;

3. mobilul prudenţei, dorinţa agenţilor economici de a fi pregătiţi pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute sau pentru a valorifica eventualele situaţii avantajoase;

4. mobilul speculaţiei, constând în aceea că, în anumite condiţii, banii lichizi sunt un bun financiar superior faţă de diferitele titluri de valoare, ceea ce îi determină pe deţinătorii de economii să le păstreze în bani lichizi şi nu în titluri de credit.

Stocul de monedă existent în societate, moneda existentă la agenţii economici, ca şi cea folosită într-un orizont de timp, se măsoară prin lichiditatea monetară, care se exprimă în mărime relativă, prin rata lichidităţii (Rl). Rata lichidităţii (Rl) reprezintă raportul între nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă.

Rl = M/TP.

Intensitatea utilizării masei monetare este măsurată prin viteza de circulaţie a monedei. Aceasta se exprimă printr–un raport care evidenţiază rapiditatea sau încetineala tranzacţiilor, ca şi viteza cu care circulă veniturile.

V = TP/M = 1/R1.

Viteza de circulaţie fiind inversul ratei lichidităţii, sporirea ei determină reducerea lichidităţii masei monetare, iar scăderea ei relevă simptomul formării de stocuri monetare inactive.

1.4.2. Oferta de monedă. Multiplicarea banilor de cont

Macroeconomie    21   

Piaţa monetară

Multiplicatorul banilor

Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie. Moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale şi ale altor instituţii emitente, şi îşi încetează existenţa când revine la emitent. Punerea monedei în circulaţie, deci oferta de monedă, reprezintă transformarea, prin cumpărare, a activelor nonmonetare (imobile, terenuri, acţiuni, efecte de comerţ) în active monetare. Într-o economie de piaţă, diferitele componente monetare sunt create şi puse în circulaţie de: băncile comerciale, Trezorerie şi Banca Centrală. Băncile comerciale crează moneda de cont (scripturală) prin acordarea de credite agenţilor economici. Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul băncilor comerciale şi al Băncii Centrale. În mod direct, Trezoreria oferă moneda, prin împrumuturile pe care le contractează la diferite băci comerciale sub forma obligaţunilor emise şi negociate (subscrise). Oferta de monedă este suplimentată de Banca Naţională de emisiune în mai multe situaţii:

În primul rând, biletele Băncii Centrale intră în circulaţie pentru alirnentarea nevoilor de resurse financiare ale statului. Operaţiunea are loc în felul următor: dacă bugetul de stat este întocmit cu deficit, trezoreria emite bonuri pentru a acoperi cheltuielile administraţiei de stat. Băncile comerciale subscriu bonurile Trezoreriei. Dar ele pot să revândă Băncii Centrale toate sau o parte a bonurilor de trezorerie subscrise. Suma obţinută de bănci din revânzarea bonurilor respective reprezintă oferta de bilete de bancă pentru circulaţie.

În al doilea rând, Banca Centrală modifică masa monetară naţională în funcţie de nevoile de valută. Banca Centrală sporeşte masa monetară de fiecare dată când cumpără devizele străine obţinute prin exporturile de mărfuri şi diminuează această masă cu ocazia vânzării devizelor pentru a finanţa importurile pe care le fac agenţii economici.

În al treilea rând, biletele de bancă intră în circulaţie în situaţia în care băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile clientelei sale. Banca de emisiune oferă bani celorlalte bănci în mai multe situaţii, respectiv atunci când: compensaţiile dintre băncile comerciale nu pot fi reduse la zero; deţinătorii de depozite doresc să păstreze moneda sub formă de bilete ale Băncii Centrale; autorităţile monetare obligă băncile comerciale să suplimenteze sumele depuse în contul Băncii Centrale.

Crearea banilor de cont

Multiplicatorul banilor. Prin operaţiunile specifice pe care le efectuează pe piaţa monetară, băncile comerciale crează banii de cont potenţând masa monetară. Procesul respectiv este cunoscut sub denumirea de "expansiunea depozitelor la

Macroeconomie    22   

Piaţa monetară

Exemplu:

vedere", de multiplicator al banilor sau multiplicator al creditului. Pentru a explica şi caracteriza mecanismul multiplicării banilor, se presupun următoarele ipoteze:

toate băncile comerciale au convenit ca nivelul rezervelor lor să fie 10% din volumul depozitelor la vedere;

banii numerar intraţi în sistemul bancar nu sunt expuşi scurgerilor în afara sistemului;

toate plăţile sunt efectuate de bănci, prin operarea în conturile deschise de acestea clienţilor lor.

Să presupunem că o persoană care păstrează, de regulă, pentru nevoile ei curente 10.000 u.m., hotărăşte să diminueze această rezervă la 9.000 u.m., diferenţa de 1.000 u.m. depunând–o la o bancă comercială. Operaţiunea a avut următoarele efecte: transformarea a 1.000 u.m. numerar aflat în circulaţie în depozite bancare; crearea, concomitent, a unei mase monetare scripturale de 1.000 u.m. Dacă banca ar fi obligată să păstreze în rezervă întreaga surnă depusă, atunci nu s-ar produce decât o modificare de structură a masei monetare. Dar, banca ţine efectiv ca rezervă doar 10% din depunere, restul de bani îi împrumută solicitanţilor de credit. Persoana care contractează creditul la Banca în cauză dispune depunerea sumei la o altă Bancă comercială care, la rândul ei, deţine ca rezervă doar 10% din depunere, restul sumei împrumutând-o altui solicitant de credit. Prima bancă nu mai poate acorda credit deoarece rezervele sale sunt la nivelul de 10 % din depozit. Împrumutul de 900 u.m. apare însă sub formă de depozit la a doua bancă ceea ce înseamnă că masa monetară în cont a sporit la 1.900 u.m. Activitatea primei bănci a dus la crearea de noi cantităţi de bani în cont. Cealaltă bancă poate proceda în acelaşi fel cu suma de 900 u.m., depusă de clientul ei, adică să păstreze ca rezervă 90 u.m. şi dă cu împumut solicitanţilor suma de 810 u.m. Procesul de depunere a numerarului la bănci şi crearea de către acestea a excedentului de bani în cont poate fi redat sub formă schematică:

“Injectia”initiala denumerar

1000A 900

împrumut------------

rezerve100 lei

B 810Împrumut------------

rezerve90 lei

C 729Împrumut------------

rezerve81

leilei

900 810 729

leilei

Procesul de expansiune a depozitelor în cont se va opri atunci când întreg numerarul intrat este păstrat în băncile comerciale sub forma rezervelor obligatorii. Cum rezervele obligatorii au reprezentat a zecea parte din depozitele la vedere, procesul va avea ca efect înlocuirea a 1.000 u.m. numerar cu 10.000 u.m. depozite la vedere

Macroeconomie    23   

Piaţa monetară

(monedă de cont).

Multiplicatorul ofertei de bani. Pe baza rezervelor fracţionare, injecţiile de numerar determină o expansiune a ofertei de bani. Pentru fiecare u.m. numerar introdusă în sistemul bancar, băncile vor crea 10 u.m. depozite la vedere, deci 10 u.m. monedă de cont.

În general, multiplicatorul monedei de cont este definit ca raportul dintre volumul noilor depozite ( D ) şi noile rezerve ( R ), adică:

ori101001000

M;RD

M MM

iar

%,101001000100

r;100DR

r

de unde rezulta:

ori101.0

1M

r1

M MM .

MM – multiplicatorul monedei de cont; D – depozit la vedere; R – rezervele băncilor; r – rata rezervelor (obligatorii).

Contracţia ofertei de bani. Procesul de multiplicare a banilor de cont

poate funcţiona şi în sens invers, în cazul în care avem o scurgere de numerar din sistemul bancar. Scurgerea numerarului va antrena o distrugere a monedei de cont, de 1/r ori mai mare.

În cazul în care, un client al băncii decide să păstreze sub forma numerarului un plus de 1.000 u.m,, retragând această sumă din contul său curent, rezervele băncii sale se diminuează cu 1.000 u.m. Pentru a se restabili echilibrul, depozitele la vedere trebuie diminuate cu 10.000 u.m., iar împrumuturile băncii vor scădea cu suma de 9.000 u.m.; atunci când aceste împrumuturi ajung la scadenţă, banca nu le va mai reînnoi.

Test de autoevaluare 1.4. 1) Multiplicatorul ofertei de bani:

a) este raportul dintre volumul noilor depozite şi noile rezerve; b) este rata rezervelor obligatorii; c) este egal cu 1/r, unde r = rata rezervelor obligatorii impusă de Banca

Naţională; d) este raportul dintre nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi

volumul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă;

Macroeconomie    24   

Piaţa monetară

e) este operaţiunea prin care Banca Centrală crează bani numerar.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + e); C (a + c); D (a + d + e); E (a + e).

2) Când rata rezervelor obligatorii este 0,20 şi Banca Naţională achiziţionează hârtii

de valoare guvernamentale evaluate la 100.000 u.m., oferta de bani M1: a) rămâne nemodificată; b) creşte cu 100.000 u.m.; c) creşte cu 1.000.000 u.m.; d) scade cu 500.000 u.m.; e) creşte cu o mărime determinată de multiplicatorul monetar.

3) Mobilul speculaţiei se referă la: a) dorinţa agenţilor economici de a păstra sume de bani în vederea unor

plasamente mai avantajoase în viitor; b) tendinţa agenţilor economici de a păstra bani lichizi şi de a nu-i cheltui pe

măsura încasării lor; c) tendinţa agenţilor economici de a păstra bani pentru a face faţă unor

situaţii neprevăzute în viitor; d) faptul că, de multe ori, banii lichizi sunt un bun financiar superior faţă de

alte titluri de valoare, ceea ce îi determină pe deţinătorii de economii să le păstreze în bani lichizi şi nu în titluri de credit.

4) Mobilul afacerilor se referă la:

a) dorinţa agenţilor economici de a păstra sume de bani în vederea unor plasamente mai avantajoase în viitor;

b) tendinţa agenţilor economici de a păstra bani lichizi şi de a nu-i cheltui pe măsura încasării lor;

c) tendinţa agenţilor economici de a păstra bani pentru a face faţă unor situaţii neprevăzute în viitor;

d) faptul că, de multe ori, banii lichizi sunt un bun financiar superior faţă de alte titluri de valoare, ceea ce îi determină pe deţinătorii de economii să le păstreze în bani lichizi şi nu în titluri de credit.

5) Prin operatiunile specifice pe care le efectuează pe piaţa monetară, băncile comerciale creează banii de cont. Acest proces este cunoscut sub denumirea de:

a) multiplicator al banilor; b) expansiunea depozitelor la vedere; c) multiplicator monetar; d) multiplicaror al creditului; e) accelerator monetar.

Alegeţi răspunsul corect: A (a ,b,c ); B (a,e); C (a,c); D (a,b,c,d); E (a,b,e).

Macroeconomie    25   

Piaţa monetară

Aplicaţia nr. 1

Se dau următoarele date cu privire la o ţară, în perioadele t0 şi t1:

t0 t1

Păstrările de bani nominali M1 100 142,5 Păstrările de bani nominali M3 100 176 Produsul intern brut 100 127,5 Deflatorul PIB 100 130,0 Rata nominală a dobânzii la depunerile pe termen de până la 3 luni

30% 16,65%

a) Determinaţi ritmul de creştere a PIB în perioada t1 faţă de perioada t2. b) Ca urmare a evoluţiei PIB –ului, preţurilor şi a ratei dobânzii în t1 faţă de

t2, cum vă aşteptaţi să se modifice păstrările de bani? c) Calculaţi un indice M1 real şi M3 real în perioada t1 faţă de t0 şi arătaţi

dacă răspunsul dat este în concordanţă cu aşteptările indicate la punctul b).

d) Banca Naţională controlează mai greu cererea reală de bani decât cererea nominală de bani. De ce?

Aplicaţia nr. 2 Pe baza datelor din tabelul următor determinaţi oferta de bani M1, M2 şi M3:

1. Bani din afara băncilor (numerar în circulaţie) 50 2. Bani din conturile curente (operabile prin cecuri) 310 3. Bani din conturile pentru călătorii 5 4. Depuneri pe termen scurt la bănci 623 5. Depuneri la casele de economii 55 6. Acorduri de răscumpărare peste noapte la băncile comerciale 165 7. Depozite denominalizate pe termen lung 405 8. Bonuri de tezaur şi certificate de subscriere la împrumuturile de

stat 125

9. Acorduri de răscumpărare la termen la băncile comerciale 10

Aplicaţia nr. 3 Oferta nominală de bani este de 30 milioane u.m., nivelul general al preţurilor este de 3000 u.m., venitul real este de 100000 u.m., iar sectorul privat doreşte să păstreze 10% din venitul său real ca rezervă monetară (stocuri de bani).

a) Care este stocul real de bani deţinut de sectorul privat? b) Dacă oferta nominală de bani creşte de la 30 la 60 milioane u.m., iar

Macroeconomie    26   

Piaţa monetară

nivelul preţurilor nu se modifică, care este stocul real de bani deţinut de sectorul privat?

Aplicaţia nr. 4

Să se calculeze inflaţia anuală în cazul în care oferta de bani creşte cu 30% anual, viteza de circulaţie a monedei scade cu 2%, iar PIB-ul în termeni reali creşte cu 5% ?

Răspunsul la test şi rezolvările la aplicaţii se găsesc la paginile 43 - 44.

1.5. Echilibrul pieţei monetare

În echililibru: Cererea de monedă=Oferta de monedă

Marfa monedă este omogenă. Cu toate acestea, preţul tranzacţiei cu monedă (d’), diferă în funcţie de numeroşi factori: termenul scadenţei; gradul de risc asumat de creditor; sumele tranzacţionate etc. În plus, ajustarea ratei dobânzii (d’) se face foarte greoi, piaţa monetară fiind o piaţă de oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă. La un anumit nivel al ratei dobânzii – celelalte condiţii fiind date – evoluţiile cererii şi ale ofertei de monedă converg spre realizarea echilibrului pe piaţa monetară. Piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’) cantitatea de monedă oferită (M0) este egală cu cea cerută (L) (fig. 1.1.).

Macroeconomie    27   

Piaţa monetară

Figura 1.1. Echilibrul pieţei monetare

Creşterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect sporirea atât a cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi creşterea ratei dobânzii. Dacă angajamentele de plată se fac cu o frecvenţă mai mică (încetinirea vitezei de rotaţie), atunci cererea de monedă va creşte, ca şi oferta de altfel (fig. 1.2.).

MOd’%

d’2

d’1

MmM2M1

0

L2

L1

E2

E1

Figura1.2. Modificarea poziţiei de echilibru ca urmare a sporirii cererii de monedă

0 scădere a cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect, o scădere a cantităţii de monedă şi a ratei dobânzii (fig. 1.3.).

d’% L                                       M   

d’e     

                                      E 

 

                                                         L 

 

Macroeconomie    28   

Piaţa monetară

MOd’%

d’2

d’1

MmM2 M10

L2

L1

E2

E1

Figura 1.3. Modificarea poziţiei de echilibru ca

urmare a reducerii cererii de monedă

Creşterea ofertei de monedă la o cerere dată conduce la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă oferit nu va putea fi absorbit decât dacă va scădea rata dobânzii, aceasta din urmă stimulând cererea de monedă (fig. 1.4.)

MO0

d’1

d’0

MmM1M0

MO1

E1

E0

d’%

L0

Figura nr. 1.4. Modificarea poziţiei de echilibru ca urmare a creterii ofertei de monedă

Scăderea ofertei de monedă la o cerere dată, conduce la sporirea ratei dobânzii şi la diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionată. Cauza creşterii ratei dobânzii este existenţa unei penurii de monedă la o rată scăzută a dobânzii, penurie ce exercită

Macroeconomie    29   

Piaţa monetară

presiuni în sensul majorării ratei dobânzii.

MO1

d’0

d’1

MmM0M1

MO0

E0

E1

d’%

L

Figura 1.5. Modificarea poziţiei de echilibru ca urmare a scăderii ofertei de monedă

Mecanismele pieţei monetare sunt însă mult mai complicate şi mai concrete. De exemplu, băncile care dispun de resurse pe care doresc să le dea cu împrumut la nivelul curent al ratei dobânzii se pot confrunta cu scăderea cererii de monedă. Mecanismul pieţei monetare se desfăşoară relativ lent, prin modificarea treptată a ratei dobânzii, în aşa fel încât să se echilibreze cererea de monedă cu oferta de asemenea active. De asemenea, o bancă coboară rata dobânzii la creditele acordate, concomitent cu scăderea ratei dobânzii la depozite. Dar, reducerea ratei dobânzii la depozite trebuie făcută în consens, decizia unui singur agent bancar în direcţia arătată putând duce la pierderea clienţilor, care se vor orienta spre acele instituţii care le oferă rate mai mari de dobândă.

Test de autoevaluare 1.5. 1) Care din urmatoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) la un anumit nivel al ratei dobânzii, celelalte condiţii nemodificându-se, evoluţiile cererii şi ofertei de monedă converg spre realizarea echilibrului pe piaţa monetară;

b) piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit nivel al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cea cerută;

c) o scădere a cererii de monedă la o oferta dată are ca efect o creştere a cantitaţii de monedă şi a ratei dobânzii;

d) creşterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect sporirea cantităţii de monedă pe piată, cât şi creşterea ratei dobânzii;

e) o scădere a cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect o scădere a cantitaţii de monedă şi a ratei dobănzii.

Macroeconomie    30   

Piaţa monetară

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + e); B (a + e); C (a + c); D (a + d + e); E (a + e). 2) Care din urmatoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

a) o scăderea a cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect o creştere a cantitătii de monedă şi a ratei dobânzii;

b) creşterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect sporirea cantitătii de monedă pe piată, cât şi creşterea ratei dobânzii;

c) la un anumit nivel al ratei dobânzii, celelalte condiţii nemodificându-se, evoluţiile cererii şi ofertei de monedă converg spre realizarea echilibrului pe piaţa monetară;

d) piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit nivel al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cea cerută;

e) o scădere a cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect o scădere a cantităţii de monedă şi a ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + e); C (a + c); D (a + d + e); E (a + e). 3) Scăderea ofertei de monedă la o cerere datţ, conduce la:

a) sporirea ratei dobânzii; b) scăderea ratei dobânzii; c) diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionată; d) creşterea cantităţii de monedă tranzacţionată; e) menţinerea la acelaşi nivel a ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + e); C (a + c); D (a + d + e); E (a +d+e). 4) Ajustarea ratei dobânzii se face foarte greoi, piaţa monetară fiind o piaţă de:

a) monopol; b) concurenţa perfectă; c) monopson; d) oligopol; e) oligopson.

5) Preţul tranzacţiei cu monedă, diferă în funcţie de numeroşi factori, printre care se numără:

a) gradul de risc asumat de creditor; b) termenul scadenţei; c) sumele tranzacţionate; d) mărimea capitalului social al creditorului; e) mărimea capitalului social al debitorului.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b+c+d); B (a + e); C (a + b+c); D (a + d + e); E (a + b+c+d+e).

Macroeconomie    31   

Piaţa monetară

6) Creşterea ofertei de monedă la o cerere dată, conduce la:

a) sporirea ratei dobânzii; b) scăderea ratei dobănzii; c) diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionată; d) creşterea cantităţii de monedă tranzacţionată; e) menţinerea la acelaşi nivel a ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (b + d); C (a + c); D (a + d + e); E (a +d+e). 7) Creşterea cererii de monedă la o ofertă dată are ca efect:

a) scăderea ratei dobânzii; b) scăderea cantitaţii de monedă; c) creşterea cantităţii de monedă tranzacţionată; d) menţinerea la acelaşi nivel a ratei dobănzii. e) creşterea ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + e); C (a +c); D (c + e); E ( b+d). Aplicaţie

Se cunosc următoarele corelaţii între indicatorii monetari şi variabilele independente:

- cererea de bani pentru mobilul tranzacţional şi prudenţial este L1 = 0,6Y + 20 u.m., unde Y reprezintă venitul naţional;

- cererea de bani pentru mobilul speculativ este L2 = 80 – 80d’, unde d’ reprezintă rata dobânzii;

- oferta de monedă este inelastică în raport cu rata dobânzii, la nivelul de 140 u.m.

Se cere: a) să se determine nivelul ratei dobânzii care asigură echilibrul pieţei

monetare în cazul în care Y = 200 u.m.; b) să se reprezinte grafic printr-o diagramă cerere-ofertă echilibrul de la

punctul a); c) care va fi efectul creşterii cu 50% a lui Y asupra cererii de monedă. Care

va fi nivelul ratei dobânzii care va echilibra piaţa monetară? d) să se determine acomodarea monetară pe care Banca Naţională trebuie să

o întreprindă pentru a reduce rata dobânzii la nivelul său anterior.

Răspunsul la test şi rezolvarea la aplicaţie se găsesc la paginile 44 - 45.

Macroeconomie    32   

Piaţa monetară

1. 6. Teorii cu privire la cantitatea de bani

Teoria metalistă a banilor Teoria nominalistă Teoria cantitativă

Problema cantităţii de bani necesară desfăşurării normale a fluxurilor economice reale din economie a fost abordată şi soluţionată în mod diferit în timp, în strânsă dependenţă de formele concrete de existenţă ale banilor în circulaţie. Când circulaţia monetară se limita la metalele preţioase – respectiv la banii - aur sau argint – şi la semnele băneşti deplin convertibile în metale preţioase, relaţia bani – preţ a fost abordată prin prisma teoriei metaliste a cantităţii de bani în circulaţie. Potrivit acestei teorii, valoarea monedei era dată de cantitatea de aur pe care o conţinea şi de preţul mărfii-aur. Ca urmare, mărimea preţului mărfurilor supuse vânzării-cumpărării depindea de cantitatea de metal preţios monetar şi de valoarea lui, pe de o parte, şi de suma valorii bunurilor schimbate, pe de altă parte. Ulterior, pe măsura extinderii în circulaţie a banilor de hârtie, a fost lansată teoria nominalistă a banilor, potrivit căreia valoarea monedei este legată doar de puterea care i-a fost legal atribuită de emitent, emitentul având rolul determinant în dimensionarea cantităţii de monedă în circulaţie. Odată cu trecerea definitivă la exprimarea preţurilor doar în monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor. Această teorie exprimă relaţia dintre cantitatea de semne băneşti în circulaţie pe de o parte, şi nivelul general al preţurilor, pe de altă parte. Toate celelalte condiţii fiind neschimbate, nivelul preţurilor este dat de cantitatea totală a banilor în circulaţie, mărimea acestei cantităţi fiind de competenţa agenţilor monetari. Ocupându–se de relaţia dintre preţuri şi monedă, Irving Fisher a exprimat-o prin ecuaţia care îi poartă numele;

MV = PT , unde: M – Cantitatea medie de monedă existentă într–un interval de timp; V – viteza de circulaţie a banilor; P – nivelul general al preţurilor; T – volumul tranzacţiilor (cantitatea de bunuri şi servicii schimbate şi

intermediate de monedă).

Conform acestei ecuaţii, cantitatea de monedă multiplicată cu viteza medie de circulaţie a monedelor, este egală cu volumul bunurilor şi serviciilor cumpărate în perioada de referinţă, potenţat cu nivelul general al preţurilor. Din aceeaşi ecuaţie, rezultă cantitatea de bani necesară în circulaţie într-o perioadă de referinţă:

Macroeconomie    33   

Piaţa monetară

Teoria calitativă

M=PT/V.

De menţionat că produsul PT, reflectă soldul acelor tranzacţii de piaţă care presupun prezenţa efectivă a monedei ca mijlocitoare a schimbului (banii numerar), neluându-se în considerare cealaltă componentă a masei monetare - banii scriptuali. Unele aspecte ale teoriei cantitative a banilor au fost supuse unei analize critice de fondatorii teoriei calitative a banilor. Încă de la început, ei atrăgeau atenţia asupra faptului că autorii teoriei cantitative a banilor identificau, nejustificat, cantitatea de monedă disponibilă cu cea efectiv cheltuită, iar cantitatea de mărfuri destinate vânzării cu cea efectiv vândută. Pentru adepţii teoriei calitative a banilor, factorul predominant nu mai este masa monetară totală, ci doar acele sume băneşti pe care deţinătorii lor le consideră venituri ce pot fi cheltuite într–o perioadă dată. Prin urmare, ecuaţia schimburilor îmbracă forma:

R = PQ , în care: R – venitul total în bani, disponibil a fi cheltuit pe bunuri; Q – cantităţi de produse supuse schimbului (vândute); P – preţul mediu de vânzare.

Raportul dintre cantitatea de monedă în circulaţie şi mărimea preţurilor a fost abordat şi de şcoala de la Cambridge, prin exponentul ei, lordul J.M.Keynes. Acesta a formulat o ecuaţie proprie a schimburilor, luând în considerare ambele componente ale masei monetare, respectiv banii numerar şi banii scripturali. Această ecuaţie se prezintă astfel:

n = y (k + rk'), în care: n - volumul însumat al monedei numerar şi al celei scripturale; y – nivelul general al preţurilor, respectiv indicele costului vieţii; k – volumul tranzacţiilor intermediate de moneda numerar; k' – volumul tranzacţiilor intermediate de moneda scripturală; r – rata rezervei monetare.

Pornind de la această ecuaţie, economistul englez explică anumite fluxuri macroeconomice reale. O dată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de a mări în continuare investiţiile va declanşa o tendinţă de creştere nelimitată a preţurilor curente, adică ne vom afla într-o situaţie de inflaţie autentică. În ultimele decenii, s-au făcut eforturi deosebite pentru explicarea cantităţii de

Macroeconomie    34   

Piaţa monetară

monedă în circulaţie, creându-se o teorie modernă, integratoare şi dinamică despre bani şi rolul lor în economia de piaţă. Economistul american Milton Friedman susţine că mişcarea preţurilor şi evoluţia venitului bănesc nominal sunt provocate prin variaţiile ofertei de monedă. “Noi am insistat întotdeauna, continuă el, asupra faptului că banii au o importanţă considerabilă pentru înţelegerea nivelului şi dinamicii mărimilor nominale, dar nu şi pentru mărimile reale, privite într-o perspectivă mai îndelungată”. El a introdus noţiunea de putere de cumpărare a monedei, care provine din compararea, nu totdeauna conştientă, între mărimile disponibile curente şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfarobăneşti. În prezent, se simte nevoia de a lega moneda de un lucru mai tangibil şi, mai ales, de a cunoaşte elementele comportării ei viitoare. Nemaidispunănd de posibilităţile de a compara direct moneda cu valorile mărfurilor schimbate sau cu metalul preţios, Friedman admite că valoarea monedei este fixată prin lege, şi că aceasta depinde şi de modalităţile de emisiune a banilor, de structurile masei monetare şi de mecansimele circulaţiei acesteia, de nivelul activităţii economice şi orientarea acesteia.

Test de autoevaluare 1.6. 1) Problema cantităţii de bani necesară desfăşurării normale a fluxurilor economice reale din economie a fost abordată şi soluţionată în mod diferit în timp, în strânsă dependenţă de:

a) formele concrete de existenţă ale banilor în circulaţie; b) formele de concurenta existente in societate; c) tipurile concrete de economie de piata; d) atributele monedei; e) nici o varianta nu este corecta.

2) Conform teoriei metaliste a cantităţii de bani în circulaţie:

a) valoarea monedei era dată de cantitatea de aur pe care o conţinea şi de preţul mărfii-aur;

b) mărimea preţului mărfurilor supuse vânzării-cumpărării depindea de cantitatea de metal preţios monetar şi de valoarea lui, pe de-o parte, si de suma valorii bunurilor schimbate, pe de alta parte;

c) valoarea monedei este legată doar de puterea care i-a fost legal atribuită de emitent;

d) cantitatea de monedă multiplicată cu viteza medie de circulaţie a monedelor, este egală cu volumul bunurilor şi serviciilor cumpărate în perioada de referinţă, potenţat cu nivelul general al preţurilor;

e) cantitatea de semne băneşti în circulaţie pe de o parte, şi nivelul general al preţurilor, pe de altă parte.

Macroeconomie    35   

Piaţa monetară

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + e); C (a +c); D (c + e); E ( b+d).

3) . Ocupându–se de relaţia dintre preţuri şi monedă, Irving Fisher a exprimat-o prin ecuaţia care îi poartă numele si are urmatoarea forma: a) R = PQ , în care: R – venitul total în bani, disponibil a fi cheltuit pe bunuri; Q – cantităţi de produse supuse schimbului (vândute); P – preţul mediu de vânzare. b) n = y (k + rk'), în care: n - volumul însumat al monedei numerar şi al celei scripturale; y – nivelul general al preţurilor, respectiv indicele costului vieţii; k – volumul tranzacţiilor intermediate de moneda numerar; k' – volumul tranzacţiilor intermediate de moneda scripturală; r – rata rezervei monetare. c) MV = PT , unde: M – cantitatea medie de monedă existentă într–un interval de timp; V – viteza de circulaţie a banilor; P – nivelul general al preţurilor; T – volumul tranzacţiilor (cantitatea de bunuri şi servicii schimbate şi intermediate de monedă).

4) Când circulaţia monetară se limita la metalele preţioase – respectiv la banii - aur sau argint – şi la semnele băneşti deplin convertibile în metale preţioase, relaţia bani – preţ a fost abordată prin prisma:

a) teoriei metaliste a cantităţii de bani în circulaţie; b) teoriei calitative a banilor; c) teoriei nominaliste a banilor; d) teoriei cantitative a banilor; e) nici o varianta nu este corecta;

5) Economistul american Milton Friedman, reprezentantul principal al Şcolii

din Chicago: a) susţine că mişcarea preţurilor şi evoluţia venitului bănesc nominal

sunt provocate prin variaţiile ofertei de monedă; b) susţine că valoarea monedei era dată de cantitatea de aur pe care o

conţinea şi de preţul mărfii-aur; c) a insistat întotdeauna asupra faptului că banii au o importanţă

considerabilă pentru înţelegerea nivelului şi dinamicii mărimilor nominale, dar nu şi pentru mărimile reale, privite într-o perspectivă mai îndelungată;

d) a introdus noţiunea de putere de cumpărare a monedei, care provine din compararea, nu totdeauna conştientă, între mărimile disponibile curente şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfarobăneşti;

e) admite că valoarea monedei este fixată prin lege, şi că aceasta depinde şi de modalităţile de emisiune a banilor, de structurile masei

Macroeconomie    36   

Piaţa monetară

monetare şi de mecansimele circulaţiei acesteia, de nivelul activitatii economice si orientarea acesteia.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b+c); B (a + d+ e); C (a +c); D (a+c +d+ e); E ( b+d). Răspunsul la test se găseste la pagina 46.               

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 1. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 1

Subiecte teoretice: 1. Masa monetară şi structurile ei;

Macroeconomie    37   

Piaţa monetară

2. Cererea de monedă. Motivaţiile cererii de monedă.

Macroeconomie    38   

Piaţa monetară

Test grilă: 1) Creditul indeplineste urmatoarele functii social-economice: a) contribuie la dimensionarea masei monetare; b) determina cresterea viteza de rotatie a monedei; c) contribuie la concentrarea activitatii economice in unitati economice mari; d) favorizeaza o mai buna utilizare a factorilor de productie existenti; e) determina diminuarea consumului. Alegeti răspunsul corect: A(a+d); B(a+b+c+d); C(a+b+c+d+e); D(a+e); E(d+e) 2) Care din urmatoarele afirmatii sunt adevarate: a) creditul este un mijloc de corelare a posibilitatilor de finantare existente

in societate cu nevoile productiei si ale consumului; b) creditul implica doua categorii de persoane: debitorii si creditorii; c) institutiile de credit joaca un rol intermediar intre creditori si debitori; d) un agent economic poate avea, la un moment dat, fie excedent, fie deficit

de resurse banesti; e) creditul determina sporirea vitezei de rotatie a monedei. Alegeti raspunsul corect: A(a+b+c+d+e); B(a+b+c+d); C(a+b+c); D(a+e); E(d+e) 3) Care din urmatoarele afirmatii nu sunt adevarate:

a) creditul determina diminuarea vitezei de rotatie a monedei; b) creditul implica doua categorii de persoane: debitorii si creditorii; c) institutiile de credit joaca un rol intermediar intre creditori si debitori; d) creditul contribuie la concentrarea activitatii economice in unitati

economice mici; e) creditul exercita o influenta benefica asupra consumului.

4) Băncile îndeplinesc atât funcţii clasice cât şi funcţii moderne. Printre funcţiile

moderne se numără: a) fondarea de societăţi comerciale pe acţiuni; b) crearea de putere de cumpărare suplimentară prin transformarea

depunerilor la vedere în credite pe termen lung; c) reglarea creditului sub diversele sale forme; d) coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională; e) acordarea de credite.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (b + c); C (b + c + d); D (e); E (b + c + d + e). 5) Băncile îndeplinesc atât funcţii clasice cât şi funcţii moderne. Printre funcţiile

clasice pasive se numără:

Macroeconomie    39   

Piaţa monetară

a) acordarea de credite agenţilor economici cu bonitate financiară; b) crearea de putere de cumpărare suplimentară prin transformarea

depunerilor la vedere în credite pe termen lung; c) mobilizarea şi păstrarea disponibilităţilor monetare temporar

disponibile din economie; d) reglarea creditului din economie.

6) Băncile de Emisiune:

a) mai poartă numele de bancă centrală sau bancă naţională; b) este denumită şi bancă de primă importanţă sau banca bancherilor; c) este, de regulă, o instituţie publică care realizează funcţii la nivel

macroeconomic; d) conduce politica monetară şi valutară a ţării; e) emite sau retrage din circulaţie, după caz, monedă.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + c + e); C (a + d + e); D (a + e); E (a + c + d + e). 7) Băncile comerciale:

a) sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate; b) pot fi grupate în bănci comerciale de depozit şi bănci ipotecare; c) acordă credite pe baza resurselor băneşti atrase şi a capitalului propriu; d) asigură autorizarea şi supravegherea agenţilor care operează pe piaţa

monetar-financiară; e) asigură prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea mecanismului

bancar. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c + d + e); C (b + c); D (a + b + c); E (a + d + e). 8) În economia de piaţă concurenţială pe lângă bănci funcţionează pe piaţa monetară şi alte şi alte instituţii, cum sunt:

a. cooperativele de credit; b. fondurile de pensii; c. societăţile de asigurări; d. societăţile de investiţii; e. bursele de valori.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + c + d + e); D (a + d + e); E (a + c +d + e). 9) Agregatul monetar reprezintă:

a) masa monetară; b) acea parte a masei monetare ce constă în înscrierile în conturile bancare pe

numele diverşilor agenţi economici; c) acea parte a masei monetare alcătuită din bancnote şi moneda scripturală; d) o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată

prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi ce emit instrumentele de plată, prin organizaţiile bancar-financiare care le gestionează şi prin

Macroeconomie    40   

Piaţa monetară

fluxurile economice reale pe care le mijlocesc; e) acele instrumente monetare care se caracterizează prin lichiditate perfectă.

10) Piaţa monetară: a) are ca obiect al tranzacţiei moneda numerar şi/sau moneda scripturală; b) este o piaţă specifică; c) cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu monedă între purtătorii cererii de

monedă şi purtătorii ofertei de monedă; d) înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie; e) constă în confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă, funcţie

de un anumit preţ exprimat prin rata dobânzii. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + e); E (a + b + c + e). Aplicaţie:

Se cunosc următoarele corelaţii între indicatorii monetari şi variabilele independente:

- cererea de bani pentru mobilul tranzacţional şi prudenţial este L1 = 0,6Y + 20 u.m., unde Y reprezintă venitul naţional;

- cererea de bani pentru mobilul speculativ este L2 = 80 – 80d’, unde d’ reprezintă rata dobânzii;

- oferta de monedă este inelastică în raport cu rata dobânzii, la nivelul de 140 u.m.

Se cere:

a) să se determine nivelul ratei dobânzii care asigură echilibrul pieţei monetare în cazul în care Y = 200 u.m.;

b) să se reprezinte grafic printr-o diagramă cerere-ofertă echilibrul de la punctul a);

c) care va fi efectul creşterii cu 50% a lui Y asupra cererii de monedă. Care va fi nivelul ratei dobânzii care va echilibra piaţa monetară?

d) să se determine acomodarea monetară pe care Banca Naţională trebuie să o întreprindă pentru a reduce rata dobânzii la nivelul său anterior.

Macroeconomie    41   

Piaţa monetară

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 1.1 Test grilă:

1. d; 2. A(a+b); 3. E(d+e); 4. C(a+b+c+d+e); 5. A(a+d); 6. B(a+b+c+d); 7. A(a+b+c+d+e); 8. A(b+c+d+e); 9. E(c+d+e); 10. B(a+b+c+d).

Răspuns 1.2. Test grilă:

1. D(a+c); 2. a; 3. A(a+d); 4. C(b+c+d); 5. c; 6. A(a+b+c+d+e); 7. D(a+b+c); 8. A(a+b+c+d+e); 9. B(b+d+e); 10. B(b).

Răspuns 1.3. Test grilă: 1. A(a+c+d); 2. d; 3. c; 4. C(a+b); 5. d; 6. A(a+c); 7. A(b+c+d+e); 8. E(a+b+c+e); 9. b; 10. c.

Macroeconomie    42   

Piaţa monetară

Răspuns 1.4. Test grilă: 1. C(a+c); 2. e; 3. d; 4. a; 5. D(a,b,c,d). Rezolvare Aplicaţia nr. 1

a) Ritmul creşterii PIB în termeni nominali:

2 1C termeni nomin ali

1

PIB PIB 27,5R 100 100 27,5

PIB 100

%

Ritmul creşterii PIB în termeni reali:

nomin al

real

PIBDeflatorul PIB

PIB

nomin alreal

PIBPIB

Deflatorul PIB

real 1

127,5PIB 98,08%

130

C termeni reali

98,08 100R 100 1,92%

100

b) Venitul real scade însă nu foarte mult, ceea ce va determina o tendinţă de

reducere a cererii de stocuri reale de bani (în special M1). Rata nominală a dobânzii, de asemenea, se va reduce, micşorând costul de

oportunitate al păstrării banilor, ceea ce va determina o creştere a cererii pentru stocurile reale de bani (în special M3).

Modificările preţurilor nu ar afecta cererea reală de bani, dar vor contribui la o creştere substanţială a cererii pentru păstrările de bani nominale .

c) Indicele pentru M1 real este:

M 1 real

142,5I 100 109,62%

130

Indicele pentru M3 real este:

M 3 real

176I 100 135,38%

130

Aceste rezultate sunt în concordanţă cu aşteptările specificate la punctul b), reflectând în special modificările în rata dobânzii nominale.

Se observă că păstrările reale de bani M3 cresc mai mult decât cele de bani reali M1.

d) Autorităţile bancare nu au un control strict asupra preţurilor. Toate instrumentele politicii monetare influenţează oferta nominală de bani, iar pentru

Macroeconomie    43   

Piaţa monetară

comportamentul populaţiei relevantă este oferta reală de bani.

Rezolvare Aplicaţia nr. 2

M1 = (1) + (2) + (3) M1 = 50 + 310 + 5 = 365 u.m.

M1 = 365 u.m. M2 = M1 + (4) + (5) + (6)

M2 = 365 + 623 + 55 + 165 = 1 208 u.m. M2 = 1 208 u.m.

M3 = M2 + (7) + (8) + (9) M3 = 1 208 + 405 + 125 + 10 = 1 748 u.m.

M3 = 1 748 u.m. Rezolvare Aplicaţia nr. 3

a) Stocul real de bani deţinut de sectorul privat este:

0,10 100.000 = 10.000 u.m. Oferta nominală de bani 30000

Oferta reală de bani= 10000 u.m.Nivelul preţurilor 3

b) Stocul real de bani deţinut de sectorul privat se dublează şi va fi de 20.000

u.m. Rezolvare Aplicaţia nr. 4

M0 = 1,3 Moo IMo = 130% v1 = 0,98 v0 Iv = 98%

PIBreal 1 = 1,05 PIBreal 0 IPIB real = 105%

y nomin alP PIB

Mv v

PIB nomin alM

v

II

I

PIBnominal = PIBreal Deflatorul PIB IPIB nominal = IM Iv = 1,3 0,98 = 1,274 = 127,4%

IPIB nominal = IPIB real Igp

PIB nominalgp

PIB real

I 127,4%I 1,213 121,3%

I 105%

ri = Igp – 100% = 21,3% Răspuns 1.5. Test grila: 1. A(a+b+e); 2. A(a+b); 3. C(a+c);

Macroeconomie    44   

Piaţa monetară

4. d; 5. C(a+b+c); 6. B(b+d); 7. D(c+e). Rezolvare aplicaţie

a) Echilibrul pieţei monetare este dat de relaţia:

Mc = M0, unde MC – cererea de monedă; M0 – oferta de monedă.

Cererea de monedă: Mc = L1 + L2

Mc = 0,6Y + 20 u.m. + 80 – 80d’ Mc = 0,6 x 200 + 20 + 80 – 80d’ = 220 – 80d’

220 – 80d’ = 140 80d’ = 80

d’ = 1 = 100% b)

d’

100%

140 Qm

Mo0

Mc0

c) Y1 = 1,5 Y0

Y1 = 300 u.m. Mc1 = MO1

0,6 x 300 + 20 + 80 – 80d’ = 140 180 + 20 + 80 – 80d’ = 140

280 – 140 = 80d’ 140 = 80d’

Macroeconomie    45   

Piaţa monetară

Macroeconomie   

140i 1, 75 175%

80

d) Acomodarea monetară pe care trebuie să o întreprindă Banca Naţională are în vedere modificarea ofertei de monedă (creşterea sau scăderea ei), în cazul nostru creşterea ofertei de monedă la nivelul de 200 u.m.

0,6 x 300 + 20 + 80 – 80d’ = 180 + 20 + 80 – 80d’, unde d’ = 100%

280 – 80 = 200 u.m. Nivelul ofertei de monedă va trebui să fie egal cu 200 u.m. o creştere a

ofertei de monedă de 200 – 140 = 60 u.m. Răspuns 1.6.

1. a; 2. A(a+b); 3. c; 4. a; 5. D(a+c+d+e).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 1

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

46   

Piaţa monetară

Macroeconomie    47   

Piaţa capitalurilor

Unitatea de învăţare Nr. 2 PIAŢA CAPITALURILOR (FINANCIARĂ)

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2 2.1 Obiectul pieţei de capital 2.2 Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori şi mecanismele ei 2.3 Rolul pieţei bursiere 2.4 Motivaţia economică a investiţiilor în active financiare 2.5 Cererea de hârtii de valoare pe termen lung. Factorii care o determină 2.6 Oferta de hârtii de valoare pe termen lung Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2

Pagina

48 49 52 57 61 66 71

47Macroeconomie      47 

Piaţa capitalurilor

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 2 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 2 sunt:

Definirea pieţei de capital

Delimitarea activelor financiare de activele fizice

Definirea hârtiilor de valoare pe termen scurt şi a hârtiilor de valoare pe termen lung

Evidenţierea obiectului pieţei financiare – hârtiile de valoare pe termen lung - acţiuni - obligaţiuni

Prezentarea pieţei financiare primare şi a pieţei financiare secundare

Evidenţierea instituţiilor pieţei capitalurilor: - Comisia hârtiilor de valoare; - Casele de brokeraj; - Bursele de valori.

Prezentarea bursei de valori ca piaţă financiară organizată şi mecanismele de funcţionare ale bursei

Prezentarea activităţii agenţilor bursieri

Stabilirea cursului de echilibru la bursa de valori

Evidenţierea celor mai semnificativi factori care determină nivelul şi evoluţia cursului

Prezentarea indicatorului numar ani dividend

Prezentarea diverselor operaţiuni bursiere: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen

Evidenţierea motivaţiei economice a investiţiilor în active financiare

Definirea cererii de hârtii de valoare pe termen lung şi prezentarea factorilor care o influenţează: - randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung; - câştigurile potenţiale ale hârtiilor de valoare pe termen lung; - riscurile invesţiilor în hârtii de valoare pe termen lung; - lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung.

Definirea şi prezentarea ofertei de hărtii de valoare pe termen lung

48Macroeconomie      48 

Piaţa capitalurilor

2.1 Obiectul pieţei de capital Active financiare Hârtiile de valoare pe termen scurt

Într-un sens foarte general, obiectul pieţei capitalului îl constituie tranzacţiile cu activele financiare, al căror rol în economia de piaţă creşte şi se diversifică continuu. Pentru definirea şi caracterizarea obiectului pieţei capitalului este necesară precizarea, în prealabil, a conceptului de active. Într-o accepţiune generală, activele reprezintă bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor. Există două categorii principale de active: fizice şi financiare. Activele fizice cuprind bunurile de capital fix (echipamente, clădiri, etc.), suprafeţele de teren, bunurile constituite în stocuri şi rezerve, bunurile de consum de folosinţă îndelungată, inclusiv locuinţele. Veniturile generate de activele fizice diferă de la un gen de activ la altul. De pildă, bunurile de capital fix contribuie la obţinerea producţiei şi, deci, la încasarea profitului din vânzarea ei. Locuinţele şi suprafeţele de teren asigură proprietarului acestora venituri sub forma chiriilor, respectiv a rentelor. Bunurile de folosinţă îndelungată generează fluxuri de servicii de consum. Activele financiare cuprind depozitele monetare şi semimonetare, hârtiile de valoare pe termen scurt şi hârtiile de valoare pe termen lung. Pentru unii agenţi economici (investitori) achiziţionarea hârtiilor de valoare reprezintă una din multiplele alternative ale plasării economiilor băneşti, ca în oricare alt plasament. Există mai multe posibilităţi de plasament: cumpărarea de bunuri mobiliare; depunerea la casele de economii sau la bănci; folosirea lor într-o afacere pe cont propriu, etc. Pentru alţi agenţi economici (întreprinderi), hârtiile de valoare reprezintă instrumente prin intermediul cărora se asigură acoperirea unor necesităţi de finanţare, peste propriile lor resurse. Hârtiile de valoare pot fi pe termen scurt şi pe termen lung. Hârtiile de valoare pe termen scurt facilitează finanţări, respectiv plasamente pe perioade mai mici de un an. Între hârtiile de valoare care intră în sfera celor pe termen scurt mai importante sunt: efectele de comerţ, bonurile de tezaur, certificatele de depozit. În mod obişnuit, se considera că aceste hârtii de valoare fac obiectul pieţei monetare. Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele active financiare care

49Macroeconomie      49 

Piaţa capitalurilor

Hârtiile de valoare pe termen lung Obligaţiunea Acţiunea

mijlocesc finanţări, respectiv plasamente pe perioade ce depşesc un an. De regulă, sfera acestor hârtii de valoare pe termen lung se extinde la acţiuni şi obligaţiuni. În funcţie de caracteristicile veniturilor generate, hârtiile de valoare se clasifică în: hârtii de valoare cu venituri fixe (obigaţiunile şi acţiunile privilegiate) şi hârtii de valoare cu venituri variabile (acţiunile ordinare). Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung. Emitentul obligaţiunii este debitorul, iar deţinătorul acesteia - creditorul. Emitentul este obligat să plătească deţinătorului la un termen specificat numit scadenţă - suma înscrisă pe obligaţiune - valoarea nominala a acesteia – şi, periodic, de regulă anual, până la termenul de scadenţă, o anumită dobândă fixă numită cuponul obligaţiunii. Valoarea nominală a obligaţiunii reprezintă, deci, chiar suma cu care emitentul este creditat de către deţinător (obligatar). Acţiunea este un titlu de proprietate, dovedind participarea deţinătorului la capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni care a emis titlul. In fapt valoarea înscrisă pe acţiune - valoarea nominală a acesteia - reprezintă o parte a capitalului social. Deţinătorul acţiunii este îndreptăţit să primească anual o cotă corespunzătoare, numită dividend, din profitul societăţii. Acţiunile pot fi: privilegiate, dând dreptul la un dividend fix, indiferent de mărimea profitului realizat de societate în anul respectiv; ordinare, pentru care cota de dividend este variabilă în funcţie de dimensiunile profitului. Întrucât piaţa de capital se referă la achiziţiile şi vânzările de titluri de valoare cu o scadenţă mai mare de un an, piaţa acţiunilor este considerată prima componentă a acestei pieţe. Aceasta, deoarece acţiunile emise nu au precizată o scadenţă şi se consideră că atâta vreme cât va exista societatea pe acţiuni, vor fi valabile şi acţiunile în baza cărora ea funcţionează. A doua componentă a pieţei capitalului este piaţa ipotecară. În schimbul ipotecării locuinţelor sau a terenurilor, băncile specializate oferă, celor ce solicită acest lucru, sumele de bani cu care ei îşi pot continua sau relansa afacerile. 0 altă componentă a pieţei capitalului o formează piaţa obligaţiunilor corporaţiilor, principalii posesori ai acestor titluri de valoare fiind companiile de asigurări. În sfârşit, în piaţa capitalului se include şi piaţa obligaţiunilor administraţiei publice. Cumpărarea şi vânzarea hârtiilor de valoare pe termen lung sunt facilitate, în cadrul pieţei capitalului, de un ansamblu de instituţii specializate.

50Macroeconomie      50 

Piaţa capitalurilor

Test de autoevaluare 2.1. 1) Acţiunile ordinare conferă posesorilor dreptul de a primi un venit anual variabil,

numit: a) rentă; b) dobândă; c) cupon; d) dividend; e) profit.

2) Titlurile de valoare pe termen lung sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care

dau posesorilor lor dreptul: a) de a încasa anual, un venit variabil; b) de a încasa anual un venit fix sau variabil; c) dreptul de a încasa anual un venit fix; d) dreptul de a primi la scadenţă un profit ferm.

3) Activele fizice cuprind:

a) echipamente de producţie; b) suprafeţe de teren; c) depozitele monetare şi semimonetare; d) hârtiile de valoare pe termen scurt; e) hârtiile de valoare pe termen lung.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + c + e).

4) Obligaţiunea este un titlu de valoare pe termen lung la care:

a) emitentul este obligat să plătească deţinătorului la scadenţă suma înscrisă pe obligaţiune;

b) emitentul obligaţiunii este creditorul iar deţinătorul acesteia este debitorul;

c) emitentul obligaţiunii este debitorul iar deţinătorul acesteia creditorul; d) emitentul este obligat să plătească periodic, de regulă, anual până la

termenul de scadenţă o anumită dobândă fixă numită cuponul obligaţiunii;

e) deţinătorul este îndreptăţit să primească anual o cotă corespunzătoare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d + e); B (a + b + c + d + e); C (a + c + d); D (a + b + c + d); E (a + c).

5) Venitul obţinut de posesorul de obligaţiuni se numeşte:

a) rentă; b) salariu;

51Macroeconomie      51 

Piaţa capitalurilor

c) cupon; d) dividend; e) profit.

. Răspunsul la test se găseşte la pagina 77.

2.2 Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori şi mecanismele ei Piaţa financiară primară

Piaţa financiară secundară Instituţiile pieţei financiare

În cadrul pieţei capitalului se disting piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa primară este aceea în care se vând şi se cumpără hârtiile de valoare pe termen lung, nou emise. Instituţiile şi întreprinderile care au nevoie de fonduri băneşti oferă noi hârtii de valoare pe termen lung care sunt achiziţionate de alte instituţii sau de publicul larg. Marile societăţi comerciale pe acţiuni pot să vândă noi obligaţiuni sau acţiuni direct publicului, la bursa de valori. Cele mai multe societăţi comerciale pe acţiuni apelează, însă, la serviciile unor intermediari (casele de brokeraj) care subscriu emisiunea în schimbul unui comision sau chiar achiziţionează noile hârtii de valoare pentru a le vinde ulterior publicului. Orice emisiune de hârtii de valoare este prezentată într-un prospect, alături de situaţia curentă şi perspectivele societăţii emitente. Pentru a asigura succesul vânzării este necesară desfăşurarea unei ample campanii publicitare. În cazul emisiunilor de dimensiuni reduse, costurile ofertei publice pot fi evitate prin vânzarea în bloc, de regulă către instituţii financiare (case de pensii, societăţi de asigurări) a noilor hârtii de valoare. De asemenea, emisiunile societăţilor comerciale consolidate pot fi oferite spre vânzare direct vechilor acţionari, ocolindu-se astfel formalităţile ofertei publice. Preţul de achiziţie al titlurilor de valoare pe piaţa primară este un preţ ferm, reprezentat de valoarea lor nominală. Piaţa secundară este piaţa în care se negociază hârtii de valoare pe termen lung, emise anterior. Aceasta cuprinde bursele şi pieţele hârtiilor de valoare, anterior emise, care nu sunt listate la burse. Instituţiile cu rol esenţial în funcţionarea pieţei capitalului sunt: Comisia hârtiilor de valoare, Casele de brokeraj, Bursele de valori. Comisia hârtiilor de valoare este un organism guvernamental cu responsabilităţi în coordonarea pieţei capitalului. Principalele atribuţii ale comisiei sunt:

- înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare ce se emit pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor de emisiune;

- atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi urmărirea activităţii asociaţiilor de brokeri;

- controlul activităţii burselor de valori;

52Macroeconomie      52 

Piaţa capitalurilor

Bursa de valori

- aprobarea, în consultare cu autoritatea guvernamentala, a înfiinţării unor noi burse de valori. Casele de brokeraj Principalul actor al pieţei capitalului este brokerul. Din punct de vedere instituţional brokerul este conceput la trei niveluri:

– persoana fizică ce practică profesiunea de broker; – case de brokeraj ce operează ca intermediari între cumpărătorii şi

vânzătorii de hârtii de valoare; – asociaţii de brokeri.

Casele de brokeraj au următoarele funcţii: introducerea noilor emisiuni în piaţa primară; tranzacţii în pieţele secundare; tranzacţii pe cont propriu; gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare; consultanţă în probleme de investiţii financiare; păstrarea în custodie a hârtiilor de valoare. Bursa de valori este o piaţă organizată pentru tranzacţiile cu hârtii de valoare emise anterior de către cele mai importante societăţi comerciale pe acţiuni, precum şi de către autoritatea guvernamentală. Particularitatea bursei de valori constă în faptul că hârtiile de valoare se vând şi se cumpără la preţuri stabilite, pe baza cererii şi ofertei, în cadrul şedinţelor de licitaţie. Preturile astfel formate sunt diferite de valoarea nominal. Bursa de valori funcţionează după reguli clare şi obligatorii, întreaga sa activitate fiind permanent controlată şi supravegheată. Asemenea reguli privesc: condiţiile de înfiinţare şi organisrnele de conducere ale bursei; exigenţele care trebuie îndeplinite de un titlu pentru a fi cotat şi tranzacţionat prin intermediul bursei; agenţii care au acces la tranzacţii; modul de formare a preţului (cursului) titlurilor; natura operaţiunilor etc. Bursa de titluri, ca formă a pieţei financiare, se poate înfiinţa doar în măsura în care există un număr mare de societăţi pe acţiuni şi de subiecţi abilitaţi să emită obligaţiuni; este necesară o mare dispersie a titlurilor pentru ca oferta să fie cât mai atomizată, să provină de la un număr mare de subiecţi. Instituţia "bursa de titluri" este o societate comercială (de regulă, pe acţiuni) privat, publică sau mixtă; dispune de o organizare internă extrem de riguroasă, având responsabilităţi importante faţă de agenţii economici privind secretul operaţiunilor, rigoarea, informarea şi siguranţa tranzacţiilor. Organismul de conducere operativă este Consiliul bursei, împuternicit cu reglementarea, în limita normelor legale, a întregii funcţionări a bursei. Este format

53Macroeconomie      53 

Piaţa capitalurilor

A cota Numar ani dividend

din reprezentanţii aleşi ai acţionarilor, ai emitenţilor de titluri şi ai salariaţilor. El are misiunea de a stabili regulamentul general, condiţiile pentru admiterea valorilor mobiliare care se cotează şi fixează regulile generale de gestiune a fondurilor de garanţie, constituite la nivelul bursei. Prin rolul cheie ce-l îndeplineşte bursa, în cadrul economiei de piaţă, activitatea sa este strâns vegheată şi de către autoritatea publică. Pentru serviciile prestate în favoare agenţilor economici, se percepe de la aceştia un comision care permite ca această societate comercială să fie, în toate ţările, foarte rentabilă. Prin regulamentul bursei sunt prevăzute exigenţele care trebuie îndeplinite pentru ca titlul unei firme să fie admis în tranzacţiile bursiere: numărul minim de titluri, mărirnea capitalului propriu, nivelul de rentabilitate, obligaţia de a informa publicul asupra situaţiei financiare şi obiectivele strategice etc. Titlurile unui emitent sunt admise la o singură bursă: cele ale societăţilor de importanţă naţională la bursa din capitală, iar cele ale societăţilor de importanţă regională, la bursele din provincie; aceasta pentru a se putea stabili o cotaţie unică a fiecărui titlu. Pe piaţa bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unor persoane autorizate (jobberi, brokeri), cererea de titluri (care porneşte de la deţinătorii de capital bănesc) cu oferta de titluri (care provine de la deţinătorii acestora). Cererea şi oferta se transmit prin ordinul de bursă în care se prevede: denumirea titlului, natura operaţiunii (vânzare, cumpărare), numărul de titluri, preferinţele de preţ (pret minim de vânzare, pret maxim de cumprare, pretul zilei), termenul de efectuare a tranzacţiilor. Toate ordinele de bursă sunt colectate şi centralizate de către agenţii bursieri, care, pe baza dispoziţiilor ce le conţin, procedează la fixarea cursului, pentru fiecare titlu, la un moment dat. Nivelul pretului fiecarui titlu de valoare se determină astfel incât numărul ordinelor executate sa fie maxim. A cota sau a stabili cursul de echilibru inseamna a cauta si a fixa pe baza ordinelor de vânzare si cumprare, acel curs de schimb care permite satisfacerea celui mai mare volum al cererii si ofertei. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori, a căror cuantificare este dificilă. Dintre aceştia cei mai semnificativi sunt: mărimea anterioară a dividendului, dinamica preţurilor şi rata dobânzii. Prin prisma mărimii dividendului asigurat în anii precedenţi şi perspectivele de viitor, o anumită imagine pentru rentabilitatea achiziţionării unei acţiuni, oferă indicatorul numărul ani dividend (N.a.d.).

N.a.d. = P/D, în care: P - cursul (preţul) la care se achiziţionează acţiunea; D - dividendul anual care a fost asigurat în perioada precedentă (sau dividendul anual previzibil).

El indică numărul de ani în care, prin dividendul previzibil, poate fi amortizat

54Macroeconomie      54 

Piaţa capitalurilor

Operaţiuni bursiere Operaţiuni la vedere Operaţiuni la termen

preţul plătit pentru achiziţionarea unei acţiuni. Pentru cumpărator, o operaţiune este mai profitabilă decât alta în măsura în care nivelul indicatorului N.a.d. este mai mic. Un alt factor este dinamica preţurilor. Un proces inflaţionist intens, de pildă, determină o tendinţă de creştere a cursului titlurilor. De altfel, în unele ţări, veniturile pentru obligaţiuni sunt indexate cu rata inflaţiei sau a indicelui de creştere a preţului unor bunuri materiale sau servicii. Rata dobânzii influenţează, de asemenea, mărimea cursului. Teoretic, creşterea ratei dobânzii reduce cererea pentru titluri şi poate determina micşorarea cursului acestora pe piaţa bursieră şi invers. De exemplu, o obligaţiune cu venit anual fix de 2.000 lei are, în condiţiile unei rate a dobânzii de 10%, un curs (Cs) pe piaţa bursieră de 20.000 lei. în care:

Cs - cursul de schimb; D - venitul anual (fix sau variabil); d’ - rata dobânzii pe piaţa monetară.

Indiferent de forma de organizare şi obiectul tranzacţiilor, operaţiunile bursiere se împart în: operaţiuni la vedere şi la termen. Operaţiunile la vedere constau în livrarea imediată a titlurilor la cursul (preţul) zilei, acceptat de agenţi, în schimbul sumei de bani corespunzătoare. Operaţiunile la termen sunt cele în care contractarea, respectiv înţelegerea privitoare la numărul titlurilor şi la curs, sunt convenite la un moment dat (T0), dar efectuarea tranzacţiei are loc ulterior, la o dată fixată (T1) numită zi lichidare. Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative, unul din agenţi câştigă, iar celălalt pierde. Vânzătorul mizează pe faptul că până la termen cursul titlurilor va scădea, urmând să achiziţioneze titluri de pe piaţă la cursul existent mai mic şi să le cedeze cumpărătorului la cel convenit (mai mare). El este un speculator "à la baisse". Din contră, cumpărătorul apreciază că până la scadenţă cursul titlurilor va creşte. Ca atare, el le va primi de la vânzător la preţul convenit în tranzacţie (mai mic) şi le va vinde imediat, realizând un câştig din această diferenţă. El este un speculator " à la hausse". Cel care intuieşte evoluţia reală a cursului va câştiga, iar celălalt va pierde.

000.2010

100000.2

'

100

d

DCS

Operaţiunile la termen sunt, în principiu, de două feluri: la termen fix şi cu premii.

55Macroeconomie      55 

Piaţa capitalurilor

În cazul operaţiunilor la termen fix, unul din cei doi agenţi încasează, iar celalalt plăteşte doar diferenţa dintre cursul "zilei" şi cel convenit. Ei sunt speculatori, nu au intenţia reală de a-şi plasa capitalul bănesc de care dispun în titluri, ci de a-l folosi ca mijloc de obţinere a unor câştiguri. În operaţiunile la termen cu premii, unul din agenţi işi rezervă dreptul ca la scadenţă să opteze între a plăti un premiu stabilit şi să renunţe la contract, ori, în raport de tipul premiului, să dubleze sau să tripleze numărul titlurilor supuse tranzacţiei.

Test de autoevaluare 2.2. 1) În cazul unei operaţiuni bursiere la termen, cumpărătorul câştigă atunci când:

a) cursul titlului scade; b) cursul titlului creşte; c) cursul titlului nu se modifică.

2)În cazul unei operaţiuni bursiere la termen, în urma scăderii cursului acţiunilor câştigă:

a) cumpărătorul; b) vânzătorul; c) agentul de bursă.

3) Instituţia principală a pieţei financiare secundare este:

a) banca centrală; b) bursa de valori; c) casele de brokeraj; d) comisia valorilor mobiliare; e) orice bancă comercială.

4) Operaţiunile la termen:

a) sunt operaţiuni speculative; b) sunt acele operaţiuni la care contractarea este survenită la un moment

iniţial, iar efectuarea tranzacţiei are loc ulterior; c) se împart în două categorii;

- operaţiuni á là baisse; - operaţiuni á là hausse.

d) sunt operaţiuni la care tranzacţia se efectuează la cursul afişat; e) nu sunt operaţiuni speculative.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + d + e); D (a + c + d); E (a + b + c + e). 5) Numărul ani dividend (N.a.d.) constituie un indicator care: a) se calculează astfel:

N.a.d. = P/D, în care: P - cursul (preţul) la care se achiziţionează acţiunea; D - dividendul anual care a fost asigurat în perioada

56Macroeconomie      56 

Piaţa capitalurilor

precedentă (sau dividendul anual previzibil). b) indică numărul de ani în care, prin dividendul previzibil, poate fi

amortizat preţul plătit pentru achiziţionarea unei acţiuni; c) cu cât este mai mic evidentiază o operaţiune mai profitabilă pentru

cumpărător; d) cu cât este mai mare evidentiază o operaţiune mai profitabilă pentru

cumpărător; e) indică numărul de ani în care se poate cumpăra o actiune aducătoare

de venit sub formă de dividend.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + d + e); D (a + c + d); E (a + b + c). Aplicaţie:

Un investitor cumpără prin intermediul unui broker, cu o acoperire (marjă) de 20%, la 01.06.2004, 1.000 de acţiuni la cursul de 15.000 lei/acţiune. Între 01.06.2004 şi ziua lichidării (30.06.2004) cursul acţiunilor evoluează conform figurii:

Cursul acţiunilor 18000 17000 16000 15000 1.06 10.06 15.06 20.06 25.06 30.06 30.07 timpul 14000 13000

a) Calculaţi masa profitului şi rata profitului în situaţia în care investitorul decide să vândă cele 1.000 de acţiuni la 10.06.2004. Se modifică profitul său dacă îşi deschide poziţia de vânzare la 15.06.2004?

b) Dacă investitorul îşi propune să „ridice titlurile” la scadenţă, câştigă sau pierde din diferenţa de curs? Răspunsul la test şi rezolvarea la aplicaţie se găsesc la pagina 77.

2.3 Rolul pieţei bursiere Stimularea

1. Prin intermediul pieţei financiare este stimulat procesul investiţional, concomitent cu crearea sentimentului de siguranţă economică şi de proprietar pentru cei care subscriu sau cumpără active financiare.

57Macroeconomie      57 

Piaţa capitalurilor

procesului investiţional Transformarea capitalului real în capital bănesc Favorizarea procesului de concentrare a puterii economice Barometru al stării economiei

Capacitatea pieţei financiare primare de a susţine efortul investiţional acţionează pozitiv asupra pieţei muncii (măreşte gradul de ocupare), asupra pieţei bunurilor de consum şi de capital. Prin intermediul titlurilor negociate pe piaţa financiară, sunt mobilizate rezervele de lichiditate şi este favorizată asanarea circulaţiei monetare. Oferind plasamente "atractive" pentru detinătorii de economii, acestea sunt sustrase mecanismelor pieţei monetare, fiind atenuată cererea pentru anumite categorii de bunuri. 2. Piaţa financiară permite, prin mecanismele bursiere, transformarea operativă, într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers, satisfăcând astfel unul din dezideratele oricărui plasament: să fie cât mai lichid posibil, să aibă un grad ridicat de lichiditate. 3. Prin intermediul bursei se asigură una din cerinţele pieţei cu concurenţa perfectă: libera intrare pe piaţă şi perfecta mobilitate a capitalului. Graţie bursei are loc transferarea operativă a capitalurilor individuale dintr-o întreprindere în alta sau chiar pe plan internaţional. 4. Bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice, preluarea controlului asupra unor societăţi pe acţiuni, asigurându-se prin pachetul acţiunilor de control. Prin pachetul acţiunilor de control este desemnat numărul minim de acţiuni care-i asigură deţinătorului posibilitatea de a dispune de majoritatea voturilor în adunarea generală a acţionarilor şi deci, posibilitatea de a numi Consiliul de Administraţie. Acesta se realizează fie prin achiziţii treptate de către un agent economic a titlurilor unei anumite firme care sunt oferite spre vânzare de către diferiţi deţinători sau, rapid, prin operaţiunea numită "Oferta publică de cumpărare". Ea constă în aceea că societatea cumpărătoare îşi prezintă oferta prin intermediul unei bănci, bursei de valori, indicând: nurnărul de titluri pe care doreşte să le cumpere, preţul oferit (în general mai ridicat decât cursul momentului) şi intervalul în care este dispusă să-şi atingă obiectivul. După acceptarea ofertei de către conducerea bursei, aceasta încetează, până la expirarea termenului, alte tranzacţii cu titlurile supuse Ofertei publice de cumpărare, iniţiatorul ei fiind practic singurul beneficiar al titlurilor oferite spre vânzare. 5. Bursa este, totodată, un barometru extrem de sensibil al stării economiei, volumul tranzacţiilor şi evoluţia cursurilor reacţionând brusc, uneori cu anticipaţie, asupra modificării conjuncturii economice. Adeseori, scăderea bruscă a cursurilor este semnalul declanşării unei crize sau recesiuni, după cum ridicarea lor constituie semnalul unui reviriment.

58Macroeconomie      58 

Piaţa capitalurilor

Test de autoevaluare 2.3.

1) Prin pachetul acţiunilor de control se înţelege: a) numărul maxim de acţiuni ce-i oferă deţinătorului posibilitatea de a alege

Consiliul de Administraţie; b) procesul prin care se poate prelua controlul asupra unor societăţi pe

acţiuni; c) numărul minim de acţiuni ce oferă deţinătorului posibilitatea de a dispune

de majoritatea voturilor în Adunarea Generală a Acţionarilor; d) numărul total al acţiunilor unei societăţi pe acţiuni.

2) Rolul bursei de valori este pus în evidenţă de următoarele aspecte: a) bursa este un barometru extrem de sensibil al stării economiei,

volumul tranzacţiilor şi evoluţia cursurilor reacţionând brusc, uneori cu anticipaţie, asupra modificării conjuncturii economice.

b) bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice; c) prin intermediul pieţei financiare este stimulat procesul investiţional;d) prin intermediul bursei se asigură una din cerinţele pieţei cu concurenţa perfectă: libera intrare pe piaţă şi perfecta mobilitate a capitalului; e) bursa permite transformarea operativă, într-un termen scurt, a

capitalului real în capital bănesc şi invers.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + c + d+e); C (a + d + e); D (a + c + d+e); E (a + b + c).

3) Constituie elemente ce evidenţiază rolul bursei de valori: a) asigură transferarea operativă a capitalurilor individuale dintr-o

întreprindere în alta sau chiar dintr-o ţară în alta; b) permite transformarea operativă, într-un termen scurt, a capitalului real

în capital bănesc şi invers; c) este un barometru extrem de sensibil al stării economiei; d) favorizează procesul de concentrare a puterii economice; e) permite transformarea rapidă a capitalului circulant în capital fix.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + d + e); D (a +b+ c + d+e); E (a + b + c). 4) Bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice, preluarea controlului asupra unor societăţi pe acţiuni, asigurându-se prin pachetul acţiunilor de control. Acesta se realizează:

a) treptat, prin achiziţii realizate de către un agent economic a titlurilor unei anumite firme care sunt oferite spre vânzare de către diferiţi deţinători;

b) prin intermediul societăţilor de asigurări;

59Macroeconomie      59 

Piaţa capitalurilor

c) rapid, prin operaţiunea numită "Oferta publică de cumpărare"; d) imediat, prin participarea băncilor; e) prin intermediul Băncii Naţionale.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c); B (a + b + c + d); C (a + d + e); D (a +b+ c + d+e); E (a + b + c). 5) Constituie elemente ce evidenţiază rolul bursei de valori:

a) asigură transformarea operativă a capitalurilor individuale dintr-o întreprindere în alta sau chiar dintr-o ţară în alta;

b) permite transferarea operativă, într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers;

c) permite transformarea operativă, într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers;

d) este un barometru extrem de sensibil al stării economiei; e) favorizează procesul de concentrare a puterii economice.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B ( c + d+e); C (a + d + e); D (a +b+ c + d+e); E (a + b + c). Aplicaţie:

Presupunem că ne aflăm la începerea unei şedinţe de tranzacţionare. Agenţii

de bursă procedează la introducerea ordinelor de vânzare şi de cumpărare. Pentru societate comercială Alterra acestea sunt:

SVM Capital: OCc = 375 acţiuni la preţul de 5.050 lei. SVM Invest: OCp = 100 acţiuni la preţul de 5.040 lei. SVM Cătălina: OCc = 100 acţiuni la preţul de 5.090 lei. SMV Cătălina: OVc = 100 acţiuni la preţul de 5.070 lei. SVM ActInvest: OCc = 310 acţiuni la preţul de 5.110 lei. SVM Gelsor: OVc = 150 acţiuni la preţul de 5.040 lei. SVM Radical: OVc = 150 acţiuni la preţul de 5.080 lei. SVM Şansa: OCp = 125 acţiuni la preţul de 5.100 lei. SVM Roxana: OVp = 425 acţiuni la preţul de 5.090 lei. SVM Global: OVp = 100 acţiuni la preţul de 5.030 lei. SVM Roxana: OVc = 25 acţiuni la preţul de 5.060 lei. SVM Acţiuni: OCp = 75 acţiuni la preţul de 5.080 lei. SVM Ring: OCc = 150 acţiuni la preţul de 5.070 lei. SVM Risc: OVc = 400 acţiuni la preţul de 5.100 lei. SVM Registru: OVp = 245 acţiuni la preţul de 5.050 lei.

unde: OCc = ordin de cumpărare al unui client al societăţii de valori mobiliare; Ocp = ordin de cumpărare dat de societatea de valori mobiliare pentru

portofoliul propriu;

60Macroeconomie      60 

Piaţa capitalurilor

Ovc = ordin de vânzare dat de clientul societăţii de valori mobiliare; OVp = ordin de vânzare dat de societatea de valori mobiliare pentru

portofoliul propriu. La ora prestabilită încetează procesul de introducere a ordinelor şi se intră

în faza de deschidere a pieţei în care sistemul de tranzacţionare aranjează ordinele de cumpărare şi de vânzare introduse de agenţii de bursă în raport de preţ.

Să se determine preţul pieţei la care se tranzacţionează titlurile acestei societăţi la bursa de valori.

Cum se alocă ordinele de vânzare (în ce ordine vor merge la cumpărătorii de titluri acţiunile care au fost vândute)? Răspunsul la test şi rezolvarea la aplicaţie se găsesc la pagina 78.

2.4 Motivaţia economică a investiţiilor în active financiare Procesul de actualizare Rata de actualizare

Motivaţia investiţiei în active este determinată de capacitatea acestora de a genera venituri în viitor. Întrucât valoarea banilor se depreciază în timp, un venit ce se realizează în viitor, valorează mai puţin decât un venit egal obţinut în prezent. De aceea, evaluarea economică a unui activ implică actualizarea veniturilor viitoare pe care acesta le generează. Procesul de actualizare constă în estimarea valorii prezente a unui venit viitor. Actualizarea se realizează pe baza unei rate de actualizare, care cel mai frecvent este considerată rata dobânzilor bancare (în condiţii de capitalizare a dobânzii) - singura care dă expresie dimensiunii temporare a valorii banilor. Concret, valoarea prezenta (Vp ) a unui venit (V1) care va fi obţinut peste un an este dată de relaţia:

iar peste doi ani: în care d' = rata dobânzii bancare. Generalizând, valoarea prezentă a unui venit Vn generat de un activ peste n ani, rezultă din relaţia: Vn= Vp(1+d')n, de unde:

'11

d

VVP

 

22

)'1( d

VVP

61Macroeconomie      61 

Piaţa capitalurilor

Valoarea economică a unui activ

unde n = numărul de ani. Întrucât un activ financiar generează un flux de venituri, pe întreaga sa perioadă de viaţă, valoarea economică a activului respectiv rezultă din însumarea valorilor prezente ale tuturor veniturilor obţinute în viitor. Dacă durata de viaţă a unui activ este de n ani, iar fluxul de venituri generat pe parcursul acestei perioade este de V1, V2 ..., Vn, atunci valoarea economică Ve a activului este: Deci, valoarea economică a unui activ financiar sau fizic reprezintă depozitul monetar la care se renunţă, în favoarea achiziţionării activului respectiv, depozit care aduce venituri în viitor egale cu cele generate de activ. Exemplu:

- un echipament cu durata de funcionare de 3 ani - profit anticipat 10.000 u.m./an - valoare rezidual 500 u.m. - d’ = 10%:

244.25)1.01(

500.10

)1.01(

000.10

1.01

000.1032

eV

Decizia de a investi într-un activ are ca suport, în primul rând, comparaţia dintre valoarea economică a activului şi preţul său de achiziţionare, mai precis pe diferenţa dintre ele. Această diferenţă reprezintă valoarea economică netă a activului (Ven):

Deci:

Ven = Ve – Pact ; Din comparaţia valorii economice a activului cu preţul său de achiziţie rezultă 3 situaţii:

1). Dacă Pact > Ve, rezultă că Ven este negativă, iar achizitionarea activului nu este avantajoasă. Aceasta deoarece crearea unui depozit monetar de mărime egală cu preţul activului, aduce în viitor un venit mai mare decât cel generat de activ. 2). Dacă Pact < Ve Ven este pozitivă, iar achiziţionare activului este avantajoasă, întrucât veniturile generate de acesta în viitor sunt superioare celor corespunzătoare unui depozit monetar de mărirne egală cu preţul activului. 3). Dacă Pact = Ve, atunci Ven este nulă, iar achiziţionarea activului sau crearea unui depozit monetar de mărime egală cu preţul activului sunt indiferente investitorului.

.)'1( n

nP d

VV

 

nn

e d

V

d

V

d

VV

)'1(...

)'1('1 221

 

62Macroeconomie      62 

Piaţa capitalurilor

Randamentul unui activ Riscul investiţiei

Compararea valorii economice a activului cu preţul său de achiziţie stă şi la baza estimării randamentului activului respectiv. Prin randamentul unui activ se înţelege acea rată de actualizare (r), pentru care preţul activului este egal cu valoarea sa economică, sau pentru care valoarea economică netă este nulă. Prin urmare, randamentul r al activului se obţine din relaţia: sau adică Ve – Pact = 0 Fundamentarea deciziei de a investi într-un activ în funcţie de randamentul acestuia, poate fi reformulată astfel:

- dacă r > d', atunci investiţia în activului respectiv este avantajoasă; - dacă r < d', atunci investiţia nu este avantajoasă.

De exemplu: un activ cu o durată de folosire de 3 ani, aduce venituri anuale de 1000 u.m., cu un randament de 15%; rata dobânzii bancare este de 10%, iar valoarea reziduală a activului este de 500 u.m. Atunci:

2612)15.01(

1500)15.01(

100015.01

1000P

32act

iar:

2862)1.01(

1500)1.01(

10001.01

1000V

32e

Deoarece randamentul activului este mai mare decât rata dobânzii (r>d’), pretul activului este mai mic decât valoarea economică a acestuia si deci investitia în activ este avantajoasă. Un alt parametru important care trebuie luat în considerare la fundamentarea deciziei de a investi în active financiare este riscul investiţiei. Prin definţie, riscul este opus noţiunii de siguranţă. Starea de siguranţă desemnează cazurile în care anticipările sunt unice sau cuprinse între limite foarte apropiate. De regulă, agenţii economici realizează

nn

act r

V

r

V

r

VP

)1(...

)1(1 221

 

0)1(

...)1(1 2

21

actn

n Pr

V

r

V

r

V 

63Macroeconomie      63 

Piaţa capitalurilor

anticipări care acoperă marje foarte largi de mărime. Unele dintre acestea sunt mai probabile, altele mai puţin probabile. Termenul de risc desemnează tocmai asemenea situaţii în care anticipările nu sunt unice, dar pot fi apreciate probabilităţile de realizare a fiecărei valori posibile. În teoria economică, abordarea riscului are ca punct de plecare agregarea valorilor posibile, într-o mărime medie, pe baza distribuţiei corespunzătoare de probabilităţi. Dacă se presupun următoarele două anticipări ale valorii economice unui activ (3000; 2500), fiecare având probabilitatea de 0,8, respectiv 0,2, atunci valoarea economică medie se calculează astfel: V.e.m = 3.000x0,8+2.500x0,2 = 2.900 u.m Stiindu-se valoarea economică medie, se pune problema nivelului preţului activului pentru care va opta agentul economic în realizarea investiţiei. Opţiunea depinde de atitudinea agentului economic faţă de risc:

– cel adversar al riscului optează pentru realizarea plasamentului numai dacă preţul activului este mai mic decât valoarea economică medie, adic: (P<2.900 u.m. şi tinde spre 2.500 u.m.);

- agentul economic iubitor al riscului acceptă investiţii chiar dacă preţul activului este mai mare decât valoarea econornică medie, dar nu mai mare decât cea mai optimistă anticipare a valorii economice: (P>2.900; P<3.000 u.m.);

- cel indiferent la risc realizează plasamentele în active în situaţia în care preţul activului este egal cu valoarea economică medie adic, P=2.900. Se pare că majoritatea agenţilor economici manifestă aversiune faţă de risc. Analizele statistice ale deciziilor privind investiţiile demonstrează acest comportament, concretizat în achiziţionarea unui activ dacă preţul este inferior valorii economice medii.

Diferenţa dintre valoarea economică medie şi preţul la care investiţia este acceptată se numeşte premiu pentru risc (Pr.r = V.e.m. - P). În fond, premiul pentru risc reprezintă recompensa asumării acestuia. Frecvent, riscul este luat în consideraţie la exprimarea valorii economice, prin utilizarea unor rate de actualizare superioare ratei dobânzii. Indicatorii arătaţi: valoarea economică, valoarea economică netă, preţul, randamentul şi riscul, constituie bazele dimensionării cererii şi ofertei de hârtii de valoare pe termen lung.

64Macroeconomie      64 

Piaţa capitalurilor

Test de autoevaluare 2.4. 1) Alegeţi răspunsul corect:

a) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai mare cu cât rata dobânzii este mai ridicată;

b) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai mică cu cât rata dobânzii este mai ridicată;

c) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai mare cu cât durata de viaţă a proiectului este mai lungă;

d) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai mică cu cât rata dobânzii este mai mică;

e) valoarea economică netă a unui activ este mai mare decât valoarea economică a activului.

2) Atunci când rata dobânzii scade de la 40% la 25% posesorul unei obligaţiuni de

100.000 u.m. pe 10 ani este în situaţia: a) unei pierderi de 150.000 u.m.; b) unui câştig de 150.000 u.m.; c) unui câştig de capital de 1.500 u.m.; d) unei pierderi de 1.500 u.m.; e) nici de a câştiga nici de a pierde.

3) Care este valoarea prezentă a sumei de 550.000 u.m. disponibilă peste un an

dacă rata dobânzii pe piaţă este de 10%? a) 150.000; b) 550.000; c) 500.000; d) 100.000; e) 605.000.

4) Procesul de actualizare constă în:

a) estimarea valorii viitoare a unui venit viitor; b) valoarea economică a activului; c) estimarea valorii prezente a unui venit viitor; d) estimarea valorii economice nete a unui venit viitor; e) estimarea valorii economice a unui activ.

5) Un agent economic posedă o obligaţiune care aduce un venit anual fix de 75

u.m.. Ce rată a dobânzii practică băncile dacă titlul se vinde la bursă cu 250 u.m.:

a) 33,33%; b) 0,3%; c) 30%; d) 35%; e) 2,5%.

65Macroeconomie      65 

Piaţa capitalurilor

Răspunsul la test se găseşte la pagina 79.

2.5 Cererea de hârtii de valoare pe termen lung. Factorii care o determină Randamentul unei obligaţiuni

Cererea de hârtii de valoare pe termen lung este susţinută, în principal, de gospodăriile populaţiei şi de unele instituţii financiare, cum ar fi casele de pensii, societăţile de asigurări etc. Dimensiunile cererii de hârtii de valoare, pe termen lung, sunt condiţionate de următorii factori:

randamentele hârtiilor de valoare pe termen lung; câştigurile potenţiale ale hârtiilor de valoare pe termen lung; riscurile investiţiilor în hârtii de valoare pe termen lung; lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung

1) Randamentul hârtiilor de valoare a) Randamentul unei obligaţiuni se determină ţinând seama că venitul generat, cuponul, rămâne fix până la termenul de scadenţă. În plus, trebuie avut în vedere faptul că răscumpărarea obligaţiunii şi deci, stingerea relaţiei de creditare, implică plata, la termenul de scadenţă, a unei sume egale cu valoarea nominală. În aceste condiţii randamentul unei obligaţiuni se deduce din relaţia: în care C reprezintă cuponul obligaţiunii, P, preţul acesteia, V, valoarea nominală, n, termenul de scadenţă, iar r, randamentul. În situaţia în care termenul de scadenţă este foarte mare, atunci valoarea nominală, în determinarea mărimii randamentului, este nesemnificativă, astfel că randamentul se deduce din relaţia: sau, prin restrângerea seriei infinite:

,)1(

...)1(1 2 nact r

VC

r

C

r

CP

 

nact r

C

r

C

r

CP

)1(...

)1(1 2

 

66Macroeconomie      66 

Piaţa capitalurilor

Randamentul unei acţiuni

de unde: Randarnentul unei obligaţiuni poate fi, deci, aproximat prin raportul dintre cupon şi preţ. b) Randamentul unei acţiuni se determină analog, ţinând, însă, seama de faptul că, cel puţin din punct de vedere teoretic, durata de viaţă a acţiunii este infinită, astfel că randamentul se determină din relaţia:

în care P reprezintă preţul acţiunii, r reprezintă randamentul acesteia, iar D1, D2, D3,..., Dn,... fluxul de dividende, în timp. Admiţând constanţa fluxului de dividende în timp, respectiv: D1 = D2 = D3 = ….. = Dn = D = constant, atunci randamentul se determină din relaţia: sau prin restrângerea seriei infinite =>: de unde:

r

CPact  

actP

Cr  

...)1(

...)1(1 2

21

n

nact r

D

r

D

r

DP  

...)1(

...)1(1 2

nact r

D

r

D

r

DP  

r

DPac  

acP

Dr  

67Macroeconomie      67 

Piaţa capitalurilor

Câştigul potenţial al unei obligaţiuni Câştigul potenţial al unei acţiuni Riscul investiţiei

Prin urmare, randamentul unei acţiuni este egal cu raportul dintre dividend şi preţ. Concluzii:

când r > d’ creşte cererea de titluri iar P > Vn ; când r < d’ scade cererea de titluri iar P < Vn ; când r = d’ cererea nu se modific iar P = Vn .

2) Câştigul potenţial. Investiţia în hârtii de valoare pe termen lung este motivată nu numai de fluxul veniturilor generate, ci şi de câştigurile ce ar putea apare ca urmare a creşterii preţurilor acestor hârtii de valoare. Asemenea câştiguri sunt potenţiale, întrucât devin efective numai în momentul vânzării hârtiilor de valoare, ale căror preţuri au înregistrat creşteri. a) În cazul unei obligaţiuni, câştigul potenţial total este dat de relaţia: în care CP , reprezintă câştigul potenţial; C reprezintă cuponul obligaţiunii, iar P- preţul obligaţiunii (P0 de cumpare - iniţial, P1 de vânzare - nou). b) Similar, pentru o acţiune, formula de calcul a câştigului total potenţial este: unde D este dividendul acţiunii. Cu cât Cp este mai mare cu atât cererea de titluri este mai mare 3) Riscul investiţiei în active financiare. Hârtiile de valoare pe termen lung prezintă grade diferite de risc. În principiu, obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile, deoarece societăţile comerciale emitente pot să plătească dividendele numai după achitarea dobânzilor la obligaţiuni. Între obligaţiuni, cele mai puţin riscante sunt obligaţiunile guvernamentale. De asemenea, cu cât termenul de scadenţă al unei obligaţiuni este mai îndepărtat, cu atât riscul acesteia este mai ridicat. Pe de altă parte, acţiunile privilegiate, fiind - în ceea ce priveşte venitul - similare cu obligaţiunile, prezintă un grad mai redus de risc decât acţiunile ordinare. Deoarece cumpărătorii pun în balanţă riscul, cu randamentul şi cu câştigul potenţial, este necesar ca hârtiile de valoare pe termen lung, cu grad înalt de risc, să asigure venituri ridicate; în caz contrar, nimeni nu ar realiza investiţii în astfel de hârtii de valoare.

100)(

0

01

P

PPCC p  

100)(

0

01

P

PPDC p  

68Macroeconomie      68 

Piaţa capitalurilor

Lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung

4) Lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung, reflectă posibilitatea vânzării rapide şi cu costuri minime a acestora. Lichiditatea hârtiilor de valoare depinde esenţial de gradul de dezvoltare a instituţiilor pieţei capitalului. În general, hârtiile de valoare listate la bursă au un grad ridicat de lichiditate. De regulă, obiectivele cumpărătorilor potenţiali vizează un echilibru între randament, risc şi lichiditate; preferinţele se îndreaptă, cum este şi firesc, spre hârtiile de valoare cu randamente înalte, riscuri reduse şi lichiditate ridicată.

Test de autoevaluare 2.5. 1) De regulă este mai riscantă:

a) emisiunea de acţiuni; b) emisiunea de obligaţiuni; c) nu există riscuri în cazul emiterii de acţiuni şi obligaţiuni; d) riscurile sunt aceleaşi atât în cazul emiterii de acţiuni cât şi în cazul

emiterii de obligaţiuni. 2) Randamentul şi câştigul potenţial al unei acţiuni pentru care se anticipează un

dividend de 5.000 u.m. şi o creştere a cursului de la 20.000 u.m. la 30.000 u.m. sunt:

a) 25% şi 50%; b) 20% şi 55%; c) 15% şi 75%; d) 25% şi 75%; e) 75% şi 20%.

3) Lichiditatea unui instrument financiar exprimă:

a) dependenţa dintre preţul curent al acestuia şi capacitatea lui de a genera venituri în viitor;

b) posibilitatea acestuia de a fi schimbat contra unui bun sau un serviciu nefinanciar sau contra unui al instrument financiar;

c) capacitatea acestuia de a genera fluxuri de venituri în viitor; d) posibilitatea acestuia de a se transforma la scadenţă în fluxuri de

venituri. 4) Când randamentul unei acţiuni este mai mare decât rata dobânzii:

a) scade cererea de titluri; b) creşte cererea de titluri; c) cererea de titluri nu se modifică.

5) Cuponul unei obligaţiuni este de 10.000 u.m.. Să se determine cu cât se

modifică preţul unei obligaţiuni când rata dobânzii creşte de la 20% la 25%: a) scade cu 15%;

69Macroeconomie      69 

Piaţa capitalurilor

b) scade cu 10.000 u.m.; c) scade cu 10%; d) creşte cu 10.000 u.m.; e) creşte cu 10%.

6) Câştigul potenţial al unei obligaţiuni depinde:

a) atât de mărimea cuponului cât şi de preţurile de vânzare şi cumpărare ale obligaţiunii;

b) numai de mărimea cuponului generat; c) de mărimea cuponului şi de preţul de vânzare al obligaţiunii; d) atât de preţul de vânzare cât şi de preţul de cumpărare al obligaţiunii dar

nu de cuponul obligaţiunii care este un venit ferm, ce nu se modifică; e) de fluxurile de venituri generate care nu sunt constante deoarece

obligaţiunile aduc venituri fixe.

7) Constituie factori care determină cererea de hârtii de valoare pe termen lung: a) randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung; b) câştigurile potenţiale ale hârtiilor de valoare pe termen

lung; c) riscurile invesţiilor în hârtii de valoare pe termen lung; d) lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c); B (a + b + c ); C (a + d + e); D (a +b+ c + d). 8) Lichiditatea hârtiilor de valoare pe termen lung:

a) reflectă posibilitatea vânzării rapide şi cu costuri minime a acestora;

b) constituie câştigul potenţial ce poate fi adus de hârtiile de valoare pe termen lung;

c) depinde de gradul de dezvoltare a instituţiilor pieţei capitalului; d) este mai mare în cazul hârtiilor de valoare listate la bursă; e) este mai mică în cazul hârtiilor de valoare care nu sunt listate la

bursă. Alegeţi răspunsul corect: A (a + c); B (a + b + c ); C (a + d + e); D (a +b+ c + d); E(a+c+d+e). 9) Cu cât termenul de scadenţă al unei obligaţiuni este mai îndepărtat:

a) cu atât riscul acesteia este mai mic; b) cu atât riscul acesteia este mai ridicat; c) cu atât lichiditatea ei este mai mare; d) cu atât kichiditatea ei este mai mică.

10) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) hârtiile de valoare pe termen lung prezintă grade diferite de risc;

70Macroeconomie      70 

Piaţa capitalurilor

b) obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile, deoarece societăţile comerciale emitente pot să plătească dividendele numai după achitarea dobânzilor la obligaţiuni;

c) între obligaţiuni, cele mai puţin riscante sunt obligaţiunile guvernamentale; d) cu cât termenul de scadenţă al unei obligaţiuni este mai îndepărtat, cu atât

riscul acesteia este mai ridicat; e) acţiunile privilegiate prezintă un grad mai redus de risc decât acţiunile

ordinare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c); B (a + b + c+d+e ); C (a + d + e); D (a +b+ c + d); E(a+c+d+e). Răspunsul la test se găseşte la pagina 80.

2.6 Oferta de hârtii de valoare pe termen lung Emisiunea de obligaţiuni

În ansamblul economiei naţionale, întreprinderile şi autoritatea guvernamentală reprezintă principalii agenţi care, fiind permanent în căutare de surse de finanţare pentru materializarea intenţiilor de investiţii fizice, influenţează decisiv oferta de hârtii de valoare pe termen lung. Astfel, în scopul finanţării unor investiţii fizice de interes general, autoritatea guvernamentală apelează frecvent la emisiunea de obligaţiuni. Obligaţiunile guvernamentale se adaugă celor emise de societăţile comerciale pe acţiuni. Spre deosebire de nevoile curente ale producţiei care pot fi satisfăcute prin intermediul unor surse de finanţare pe termen scurt, investiţiile fizice, generând venituri în decursul unei perioade mai mari decât un an, se pot realiza, în principiu, numai din surse de finanţare pe termen lung. În general, finanţarea pe termen lung se asigură din surse interne (proprii) sau externe. Sursele interne sunt reprezentate de rezervele constituite prin acumularea amortizării şi a profiturilor nedistribuite proprietarilor. Sursele externe includ credite bancare pe termen lung şi în cazul întreprinderilor organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni, emisiunea hârtiilor de valoare pe termen lung. Este evident că oferta de hârtii de valoare pe termen lung depinde nu numai de valoarea investiţiilor fizice, ci şi de dimensiunile fondurilor asigurate din surse proprii şi prin credite bancare. În plus, oferta fiecărui tip de hârtii de valoare este condiţionată şi de structura finanţării, respectiv de proporţia în care fondurile sunt mobilizate prin emisiunea de obligaţiuni, pe de o parte şi de acţiuni, pe de altă parte. După cum s-a menţionat, pentru un cumpărator potenţial, acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile. Din perspectiva societăţilor comerciale însă, obligaţiunea reprezintă un risc mai mare decât acţiunile, întrucât dobânda la obligaţiuni trebuie plătită indiferent de dimensiunile profitului. Prin urmare, în

71Macroeconomie      71 

Piaţa capitalurilor

Emisiunea de acţiuni

scopul diminuării riscului, societăţile comerciale ar trebui să apeleze cât mai puţin la emisiunile de obligaţiuni. În schimb, finanţarea prin emisiunea de acţiuni măreşte numărul proprietarilor fapt care, în condiţiile constanţei profitului net total, determină reducerea profitului net ce revine pe o acţiune, făcându-le neatractive pentru investitori. Raportul dintre finanţarea prin hârtii de valoare cu venit fix şi finanţarea prin hârtii de valoare cu venit variabil reprezintă pârghia financiară a întreprinderii. Din acest punct de vedere, societăţile comerciale pe acţiuni sunt confruntate cu sarcina extrem de dificilă a identificării acelei mărimi a pârghiei financiare care echilibrează obiectivul maximizării profitului net ce revine pe o acţiune, cu cerinţa minimizării riscului finanţării. Prin confruntarea, în cadrul pieţei capitalului, a cererii cu oferta de hârtii de valoare pe termen lung, se determină preţul acestora. Fiind rezultanta anticipărilor referitoare la valoarea economică şi la risc, preţul unei hârtii de valoare pe termen lung nu coincide, decât ca excepţie, cu valoarea nominală a acesteia. În fapt, valoarea nominală este semnificativă numai în mometul emisiunii pe piata primara, (când, de regulă, nu sunt admise vânzări sub valoarea nominală).

Test de autoevaluare 2.6. 1)Finanţarea prin emisiunea de acţiuni:

a) de regulă, măreşte numărul proprietarilor; b) determină reducerea profitului net ce revine pe o acţiune, în

condiţiile în care profitul net total nu se modifică; c) determină creşterea profitului net ce revine pe o acţiune, în

condiţiile în care profitul net total nu se modifică; d) diminuează numărul proprietarilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + b + c + d); C (a + d ); D (a +b+ d). 2) Raportul dintre finanţarea prin hârtii de valoare cu venit fix şi finanţarea prin hârtii de valoare cu venit variabil reprezintă:

a) pârghia fiscală a întreprinderii; b) raportul de forţe de pe piaţă; c) pârghia financiară a întreprinderii; d) raportul financiar al întreprinderii.

3) În general, finanţarea pe termen lung se asigură din surse interne (proprii) sau externe. Sursele interne sunt reprezentate de rezervele constituite prin acumularea amortizării şi a profiturilor nedistribuite proprietarilor. Sursele externe includ:

72Macroeconomie      72 

Piaţa capitalurilor

Subiecte teoretice: 1. Obiectul pieţei de capital.

a) credite bancare pe termen lung; b) în cazul întreprinderilor organizate ca societăţi comerciale pe

acţiuni, emisiunea de acţiuni; c) împrumuturi interne; d) în cazul întreprinderilor mari, profitabile, emisiunea de obligaţiuni.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + b + c + d); C (a + d ); D (a +b+ d). 4) Pentru un cumpărator potenţial,

a) acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile; b) obligaţiunile sunt mai riscante decât acţiunile; c) nici o variantă nu este corectă.

5) Din perspectiva societăţilor comerciale,

a) obligaţiunile reprezintă un risc mai mare decât acţiunile, întrucât dobânda la obligaţiuni trebuie plătită indiferent de dimensiunile profitului;

b) acţiunile reprezintă un risc mai mare decât obligaţiunile, deoarece exista sansa de a obţine un dividend mai mare;

c) nici o variantă nu este corectă. Răspunsul la test se găseşte la pagina 80.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 2. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 2

73Macroeconomie      73 

Piaţa capitalurilor

2. Cererea de hârtii de valoare pe termen lung şi factorii care o influenţează.

74Macroeconomie      74 

Piaţa capitalurilor

Test grilă:

1) Cuponul unei obligaţiuni este de 10.000 u.m.. Să se determine cu cât se modifică preţul unei obligaţiuni când rata dobânzii creşte de la 20% la 25%:

a) scade cu 15%; b) scade cu 10.000 u.m.; c) scade cu 10%; d) creşte cu 10.000 u.m.; e) creşte cu 10%.

2) Câştigul potenţial al unei obligaţiuni depinde:

a) atât de mărimea cuponului cât şi de preţurile de vânzare şi cumpărare ale obligaţiunii;

b) numai de mărimea cuponului generat; c) de mărimea cuponului şi de preţul de vânzare al obligaţiunii; d) atât de preţul de vânzare cât şi de preţul de cumpărare al obligaţiunii dar

nu de cuponul obligaţiunii care este un venit ferm, ce nu se modifică; e) de fluxurile de venituri generate care nu sunt constante deoarece

obligaţiunile aduc venituri fixe. 3) Alegeţi răspunsul corect

a) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai mare cu cât rata dobânzii este mai ridicată;

b) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai mică cu cât rata dobânzii este mai ridicată;

c) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai mare cu cât durata de viaţă a proiectului este mai lungă;

d) valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţii este cu atât mai mică cu cât rata dobânzii este mai mică;

e) valoarea economică netă a unui activ este mai mare decât valoarea economică a activului.

4) Atunci când rata dobânzii scade de la 40% la 25% posesorul unei obligaţiuni

de 100.000 u.m. pe 10 ani este în situaţia: a) unei pierderi de 150.000 u.m.; b) unui câştig de 150.000 u.m.; c) unui câştig de capital de 1.500 u.m.; d) unei pierderi de 1.500 u.m.; e) nici de a câştiga nici de a pierde.

5) Lichiditatea unui instrument financiar exprimă:

a) dependenţa dintre preţul curent al acestuia şi capacitatea lui de a genera venituri în viitor;

b) posibilitatea acestuia de a fi schimbat contra unui bun sau un serviciu nefinanciar sau contra unui al instrument financiar;

c) capacitatea acestuia de a genera fluxuri de venituri în viitor;

75Macroeconomie      75 

Piaţa capitalurilor

d) posibilitatea acestuia de a se transforma la scadenţă în fluxuri de venituri. 6) Acţiunile ordinare conferă posesorilor dreptul de a primi un venit anual variabil,

numit: a) rentă; b) dobândă; c) cupon; d) dividend; e) profit.

7) Titlurile de valoare pe termen lung sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care

dau posesorilor lor dreptul: a) de a încasa anual, un venit variabil; b) de a încasa anual un venit fix sau variabil; c) dreptul de a încasa anual un venit fix; d) dreptul de a primi la scadenţă un profit ferm.

8) Activele fizice cuprind:

a) echipamente de producţie; b) suprafeţe de teren; c) depozitele monetare şi semimonetare; d) hârtiile de valoare pe termen scurt; e) hârtiile de valoare pe termen lung.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + c + e).

9) Obligaţiunea este un titlu de valoare pe termen lung la care:

a) emitentul este obligat să plătească deţinătorului la scadenţă suma înscrisă pe obligaţiune;

b) emitentul obligaţiunii este creditorul iar deţinătorul acesteia este debitorul;

c) emitentul obligaţiunii este debitorul iar deţinătorul acesteia creditorul;

d) emitentul este obligat să plătească periodic, de regulă, anual până la termenul de scadenţă o anumită dobândă fixă numită cuponul obligaţiunii;

e) deţinătorul este îndreptăţit să primească anual o cotă corespunzătoare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d + e); B (a + b + c + d + e); C (a + c + d); D (a + b + c + d); E (a + c).

10) Venitul obţinut de posesorul de obligaţiuni se numeşte:

a) rentă; b) dobândă;

76Macroeconomie      76 

Piaţa capitalurilor

c) cupon; d) dividend; e) profit.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 2.1 Test grilă:

1. d; 2. b; 3. B(a+b); 4. C(a+c+d); 5. c.

Răspuns 2.2. Test grilă:

1. b; 2. b; 3. b; 4. A(a+b+c); 5. A(a+b+c).

Rezolvare aplicaţie a) Suma pe care investitorul (cumpărător) trebuie să o plătească

vânzătorului de titluri la scadenţă este: 1.000 acţiuni × 15.000 lei/acţiune = 15.000.000 lei Brokerul deschide un cont în marjă clientului său la casa de compensaţie.

Suma necesar a fi depusă în acest cont este: 20% × 15.000.000 = 3.000.000 lei În primul rând, analizăm situaţia în care investitorul, în calitate de

cumpărător în cadrul operaţiunii la termen, decide să vândă la termen, păstrând data scadenţei 30.06.2004, acţiunile la data de 10.06.2004:

1.000 acţiuni × 17.000 lei/acţiune = 17.000.000 lei Astfel că la scadenţă investitorul respectiv având deschise o poziţie de

cumpărare (01.06.2004) şi o poziţie de vânzare (10.06.2004), care se compensează reciproc, câştigă:

17.000.000 – 15.000.000 = 2.000.000 lei (masa profitului) Întrucât singura sumă avansată de investitor pentru realizarea acestor

operaţiuni este marja de 3.000.000 lei, rata profitului va fi:

77Macroeconomie      77 

Piaţa capitalurilor

78Macroeconomie      78 

%6,66100000.000.2

000.000.3

itlurile” urmăreşte ca, pe baza m

estitorul nu ar fi semnat contractul la termen şi ar fi cumpărat cţiunile la vedere la cursul din data de 30.06.2004, suma totală plătită ar fi fost

3.

d+e); );

. A(a+c);

Rezolv

calcul: 1) Aranjarea ordinelor de cumpărare şi de vânzare după preţ, în ordine

de

O mpă Preţ nzacantităţi cu te

Analog se procedează pentru deschiderea poziţiei de vânzare la termen, la data de 15.06.2004.

b) Atunci când investitorul îşi propune să „ridice tarjei de 3.000.000 lei, să obţină un angajament ferm de livrare a titlurilor la

scadenţă, când va plăti contravaloarea integrală a acestora. Aşadar, în calitate de cumpărător în cadrul contractului la termen va plăti la

30.06.2004 suma de 12.000.000 lei, în plus faţă de marja depusă iniţial. Dacă inv

a14.000.000 lei. Răspuns 2.Test grilă:

1. c; 2. B(a+b+c+3. B(a+b+c+d45. B(c+d+e).

are aplicaţie: Etape de

screscătoare.

fertă de cu rare (BID) Ofertă de vâ re (ASK) Mi m ni

mulaCa e cu ă

Ca e ntitatmulat

Cantitate ntitat Cantitate cumulată

310 O Cc-310 5.110 - 1.595 310 435 OCp-125 5.100 400 OVc-1.595 435 535 OCc 0 -10 5.090 4 25 OVp-1.195 535 610 OCp-75 5.080 150 OVc-770 610 760 OCc-150 5.070 100 OVc-620 620 760 - 5.060 25 OVc-520 520 11 5 OC 5 3 c-37 5.050 245 OVp-495 495 1235 OCp-100 5.040 150 OVc-250 250

- 5.030 100 OVp-100 100

2) Se cumulează cantităţile separat pe ordinele de cumpărare şi ordinele de

vânzare: OC: 310 + 125 = 435 435 + 100 = 535

Piaţa capitalurilor

79Macroeconomie      79 

535 + 75 = 610 610 + 150 = 760 760 + 375 = 1.135

35

70 + 425 = 1.195

la vânzare de jos în sus.

loana minimum cantităţii cumulate este cea car

rare – 5.110, respectiv valoarea cea mai mică de vânzare e mai bune preţuri de cumpărare, respectiv de vânzare din pia

20 acţiuni erge la cumpărători în următoarea ordine:

de ordinul de 75 i devreme) se alocă doar 60 acţiuni

deoarec nm

Acestea, deşi se încadrau în preţul de piaţă nu au fost satisfăcute deoarece nu oferte de vânzare spre a fi satisfăcute.

4.

. c;

1.135 + 100 = 1.2OV: 100 + 150 = 250250 + 245 = 495 495 + 25 = 520 520 + 100 = 620 620 + 150 = 770 71.195 + 400 = 1.595 Se observă că sumele se cumulează începând cu cel mai bun preţ – la

cumpărare de sus în jos iar3) Se reţine cea mai mică valoare din cele două (cantităţi cumulate – la

cumpărare şi la vânzare). 4) Valoarea cea mai mare de pe coe corespunde preţului de piaţă – preţul la care cea mai mare cantitate de

valori mobiliare va putea fi tranzacţionată. Odată stabilit preţul de piaţă, acesta va fi anunţat prin mesaj pe ecran.

Valoarea cea mai mare de cumpă – 5.030 reprezintă celţă la momentul fixingului. 5) Etapa de alocare: Se vor aloca întâi ordinele de vânzare în următoarea ordine: 100 + 150 + 25 + 245 + 100 = 6Aceste 620 acţiuni vor m310 + 100 + 150 = 560 acţiuni 620 – 560 = 60 acţiuni Din ordinul de 125 acţiuni, ordin ce are prioritate faţă

acţiuni (deoarece a fost introdus în sistem mae umai pentru cele 60 acţiuni există ofertă de vânzare. Ră ân astfel nesatisfăcute două cereri: - prima parţial – 125 acţiuni – 60 acţiuni = 65 acţiuni - cea de-a doua – integral → 75 acţiuni

au mai existat Răspuns 2.Test grilă:

1. b; 2. a; 3. c; 4

Piaţa capitalurilor

80Macroeconomie      80 

Răspuns 2.Test gril

a+b+c+d);

. b 10. B(a+b+c+d+e).

RăTest gril

a+b+d); 4. a; 5. a.

5. c.

5. ă:

1. b; 2. d; 3. b; 4. b; 5. b; 6. a; 7. D(8. E(a+c+d+e); 9

spuns 2.6. ă:

1. A(a+b); 2. c; 3. D(

Bibliogra

fie unitate de învăţare nr. 2

R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 ami, Bucureşti,

eşti, 1994

olitique, Dalloz, Paris, 1991 iei

999. onomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

Barre Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Act

1997 Dudian M., Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucur Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Guitton H., Economie P Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţ

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1

Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroec

Piaţa capitalurilor

81Macroeconomie      81 

Piaţa muncii

Unitatea de învăţare Nr. 3 PIAŢA MUNCII

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3 3.1 Oferta şi cererea de muncă 3.2 Echilibrul pieţei muncii 3.3 Segmentarea pieţei muncii Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3

Pagina

82 83 97

100 102

107 108

Macroeconomie      81 

Piaţa muncii

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 3Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 3 sunt:

Definirea pieţei muncii

Înţelegerea noţiunilor de cerere şi ofertă de muncă

Familiarizarea cu particularitaţile cererii şi ofertei de muncă

Recunoaşterea factorilor care influentează oferta de muncă

Evidenţierea faptului ca munca generează două dezutilităţi - sacrificarea timpului liber; - efortul şi neplăcerile aduse de muncă

Prezentarea curbei atipice a ofertei de muncă

Explicarea efectului de substituţie şi a efectului de venit

Evidenţierea relativei rigidităţi a ofertei de muncă determinată de două categorii de factori: - factori economico-teritoriali; - factori demo-ocupaţionali

Definirea indicatorilor: - produsul fizic marginal al muncii; - venitul marginal al muncii; - costul marginal al muncii

Definirea productivitaţii marginale a muncii

Evidenţierea relaţiei dintre salarii şi preţuri în condiţii de concurenţă perfectă

Inţelegerea formării salariului în condiţii de concurenţă perfectă

Prezentarea factorilor care influenţează elasticitatea cererii forţei de muncă

Evidentierea echilibrului pe piaţa muncii

Sublinierea caracterului segmentat al pieţei muncii

Prezentarea criteriilor de grupare şi evidenţierea diferitelor genuri de pieţe ale muncii funcţie de care delimităm segmentele reale ale pieţei muncii

Macroeconomie      82 

Piaţa muncii

3.1 Oferta şi cererea de muncă Piaţa muncii

Oferta de muncă Cererea de muncă

Două sunt premisele teoretice ale analizei pieţei muncii: a) munca şi rolul ei în dezvoltarea social-economică; b) teoria pieţei şi a preţurilor în general. Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care tranzacţionează în mod liber utilizatorii de muncă în calitate de cumpărători şi posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzători, şi în care, prin mecanismul preţului muncii, al concurenţei libere între agenţii economici, al altor mecanisme specifice, se ajustează cererea şi oferta de muncă. Oferta de muncă (cererea de locuri de muncă) se delimitează în cadrul potenţialului demografic printr-o serie de criterii, de condiţii socio-demografice, de opţiuni ale persoanelor cu vârsta legală de muncă şi apte de muncă. Oferta de muncă constituie acele resurse de muncă, care se încadrează în categoria de ofertă, pe baza criteriului salarizării (remunerării). Oferta de muncă se manifestă prin cerere de locuri de muncă salariată, în angajarea ca salariaţi. Cererea de muncă exprimă nevoia de servicii-muncă din partea utilizatorilor acesteia (întreprinderi, administraţii, bănci etc.). Condiţia generală a transformării nevoilor de muncă în cererea de muncă este remunerarea sau salarizarea; aceasta se concretizează în oferta de locuri de muncă salariate. Cererea de muncă şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente, pe de o parte, de dezvoltarea economico-socială, de amploarea şi structurile activităţilor economice ca sursă a cererii de muncă şi, pe de altă parte, de fenomenele şi procesele social-demografice ca sursă a ofertei de muncă. Prezentarea corelaţiei dezvoltare-populaţie ca raport cerere-ofertă de muncă, este, însă reducţionistă, simplificatoare, întrucât mărimea şi dinamica populaţiei sunt determinate nu numai de factori economici, ci şi biologici şi demografici. Caracterul specific al pieţei muncii poate fi pus în evidenţă prin următoarele aspecte:

(a) cererea de muncă este, pe termen scurt, practic, invariabilă; crearea de noi locuri de muncă presupune dezvoltarea activităţilor existente şi iniţierea altora noi, probleme complexe care nu se pot realiza decât în timp;

(b) oferta de muncă, la rândul ei, se formează în decursul unui orizont de timp îndelungat, timp în care noua generaţie ajunge la vârsta legală de muncă şi se instruieşte;

(c) oferta de muncă ( cu gradul ei de instrucţie, cu calificările ei) îşi pune amprenta asupra modului de satisfacere a cererii de muncă;

(d) mobilitatea redusă a forţei de muncă, a posesorului acesteia; oamenii sunt ataşaţi mediului social-economic în care s-au format şi unde trăiesc; Avantajele economice oferite de alte zone (localităţi) nu îşi exercită nelimitat rolul în ceea ce priveşte deplasările oamenilor spre noi locuri de muncă;

Macroeconomie      83 

Piaţa muncii

Dezutilităţile muncii

(e) oferta de muncă depinde şi de alţi factori decât cei economici (vârsta, starea sănătăţii, psihologia oamenilor);

(f) eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă, neconcordanţa dintre structurile acestora fac ca substituirea între diferitele ei componente să fie redusă. Piaţa muncii (cererea şi oferta de muncă) se desfăşoară în trepte sau faze. În prima fază se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor, se conturează principiile care stau la baza stabilirii salariilor. Aici se manifestă tendinţa generală de formare a salariilor la nivelul economiei naţionale sau la nivelul unor mari segmente de piaţă a muncii. În cea de-a doua fază – o continuare a primei – are loc întâlnirea în termeni reali a cererii şi ofertei, întâlnire în baza condiţiilor concrete ale firmelor şi salariaţilor (potenţiali). Pe piaţa muncii se întâlnesc şi se confruntă două forţe, se manifestă două comportamente:

- vânzătorul de muncă, respectiv, solicitantul de locuri de muncă care aşteaptă maximum de avantaj net de pe urma vânzării, a închirierii muncii sale (maximum de utilităţi şi minimum de dezutilităţi);

- cumpărătorul de forţă de muncă, utilizatorul (cel ce oferă locuri de muncă), care, la rândul lui aşteaptă maximum de profit; teoria productivităţii marginale a muncii ne arată dacă producătorul va fi bine sau prost răsplătit în raport cu contribuţia pe care o aduce factorul muncă. Fazele pieţei muncii se regăsesc atât în ceea ce priveşte oferta (individuală, organizată în şi prin sindicate, agregată la nivelul unei ţări, zone), cât şi în cererea de muncă, în ceea ce îi priveşte pe utilizatori (firme individuale, oligopoluri, monopoluri, ramuri, organizaţii naţionale, societăţi multinaţionale). 3.1.1. Oferta de muncă - factorii de influenţă şi modul de manifestare

Pentru lucrătorul individual, munca prestată generează două dezutilităţi: sacrificarea timpului liber cu toate funcţiile lui; eforturile şi eventualele neplăceri aduse de muncă. Ca urmare, fiecare oră de muncă prestată în plus înseamnă pentru lucrător o dezutilitate adiţională. Această dezutilitatea marginală a muncii (DMM) tinde să crească pe măsură ce programul de lucru se prelungeşte. Pentru ca salariaţii să fie motivaţi să lucreze mai multe ore, salariul orar marginal (SOM) trebuie să fie mai mare. Grafic, aceste relaţii de mărime pot fi redate astfel (fig. 3.1.):

Macroeconomie      84 

Piaţa muncii

Efectul de substituţie Efectul de venit

DMM SOM

Orele lucrate

Dezutilitatea

Orele lucrate

Salarii orare

Figura 3.1. Relatia utilitate – dezutilitate

Creşterea dezutilităţii marginale a muncii va imprima o pantă ascendentă curbei ofertei pe oră a unui lucrător individual. Explicaţia constă în faptul că, cu cât indivizii muncesc mai multe ore, cu atât salariul orar trebuie să fie mai mare pentru a compensa dezutilitatea marginală crescândă a muncii. În aceastra constă explicaţia tarifelor orare mai mari în cazul orelor suplimentare. Trei sunt factorii principali care influenţează oferta de muncă la acest nivel de analiză:

(a) mărimea salariului (nominal, real); (b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii (respectiv, relaţia dintre

salariu şi efortul depus); (c) nevoia de a subzista a salariatului şi a familiei sale.

Ţinând seama de influenţa acestor factori, curba ofertei de muncă este atipică. Se ştie că atunci când preţul unui bun obişnuit urcă sau scade – toate celelalte condiţii rămânând neschimbate, oferta acelui bun pe piaţă se modifică în acelaşi sens. Această relaţie se prezintă printr-o curbă constant crescătoare. Aceste reguli aplicabile pieţei bunurilor şi serviciilor nu se aplică în totalitate şi pieţei muncii, timpul putând fi dedicat odihnei sau muncii, alternativă ce nu se poate aplica ofertei celorlalte bunuri sau factori de producţie. În plus, în determinarea mărimii ofertei de muncă intră în joc două comportamente ale posesorului forţei de muncă care acţionează în direcţii opuse:

Efectul de substituţie, care acţionează în sensul creşterii numărului de ore oferite pe măsura sporirii salariului orar, în scopul obţinerii unor venituri salariale mai mari. În acest caz, indivizii tind să substituie odihna prin muncă.

Efectul de venit, operează în sens contrar. Crescând salariul orar, individul

obţine un venit mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate. Dacă acest

Macroeconomie      85 

Piaţa muncii

Atipicitatea curbei ofertei de muncă

venit îi asigură standardul de viaţă dorit, el renunţă la timpul de muncă suplimentar în favoarea timpului liber.

Ambele efecte acţionează în direcţii opuse iar rezultatul net determină

evoluţia curbei ofertei de muncă. Pe piaţa muncii, modificarea salariului (creştere sau scădere), provoacă

reacţii mai puţin nete în oferta de muncă decât în cazul bunurilor economice obişnuite.

Oferta de muncă începe la un nivel de salariu (So) care îi permite lucrătorului

să supravieţuiască. Dacă salariul orar creşte, cantitatea de ore de muncă oferită creşte, obţinându-se o curbă a ofertei crescătoare. În acest caz efectul de substituţie este mai puternic decât efectul de venit (fig. 3.2.).

Peste un nivel determinat al salariului orar care asigură lucrătorului un venit

suficient de mare, rezultatul este invers: crescând salariile se reduce cantitatea de muncă oferită, iar curba ofertei capătă înclinaţie negativă. În acest caz efectul de venit este mai puternic decât efectul de substituţie.

De asemenea, curba ofertei poate lua o alură descrescătoare şi atunci când la

o scădere a salariului orar (mai precis a salariului real), oferta de muncă va spori. Lucrătorul va presta mai multe ore de muncă, cu scopul de a-şi asigura un venit minim. Acest comportament este de asemenea rezultatul efectului de venit.

2 4 6 8 10 12 14 16

S 1

S 0

SalariuO’

O

A

B

Cantitatea de munc

Figura 3.2. Curba atipică a ofertei de muncă

Mărimea relativă a acestor două efecte, determină forma atipică a curbei ofertei individuale de muncă, care nu este altceva decât curba utilităţii venitului salarial. Elasticitatea ofertei de muncă, reprezentând intensitatea modificării ofertei la o anumită modificare a salariului, prezintă o serie de trăsături.

Macroeconomie      86 

Piaţa muncii

Oferta de muncă este inelastică (slab elastică); coeficientul de elasticitatea a acestei oferte este subunitar. Specialiştii au explicat relativa rigiditate a ofertei de muncă prin două tipuri de factori: economico-teritoriali şi demo-ocupaţionali. Grupa factorilor economici se referă la lipsa posibilităţii sau a dorinţei indivizilor (familiilor) da a-şi schimba locul de muncă dintr-o localitate în alta, fără a-şi schimba genul de activitate practicat. Motivele concrete ale unei astfel de imobilităţi a ofertei de muncă pot fi: costurile băneşti mari solicitate de schimbarea locuinţei; inconvenientele legate de mutarea domiciliului (degradarea mobilierului, a altor aparate, efortul fizic şi psihic); dificultatea de a se rupe de familie, de vecini, prieteni; disponibilitatea redusă de a găsi facilităţile din localitatea de plecare; eventualul cost al vieţii mai ridicat în localitatea de destinaţie; teama de necunoscut. Cea de-a două grupă, factorii demografico-ocupaţionali şi profesionali, constă din lipsa capacităţii sau a dorinţei indivizilor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. Printre cauzele unui asemenea comportament figurează: lipsa sau insuficienţa calificării; lipsa abilităţii necesare noilor profesii; condiţiile de lucru mai proaste în noile profesii; avantajele nesalariale mai reduse; insuficienta informare cu privire la slujbele disponibile etc. Mobilitatea forţei de muncă este mare în situaţia în care există locuri de muncă alternative, când acestea necesită aceeaşi pricepere şi îndemânare şi persoanele deţin o informaţie bună despre acea muncă. Ea este de asemenea mare atunci când populaţia are timp suficient să dobândească noile îndemânări sau când sistemul educaţional are timp pentru a se adapta schimbărilor survenite în cerere. 3.1.2. Cererea de muncă. Teoria productivităţii marginale a muncii După cum se ştie, pe piaţa bunurilor economice, o firmă îşi maximizează profitul atunci când costul unei unităţi suplimentare din bunul vândut va egala venitul marginal obţinut (Cmg=Vmg). Pe piaţa muncii, firma va obţine profitul maxim la acea cantitate de muncă angajată care presupune egalizarea costului marginal al angajării unui salariat suplimentar cu venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizate de pe urma muncii lui (Cmg/L=Vmg/L). Raţionamentul întreprinzătorului este următorul: dacă, prin angajarea unui lucrător în plus firma realizează o producţie a cărei valoare de piaţă este mai mare decât costul ocazionat de angajarea noului salariat, atunci profitul firmei va creşte. Dar, pe măsură ce sunt angajaţi noi şi noi salariaţi (fără schimbarea tehnologiilor, respectiv, ceilalţi factori rămânând constanţi), începe să funcţioneze principiul

Macroeconomie      87 

Piaţa muncii

randamentului marginal descrescând. Venitul marginal al intreprinderii de pe urma noilor angajaţi se va reduce până la nivelul costului marginal al angajării. În acest moment, firma va înceta să mai angajeze noi lucrători, (să suplimenteze numărul lor), deoarece ea nu ar mai realiza profit nici măcar la nivelul anterior. Mai mult, orice nouă suplimentare a salariaţilor va diminua profitul, ducându-l spre zero. Pentru evidenţierea acestei corelaţii, se impun câteva precizări asupra conţinutului indicatorilor utilizaţi în analiza cererii de muncă a firmei. - Produsul fizic marginal al muncii, reprezintă modificarea survenită în volumul fizic al producţiei firmei ca urmare a modificării cu o unitate a cantităţii de muncă utilizată în obţinerea producţiei. - Venitul marginal al muncii (VmgL), reprezintă produsul fizic marginal al muncii evaluat în preţurile pieţei. Ca urmare, venitul marginal al muncii semnifică însăşi cererea pentru produsele firmei. Deci, cererea de muncă este o cerere derivată din cererea pentru produsele firmei. Creşterea sau reducerea venitului marginal al muncii va spori sau diminua cererea de muncă a firmei, prezentându-se grafic ca o curbă cu pantă descrescătoare. - Costul marginal al muncii (CmgL), este costul suplimentar ocazionat de folosirea unui lucrător adiţional şi este reprezentat de însăşi nivelul salariului nominal. La un nivel dat al salariului nominal, curba ofertei de muncă către firmă va fi identică cu curba costului marginal al muncii, prezentându-se grafic, ca o dreaptă paralelă la abscisă. Reluând raţionamentul precedent al întreprinzătorului în utilizarea factorului muncă şi plasând o firmă oarecare în condiţii de concurenţă perfectă, vom constata că pe măsura sporirii numărului de angajaţi (până la L0), venitul marginal al muncii creşte (până la punctul X), contribuind la sporirea încasărilor totale (fig. 3.3.). La un anumit nivel al ocupării (L0), în cazul în care condiţiile materiale ale producţiei nu se modifică (noii angajaţi lucrând cu aceiaşi factori materiali ai producţiei), începe să acţioneze legea randamentului descrescând. După acest punct (X), venitul marginal începe să scadă, iar încasările totale se înscriu pe o pantă descrescătoare. Profitul va fi maxim la acel nivel al ocupării mâinii de lucru la care se realizează egalitatea: CmgL=VmgL.

Macroeconomie      88 

Piaţa muncii

La Lc L0

So

Vmg

Cmg/L=So

CmgL>VmgLVmg/L

L0 Lb

X

A

S a l a r i i

Surplusul firmei VmgL>CmgL

Figura 3.3. Relaţia dintre salarii şi preţuri în condiţii de concurenţă perfectă

În grafic, acest nivel de ocupare este reprezentat de (La) şi semnifică nivelul cererii de muncă, care maximizează profitul. Aceasta deoarece, la niveluri de ocupare mai reduse (Lb<La), venitul marginal provenind din muncă este mai mare decât costul marginal al muncii. La niveluri ale ocupării mai mari (Lc>La), costul marginal al muncii este mai mare decât venitul marginal corespunzător. În acest caz, firma poate spori profitul numai prin reducerea numărului de salariaţi şi nu prin sporirea acestuia. În condiţii de concurenţă perfectă, nivelul salariului de echilibru se determină la intersecţia curbelor cererii şi ofertei de forţă de muncă pe piaţa muncii. Mărimea salariului va fi egală cu valoarea producţiei realizate de ultima persoană angajată, respectiv cu venitul marginal realizat de aceasta. Întrucât venitul marginal al muncii se înscrie pe o curbă cu pantă descrescătoare, ultimul lucrător angajat va adăuga mai puţin venit suplimentar firmei, decât cel precedent. Cum toţi lucrătorii din cadrul firmei obţin un salariu egal cu venitul marginal al muncii ultimului lucrător, atunci fiecare din lucrătorii precedenţi va primi un salariu inferior venitului marginal al muncii corespunzător fiecăruia. Acest excedent al VmgL peste salariul lucrătorului anterior, formează surplusul firmei sau supraprofitul. Concurenţa dintre firme va determina ca acest supraprofit să se diminueze până la nivelul profiturilor normale. Firma în concurenţă perfectă nu poate controla nivelul salariului care se formează pe piaţa muncii. În schimb ea poate ajusta cantitatea de muncă pe care o angajează, corespunzător evoluţiei concrete a venitului marginal al muncii. Oricare ar fi situaţia pe piaţa muncii firma, pentru a-şi maximiza profitul va trebui să angajeze acea cantitate de muncă, la care VmgL=CmgL.

Macroeconomie      89 

Piaţa muncii

Macroeconomie      90 

CmgL(S)

VmgL = Cererea pentruprodusele firmei

L

S2

CmL1

S0

S1

VmgL

CmL0

CmL2

L2L0L1

VmgL

Figura 3.4. Curba cererii de muncă este derivată din curba cererii pentru produsele întreprinderii

Dacă productivitatea muncii nu se modifică, iar preţurile bunurilor se menţin constante, atunci creşterea sau scăderea salariilor se traduce în scăderea, respectiv creşterea cererii de muncă. Firma se adaptează, prin deplasarea de-a lungul curbei venitului marginal al muncii, ajustându-şi în mod corespunzător numărul de lucrători pe care îi angajează L1, L0, L2 etc (fig. 3.4.). În timp ce modificarea nivelului salariului determină o deplasare de-a lungul curbei cererii de muncă (aceeaşi cu cea a VmgL), o modificare în nivelul productivităţii muncii ori în cererea de bunuri şi servicii (implicit în nivelul preţului acestora), va produce o modificare a poziţiei curbei cererii de muncă (VmgL), care se va deplasa spre dreapta (când creşte) sau spre stânga (când scade), faţă de poziţia iniţială. Curba cererii pentru produsele firmelor se bazează pe un preţ constant şi pe venitul marginal, neluând în considerare cantitatea de muncă angajată de firmă. Când salariul scade de la S1la S2, firma va folosi mai mulţi lucrători pentru a-şi spori oferta de bunuri, deplasându-se de la punctul “a” la punctul “b” de-a lungul curbei venitului marginal al muncii (fig. 3.5.). Cum reducerea salariului va afecta toţi lucrătorii, atunci toate firmele din ramură vor proceda în aceeaşi manieră: sporesc oferta de bunuri pe seama sporirii numărului de angajări. În consecinţă, sporeşte oferta de bunuri a ramurii, iar preţul şi venitul marginal vor scădea. Se produce astfel o schimbare în poziţia curbei venitului marginal al firmei care se va deplasa spre stânga (de la VmgL1 la VmgL2) iar nivelul ocupării va ajunge în punctul “c”, inferior punctului “b” (L2<L1).

 

Piaţa muncii

CmgL(S) VmgL 

Figura. 3.5. Folosirea curbelor cererii de muncă a firmei pentru derivarea curbelor cererii de muncă a ramurii

Ţinând seama de efectul reducerii salariului şi al preţului bunurilor firmei, curba cererii firmei pentru muncă va evolua dinspre punctul “a” spre punctul “c”. În consecinţă, curba cererii pentru muncă a ramurii va fi reprezentată de suma curbelor fiecărei firme şi va fi mai puţin elastică decât curba venitului marginal al firmei. Elasticitatea cererii forţei de muncă este influenţată de mai mulţi factori:

1. Elasticitatea cererii pentru un anumit bun. Scăderea salariului va determina o creştere a ocupării şi un volum al producţiei mai mare. Aceasta va conduce la un preţ mai scăzut. Dacă cererea pentru acel bun este elastică, scăderea preţului va conduce la mai multe vânzări şi din nou mai mulţi lucrători vor fi ocupaţi.

2. Uşurinţa substituirii muncii prin alţi factori productivi şi invers. Dacă munca poate fi substituită prin alţi factori, reducerea salariului va conduce la o creştere a cererii de muncă ce se va folosi în locul altor factori.

3. Oferta factorilor complementari. Dacă salariile scad, mai multă muncă va fi cerută şi mai mulţi factori complementari pot fi obţinuţi la un preţ mai mic.

4. Elasticitatea factorilor substituiţi. Dacă salariile se reduc şi mai multă muncă este ocupată, atunci mai puţini factori substituiţi vor fi ceruţi, iar preţul lor va fi în scădere. Dacă oferta lor este elastică, mai puţini factori vor fi oferiţi şi mai multă muncă va fi folosită în locul lor.

5. Ponderea costului salarial în costul total. În cazul în care salariile au o pondere mare în costul total, iar costul manifestă tendinţa de scădere, producţia va creşte, ceea ce va antrena o sporire a cererii pentru muncă.

6. Durata perioadei de timp. Având suficient timp, firmele pot să răspundă la scăderea salariilor prin reorganizarea proceselor de producţie bazate pe mai multă forţă de muncă.

S1 

S2 

0 L L LL2

CmL2 

CmL1 

VmgL1 

b

a

VmgL2

c

Macroeconomie      91 

Piaţa muncii

Test de autoevaluare 3.1. 1) Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care:

a) are loc întâlnirea cererii şi ofertei de muncă în termeni reali; b) se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor; c) prin mecanismul preţului muncii şi al concurenţei libere se ajustează

cererea şi oferta de muncă; d) are loc întâlnirea cererii şi ofertei de locuri de muncă.

Alegeti răspunsul corect: A (b+c+d); B (a+b); C (a+b+c+d); D (d).

2) Oferta de muncă se exprimă prin:

a) cererea de locuri de muncă salariată; b) numărul populaţiei apte de muncă; c) numărul şomerilor; d) resursele de muncă remunerate (salarizate) pentru aportul la activitatea

economică.

Alegeti răspunsul corect: A (d); B (a+b+d); C (c); D (a+d).

3) Cererea de muncă reprezintă:

a) numărul locurilor de muncă rămase neocupate la un moment dat; b) nevoia de serviciul – muncă remunerată; c) oferta de locuri de muncă; d) numărul populaţiei apte de muncă şi în căutarea unui loc de muncă.

Alegeti răspunsul corect: A (a+d); B (b+c); C (a+b+c+d); D (b).

4) Dacă cererea pentru bunurile realizate cu ajutorul factorului muncă va creşte, atunci:

a) oferta de muncă creşte; b) oferta de locuri de muncă creşte; c) cererea de muncă va spori; d) cererea de locuri de muncă va spori.

Alegeti răspunsul corect: A (a+d); B (b+c); C (b); D (b). 5) Caracterul specific al pieţei muncii poate fi pus în evidenţă prin următoarele

aspecte: a) cererea de muncă este practic invariabilă; b) oferta de muncă se formează în decursul unei perioade îndelungate;

Macroeconomie      92 

Piaţa muncii

c) pe termen mediu, cererea şi oferta de muncă sunt invariabile; d) eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă şi neconcordanţele ce apar între

structurile acestora. Alegeti răspunsul corect: A (b+d); B (b+c); C (b+c+d); D (b). 6) Mobilitatea redusă forţei de muncă este rezultatul faptului că:

a) sunt împotriva navetismului, ca modalitate de realizare a unei activităţi salariate;

b) nu acceptă să părăsească mediul economico-social în care sunt integraţi; c) sunt ataşaţi mediului social-economic în care sunt integraţi; d) avantajele economice oferite de alte zone nu sunt suficiente pentru a

motiva deplasarea forţei de muncă în acest sens. Alegeti răspunsul corect: A (a+c+d); B (a+b+c+d); C (c+d); D (c). 7) O firmă îşi maximizează profitul pentru o cantitate de muncă la care:

a) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mic decât venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizate de pe urma muncii acestuia;

b) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mare decât venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizate de pe urma muncii acestuia;

c) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu venitul marginal obţinut de firmă de pe urma muncii acestuia;

d) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu produsului fizic marginal al muncii acestuia.

8) Venitul marginal al muncii (VmL) reprezintă:

a) produsul fizic marginal al muncii; b) valoarea produsului fizic marginal al muncii; c) variaţia venitului total determinată de creşterea cu o unitate a cantităţii de

muncă folosită; d) pe grafic curba cererii de muncă.

Alegeti răspunsul corect: A (b+d); B (b+c); C (b+c+d); D (c+d). 9) În condiţii de concurenţă perfectă, surplusul sau supraprofitul firmei se formează

ca urmare a: a) venitului marginal al muncii ultimului lucrător; b) venitului marginal al muncii fiecărui lucrător; c) salariului constant fixat pe piaţa muncii prin confruntarea cererii cu

oferta de muncă; d) salariului practicat care este egal cu venitul marginal al ultimului lucrător

Macroeconomie      93 

Piaţa muncii

şi mai mic decât venitul marginal realizat de firmă prin munca fiecărui lucrător angajat anterior.

10) O firmă care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa bunurilor

obţine un supraprofit maxim pentru acel nivel de angajare la care: a) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mic decât

venitul marginal încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizată prin munca acestuia;

b) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mare decât venitul marginal încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizată prin munca acestuia;

c) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu venitul marginal încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizată prin munca acestuia;

d) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu valoarea produsului fizic marginal al muncii acestuia.

Alegeti răspunsul corect: A (b+d); B (c+d); C (b+c+d); D (b). 11) În condiţii de concurenţă imperfectă pe piaţa muncii şi concurenţă perfectă pe

piaţa bunurilor, surplusul sau supraprofitul firmei se formează ca urmare a : a) VPmL ultimului angajat; b) VPmL fiecărui angajat; c) egalităţii dintre VPmL şi VmL; d) fixării salariului de către firmă la nivelul venitului marginal al muncii

ultimului lucrător inferior veniturilor marginale ale muncii obţinute de firmă prin folosirea angajaţilor anteriori.

12) Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui

ansamblu de factori, între care cei mai semnificativi sunt: a) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii; b) mărimea salariului; c) efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă

localitate; d) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa.

Alegeti răspunsul corect: A (b+d); B (b+c); C (a+b+d); D (b). 13) Curba ofertei de muncă este atipică datorită:

a) manifestării efectului de venit; b) manifestării efectului de substituţie; c) caracterului relativ rigid alacesteia; d) faptului că nu este altceva decât curba utilităţii venitului salarial.

Macroeconomie      94 

Piaţa muncii

Alegeti răspunsul corect: A (b+d); B (a+b+d); C (b+c+d); D (a+b+c+d). 14) Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia:

a) o persoană salariată înlocuieşte o parte din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar pentru a obţine un venit mai mare;

b) persoană salariată înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale;

c) persoană consideră că utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a bunurilor ce le poate obţine cu salariul suplimentar;

d) persoană consideră utilitatea marginală a salariului superioară celei a timpului liber.

Alegeti răspunsul corect: A (b+c); B (b+c); C (b+c+d); D (b). 15) Elasticitatea ofertei de muncă:

a) este subunitară; b) reprezintă intensitatea modificării ofertei la o anumită modificare a

salariului; c) este influenţată de o serie de factori economici; d) se află sub incidenţa unor factori demografico-ocupaţionali şi

profesionali. Alegeti răspunsul corect: A (b+d); B (b+c); C (a+b+c+d); D (b+c+d). 16) Elasticitatea cererii de muncă în funcţie de salariu este influenţată de mai mulţi

factori: a) cu cât elasticitatea cererii în funcţie de preţ a unui bun aste mai mare, cu

atât va fi mai mare şi elasticitatea cererii pentru munca folosită la producerea bunului respectiv;

b) cu cât costul muncii are o pondere mai mare în costul total, cu atât mai mare va fi şi elasticitatea cererii de muncă; dacă salariile reprezintă o pondere mare în costul total, o creştere a acestora atrage creşterea substanţială a costului total şi, ca efect, reducerea producţie şi a numărului de angajaţi;

c) pe termen scurt, elasticitatea cererii de muncă va fi redusă dacă munca este dificil de înlocuit cu alţi factori;

d) pe termen lung, cererea de muncă va fi elastică întrucât există posibilitatea înlocuirii sale cu alt factor de producţie, de genul capitalului.

Alegeti răspunsul corect: A (b+d); B (b+c); C (b+c+d); D (a+b+c+d).

Macroeconomie      95 

Piaţa muncii

17) Curba cererii de muncă la nivel de ramură:

a) este derivată din curba cererii pentru produsele ramurii respective; b) se obţine prin însumarea pe orizontală a curbelor cererii de muncă

individuale ale tuturor firmelor din ramură; c) are pantă negativă sau descrescătoare; d) respectă legea generală a cererii, scăderea salariului (privit ca preţ al

pieţei muncii) determină creşterea cererii de muncă şi invers.

Alegeti răspunsul corect: A (a+b+c+d); B (b+c); C (b+c+d); D (b). 18) Piaţa muncii cu concurenţă perfectă se caracterizează prin:

a) perfecta mobilitate a factorilor de producţie; b) atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect informaţi asupra preţurilor

la care se tranzacţionează diferitele cantităţi de muncă; c) atomicitate perfectă a cererii şi ofertei de muncă; d) nivelul salariului se fixează de către fiecare firmă prin negocieri directe

cu ofertanţii de forţă de muncă.

Alegeti răspunsul corect: A (b+d); B (b+c); C (b+c+d); D (a+b).

19) În condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii, salariul şi nivelul ocupării

forţei de muncă de echilibru se stabilesc: a) ca proiecţii ale punctului de intersecţie între cererea şi oferta de muncă pe

cele două axe ale sistemului de coordonate; b) ca proiecţii ale punctului în care se intersectează curba VmL cu cea a

salariului pe cele două axe; c) ca proiecţii pe cele două axe ale punctului în care se intersectează curba

valorii productivităţii marginale a unui lucrător suplimentar intrat pe piaţă cu cea a salariului;

d) ca proiecţii ale punctului în care nu există excedent de cerere şi ofertă de muncă.

Alegeti răspunsul corect: A (b+d); B (b+c); C (a+b+c+d); D (a+d). 20) Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia:

a) persoană salariată înlocuieşte o parte din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar pentru a obţine un venit mai mare;

b) o persoană salariată înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale;

c) o persoană consideră că utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a bunurilor ce le poate obţine cu salariul suplimentar;

Macroeconomie      96 

Piaţa muncii

d) o persoană consideră utilitatea marginală a salariului este inferioară celei a timpului liber.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 107.

3.2 Echilibrul pieţei muncii

Piaţa muncii în echilibru

În analiza echilibrului pieţei muncii se porneşte de la premisa că această piaţă prezintă caracteristicile pieţelor cu concurenţă perfectă, respectiv:

a) numărul cumpărătorilor (întreprinderi) şi al vânzătorilor (gospodării familiale) este suficient de mare pentru a nu exercita influenţe asupra preţului şi volumului tranzacţiilor de muncă;

b) munca oferită de gospodăriile familiale prezintă aceleaşi caracteristici; c) perfecta mobilitate a forţei de muncă; d) toate locurile de muncă sunt la fel de atractive; e) atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect informaţi asupra preţurilor

la care se tranzacţionează diferitele cantităţi de muncă; f) salariile sunt determinate în totalitate prin cerere şi ofertă.

Piaţa muncii, ca orice altă piaţă, se află în echilibru atunci când cererea este egală cu oferta de forţă de muncă. Date fiind curbele cererii (CC) şi ofertei (OO) de muncă, salariul de echilibru şi nivelul ocupării forţei de muncă se va stabili în punctul în care se intersectează cele două curbe (E), respectiv punctul unde se întâlneşte dreapta imaginară a salariului de echilibru (Se) cu dreapta imaginară a nivelului ocupării de echilibru (L0). (Fig. 3.6.)

Salariul real pe ora

L2

S2

S1

Se

L0L1

C

L

C

E

O

Cantitatea de munca

O

O

Figura 3.6. Echilibrul pieţei muncii în concurenţa perfectă

Dacă E este concomitent un punct de pe curba cererii de muncă (reprezentând curba venitului marginal al muncii) şi de pe curba ofertei de muncă (reprezentând nivelurile de ocupare la diferite niveluri ale salariului), putem concluziona că, în echilibru, salariul este egal cu valoarea productivităţii marginale a muncii adică cu

Macroeconomie      97 

Piaţa muncii

venitul marginal al muncii. Dacă salariul real atinge un nivel superior celui de echilibru (S1), cererea de muncă va fi L1 în timp ce oferta va fi L2, apărând pe piaţa muncii un exces de ofertă (L2-L1), ce dă naştere şomajului voluntar şi reducerii salariilor spre cel de echilibru. Contrariul se întâmplă dacă salariul scade la un nivel inferior celui de echilibru (S2), reprezentând un excedent de cerere de muncă, sub presiunea căruia salariile vor creşte până la nivelul celui de echilibru. În cadrul unei economii nu există însă, un nivel unic al salariilor ci, din contră, există diferenţe salariale între o muncă şi alta şi chiar în interiorul aceluiaşi gen de muncă. Diferenţa existentă între salariul cel mai scăzut şi cel mai ridicat pentru un segment al economiei, poartă denumirea de ”evantai salarial”. Un nivel unic de salarii pentru o economie se poate obţine pe baza a trei ipoteze foarte restrictive:

a) munca oferită şi cerută este omogenă, aceasta semnificând faptul că serviciile prestate de un lucrător pot fi executate de oricare altul, că întreprinderea a cerut un tip unic de serviciu pentru muncă şi că toţi muncitorii vor putea furniza acelaşi gen de serviciu;

b) informaţia privind nivelurile salariale este perfectă atât din partea cumpărătorilor cât şi a vânzătorilor la nivelul întregii pieţe;

c) mobilitatea forţei de muncă este totală şi, în consecinţă, deplasările geografice ale acesteia tind să egalizeze salariile în întreaga economie. Este evident că aceste ipoteze nu se pot întâlni în realitate. Inegalităţile salariale apar datorită schimbărilor continue în cererea şi oferta de muncă, unele ramuri tinzând să plătească salarii mai ridicate decât altele. În general, aceste diferenţe se datorează faptului că pieţele nu sunt perfect concurenţiale şi existenţei unor mari diferenţe calitative între persoane, ce presupun implicit productivităţi marginale ale muncii diferite.

Test de autoevaluare 3.2.

1) Caracteristicile pieţei muncii cu concurenţă perfectă sunt: a. numărul cumpărătorilor (întreprinderi) şi al vânzătorilor (gospodării

familiale) este suficient de mare pentru a nu exercita influenţe asupra preţului şi volumului tranzacţiilor de muncă;

b. munca oferită de gospodăriile familiale prezintă aceleaşi caracteristici;

c. perfecta mobilitate a forţei de muncă; d. toate locurile de muncă sunt la fel de atractive; e. atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect informaţi asupra

preţurilor la care se tranzacţionează diferitele cantităţi de muncă.

Macroeconomie      98 

Piaţa muncii

Alegeti raspunsul corect: A (a+d+e); B (b+c); C (a+b+c+d+e); D (b); E(a+b+c+d)

2) Nu reprezintă caracteristici ale pieţei muncii cu concurenţă perfectă: a) numărul cumpărătorilor (întreprinderi) şi al vânzătorilor (gospodării

familiale) este suficient de mare pentru a exercita influenţe asupra preţului şi volumului tranzacţiilor de muncă;

b) munca oferită de gospodăriile familiale prezintă aceleaşi caracteristici; c) imperperfecta mobilitate a forţei de muncă; d) salariile sunt determinate în totalitate ca urmare a raportului dintre cerere

şi ofertă ; e) atât cumpărătorii cât şi vânzătorii sunt perfect informaţi asupra preţurilor

la care se tranzacţionează diferitele cantităţi de muncă.

Alegeti raspunsul corect: A (a+d+e); B (b+c); C (a+b+c+d+e); D (a+c); E(a+b+c+d)

3) Diferenţa existentă între salariul cel mai scăzut şi cel mai ridicat pentru un segment al economiei, poartă denumirea de:

a) salariu nominal; b) salariu real; c) evantai salarial; d) salariu marginal.

4) Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

a) inegalităţile salariale apar datorită schimbărilor continue în cererea şi oferta de muncă;

b) unele ramuri tind să plătească salarii mai ridicate decât altele; c) inegalităţile salariale se datorează faptului că pieţele nu sunt perfect

concurenţiale şi existenţei unor mari diferenţe calitative între persoane, ce presupun implicit productivităţi marginale ale muncii diferite;

d) în cadrul unei economii nu există un nivel unic al salariilor ci, din contră, există diferenţe salariale între o muncă şi alta şi chiar în interiorul aceluiaşi gen de muncă;

e) diferenţa existentă între salariul cel mai scăzut şi cel mai ridicat pentru un segment al economiei, poartă denumirea de salariu real.

Alegeti raspunsul corect: A (a+d+e); B (b+e); C (a+b+c+d+e); D (a+e); E(e). 5) Piaţa muncii se află în echilibru atunci când:

a) cererea este egală cu oferta de forţă de muncă; b) salariul este egal cu valoarea productivităţii marginale a muncii adică cu

venitul marginal al muncii; c) cererea de muncă este egală cu numărul locurilor de muncă; d) oferta de muncă este egală cu populaţia aptă de muncă disponibilă;

Macroeconomie      99 

Piaţa muncii

Alegeti răspunsul corect: A (b+d); B (b+c); C (b+c+d); D (a+b). Răspunsul la test se găseşte la pagina 107.

3.3 Segmentarea pieţei muncii În ultimele decenii, analiştii au ajuns la concluzia că nu există o piaţă a muncii unică

la scara economiei naţionale, ci că această piaţă este segmentată. Teoria segmentării susţine că economiile dezvoltate se caracterizează prin două sau mai multe segmente ale pieţii muncii, între care se interpun bariere ce împiedică trecerea forţei de muncă dintr-unul în altul şi nu permite omogenizarea condiţiilor de angajare şi remunerare. În consecinţă, mobilitatea forţei de muncă se manifestă doar, sau mult mai intens, în cadrul fiecărei pieţe decât între ele, iar salariile se formează sub influenţa unor factori specifici fiecărui segment. Segmentarea pieţei muncii se întemeiază pe condiţiile generale de existenţă şi manifestare a sistemelor economice reale contemporane. Astfel, sistemul economic de piaţă real, structurat dual (privat şi public; marele business şi micile afaceri), presupune o relaţie de dependenţă specifică a unuia din sectoarele arătate de celălalt. Corespunzător, există şi o piaţă a muncii duală, fiecare având o anumită autonomie şi fiind relativ izolată de celelalte segmente. Pe diferitele pieţe (segmente ale acesteia), există condiţii inegale pentru salariaţi, în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi nivelurile salariilor, în ce priveşte realizarea profesională etc. Segmentele reale ale pieţii muncii sunt analizate prin folosirea mai multor criterii de grupare, în funcţie de fiecare criteriu existând diferite genuri de pieţe ale muncii, astfel:

a) după forma de proprietate – piaţa muncii a sectorului privat şi piaţa sectorului public;

b) după dimensiunile utilizatorilor de muncă – piaţa muncii (a cererii de muncă) din partea marilor firme şi piaţa muncii pentru micile întreprinderi;

c) după gradul de organizare a ofertei de muncă – piaţa nestructurată, a salariaţilor liberi şi piaţa salariaţilor sindicalizaţi.

În S.U.A. de exemplu, s-au conturat trei sectoare ale economiei cu manifestări specifice ale pieţei muncii: economia de centru, întreprinderile periferice, economia clandestină (fără reguli şi fără reglementări). Unităţile economiei de centru, fiind puternice sub aspectul financiar, deţinând adesea poziţii monopolistice şi oligopolistice, se caracterizează printr-un grad înalt de sindicalizare, prin niveluri de salarii peste media naţională, corelate cu productivitatea muncii superioară, de asemenea, peste productivitatea naţională.

Macroeconomie    100 

Piaţa muncii

Întreprinderile periferice, sub raport economic sunt de talie mică şi mijlocie, fiind angajate într-o concurenţă foarte dură. Produsele lor încorporează multă muncă, a cărei productivitate este redusă. Sindicalizarea este aici ca şi inexistentă, iar salariile sunt mai reduse decât media. În economia clandestină, formele de salarizare nu sunt stabile, angajările se fac fără contract de muncă, iar insecuritatea angajaţilor este totală. Aceasta este prin excelenţă economia ghetourilor negre ale oraşelor americane. Fiecare dintre aceste pieţe ale muncii funcţionează de o manieră specifică confirmând însă, concluziile generale ale oricărei variante de segmentare şi anume: demonstrează inegalităţile care există între diferitele moduri de folosire a forţei de muncă şi diferitele categorii de salariaţi, accentuează importanţa cererii de muncă a întreprinderilor, ca expresie a schimbărilor în cererea globală de bunuri economice, şi atrage atenţia asupra autonomiei şi dependenţelor pieţei muncii de echilibrul economic general.

Test de autoevaluare 3.3. 1) Analizaţi veridicitatea următoarelor relaţii:

a) cererea de forţă de muncă influenţează nivelul preţului pe piaţa bunurilor; b) cererea de bunuri determină cererea de forţă de muncă; c) modificarea salariilor determină modificarea cererii de muncă şi de

bunuri; d) oferta de bunuri influenţează nivelul ocupării forţei muncă.

2) Piaţa muncii:

a) nu este unică la scara economiei naţionale; b) este segmentată; c) nu este srgmentată; d) se află în echilibru atunci când cererea este egală cu oferta de

forţă de muncă; e) se caracterizează prin imperperfecta mobilitate a forţei de muncă

în condiţii de concurenţă perfectă.

Alegeti raspunsul corect: A (a+c+d); B (b+e); C (a+b+c+d+e); D (a+b+d); E(c). 3) După dimensiunile utilizatorilor de muncă segmentarea pieţei muncii cuprinde:

a) piaţa muncii (a cererii de muncă) din partea marilor firme; b) piaţa muncii pentru micile întreprinderi; c) piaţa salariaţilor liberi; d) piaţa nestructurată; e) piaţa salariaţilor sindicalizaţi.

Macroeconomie    101 

Piaţa muncii

Subiecte teoretice: 1. Oferta de muncă - factorii de influenţă şi modul de manifestare

Alegeti raspunsul corect: A (a+c+d); B (b+e); C (a+b+c+d+e); D (a+b); E(d). 4) Economia clandestină nu se caracterizează prin:

a) formele de salarizare nu sunt stabile; b) angajările se fac fără contract de muncă; c) insecuritatea angajaţilor este parţială; d) insecuritatea angajaţilor este totală.

5) Teoria segmentării pieţei muncii susţine că:

a) economiile dezvoltate se caracterizează prin două sau mai multe segmente ale pieţii muncii;

b) între segmentele pieţei muncii se interpun bariere ce împiedică trecerea forţei de muncă dintr-un segment în altul;

c) permite omogenizarea condiţiilor de angajare şi remunerare; d) nu permite omogenizarea condiţiilor de angajare şi remunerare; e) mobilitatea forţei de muncă se manifestă doar, sau mult mai intens, în cadrul

fiecărei pieţe decât între ele, iar salariile se formează sub influenţa unor factori specifici fiecărui segment.

Alegeti raspunsul corect: A (a+c+d); B (b+e); C (a+b+d+e); D (a+b); E(a+b+c+d).  Răspunsul la test se găseşte la pagina 108.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 3. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 3

Macroeconomie    102 

Piaţa muncii

Macroeconomie    103 

Piaţa muncii

2. Cererea de muncă. Teoria productivităţii marginale a muncii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Macroeconomie    104 

Piaţa muncii

 

Test grilă:

1) Cererea de muncă reprezintă: a) numărul locurilor de muncă rămase neocupate la un moment dat; b) nevoia de serviciul – muncă remunerată; c) oferta de locuri de muncă; d) numărul populaţiei apte de muncă şi în căutarea unui loc de muncă.

Alegeti raspunsul corect: A (a+d); B (b+c); C (a+b+c+d); D (b).

2) Dacă cererea pentru bunurile realizate cu ajutorul factorului muncă va creşte, atunci:

a) oferta de muncă creşte; b) oferta de locuri de muncă creşte; c) cererea de muncă va spori; d) cererea de locuri de muncă va spori.

Alegeti raspunsul corect: A (a+d); B (b+c); C (b); D (b). 3) Caracterul specific al pieţei muncii poate fi pus în evidenţă prin următoarele

aspecte: a) oferta de muncă are o mobilitate redusă;

a) cererea de muncă este practic invariabilă; b) oferta de muncă se formează în decursul unei perioade îndelungate; c) pe termen mediu, cererea şi oferta de muncă sunt invariabile; d) eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă sunt neconcordanţele ce

apar între structurile acestora. Alegeti raspunsul corect: A (a+d); B (a+b+c+e); C (a+b+c+d); D (b+d); E((a+b+c+d+e). 4) Mobilitatea redusă forţei de muncă este rezultatul faptului că:

a)sunt împotriva navetismului, ca modalitate de realizare a unei activităţi salariate; b)nu acceptă să părăsească mediul economico-social în care sunt integraţi; c)sunt ataşate mediului social-economic în care sunt integraţi; d)avantajele economice oferite de alte zone nu sunt suficiente pentru a motiva deplasarea forţei de muncă în acest sens.

5) O firmă îşi maximizează profitul pentru o cantitate de muncă la care:

a) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mic decât venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizate de pe urma muncii acestuia;

b) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mare decât venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizate de pe urma muncii acestuia;

Macroeconomie    105 

Piaţa muncii

c) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu venitul marginal obţinut de firmă de pe urma muncii acestuia;

d) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu valoarea produsului fizic marginal al muncii acestuia.

6) Venitul marginal al muncii (VmL) reprezintă:

a) produsul fizic marginal al muncii; e) valoarea produsului fizic marginal al muncii; f) variaţia venitului total determinată de creşterea cu o unitate a cantităţii de

muncă folosită; g) pe grafic curba cererii de muncă.

7) În condiţii de concurenţă perfectă, surplusul sau supraprofitul firmei se formează

ca urmare a: a) venitului marginal al muncii ultimului lucrător; b) venitului marginal al muncii fiecărui lucrător; c) salariului constant fixat pe piaţa muncii prin confruntarea cererii cu

oferta de muncă; d) salariului practicat care este egal cu venitul marginal al ultimului lucrător

şi mai mic decât venitul marginal realizat de firmă prin munca fiecărui lucrător angajat anterior.

8) O firmă care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa bunurilor

obţine un supraprofit maxim pentru acel nivel de angajare la care: a) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mic

decât venitul marginal încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizată prin munca acestuia;

b) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este mai mare decât venitul marginal încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizată prin munca acestuia;

c) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu venitul marginal încasat de firmă ca urmare a producţiei marginale realizată prin munca acestuia;

d) costul marginal al angajării unui salariat suplimentar este egal cu valoarea produsului fizic marginal al muncii acestuia.

9) Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui

ansamblu de factori, între care cei mai semnificativi sunt: a) aportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii; b) mărimea salariului; c) efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în

altă localitate; d) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa.

10) Curba ofertei de muncă este atipică datorită:

a) manifestării efectului de venit;

Macroeconomie    106 

Piaţa muncii

b) manifestării efectului de substituţie; c) caracterului relativ rigid; d) faptului că nu este altceva decât curba utilităţii venitului salarial.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 3.1 Test grilă: 1. C(a+b+c+d); 2. D(a+d); 3. B(b+c); 4. B(b+c); 5. A(b+d); 6. C(c+d); 7. c 8. D(c+d); 9. d 10. B(c+d); 11. d; 12. C(a+b+d); 13. B(a+b+d); 14. A(b+c); 15. C(a+b+c+d); 16. D(a+b+c+d); 17. A(a+b+c+d); 18. B(b+c); 19. C(a+b+c+d); 20. a. Răspuns 3.2. Test grilă: 1. C(a+b+c+d+e); 2. D(a+C) ; 3. c ; 4. E(e) ; 5. D(a+b) .

Macroeconomie    107 

Piaţa muncii

Macroeconomie   

Răspuns 3.3. Test grilă: 1. b ; 2. D(a+b+d); 3. D(a+b) ; 4. c ; 5. C(a+b+d+e).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 3

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Dudian M., Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

108 

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

Unitatea de învăţare Nr. 4 FORMAREA SALARIULUI PE PIAŢA MUNCII ÎN CONDIŢII DE CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4 4.1 Formarea salariului pe pieţele imperfecte ale muncii. Sindicatele şi contractul colectiv

de muncă. Salariul negociat colectiv 4.2 Renta economică şi veniturile de transfer ale factorului muncă Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4

Pagina

110 110

118

120 123 125

Macroeconomie     109

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 4Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 4 sunt:

Înţelegerea formarii salariului pe pieţele imperfecte ale muncii

Analizarea salariului negociat colectiv ca instrument modern de funcţionare a pieţei muncii

Recunoaşterea veniturilor obtinute din muncă şi delimitarea acestora în venituri de transfer şi rente economice

4.1 Formarea salariului pe pieţele imperfecte ale muncii. Sindicatele şi contractul colectiv de muncă. Salariul negociat colectiv

Monopson Oligopson Monopol

Datorită segmentării sale, piaţa muncii este una dintre cele mai complexe pieţe, scala formelor ei de pieţe concurenţiale imperfecte fiind mai mare decât în cazul bunurilor economice. Aceasta, pentru că atât firmele, cât şi lucrătorii dispun de putere pe piaţa muncii, pentru a influenţa salariile şi nivelul ocupării, având posibilitatea să opereze în condiţii de monopol, monopson, oligopol, oligopson, monopol bilateral etc. Dacă o firmă este singura care foloseşte un tip oarecare de muncă, această situaţie este denumită monopson. Monopsonul reprezintă deci, monopolul cererii, în care un singur cumpărător fixează preţurile de cumpărare a factorului muncă, iar numărul lucrătorilor este suficient de mare pentru a nu putea să contracareze situaţia. Dacă există puţini ofertanţi de locuri de muncă, poziţia este denumită oligopson. Atunci când pe piaţă se află un monopson al ofertei de locuri de muncă faţă în faţă cu un sindicat, această situaţie este cunoscută sub denumirea de monopol bilateral. Piaţa de monopol. În situaţia când firmele acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa bunurilor economice, ele îşi realizează echilibrul (maximizează profitul), atunci când venitul marginal al muncii este egal cu costul marginal, iar venitul marginal este identic cu încasarea medie şi cu preţul de vânzare. În mod asemănător, pe piaţa muncii, echilibrul se realizează la acel nivel de ocupare la care salariul este egal cu venitul marginal al muncii, care la rândul său este egal cu venitul mediu al muncii sau cu valoarea productivităţii medii a muncii. Altfel spus, lucrătorii vor fi plătiţi la un salariu egal cu valoarea producţiei ultimului lucrător angajat, aceeaşi pentru toţi lucrătorii. Atunci când firmele se află în situaţie de monopol pe piaţa bunurilor, venitul marginal (încasarea marginală) va fi mai mic decât încasarea medie (Pv) . În consecinţă, venitul marginal al muncii este mai mic decât valoarea producţiei medii a muncii (sau valoarea productivităţii medii a muncii), iar lucrătorii vor fi plătiţi cu un salariu mai mic decât valoarea producţiei medii a muncii (VPML) (figura3.7.). Aşa cum rezultă din figura 4.1. firma monopolistă nu foloseşte cantitatea de muncă

Macroeconomie     110

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

L2 unde nivelul salariului este egal cu valoarea producţiei medii a muncii (cum s-ar întâmpla în condiţii de concurenţă perfectă), pentru că nu ar realiza decât profit normal. Pentru a obţine supraprofit şi mai ales pentru a-l maximiza, firma monopolistă ajustează cantitatea de muncă folosită la nivelul de ocupare L1, unde salariul (S = CmL) este egal cu venitul marginal al muncii dar inferior valorii producţiei medii a muncii, obţinând un supraprofit reprezentat de aria haşurată în grafic (VPML1,A,E,S).

0 L1 L2

L

VPML1

S E

A

CmL

VmL

VPML

VmLVPMLCmL

Fig. 4.1. Firmă monopolistă pe piata bunurilor dar cu concurentă perfectă pe piata muncii

În general firma monopolistă va produce mai puţin decât în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă, scăzând în mod corespunzător cererea pentru muncă şi nivelul salariului (exploatarea monopolistă a muncii). Piaţa de monopson În cazul în care o firmă sau un grup restrâns de firme folosesc un tip particular de muncă, ele au posibilitatea să influenţeze salariile. Asemenea firme se confruntă cu înclinaţii ascendente ale curbei ofertei de muncă care este crescătoare în funcţie de salariu (figura 4.2.)

Macroeconomie     111

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

VmL

VmL=Pv

SVmL

L1 L2

S1

S2

A

B

CML = S

CmL

OCantitatea demunc

Fig. 4.2. Monopsonul şi piaţa muncii

Monopsonul poate oferi nivelul de salariu pe care îl doreşte, iar lucrătorii pot opta fie pentru acceptarea acestuia, fie pentru a rămâne, în continuare, inactivi. Curba ofertei de muncă arată salariul care trebuie plătit pentru a contracta o cantitate determinată din acest factor. Pentru monopson, curba ofertei de muncă este curba costului mediu a acestui factor. După cum ştim, curba ofertei pentru un factor productiv este crescătoare, ceea ce face ca şi curba costului marginal a factorului muncă (CmL), pentru respectivul întreprinzător să fie crescătoare situându-se deasupra curbei CML. Costul marginal al folosirii unui lucrător suplimentar (CmL) va fi deasupra salariului (CML). Acesta constituie motivul pentru a atrage muncitori suplimentari. Curba costului marginal al muncii va reflecta noul salariu sporit plătit noilor lucrători, plus creşterea survenită în totalul salariilor. Dacă firma s-ar afla pe o piaţă a muncii cu concurenţă perfectă, nivelul ocupării ar fi L2, la care salariul S2 este egal cu venitul marginal al muncii. Firma n-ar obţine decât profitul normal. Dorind să obţină supraprofituri cât mai mari, monopsonul restrânge numărul lucrătorilor folosiţi la L1, forţând scăderea salariului la S1, când costul marginal al muncii (CmL) este egal cu venitul marginal al muncii (VmL). La acest nivel de ocupare şi salarizare, monopsonul îşi maximizează profitul (aria haşurată în grafic). Piaţa cu monopol bilateral deţine un rol semnificativ în rândul pieţelor imperfecte ale muncii. Acest segment al pieţei muncii are o pondere mare în ţările dezvoltate. Ea se identifică cu piaţa marilor întreprinderi private, sau, cum zic americanii, reprezintă piaţa muncii în condiţiile economiei de centru. Salariul negociat colectiv pe această piaţă este un instrument de analiză modernă a modului de funcţionare a pieţei muncii. Acolo unde se practică acest salariu (există şi ţări care nu-l folosesc), mecanismul negocierilor pe piaţa muncii cu monopol

Macroeconomie     112

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

bilateral, joacă un rol mai mare sau mai mic, în funcţie de: a) gradul de sindicalizare a salariaţilor şi puterea sindicatelor pe piaţa

muncii; b) gradul de încadrare a patronilor în organizaţii patronale specifice; c) gradul de organizare a celor două forţe ale pieţei muncii.

Existenţa salariului negociat colectiv este un indiciu al funcţionării pieţei muncii, al segmentării ei. În figura 4.3. este sugerat mecanismul funcţionării unei pieţe cu monopol bilateral. Semnificaţia salariului negociat colectiv (s.n.c.) este maximă atunci când nivelul lui cade pe salariul de echilibru. Acest lucru este aproape imposibil, deoarece ar veni în contradicţie cu realitatea segmentării pieţei muncii. Dacă s.n.c. are niveluri diferite de acesta şi evoluţii proprii, semnificaţia acestei pârghii se restrânge la un segment mai mare sau mai mic al pieţei muncii.

L1 Le L2 L

S1

Salariu

S2

SE

O

E’’

C’

C

C

C’

E

E’O

+

O

Figura. nr. 4.3. Salariul negociat colectiv

Astfel, dacă s.n.c. ar fi egal cu cel de echilibru, atunci cererea de muncă ar fi exprimată de curba CC, iar oferta de curba OO; punctul de echilibru E uneşte cele două drepte imaginare care marchează salariul de echilibru SE şi numărul angajaţilor de echilibru Le. Să presupunem mai departe, că SE ar fi un salariu redus, impus de cumpărători, deci un salariu de monopson. Dacă se negociază salarii mari (S1), dacă se impun aceste salarii de către sindicate, atunci:

- cererea de muncă scade la L1, iar oferta de muncă creşte la L2; - se formează un excedent de ofertă de muncă în raport cu cererea (L2-L1),

şi apare şomajul, deoarece fondul total de salarii se împarte la un salariu

Macroeconomie     113

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

orar mai mare.

Dacă cererea de muncă sporeşte şi se deplasează de la CC la C'C', iar salariaţii sindicalizaţi rămân aceiaşi, oferta nu se schimbă (ea rămânând la punctul Le), atunci intersecţia cererii cu oferta are loc în punctul E', iar salariul mărit este S2 (salariu de monopol). Pentru salariaţii din afara sindicatului negociator, echilibrul cererii cu oferta se realizează în punctul E'', salariul S1 este mai mic decât cel negociat colectiv (impus de sindicate), dar mai mare decât cel de echilibru, deoarece oferta este mai mare decât cererea de muncă.

Test de autoevaluare 4.1.

1) Piaţa muncii este una dintre cele mai complexe pieţe datorită: a) segmentării sale; b) gradului de încadrare a patronilor în organizaţii patronale specifice; c) formei de proprietate; d) dimensiunilor utilizatorilor de muncă.

2) Un nivel unic al salariilor într-o economie este posibil dacă se întrunesc următoarele ipoteze:

a) există diferenţe salariale între o muncă şi alta şi chiar în privinţa aceluiaşi gen de muncă;

b) mobilitatea forţei de muncă este totală; c) cererea şi oferta de muncă se caracterizează prin atomicitate perfectă; d) informaţia privind nivelurile salariale este perfectă atât din partea

purtătorilor cererii, cât şi al ofertei de forţă de muncă la nivelul întregii pieţe.

Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(b+d); C(a+b+c+d); D(d). 3) Curba ofertei de muncă în condiţii de monopson pe piaţa muncii:

a) este crescătoare în raport cu salariul; b) se identifică cu curba costului mediu al muncii; c) arată salariul care trebuie plătit pentru a contracta o cantitate determinată

de muncă; d) se situează sub curba costului marginal al muncii.

Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(b+d); C(a+b+d); D(a+b+c+d).

Macroeconomie     114

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

4) În condiţii de monopson pe piaţa muncii, costul marginal al folosirii unui lucrător suplimentar:

a) este crescător; b) este egal cu salariul sporit plătit lucrătorului suplimentar, plus creşterea

survenită în totalul salariilor plătite lucrătorilor angajaţi anterior; c) este egal cu salariul sau costul mediu al muncii; d) se identifică, pe grafic, cu oferta de muncă.

Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(a+b); C(a+b+c+d); D(d). 5) Supraprofitul obţinut de o firmă ce acţionează în condiţii de monopson pe piaţa muncii:

a) se maximizează când venitul marginal al muncii este egal cu salariul; b) se maximizează când venitul marginal al muncii este egal cu costul

marginal al muncii; c) se calculează ca diferenţă între venitul marginal al muncii şi nivelul

salariului, pentru fiecare nivel de ocupare; d) există atât timp cât venitul marginal al muncii este superior costului

marginal al muncii. Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(b+d); C(b+c+d); D(a+d). 6) În condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii şi monopol pe piaţa bunurilor, supraprofitul obţinut de firmă se maximizează când:

a) valoarea productivităţii marginale a muncii este egală cu costul mediu al muncii;

b) venitul marginal al muncii este egal cu costul mediu al muncii; c) venitul marginal al muncii este egal cu costul marginal al muncii; d) venitul marginal al muncii este egal cu salariul.

Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(b+c+d); C(a+b+c+d); D(d). 7) O firmă care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii şi monopol pe piaţa bunurilor şi urmăreşte maximizarea profitului, plăteşte un salariu egal cu:

a) costul marginal al muncii; b) costul mediu al muncii; c) venitul marginal al muncii; d) valoarea productivităţii marginale a muncii.

Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(b+d); C(a+b+c+d); D(a+c+d).

Macroeconomie     115

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

8) Piaţa muncii cu monopol bilateral:

a) deţine un rol semnificativ în rândul pieţelor imperfecte ale muncii; b) are o pondere mare în ţările dezvoltate din punct de vedere economic; c) se identifică cu piaţa marilor întreprinderi private; d) reprezintă piaţa muncii în condiţiile economiei clandestine. e) reprezintă piaţa muncii în condiţiile economiei de centru.

Alegeti raspunsul corect: A (d); B (a+b+c+d); C (c); D (a+d); E(a+b+c+e). 9) Salariul negociat colectiv este un instrument de analiză modernă a modului de funcţionare a pieţei muncii cu monopol bilateral şi el joacă un rol mai mare sau mai mic pe această piaţă, în funcţie de:

a) gradul de sindicalizare a salariaţilor şi puterea sindicatelor pe piaţa muncii;

b) gradul de încadrare a patronilor în organizaţii patronale specifice; c) gradul de organizare a celor două forţe ale pieţei muncii; d) toate variantele sunt corecte.

10) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) piaţa muncii cu monopol bilateral deţine un rol semnificativ în rândul pieţelor imperfecte ale muncii;

b) salariul negociat colectiv este un instrument de analiză modernă a modului de funcţionare a pieţei muncii;

c) datorită segmentării sale, piaţa muncii este una dintre cele mai complexe pieţe;

d) dacă există puţini ofertanţi de locuri de muncă, poziţia este denumită oligopson;

e) atunci când firmele se află în situaţie de monopol pe piaţa bunurilor, venitul marginal va fi mai mic decât încasarea medie.

Alegeti răspunsul corect: A (d); B (a+b+c+d+e); C (c); D (a+d); E(a+b+c+d). Aplicaţia 1

Spitalul Speranţa este situat într-o zonă rurală, fiind singura unitate medicală care furnizează servicii medicale de tip urgenţă. Tabelul următor conţine informaţii despre ocuparea, produsul şi costul muncii

Personal medical

specializat

Produsul total al muncii

(număr de ore de lucru în camera de urgenţe pe

Preţul

(costul calculat pe oră pentru serviciile

Salarii

(cost pe oră corespunzător fiecărui

Macroeconomie     116

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

săptămână) de urgenţă) nivel de angajare)

0 0 - -

1 55 300 500

2 105 250 10000

3 150 200 15000

4 190 150 20000

5 225 100 25000

6 255 50 30000

a) Calculaţi valoarea produsului marginal al muncii (VPmL) şi venitul

marginal (VmL) al muncii. b) Calculaţi costul marginal ocazionat de angajarea de personal suplimentar

(salariile sunt exprimate în u.m./oră/angajat). c) Reprezentaţi pe acelaşi grafic valoarea produsului marginal al muncii,

venitul marginal al muncii şi costul marginal. d) Dacă Spitalul Speranţa este singurul furnizor de servicii de tip urgenţă dar

concurează pe piaţa personalului medical cu cabinetele medicale private, ce se întâmplă cu efectivul personalului angajat şi salariile orare plătite?

e) Dacă Spitalul Speranţa ar acţiona pe o piaţă concurenţială atât în ceea ce priveşte serviciile de tip urgenţă, cât şi personalul angajat, ce s-ar întâmpla cu numărul persoanelor angajate şi salariul orar plătit?

Aplicaţia 2

Fie o firmă care acţionează în condiţii de monopson pe piaţa muncii şi concurenţă perfectă pe piaţa bunurilor (p = 20 u.m./produs). Se cunosc următoarele date referitoare la:

Numărul de lucrători Producţia totală Salariul/săptămână

1 30 200

2 55 250

3 76 300

4 94 350

5 108 400

Macroeconomie     117

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

Să se determine:

a) Produsul marginal, valoarea produsului marginal şi venitul marginal al muncii.

b) Costul salarial total şi costul marginal al firmei. c) Câţi lucrători trebuie să angajeze firma pentru a-şi maximiza profitul?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 123.

4.2 Renta economică şi veniturile de transfer ale factorului muncă Venituri de transfer Renta economică

Veniturile din muncă se împart în venituri de transfer şi în rente economice. Veniturile de transfer reprezintă câştigul necesar pentru a-l preveni pe purtătorul muncii să emigreze dintr-o activitate în alta; deci, este vorba de salariul ce trebuie plătit unei persoane pentru a o motiva să desfăşoare, în continuare, activitatea la care s-a angajat. Renta economică reprezintă tot ceea ce câştigă un individ în plus faţă de veniturile de transfer. Mărimea relativă a acestor două elemente depinde de elasticitatea ofertei factorului de producţie muncă. Dacă oferta este mică, renta economică deţine în ansamblul salariului o pondere mai mare şi invers.

a

0 Le

L

1 Rec

S

Se

2. Rtransp. c

b

O

Figura nr. 4.4. Renta economică pe piata muncii

Macroeconomie     118

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

Să luam exemplul pieţei muncii medicilor şi să o surprindem în fig. 4.4. Plecând de la punctul a spre punctul b, pe măsură ce salariul creşte, tot mai multe persoane sunt atrase de profesia respectivă. La fiecare nivel superior al salariului, noii medici vor primi exact atât cât este necesar pentru a fi convinşi să lucreze la nivelul acestui salariu. Pentru ultimii angajaţi, salariul reprezintă numai venituri de transfer. Cei care se află deja pe piaţa muncii vor obţine în plus şi rentă economică. Renta economică a lucrătorului se calculează ca diferenţă între salariul fixat Se şi punctul de pe curba ofertei de muncă la care acesta intră pe piaţă. Astfel, la nivelul salariului Se, renta economică a tuturor lucrătorilor de pe piaţă este conturată prin aria notată cu 1 (Seba). Aria situată sub curba ofertei, arie notată cu 2 (OabLe) reprezintă veniturile de transfer. Deci, cu cât va fi mai puţin elastică curba ofertei de muncă, cu atât mai mare va fi ponderea rentei economice. Aceasta deoarece, dacă salariul necesar pentru a atrage pe piaţă noi lucrători va fi mai mare, atunci şi cei existenţi pe piaţa muncii vor câştiga mai mult, încasând o rentă economică suplimentară.

Test de autoevaluare 4.2. 1) Cu cât va fi mai puţin elastică curba ofertei de muncă:

a) cu atât mai mare va fi ponderea rentei economice; b) cu atât mai mică va fi ponderea rentei economice; c) ponderea rentei economice nu se va modifica; d) nici o variantă nu este corectă.

2) Veniturile din muncă se împart în:

a) venituri de transfer; b) rente diferenţiale; c) salarii nete; d) transfer de venituri; e) rente economice.

Alegeti răspunsul corect: A (d+e); B (a+b+c+d+e); C (c+e); D (a+e); E(a+b+c+d). 3)Veniturile de transfer reprezintă:

a) câştigul necesar pentru a-l preveni pe purtătorul muncii să emigreze dintr-o activitate în alta;

b) salariul ce trebuie plătit unei persoane pentru a o motiva să desfăşoare, în continuare, activitatea la care s-a angajat;

c) tot ceea ce câştigă un individ în plus faţă de salariu. d) câştigul necesar pentru a susţine subzistenţa salariatului şi a

Macroeconomie     119

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

familiei sale.

Alegeti raspunsul corect: A (d+c); B (a+b); C (a); D (a+e); E(a+b+c+d). 4) Mărimea relativă a veniturilor din muncă (ponderea veniturilor de transfer şi ponderea rentei economice) depinde de:

a) elasticitatea ofertei factorului de producţie muncă; b) elasticitatea cererii factorului de producţie muncă; c) nici o variantă nu este corectă.

5) Dacă oferta de muncă este mică:

a) renta economică deţine în ansamblul salariului o pondere mai mare; b) renta economică deţine în ansamblul salariului o pondere mai mică; c) nici o variantă nu este corectă

Răspunsul la test se găseşte la pagina 125.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 4

Subiect teoretic: 1. Formarea salariului pe pieţele imperfecte ale muncii. Sindicatele şi contractul colectiv de muncă. Salariul negociat colectiv

Macroeconomie     120

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

Test grilă: 1) Curba ofertei de muncă în condiţii de monopson pe piaţa muncii:

a) este crescătoare în raport cu salariul; b) se identifică cu curba costului mediu al muncii; c) arată salariul care trebuie plătit pentru a contracta o cantitate determinată

de muncă; d) se situează sub curba costului marginal al muncii.

Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(b+c); C(b+d); D(d). 2) În condiţii de monopson pe piaţa muncii, costul marginal al folosirii unui lucrător suplimentar:

a) este crescător; b) este egal cu salariul sporit plătit lucrătorului suplimentar, plus

creşterea survenită în totalul salariilor plătite lucrătorilor angajaţi anterior;

c) este egal cu salariul sau costul mediu al muncii; d) se identifică, pe grafic, cu oferta de muncă.

Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(a+b); C(a+b+c+d); D(d). 3) Supraprofitul obţinut de o firmă ce acţionează în condiţii de monopson pe piaţa muncii:

a) se maximizează când venitul marginal al muncii este egal cu salariul; b) se maximizează când venitul marginal al muncii este egal cu costul

marginal al muncii; c) se calculează ca diferenţă între venitul marginal al muncii şi nivelul

salariului, pentru fiecare nivel de ocupare; d) există atât timp cât venitul marginal al muncii este superior costului

marginal al muncii.

Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(b+d); C(b+c+d); D(a+d). 4) În condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii şi monopol pe piaţa bunurilor, supraprofitul obţinut de firmă se maximizează când:

a) valoarea productivităţii marginale a muncii este egală cu costul mediu al muncii;

b) venitul marginal al muncii este egal cu costul mediu al muncii; c) venitul marginal al muncii este egal cu costul marginal al muncii; d) venitul marginal al muncii este egal cu salariul.

Macroeconomie     121

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(b+c+d); C(a+b+c+d); D(d). 5) O firmă care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii şi monopol pe piaţa bunurilor şi urmăreşte maximizarea profitului, plăteşte un salariu egal cu:

a) costul marginal al muncii; b) costul mediu al muncii; c) venitul marginal al muncii; d) valoarea productivităţii marginale a muncii.

Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+c); B(b+d); C(a+b+c+d); D(a+c+d). 6) Salariul negociat colectiv este un instrument de analiză modernă a modului de funcţionare a pieţei muncii cu monopol bilateral şi el joacă un rol mai mare sau mai mic pe această piaţă, în funcţie de:

a) gradul de sindicalizare a salariaţilor şi puterea sindicatelor pe piaţa muncii;

b) gradul de încadrare a patronilor în organizaţii patronale specifice; c) gradul de organizare a celor două forţe ale pieţei muncii; d) toate variantele sunt corecte.

7) Cu cât va fi mai puţin elastică curba ofertei de muncă:

a) cu atât mai mare va fi ponderea rentei economice; b) cu atât mai mică va fi ponderea rentei economice; c) ponderea rentei economice nu se va modifica; d) nici o variantă nu este corectă.

8) Veniturile din muncă se împart în:

a) venituri de transfer; b) rente diferenţiale; c) salarii nete; d) transfer de venituri; e) rente economice.

Alegeti raspunsul corect: A (d+e); B (a+b+c+d+e); C (c+e); D (a+e); E(a+b+c+d). 9) Veniturile de transfer reprezintă:

a) câştigul necesar pentru a-l preveni pe purtătorul muncii să emigreze dintr-o activitate în alta;

b) salariul ce trebuie plătit unei persoane pentru a o

Macroeconomie     122

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

motiva să desfăşoare, în continuare, activitatea la care s-a angajat;

c) tot ceea ce câştigă un individ în plus faţă de salariu. d) câştigul necesar pentru a susţine subzistenţa

salariatului şi a familiei sale.

Alegeti raspunsul corect: A (d+c); B (a+b); C (a); D (a+e); E(a+b+c+d). 10) Mărimea relativă a veniturilor din muncă (ponderea veniturilor de transfer şi ponderea rentei economice) depinde de: a) elasticitatea ofertei factorului de producţie muncă; b) elasticitatea cererii factorului de producţie muncă; c) nici o variantă nu este corectă.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 4.1 Test grilă: 1. a; 2. C(b+d); 3. D(a+b+c+d); 4. B(a+b); 5. C(b+c+d); 6. B(b+c+d); 7. D(a+c+d); 8. E(a+b+c+d+e); 9. d 10. B(a+b+c+d+e). Rezolvare aplicaţia 1:

a) şi b)

Personal medical

specializat

Produsultotal al muncii

PreţulProdusul marginal

Venitul total

VPmL VmL Salarii CmL

0 0 - - 0 - - - -

1 55 300 55 16500 16500 16500 5000 5000

2 105 250 50 26250 12500 9750 10000 5000

Macroeconomie     123

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

3 150 200 45 30000 9000 3750 15000 5000

4 190 150 40 28500 6000 -1500 20000 5000

5 225 100 35 22500 3500 -6000 25000 5000

6 255 50 30 12750 1500 -9750 30000 5000

c)

20000

15000

10000

S0 = 5000

0

-5000

1 2 3 4 5 6 Numărul de lucrători

VPmL

VmL

S = CmL

B

CA

L0L1

-10000

S1

S, VPmL, VmL, CmL

Fig. 4.5. Curbele VPmL, VmL şi CmL pentru o firmă care acţionează în condiţii de monopol pe piaţa bunurilor şi

concurenţă perfectă pe piaţa muncii d) Dacă Spitalul Speranţa deţine monopolul pe piaţa serviciilor de tip

urgenţă şi acţionează în condiţii de concurenţă perfectă pe piaţa muncii, va angaja L0 lucrători (CmL = VmL) pe care îi va plăti cu un salariu S0 (S0 = CmL).

e) În noile condiţii firma va mări numărul persoanelor angajate până la L1 şi

va plăti acelaşi salariu S0.

Macroeconomie     124

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

Rezolvare aplicaţia 2

a) , b)

L Q PmL VPmL VmL S CT CmL

1 30 30 600 600 200 200 200

2 55 25 500 500 250 500 300

3 76 21 420 420 300 900 400

4 94 18 360 360 350 1400 500

5 108 14 280 280 400 2000 600

c) Firma va angaja noi lucrători atât timp cât VmL > CmL, respectiv 3 lucrători pe care îi va remunera cu salariul de 300 u.m./săptămână. Deci, în condiţii de monopson salariul plătit şi cantitatea de muncă angajată sunt mai mici decât în situaţia concurenţei perfecte pe piaţa muncii.

Răspuns 4.2. Test grilă: 1. a; 2. D(a+e) ; 3. B(a+b) ; 4. a ; 5. a.

Bibliografie unitate de învăţare nr. 4

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

Macroeconomie     125

Formarea salariului pe piaţa muncii în condiţii de concurenţă imperfectă

Macroeconomie     126

Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

Piaţa valutară

Unitatea de învăţare Nr. 5 PIAŢA VALUTARĂ

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 5 5.1 Obiectul şi trăsăturile pieţei valutare 5.2 Convertibilitatea internaţională a monedei 5.3 Cursul valutar 5.4 Operaţiunile pe piaţa valutară Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5

Pagina

128 128 132 134 137

140

144 148

Macroeconomie    127 

Piaţa valutară

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 5Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 5 sunt:

Definirea pietei valutare, a cererii şi ofertei de valută

Evidenţierea operatorilor care acţionează pe piaţa valutară

Înţelegerea noţiunii de convertibilitate a monedei

Recunoaşterea pricipalelor grade de convertibilitate a monedelor

Definirea cursului valutar

Sublinierea factorilor care influenţeaza cursul valutar

Familiarizarea cu tipurile de operaţiuni de pe piaţa valutară

5.1 Obiectul şi trăsăturile pieţei valutare Piaţa valutară

Valuta Devizele Operatorii de pe piaţa valutară

Piaţa valutară este o expresie a amplificării relaţiilor economice între ţări, care implică schimbarea sistematică a monedelor naţionale între ele, operaţiune cunoscută sub numele de schimb valutar.

Piaţa valutară desemnează totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a monedelor convertibile, ce aparţin diverselor ţări. Ea se manifestă oriunde se întâlnesc cererea şi oferta de valute, având rolul să atragă mijloacele de plată internaţionale sub formă de bancnote şi monedă divizionară, sau de instrumente de plată şi de credit, emise în valută. Deci pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi cu efecte de comerţ sau titluri de valoare emise în valută, numite devize. Valuta, reprezintă moneda naţională a unei ţări privită şi folosită în raport cu monedele altor ţări şi utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale. Devizele, constituie totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de plată şi de credit internaţionale, exprimate în valută, având rolul de mijloc pentru stingerea obligaţiilor rezultate din comerţul internaţional, pentru efectuarea de investiţii la nivel internaţional (în active fizice sau în active financiare) şi pentru acordarea şi rambursarea de credite. Devizele sunt de fapt creanţe ale agenţilor economici autohtoni asupra unor agenţi din exterior, existente sub forma unor înscrisuri, exprimate în valută, şi îmbracă următoarele forme: trate, bilete la ordin, cecuri, acţiuni, obligaţiuni şi bonuri de tezaur, care pot fi preschimbate în valută. Pe piaţa valutară acţionează următoarele categorii de subiecţi:

a) operatorii principali, reprezentaţi de bănci. Majoritatea operaţiunilor pe piaţa valutară se realizează prin intermediul băncilor. Sumele utilizate pe această piaţă se află sub forma depozitelor bancare, a banilor de cont, aparţinând

Macroeconomie    128 

Piaţa valutară

Cererea de valută Oferta de valută

persoanelor fizice şi juridice. Operaţiunile cu bani numerar ocupă o pondere foarte mică pe această piaţă. Finalizarea operaţiunilor de schimb valutar se face prin transferul telegrafic al depozitelor bancare între cumpărători şi vânzători, pe baza ordinelor emise de clienţii băncii sau de băncile respective.

b) operatorii comercianţi, reprezentaţi de agenţii economici ce realizează activităţi de comerţ internaţional. Ei vin pe piaţa valutară ca vânzători de valută şi cumpărători de monedă naţională în cazul exportului, iar în situaţia importului, ei cumpără valută în schimbul monedei naţionale.

c) operatorii intermediari, acţionează pe piaţa valutară în calitate de comisionari sau reprezentanţi ai diferitelor agenţii economice din comerţul internaţional.

d) operatorii speculatori, sunt peroane fizice sau juridice care au acces la piaţa valutară în conformitate cu reglementările în acest sens din fiecare ţară. Cererea şi oferta de valută ce se manifestă pe piaţa valutară, se constituie pe baza unor procese specifice, determinate, pe de o parte de evoluţia economiilor naţionale iar pe de altă parte de evoluţia relaţiilor economice internaţionale. Cererea de valută, decurge din operaţiunile de import, din prestările de servicii realizate în ţară de agenţi economici străini, ca şi din ieşirile de capital naţional. Ea provine din partea agenţilor economici pentru extinderea activităţilor economice, pentru interese speculative de profit şi pentru scopuri de protejare a monedei naţionale în raporturile de schimb cu alte monede. Oferta de valută, provine îndeosebi de la exportatorii de bunuri, de la agenţii economici care prestează servicii în altă ţară şi din intrările în ţară sub diverse forme a capitalurilor străine. Ea se formează în special, pe baza depozitelor bancare constituite de agenţii economici şi doar în mică măsură pe baza disponibilităţilor de numerar, care au un rol nesemnificativ în procesul de formare a ofertei valutare.

Test de autoevaluare 5.1. 1) Piaţa valutară desemnează:

a) totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a monedelor naţionale calificate drept valute;

b) locul de întâlnire al cererii şi ofertei de monedă; c) ansamblul tranzacţiilor cu active financiare pe termen lung, emise în

monedă naţională; d) piaţa pe care se vând şi se cumpără devize, în mod liber, în funcţie de

raportul cerere-ofertă.

Alegeţi răspunsul corect: A (b); B (c); C (a + b); D (a + d).

Macroeconomie    129 

Piaţa valutară

2) Piaţa valutară este: a) piaţa pe care se vând şi se cumpără în mod liber valute convertibile, în

funcţie de raportul cerere-ofertă; b) piaţa pe care se vinde şi se cumpără moneda naţională în schimbul

altor valute, în funcţie de raportul cerere-ofertă; c) totalitatea relaţiilor dintre vânzătorii şi cumpărătorii de valute

convertibile; d) piaţa unde se vinde şi se cumpără moneda naţională contra active non-

monetare (acţiuni, obligaţiuni, efecte de comerţ etc.) în funcţie de raportul cerere-ofertă.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d); B (a + b); C (a + b + c); D (b + c).

3) Valuta reprezintă:

a) orice monedă naţională; b) moneda naţională care poate constitui un mijlocitor al schimburilor,

instrument de măsură a activităţii economice şi care poate fi utilizată la constituirea de rezerve şi în alte ţări decât cea emitentă;

c) moneda naţională care are capacitatea de a stinge imediat obligaţiile de plată din relaţiile economice internaţionale;

d) moneda naţională care îndeplineşte funcţia de bani universali.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (b + c + d); C (b + c); D (c + d). 4) Devizele constituie:

a) documente, având formă şi conţinut standardizat, care certifică obligaţia unor persoane (debitori) de a plăti, la o scadenţă determinată, o sumă de bani exprimată în valută, împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar;

b) mijloace şi instrumente de plată şi de credit internaţionale exprimate în valută;

c) moneda naţională a unei ţări folosită la realizarea unor operaţiuni şi tranzacţii internaţionale;

d) creanţe ale agenţilor economici autohtoni asupra unor agenţi din exterior, existente sub forma unor înscrisuri, exprimate în valută.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + b); C (b + d); D (b + c + d). 5) Cererea de valută decurge din:

a) operaţiunile de export; b) operaţiunile de import; c) prestările de servicii realizate în ţară de agenţii economici străini; d) prestările de servicii ale agenţilor economici autohtoni în străinătate.

Macroeconomie    130 

Piaţa valutară

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d); B (a + b + d); C (b + c); D (a + d). 6) Oferta de valută se formează:

a) pentru scopuri de protejare a monedei naţionale în raporturile de schimb cu alte monede;

b) pe baza disponibilităţilor de numerar de monedă naţională; c) pe baza depozitelor bancare constituite în valută de agenţii economici; d) în urma operaţiunilor de export.

Alegeţi răspunsul corect: A (c + d); B (a + c + d); C (a + c); D (a + b + c + d). 7) Stabiliţi corespondenţa corectă:

a) operatorii principali; b) operatorii comercianţi; c) operatorii intermediari; d) operatorii speculatori. 1) acţionează pe piaţa valutară în calitate de comisionari sau reprezentanţi

ai diferiţilor agenţi economici din comerţul internaţional; 2) sunt agenţi economici ce realizează activităţi de comerţ internaţional; 3) sunt reprezentaţi de bănci; 4) sunt persoane fizice sau juridice care au acces la piaţa valutară în

conformitate cu reglementările în acest sens din fiecare ţară. 8) Operatorii principali de pe piaţa valutară sunt:

a) importatorii şi exportatorii de mărfuri; b) comisionarii sau brokerii; c) băncile; d) bursele de valori.

9) Cererea de valută provine din partea agenţiloe economici pentru:

a) extinderea activităţilor economice; b) interese speculative; c) scopuri de protejare a monedei naţionale în raporturile de

schimb cu alte monede; d) operaţiunile de export;

Alegeţi răspunsul corect: A (a+b+c); B (a + c + d); C (a + c); D (a + b + c + d). 10) Devizele constituie totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de plată şi de credit internaţionale, exprimate în valută, având rolul de:

a) mijloc pentru stingerea obligaţiilor rezultate din comerţul internaţional;

Macroeconomie    131 

Piaţa valutară

b) mijloc pentru efectuarea de investiţii la nivel internaţional (în active fizice sau în active financiare);

c) mijloc pentru acordarea şi rambursarea de credite. d) toate variantele sunt corecte.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 144.

5.2 Convertibilitatea internaţională a monedei Convertibilitatea

Convertibilitate limitată Convertibilitate deplină

Funcţionarea pieţei valutare presupune convertibilitatea monedei naţionale ca o condiţie esenţială. Conceptul de convertibilitate a evoluat în decursul timpului începând cu convertibilitatea metalică, care constă în schimbarea liberă a monedei pe o cantitate determinată de metal preţios, până la convertibilitatea valutară de astăzi. În prezent, în accepţiunea FMI convertibilitatea monedei reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor dintr-o ţară de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie privind cantitatea schimbului sau scopul schimbului. Convertibilitatea implică însă un ansamblu de cerinţe economice, juridice, monetare şi organizatorice, care trebuie realizat de fiecare ţară pentru propria monedă, astfel încât aceasta să fie acceptată pe piaţa valutară internaţională. Dobândirea regimului de monedă convertibilă, necesită îndeplinirea mai multor criterii economico-financiare şi anume:

- stabilizarea într-o primă perioadă şi apoi creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale;

- crearea de bunuri economice competitive pe piaţa externă sub aspectul calităţii structurii şi preţului;

- echilibrarea balanţei externe pe termen lung; - crearea unor rezerve valutare pentru asigurarea importurilor pe o

perioadă scurtă de timp; - existenţa unui curs valutar unic şi relativ stabil; - lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţi

sau nerezidenţi; - liberalizarea preţurilor, respectiv alinierea preţurilor naţionale la cele

de pe piaţa mondială.

Ţinând seama de măsura îndeplinirii în prezent a condiţiilor stabilite de Fondul Monetar Internaţional, convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade: a) convertibilitatea limitată doar pentru anumite categorii de operaţiuni; b) convertibilitatea limitată internă, care se referă la capacitatea monedelor naţionale de a se schimba în interiorul unei ţări pe valuta intrată în ţara respectivă şi de a servi la formarea unei părţi din cota de subscriere la Fondul Monetar Internaţional; c) convertibilitatea deplină sau oficială, care înseamnă

Macroeconomie    132 

Piaţa valutară

schimbarea monedei naţionale pe alte monede naţionale în situaţia eliminării relativ totale a restricţiilor şi a condiţionărilor în folosirea monedelor respective; d) monede liber utilizabile, care au convertibilitate totală, fiind utilizate în proporţii mari la decontările internaţionale şi tranzacţionate în cantităţi însemnate pe cele mai importante pieţe valutare. La începutul anului 1991 din cele peste 70 de monede naţionale convertibile, numai 5 îndeplineau, după aprecierea Fondului Monetar Internaţional condiţiile de monede liber utilizabile adică: dolarul SUA, marca germană, lira sterlină, francul francez, yenul japonez.

Test de autoevaluare 5.2.

1) Convertibilitatea reprezintă:

a) măsura în care o valută străină sau valutele străine deţinute de guverne pot fi schimbate pe alte valute străine;

b) posibilitatea de a schimba între ele diferite valute; c) posibilitatea deţinătorului unei monede de a o schimba în mod legal,

pe aur sau contra oricăror altor valute; d) situaţia în care proprietatea asupra unei monede poate să fie

transferată către un terţ care domiciliază în altă ţară, beneficiarul acestui transfer putând să o utilizeze, la rândul său, pentru a plăti o datorie exprimată în respectiva monedă.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c); B (a + b + c + d); C (b + d); D (a + b + d).

2) Convertibilitatea deplină reprezintă situaţia în care:

a) schimbul valutar se face cu restricţii privind mărimea sumei, scopul tranzacţiei şi calitatea solicitantului;

b) schimbul valutar se efectuează fără restricţii la paritatea legală sau la cursul de schimb valutar;

c) moneda naţională poate fi schimbată în interiorul ţării pe valuta intrată în ţara respectivă;

d) moneda respectivă poate să fie utilizată în proporţii mari la decontările internaţionale şi este tranzacţionată în cantităţi însemnate pe cele mai importante pieţe valutare.

3) Convertibilitatea valutară, în accepţiunea FMI, reprezintă:

a) schimbarea liberă a monedei pe o cantitate de metal preţios; b) schimbarea liberă a monedei naţionale pe o altă monedă străină, prin

vânzare-cumpărare pe piaţă; c) schimbarea principalelor atribute ale monedei naţionale; d) schimbarea monedei naţionale în altă monedă străină, prin vânzare-

cumpărare pe piaţă, cu respectarea unor restricţii privind cantitatea sau scopul schimbului.

Macroeconomie    133 

Piaţa valutară

4)Dobândirea regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor criterii economico-financiare, respectiv:

a) existenţa unui curs valutar unic şi relativ stabil, la care se fac toate tranzacţiile;

b) existenţa unui excedent al balanţei de plăţi pe termen lung; c) lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către

rezidenţi şi nerezidenţi; d) crearea unor rezerve de monedă naţională pentru asigurarea

exporturilor pe o perioadă scurtă de timp.

5)Convertibilitatea monedelor naţionale prezintă diferite grade în funcţie de măsura îndeplinirii criteriilor economico-financiare stabilite de FMI:

a) convertibilitate totală; b) convertibilitate deplină sau oficială; c) convertibilitate limitată internă; d) convertibilitate limitată la anumite operaţiuni.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + b); C (a + d); D (a + c + d). Răspunsul la test se găseşte la pagina 145.

5.3 Cursul valutar Curs valutar

Operaţiunile valutare, indiferent că sunt de vânzare-cumpărare a valutelor sau se referă la transferuri valutare, pun faţă în faţă diferite monede naţionale, implicând stabilirea unor raporturi de valoare între ele, raporturi cunoscute sub numele de curs valutar. Cursul valutar reprezintă preţul unei unităţi monetare, naţionale sau internaţionale, exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric, în anumite condiţii de loc şi timp. În condiţiile demonetizării aurului, la baza determinării raporturilor valorice dintre valute se află în prezent, paritatea puterii lor de cumpărare. Pentru înţelegerea procesului de stabilire a valorii paritare, pe baza puterii de cumpărare a două monede care se schimbă, presupunem că la un moment dat, pe piaţa americană, cu 1 dolar se cumpără o cantitate de bunuri de consum personal curent, care evaluată în franci francezi, ar costa 5 franci. Pe piaţa franceză, cu 1 dolar se cumpără aceeaşi cantitate de bunuri de consum personal curent, care evaluată în franci costă 6 franci. Prin urmare, pe cele două pieţe cu 1 dolar se cumpără bunuri de consum personal curent pentru care este necesar să se plătească în medie 5,5 franci francezi. Această medie reiese din influenţa preţurilor aceloraşi bunuri pe cele două pieţe, rezultând un curs valutar economic, sau de piaţa, de 1 dolar egal 5,5 franci francezi. Rezultă deci, că paritatea

Macroeconomie    134 

Piaţa valutară

puterilor de cumpărare, înseamnă un asemenea curs între două monede naţionale care să permită consumatorilor din cele două ţări care fac schimbul, să beneficieze de o putere de cumpărare aproximativ egală. Cursul valutar se determină deci, prin luarea în calcul a preţurilor la care se vând produsele de bază din cadrul schimburilor reciproce ale ţărilor a căror monede se compară, şi a ponderii acestor produse în comerţul reciproc. Pe această bază se determină ce cantitate de bunuri se cumpără cu o unitate monetară pe pieţele celor două ţări, făcându-se media ponderată dintre preţuri, şi ponderea produselor care fac obiectul comerţului reciproc. Paritatea puterii de cumpărare este doar o primă aproximare a cursului valutar, întrucât acesta suportă influenţa mai multor factori:

1. Raportul dintre cererea şi oferta de diferite resurse valutare. Dacă oferta monedei naţionale este slabă, iar resursele dintr-o valută sunt abundente, cursul monedei naţionale în raport cu valuta respectivă creşte şi invers.

2. Nivelul şi evoluţia inflaţiei interne. Deprecierea internă a monedei naţionale datorită inflaţiei, generează pe termen lung deprecierea generalizată externă a acesteia în raport cu alte monede.

3. Competitivitatea comerţului exterior şi situaţia balanţei comerciale, pot modifica aşteptările şi anticipările agenţilor economici cu privire la puterea de cumpărare a monedei naţionale, exercitând o influenţă directă in evoluţia cursului de schimb valutar. Astfel, un sold pozitiv al balanţei comerciale determină o creştere a cursului monedei naţionale (datorită creşterii ofertei de valută), în timp ce un sold negativ al balanţei comerciale va determina o scădere a cursului valutar, datorită creşterii cererii de valută, pe fondul existenţei unei penurii de valute pe piaţa naţională.

Test de autoevaluare 5.3. 1) Cursul valutar se defineşte astfel:

a) preţul fix de vânzare sau cumpărare al monedei naţionale asigurat pe baza rezervelor de monedă străină deţinută de Banca Centrală;

b) cantitatea de monedă străină oferită pe o unitate de monedă naţională, în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta celor două monede şi de puterea lor de cumpărare, la un moment dat;

c) preţ de vânzare sau cumpărare al monedei naţionale, care se ajustează în scopul egalizării ofertei şi cererii de valută, practicat în condiţiile în care Banca Centrală nu dispune de rezerva de valută străină necesară finanţării dezechilibrelor balanţei de plăţi;

d) preţul în baza căruia o valută se schimbă cu alta sau raportul dintre o monedă naţională şi una străină.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c); B (a + b + c + d); C (b + d); D (b).

Macroeconomie    135 

Piaţa valutară

2) Cursul valutar reprezintă: a) cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei unităţi de

monedă naţională, în condiţiile asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel valoarea monedelor respective;

b) preţul unei unităţi monetare naţionale, exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric, în anumite condiţii de timp şi loc;

c) cantitatea de bunuri autohtone ce se cumpără cu o unitate monetară străină;

d) cantitatea de bunuri ce se cumpără de pe piaţa externă cu o unitate monetară naţională.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + b + c + d); C (a); D (b). 3) Cursul valutar este influenţat de următorii factori:

a) paritatea puterii de cumpărare a celor două monede care se schimbă;

b) raportul dintre cererea şi oferta de diferite resurse valutare; c) nivelul şi evoluţia inflaţiei interne; d) competitivitatea comerţului exterior; e) situaţia balanţei comerciale.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + b + c + d+e); C (a+b+c); D (b+d+e); E(a + b + c + d). 4) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) dacă oferta monedei naţionale este redusă, iar resursele dintr-o valută sunt abundente, cursul monedei naţionale în raport cu valuta respectivă creşte şi invers;

b) deprecierea internă a monedei naţionale datorită inflaţiei, generează pe termen lung deprecierea generalizată externă a acesteia în raport cu alte monede;

c) un sold pozitiv al balanţei comerciale determină o creştere a cursului monedei naţionale (datorită creşterii ofertei de valută);

d) un sold negativ al balanţei comerciale va determina o scădere a cursului valutar, datorită creşterii cererii de valută, pe fondul existenţei unei penurii de valute pe piaţa naţională;

e) cursul valutar reprezintă preţul unei unităţi monetare, naţionale sau internaţionale, exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric, în anumite condiţii de loc şi timp.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + b + c + d); C (a+b+c); D (b+d+e);E(a + b + c + d+e).

Macroeconomie    136 

Piaţa valutară

5) Constituie factori care determină cursul valutar: a) nivelul şi evoluţia inflaţiei interne; b) competitivitatea comerţului exterior; c) situaţia balanţei comerciale; d) raportul dintre cererea şi oferta de diferite resurse valutare; e) toate variantele sunt corecte.

Aplicaţie

Fie două ţări A şi B şi monedele lor naţionale x şi y. În cele ce urmează,

piaţa valutară este analizată din punctul de vedere al ţării A, toate tranzacţiile desfăşurându-se pe piaţa acestei ţării.

Un grup de experţi a determinat funcţiile cererii şi ofertei de monedă y în ţara A sunt:

Cererea → Cy = 12 – 2t Oferta → Oy = 2t – 2

Cy şi Oy – cererea şi oferta de monedă y exprimate în milioane pe an; t = x / y – cursul de schimb valutar între monedele x şi y, respectiv

cantitatea de monedă străină (y) oferită pe o unitate de monedă naţională (x). Se cere: a) Reprezentaţi grafic cererea şi oferta de monedă y în ţara A; b) Determinaţi cursul valutar de echilibru (te) şi cantităţile de monedă

tranzacţionate în condiţii de echilibru. Evidenţiaţi pe grafic punctul de echilibru (se va nota cu E), cursul şi cantităţile de monedă în condiţii de echilibru şi interpretaţi semnificaţia echilibrului pieţei;

c) Daţi exemple de tranzacţii economice care pot genera cerere şi ofertă de monedă y în ţara A;

d) Argumentaţi de ce curba cererii de monedă y are pantă negativă şi curba ofertei pentru aceeaşi monedă are pantă pozitivă.

Răspunsul la test şi rezolvarea la aplicaţie se găsesc la pagina 145.

5.4 Operaţiunile pe piaţa valutară Curs de vânzare Curs de cumpărare

În economia contemporană, operaţiunile pe piaţa valutară se fac aproape în exclusivitate prin intermediul băncilor, prin transferul telegrafic al depozitelor bancare, pe baza ordinelor de vânzare-cumpărare ale clienţilor lor. În scopul efectuării operaţiunilor cu monede convertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare pentru moneda naţională, pe care le comunică zilnic publicului larg sau clienţilor interesaţi. Banca manevrează cursul valutar de la o zi la alta sau chiar în cursul aceleiaşi zi, pentru a stimula după caz, vânzarea sau cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare, mai ridicat, şi cel de cumpărare, mai redus.

Macroeconomie    137 

Piaţa valutară

Operaţiuni la vedere Operaţiuni la termen

Operaţiunile de schimb valutar, după conţinutul lor, sunt: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Operaţiunile valutare la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de valută, ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont. Operaţiunile la vedere facilitează relaţiile de export-import, deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată, rezultată dintr-o afacere de import sau de export. Operaţiunile valutare la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării, şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul. Asemenea operaţiuni, sunt în esenţa lor speculative, deoarece operatorii, vânzători sau cumpărători, mizează fiecare pe o evoluţie avantajoasă a cursului valutar la termen, determinată la rândul său de evoluţia asincronă dintre cererea şi oferta de valute. Operaţiunile valutare la termen sunt utilizate frecvent de marile firme importatoare, care tranzacţionează volumul şi valoarea mărfii în prezent urmând să o plătească furnizorului în moneda sa naţională, după o perioadă de timp, când acesta îi livrează marfa. Pentru a evita eventualele pierderi care ar rezulta din deprecierea monedei naţionale faţă de valuta ţării exportatoare, importatorul cumpără imediat pe piaţa la termen valuta respectivă, la cursul existent, şi cu termen de predare în ziua în care va fi folosită direct pentru achitarea datoriei către furnizor. În general, cursul la termen este mai ridicat decât cursul la vedere cel puţin din două motive: perspectiva de a creşte sau reduce raportul de schimb existent între diferite monede, pe de o parte, şi dobânda practicată pe piaţa monetară pe care şi-o însuşeşte cumpărătorul valutei, pe perioada cât acesta devine disponibilă pentru împrumuturi pe termen scurt.

Test de autoevaluare 5.4. 1) Cursul valutar al leului este:

a) preţul unui leu exprimat în orice monedă naţională; b) preţul unui leu exprimat într-o valută; c) preţul unei unităţi de valută exprimat în lei;

Macroeconomie    138 

Piaţa valutară

d) preţul unei monede naţionale exprimat în valută. 2) Operaţiunile pe piaţa valutară se fac aproape în exclusivitate prin intermediul:

a) băncilor; b) agenţilor economici producători; c) societăţilor de asigurări; d) administraţiilor publice; e) toate variantele sunt corecte.

3)Operaţiunile valutare la termen:

a) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un anumit termen (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul;

b) sunt opraţiuni speculative; c) sunt utilizate frecvent de marile firme importatoare, care

tranzacţionează volumul şi valoarea mărfii în prezent urmând să o plătească furnizorului în moneda sa naţională, după o perioadă de timp, când acesta îi livrează marfa;

d) sunt acele operaţiuni în care operatorii, vânzători sau cumpărători, mizează fiecare pe o evoluţie avantajoasă a cursului valutar la termen;

e) se mai numesc şi operaţiuni curente. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + b + c + d); C (a+b+c); D (b+d+e);E(a + b + c + d+e). 4) Operaţiunile valutare la vedere:

a) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută, ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei;

b) se mai numesc şi operaţiuni curente; c) sunt operaţiuni speculative; d) se realizează la cursul afişat; e) facilitează relaţiile de export-import;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + b + d + e); C (a+b+d); D (b+d+e);E(a + b + c + d+e). 5) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate

a) în general, cursul la termen este mai ridicat decât cursul la vedere;

b) operaţiunile de schimb valutar, după conţinutul lor, sunt: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen;

c) banca manevrează cursul valutar de la o zi la alta sau chiar

Macroeconomie    139 

Piaţa valutară

în cursul aceleiaşi zi, pentru a stimula după caz, vânzarea sau cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare, mai ridicat, şi cel de cumpărare, mai redus;

d) operaţiunile valutare la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul;

e) toate variantele sunt corecte.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 148.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 5. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 5

Subiecte teoretice: 1. Cursul valutar

Macroeconomie    140 

Piaţa valutară

2. Operaţiuni pe piaţa valutară

Macroeconomie    141 

Piaţa valutară

Test grilă:

1) Convertibilitatea reprezintă: a) măsura în care o valută străină sau valutele străine deţinute de

guverne pot fi schimbate pe alte valute străine; b) posibilitatea de a schimba între ele diferite valute; c) posibilitatea deţinătorului unei monede de a o schimba în mod

legal, pe aur sau contra oricăror altor valute; d) situaţia în care proprietatea asupra unei monede poate să fie

transferată către un terţ care domiciliază în altă ţară, beneficiarul acestui transfer putând să o utilizeze, la rândul său, pentru a plăti o datorie exprimată în respectiva monedă.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c); B (a + b + c + d); C (b + d); D (a + b + d).

2) Convertibilitatea deplină reprezintă situaţia în care:

a) schimbul valutar se face cu restricţii privind mărimea sumei, scopul tranzacţiei şi calitatea solicitantului;

b) schimbul valutar se efectuează fără restricţii la paritatea legală sau la cursul de schimb valutar;

c) moneda naţională poate fi schimbată în interiorul ţării pe valuta intrată în ţara respectivă;

d) moneda respectivă poate să fie utilizată în proporţii mari la decontările internaţionale şi este tranzacţionată în cantităţi însemnate pe cele mai importante pieţe valutare.

3) Convertibilitatea valutară, în accepţiunea FMI, reprezintă:

a) schimbarea liberă a monedei pe o cantitate de metal preţios; b) schimbarea liberă a monedei naţionale pe o altă monedă străină, prin

vânzare-cumpărare pe piaţă; c) schimbarea principalelor atribute ale monedei naţionale; d) schimbarea monedei naţionale în altă monedă străină, prin vânzare-

cumpărare pe piaţă, cu respectarea unor restricţii privind cantitatea sau scopul schimbului.

4) Dobândirea regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor criterii economico-financiare, respectiv:

a) existenţa unui curs valutar unic şi relativ stabil, la care se fac toate tranzacţiile;

b) existenţa unui excedent al balanţei de plăţi pe termen lung; c) lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către

rezidenţi şi nerezidenţi;

Macroeconomie    142 

Piaţa valutară

d) crearea unor rezerve de monedă naţională pentru asigurarea exporturilor pe o perioadă scurtă de timp.

5). Convertibilitatea monedelor naţionale prezintă diferite grade în funcţie de măsura îndeplinirii criteriilor economico-financiare stabilite de FMI:

a) convertibilitate totală; b) convertibilitate deplină sau oficială; c) convertibilitate limitată externă; d) convertibilitate limitată la anumite operaţiuni.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + b); C (a + d); D (a + c + d). 6) Operaţiunile pe piaţa valutară se fac aproape în exclusivitate prin intermediul:

a) băncilor; b) agenţiloe economici producători; c) societăţilor de asigurări; d) administraţiilor publice; e) toate variantele sunt corecte.

7) Operaţiunile valutare la termen:

a) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării, şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul;

b) sunt opraţiuni speculative; c) sunt utilizate frecvent de marile firme importatoare, care

tranzacţionează volumul şi valoarea mărfii în prezent urmând să o plătească furnizorului în moneda sa naţională, după o perioadă de timp, când acesta îi livrează marfa;

d) operatorii, vânzători sau cumpărători, mizează fiecare pe o evoluţie avantajoasă a cursului valutar la termen;

e) se mai numesc şi operaţiuni curente. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + b + c + d); C (a+b+c); D (b+d+e);E(a + b + c + d+e). 8) Operaţiunile valutare la vedere:

a) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută, ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei;

b) se mai numesc şi operaţiuni curente; c) sunt opraţiuni speculative; d) se realizează la cursul afişat; e) facilitează relaţiile de export-import;

Macroeconomie    143 

Piaţa valutară

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + b + b + e); C (a+b+d); D (b+d+e);E(a + b + c + d+e). 9) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) în general, cursul la termen este mai ridicat decât cursul la vedere;

b) operaţiunile de schimb valutar, după conţinutul lor, sunt: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen;

c) banca manevrează cursul valutar de la o zi la alta sau chiar în cursul aceleiaşi zi, pentru a stimula după caz, vânzarea sau cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare, mai ridicat, şi cel de cumpărare, mai redus;

d) operaţiunile valutare la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării, şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul;

e) toate variantele sunt corecte. 10) Cursul valutar reprezintă:

a) cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei unităţi de monedă naţională, în condiţiile asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel valoarea monedelor respective;

b) preţul unei unităţi monetare naţionale, exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric, în anumite condiţii de timp şi loc;

c) cantitatea de bunuri autohtone ce se cumpără cu o unitate monetară străină;

d) cantitatea de bunuri ce se cumpără de pe piaţa externă cu o unitate monetară naţională.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (a + b + c + d); C (a); D (b).

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 5.1 Test grilă: 1. D(a+d); 2. C(a+b+c); 3. B(b+c+d);

Macroeconomie    144 

Piaţa valutară

4. A(a+b+d); 5. C(b+c); 6. B(a+c+d); 7. a-3; b-2; c-1; d-4; 8. c; 9. A(a+b+c); 10. d. Răspuns 5.2. Test grilă: 1. B(a+b+c+d); 2. b; 3. b; 4. c; 5. A(a+b+c+d). Răspuns 5.3. Test grilă: 1. C(b+d); 2. A(a+b); 3. B(a+b+c+d+e); 4. E(a+b+c+d+e); 5. e. Rezolvare aplicaţie:

a) Funcţiile cererii Cy şi Oy de monedă y sunt reprezentate în graficul din fig. 5.1.

Macroeconomie    145 

Piaţa valutară

7

6,5 6

5,5 5

4,5 4

3,5 3

2,5 2

1,5 1

0,5 0

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20

Q’e

Cy

Cy1 Cy2

Oy

Oy1

O’y

C’y

Cy1 Cy2 Cy

Oy

Oy1

E’2

E’1

E1 E2A

A’ B’

B

E

E”

t” tf

t1 te t

t = x/y

Qe Q1 Qo1 Qc

1 Qc2 Milioane y pe an

Fig. 5.1. Cererea şi oferta de monedă y. Echilibrul pieţei monetare

Cy = 12 – 2t

„∩OY”: Cy = 0 t = 6

„∩OX”: t = 0 Cy = 12

Oy = 2t – 2

„∩OY”: Oy = 0 t = 1

„∩OX”: t = 0 Oy = -2

b) Cursul valutar de echilibru este cel la care cererea şi oferta de monedă y se egalizează:

12 – 2t = 2t – 2 te = 3,5

Cy = Oy = 5 milioane u.m. y

Punctul E de pe grafic relevă echilibrul pieţei valutare. În acest punct, există o concordanţă perfectă între necesităţile cumpărătorilor şi cele ale vânzătorilor de monedă y.

În situaţia în care cursul valutar ar fi 1y = 4x, cumpărătorii nu ar fi dispuşi să

Macroeconomie    146 

Piaţa valutară

achiziţioneze decât 4 milioane u.m. y, datorită unui preţ considerat prea mare. Din contră, vânzătorii oferă 6 milioane de u.m. y motivaţi fiind de creşterea cursului de la 3,5x la 4x pentru 1y. Prin urmare, în aceste condiţii piaţa ar fi în dezechilibru.

Dimpotrivă, pentru un curs afişat de 1y = 3x, cererea de monedă y va fi 6 milioane superioară cantităţii oferite de 4 milioane u.m. y, piaţa valutară fiind în dezechilibru.

c) Purtătorul cererii de monedă y este ţara A. Tranzacţiile economice constituie premisa principală a manifestării cererii de monedă y, după cum urmează:

- achiziţiile de bunuri şi servicii din ţara B importate de rezidenţii din ţara A;

- realizarea de investiţii şi plasamente financiare în ţara B, respectiv importul de titluri de creanţă de ţara A, import deseori calificat ca export de capital datorită faptului că antrenează ieşirea de devize din ţară.

Aşadar, cererea de monedă y este reprezentativă pentru importurile ţării A şi exporturile ţării B, în măsura în care schimburile internaţionale se limitează la cele două ţări.

Purtătorul ofertei de monedă y este ţara B. Factorii care determină apariţia ofertei de monedă y şi tranzacţiile asociate acesteia sunt:

- cumpărarea de bunuri şi servicii din ţara A sau importurile ţării B de produse din ţara A;

- investiţiile şi plasamentele financiare în ţara A. Oferta de monedă y corespunde importurilor de titluri de creanţă realizate de ţara B, respectiv reprezintă ieşirile de capitaluri exprimate în moneda y. De exemplu, vânzarea de valori mobiliare din ţara A în ţara B determină intrarea de capitaluri în ţara A.

În general, oferta de monedă y este rezultatul exporturilor ţării A şi importurilor ţării B, în măsura în care schimburile internaţionale se limitează la cele două ţări.

d) Panta curbei cererii de monedă y este negativă întrucât atunci când cursul de schimb scade, cantitatea de monedă y cerută de ţara A creşte (produsele ţării B devin mai puţin scumpe pentru rezidenţii ţării A).

În punctul E de pe grafic, un produs al ţării B care valorează 1 u.m. y este plătit de rezidenţii ţării A cu 3,5 u.m. x. Dacă se înregistrează o scădere cu 10% a cursului de schimb al monedei y în raport cu x (1y = 3,15x), moneda y se depreciază (x se apreciază) şi pentru produsul al cărui preţ este 1 u.m. y se va plăti 3,15x. Aşadar, produsele ţării B devin relativ mai ieftine ceea ce constituie un impuls pentru importurile din ţara B şi pentru cererea de monedă y.

Macroeconomie    147 

Piaţa valutară

Macroeconomie   

Panta ofertei de monedă y este pozitivă: atunci când cursul de schimb scade, ţara B oferă mai puţină monedă y întrucât produsele ţării A devin mai scumpe. La cursul de schimb 1y = 3,5x, un produs al ţării A care valorează 1 u.m. x costă în moneda y 0,286 u.m. y (1/3,5 = 0,286). După scăderea cursului cu 10%, acelaşi produs valorează 1/3,15 = 0,317 u.m. y pentru rezidenţii ţării B. Prin urmare se vor restrânge importurile din ţara A.

Se presupune că o diminuare cu 10% a importurilor din ţara A (efectuate de ţara B) va determina o reducere în aceeaşi proporţie a ofertei totale de monedă y.

Răspuns 5.4. Test grilă:

1. b; 2. a; 3. B(a+b+c+d); 4. B(a+b+d+e); 5. e.

Bibliografie unitate de învăţare nr. 5

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

148 

Piaţa valutară

Macroeconomie    149 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

Unitatea de învăţare Nr. 6 BALANŢA DE PLAŢI EXTERNE ŞI DATORIA EXTERNĂ

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6 6.1 Balanţa de plăţi externe 6.2 Datoria externă Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6

Pagina

150 150 152

156 159 160

Macroeconomie    149 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 6 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 6 sunt:

Definirea balanţei de plaţi externe

Înţelegerea operaţiunilor grupate pe capitole sau posturi în cadrul balanţei de plăţi externe

Recunoaşterea principalelor stări ale balanţei de plaţi externe

Explicarea noţiunii de datorie externă a unei ţari

Abordarea noţiunii de datorie externă pe diverse planuri

Evidenţierea indicatorilor care exprimă gradul de îndatorare faţa de străinatate şi efortul valutar ce îl implică aceasta îndatorare

Explicarea noţiunii de amortizare a datoriei externe

6.1 Balanţa de plăţi externe Balanţa de plăţi externe

Un rol esenţial în analiza fluxurilor economice externe ale unei ţări şi în realizarea echilibrului financiar-valutar revine balanţei de plăţi externe. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic în care se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an. În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. Aşadar, balanţa de plăţi externe a unei ţări cuprinde sintetic totalul încasărilor şi plăţilor valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale, servicii şi capitaluri, efectuate între agenţii economici din ţara de referinţă şi cei străini. Aceste operaţiuni sunt grupate pe următoarele capitole sau posturi: Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent, care include: a) balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică, încasările din export şi plăţile pentru importul de mărfuri corporale; b) balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de transport, telecomunicaţii, turism, tranzit, asigurări şi expediţii, operaţiuni bancare, financiare-valutare, etc; c) balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu caracter de venituri ca: dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini, etc; d) balanţa transferurilor unilaterale, care reflectă transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor emigranţi, despăgubirile, donaţiile, transferurile în cadrul acordurilor dintre ţările Comunităţii Economice Europene, ajutoarele publice sau private, etc. Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital care include: a) balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe termen de până la un an, repatrierea activelor şi

Macroeconomie    150 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

altele; b) balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care exprimă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor, sub forma investiţiilor directe, investiţiilor de portofoliu, cotizaţii, donaţii şi creditarea internaţională, exclusiv creditele Fondului Monetar Internaţional; c) balanţa rezervelor valutare, care reprezintă formarea şi utilizarea rezervelor valutare, precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar Internaţional. Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond, mărimea în expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile internaţionale: activitatea comercială, adică import-export de bunuri şi servicii; activitatea financiară, adică mişcarea de capitaluri pe termen lung; activitatea de creditare, adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt; activitatea monetară, adică mişcarea de masă monetară. Privită în totalitatea ei la un moment dat, balanţa de plăţi externe poate fi caracterizată prin următoarele stări: echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora; deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate.

Test de autoevaluare 6.1. 1) Balanţa de plăţi evidenţiază:

a) ansamblul operaţiunilor realizate în decursul unei perioade date de către o ţară cu restul lumii;

b) situaţia comerţului unei ţări şi tranzacţiile financiare cu restul lumii pe o perioadă determinată, de regulă un an;

c) totalitatea plăţilor şi încasărilor unei ţări cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp;

d) totalitatea tranzacţiilor efectuate de cetăţenii unei ţări cu restul lumii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c); C (a + b); D (a + b + c).

2) Balanţa comercială constituie:

a) relaţia dintre plăţile efectuate de o ţară pentru importul de mărfuri şi încasările din exportul de mărfuri;

b) parte componentă a balanţei de plăţi curente; c) instrumentul care reflectă importurile şi exporturile unei ţări, în decursul

unei perioade date, pentru a evidenţia soldul dintre acestea; d) instrumentul ce reflectă, în formă materială, exportul şi importul de bunuri

economice efectuate de o anumită ţară, într-o anumită perioadă de timp.

Macroeconomie    151 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

Alegeţi răspunsul corect: A (d); B (a + b + c); C (b + c); D (b). 3)Balanţa de plăţi externe poate fi caracterizată prin următoarele stări:

a) echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă;

b) excedentară, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora;

c) deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate;

d) activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mici decât plăţile efectuate în cadrul acestora;

e) pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mari decât plăţile către străinătate.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c); C (a + b); D (a + b + c); E(a+d+e). 4) Balanţa Curentă sau Contul curent include: a) balanţa comercială; b) balanţa serviciilor; c) balanţa veniturilor; d) balanţa transferurilor unilaterale; e) toate variantele anterioare. 5) Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include: a) balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt; b) balanţa mişcărilor de capital pe termen lung; c) balanţa rezervelor valutare; d) balanţa comercială; e) balanţa veniturilor. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c); C (a + b+c); D (a + b); E(a+d+e). Răspunsul la test se găseşte la pagina 159.

6.2 Datoria externă Datoria externă

În corelaţie cu împrumuturile sau creditele primite de o ţară sau de agenţii economici particulari, în cadrul relaţiilor internaţionale, precum şi cu alte obligaţii financiare, rezultate din contextul integrării economice mondiale, se crează datoria externă a ţării respective. În relaţiile internaţionale se practică o diversitate de credite care pot fi grupate astfel: 1. după destinaţie – credite pentru mărfuri şi credite financiare; 2. după durată – credite pe termen scurt (1-3 ani), credite pe termen mijlociu (3-5 ani), credite pe

Macroeconomie    152 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

termen lung (peste 5 ani); 3. după natura creditului - credite acordate de firme furnizoare, numite credite comerciale sau de firmă, credite acordate de bănci sau alte instituţii financiare, numite credite bancare, credite acordate de guverne, numite credite guvernamentale, credite acordate de organisme financiare internaţionale numite credite financiare, credite acordate de rentieri sau alte persoane fizice numite împrumuturi de stat; 4. după natura beneficiarului – credite primite de firme private, credite primite de bănci, credite primite de guverne, unităţi administrativ teritoriale, firme de stat şi alte instituţii de drept public. Toate aceste categorii de credite contractate în străinătate formează datoria publică externă, care nu este identică cu datoria externă. Noţiunea de datorie externă este mai cuprinzătoare şi poate fi abordată pe diverse planuri, cum sunt:

a) datoria externă brută în sens larg, care include sumele băneşti provenite din toate formele de credit, precum şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări le datorează exteriorului

b) datoria externă brută în sens restrâns, care se determină prin scăderea din totalul obligaţiilor băneşti faţă de exterior, a mai multor elemente: credite pe termen scurt sub un an, investiţiile directe ale investitorilor străini fără termene de restituire, ajutoarele cu caracter nerambursabil etc;

c) datoria externă în accepţiunea Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare include: sumele de rambursat unor creditori publici şi particulari, în valută, în bunuri materiale sau servicii convenite, cu termen mai mare de un an şi sumele băneşti datorate exteriorului de persoane particulare, dar garantate de o autoritate publică din ţara debitoare;

d) datoria externă netă se determină ca diferenţă între creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări, adică prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unei ţări în străinătate, a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara debitoare. De obicei, datoria externă netă cuprinde doar creanţele lichide. Un aspect important privind datoria externă îl constituie indicatorii care o exprimă: gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare şi efortul valutar ce îl implică această îndatorare. Gradul de îndatorare faţă de străinătate al ţărilor debitoare se determină prin următorii indicatori: dimensiunea absolută a datoriei externe pe locuitor şi raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut. Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin mărimea absolută a serviciului datoriei externe (amortizarea creditelor şi dobânzilor aferente) şi prin raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri şi servicii. Problema datoriei externe se pune în termeni diferiţi pentru ţările dezvoltate care au

Macroeconomie    153 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

Amortizarea datoriei externe

moneda convertibilă, faţă de ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. De altfel, în locul conceptului de datorie externă în ţările cu economie de piaţă dezvoltată şi cu moneda convertibilă se utilizează acela de “dezechilibru valutar-financiar” sau de “mişcare de capital”. Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei în conformitate cu condiţiile convenite. Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte rambursarea în aşa fel încât încasările din export, să favorizeze restituirea creditelor şi plata dobânzilor corespunzătoare lor, asigurându-se în continuare resursele pentru achitarea importului de bunuri materiale şi servicii destinate creşterii economice şi satisfacerii cerinţelor sociale într-o anumită perioadă. Amortizarea trebuie apreciată şi în legătură cu faptul că datoria externă acumulată, peste anumite limite considerate ca normale, are consecinţe nefavorabile pentru ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Aceste ţări au realizat în timp, o datorie externă de mari proporţii datorită mai multor factori endogeni şi exogeni ca: necesitatea înlăturării decalajelor faţă de ţările dezvoltate; criza energetică; folosirea creditelor externe mai ales pentru acoperirea deficitului comercial şi mai puţin pentru creşterea economică propriu-zisă; declanşarea unor transformări fundamentale politice, sociale şi economice în interiorul majorităţii acestor ţări, în scopul tranziţiei spre economia de piaţă, concomitent cu realizarea unor schimbări esenţiale în relaţiile economico-financiare internaţionale, etc. Datoria externă a avut importante efecte benefice pentru ţările debitoare slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Dincolo de un anumit punct însă, ea are consecinţe negative, degenerând într-o veritabilă criză, datorită îndeosebi imposibilităţii acestor ţări de a face faţă serviciului datoriei externe. Dintre manifestările acestei crize subliniem: creşterea nivelului dobânzilor percepute la creditele externe; folosirea, în anumite cazuri, a creditelor obţinute pentru acţiuni economice cu eficienţă scăzută sau pentru finanţarea unor obiective cu caracter neproductiv, acoperirea deficitelor bugetare, inclusiv importul de armament; fluctuaţiile preţurilor interne şi externe la diferite resurse materiale, energetice sau la produse finite; instabilitatea monetară şi valutară pe fondul inflaţiei; scurgerea peste graniţă a unor cantităţi mari de monedă naţională în valută şi depunerea lor în conturi personale la bănci în străinătate, etc. Asemenea aspecte fac datoria externă nu numai o mare problemă economico-financiară actuală, ci şi o problemă de politică internaţională a cărei rezolvare presupune eforturi concertate interne şi externe ca: transformarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut de dezvoltare, în ajutoare nerambursabile; reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii financiare internaţionale la creditele acordate ţărilor în curs de dezvoltare; prelungirea termenelor de rambursare a creditelor şi a perioadei de graţie, etc.

Macroeconomie    154 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

Test de autoevaluare 6.2.

1) Amortizarea datoriei externe înseamnă: a) rambursarea ei în conformitate cu condiţiile convenite; b) rambursarea ei în funcţie de disponibilităţi; c) rambursarea ei pe parcursul unei perioade cât mai îndelungate de timp; d) rambursarea ei într-un termen de un an.

2) Datoria externă netă se determină:

a) ca diferenţă între creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări; b) prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unei

ţări în străinătate, a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara debitoare;

c) prin scăderea din totalul obligaţiilor băneşti faţă de exterior, a mai multor elemente: credite pe termen scurt sub un an, investiţiile directe ale investitorilor străini fără termene de restituire, ajutoarele cu caracter nerambursabil etc;

d) însumând sumele băneşti provenite din toate formele de credit, precum şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări le datorează exteriorului.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c+d); C (a + b+c); D (a + b).

3) Gradul de îndatorare faţă de străinătate al ţărilor debitoare se evaluează cu ajutorul următorilor indicatori:

a) dimensiunea absolută a datoriei externe pe locuitor; b) raportul dintre datoria externă şi productivitatea muncii; c) raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut; d) raportul dintre datoria externă şi rata inflaţiei;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).

4) Datoria externă este nu numai o mare problemă economico-financiară actuală, ci şi o problemă de politică internaţională a cărei rezolvare presupune eforturi concertate interne şi externe concretizate în:

a) transformarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut de dezvoltare, în ajutoare nerambursabile;

b) reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii financiare internaţionale la creditele acordate ţărilor în curs de dezvoltare;

c) prelungirea termenelor de rambursare a creditelor; d) prelungirea perioadei de graţie la rambursarea creditelor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).

Macroeconomie    155 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

5) Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin:

a) mărimea absolută a serviciului datoriei externe (amortizarea creditelor şi dobânzilor aferente);

b) raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut; c) raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de

bunuri şi servicii; d) raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din importul de

bunuri şi servicii;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b). Răspunsul la test se găseşte la pagina 159.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 6. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 6

Subiecte teoretice:

1. Balanţa de plăţi externe

2. Datoria externă

Macroeconomie    156 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

Test grilă: 3) Balanţa de plăţi evidenţiază:

a) ansamblul operaţiunilor realizate în decursul unei perioade date de către o ţară cu restul lumii;

b) situaţia comerţului unei ţări şi tranzacţiile financiare cu restul lumii pe o perioadă determinată, de regulă un an;

c) totalitatea plăţilor şi încasărilor unei ţări cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp;

d) totalitatea tranzacţiilor efectuate de cetăţenii unei ţări cu restul lumii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c); C (a + b); D (a + b + c).

2) Balanţa comercială constituie:

a) relaţia dintre plăţile efectuate de o ţară pentru importul de mărfuri şi încasările din exportul de mărfuri;

b) parte componentă a balanţei de plăţi curente; c) instrumentul care reflectă importurile şi exporturile unei ţări, în decursul

unei perioade date, pentru a evidenţia soldul dintre acestea; d) instrumentul ce reflectă, în formă materială, exportul şi importul de

bunuri economice efectuate de o anumită ţară, într-o anumită perioadă de timp.

Alegeţi răspunsul corect: A (d); B (a + b + c); C (b + c); D (b). 3)Balanţa de plăţi externe poate fi caracterizată prin următoarele stări:

a) echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă;

b) excedentară, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora;

c) deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate;

d) activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mici decât plăţile efectuate în cadrul acestora;

e) pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mari decât plăţile către străinătate.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c); C (a + b); D (a + b + c); E(a+d+e). 4) Balanţa Curentă sau Contul curent include: a) balanţa comercială; b) balanţa serviciilor; c) balanţa veniturilor; d) balanţa transferurilor unilaterale;

Macroeconomie    157 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

e) toate variantele anterioare. 5) Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include: a) balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt; b) balanţa mişcărilor de capital pe termen lung; c) balanţa rezervelor valutare; d) balanţa comercială; e) balanţa veniturilor. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c); C (a + b+c); D (a + b); E(a+d+e).

6) Amortizarea datoriei externe înseamnă: a) rambursarea ei în conformitate cu condiţiile convenite; b) rambursarea ei în funcţie de disponibilităţi; c) rambursarea ei pe parcursul unei perioade cât mai îndelungate de timp; d) rambursarea ei într-un termen de un an.

7) Datoria externă netă se determină:

a) ca diferenţă între creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări; b) prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unei

ţări în străinătate, a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara debitoare;

c) prin scăderea din totalul obligaţiilor băneşti faţă de exterior, a mai multor elemente: credite pe termen scurt sub un an, investiţiile directe ale investitorilor străini fără termene de restituire, ajutoarele cu caracter nerambursabil etc;

d) însumând sumele băneşti provenite din toate formele de credit, precum şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări le datorează exteriorului.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c+d); C (a + b+c); D (a + b).

8) Gradul de îndatorare faţă de străinătate al ţărilor debitoare se evaluează cu ajutorul următorilor indicatori:

a) dimensiunea absolută a datoriei externe pe locuitor; b) raportul dintre datoria externă şi productivitatea muncii; c) raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut; d) raportul dintre datoria externă şi rata inflaţiei;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).

9) Datoria externă este nu numai o mare problemă economico-financiară actuală, ci şi o problemă de politică internaţională a cărei rezolvare presupune eforturi concertate interne şi externe concretizate în:

Macroeconomie    158 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

a) transformarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut de dezvoltare, în ajutoare nerambursabile;

b) reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii financiare internaţionale la creditele acordate ţărilor în curs de dezvoltare;

c) prelungirea termenelor de rambursare a creditelor; d) prelungirea perioadei de graţie la rambursarea creditelor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).

10) Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin: a) mărimea absolută a serviciului datoriei externe (amortizarea creditelor

şi dobânzilor aferente); b) raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut; c) raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de

bunuri şi servicii; d) raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din importul de

bunuri şi servicii;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (c+d); C (a+c); D (a + b).

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 6.1. Test grilă:

1. A(a+b+c+d+e); 2. B(a+b+c); 3. D(a+b+c); 4. e; 5. C(a+b+c).

Răspuns 6.2. Test grilă:

1. a; 2. D(a+b); 3. C(a+c); 4. A(a+b+c+d+e); 5. C(a+c).

Macroeconomie    159 

Balanţa de plăţi externe şi datoria externă

Macroeconomie   

Bibliografie unitate de învăţare nr. 6

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

160 

Venitul si consumul

Unitatea de învăţare Nr. 7 VENITUL ŞI CONSUMUL

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 7 7.1 Producerea, repartizarea şi utilizarea venitului naţional 7.2 Consumul Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 7 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 7

Pagina

162 162 165

173 178 180

Macroeconomie    161 

Venitul si consumul

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 7Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 7 sunt:

Prezentarea venitului naţional ca indicator de rezultate şi metodele de determinare a acestuia

Înţelegerea noţiunilor de distribuire şi redistribuire a venitului national

Delimitarea conceptelor de venit personal, venit personal disponibil şi venit naţional

Definirea consumului şi evidenţierea legităţilor evoluţiei acestuia

Familiarizarea cu legea psihologică a lui Keynes şi explicarea acesteia

7.1 Producerea, repartizarea şi utilizarea venitului naţional Venitul naţional

Distribuirea venitului naţional

Venitul naţional se crează în toate sferele şi domeniile de activitate economică ale societăţii. Se consideră ca producători de venit naţional orice individ, firmă sau organ guvernamental care produce bunuri sau servicii de orice fel, din orice domeniu de activitate: industrie, agricultură, silvicultură, pescuit, construcţii, servicii de electricitate, gaze, apă şi salubritate, transporturi, depozitare, comunicaţii, comerţ, asigurări, bănci, administraţie publică, învăţământ-educaţie, etc.  

Venitul naţional se poate determina prin următoarele metode: a) însumarea valorii nete a bunurilor şi serviciilor produse într-un an de

către toţi agenţii economici naţionali, atât în interiorul cât şi în afara ţării;

b) ca sumă a veniturilor obţinute de toţi proprietarii naţionali ai factorilor de producţie, indiferent dacă factorii se utilizează în interiorul sau în afara ţării;

c) ca sumă a cheltuielilor pentru consum şi pentru sporirea bogăţiei (investiţii nete şi variaţia stocurilor) efectuate de către consumatorii şi agenţii economici naţionali.

Cele trei metode de calcul reflectă stadiile mişcării PNN (venit naţional) în sferele producţiei (a), repartiţiei (b) şi utilizării finale (c). Venitul naţional este supus procesului de repartiţie, care se înfăptuieşte în două etape: distribuirea şi redistribuirea veniturilor. Distribuirea venitului naţional constă în procesul de împărţire a venitului naţional între factorii care au participat direct la producerea lui, iar veniturile care se obţin poartă numele de venituri primare. Acestea sunt: salariul pentru muncă, renta pentru pământ, profitul pentru întreprinzători şi dobânda pentru capital. Veniturile primare nu sunt întotdeauna separate între ele. Separarea sau combinarea veniturilor depinde de situaţia subiectului – proprietar – faţă de factorii utilizaţi. Astfel:

Macroeconomie    162 

Venitul si consumul

Redistribuirea venitului naţional Venitul personal Venitul personal disponibil

a) dacă o persoană este simultan posesor de capital şi întreprinzător, venitul său primar va însuma dobânda şi profitul la capitalul investit;

b) dacă este numai întreprinzător, venitul său va fi format numai din profit; c) venitul meseriaşului cuprinde însumat salariul, profitul şi dobânda la

capitalul investit; d) venitul ţăranului, care îşi desfăşoară activitatea pe cont propriu,

cuprinde toate formele de venituri primare.

Distribuirea venitului naţional nu asigură venituri pentru toţi membrii societăţii şi pentru susţinerea tuturor activităţilor necesare din punct de vedere social. În consecinţă, are loc o redistribuire a venitului şi constituirea veniturilor derivate (secundare). Redistribuirea venitului naţional este procesul de trecere fără echivalent a unei părţi din veniturile primare de la un sector la altul şi de la o formă de proprietate la alta. De regulă de la proprietatea privată spre proprietatea publică (bugetul de stat) şi invers. Obiectivul principal al redistribuirii veniturilor îl constituie crearea de venituri pentru lucrătorii din activităţile ce nu au caracter marfar, respectiv instituţiile social-culturale, administraţia publică şi protecţia socială a categoriilor defavorizate. Redistribuirea venitului naţional are loc prin mecanisme specifice, în mod deosebit prin sistemul de impozitare a veniturilor (impozitare directă) şi prin taxarea consumului (impozitare indirectă). Partea redistribuită a venitului naţional este preluată de către puterea publică şi transformată în resurse bugetare destinate acoperirii cheltuielilor pentru învăţământ, apărare, protecţie socială, etc. În procesul de distribuire şi redistribuire a venitului naţional se constituie veniturile societăţilor nefinanciare, ale instituţiilor de credit şi de asigurări, ale administraţiilor publice şi private, precum şi ale familiilor, denumite şi venituri personale. Venitul personal (VP) reprezintă veniturile brute ale persoanelor obţinute ca urmare a desfăşurării unor activităţi, la care se adaugă transferuri de la guvern şi de la întreprinderi (sporuri, compensaţii, ajutoare, dobânzi, dividende), inclusiv cuantumul impozitelor aferente lor. Venitul personal disponibil (VPD) reprezintă suma veniturilor de care dispun toate persoanele (inclusiv în calitate de agenţi economici) pentru procurarea de bunuri şi servicii şi pentru economisire. Se determină prin diminuarea venitului personal cu impozitele directe şi alte plăţi neimpozabile (taxe). Venitul naţional (VN), reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau se scad următoarele elemente:

a) se adaugă profiturile obţinute de firme şi cotizaţiile pentru asigurări sociale;

b) din rezultatul obţinut se scad: transferurile efectuate de întreprinderi şi de

Macroeconomie    163 

Venitul si consumul

stat, dobânzile încasate şi dividendele. VN = VP + P + CAS – Tr – D – Dv VN – venit naţional VP – venit personal P – profiturile firmelor CAS – contribuţii la asigurări sociale Tr – încasări din transferuri de la întreprinderi şi stat D – venituri din dobânzi Dv – dividende

În final, diferitele categorii de venituri, ce se constituie în procesul de repartiţie primară şi secundară, sunt destinate consumului şi economisirii:

V = C + S

Test de autoevaluare 7.1. Aplicaţia nr. 1

Consumul planificat este dat de relaţia: C = 50 + 0,8 Vd

a) Să se determine consumul planificat când venitul disponibil este 500 u.m., 700 u.m. şi 1.500 u.m.;

b) Trasaţi această funcţie a consumului pe grafic.

Aplicaţia nr. 2

Consumul planificat este C0 + c’· Vd iar I0 = I iar Vd = V unde:

C0 = consumul autonom

c’ = înclinaţia marginală spre consum

Vd = venitul disponibil

I0 = investiţia autonomă

I = investiţiile

V = venitul

Se cere:

a) Găsiţi o expresie pentru nivelul de echilibru al venitului; b) Să se determine venitul de echilibru atunci când

C0 = 100 u.m.; c’ = 0,8 iar I0 = 200.

Macroeconomie    164 

Venitul si consumul

Aplicaţia nr. 3

Consumul planificat este dat de relaţia:

C = 50 + 0,8 Vd

a) Să se determine consumul planificat când venitul disponibil este 500 u.m., 700 u.m. şi 1.500 u.m.;

b) Trasaţi această funcţie a consumului pe grafic.

Rezolvările la aplicaţii se găsesc la pagina 178.

7.2 Consumul Consumul Consumul personal Consumul pe locuitor Costul vieţii

O parte din veniturile deţinute de persoanele fizice şi juridice, inclusiv de stat, este utilizată pentru cumpărarea de bunuri de consum şi achiziţionarea de servicii personale sau colective. Deci, orice consum se bazează pe un anumit venit care, de regulă, se concretizează într-o anumită sumă de bani. Folosirea acestor bunuri economice de către populaţie şi administraţie, în scopul satisfacerii trebuinţelor lor personale şi colective reprezintă consumul. Ca act final al activităţii economice, pe seama acestuia se asigură existenţa oamenilor, satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii, dezvoltarea personalităţii umane. Consumul personal constituie o componentă principală a calităţii vieţii, respectiv a nivelului de trai. Volumul, structura, calitatea şi dinamica acestuia, reliefează gradul de satisfacere a multiplelor trebuinţe fiziologice, spirituale şi sociale ale populaţiei. Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii, este consumul pe locuitor. Acest indicator se determină prin raportarea consumului total, pe grupe de produse şi produse principale, dintr-o anumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări. Cu ajutorul acestuia, se apreciază capacitatea pieţei de a satisface cerinţele de consum ale populaţiei, precum şi modificările structurale ce survin în cadrul consumului respectiv. Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, sociogrupuri şi pe totalul populaţiei se exprimă prin costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde de mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi servicii, necesare consumului populaţiei. Mărimea cheltuielilor curente depinde de: cantităţile de bunuri materiale şi de servicii achiziţionate şi incluse într-un “coş” de bunuri şi servicii şi de nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice.

Macroeconomie    165 

Venitul si consumul

Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii (ICW) sau indicele general (sintetic) al preţurilor, care evidenţiază modificarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile utilizate de populaţie, într-o perioadă de timp. Acest indice se determină prin relaţia:

,100pq

pqIsau100

p

pqI

n

1i0i0i

n

1i1i0i

gp0i

1iicw

unde pi1 şi pi0 reprezintă

preţurile bunurilor şi serviciilor din perioada curentă şi respectiv de referinţă, care fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei (qi0).

Dacă indicele costului vieţii este în scădere, înseamnă că are loc a creştere a nivelului de trai şi invers. Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului de trai se utilizează, de către organisme specializate, bugetele de familie. Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi cronologic, de regulă pe o perioadă de un an, veniturile după natura lor (din muncă, din surse bugetare etc.) iar cheltuielile de consum, după destinaţia lor: hrană, locuinţă, învăţământ, transport etc. Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii socioprofesionale şi tipuri de familii reprezentative, selectate de organisme specializate, după anumite reguli convenite oficial. Legităţile evoluţiei consumului Corelaţiile dintre venituri şi cheltuielile pentru consum au fost analizate de numeroşi specialişti, acestea fiind sintetizate în aşa-zisele legităţi ale consumului. Printre acestea s-a impus legea psihologică fundamentală, al cărei conţinut este exprimat de J.M. Keynes astfel: “cu creşterea sau scăderea venitului oamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai redusă”. Dacă, de pildă, venitul va creşte cu 10%, consumul va spori cu 5% şi, invers, dacă venitul se reduce cu 10% consumul se va diminua cu 5%.  

Având în vedere faptul că veniturile sunt limitate, fiecare individ (familie) este preocupat să-şi procure bunurile de consum personal care să-i dea maximum de satisfacţie. De regulă, doleanţele consumatorului depăşesc posibilităţile de satisfacere a lor (în condiţiile unor disponibilităţi băneşti limitate). De aceea, el îşi

Macroeconomie    166 

Venitul si consumul

poate satisface anumite trebuinţe numai renunţând la altele. Corespunzător legii specifice a distribuirii cheltuielilor de consum, atingerea satisfacţiei maxime de consum are loc în condiţiile în care sunt egale utilităţile finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare grupă, respectiv din fiecare categorie de cheltuieli destinate consumului. Altfel spus, consumatorului îi este indiferent pe ce cheltuieşte ultima sumă de bani de care dispune. Corelaţiile dintre creşterea veniturilor şi creşterile diferitelor capitole de cheltuieli de consum au fost analizate de economistul-statistician E. Engel. El a ajuns la concluzia că, pornind de la un anumit nivel al venitului şi pe baza unei anumite creşteri a acestuia (să zicem o creştere cu 15%), modificările diferitelor articole de cheltuieli de consum vor înregistra următoarele ritmuri şi sensuri:

a. cele destinate achiziţionării produselor alimentare sporesc într-o măsură mai mică (de pildă, cu 10%) ceea ce înseamnă că-şi reduc ponderea în totalul cheltuielilor de consum;

b. cheltuielile destinate cumpărării articolelor de îmbrăcăminte şi de încălţăminte cresc în aceeaşi proporţie cu venitul (cu 15%) deci îşi menţin ponderea anterioară;

c. idem, cheltuielile cu locuinţa (15%); d. în schimb, cheltuielile pentru asigurarea confortului şi pentru recreere

cresc într-o măsură mai mare decât creşte venitul (cu 20%), sporindu-şi ponderea în totalul cheltuielile de consum.

În ultimele decenii, în ţările dezvoltate economic, pe fondul unui venit relativ ridicat şi al sporirii lui continue s-au conturat alte tendinţe în dinamica articolelor de cheltuieli de consum. Cele mai semnificative relaţii de mărime între venituri şi cheltuielile de consum sunt:

a. în contextul creşterii consumului de alimente, al diversificării structurii şi al îmbunătăţirii calităţii lor, cheltuielile pentru acest articol în bugetul de familie au sporit într-o măsură mai mică, comparativ cu sporul venitului; ca urmare, aceste cheltuieli şi-au redus ponderea (de la peste 40% până la circa 20%);

b. în ceea ce priveşte cheltuielile cu îmbrăcămintea, încălţămintea şi accesoriile, acestea şi-au redus, de asemenea, ponderea în bugetul de familie de la aproape 20% la mai puţin de 10%;

c. cheltuieli cu serviciile – inclusiv cele ce se referă la locuinţă şi confort – au înregistrat o creştere mult mai mare decât cea a veniturilor; în cazul transporturilor şi comunicaţiilor, ponderea cheltuielilor făcute cu acest articol (indiferent dacă este vorba de transportul în comun sau cu mijloace proprietate privată) a crescut până la aproape 17%.

În ţările mai puţin dezvoltate economic, dinamica şi structurile cheltuielilor de consum înregistrează ritmuri şi sensuri atipice, care se abat de la legităţile surprinse mai înainte. De pildă, în cele mai multe dintre aceste ţări, ponderea cheltuielilor pentru hrană a sporit considerabil, ajungând la peste 60% din bugetul mediu de

Macroeconomie    167 

Venitul si consumul

Înclinaţia medie spre consum

familie. Înclinaţia spre consum şi factorii care o determină. Raportul procentual dintre consum şi venit, este pus în evidenţă de rata consumului ( c ) sau înclinaţia medie spre consum, care exprimă ponderea consumului (C) în totalul venitului (V), adică:

100VC

c ; de unde 100c

VC .

Rata consumului este direct proporţională cu mărimea consumului şi invers proporţională cu mărimea venitului. Mărimea consumului depinde obiectiv de dimensiunile venitului, iar subiectiv, de trebuinţele indivizilor. Înclinaţia medie spre consum reprezintă relaţia fundamentală dintre un anumit nivel al venitului exprimat în salariu şi cheltuielile de consum la acest nivel al venitului. Mărimea cheltuielilor destinate consumului personal depinde de o serie de factori obiectivi şi subiectivi. Printre factorii obiectivi se înscriu:

a. nivelul şi dinamica salariului, ale veniturilor în general. Consumul personal depinde într-o mare măsură de venitul real, de cel nominal şi de mărimea venitului disponibil. Decizia de consum este luată în raport cu evoluţia venitului personal disponibil;

b. modificările neprevăzute care afectează preţul diferitelor elemente de capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală şi/sau accentuarea restricţiilor la unele resurse naturale. Pe perioade scurte, acest factor are o influenţă majoră asupra înclinaţiei spre consum;

c. modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de unele riscuri. Acest factor se identifică cu evoluţia ratei dobânzii. De regulă, se consideră că mărimea cheltuielilor de consum se modifică în raport invers proporţional cu evoluţia mărimii ratei dobânzii. Riscurile privesc şi ele anumite aspecte: incertitudinea duratei de viaţă, care influenţează asupra posibilităţilor de a beneficia de bunurile viitoare plata unor impozite exagerat de mari, având caracter confiscator; incertitudini externe privind viitorul etc.;

d. modificarea politicii fiscale care creşte sau scade cererea globală. Când este utilizată ca instrument pentru o repartiţie mai echilibrată a veniturilor, politica fiscală accentuează înclinaţia spre consum; când o parte importantă a fondurilor bugetare este destinată achitării datoriei publice, sporesc impozitele de la populaţie, înclinaţia spre consum diminuându-se.

Factorii subiectivi se referă la înclinaţii psihologice, la obiceiurile indivizilor. Printre aceştia se înscriu următoarele mobiluri:

a. dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute; drept urmare, cheltuielile pentru consumul curent se diminuează în favoarea unui consum viitor, pentru cazuri neprevăzute;

b. constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea

Macroeconomie    168 

Venitul si consumul

Înclinaţia marginală spre consum

anumitor persoane; c. dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele

acţiuni pe baza cărora urmează să realizeze în viitor proiecte de afaceri; d. instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea

treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în timp;

e. senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei unei sume băneşti economisite;

f. dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor; g. manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea

cheltuielilor de consum curent.

În raport cu factorii obiectivi şi subiectivi care determină mărimea cheltuielilor de consum, evoluează şi înclinaţia spre consum. Din ansamblul lor, impactul cele mai puternic îl are modificarea venitului, acesta constituind variabila principală de care depinde cererea de consum. Pe termen scurt, un venit în creştere este însoţit adesea de economii sporite, în timp ce un venit în descreştere este însoţit de economii micşorate. Un nivel absolut mai ridicat al venitului tinde, de regulă, să mărească decalajul dintre venit şi consum, deoarece satisfacerea trebuinţelor curente, de bază, constituie un impuls mai puternic decât o incitaţie spre economisire, dar care începe să se afirme doar din momentul în care indivizii ating un anumit nivel de bunăstare. După J.M.Keynes, relaţia dintre venit şi consum se află sub incidenţa legii psihologice fundamentale, potrivit căreia, de regulă, şi în medie, o dată cu creşterea sau reducerea venitului, oamenii înclină să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai redusă. Deci, la o creştere a venitului (V) are loc şi o sporire a consumului (C), dar creşterea venitului devansând creşterea consumului, adică: V > C. Legătura funcţională dintre creşterea veniturilor şi creşterea cheltuielilor pentru consum este relevată de înclinaţia marginală spre consum (c’). Aceasta exprimă raportul dintre creşterea consumului şi creşterea cu o unitate a venitului, adică:

c’ = C/V, şi se prezintă ca o mărime pozitivă, dar subunitară, fiind un număr cuprins între 0 şi 1.

0 < c’ < 1

În condiţii normale, înclinaţia marginală spre consum nu poate lua nici valoarea 0 şi nici valoarea 1, mărimea ei fiind plasată mai aproape de 1 decât de 0. În perioadele de boom, înclinaţia marginală spre consum se înscrie între 0,6 – 0,7, în timp ce în perioadele de recesiune este mai mare. Legătura funcţională dinte venit, consum şi economii este pusă în evidenţă de următoarele date ipotetice:

Macroeconomie    169 

Venitul si consumul

Macroeconomie    170 

V (mil. lei)

C (mil. lei)

S (mil. lei)

c s c’ s’

0 20 40 60

16 32 48 64

-16 -12 -8 -4

- 1,6 1,2

1,06

- -0,6 -0,2

-0,06

- 0,8 0,8 0,8

- 0,2 0,2 0,2

80 80 0 1 0 0,8 0,2 100 120

96 112

4 8

0,96 0,93

0,04 0,07

0,8 0,8

0,2 0,2

Din situaţia prezentată se pot desprinde o serie de concluzii, care au un caracter general:

a) în situaţia în care consumul este mai mare decât venitul disponibil, diferenţa dintre C şi V poartă denumirea de consum autonom. Acesta poate fi acoperit din împrumuturi sau din economii;

b) dacă notăm consumul autonom cu a, atunci C = a + Vc’, iar S = -a + V s’; c) consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil numai pe o perioadă

scurtă de timp. Pe o perioadă îndelungată de timp, consumul autonom este egal cu zero;

d) economiile sunt negative sau pozitive, în funcţie de nivelul înclinaţiei medii spre consum ( c ). Când c >1, economiile sunt negative, iar când c <1, economiile sunt pozitive;

e) întotdeauna c >c’ deoarece V

cVac

;

f) pe măsură ce venitul disponibil (V) creşte, c se reduce şi tinde să se apropie de c’, care rămâne relativ constantă;

g) pe o perioadă îndelungată de timp, c’ este mai mare decât pe o perioadă scurtă de timp.

C+S

100

120

80

60

40

20

-1660 80 100 12020 40

16

S(+)

S(-)

V

S=0,2V-16

S

C=16+0,8V

C

V

-20

O

Figura nr. 7.1. Relaţiile dintre venit, consum şi economii

Venitul si consumul

Test de autoevaluare 7.2. 1) Consumul autonom reprezintă:

a) acel consum ce depăşeşte venitul disponibil, ce se acoperă prin împrumuturi sau economii deja constituite;

b) consumul realizat din venitul personal disponibil; c) consumul inferior venitului ce creează economiile pozitive; d) consumul care este egal cu venitul şi la care economisirea nu poate avea

loc.

2) Atunci când venitul creşte consumul şi economiile: a) vor creşte în proporţii diferite; b) vor creşte în aceiaşi proporţie; c) se vor diminua în proporţii diferite; d) se vor diminua în aceiaşi proporţie; e) vor creşte într-o proporţie mai mică decât creşterea venitului.

3) Reprezintă factori subiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum:

a) nivelul şi dinamica salariului; b) dorinţa de a obţine dobânzi sau alte sporuri de valoare; c) dorinţa oamenilor de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute; d) modificarea politicii fiscale; e) dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (b + c + e); C (a + b + c); D (a + d); E (a + d + e). 4) Într-o economie:

- Consumul populaţiei = 750.000 mld. u.m. - Consumul public = 200.000 mld. u.m. - Investiţiile = 100.000 mld. u.m. - Exporturi = 90.000 mld. u.m. - Importuri = 105.000 mld. u.m.

Nivelul producţiei potenţiale este estimat la 1.000.000 mld. u.m.. Cu cât trebuie să se modifice nivelul cheltuielilor guvernamentale pentru a anula diferenţa între nivelul producţiei potenţiale şi nivelul de echilibru al venitului naţional?

a) să sporească cu 35.00 mld. u.m.; b) să sporească cu 25.000 mld. u.m.; c) să scadă cu 25.000 mld. u.m.; d) să scadă cu 35.000 mld. u.m.; e) să scadă cu 50.000 mld. u.m..

5) Înclinaţia marginală spre consum:

a) se mai numeşte rata consumului;

Macroeconomie    171 

Venitul si consumul

b) ne arată creşterea consumului la o creştere cu o unitate a venitului; c) ne arată creşterea venitului la o creştere cu o unitate a consumului; d) ne arată proporţia consumului în total venit.

6) Dacă venitul este nul iar consumul de bază este pozitiv înseamnă că:

a) are loc un proces de economisire; b) are loc un proces de dezeconomisire; c) economisirea este negativă; d) economisirea este nulă; e) apar economii pozitive.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c); B (a + c + e); C (a + b + d + e); D (c + d + e).

7) Atunci când consumul este mai mare decât venitul diferenţa se acoperă

din: a) împrumuturi; b) venitul viitor; c) economii deja constituite; d) înclinaţia marginală spre economii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + d); D (c + d).

8) Constituie factori subiectivi care determină mărimea heltuielilor de consum:

a) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute;

b) constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea anumitor persoane;

c) dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele acţiuni pe baza cărora urmează să realizeze în viitor proiecte de afaceri;

d) instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în timp;

e) senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei unei sume băneşti economisite.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + b+c+d+e); C (a + b + d); D (c + d); E(a+b).

9) Printre factorii subiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum se numără:

a) dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;

Macroeconomie    172 

Venitul si consumul

b) manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea cheltuielilor de consum current;

c) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute;

d) senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei unei sume băneşti economisite;

e) toate variantele sunt corecte.

10) Constituie factori obiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum: a) nivelul şi dinamica salariului; b) modificările neprevăzute care afectează preţul diferitelor elemente de

capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală şi/sau accentuarea restricţiilor la unele resurse naturale;

c) modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de unele riscuri;

d) evoluţia ratei dobânzii; e) modificarea politicii fiscale.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + b+c+d+e); C (a + b + d); D (c + d); E(a+b). Răspunsul la test se găseşte la pagina 180.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 7. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 7

Subiecte teoretice: 1. Venitul naţional

Macroeconomie    173 

Venitul si consumul

2. Legităţile evoluţiei consumului

Macroeconomie    174 

Venitul si consumul

Aplicaţia nr.1: Care este înclinaţia marginală spre consum când:

a) C = 60 + 0,8 Vd b) C = 80 + 0,75 Vd c) C = 40 + 0,9 Vd

Aplicaţia nr. 2:

Fie funcţia de consum:

C = C0 + c’ · Vd

în care:

C – consumul;

Vd – venitul disponibil;

C0 – consumul autonom;

c’ – înclinaţia marginală spre consum.

Determinaţi şi reprezentaţi grafic funcţiile înclinaţiilor medii şi marginale spre consum şi economii, pentru C0 = 100 şi c’ = 0,75.

Test grilă:

1) Consumul autonom reprezintă: a) consumul realizat din venitul personal disponibil; b) acel consum ce depăşeşte venitul disponibil, ce se acoperă prin

împrumuturi sau economii deja constituite; c) consumul inferior venitului ce creează economiile pozitive; d) consumul care este egal cu venitul şi la care economisirea nu

poate avea loc.

2) Atunci când venitul creşte consumul şi economiile: a) vor creşte în proporţii diferite; b) vor creşte în aceiaşi proporţie; c) se vor diminua în proporţii diferite; d) se vor diminua în aceiaşi proporţie; e) vor creşte într-o proporţie mai mică decât creşterea venitului.

3) Reprezintă factori subiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de

consum: a) dorinţa oamenilor de a crea rezerve pentru situaţii

neprevăzute; b) nivelul şi dinamica salariului; c) dorinţa de a obţine dobânzi sau alte sporuri de valoare;

Macroeconomie    175 

Venitul si consumul

d) modificarea politicii fiscale; e) dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + c + e); C (a + b + c); D (a + d); E (a + d + e).

4) Într-o economie: - Consumul populaţiei = 750.000 mld. u.m. - Consumul public = 200.000 mld. u.m. - Investiţiile = 100.000 mld. u.m. - Exporturi = 90.000 mld. u.m. - Importuri = 105.000 mld. u.m.

Nivelul producţiei potenţiale este estimat la 1.000.000 mld. u.m.. Cu cât trebuie să se modifice nivelul cheltuielilor guvernamentale pentru a anula diferenţa între nivelul producţiei potenţiale şi nivelul de echilibru al venitului naţional?

a) să sporească cu 35.00 mld. u.m.; b) să sporească cu 25.000 mld. u.m.; c) să scadă cu 25.000 mld. u.m.; d) să scadă cu 35.000 mld. u.m.; e) să scadă cu 50.000 mld. u.m..

5) Înclinaţia medie spre consum:

a) se mai numeşte rata consumului; b) ne arată creşterea consumului la o creştere cu o unitate a

venitului; c) ne arată creşterea venitului la o creştere cu o unitate a

consumului; d) ne arată proporţia consumului în total venit.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c); B (a + c + e); C (a + b + d + e); D (a+ d).

6) Dacă venitul este nul iar consumul de bază este pozitiv înseamnă că: a) are loc un proces de economisire; b) are loc un proces de dezeconomisire; c) economisirea este negativă; d) economisirea este nulă; e) apar economii pozitive.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c); B (a + c + e); C (a + b + d + e); D (c + d + e).

7) Atunci când consumul este mai mare decât venitul diferenţa se acoperă

din: a) împrumuturi; b) venitul viitor;

Macroeconomie    176 

Venitul si consumul

c) economii deja constituite; d) înclinaţia marginală spre economii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + d); D (c + d).

8) Constituie factori subiectivi care determină mărimea heltuielilor de consum:

a) dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele acţiuni pe baza cărora urmează să realizeze în viitor proiecte de afaceri;

b) instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în timp;

c) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute;

d) constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea anumitor persoane;

e) senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei unei sume băneşti economisite.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d+e); B (a + b+c+d); C (a + b + d); D (c + d); E(a+b).

9) Printre factorii subiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum se numără:

a) dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor; b) manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în

diminuarea cheltuielilor de consum current; c) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii

neprevăzute; d) senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor

pe seama existenţei unei sume băneşti economisite; e) toate variantele sunt corecte.

10) Constituie factori obiectivi care influenţează mărimea cheltuielilor de consum:

a) nivelul şi dinamica salariului; b) modificările neprevăzute care afectează preţul

diferitelor elemente de capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală şi/sau accentuarea restricţiilor la unele resurse naturale;

c) modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de unele riscuri;

d) evoluţia ratei dobânzii;

Macroeconomie    177 

Venitul si consumul

e) modificarea politicii fiscale. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + b+c+d+e); C (a + b + d); D (c + d); E(a+b).

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 7.1 Rezolvare aplicaţia nr. 1

a)

Vd = C + S

C = 60 + 0,75 Vd

S = Vd – C

S = Vd – (60 + 0,75 Vd)

S = - 60 + 0,25 Vd

b) Condiţia de echilibru este determinată de egalitatea economiei planificate şi investiţiei planificate.

S = I

- 60 + 0,25 Vd = 80

0,25 Vd = 140

Vd = 25,0

140 = 560 u.m.

Rezolvare aplicaţia nr. 2

a) Condiţia de echilibru este dată de relaţia: V = C + I

V = C0 + c’ · V + I0

V – c’ · V = C0 + I0

V(1 – c’) = C0 + I0

'100

c

ICV

b)

500.12,0

300

8,01

200100

'100

c

ICV u.m.

Macroeconomie    178 

Venitul si consumul

V = 1.500 u.m. reprezintă nivelul de echilibru al venitului

Rezolvare aplicaţia nr. 3

C = 50 + 0,8 Vd

Când venitul disponibil este 500:

C = 50 + 0,8 · 500

C = 50 + 400 = 450 u.m.

Când venitul disponibil este 1.000 u.m.:

C = 50 + 0,8 · 1.000

C = 50 + 800 = 850 u.m.

Când venitul disponibil este 1.500 u.m.

C = 50 + 0,8 · 1.500

C = 50 + 1.200

C = 1.250 u.m.

b) Reprezentarea grafică a funcţiei consumului:

C

C

1.250

850

450

50

500 1.000 1.500 Vd

Figura 7.2. Funcţia de consum

Când Vd = 0 => C = 50

Macroeconomie    179 

Venitul si consumul

Macroeconomie   

Răspuns 7.2. Test grilă: 1. a; 2. a; 3. B(b+c+e); 4. d; 5. b; 6. A(b+c); 7. B(a+c); 8. B(a+b+c+d+e); 9. e; 10. B(a+b+c+d+e).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 7

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

180 

Investiţiile

Unitatea de învăţare Nr. 8 INVESTIŢIILE

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 8 8.1 Economiile şi investiţiile 8.2 Raportul dintre consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 8 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 8

Pagina

182 182 189

198 200

202

Macroeconomie    181 

Investiţiile

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 8Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 8 sunt:

Evidenţierea relaţiei dintre economii şi investiţii

Definirea investiţiilor in sens restrâns şi în sens larg

Evidenţierea factorilor care influentează mărimea investiţiei

Prezentarea şi explicarea indicatorilor economici pe care se fundamentează luarea unei decizii de investiţii

Sublinierea raportului dintre consum şi investiţii

Familiarizarea cu principiul multiplicatorului investiţiilor şi principiul acceleratorului

8.1 Economiile şi investiţiile Economisire Economii

Înclinaţia medie spre economii Înclinaţia marginală spre economii

In procesul repartiţiei venitului, se are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente cât şi a celor viitoare, adică o anumită proporţie între consum şi economii. Trebuie făcută distincţia între economisire şi economii:

- economisirea se realizează în decursul unei perioade de timp, reprezentând un flux;

- economiile reprezintă valoarea acumulată la sfârşitul unei perioade de timp, prezentându-se ca stoc.

Economiile (S), reprezintă surplusul de venit (V) peste cheltuielile de consum (C), adică S = V – C. Sumele economisite apar deci ca un reziduu, respectiv ca acea parte a venitului care nu este consumată, formând economiile nete. Ca parte componentă a venitului, proporţia dintre economiile nete şi venit, ca şi tendinţa acestora, se exprimă prin înclinaţiile spre economii, medie şi marginală. Înclinaţia medie spre economii (s) se defineşte prin raportul dintre suma economisită şi venit, şi mai este cunoscută sub numele de rata economisirilor:

100VS

s .

Înclinaţia marginală spre economii (s’) reflectă raportul dintre creşterea economiilor şi cea a venitului, reflectând cu cât sporesc economiile la o creştere cu o unitate a sporului de venituri, adică:

;VS

s

De regulă, modificarea relativă a economiilor (S), devansează modificarea

Macroeconomie    182 

Investiţiile

relativă a venitului (V), adică: S% > V% sau 100VV

100SS

00

.

Deoarece V = C + S, rezultă că înclinaţia marginală spre economii este un număr pozitiv dar subunitar. În condiţii normale acesta nu poate lua valori de 0 şi 1, deoarece suma înclinaţiei marginale spre consum şi a înclinaţiei marginale spre economii este egală cu 1.

c’ + s’ = 1; c’ = 1 –s’; s’ = 1 – c’.

Funcţia de economisire se deduce prin scăderea funcţiei de consum din funcţia venitului:

C = C0 + c’V, S = V – C şi S = V – (C0 + c’V) = (1 – c’)V – C0. Cum 1 – c’ = s’ S = - C0 + s’V.

Funcţia economisirii pune în evidenţă faptul că economiile sunt crescătoare în funcţie de nivelul venitului. Cum înclinaţia marginală spre economii este constantă, în mod evident înclinaţia medie spre economii este variabilă, urmând nivelul venitului. Această ipoteză presupune că nu se poate economisi decât pornindu-se de la un anumit nivel de venituri. Pentru un nivel de venit nul (V = 0) economiile vor fi negative. În aceste caz, dacă consumul este pozitiv, pentru un nivel de venit nul, va avea loc o “dezeconomie”, adică o economie negativă, prelevată din ceea ce se deţinea anterior şi care ar fi permis finanţarea consumului. Pentru un nivel al venitului V = C, nu se economiseşte. Acest nivel al venitului egal cu consumul, este “pragul economiei”. Economia nu devine pozitivă decât dincolo de un anumit nivel al venitului, numit “prag de ruptură”, prag dincolo de care colectivitatea încetează de a mai “dezeconomisi”. Economiile, odată realizate, pentru a nu rămâne o simplă tezaurizare, trebuie transformate într-un plasament, adică într-un capital adiţional la capitalul existent în societate, care să aducă, în viitor, un venit naţional sporit. Pe ansamblul economiei naţionale, datorită sistemului bancar-financiar care colectează şi plasează economiile băneşti, sporul de capital realizat prin investiţii este aproximativ egal cu excedentul de venit peste cheltuielile de consum, deci I = S. Această egalitate se explică prin aceea că cele două mărimi reprezintă pentru o colectivitate două faţete ale aceluiaşi proces. Economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului individual (S = V – C), în timp ce investiţiile reflectă comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual (I = V – C).

Macroeconomie    183 

Investiţiile

Investiţiile

Deci, economiile se transformă în investiţii, al căror rezultat se concretizează în mărirea dimensiunilor capitalului fix şi ale stocurilor de capital circulant. Investiţiile, în sens restrâns, reprezintă adaosul la capitalul agenţilor economici sau la patrimoniul personal, ca rezultat al cheltuirii (folosirii) economiilor obţinute într-o anumită perioadă la formarea brută a capitalului din economie. Investiţiile care măresc volumul capitalului fix şi pe cel al stocurilor materiale poartă numele de investiţii nete; ele contribuie la formarea netă a capitalului. Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea cu ajutorul căreia se înlocuieşte capitalul fix uzat, se obţine investiţia brută, respectiv formarea brută a capitalului. Contribuind la formarea brută a capitalului, investiţiile antrenează sporirea veniturilor, din care va decurge o nouă creştere atât a consumului cât şi a economiilor. În sens larg, investiţiile desemnează procesul de plasare a economiilor deţinute de persoane fizice şi juridice în vederea menţinerii şi creşterii stocului de capital din economie şi al stocului de bunuri, pentru achiziţionarea unor bunuri imobiliare (suprafeţe de teren şi locuinţe), precum şi pentru achiziţionarea de titluri de valoare. După destinaţia lor, investiţiile se împart în patru categorii:

a) investiţii pentru afaceri, care constau în cheltuielile pentru maşini, utilaje, instalaţii, fabrici, etc;

b) investiţii imobiliare, pentru terenuri-construcţii; c) investiţii în stocuri, respectiv în diferite mărfuri obţinute de firme şi

stocate în vederea vânzării; d) investiţii în titluri de valoare.

Noţiunea de investiţie este strâns legată de cea de economii. Ca mărime, cele două categorii pot fi identice, dar ca procese, ele se deosebesc fundamental. Economiile reprezintă procesul de constituire a resurselor băneşti necesare pentru reproducerea şi extinderea capitalului real al agenţilor economici. Investiţiile constau în procesul de cheltuire a economiilor pentru realizarea fizică a lucrărilor şi obiectivelor din economie, respectiv reprezintă procesul de materializare a economiilor în capitaluri reale sau tehnice. Investiţiile, ca premisă reală a expansiunii economice, sunt influenţate de mai mulţi factori: cererea de investiţii; randamentul viitor al bunurilor capital; fluctuaţiile profitului la investiţiile existente; politica statului în domeniul investiţiilor; starea generală a economiei naţionale, conjunctura economiei mondiale, etc.

a) cererea de investiţii depinde preponderent de mărimea ratei dobânzii. Pentru ca un proiect de investiţii să fie rentabil este necesar ca venitul obţinut să depăşească cheltuielile făcute pentru acesta. Întrucât rata dobânzii măsoară valoarea finanţării proiectelor de investiţii, sporirea acestei rate conduce la reducerea cantităţii de proiecte investiţionale profitabile. În acest fel, se reduce

Macroeconomie    184 

Investiţiile

cererea de bunuri investiţionale. De exemplu, o firmă poate să achiziţioneze un capital tehnic de 1 milion de dolari, care îi va aduce un venit net anual de 80.000 de dolari (adică 8% pe an). Acest proiect este rentabil numai dacă rata reală a dobânzii este mai mică de 8%.

Legătura dintre rata reală a dobânzii (r) şi investiţii (I) poate fi exprimată prin funcţia I = I(r), a cărei curbă este descrescătoare, în sensul că pe măsură ce creşte rata dobânzii va avea loc scăderea investiţiilor şi invers (fig. 5.2.).

I1 I2 I

r

r2

r1 I = I(r)

Rata reala a dobanzii

Volumul investitiilor

Figura nr. 8.1. Relaţia dintre investiţii şi rata dobânzii

b) costul de întrebuinţare. Utilizarea bunurilor de capital realizate prin

investiţie presupune anumite cheltuieli ocazionate de întreţinerea şi funcţionarea acestora, cheltuieli cu energia, combustibilul, salariile, etc. Între nivelul acestor cheltuieli şi volumul investiţiilor există o relaţie negativă.

c) progresul tehnic. Introducerea unor tehnologii moderne, descoperirea de

noi metode de producţie, de ridicare a calităţii bunurilor, de management, introducerea în fabricaţie de noi bunuri etc. determină o creştere a investiţiilor. Intre ritmul inovaţiilor şi investiţiilor, pe de o parte şi investiţii, pe de altă parte există o relaţie directă;

d) stocul bunurilor de capital. Stocul bunurilor de capital poate fi mai

mare sau mai mic în raport cu producţia cerută pe piaţă. În situaţia în care, în majoritatea industriilor, există capacităţi de producţie excedentare, investiţiile se vor reduce şi invers.

e) fluctuaţiile profitului la investiţiile existente influenţează imboldul

spre investiţii. Aceste oscilaţii sunt mai evidente în cazul întreprinderilor producătoare cu caracter sezonier, unde valoarea acţiunilor lor, deci şi mărimea profitului oscilează de la o perioadă la alta.

f) politica statului în domeniul investiţiilor. Accentuarea investiţiilor în

domeniul public antrenează creşterea cererii de bunuri investiţionale, în timp ce

Macroeconomie    185 

Investiţiile

diminuarea lor are drept efect reducerea acestei cereri. g) conjunctura economiei mondiale. În funcţie de variaţia fazelor

ciclurilor economice, favorizează sau nu înclinaţia spre investiţii. Dacă pe piaţa mondială se manifestă o tendinţă de stagnare a cererii de bunuri economice, întreprinzătorii naţionali nu mai sunt interesaţi de a investi şi invers.

Ansamblul acestor factori care influenţează procesul investiţional, acţionează în strânsă interdependenţă, se intercondiţionează. În general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii este mai puţin stabilă decât cea a cheltuielilor pentru consum, deoarece este mai uşor să se amâne cumpărarea de bunuri capital decât să se amâne cumpărările de bunuri de consum. Când se produce un declin în mărimea cheltuielilor de investiţii, cererea de împrumuturi se reduce, ceea ce determină şi scăderea ratei dobânzii. Dar, diminuarea ratei dobânzii stimulează investiţiile, astfel că proiectele de investiţii amânate se reiau, investiţiile încep să crească. Luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se fundamentează pe studii privind oportunitatea financiară, care presupun determinarea unor indicatori economici, cum sunt: rata rentabilităţii investiţiilor, rata rentabilităţii minime a investiţiilor, perioada de rambursare sau recuperare a investiţiei. Rata rentabilităţii investiţiei se determină pe baza principiului dobânzii compuse, potrivit căreia o anumită sumă de bani disponibilă la un moment dat (S0), plasată cu dobânda compusă exprimată într-o anumită rată (r), va deveni, după o perioadă de timp, o sumă mai mare (Sn), adică:

Sn = S0 (1+r)n

Rata rentabilităţii minime exprimă pragul minim stabilit, de regulă, la un nivel mai ridicat, peste care întreprinzătorul se aşteaptă să fie depăşit de rata profitului ce va fi obţinută, motivându-se astfel investiţia. Perioada de rambursare reprezintă durata (în ani) în care costul iniţial al investiţiei va fi rambursat întreprinzătorului investitor, acesta acceptând durata cea mai scurtă de rambursare. Se determină raportând volumul investiţiei (I) la profitul anual aferent investiţiei (Pa):

;PI

Ta

r

Tr – termenul de recuperare al investiţiei în număr de ani.

Macroeconomie    186 

Investiţiile

Test de autoevaluare 8.1. 1) În situaţia când înclinaţia marginală spre consum este 0,75, creşterea

investiţiilor pentru a asigura o sporire a venitului este cu 200 mld. u.m. va fi: a) 20 mld. u.m.; b) 50 mld. u.m.; c) 25 mld. u.m.; d) 25 mld. u.m.; e) 125 mld u.m..

2) La o funcţie a consumului egală cu C = 100 + 0,8 Vd, funcţia de economisire va fi egală cu:

a) 0,2 Vd + 100; b) 0,2 Vd – 80; c) 0,2 Vd – 100; d) 100 + 0,3 Vd; e) 80 – 0,25 Vd.

3) Investiţia brută:

a) este mai mică decât investiţia netă; b) este mai mare decât investiţia netă; c) este egală cu investiţia netă; d) nu se poate aprecia.

4) Decizia de a investi are la bază efectuarea unor calcule economice ce constau în

calcularea şi analizarea unor indicatori economici, şi anume: a) raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a

dobânzii; b) raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează a fi

obţinut din investiţie şi costul investiţiei; c) raportul dintre investiţia brută şi investiţia netă; d) raportul dintre investiţiile de înlocuire şi cele pentru

dezvoltare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d).

5) Reprezintă mobiluri psihologice ale economisirii:

a) dorinţa de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute; b) zgârcenia; c) prudenţa; d) spiritul de afaceri; e) modificarea politicii fiscale.

Alegeţi răspunsul corect;

Macroeconomie    187 

Investiţiile

A (a + d + e); B (a + c + e); C (a + b + d + e); D (b + c); E (a + b + c + d).

6) Constituie factori care influenţează investiţiile (ca premisă reală a expansiunii economice):

a) cererea de investiţii; b) starea generală a economiei naţionale; c) randamentul viitor al bunurilor capital; d) fluctuaţiile profitului la investiţiile existente; e) politica statului în domeniul investiţiilor. 

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e).

7) Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea cu ajutorul căreia se înlocuieşte capitalul fix uzat, se obţine:

a) investiţia brută; b) investiia de înlocuire; c) capitalul fix consumat; d) rata rentabilităţii investiţiei.

8) Luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se

fundamentează pe studii privind oportunitatea financiară a investiţiei ceea ce presupune determinarea unor indicatori economici, cum sunt:

a) rata rentabilităţii investiţiilor; b) rata rentabilităţii minime a investiţiilor; c) volumul investiţiilor; d) perioada de rambursare sau recuperare a investiţiei; e) valoarea investiţiilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e); E(a+d).

9) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate: a) în general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii este mai

puţin stabilă decât cea a cheltuielilor pentru consum; b) perioada de rambursare a investiţiei reprezintă durata (în

ani) în care costul iniţial al investiţiei va fi rambursat întreprinzătorului investitor;

c) luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se fundamentează pe studii privind oportunitatea financiară a investiţiei;

d) înclinaţia marginală spre economii (s’) reprezintă raportul dintre creşterea economiilor şi cea a venitului;

e) înclinaţia marginală spre economii (s’) reprezintă raportul dintre economii şi venit.

Alegeţi răspunsul corect:

Macroeconomie    188 

Investiţiile

Macroeconomie    189 

A (a + b + c+d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e); E(a+d).

10) După destinaţia lor, investiţiile se împart în: a) investiţii pentru afaceri; b) investiţii imobiliare, pentru terenuri-construcţii; c) investiţii în stocuri, respectiv în diferite mărfuri obţinute de

firme şi stocate în vederea vânzării; d) investiţii în titluri de valoare; e) investiţii brute.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d); E(a+d). Răspunsul la test se găseşte la pagina 200.

8.2 Raportul dintre consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul Multiplicatorul investiţiilor

Principiul multiplicatorului. Decizia de a face investiţii influenţează producţia şi ocuparea, deci şi veniturile, şi prin acestea consumul şi investiţia. Acestea din urmă asigură o creştere mai mare a venitului. La rândul său, un venit mai mare va însemna o premisă a sporirii consumului şi economiilor, ş.a.m.d. Dependenţa sporului de venit de sporul de investiţii este exprimată de principiul multiplicatorului, care evidenţiază de câte ori se cuprinde sporul de investiţii (I) în sporul de venituri (V), respectiv de câte ori sporeşte venitul în raport de sporul cu o unitate a investiţiilor, adică:

,IV

K

de unde V = K I, în care K>1

Valoarea multiplicatorului este strâns legată de înclinaţia spre consum. El este ridicat sau scăzut după cum înclinaţia spre consum înregistrează creşteri sau diminuări. Această dependenţă poate fi evidenţiată, înlocuind în relaţia multiplicatorului pe I = V - C şi împărţind raportul prin V.

Vom obţine: V:CV

K

V şi rezultă ;

VC

1

1K

cum

VC

reprezintă

înclinaţia marginală spre consum (c’), obţinem: c1

1K

, de unde rezultă că

multiplicatorul este direct proporţional cu înclinaţia marginală spre consum. Cum

1-c’ = s’, obţinem: s1

K

. În consecinţă, multiplicatorul se află în raport invers

proporţional cu înclinaţia marginală spre economii.

Investiţiile

Astfel, valoarea multiplicatorului investiţiilor este cu atât mai mare cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai ridicată sau cu cât înclinaţia marginală spre economisire este mai scăzută. Pentru a înţelege mai bine sensul multiplicatorului investiţiei, vom porni de la un exemplu simplu. Să presupunem că o persoană mobilizează factorii de producţie neutilizaţi, pentru a construi un garaj în valoare de 1000 dolari. Această investiţie va avea drept rezultat, pe lângă investiţia iniţială, şi o expansiune secundară a producţiei naţionale şi a venitului naţional. Producătorii de materiale de construcţii vor obţine un venit suplimentar de 1000$. Dacă înclinaţia marginală de a consuma a acestora este de 3/4 (respectiv 0,75), atunci ei vor cheltui 750 $ în noi bunuri de consum şi vor economisi 1000 (1 – 0,75) = 250$. Producătorii de bunuri de consum vor primi la rândul lor un venit suplimentar de 750$. Dacă înclinaţia lor marginală spre economie este tot de 3/4 , atunci ei vor cheltui suplimentar, la rândul lor, suma de 562,5$, adică, 3/4 din 750$ sau 3/4 din 3/4 din 1000$ (sau 1000 0,752 ). Restul de 187,5$ îl vor economisi. În felul acesta, cheltuiala iniţială de investiţii de 1000$, declanşează în lanţ, o serie de cheltuieli secundare de consum. Dar, acest lanţ se subţiază şi adunarea tuturor cheltuielilor, iniţiale şi derivate, dă o sumă finită. Dacă vom face apel la calculul aritmetic simplu, sau la formula progresiei geometrice infinite: 1 + r + r2 + r3 +…..+ rn = 1/1-r, pentru r<1, obţinem următoarele rezultat ipotetice:

Economii Cheltuieli Venit

- 1000 - 1000(1-0,75) = 250 10000,75 = 750 1000 = 10001

1000(1-0,75)0,75 = 187,5 10000,752 = 562,5 750 = 10000,75 1000(1-0,75)0,752 = 140,6 10000,753 = 421,9 562,5 = 10000,752 …………………………... ………………………... ………………………….

1000(1-0,75) 0,75n = 10000,75n+1 = 10000,75n = 1000 3000 4000

Datele prezentate relevă că venitul suplimentar generat de o investiţie adiţională de 1000$ este egală cu suma seriei infinite:

1000 + 10000,75 + 10000,752 + …. + 10000,75n =

Macroeconomie    190 

Investiţiile

Principiul acceleratorului

= 1000 (1 + 0,75 + 0,752 + …..0,75n) = 1000/1-0,75=

= 1000/0,25 = 4000= ,100025,01

sau, generalizând, rezultă că multiplicatorul ;s1

c11

K

Se observă deci că, pentru o înclinaţie marginală spre consum de 3/4, multiplicatorul este 4, compus dintr-o unitate din investiţia iniţială, plus 3 unităţi adiţionale din cheltuielile secundare de consum. Principiul acceleratorului. În procesul luării deciziei cu privire la împărţirea veniturilor între cheltuieli de consum şi economii (investiţii) se ia în consideraţie şi principiul acceleratorului, abordat pentru prima dată de A. Aftalion, într-o lucrare despre crizele economice. După el, creşterea cererii de bunuri de consum începe prin a provoca o creştere mai mult decât proporţională a producţiei de bunuri capital: cantitatea suplimentară de bunuri de consum cerute, nu se produce decât după aceasta şi, câteodată în cantităţi excesive. Dacă toate capacităţile de producţie sunt utilizate iar cererea de consum sporeşte, firmele sunt tentate să mărească producţia pentru a veni în întâmpinarea consumatorilor, a cererii lor solvabile. Apare deci o cerere suplimentară de investiţii, ştiut fiind că sporirea capacităţii de producţie nu este posibilă fără investiţii. Dar modificările survenite în cererea de bunuri şi servicii tind să determine variaţii mai accentuate ale cererii de bunuri de capital (investiţii) care le creează. Noile resurse investiţionale atrase, poartă numele de investiţii induse, a căror mărime depinde de modificarea venitului naţional şi de un coeficient (a), care arată măsura în care investiţia indusă este influenţată de modificarea venitului naţional. În consecinţă, principiul acceleratorului se exprimă într-o formă simplificată prin relaţia:

It = a V, cu “a” pozitiv şi subunitar,

de unde: V

Ia t

,

în care : a – coeficientul acceleratorului; It – investiţiile nete în anul t; V – variaţia venitului în anul t faţă de anul t-1;

Dacă luăm în calcul şi investiţia de înlocuire a capitalului fix uzat, pe seama amortizării, atunci principiul acceleratorului se exprimă prin relaţia It = a V + b, în care b este investiţia de înlocuire sau de reamplasare făcută pe seama amortizării. Deoarece o modificare (sporire) relativ modestă a venitului naţional şi a consumului vor genera o creştere procentuală mai mare a investiţiilor, coeficientul

Macroeconomie    191 

Investiţiile

“a” poartă numele de accelerator. Intensitatea şi sensul efectului accelerator al venitului şi consumului asupra investiţiilor sunt:

a) investiţiile vor spori atunci când sporul venitului naţional creşte de la o perioadă la alta (Vt+1 > Vt);

b) investiţiile vor rămâne la acelaşi nivel dacă sporul venitului naţional nu se modifică faţă de perioada anterioară (Vt+1 = Vt );

c) investiţiile se vor reduce dacă ritmul de creştere a venitului naţional este mai mic decât în anul precedent (Vt+1 < Vt );

d) dacă venitul naţional rămâne la nivelul celui din anul anterior (creştere zero), atunci se fac doar investiţii de înlocuire (din amortizare);

e) dacă se reduce venitul naţional (creşterea negativă), cererea de investiţii se reduce sub nivelul celor de înlocuire.

Se poate spune că o sporire iniţială a cererii de consum va avea ca rezultat o creştere procentual mult mai mare a cererii de investiţii. Dar, pe măsură ce sporul cererii de consum începe să se reducă, nivelul cererii de investiţii va scădea. Chiar şi o reducere uşoară a cererii de consum poate reduce investiţiile la zero. Intensitatea şi sensul efectului accelerator al venitului şi consumului asupra investiţiilor au fost astfel exemplificate de P.A. Samuelson în lucrarea Economics. Să presupunem că o întreprindere textilă are un echipament industrial, care este menţinut în mod constant la de 2 ori cifra anuală de afaceri. Presupunem că cifra de afaceri s-a stabilizat pentru un anumit timp la 30 milioane dolari, iar balanţa sa va arăta 60 milioane de dolari în bunuri de capital, care constau în 20 de maşini de vechime diferită, din care una ajunge să fie uzată şi înlocuită anual. Întrucât înlocuirile compensează exact amortismentul, întreprinderea nu realizează nici un fel de economie şi nici o investiţie netă. Investiţia netă corespunde unei înlocuiri anuale de 3 milioane dolari care reprezintă contravaloarea unei maşini. Putem presupune că celelalte 27 milioane din cifra de afaceri sunt salarii şi dividende. Aceste aspecte sunt reflectate de prima fază a tabelului următor:

- în mulioane $ - Timpul Vânzările

anuale Stocul de capital

Investiţia netă (IN)

Investiţia brută (IN + reânlocuire)

Prima fază Primul an Al doilea an Al treilea an

30 30 30

20/60 20/60 20/60

0 0 0

o maşină a 3$ = 3$ o maşină a 3$ = 3$ o maşină a 3$ = 3$

A doua fază Al patrulea an Al cincilea an Al şaselea an

45 60 75

30/90 40/120 50/150

10/30 10/30 10/30

(10 + 1) maşini a 3$ = 33$(10 + 1) maşini a 3$ = 33$(10 + 1) maşini a 3$ = 33$

A treia fază Al şaptelea an

75

50/150

0

o maşină a 3$ = 3$

Macroeconomie    192 

Investiţiile

A patra fază Al optulea an

73,5

49/147

0

-o maşină a 3$ = -3$

Considerăm că în al patrulea an vânzările întreprinderii au crescut cu 50%, trecând de la 30 la 45 milioane $. Pentru a menţine raportul de 2 între capital şi producţie, numărul de maşini trebuie să crească cu 50% adică de la 20 la 30. În acest an, în care a avut loc expansiunea vor trebuie achiziţionate 11 maşini, din care una va înlocui maşina uzată, iar 10 se vor adăuga la cele 20 existente. Se observă, deci, că vânzările de textile au crescut cu 50%. Se naşte întrebarea: dar producţia de maşini textile cu cât a crescut? Răspunsul este: cu 1000% (1 maşină se produce pentru înlocuire, iar 10 se produc în plus pentru a se adăuga la cele existente). Principiul acceleratorului datorează numele său acestui efect multiplicat asupra nivelului investiţiilor pe care îl provoacă o variaţie a consumului. Dacă vânzările urmează să crească la 15 milioane dolari atât în al cincilea an cât şi în al şaselea an, vom continua să avem nevoie de 11 maşini noi (10+1) pentru fiecare an. Până în prezent principiul acceleratorului nu a creat nici un fel de dificultăţi. Dimpotrivă, el se traduce printr-o sporire impresionantă a cheltuielilor de investiţii incitate de o creştere moderată a vânzărilor la consumatorii de textile. După principiul acceleratorului, pentru ca investiţia actuală să se menţină stabilă, vânzările trebuie să continue cu aceeaşi viteză, cu acelaşi ritm. Dacă consumul nu mai înregistrează un ritm de creştere destul de rapid sau dacă se va stabiliza la un anumit nivel, de exemplu în al şaptelea an la 75 milioane dolari, atunci investiţia netă va cădea brusc la zero, iar investiţia brută va scădea la o maşină. In al optulea an, datorită scăderii cifrei de afaceri la 73,5 milioane dolari, cererea de investiţii se reduce sub nivelul celor de înlocuire. Samuelson consideră principiul acceleratorului ca un puternic factor de instabilitate economică. Dacă vânzările întreprinderilor cresc şi apoi scad, principiul acceleratorului poate amplifica fluctuaţiile lor. El provoacă investiţii nete în perioadele de avânt, dar incită la dezinvestiţii nete, de mărimi analoge, în perioadele de criză. In realitate, efectul acceleratorului nu va fi atât de amplu cum se pare. In acelaşi timp, mărimea acestuia va fi dificil de anticipat cel puţin din următoarele considerente:

a) multe firme au capacităţi neutilizate sau păstrează stocuri de mărfuri, ceea ce le permite satisfacerea cererii suplimentare fără să facă investiţii;

b) hotărârea de a investi depinde de anticipările firmelor privind creşterea viitoare a cererii de consum;

c) întreprinderile îşi programează investiţiile cu mult timp înainte de a începe

Macroeconomie    193 

Investiţiile

producţia şi nu sunt suficient de abile de a face ajustări pe termen scurt; d) producătorii de bunuri investiţionale nu reuşesc, în toate cazurile, să ofere

aceste bunuri pe termen scurt; e) maşinile uzate scriptic, a căror valoare a fost recuperată prin amortizare,

pot fi utilizate în continuare, dacă nu sunt uzate complet sub aspect fizic.

Interacţiunea multiplicatorului si acceleratorului. In conformitate cu principiul de accelerare, se consideră că sporurile de venituri generează o cerere nouă de bunuri de consum iar întreprinderile care beneficiază de această cerere adiţională sunt impulsionate să-şi dezvolte capacităţile de producţie, adică să efectueze noi investiţii. Dat fiind faptul că acceleratorul reflectă relaţia existentă între investiţii (I) şi variaţia venitului (V), expresia originală a acestuia este:

I = a V

Din acest principiu al acceleratorului se desprinde concluzia conform căreia capitalul de care are nevoie societatea depinde, în principal, de nevoile producţiei. Adăugările la stocul de capital vor creşte când venitul creşte. Aşa cum am văzut, o perioadă de prosperitate poate lua sfârşit nu pentru că producţia a scăzut, ci pentru că s-a stabilit la un nivel ridicat sau pentru că va continua să crească, dar într-un ritm mai lent. Cum deja s-a semnalat, funcţionarea acceleratorului tinde să amplifice procesul de multiplicare şi, prin urmare, face mai intense fluctuaţiile economice. Variaţiile nivelului producţiei în ramurile producătoare de bunuri de capital, influenţează asupra venitului şi a cheltuielilor indivizilor, ce vor produce noi schimbări, “multiplicate” în cheltuieli. Acest gen de procese pot determina un ciclu vicios în care principiul de accelerare şi multiplicare se intercondiţionează dând naştere la o spirală cumulativă inflaţionistă sau deflaţionistă. Deci, incidenţa asupra consumului, a unei modificări a venitului, se poate exprima în maniera următoare:

;Cc1

VsauVcC

Dacă substituim valoarea variaţiei producţiei (V) din expresia originară a acceleratorului cu expresia sa anterioară, rezultă:

Cca

I

.

Această expresie arată că investiţia “indusă” este proporţională cu variaţia consumului.

Macroeconomie    194 

Investiţiile

Test de autoevaluare 8.2. 1) Care din următoarele relaţii sunt adevărate?

a) V = C – S; b) c’ + s’ = 1;

c) K = '

1

c;

d) C = V + S. 2) Dacă funcţia consumului este: C = 100 + 0,75 Vd iar funcţia economiilor S =

0,25 Vd – 100, multiplicatorul investiţiilor este: a) 5;

b) 3

4;

c) 4;

d) 4

3;

e) 2. 3) Care din relaţiile următoare nu sunt adevărate:

a) C = V + S;

b) '

1

sK ;

c) c’ + s’ = 1;

d) '1

1

cK

;

e) C

Ia

.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + c + d + e); C (c + d + e); D (a + e); E (d + e).

4) Atunci când multiplicatorul investiţiilor este 5 iar investiţiile cresc cu o unitate:

a) consumul creşte cu 4 unităţi; b) consumul creşte cu o unitate; c) consumul creşte cu trei unităţi; d) economiile cresc cu două unităţi; e) nu se poate aprecia.

5) Cu cât înclinaţia marginală spre consum va fi mai mare, cu atât multiplicatorul

investiţiilor va fi: a) mai mic; b) constant; c) mai mare;

Macroeconomie    195 

Investiţiile

d) nu se poate aprecia.

6) Corelaţia dintre investiţii şi modificarea producţiei, respectiv a venitului se poate exprima cu ajutorul:

a) coeficientul capitalului; b) multiplicatorul de cheltuială publică; c) acceleratorului; d) multiplicatorului fiscal.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + c); D (b + d).

Aplicaţia nr. 1

Funcţia macroeconomică de consum este:

C = 6.000 + 0,8Y iar investiţia autonomă I0 = 5.000. Factorii exogeni modifică funcţia macroeconomică de consum astfel încât C = 5.000 + 0,8 Y iar I0 = 6.500

Se cere: a) Determinaţi modificarea venitului naţional de echilibru în aceste

condiţii; b) Cu cât ar trebui să se modifice investiţia autonomă astfel încât venitul

naţional să fi rămas neschimbat.

Aplicaţia nr. 2

O întreprindere producătoare de automobile deţine un echipament industrial a cărui valoare este menţinută la de 3 ori cifra de afaceri anuală. Iniţial echipamentul industrial este format din 10 linii de producţie complete, iar CA este de 20 mil. u.m. În fiecare an o linie de producţie este înlocuită cu una nouă.

Să se completeze tabelul următor.

Timp Cifra de afaceri (mil. u.m.)

Stoc de capital (fizic/valoric)

Investiţia netă Investiţia brută

I 20 10/60 0 1 linie · 6 mil. = 6 mil. u.m.

II creşte cu 50%

III rămâne constantă

IV scade cu 20% faţă de III

Macroeconomie    196 

Investiţiile

Răspunsul la test şi rezolvările la aplicaţii se găsesc la pagina 201.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 8. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 8

Subiecte teoretice: 1. Economiile şi investiţiile

2. Principiul multiplicatorului investiţiilor

Macroeconomie    197 

Investiţiile

Test grilă: 1) Atunci când multiplicatorul investiţiilor este 5 iar investiţiile cresc cu o unitate:

a) consumul creşte cu 4 unităţi; b) consumul creşte cu o unitate; c) consumul creşte cu trei unităţi; d) economiile cresc cu două unităţi; e) nu se poate aprecia.

2) Cu cât înclinaţia marginală spre consum va fi mai mare, cu atât multiplicatorul

investiţiilor va fi: a) mai mic; b) constant; c) mai mare; d) nu se poate aprecia.

3) Corelaţia dintre investiţii şi modificarea producţiei, respectiv a venitului se poate

exprima cu ajutorul: a) coeficientul capitalului; b) multiplicatorul de cheltuială publică; c) acceleratorului; d) multiplicatorului fiscal. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + c); D (b + d). 4) Decizia de a investi are la bază efectuarea unor calcule economice ce constau în

calcularea şi analizarea unor indicatori economici, şi anume: a) raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a

dobânzii; b) raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează a fi

obţinut din investiţie şi costul investiţiei;

Macroeconomie    198 

Investiţiile

c) raportul dintre investiţia brută şi investiţia netă; d) raportul dintre investiţiile de înlocuire şi cele pentru

dezvoltare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d).

5) Reprezintă mobiluri psihologice ale economisirii:

a) dorinţa de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute; b) zgârcenia; c) prudenţa; d) spiritul de afaceri; e) modificarea politicii fiscale.

Alegeţi răspunsul corect; A (a + d + e); B (a + c + e); C (a + b + d + e); D (b + c); E (a + b + c + d). 6) Constituie factori care influenţează investiţiile (ca premisă reală a expansiunii

economice): a) cererea de investiţii; b) starea generală a economiei naţionale; c) randamentul viitor al bunurilor capital; d) fluctuaţiile profitului la investiţiile existente; e) politica statului în domeniul investiţiilor. 

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e). 7) Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea cu ajutorul căreia se înlocuieşte

capitalul fix uzat, se obţine: a) investiţia brută; b) investiia de înlocuire; c) capitalul fix consumat; d) rata rentabilităţii investiţiei.

8) Luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se fundamentează pe

studii privind oportunitatea financiară a investiţiei ceea ce presupune determinarea unor indicatori economici, cum sunt:

a) rata rentabilităţii investiţiilor; b) rata rentabilităţii minime a investiţiilor; c) volumul investiţiilor; d) perioada de rambursare sau recuperare a investiţiei; e) valoarea investiţiilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e); E(a+d).

Macroeconomie    199 

Investiţiile

9) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate: a) în general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii este mai

puţin stabilă decât cea a cheltuielilor pentru consum; b) perioada de rambursare a investiţiei reprezintă durata (în ani)

în care costul iniţial al investiţiei va fi rambursat întreprinzătorului investitor;

c) luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se fundamentează pe studii privind oportunitatea financiară a investiţiei;

d) înclinaţia marginală spre economii (s’) reprezintă raportul dintre creşterea economiilor şi cea a venitului;

e) înclinaţia marginală spre economii (s’) reprezintă raportul dintre economii şi venit.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c+d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d+e); E(a+d). 10) După destinaţia lor, investiţiile se împart în:

a) investiţii pentru afaceri; b) investiţii imobiliare, pentru terenuri-construcţii; c) investiţii în stocuri, respectiv în diferite mărfuri obţinute de

firme şi stocate în vederea vânzării; d) investiţii în titluri de valoare; e) investiţii brute.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + d); C (a + b); D (a + b + c + d); E(a+d).

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 8.1 Test grilă:

1. b; 2. c; 3. b; 4. C(a+b); 5. E(a+b+c+d); 6. D(a+b+c+d+e); 7. a; 8. A(a+b+d); 9. A(a+b+c+d); 10. D(a+b+c+d).

Macroeconomie    200 

Investiţiile

Răspuns 8.2 Test grilă:

1. b; 2. c; 3. D(a+e); 4. a; 5. c; 6. C(a+c).

Rezolvare aplicaţia nr.1:

a) Atunci când

ICY

II

YcCC

0

0 '

)('1

1*' 000 IC

cVVcCV

Modificarea venitului naţional de echilibru la variaţii în nivelul consumului autonom şi a investiţiei autonome este:

)('1

100 IC

cV

500.25005)500.1000.1(8,01

1

V u.m.

000.55)000.5000.6(8,01

1*1

V

500.57)500.6000.5(8,01

12

V

500.2000.55500.57** 12 VV u.m. b)

)(8,01

100 ICV

)(5 00 ICV

Pentru ca venitul naţional de echilibru să rămână neschimbat, variaţia investiţiei autonome trebuie să fie de aceiaşi mărime dar în sens invers cu variaţia consumului autonom.

Deoarece, 000.1000.6000.50 C

investiţia autonomă va trebui să se majoreze cu 1.000.

Macroeconomie    201 

Investiţiile

Macroeconomie   

Rezolvare aplicaţia nr.2:

1

tt

t

VV

Ia

Timp CA Stoc K IN IB = IN + I

reînlocuire I 20 10/60 0 1 linie × 6 mil. =

6 mil. II 30 15/90 5 6 × 6 mil. = 36

mil. III 30 15/90 0 1 × 6 mil. = 6 mil. IV 24 12/72 0 - 3 × 6 mil. = - 18

mil. Bibliografie unitate de învăţare nr. 8

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

202 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

Unitatea de învăţare Nr. 9 CONTABILITATEA NATIONALĂ ŞI INDICATORII DE REZULTATE MACROECONOMICE

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 9 9.1 Contabilitatea naţională şi sistemul conturilor naţionale 9.2 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatori macroeconomici sintetici Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 9 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 9

Pagina

204 204 208

215 219

220

Macroeconomie    203 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 9 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 9 sunt:

Prezentarea contabilitaţii nationale ca principal sistem de evidenţa şi analiză macroeconomică utilizat în stistica internatională

Familiarizarea cu sistemul contabilitaţii nationale

Evidenţierea structurii celor nouă conturi nationale

Sublinierea modului de măsurare a rezultatelor macroeconomice

Prezentarea şi explicarea indicatorilor macroeconomici sintetici calculaţi în Sistemul Conturilor Naţionale

9.1 Contabilitatea naţională şi sistemul conturilor naţionale Contabilitea naţională

Abordarea macroeconomică presupune determinarea unor mărimi care să permită obţinerea unei viziuni globale a economiei, a rezultatelor din economia naţională în ansamblul său. Aceasta se efectuează, în special, prin contabilitatea naţională. În prezent contabilitatea naţională reprezintă principalul sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizat în statistica internaţională, de majoritatea ţărilor lumii, mai ales cele cu economie de piaţă. Contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici. Ea prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul informaţiilor privind activitatea economică a unei naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării. Pentru a da o imagine clară a economiei naţionale, ea trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele economice, obţinând în acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi prezentate în tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei naţionale. Cu ajutorul lor se poate evalua rata de creştere economică, se pot urmări în timp perioadele de expansiune sau recesiune, de inflaţie sau de stabilitate a preţurilor, se realizează comparaţii ale structurilor şi evoluţiei economiilor diferitelor ţări. Informaţiile furnizate de contabilitatea naţională stau la baza calculării principalilor indicatori macroeconomici, ce reprezintă instrumente de cunoaştere şi analiză a economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare, precum şi pentru efectuarea de comparaţii internaţionale, în vederea aprecierii locului ţării respective în economia mondială. Fluxurile materiale, de venituri sau financiare, precum şi stocurile de bunuri şi valori financiare grupate pe subiecţi economici, pe categorii de bunuri, servicii, venituri şi cheltuieli, sunt prezentate într-un tablou economic de ansamblu. Acesta este format din conturi, elaborate pe principiul contabil al dublei înregistrări. Fiecare cont înregistrează, pe de o parte, resursele, iar pe de altă parte, utilizarea lor.

Macroeconomie    204 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

Conturi naţionale

Sistemul contabilităţii naţionale cuprinde 9 conturi macroeconomice. Fiecare operaţiune economică înscrisă în conturile sintetice şi analitice se înregistrează de două ori – în debit şi în credit. Structura celor 9 conturi naţionale este următoarea:

1. Contul sintetic de bunuri (Contul 0) se elaborează numai pentru întreaga economie şi arată provenienţa bunurilor economice şi utilizarea lor;

2. Contul 1 – Producţie – se elaborează la nivelul fiecărui sector instituţional (categorie de agenţi economici) şi pe ansamblul economiei. Prin el se sintetizează tranzacţiile ce caracterizează activitatea de producţie a tuturor agenţilor economici interni şi reflectă legătura între producţia de bunuri şi servicii şi consumul intermediar necesar pentru a obţine această producţie. Soldul său este valoarea adăugată brută, ce măsoară contribuţia fiecărui sector instituţional la crearea PIB;

3. Contul 2 – Crearea veniturilor – arată pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie, formarea venitului din activităţi economice şi din patrimoniu;

4. Contul 3 – Repartiţia veniturilor – reflectă repartiţia primară a valorii adăugate, respectiv, distribuirea veniturilor generate de procesul de producţie. Sintetizează pe lângă veniturile factorilor, create în interiorul ţării, şi pe cele primite, respectiv plătite străinătăţii, realizând trecerea de la calculul după conceptul de ”intern” la calculul după conceptul de ”naţional”;

5. Contul 4 – Redistribuirea veniturilor – descrie repartiţia secundară a venitului şi realizează trecerea de la venitul naţional la venitul disponibil, care se realizează prin intermediul soldului transferurilor curente în raport cu străinătatea, prin impozite directe, prin contribuţii la asigurări sociale etc.

6. Contul 5 – Utilizarea venitului – este axat pe funcţia de consum şi arată modul în care fiecare sector instituţional îşi repartizează venitul disponibil între consum final (privat şi public) şi economisire;

7. Contul 6 – Modificarea patrimoniului (acumulare) – sintetizează, pe de o parte, economiile brute şi transferurile de patrimoniu din străinătate, iar pe de altă parte, componentele în care s-au concretizat aceste surse şi soldul finanţării;

8. Contul 7 – Finanţarea – evidenţiază, pe ansamblul ţării, modificările intervenite în nivelul şi structura creanţelor, atât global cât şi pe componente;

9. Contul 8 – Străinătatea (Restul lumii) – în care se reflectă toate tranzacţiile agenţilor economici interni cu străinătatea, respectiv veniturile provenite din străinătate şi plăţile către străinătate.

Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile factorilor de producţie (când nu se includ impozitele indirecte) şi la preţurile pieţei (când includ impozitele indirecte).

Macroeconomie    205 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

Impozite indirecte

Subventii de exploatare Impozite indirecte nete

Preţurile pieţei sunt deci, mai mari decât preţurile factorilor de productie. Impozitele indirecte cuprind: impozite pe vânzări, accize, TVA, impozitul pe proprietate, impozitul pe licenţe, taxe vamale etc. Pentru firme aceste impozite sunt costuri care se adaugă la preţul de vânzare, mărindu-l. In acelaşi timp, ele sunt fluxuri de venituri bugetare. Subvenţiile de exploatare, sunt alocatii de la bugetul de stat fără echivalent pentru firmele private, în vederea stimulării producţiei sau menţinerii preţurilor de consum. Prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin impozitele indirecte nete: Iin = Ii – Ssx. 

Test de autoevaluare 9.1. 1) Precizaţi care din elementele de mai jos reprezintă conturi macroeconomice din

sistemul conturilor naţionale: a) acumularea (modificarea) patrimoniului; b) circulaţia; c) crearea veniturilor; d) producţia; e) consumul; f) redistribuirea veniturilor; g) repartiţia; h) străinătatea (restul lumii); i) familiile (menajele, gospodăriile familiale).

Alegeti raspunsul corect: A (b+d+e); B (h+i); C (a+c+d+f+g+h); D (a+c+d+f+h). 2) Impozitele indirecte reprezintă:

a) fluxuri de venituri bugetare; b) alocaţii de la bugetul de stat fără echivalent pentru firmele private pentru a

stimula producţia sau a menţine preţurile de consum; c) impozitele plătite pe cifra de afaceri (valoarea vânzărilor), pe valoarea

adăugată, pe valoarea activelor, pe proprietate sau pe valoarea unor produse (ţigări, băuturi etc.) şi care intră în componenţa preţului pieţei, fiind suportate de cumpărători;

d) impozitele plătite asupra veniturilor (salarii, dobânzi, dividende, chirii, profit etc.) şi care intră în costul de producţie.

b – subvenţie de stat d – impozitele directe

Alegeti raspunsul corect: A (b); B (a+d); C (a+c); D (c).

Macroeconomie    206 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

3) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate?

a) preţurile pieţei sunt mai mari decât preţurile factorilor de productie; b) prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin

impozitele indirecte nete; c) sistemul contabilităţii naţionale cuprinde 5 conturi macroeconomice; d) contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile

materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici.

e) contabilitatea naţională prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul informaţiilor privind activitatea economică a unei naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării.

Alegeti raspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (a+d); C (a+b+d+e); D (c).

4) Contabilitatea naţională:

a) reprezintă principalul sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizat în statistica internaţională, de majoritatea ţărilor lumii, mai ales cele cu economie de piaţă;

b) descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici;

c) prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul informaţiilor privind activitatea economică a unei naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării;

d) trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele economice, obţinând în acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi prezentate în tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei naţionale;

e) oferă informaţii care permit calcularea indicatorilor de rezultate macroeconomice ce reprezintă instrumente de cunoaştere şi analiză a economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare, precum şi pentru efectuarea de comparaţii internaţionale, în vederea aprecierii locului ţării respective în economia mondială. Alegeti raspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (a+d); C (a+b+d+e); D (a+c+d+e). 5) Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate?

a) preţurile pieţei sunt mai mici decât preţurile factorilor de productie; b) prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin

impozitele indirecte nete; c) sistemul contabilităţii naţionale cuprinde 7 conturi macroeconomice; d) contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile

Macroeconomie    207 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici.

e) contabilitatea naţională prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul informaţiilor privind activitatea economică a unei naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării.

Alegeti raspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (a+c); C (a+b+d+e); D (c); E(a+b+c). Răspunsul la test se găseşte la pagina 219.

9.2 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatori macroeconomici sintetici

9.2.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode

Rezultatele activităţii obţinute pe ansamblul economiei naţionale dintr-o perioadă de timp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici. Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori îndeplineşte o serie de funcţii esenţiale:

a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin care se sintetizează informaţiile privind rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională, într-o perioadă determinată, măsurând potenţialul său economic;

b) Pentru agenţii economici, ei constituie punctul de plecare în luarea deciziilor privind dimensiunea, structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice viitoare, şi pe baza acestora, atragerea şi utilizarea factorilor de producţie;

c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun mai bine în evidenţă valoarea performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare economică atins de o ţară şi locul ei în economia mondială.

Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme: sistemul conturilor naţionale (SCN), specific ţărilor cu economie de piaţă şi sistemul producţiei materiale (SPM) folosit în ţările cu economie centralizat-planificată.

a) Primul sistem, SCN, se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de către Jean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este recompensat în funcţie de contribuţia sa la activitatea economică. Prin urmare, în calculul indicatorilor macroeconomici se porneşte de la veniturile factorilor de producţie.

b) Cel de-al doilea sistem, SPM, are la bază teoria muncii productive, conform căreia munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv în domeniul serviciilor de producţie, crează bunuri economice, deci este

Macroeconomie    208 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

productivă. Deşi, între timp, această teorie a evoluat, în sensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi, cele mai multe dintre activităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii publice etc.), sunt considerate în continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici calculaţi în cadrul acestui sistem (SPM) au o sferă de cuprindere mai mică faţă de cei calculaţi prin sistemul conturilor naţionale. Sistemul producţiei materiale a fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe măsura tranziţiei lor la economia de piaţă este înlocuit cu sistemul conturilor naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi serviciilor obţinute în activitatea economică, într-o perioadă dată (de regulă un an).

Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor naţionale se bazează pe o serie de principii:

a) se evaluează ansamblul activităţii economice, activitatea productivă fiind extinsă şi asupra serviciilor nemateriale, legate de consumul populaţiei şi de administraţia de stat;

b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai bunurile şi seriviciile care sunt vândute pe piaţă. Drept urmare, ei nu includ bunurile şi serviciile produse de menaje şi care nu sunt destinate vânzării, respectiv serviciile membrilor de familie pentru întreţinerea gospodăriei;

c) produsele şi serviciile se include în calcul, numai în condiţiile în care sunt urmarea activităţii în intervalul de timp pentru care se determină respectivii indicatori. Nu sunt luate în calcul bunurile şi serviciile care reprezintă revânzări, când tranzacţiile sunt doar o schimbare a titlului de proprietate (terenuri, locuinţe);

d) rezultatele activităţilor economice măsoară numai valoarea bunurilor şi serviciilor pentru uz final, (cu excepţia Produsului Global Brut). Pentru a se evita înregistrările repetate, nu se includ în calcul consumurile intermediare – adică bunurile materiale şi serviciile produse şi consumate în perioada respectivă în vederea producerii altor bunuri materiale şi servicii;

e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la veniturile factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică, nu include transferurile băneşti care au loc între agenţii economici sub forma pensiilor, ajutoarelor de şomaj, burse, alocaţii de la guvern etc. care nu sunt însoţite de un flux invers de bunuri materiale şi servicii;

f) delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul pe care îşi desfăşoară activitatea agenţii economici. Însumarea rezultatelor activităţii tuturor agenţilor economici din interiorul ţării conduce la obţinerea produsului sau venitului intern. Dacă se elimină rezultatele agenţilor economici străini de pe teritoriul ţării pentru care se face calculul şi se adaugă rezultatele agenţilor naţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara ţării, rezultă indicatori care evidenţiază produsul sau venitul naţional.

g) în funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurarea utilizat, rezultatele macroeconomice se exprimă prin indicatori economici în formă brută (se includ alocaţiile pentru consumul capitalului fix) şi netă (nu se includ alocaţiile pentru consumul capitalului fix).

Macroeconomie    209 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

Produsul global brut Produsul intern brut

Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul conturilor naţionale pot fi calculaţi prin trei metode :

a) metoda de producţie – prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici în perioada de calcul, (de regulă un an). Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei se elimină consumul intermediar, iar în cazul indicatorilor în formă netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitalului fix;

b) metoda utilizării producţiei finale – constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii, ce compun producţia finală. Se însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de consum, cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuielile pentru bunuri de investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi import);

c) metoda costurilor sau valorii adăugate – prin care se însumează elementele care reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.), alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu excepţia venitului naţional).

9.2.2. Indicatorii macroeconomici calculaţi în S.C.N.

Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează următorii indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.

Produsul global brut (PGB) – exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele economiei naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de regulă un an).

n

1i

n

1i

n

1iiii CPFPGPGB ,

unde: PGB – produsul global brut

PG – produsul global realizat în fiecare sector de activitate; PF – produsul final realizat în fiecare sector de activitate; Ci – consumul intermediar din fiecare sector de activitate; i = numărul de sectoare economice.

PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice (consumul intermediar – respectiv materii prime, materiale, energie, semifabricate etc.).

Produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an, de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui indicator o constituie valoarea adăugată brută a agenţilor economici interni sau

Macroeconomie    210 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

Produsul intern net Produsul naţional brut

cheltuielile efectuate în economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). Sunt avute în vedere numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, în cadrul acelei perioade, în ultimul stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se determină pornind de la PGB din care se scade consumul intermediar.

iCPGBPIB ,

unde: - PIB – produsul intern brut în preţurile pieţei; - Ci - consumul intermediar. -

Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse în acest indicator sunt destinate consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net:

)IE(FBCFCCPIB pubper ,

unde: - Cper – consum personal privat;

- Cpub – consum public (guvernamental); - FBCF – formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor; - E – expertul ; - I – importul.

Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea):

CCFPIBPIN ,

unde: PIN – produsul intern net;

CCF – consumul capitalului fix.

Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută de piaţă a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării, cât şi în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea PIB la preţurile pieţei, la care se adaugă valoarea adăugată brută a agenţilor economici autohtoni din străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea adăugată brută a agenţilor economici străini în interiorul ţării la preţurile pieţei (Vasi):

VasiVaasPIBPNB .

PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restul lumii – remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor primite de la restul lumii – veniturile proprietăţii şi ale

Macroeconomie    211 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

Produsul naţional net

Venitul naţional

întreprinderilor vărsate restului lumii. Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în străinătate şi PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorul ţării. Dacă soldul este pozitiv, atunci PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă între PIB şi PNB poate fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare supuse fenomenului de migraţie a forţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor multinaţionale care repatriază profitul în ţările lor de origine. Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă îşi desfăşoară activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora, PNB este indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin urmare, cel mai folosit în comparaţiile internaţionale. Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an, este denumit PNB nominal, iar pe baza preţurilor comparabile (ale unui an de bază dat) este denumit PNB real. Prin raportarea PNB nominal/ PNB real se obţine deflatorul PNB ce reliefează modificările intervenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

100Igp

alminnoPNBrealPNB;

realPNBalminnoPNB

PNBDeflatorul .

Produsul naţional net (PNN), exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, în ţară sau în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină prin scăderea din PNB a consumului de capital fix.

CCFPNBPNN

Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el reflectă venitul naţional. Venitul naţional (VN), reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă (salarii şi contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.). Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat la preţurile pieţei din care se scade consumul de capital fix.

pppppp PNNCCFPNBVN

unde: VNpp – venitul naţional la preţurile pieţei; PNBpp – produsul naţional brut la preţurile pieţei.

Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind de la venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele indirecte

Macroeconomie    212 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

Venitul personal

nete.

inpppfinpppf IPNNVNsauIVNVN .

unde: VNpf – venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; Iin – impozitele indirecte nete – care cuprind: impozitele pe vânzări, accize, TVA, impozitul pe proprietate, impozitul pe licenţe etc. Pentru firme aceste impozite sunt costuri şi se adaugă la preţul de vânzare. In acelaşi timp, ele sunt fluxuri de venituri bugetare.

Subvenţiile de exploatare sunt alocaţiile de la bugetul statului, fără echivalent pentru firmele private, pentru a stimula producţia sau a menţine preţurile de consum. Prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin impozitele indirecte nete.

exiin SII .

Deci,

exipppfexipppf SIPNNVNsauSICCEPNBVN .

De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii finale de bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii. Dacă la venitul naţional se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine venitul naţional disponibil:

nrd TVNVN ,

unde: VNd – venitul naţional disponibil; Tnr – transferurile nete ale restului lumii.

Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a face faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional, din care se scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite de societăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care societăţile comerciale le plătesc pentru asigurări sociale etc.) şi se adaugă transferurile statului spre menaje, sub formă de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoare, burse etc.

sprndrndp TCASIPVNV ,

unde: Vp - venitul personal; Prnd – profituri nedistribuite de societăţile comerciale; Iprnd - impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS – cotizaţii pentru asigurările sociale plătite de societăţile comerciale; Ts – transferuri ale statului spre menaje.

Macroeconomie    213 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

Venitul personal disponibil

Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal, din care se scad impozitele directe asupra veniturilor personale:

dppd IVV ,

unde: Vpd – venitul personal disponibil; Id – impozitele directe asupra veniturilor personale.

Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şi funcţionării societăţii (consum) şi pentru economisire.  

Test de autoevaluare 9.2. 1) Produsul global brut (PGB) exprimă:

a) valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor economice finale produse în interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă, de către agenţii economici autohtoni şi străini;

b) valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor economice finale produse de agenţii economici autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara teritoriului naţional, într-o anumită perioadă de timp;

c) valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă de timp, de regulă 1 an;

d) valoarea producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele economiei naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp.

Alegeti raspunsul corect: A (c+d); B (a); C (b); D (a+c). 2) Venitul naţional reprezintă:

a) produsul naţional net calculat în preţurile factorilor de producţie; b) mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor de

producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea bunurilor şi serviciilor;

c) produsul naţional brut în preţurile pieţei plus subvenţiile de exploatare minus impozite indirecte şi consumul de capital fix;

d) totalitatea veniturilor curente ale persoanelor, provenite din activitatea productivă şi din transferuri de la guvern şi întreprinderi.

Alegeti raspunsul corect: A (b); B (a+c); C (a+b+c+d); D (a+b+c).

3) Explicaţi diferenţa între PNB nominal şi PNB real. 4) PNB real creşte:

a) când există o creştere în nivelul preţurilor;

Macroeconomie    214 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

b) când există o creştere în output-ul de bunuri şi servicii; c) când există o creştere în nivelul preţurilor şi/sau în output-ul de bunuri şi

servicii; d) în toate cazurile de mai sus.

5) PNB nominal creşte:

a) când există o creştere în nivelul preţurilor; b) când există o creştere în output-ul de bunuri şi servicii; c) când există o creştere în nivelul preţurilor şi/sau în output-ul de bunuri şi

servicii; d) în toate cazurile de mai sus.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 219.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 9. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 9 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 9

Subiecte teoretice: 1. Prezentaţi metodele prin care pot fi calculaţi indicatorii de rezultate

macroeconomice din Sistemul Conturilor Nationale

Macroeconomie    215 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

2. Caracterizaţi indicatorii de rezultate macroeconomice: produsul intern brut si produsul intern net

Test grila:

1) Venitul naţional reprezintă: a) produsul naţional net în preţurile factorilor de productie; b) mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii

factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea bunurilor şi serviciilor;

c) produsul naţional brut în preţurile pieţei minus subvenţiile de exploatare minus impozite indirecte şi consumul de

Macroeconomie    216 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

capital fix; d) totalitatea veniturilor curente ale persoanelor, provenite din

activitatea productivă şi din transferuri de la guvern şi întreprinderi.

Alegeti raspunsul corect: A (b); B (a+c); C (a+b+c+d); D (a+b+c).

2) Explicaţi diferenţa între PNB nominal şi PNB real.

3) PNB real creşte:

a) când există o creştere în nivelul preţurilor; b) când există o creştere în output-ul de bunuri şi servicii; c) când există o creştere în nivelul preţurilor şi/sau în output-ul

de bunuri şi servicii; d) în toate cazurile de mai sus.

4) PNB nominal creşte: a) când există o creştere în nivelul preţurilor; b) când există o creştere în output-ul de bunuri şi servicii; c) când există o creştere în nivelul preţurilor şi/sau în output-ul

de bunuri şi servicii; d) în toate cazurile de mai sus.

5) Produsul intern brut (PIB) exprimă:

a) valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor economice finale produse în interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă, de către agenţii economici autohtoni şi străini;

b) valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor economice finale produse de agenţii economici autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara teritoriului naţional, într-o anumită perioadă de timp;

c) valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă de timp, de regulă 1 an;

d) valoarea producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele economiei naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp.

6) Contabilitatea naţională: a) reprezintă principalul sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică

utilizat în statistica internaţională, de majoritatea ţărilor lumii, mai ales cele cu economie de piaţă;

b) descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici;

c) prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul

Macroeconomie    217 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

informaţiilor privind activitatea economică a unei naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării;

d) trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele economice, obţinând în acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi prezentate în tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei naţionale;

e) oferă informaţii care permit calcularea indicatorilor de rezultate macroeconomice ce reprezintă instrumente de cunoaştere şi analiză a economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare, precum şi pentru efectuarea de comparaţii internaţionale, în vederea aprecierii locului ţării respective în economia mondială.

Alegeti raspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (a+d); C (a+b+d+e); D (a+c+d+e).

7). Precizaţi care din elementele de mai jos reprezintă conturi macroeconomice din sistemul conturilor naţionale:

1. acumularea (modificarea) patrimoniului; 2. circulaţia; 3. crearea veniturilor; 4. producţia; 5. consumul; 6. redistribuirea veniturilor; 7. repartiţia; 8. străinătatea (restul lumii); 9. familiile (menajele, gospodăriile familiale).

Alegeti raspunsul corect: A (b+d+e); B (h+i); C (a+c+d+f+g+h); D (a+c+d+f+h).

8) Impozitele indirecte reprezintă: a. fluxuri de venituri bugetare; b. alocaţii de la bugetul de stat fără echivalent pentru firmele

private pentru a stimula producţia sau a menţine preţurile de consum;

c. impozitele plătite pe cifra de afaceri (valoarea vânzărilor), pe valoarea adăugată, pe valoarea activelor, pe proprietate sau pe valoarea unor produse (ţigări, băuturi etc.) şi care intră în componenţa preţului pieţei, fiind suportate de cumpărători;

d. impozitele plătite asupra veniturilor (salarii, dobânzi, dividende, chirii, profit etc.) şi care intră în costul de producţie.

b – subvenţie de stat d – impozitele directe Alegeti raspunsul corect: A (b); B (a+d); C (a+c); D (c).

Macroeconomie    218 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

9) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate? a) preţurile pieţei sunt mai mari decât preţurile factorilor de productie; b) prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin

impozitele indirecte nete; c) sistemul contabilităţii naţionale cuprinde 5 conturi macroeconomice; d) contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile

materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici.

e) contabilitatea naţională prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul informaţiilor privind activitatea economică a unei naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării.

Alegeti raspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (a+d); C (a+b+d+e); D (c). 10) Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate? a) preţurile pieţei sunt mai mici decât preţurile factorilor de productie; b) prin scăderea din impozitele indirecte a subvenţiilor de exploatare se obţin

impozitele indirecte nete; c) sistemul contabilităţii naţionale cuprinde 7 conturi macroeconomice; d) contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile

materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie, între diferiţi agenţi economici.

e) contabilitatea naţională prezintă sintetic, conform unui cadru contabil riguros, ansamblul informaţiilor privind activitatea economică a unei naţiuni, descriind fenomenele fundamentale ale producţiei, distribuţiei, repartiţiei şi acumulării.

Alegeti raspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (a+c); C (a+b+d+e); D (c); E(a+b+c)

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 9.1 1. C(a+c+d+f+g+h); 2. C(a+c); 3. C(a+b+d+e); 4. A(a+b+c+d+e); 5. B(a+c) Răspuns 9.2. 1. A(c+d);

Macroeconomie    219 

Contabilitatea naţională şi indicatorii de rezultate macroeconomice

Macroeconomie   

2. D(a+b+c);

3. P.N.B calculat pe baza preţurilor curente ale fiecǎrui an este denumit P.N.B nominal; P.N.B calculat pe baza unor preţuri comparabile este denumit P.N.B real. Raportul dintre P.N.B nominal şi P.N.B real reprezintă deflatorul P.N.B şi reflectă modificǎrile intervenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpǎrare a banilor.; 4. b;

5. d.

Bibliografie unitate de învăţare nr. 9

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

220 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Unitatea de învăţare Nr. 10 CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10 10.1 Creşterea economică şi dezvoltarea economică - delimitări conceptuale 10.2 Factorii şi tipurile creşterii economice 10.3 Beneficiile şi costurile creşterii economice Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10

Pagina

222 222 227 231

236 240

Macroeconomie    221 

Creşterea şi dezvoltarea economică

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 10 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 10 sunt:

Delimitarea conceptelor de creştere economică, dezvoltare economică şi progres economic

Recunoaşterea factorilor şi tipurilor creşterii economice

Sublinierea beneficiilor şi a costurilor creşterii economice

10.1 Creşterea economică şi dezvoltarea economică. Delimitări conceptuale Creşterea economică Creşterea economică zero

Creşterea economică este un proces complex, care vizează sistemul economic în ansamblul său şi în dinamica sa. În problema conţinutului creşterii economice s-au conturat opinii diferite. Economistul american S. Kuznets concepe creşterea economică ca o sporire a capacităţii unei ţări de a furniza în măsură crescândă diferite bunuri economice, capacitate bazată pe tehnologii de vârf şi pe adaptări instituţionale şi ideologice. În opinia celor mai mulţi economişti, creşterea economică este o sporire a venitului naţional pe total sau pe locuitor. Creşterea economică, în concepţia economistului francez Fr. Perroux, înseamnă ”sporirea dimensiunilor economiei naţionale, exprimată în totalul bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unei perioade de timp, inclusiv ale amortismentului. Dacă sporul cantitativ se obţine pe termen scurt, acesta constituie o expansiune; dacă se obţine pe termen lung, atunci constituie o creştere economică.” Creşterea economică se derulează într-un anumit cadru spaţial şi temporal. În timp, rezultatele macroeconomice pot înregistra, sub aspect cantitativ, creştereri, stagnări şi chiar scăderi. Deci, creşterea economică nu trebuie înţeleasă ca fiind un proces liniar. Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice temporare. Aprecierea că o economie naţională înregistrează o creştere economică se bazează pe existenţa tendinţei creşterii pozitive reale. Utilizarea conceptelor de creştere economică zero şi de creştere economică negativă, corespund unor raţiuni de politică economică şi nu unor elaborări teoretice. Creşterea economică zero, semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.

Macroeconomie    222 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Creşterea economică negativă

Pe planul politicii economice, o asemenea rată de creştere era argumentată de promotorii ei ca singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai restrictiv al resurselor naturale şi de destabilizare tot mai pronunţată a echilibrului ecologic. În consecinţă, societatea ar trebui să limiteze voluntar ritmul creşterii economice. O astfel de opţiune este discutabilă. Dacă pentru ţările puternic industrializate ea pare acceptabilă, pentru ţările cu nivel economic redus ar însemna accentuarea decalajelor în raport cu ţările dezvoltate economic. Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţie în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile, acceptabile pe planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale. Creşterea economică negativă exprimă intenţia de legitimare sau justificare a unei situaţii de fapt, sau a unei perspective nefavorabile. Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi. Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări. Din multitudinea acestor indicatori, o semnificaţie relevantă o au produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul naţional, în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor. Înţelegerea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în considerare a următoarelor elemente: a) creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică,

determinată de factori specifici şi de dinamica demografică, determinată de factori biologici şi sociali;

b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă suficient de lungă, pentru a se delimita expansiunea conjuncturală pe termen scurt din cadrul ciclului de afaceri, de creşterea economică propriu-zisă, ce se manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul unei perioade mai mari de timp;

c) creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale, cele corectate cu mărimea deflatorului;

d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice este ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor.

Esenţa creşterii economice poate fi conturată şi mai bine printr-o analiză comparativă a acesteia cu alte procese ce exprimă dinamica macroeconomică şi cu care se intercondiţionează, cum sunt: dezvoltarea economică, progresul economic, progresul social, reproducţia lărgită. Astfel, creşterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde modificările

Macroeconomie    223 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Dezvoltare economică Progres economic Progres social

calitative din fizionomia şi structura economiei naţionale, din nivelul de trai, aspecte ce sunt puse în evidenţă prin conceptul de dezvoltare economică. Dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor. Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, în timp şi spaţiu, procesul creşterii economice. Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă o dezvoltare economică numai acea creştere economică care este asociată şi cu o modificare structural-calitativă în economia naţională şi în calitatea vieţii oamenilor. Deci, în timp ce creşterea economică este un concept pur economic, dezvoltarea prezintă interferenţe interdisciplinare, situându-se în zona de contact a economicului cu socialul, politicul, culturalul, ecologicul, fiind un concept macrosocial polivalent. Progresul economic reprezintă procesul istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la superior, care se manifestă, în esenţă, prin sporirea productivităţii muncii şi a produsului naţional pe locuitor, în condiţiile modernizării structurii pe ramuri a economiei naţionale. El este un proces complex cu intensităţi diferite în evoluţia economică a societăţii. Progresul economic este influenţat de o multitudine de factori, printre care mai importanţi sunt:

bogăţiile naturale şi posibilitatea atragerii lor în circuitul economic; cantitatea şi calitatea potenţialului uman; structura pe ramuri a producţiei; nivelul dezvoltării cercetării tehnico-ştiinţifice şi gradul aplicării

cuceririlor ei în activitatea economică; intensitatea şi eficienţa participării economiei naţionale la diviziunea

mondială a muncii etc.

Progresul social exprimă evoluţia progresivă a societăţii, ce implică îmbunătăţirea condiţiei umane, ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă a omului. El are la bază progresul economic cu care se împleteşte organic şi se apreciază nu numai în raport cu starea iniţială, ci şi cu cea finală. Conceptul de progres economic, în optica lui Fr.Perroux, nu se rezumă numai la o simplă sporire a produsului naţional real pe locuitor însoţită de o îmbunătăţire a repartiţiei. După el, schimbările în repartiţie nu atestă, în şi prin ele însele, că economia devine ”progresivă”. De aceea, Perroux consideră că ”nici un progres economic nu ar fi calificat astfel dacă nu era şi un progres social; nici un progres nu ar merita să fie numit economic dacă ar diminua şansele înfloririi fiinţelor umane;

Macroeconomie    224 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Reproducţia largită

invers, nici un progres nu ar fi social dacă nu ar da fiecăruia mijloacele unui statut uman de viaţă”. Ca atare, teoria sa cu privire la progresul economic este, în acelaşi timp şi o teorie a progresului social. Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei lărgite. Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că reproducţia lărgită evidenţiază doar reluarea activităţii pe o scară mai mare, prin acumulare de capital, în timp ce creşterea economică relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Creşterea, dezvoltarea, progresul şi expansiunea economică, ca de altfel şi reproducţia, au un conţinut concret istoric specific, în funcţie de stadiul şi particularităţile complexului economic naţional în care se desfăşoară. În etapa contemporană, procesul creşterii economice prezintă unele caracteristici:

Procesul creşterii economice se desfăşoară pe baza unui amplu proces de formare a unui nou mod tehnic de producţie. Prin folosirea unor tehnici şi tehnologii specifice, noul mod tehnic de producţie va asigura obţinerea de producţii mari, prin preluarea din mediul natural a acelor resurse ce sunt reproduse pe scară largă şi au caracter nepoluant, impulsionând creşterea economică.

Se conturează un tip de creştere preponderent intensiv, laturile calitative ale factorilor de producţie şi, în primul rând, ale neofactorilor, contribuind hotărâtor la susţinerea creşterii economice.

Creşterea economică se caracterizează printr-o legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii. Pe baza accentuării procesului creşterii economice se asigură sporirea veniturilor tuturor categoriilor de populaţie, sporeşte consumul de bunuri materiale şi servicii pe locuitor, sunt rezolvate, în proporţie crescândă, problemele privind securitatea socială a acelei părţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţie dezavantajată - şomeri, pensionari, bătrâni, orfani, handicapaţi etc.

Creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se caracterizează prin formarea unui nou mod de gândire economică şi a unui comportament propriu integrării individului în exigenţele economico-sociale ale economiei de piaţă.

Test de autoevaluare 10.1. 1) Creşterea economică semnifică:

a) sporirea durabilă a produsului intern brut pe locuitor al unei ţări, exprimat în termeni reali (preţuri constante);

b) creşterea output-ului real pe locuitor într-o economie, într-o perioadă de timp;

c) evoluţia pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, care nu exclude oscilaţii conjuncturale şi regrese economice temporare;

Macroeconomie    225 

Creşterea şi dezvoltarea economică

d) proces complex de evoluţie de lungă durată, care se manifestă printr-o mărire a dimensiunilor caracteristice ale economiei şi printr-o transformare a structurilor societăţii.

Alegeti răspunsul corect: A (a+b); B (b); C (a+b+c+d); D (a+b+d).

2) Creşterea economică şi reproducţia lărgită:

a) reprezintă unul şi acelaşi lucru deoarece ambele presupun creşterea producţiei;

b) nu se suprapun decât în parte, în sensul că prima se referă la creşterea producţiei, pe seama utilizării mai eficiente a factorilor, în timp ce a doua se referă la creşterea producţiei prin acumulare de capital;

c) se referă la creşterea producţiei din punct de vedere cantitativ şi calitativ; d) sunt concepte complet diferite.

3) Stabiliţi corespondenţa corectă între conceptele şi definiţiile următoare:

a) creştere economică; b) dezvoltare economică; c) progres economic; d) reproducţie lărgită; 1. proces multidimensional ce implică schimbări majore în structura socială,

atitudini populare şi instituţii naţionale, ca şi accelerarea creşterii economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei;

2. proces complex de sporire a dimensiunilor produsului intern brut sau a venitului naţional pe locuitor, pe baza combinării şi folosirii din ce în ce mai eficiente a factorilor de producţie;

3. reluarea activităţii economice pe o scară mai mare prin acumulare de capital;

4. proces istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la superior, care se manifestă, în esenţă, prin sporirea productivităţii muncii şi a produsului naţional pe locuitor, în condiţiile modernizării structurii pe ramuri a economiei naţionale.

4) Progresul social:

a) exprimă evoluţia progresivă a societăţii, ce implică îmbunătăţirea condiţiei umane, ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă a omului;

b) are la bază progresul economic; c) are la baza acumularea primitiva de capital; d) se apreciază nu numai în raport cu starea initială, ci şi cu cea finală; e) se împleteşte organic cu progresul economic;

Alegeti răspunsul corect: A (a+b); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e)

Macroeconomie    226 

Creşterea şi dezvoltarea economică

5) Dezvoltarea economica a unei ţări evidenţiază:

a) evoluţia progresivă a societăţii, ce implică îmbunătăţirea condiţiei umane, ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă a omului;

b) acea situaţie în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, mentinându-se corelaţiile economice fundamentale;

c) ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor

d) procesul istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la superior, care se manifestă, în esenţă, prin sporirea productivităţii muncii şi a produsului naţional pe locuitor, în condiţiile modernizării structurii pe ramuri a economiei naţionale;

e) reluarea activităţii pe o scară mai mare, prin acumulare de capital. Răspunsul la test se găseşte la pagina 240.

10.2 Factorii şi tipurile creşterii economice Factorii direcţi ai creşterii economice Factorii indirecţi

Creşterea economică este condiţionată de potenţialul de resurse existent. Intensitatea creşterii economice, ca şi calitatea acesteia depind de mai mulţi factori. Aceştia sunt, în primul rând, factorii direcţi: munca, natura, capitalul; acestora li se alătură neofactorii: progresul tehnic, inovarea, cercetarea ştiinţifică, informaţia etc. Pe lângă factorii respectivi, un rol deosebit deţin şi factorii indirecţi, cu acţiune mediată, cum sunt: cererea agregată, respectiv capacitatea de absorbţie a pieţei interne; sistemul financiar-bancar, adică rolul activ al creditului; rata economiilor şi rata investiţiilor, respectiv înclinaţia marginală spre

economii şi spre investiţii; mediul internaţional; înclinaţia marginală spre a exporta în comparaţie cu cea spre a importa; migraţia forţei de muncă şi a capitalului etc. Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural. Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al resursei corespunzătoare fiecărui factor. Aportul specific acestei dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură pur extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea, de la o perioadă la alta, a unui volum sporit de resurse, presupunând constant randamentul lor. Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor. Aportul acestei dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură pur intensivă şi rezultă

Macroeconomie    227 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Capital uman

Factorul informaţional-tehnologic

prin ridicarea, de la o perioadă la alta, a nivelului randamentelor respective, subsumante sporirii eficienţei economice generale a activităţii productive. Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ în funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de resurse şi în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri economice, grupe de produse din cadrul acestora). Drept urmare, aportul dimensiunilor cantitative şi calitative ale factorilor creşterii economice depinde de intensitatea acţiunii acestora, dar şi de modificarea ponderii lor în structura sistemului economic naţional. Rezultă, deci, că influenţele structurale pot fi , în raport cu rezultatele creşterii economice, favorabile sau nefavorabile. În cazul unui anumit factor, există o interacţiune compensatoare între latura cantitativă şi calitativă, mediată de latura structurală. Astfel deficitul cantitativ al unui factor poate fi compensat printr-o îmbunătăţire a eficienţei utilizării lui. De pildă, factorul uman intervine în creşterea economică prin sporirea volumului muncii prestate la scară macro, precum şi prin ridicarea calităţii folosirii lui (creşterea productivităţii). Cantitativ, acest factor se concretizează în volumul de manoperă prestată de populaţia ocupată în timpul efectiv de muncă. Creşterea ratei ocupării stimulează creşterea economică. Din punct de vedere calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice se exprimă prin calitatea acestuia, dependentă, în principal, de calificare şi motivaţie în muncă şi prin productivitatea muncii, influenţată şi de înzestrarea tehnică a muncii. Asemenea evoluţii sunt, în general, subsumate ideii de progres calitativ al factorului uman, sub influenţa progresului tehnic, a motivaţiei în muncă şi a cadrului organizaţional. Importanţa acestei dimensiuni decurge din existenţa, la nivelul ei, a unor rezerve teoretic nelimitate, ce pot fi mobilizate prin decizii adecvate, fără eforturi investiţionale. Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creşterii economice este relevată de conceptul de ”capital uman”, care sintetizează totalitatea cunoştinţelor şi competenţelor profesionale rezultate din procesul educaţional şi consolidate prin acumulare de experienţă la locul de muncă. Legătura dintre cele două laturi arătate se face prin intermediul structurilor specifice de pregătire a forţei de muncă, de ocupare (ramuri, sectoare), orientarea investiţiilor de dezvoltare (creştere) etc. Factorul informaţional-tehnologic, în calitatea sa de neofactor, are în prezent un rol decisiv în procesul creşterii economice. Potenţialul inovării de a induce progres şi eficienţă este practic nelimitat. Aceasta justifică tratarea potenţialului de inovare drept o resursă de importanţă strategică. Cantitativ, acest factor se concretizează în proporţia investiţiilor pentru cercetare-

Macroeconomie    228 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Creşterea economică extensivă

dezvoltare în PNB. Calitativ, el se referă la eficienţa directă, la rentabilitatea sistemului (sectorului) cercetării, ca şi la cea indirectă, adică la maximizarea avantajului competitiv, rezultat din aplicarea noilor soluţii tehnico-ştiinţifice (deci, este vorba de o eficienţă propagată). Mecanismul propagării efectelor este interpretat prin două ipoteze:

a) Ipoteza progresului tehnic încorporat priveşte diferenţierea tehnologică internă a fiecărui factor de producţie, eficienţa folosirii acestuia fiind cu atât mai mare cu cât generaţia tehnologică este mai avansată.

b) Ipoteza progresului tehnic autonom neîncorporat, constă în îmbunătăţirile vizibile ale performanţelor sistemelor de producţie prin acumulare de experienţă.

Progresul tehnologic indus prin inovare determină efecte multiple cum sunt:

ameliorarea randamentelor sistemelor de producţie; apariţia economiilor de scară, prin reducerea costurilor medii totale şi,

deci, prin sporirea profitului; limitarea şi reducerea costurilor ecologice ale creşterii; schimbarea continuă a gamei destinaţiilor de utilizare a diferitelor

categorii de resurse naturale; restructurarea treptată a economiilor naţionale (sectoare, ramuri).

În funcţie de modul în care se conjugă factorii de producţie, de contribuţiile relative ale laturilor lor (cantitative, calitative) la sporurile de producţie sau de venit naţional, pot exista mai multe tipuri de creştere economică: extensiv, intensiv şi intermediar. Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor cantitative ale factorilor (direcţi) la modificarea (sporirea) PNB, respectiv a altui indicator macroeconomic. Un asemenea tip caracterizează ţările care, în trecut sau în prezent, înregistrează un nivel economic relativ mai scăzut, incapabil să asigure satisfacerea cererii agregate a pieţei şi să valorifice superior, într-o structură complexă, resursele naţionale. Creşterea extensivă mizează prioritar pe acumulări susţinute, pe un amplu efort investiţional, susţinut prin atragerea de capital din surse interne sau externe. Alte condiţionări decurg din limitarea numărului populaţiei disponibile şi din inerţia sistemului economic, care necesită un efort ridicat de susţinere a creşterii. În acelaşi timp, sistemul economic aflat în creştere extensivă nu este capabil decât treptat, pe termen lung, să mobilizeze laturile intensive ale acţiunii resurselor cu care este înzestrat. Creşterea economică de tip extensiv determină, în principiu, costuri economice, ecologice şi sociale ridicate. Dar, de regulă, reprezintă o etapă ce trebuie parcursă, deoarece creşterea de tip intensiv presupune acumularea prealabilă a unei anumite infrastructuri, care să o susţină şi să favorizeze propagarea efectelor într-un

Macroeconomie    229 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Creşterea economică intensivă Creşterea economică intermediară

sistem economic mai integrat. Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte (peste 55%) a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere. Această creştere este specifică ţărilor avansate economic, cu structuri diversificate, capabile de a genera şi absorbi progres tehnologic şi cultural. Creşterea de tip intensiv este în măsură să se autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efecte de conexiune inversă pozitivă. De regulă, tipul intensiv de creştere economică succede celui extensiv. Tipul intermediar de creştere economică se află la graniţa celor două tipuri arătate şi presupune contribuţii aproximativ egale ale celor două categorii de laturi ale factorilor, la sporirea producţiei naţionale. Un asemenea tip de creştere economică poate să predomine într-o ţară o perioadă relativ lungă de timp, şi se întâlneşte în ţările care au păşit mai târziu pe calea industrializării, înfăptuind acest proces la un alt nivel al dezvoltării tehnice, comparativ cu alte ţări mai dezvoltate.

Test de autoevaluare 10.2. 1) Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin:

a) contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor calitative ale factorilor de creştere la sporirea PNB;

b) contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor cantitative ale factorilor la sporirea PNB;

c) contribuţii aproximativ egale ale laturilor cantitative şi calitative ale factorilor de creştere la sporirea PNB;

d) creşterea volumului de factori de producţie atraşi în producţia de bunuri şi servicii.

2) Tipul intensiv de creştere economică se caracterizează prin:

a) contribuţii aproximativ egale ale laturilor cantitative şi calitative ale factorilor de creştere la sporirea PNB;

b) creşterea volumului de factori de producţie atraşi în producţia de bunuri şi servicii.

c) contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor calitative ale factorilor de creştere la sporirea PNB;

d) contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor cantitative ale factorilor la sporirea PNB;

3) Progresul tehnologic indus prin inovare determină efecte multiple cum sunt:

a) ameliorarea randamentelor sistemelor de producţie; b) apariţia economiilor de scară, prin reducerea costurilor medii totale şi,

deci, prin sporirea profitului;

Macroeconomie    230 

Creşterea şi dezvoltarea economică

c) limitarea şi reducerea costurilor ecologice ale creşterii; d) schimbarea continuă a gamei destinaţiilor de utilizare a diferitelor

categorii de resurse naturale; e) restructurarea treptată a economiilor naţionale (sectoare, ramuri).

Alegeti raspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e)

4) Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creşterii economice este relevată de conceptul de:

a) capital real; b) capital uman; c) capital nominal; d) capital fictiv.

5) Constituie factori direcţi ai creşterii economice:

a) natura; b) capitalul c) munca: d) progresul tehnic; e) abilitatea intreprinzătorului.

Alegeti raspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e) Răspunsul la test se găseşte la pagina 240.

10.3 Beneficiile şi costurile creşterii economice

Creşterea economică, în accepţiunea cea mai generală, se referă la sporirea venitului naţional pe total sau pe cap de locuitor. Autorităţile economice sunt preocupate în permanenţă de realizarea unor rate înalte de creştere economică. Există mai multe raţionamente care justifică această atitudine:

1. Creşterea economică constituie factorul determinant al unui standard de viaţă ridicat. Totuşi, ea duce la ridicarea standardelor de viaţă atât timp cât continuă să sporească cu o rată mai mare decât rata creşterii populaţiei. Sporurile înregistrate în productivitatea muncii permit ca societatea să poată beneficia de un volum sporit de bunuri materiale şi servicii şi de mai mult timp liber. După unele calcule, chiar şi cea mai modestă rată de creştere a venitului naţional, cu 2% pe an şi pe locuitor, înseamnă cel puţin cinci ani pentru a creşte venitul personal la 10% şi mai mult de nouă ani pentru a spori standardele de viaţă ale fiecăruia cu 20%.

2. Când venitul naţional creşte în termeni reali, autorităţile economice pot să obţină încasări mai mari prin intermediul impozitelor, fără a recurge la majorarea cotelor de impunere. Impozitele şi taxele sunt cele care finanţează serviciile publice şi prestaţiile sociale dorite de cetăţeni.

3. Politicile care urmăresc o distribuire mai echitabilă a venitului pot fi

Macroeconomie    231 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Externalităţi negative Externalităţi pozitive

realizate mai uşor atunci când se înregistrează o creştere reală a economiei. Dacă venitul naţional nu creşte, numai anumite grupuri sociale îşi pot îmbunătăţii situaţia lor, dar în detrimentul altor grupuri sociale. Desigur, când venitul real este în creştere, un procent mai mare din sporul de venit real poate fi canalizat spre grupurile sociale mai defavorizate.

4. Alt element pozitiv al creşterii economice îl constituie ridicarea gradului de ocupare a forţei de muncă. În general, atunci când nivelul producţiei creşte, ocuparea mâinii de lucru creşte. Beneficiile aduse de creşterea economică au determinat pe unii specialişti să considere acest fenomen o adevărată binecuvântare. Dar unele din consecinţele acestui proces se dovedesc a fi un “blestem”. În primul rând, cu toate că investiţia reprezintă un factor important al creşterii, aceasta presupune ca oamenii să fie dispuşi să îşi sacrifice în prezent nivelul de viaţă. Dacă economia se află într-o situaţie de ocupare deplină a resurselor, producţia de bunuri de capital va putea creşte numai dacă se vor deplasa factorii de producţie de la producţia bunurilor de consum spre producţia bunurilor de capital. În această situaţie, creşterea investiţiilor presupune reducerea consumului. Aşadar, un prim inconvenient al creşterii economice derivă din faptul că sporirea stocului de capital, care duce la diversificarea creşterii posibilităţilor de producţie a bunurilor de consum în viitor, presupune ca indivizii să-şi sacrifice sau să-şi reducă consumul în prezent. În al doilea rând, costurile creşterii economice trebuiesc puse în relaţie directă cu efectele asupra calităţii vieţii. În literatura de specialitate se vorbeşte de “efectele de debordare” sau de externalităţi negative cum ar fi contaminarea mediului ambiant. Externalităţile privesc acele bunuri despre care se spune că au efecte răspândite. Adică, producerea sau consumarea lor afectează indirect şi alte persoane decât cele care le produc sau le consumă. Externalităţile sunt situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă unele dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului. Costurile sau beneficiile care nu sunt încorporate în preţurile pieţei au un caracter extern întrucât nu sunt asociate vânzătorului sau cumpărătorului, ci unei terţe părţi. De regulă, externalităţile apar datorită faptului că drepturile de proprietate asupra unor bunuri sau resurse economice sunt insuficient definite. Externalităţile pot fi pozitive sau negative. Externalităţile negative apar în cazul activităţilor de producţie sau de consum ce generează costuri pentru terţe părţi. Externalităţile pozitive corespund unor activităţi ce aduc beneficii pentru terţe părţi. Cazul cel mai frecvent invocat de externalitate negativă este poluarea. Spre

Macroeconomie    232 

Creşterea şi dezvoltarea economică

exemplu, o întreprindere producătoare de oţel achiziţionează factori de producţie ale căror costuri determinate de consumul productiv sunt încorporate în preţul oţelului. Pe lângă factorii de producţie ce sunt reflectaţi în costuri, întreprinderea mai utilizează aerul curat şi produce poluare. Cu toate acestea, întreprinderea nu compensează persoanele afectate de poluarea aerului. Ca urmare, costul aferent utilizării aerului curat rămâne extern producţiei de oţel, nefiind încorporat în preţul acestuia. În cazul activităţilor care generează externalităţi negative, costurile private sunt mai reduse decât costurile sociale. Acestea din urmă includ, pe lângă costurile private, şi costurile externe ce sunt suportate de terţe părţi – persoane fizice sau juridice. Exemplul clasic de externalitate pozitivă este cel cu privire la raporturile dintre un apicultor şi un proprietar de livezi: albinele apicultorului produc mierea prin polenizarea florilor de arbori fructiferi, iar arborii proprietarului de livezi îşi sporesc randamentul datorită polenizării. Un alt exemplu celebru de externalitate pozitivă se referă la efectele vaccinării: vaccinul aduce beneficii nu numai pentru persoana vaccinată, ci, prin prevenirea epidemiilor, şi pentru întreaga societate. Oricum, efectele benefice asupra societăţii nu sunt luate în considerare de persoana care se decide să suporte costul vaccinării. Clasificarea externalităţilor în pozitive si negative este relativă deoarece o externalitate negativa dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitiva dintr-un alt punct de vedere. Astfel, o întreprindere poate genera efecte externe negative, prin poluare, cât şi efecte externe pozitive, prin mărirea gradului de ocupare a mâinii de lucru. În cazul activitţilor care generează externalităţi pozitive, beneficiile private sunt mai reduse decât beneficiile sociale. Acestea din urmă includ, pe lângă beneficiile private şi beneficiile externe ce revin unor terţe părţi. Externalităţile reprezintă un caz de eşec al pieţelor întrucât, în absenţa intervenţiei corectoare, concurenţa liberă ar genera nivele de producţie sau de consum ce nu corespund alocării eficiente a resurselor. Contaminarea mediului ambiant s-a transformat într-o componentă a vieţii zilnice. Apărarea mediului natural presupune un cost care va trebui să fie plătit de către consumatorii direcţi sau de către unii producători. În condiţiile epocii contemporane, limitarea degradării mediului înconjurător presupune cheltuieli importante. Cu toate că nu este posibilă eliminarea degradării mediului, problema care se pune este cea a reducerii acesteia şi a costurilor generate de lupta împotriva acestui fenomen dăunător. Oricare ar fi sursa sau metoda de finanţare aleasă pentru a acoperi cheltuielile ocazionate de încercarea de a elimina contaminarea mediului ambiant, în final cetăţenii vor suporta, într-o manieră sau alta, această povară, prin tripla lor calitate:

Macroeconomie    233 

Creşterea şi dezvoltarea economică

în calitate de consumatori. Dacă autorităţile obligă întreprinderile care contribuie la degradarea mediului să instaleze echipamente speciale pentru epurarea reziduurilor, acest aspect va determina o creştere a preţurilor bunurilor fabricate, deoarece ele sunt obligate să treacă pe costuri amortizarea aferentă acestor instalaţii;

în calitate de contribuabili. Dacă se stabileşte acordarea de subvenţii de la bugetul de stat pentru întreprinderile care instalează echipamente în vederea eliminării contaminării, aceasta presupune o sporire a impozitelor percepute de la populaţie, în vederea finanţării acţiunilor respective;

ca ofertanţi de forţă de muncă. În unele cazuri întreprinderile poluante sunt obligate să-şi reducă sau să-şi înceteze activitatea şi în mod implicit apare şomajul.

Se poate afirma că lupta împotriva contaminării mediului înconjurător constituie o sarcină complexă, iar costul său afectează, într-o măsură sau alta, întreaga societate. O politică de creştere economică susţinută îi face pe oameni să-şi părăsească viaţa simplă de la ţară sau din micile oraşe pentru zonele urbane unde ritmul vieţii este infernal. Declinul agriculturii, migraţia spre oraş au costurile lor, iar ritmul acestora aduce bucurie unora, pentru alţii constituind o adevărată tragedie. Bolile, accidentele, o rată a criminalităţii ridicată, sinuciderile, divorţurile şi crimele sunt foarte des întâlnite atunci când este vorba de o creştere economică accelerată. Astăzi, multe ţări care nu s-au confruntat cu o perioadă de creştere economică susţinută caută să le copie pe celelalte pentru a obţine beneficiile creşterii, în pofida costurilor acesteia. Dezvoltarea economică realizată în contextul unei creşteri economice bazată pe protecţia mediului înconjurător si menţinerea durabilă a echilibrului ecologic, a fost surprinsă prin conceptul de dezvoltare economică durabilă.

Test de autoevaluare 10.3.

1) Care din elementele de mai jos reprezintă beneficii sau costuri ale creşterii economice:

a) ridicarea standardelor de viaţă cu un ritm mai rapid decât rata creşterii populaţiei;

b) sporirea gradului de ocupare a forţei de muncă; c) sacrificarea consumului prezent pentru creşterea posibilităţilor de

producţie viitoare; d) „efectele de debordare” sau externalităţile negative, cum ar fi

poluarea mediului înconjurător. 2) Arătaţi care din următoarele afirmaţii sunt adevarate şi care sunt false:

a) creşterea în volumul de bunuri şi servicii pe care economia, în

Macroeconomie    234 

Creşterea şi dezvoltarea economică

ansamblul ei, o poate oferi pentru a fi achiziţionată, este cunoscută ca fiind creştere economică;

b) făcând o măsurare completă şi exactă, putem să avem aceeaşi estimare a activităţii totale din economie dacă măsurăm valoarea output-ului (producţiei) sau nivelul veniturilor factorilor sau cheltuielilor pentru bunuri şi servicii;

c) calculul valorii adăugate este o cale de măsurare a output-ului fără a avea duble înregistrări;

d) PIB în preţurile factorilor este egal cu PIB în preţurile pieţei plus impozitele indirecte nete;

e) dezvoltarea economică realizată în contextul unei creşteri economice bazată pe protecţia mediului înconjurător şi menţinerea durabilă a echilibrului ecologic reflecta dezvoltarea economică durabilă.

3) Constituie beneficii ale creşterii economice:

a) ridicarea gradului de ocupare a forţei de muncă; b) distribuirea mai echitabilă a venitului în economie; c) externalităţile negative; d) îmbunătăţirea serviciilor publice; e) sporirea standardelor de viaţă.

Alegeti răspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e).

4) Alegeţi din următoarele, elementele care constituie costuri ale creşterii economice:

a) poluarea mediului înconjurător; b) marirea gradului de ocupare a forţei de muncă; c) distribuirea mai echitabilă a venitului în economie; d) sacrificarea consumului prezent prin creşterea ratei economiilor şi

investiţiilor; e) îmbunătăţirea serviciilor publice.

Alegeti răspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+d); E(a+e)

5) Care din următoarele afirmaţii sunt adevarate: a) creşterea economică, în accepţiunea cea mai generală, se referă la

sporirea venitului naţional pe total sau pe cap de locuitor; b) beneficiile aduse de creşterea economică au determinat pe unii

specialişti să considere acest fenomen o adevărată binecuvântare; c) clasificarea externalităţilor în pozitive si negative este relativă

deoarece o externalitate negativă dintr-un anumit punct de vedere, poate fi pozitivă dintr-un alt punct de vedere;

d) externalităţile reprezintă un caz de eşec al pieţelor; e) de regulă, externalităţile apar datorită faptului că drepturile de

proprietate asupra unor bunuri sau resurse economice sunt insuficient

Macroeconomie    235 

Creşterea şi dezvoltarea economică

definite.

Alegeti răspunsul corect: A (a+b+c+d); B (b+c+d); C (a+b+d+e); D (a+d); E(a+b+c+d+e) Răspunsul la test se găseşte la pagina 241.

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 10. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 10

Subiecte teoretice:

1. Definiţi conceptele de creştere economică, dezvoltare economică şi progres economic.

Macroeconomie    236 

Creşterea şi dezvoltarea economică

2. Factorii şi tipurile creşterii economice.

Macroeconomie    237 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Test grilă:

1) Constituie factori direcţi ai creşterii economice: a) natura; b) capitalul c) munca: d) progresul tehnic; e) abilitatea intreprinzătorului.

Alegeti răspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e)

2) Constituie beneficii ale creşterii economice: a) ridicarea gradului de ocupare a forţei de munca: b) distribuirea mai echitabilă a venitului în economie; c) externalităţile negative; d) îmbunătăţirea serviciilor publice; e) sporirea standardelor de viaţă.

Alegeti răspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e)

3) Alegeţi din următoarele, elementele care constituie costuri ale creşterii economice:

a) poluarea mediului înconjurător; b) marirea gradului de ocupare a forţei de muncă; c) distribuirea mai echitabilă a venitului în economie; d) sacrificarea consumului prezent prin creşterea ratei economiilor şi

investiţiilor; e) îmbunătăţirea serviciilor publice.

Alegeti răspunsul corect: A (a+b+c+d+e); B (b); C (a+b+d+e); D (a+d); E(a+e)

4) Care din următoarele afirmaţii sunt adevarate: a) creşterea economică, în accepţiunea cea mai generală, se referă la sporirea

venitului naţional pe total sau pe cap de locuitor; b) beneficiile aduse de creşterea economică au determinat pe unii specialişti să

considere acest fenomen o adevărată binecuvântare; c) clasificarea externalităţilor în pozitive si negative este relativă deoarece o

externalitate negativa dintr-un anumit punct de vedere, poate fi pozitiva dintr-un alt punct de vedere;

d) externalităţile reprezintă un caz de eşec al pieţelor; e) de regulă, externalităţile apar datorită faptului că drepturile de proprietate

asupra unor bunuri sau resurse economice sunt insuficient definite.

Macroeconomie    238 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Alegeti răspunsul corect: A (a+b+c+d); B (b+c+d); C (a+b+d+e); D (a+d); E(a+b+c+d+e)

6) Creşterea economică semnifică: a) sporirea durabilă a produsului intern brut pe locuitor al unei

ţări, exprimat în termeni reali (preţuri constante); b) creşterea output-ului real pe locuitor într-o economie, într-o

perioadă de timp; c) evoluţia pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, care nu

exclude oscilaţii conjuncturale şi regrese economice temporare; d) proces complex de evoluţie de lungă durată, care se manifestă

printr-o mărire a dimensiunilor caracteristice ale economiei şi printr-o transformare a structurilor societăţii.

Alegeti răspunsul corect: A (a+b); B (b); C (a+b+c+d); D (a+b+d).

7) Creşterea economică şi reproducţia lărgită:

a) reprezintă unul şi acelaşi lucru deoarece ambele presupun creşterea producţiei;

b) nu se suprapun decât în parte, în sensul că prima se referă la creşterea producţiei, pe seama utilizării mai eficiente a factorilor, în timp ce a doua se referă la creşterea producţiei prin acumulare de capital;

c) se referă la creşterea producţiei din punct de vedere cantitativ şi calitativ;

d) sunt concepte complet diferite.

8) Stabiliţi corespondenţa corectă între conceptele şi definiţiile următoare: a) creştere economică; b) dezvoltare economică; c) progres economic; d) reproducţie lărgită;

1. proces multidimensional ce implică schimbări majore în structura socială, atitudini populare şi instituţii naţionale, ca şi accelerarea creşterii economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei;

2. proces complex de sporire a dimensiunilor produsului intern brut sau a venitului naţional pe locuitor, pe baza combinării şi folosirii din ce în ce mai eficiente a factorilor de producţie;

3. reluarea activităţii economice pe o scară mai mare prin acumulare de capital;

4. proces istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la superior, care se manifestă, în esenţă, prin sporirea productivităţii muncii şi a produsului naţional pe locuitor, în condiţiile modernizării structurii pe ramuri a economiei naţionale.

Macroeconomie    239 

Creşterea şi dezvoltarea economică

9) Progresul social: a) exprimă evoluţia progresivă a societăţii, ce implică

îmbunătăţirea condiţiei umane, ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă a omului;

b) are la bază progresul economic; c) are la baza acumularea primitiva de capital; d) se apreciază nu numai în raport cu starea initială, ci şi cu cea

finală; e) se împleteşte organic cu progresul economic.

Alegeti raspunsul corect: A (a+b); B (b); C (a+b+d+e); D (a+b+d); E(a+e)

10) Dezvoltarea economica a unei ţări evidenţiază: a) evoluţia progresivă a societăţii, ce implică îmbunătăţirea condiţiei

umane, ridicarea pe o treaptă superioară a modului de viaţă a omului;

b) acea situaţie în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere; mentinandu-se corelaţiile economice fundamentale;

c) ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor

d) procesul istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la superior, care se manifestă, în esenţă, prin sporirea productivităţii muncii şi a produsului naţional pe locuitor, în condiţiile modernizării structurii pe ramuri a economiei naţionale;

e) reluarea activităţii pe o scară mai mare, prin acumulare de capital

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 10.1 1. C(a+b+c+d); 2. b; 3. a-2;b-1; c-4;d-3; 4.C(a+b+d+e); 5. c. Răspuns 10.2. 1. b; 2. c;

Macroeconomie    240 

Creşterea şi dezvoltarea economică

3. A(a+b+c+d+e); 4. b; 5. A(a+b+c+d+e). Răspuns 10.3. 1. beneficii: a+b; costuri: c+d; 2. a,b,c,e – adev.; d – falsă; 3. C(a+b+d+e); 4. D(a+d); 5. E(a+b+c+d+e).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 10

Barre R. Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Brown L.R.

(coord.),

Starea lumii 1989-1990, Bucureşti, Editura Tehnică, 1992

Brown L.R. (coord.),

Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994

Bădeanu M., Pârvu Gh.

Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996

Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A.

Macroeconomie şi politici macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988

Cămăşoiu C.(coord.),

Economia şi sfidarea naturii, Bucureşti, Editura Economică, 1994

Cornescu V. coordonator

Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti, 1997

Debreu G. Theorie de la valeur, Dunod, Paris, 1956 Didier M. Economia: Regulile jocului, Ediţia a II-a, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1994 Dobrotă N. Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti,

1997 Frois G.A. Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1994 Gabo D.,

Colombo U., King A., Galii,

Să ieşim din epoca risipei, Bucureşti, Editura Tehnică, 1983.

Genereaux J. Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990

Macroeconomie    241 

Creşterea şi dezvoltarea economică

Macroeconomie    242 

Gogoneaţă C.,

Gogoneaţă A.

Economia politică – teorie micro şi macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Gore Al.

Earth in the Balance, Ecology and the Human Spirit, Plume Publishing Group, New York, 1993.

Greffe X. Politique Economique: programmes instruments, perspectives, Economica, Paris, 1991

Guitton H. Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Henderson

J.V., Poole W.

Principles of Economics, D.C. Heath and Company, USA, 1991

Hyman D.N. Economics, Second Edition, Richard D. Irwin, USA, 1992

Ignat I., Pohoaţă I.,

Clipa N., Luţac Gh.

Economie Politică, Ed. Fundaţiei “Gh. Zane”, Iaşi, 1997

Keynes J.M. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

Moldovanu D.

Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006

Page A. Economie politique, Dalloz, Paris, 1979 Parkin M., King D. Economics – second edition, Addison – Wesley

Publishers Limited, 1995 Parkin M.,

Powell M., Matthews K.

Economics, Third Edition, Addison-Wesley Longman Limited, England, 1997

Ploae V. Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999.

Ploae V, Popovici V., Bunda R.N.

Economie politică – Macroeconomie- Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004.

Samuelson A.,

Nordhaus W.D.

Macroeconomie, 14eme Edition, Les Edition d‛Organisation, Paris, 1995

Samuelson A.,

Nordhaus W.D.

Economie politică, Ed. Teora, 2000

Sloman Jh. Economics, Second Edition, Prentice Hall/-Harvester Wheatshea, New York, Munich, 1995

Sloman Jh. Economics, prentice Hall, Harvester Wheatshea, London, 1995

Creşterea şi dezvoltarea economică

Macroeconomie    243 

Echilibrul economic

Unitatea de învăţare Nr. 11 ECHILIBRUL ECONOMIC

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11 11.1 Cererea globală şi oferta globală 11.2 Echilibrul economic. Concepte şi corelaţii fundamentale Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 11 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 11

Pagina

243 243 247

253 256 262

Macroeconomie    243 

Echilibrul economic

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 11 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 11 sunt:

Definirea noţiunilor de cerere globală şi oferta globală

Familiarizarea cu teoria echilibrului macroeconomic

Prezentarea diverselor forme ale echilibrului economic

Sublinierea corelaţiilor fundamentale ale echilibrului economic pe ansamblul economiei şi pe diverse pieţe

11.1 Cererea globală şi oferta globală Cererea globală Oferta globală

Teoria echilibrelor şi dezechilibrelor macroeconomice operează cu mărimi agregate, dintre care cererea globală şi oferta globală sunt concepte de referinţă şi analiză. În economia de piaţă modernă, deschisă spre exterior, comportamentele agenţilor economici agregaţi se concretizează, în ultimă instanţă, sub forma cererii agregate şi sub forma ofertei agregate. Cererea globală ( agregată ) constă din totalitatea cheltuielilor efectuate într-o economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii, indiferent de destinaţia acestora. Structura cererii agregate ( globale ) este următoarea: - cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri, făcute de către consumatorii finali; - veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru investiţiile brute făcute de acestea; - achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum personal şi de bunuri investiţionale pe seama veniturilor bugetare; - cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări. Oferta globală (agregată) constă din producţia totală (internă sau naţională) adusă la piaţă, de către unităţile economice producătoare - vânzătoare. In funcţie de optica asupra ofertei globale, aceasta poate fi determinată prin însumarea (agregarea) producţiilor (încasărilor totale, cifrelor de afaceri) ale tuturor agenţilor economici dintr-o ţară, respectiv prin însumarea valorilor adăugate de aceştia. Îndiferent de sfera de cuprindere avută în vedere, structura ofertei globale poate fi redată fie prin producţiile ramurilor şi sectoarelor care susţin oferta, fie prin resursele consumate, prin costurile plătite şi şansele sacrificate pentru acestea. Cererea agregată şi oferta agregată se află una faţă de alta într-un anumit raport de mărime şi ambele sunt analizate în legăturile lor multiple cu indicele general al preţurilor.

Macroeconomie    244 

Echilibrul economic

Comparându-se cererea agregată cu oferta agregată (în timp şi spaţiu), s-a putut constata şi o anumită situaţie atipică, atunci când cererea agregată este mai mare decât oferta agregată. Această situaţie de piaţă este cunoscută sub denumirea de cerere agregată nominală sau inflaţionistă. Ea se corelează cu deficit bugetar, cu împrumuturi de stat şi cu balanţe de plăţi externe pasive. Aducerea economiei naţionale în stare de echilibru se poate face prin aşa-numita politică a cererii agregate, constând în: controlul cheltuielilor totale în economie, inclusiv al celor guvernamentale; influenţarea corespunzătoare a producţiei, preţurilor şi ocupării (în sensul punerii celor doi factori ai pieţei în echilibru). In alte circumstanţe de loc şi de timp, oferta agregată este mai mică decât cererea nominală (scade oferta, cererea rămânând neschimbată). Se produce inflaţie, adică are loc creşterea indicelui general al preţurilor prin sporirea costurilor de producţie unitare şi scăderea corespunzătoare a producţiei. Un asemenea dezechilibru de piaţă poate fi tratat printr-o politică adecvată a ofertei agregate, respectiv prin stimulente pentru creşterea producţiei, acordate atât întreprinzătorilor, cât şi salariaţilor.

Test de autoevaluare 11.1. 1) Cererea globală reprezintă:

a) totalitatea cheltuielilor efectuate într-o economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii, indiferent de destinaţia acestora;

b) producţia naţională totală; c) încasările totale însumate la nivelul tuturor agenţilor

economici dintr-o ţară; d) valoarea adăugată obţinută de agenţii economici dintr-o

ţară; e) o mărime agregată.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c ); B (a + b + d); C (a + e); D (a + d + e).

2) Oferta globală reprezintă:

a) totalitatea cheltuielilor efectuate într-o economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii, indiferent de destinaţia acestora;

b) producţia totală (internă sau naţională) adusă la piaţă, de către unităţile economice producătoare - vânzătoare;

c) încasările totale însumate la nivelul tuturor agenţilor

Macroeconomie    245 

Echilibrul economic

economici dintr-o ţară; d) valoarea adăugată obţinută de agenţii economici dintr-o ţară; e) o mărime agregată.

Alegeţi răspunsul corect: A (b+c+d+e); B (a + b + d); C (a + e); D (a + d + e).

3) Cererea agregată (globală) cuprinde:

a) cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri, făcute de către consumatorii finali;

b) veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru investiţiile brute realizate de acestea;

c) achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum personal şi de bunuri investiţionale pe seama veniturilor bugetare;

d) cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări;

e) toate variantele anterioare sunt corecte. 4) Politica cererii agregate constă în aducerea economiei naţionale în stare de

echilibru prin: a) controlul cheltuielilor totale în economie, inclusiv al celor

guvernamentale; b) influenţarea corespunzătoare a producţiei, preţurilor şi

ocupării (în sensul punerii celor doi factori ai pieţei în echilibru);

c) stimulente pentru creşterea producţiei acordate întreprinzătorilor;

d) stimulente pentru creşterea producţiei acordate salariaţilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (b+c+e); B (a + b + d); C (a + e); D (a + b).

5) Atunci când oferta agregată este mai mică decât cererea nominală:

a) se produce inflaţie; b) cresc costurile unitare de producţie; c) scad costurile medii de producţie; d) există un dezechilibru care poate fi tratat printr-o politică

adecvată a ofertei agregate; e) există un dezechilibru care poate fi tratat prin acordarea de

stimulente atât pentru întreprinzători cât si pentru salariaţi în vederea creşterii producţiei.

Alegeţi răspunsul corect: A (a+b+d+e); B (a + c + d); C (a + c+d+e); D (a + b). Răspunsul la test se găseşte la pagina 256.

Macroeconomie    246 

Echilibrul economic

11.2 Echilibrul economic. Concepte şi corelaţii fundamentale

Echilibrul macroeconomic

În condiţiile economiei de piaţă concurenţială, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de producători şi de consumatori. Agenţii economici producători urmăresc maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici consumatori, satisfacerea trebuinţelor lor. Din modul de acţiune şi de comportare al acestor agenţi economici pe piaţă, în funcţie de propriile lor interese, echilibrul economic concurenţial apare sub forma raportului dintre cererea şi oferta ce se manifestă pe pieţele bunurilor economice, monetare, de capitaluri şi de muncă, care în unitatea şi interdependenţa lor reprezintă forme de existenţă a echilibrului macroeconomic. Deci, echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tinde piaţa bunurilor economice, monetare, capitalului, muncii şi piaţa naţională în ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele încadrându-se în limite considerate normale, fiind nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de dezechilibre. Adepţii teoriei echilibrului economic consideră că acesta se manifestă sub o multitudine de forme, care se clasifică după anumite criterii:

a) După modul de manifestare în timp, echilibrul economic este privit static şi dinamic.

Echilibrul economic static este considerat doar o ipoteză, neexistând practic în realitate. Un astfel de echilibru s-ar caracteriza prin manifestarea unor schimbări nesemnificative între diferite procese economice sau subsisteme ale economiei naţionale, care nu modifică tendinţa sa dominantă. Acţiunea factorilor creşterii economice şi mutaţiile pe care le generează în raportul dintre oferta şi cererea de pe diferitele pieţe imprimă, însă, echilibrului economic un caracter dinamic, ce se manifestă în timp ca o tendinţă dominantă. Această formă a echilibrului economic se poate realiza pe termen scurt sau pe termen lung. Echilibrul economic dinamic pe termen scurt se realizează în condiţiile unor modificări în restricţiile procesului creşterii economice, presupunând însă alinierea imediată a acestuia la evoluţia celui mai deficitar factor de producţie, ceilalţi rămânând insuficient utilizaţi. Drept urmare, creşterea economică este lentă. Depăşirea limitelor impuse de factorul restrictiv, presupune manifestarea unor dezechilibre temporare ce pot fi înlăturate prin utilizarea unor elemente de compensare, existente în economie sau atrase din afara ei. In această situaţie,

Macroeconomie    247 

Echilibrul economic

creşterea economică se desfăşoară pe fondul echilibrului dinamic pe termen lung. b) In raport cu nivelurile agregării economiei naţionale, echilibrul economic se manifestă la nivel micro, mezo şi macroeconomic. c) In funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul economic îmbracă următoarele forme: material, valoric şi al resurselor de muncă. Echilibrul economic material exprimă acea stare de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea producţiei (oferta globală), pe de o parte şi nevoile de consum final şi de producţie (cererea globală), sub aspect cantitativ, structural şi calitativ, pe de altă parte. De pildă, pentru a asigura o anumită cantitate de energie electrică este necesară o cantitate determinată de combustibili, într-o anumită structură şi putere calorică. Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa relativă între diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice şi eforturile depuse. In cadrul acestuia se disting forme speciale, cum sunt: echilibrul bănesc (monetar), echilibrul financiar, echilibrul bugetar şi echilibrul valutar. Echilibrul bănesc se exprimă în concordanţa relativă dintre expresia bănească a fondului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani în circulaţie; echilibrul financiar, reliefează concordanţa relativă între sursele financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor economici; echilibrul bugetar reflectă concordanţa relativă între veniturile şi cheltuielile bugetare; echilibrul valutar evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi plăţile în valută. Echilibrul resurselor de muncă exprimă concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor, respectiv, ale unităţilor economice. In unitatea lor, aceste forme concrete de manifestare a echilibrului economic asigură desfăşurarea procesului creşterii economice, concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice. Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii, a concordanţei relative a deciziilor luate de agenţii economici producători şi respectiv consumatori, aceasta menţinându-se într-o anumită perioadă de timp, până în momentul în care intervin factori perturbatori. Echilibrul economic trebuie abordat atât pe ansamblul economiei, cât şi pe fiecare piaţă în parte.

1. Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru este necesară

Macroeconomie    248 

Echilibrul economic

Condiţii de echilibru

respectarea condiţiei ca oferta globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D), adică:

Y = D.

In aceste condiţii cererea excedentară (De) este nulă. Mărimea produsului naţional brut sau a venitului naţional care reprezintă oferta globală (Y) se repartizează pentru consum (C) şi pentru economii (S), fiind deci egală cu C + S. Cererea globală (D) se concretizează în mărimea cererii de bunuri de consum (C) şi respectiv de bunuri investiţionale (I), fiind deci egală cu C + I. Cererea excedentară (De) este diferenţa dintre cantităţile de bunuri materiale şi servicii cerute de consumatori (D) şi producţia curentă (Qc), la care se adaugă rezervele necesare (Rn): De = D – ( Qc + Rn ) Condiţia de echilibru pe piaţa unui bun economic este dată de relaţia: pi Dei = 0 , pi - preţul bunului; Dei – cererea excedentară a bunului. Dei 0 şi pi . 0 Rezultă că economia naţională se află în stare de echilibru atunci când pe toate pieţele este îndeplinită condiţia de echilibru, adică deciziile agenţilor economici corespund regulilor relevante ale economiei de piaţă. De pildă, preţurile existente să asigure maximizarea utilităţii sau a profitului. In procesul dinamic al confruntării cererii cu oferta, fiecare agent economic acţionează ca şi cum preţurile existente ar fi preţuri de echilibru, efectuând vânzarea şi cumpărarea de bunuri pe această bază, chiar dacă acesta nu participă efectiv la toate actele de vânzare-cumpărare. Acest comportament al agenţilor economici denumit şi de tatonare şi care constituie substanţa proceselor dinamice ce se manifestă pe piaţă, acţionează ca o lege de conservare, contribuind la stabilizarea pieţei. Deoarece cererea globală (D) este formată din cererea pentru bunuri de consum (C) şi pentru bunuri investiţionale (I), iar oferta (Y) este destinată consumului (C) şi economiilor (S), rezultă: D = C+ I şi Y = C + S. Pe baza relaţiei echilibrului general Y = D : C + S = C + I sau S = I, relevând situaţia de echilibru într-o economie închisă. 2. Luându-se în considerare şi importul (H) şi exportul (E) de bunuri

Macroeconomie    249 

Echilibrul economic

economice, relaţia de echilibru pe piaţa producătorilor devine: Y + H = D + E sau C + S + H = C + I + E, adică S + H = I + E sau S – I = E – H, ceea ce reprezintă o condiţie de echilibru. 3. Deoarece actele de comerţ au loc prin intermediul banilor, mărimea şi dinamica acestora fiind legate de cererea şi oferta bunurilor economice, starea de echilibru economic general depinde şi de situaţia pieţei monetare. Echilibrul pieţei monetare este dat de relaţia: Ym = Dm, unde: Ym – oferta de monedă; Dm – cererea de monedă. Cum cererea şi oferta de monedă sunt influenţate, în principal, de masa monetară (M), viteza de rotaţie a banilor (V), de volumul global al tranzacţiilor de pe piaţă (T) şi de nivelul general al preţurilor (P), condiţia de echilibru este dată de relaţia: MV = PT, unde MV – oferta reală de monedă;

PT – cererea reală de monedă. 4. Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru apare sub forma egalităţii cererii (DL) cu oferta de locuri de muncă (YL), adică: YL = DL

Test de autoevaluare 11.2. 1) Care din următoarele relaţii exprimă condiţii de echilibru:

a) numărul locurilor de muncă = populaţia aptă de muncă disponibilă; b) consum = economii; c) oferta de muncă = numărul de locuri de muncă; d) M · V = P · T; e) numărul titlurilor de valoare cotate la bursă = numărul

întreprinderilor existente în economie.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + c + d); D (a + b + c); E (a + b + c + e).

2) Piaţa muncii se află în situaţia de echilibru atunci când:

a) M · V = P · T; b) numărul de locuri de muncă este egal cu cererea de muncă; c) numărul de locuri de muncă este egal cu populaţia aptă de muncă

disponibilă; d) numărul celor care solicită locuri de muncă este egal cu al celor

care oferă locuri de muncă.

Macroeconomie    250 

Echilibrul economic

3) Există echilibru pe piaţa monetară atunci când:

a)V

PTM ;

b) Ym = M · V; c) Dm = P · T; d) C + H = Y + E; e) C + S = H + E.

unde: M = masa monetară; V = viteza de rotaţie a banilor; T = volumul tranzacţiilor; P = preţurile; C = consum; H = import; Y = venit; E = export; S = economii.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + d); B (a + c + d); C (a + b + c + e); D (a + b + c).

4) Condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor într-o economie închisă este:

a) M · V = P · T; b) C + S = C + I; c) S < I; d) S > I; e) S = I.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + e); B (a + b + c); C (a + b + c + e); D (a + d + e).

5) Dupa modul de manifestare in timp, echilibrul economic poate fi:

a) static; b) dinamic; c) material; d) banesc; e) financiar.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + e); B (a + b); C (a + b + c + e); D (a + d + e).

Macroeconomie    251 

Echilibrul economic

Aplicaţie:

Fie modelul simplu al unei economii în care cererea agregată (D) este reprezentată de suma cheltuielilor pentru consum şi investiţii.

Oferta globală =

PNB (Y)

ConsumInvestiţii

planificate

Cererea globală

(D)

Modificări neplanificate

în stocuri

Ocuparea forţei de muncă

0 400 600 0 1000 1200 600 50 2000 2000 600 100 3000 2800 600 150

4000 3600 600 200

5000 4400 600 250 6000 5200 600 300 7000 6000 600 350 8000 6800 600 400

Datele din tabel sunt ipotetice şi sunt exprimate în miliarde u.m.. a) Să se calculeze cererea agregată şi modificările (investiţiile)

neplanificate în stocuri pentru fiecare nivel al PNB. b) Să se reprezinte grafic cererea şi oferta agregată şi să se identifice pe

grafic nivelul de echilibru al PNB. Interpretaţi situaţiile in care D > Y şi D < Y. c) Să se reprezinte grafic economiile (S) şi investiţiile planificate (Ip) şi

să se interpreteze echilibrul pe acest grafic. d) Să se analizeze cum influenţează echilibrul modificarea investiţiilor

planificate de la nivelul de 600 la 400. Răspunsul la test şi rezolvarea la aplicaţie se găsesc la pagina 257.

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 11. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Macroeconomie    252 

Echilibrul economic

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 11

Subiecte teoretice: 1. Definiţi echilibrul economic şi formele acestuia;

Macroeconomie    253 

Echilibrul economic

2. Delimitaţi condiţiile de echilibru pe diverse pieţe.

Aplicaţie:

Fie modelul simplu al unei economii în care cererea agregată (D) este reprezentată de suma cheltuielilor pentru consum şi investiţii.

Oferta globală =

PNB (Y)

Consum Investiţii

planificate

Cererea globală

(D)

Modificări neplanificate

în stocuri

Ocuparea forţei de muncă

0 400 500 0 1500 1200 500 50 2500 2000 500 100 3500 2800 500 150

4500 3600 500 200

5500 4400 500 250 6500 5200 500 300 7500 6000 500 350 8500 6800 500 400

Macroeconomie    254 

Echilibrul economic

Datele din tabel sunt ipotetice şi sunt exprimate în milioane u.m..

a) Să se calculeze cererea agregată şi modificările (investiţiile) neplanificate în stocuri pentru fiecare nivel al PNB.

b) Să se reprezinte grafic cererea şi oferta agregată şi să se identifice pe grafic nivelul de echilibru al PNB. Interpretaţi situaţiile in care D > Y şi D < Y.

c) Să se reprezinte grafic economiile (S) şi investiţiile planificate (Ip) şi să se interpreteze echilibrul pe acest grafic.

d) Să se analizeze cum influenţează echilibrul modificarea investiţiilor planificate de la nivelul de 500 la 400.

Test grilă:

1) Condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor într-o economie închisă este:

a) M · V = P · T; b) C + S = C + I; c) S < I; d) S > I; e) S = I.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + e); B (a + b + c); C (a + b + c + e); D (a + d + e).

2) Cererea globală reprezintă: a) totalitatea cheltuielilor efectuate într-o economie pentru

achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii, indiferent de destinaţia acestora;

b) producţia naţională totală; c) încasările totale însumate la nivelul tuturor agenţilor economici

dintr-o ţară; d) suma de valoare adăugată obţinută de agenţii economici dintr-o

ţară; e) o mărime agregată.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c ); B (a + b + d); C (a + e); D (a + d + e).

3) Piaţa muncii se află în situaţia de echilibru atunci când: a) numărul de locuri de muncă este egal cu populaţia aptă de

muncă disponibilă; b) M · V = P · T; c) numărul de locuri de muncă este egal cu cererea de muncă; d) numărul celor care solicită locuri de muncă este egal cu al celor

Macroeconomie    255 

Echilibrul economic

care oferă locuri de muncă.

4) Există echilibru pe piaţa monetară atunci când:

a) V

PTM ;

b) Ym = M · V; c) C + H = Y + E; d) C + S = H + E. e) Dm = P · T;

unde: M = masa monetară; V = viteza de rotaţie a banilor; T = volumul tranzacţiilor; P = preţurile; C = consum; H = import; Y = venit; E = export; S = economii.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + e); B (a + c + d); C (a + b + c + e); D (a + b + c).

5) Care din următoarele relaţii exprimă condiţii de echilibru: a) numărul locurilor de muncă = populaţia aptă de muncă

disponibilă; b) consum = economii; c) oferta de muncă = numărul de locuri de muncă; d) M · V = P · T; e) numărul titlurilor de valoare cotate la bursă = numărul

întreprinderilor existente în economie. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + c + d); D (a + b + c);

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 11.1 1. C(a+e); 2. A(b+c+d+e); 3. e;

Macroeconomie    256 

Echilibrul economic

4. D(a+b); 5. A(a+b+d+e). Răspuns 11.2. 1.C(a+c+d); 2. c; 3. D(a+b+c); 4. A(b+e); 5. B(a+b). Rezolvare aplicaţie

Cererea agregată este egală cu suma dintre consumul privat,

cheltuielile guvernamentale şi investiţiile planificate de către firme pentru anul respectiv:

D = C + G + Ip

Oferta globală = PNB real

(Y)

Consum Investiţii

planificate

Cererea globală

(D)

Modificări neplanificate

în stocuri

Ocuparea forţei de muncă

(1) (2) (3) (4) (5) (6) 0 400 600 1000 -1000 0

1000 1200 600 1800 -800 50 2000 2000 600 2600 -600 100 3000 2800 600 3400 -400 150 4000 3600 600 4200 -200 200 5000 4400 600 5000 0 250 6000 5200 600 5800 200 300 7000 6000 600 6600 400 350 8000 6800 600 7400 600 400

Nivelul de echilibru al PNB este acela la care D =Y. Din datele tabelului remarcăm că oferta agregată creşte cu rate mai mari

decât cererea agregată. Acest lucru este datorat faptului că o parte din venitul câştigat din vânzarea producţiei realizate într-un an este economisită.

Distingem următoarele situaţii: - PNB real < 5000 mld. u.m., cererea agregată depăşeşte oferta agregată.

Firmele vor vinde mai mult decât produc în anul respectiv, ceea ce înseamnă că stocurile se vor reduce (a se vedea coloana 5 din tabel). Prin urmare, firmele îşi vor mări producţia, angajând mai multă forţă de muncă (coloana 6), pentru a răspunde cererii sporite.

Macroeconomie    257 

Echilibrul economic

- PNB real > 5000 mld. u.m., oferta agregată depăşeşte cererea agregată. Firmele nu vor putea să vândă întreaga producţie la nivelul preţurilor curente. Mărfurile nevândute se constituie în stocuri neplanificate (coloana 5). În consecinţă, firmele îşi reduc producţia şi cererea de forţă de muncă.

- PNB real = 5000 mld. u.m., producţia oferită la preţurile curente este egală cu cantitatea de bunuri pe care consumatorii doresc să o cumpere la preţurile respective. Odată atins echilibrul, nu va mai exista nici o tendinţă de creştere sau scădere a PNB sau gradului de ocupare a forţei de muncă.

b) Dreapta cererii agregate este obţinută prin însumarea consumului şi investiţiilor planificate corespunzătoare fiecărui nivel al PNB real. Deoarece investiţiile planificate sunt 600 mld. u.m., indiferent de mărimea PNB real, panta crescătoare a cererii agregate se datorează creşterii consumului odată cu mărirea venitului.

Oferta agregată se reprezintă ca o dreaptă la 450. Proiecţiile punctelor de pe această dreaptă pe axa orizontală reflectă venitul (consumul plus economiile), iar pe axa verticală indică PNB real.

Diferenţa pe verticală între dreapta cererii agregate şi dreapta la 450 reprezintă modificările neprevăzute în stocuri. De exemplu, dacă PNB real este 4000 mld. u.m. pe an, cererea agregată va fi 4200 mld. u.m, respectiv stocurile se vor reduce cu 200 mld. u.m.(segmentul AB de pe grafic). Existenţa unei cereri excedentare va exercita o presiune în sensul creşterii PNB real. Analog, dacă PNB real este 6000 mld. u.m. pe an, stocurile vor creşte cu 200 mld. u.m. ( segmentul CD de pe grafic). Oferta excedentară va exercita o presiune în sensul reducerii PNB real. Doar în punctul E, de pe grafic, cererea agregată egalează oferta agregată.

Macroeconomie    258 

Echilibrul economic

Figura 11.1. PNB de echilibru

c) Echilibrul macroeconomic este atins atunci când investiţiile neplanificate

în stocuri sunt zero. Este uşor de demonstrat că, odată atins echilibrul macroeconomic,

economiile (privite ca parte a venitului neutilizată pentru cumpărarea de bunuri finale) egalează investiţiile planificate.

În primul rând, PNB real este egal cu venitul real: PNB real = venitul = C + S.

În condiţii de echilibru, PNB real este egal cu suma cheltuielilor pentru consum şi investiţii planificate:

PNB real = Cererea agregată = C + Ip. Rezultă că, în situaţia de echilibru macroeconomic:

PNB real = C + S = C + Ip = Cererea agregată, repectiv S = Ip. Presupunând că taxele sunt zero în acest model economic simplu, tot ce nu

se cheltuieşte se transformă în economii. Economiile reprezintă fonduri din care se fac cheltuieli de investiţii. Aşadar, când economiile depăşesc investiţiile planificate de către firme, o parte din PNB real nu va fi vândută (economiile reprezintă partea din venit care nu este folosită pentru cumpărarea de bunuri). Dacă economiile nu egalează investiţiile planificate, oferta nu va coincide cu cererea agregată iar economia nu se va afla în echilibru.

Raportul de mărime dintre economii şi investiţii planificate este ilustrat de graficul următor. Deoarece investiţiile planificate sunt egale cu 600 mld. u.m., echilibrul se va atinge când şi economiile vor avea această valoare. Dacă economiile depăşesc nivelul de 600 mld. u.m., oferta agregată va fi excedentară în raport cu cererea, exercitând o presiune în sensul reducerii PNB datorită formării neplanificate (nedorite) de stocuri. Similar, dacă economiile nu ating nivelul de 600 mld. u.m., cererea va fi excedentară în raport cu ofertaşi stocurile de mărfuri se vor reduce.

Macroeconomie    259 

Echilibrul economic

Economii şi investiţii (mld. u.m.) investiţii planificate

600 0 1.000 2.000 3.000 4.000 5.000 6.000 PNB real = venit real (mld. u.m.)

Figura 11.2. Economiile, investiţiile şi echilibrul macroeconomic

d)

Oferta globală = PNB real

(Y)

Consum Investiţii

planificate

Cererea globală

(D)

Modificări neplanificate

în stocuri

Ocuparea forţei de muncă

(1) (2) (3) (4) (5) (6)

0 400 400 800 -800 0

1000 1200 400 1600 -600 50

2000 2000 400 2400 -400 100

3000 2800 400 3200 -200 150

4000 3600 400 4000 0 200

5000 4400 400 4800 200 250

6000 5200 400 5600 400 300

7000 6000 400 6400 600 350

8000 6800 400 7200 800 400

Macroeconomie    260 

Echilibrul economic

  Figura 11.3. Declinul cererii agregate antrenează reducerea PNB real

O reducere a investiţiilor planificate determină deplasarea dreptei cererii

agregate spre dreapta jos. Noul nivel de echilibru al PNB real este de 4000 mld., cu 1000 mld. u.m. mai mic decât PNB potenţial.

Bibliografie unitate de învăţare nr. 11

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

Macroeconomie    261 

Echilibrul economic

Macroeconomie    262 

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

Dezechilibrul economic

Unitatea de învăţare Nr. 12 DEZECHILIBRUL ECONOMIC

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 12 12.1 Dezechilibrul economic : concepte şi forme de manifestare 12.2 Teoria dezechilibrelor economice Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 12 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 277 Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 12 277

Pagina

264 264 270

273

Macroeconomie           263   

Dezechilibrul economic

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 12 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 12 sunt:

Definirea dezechilibrului economic

Înţelegerea mecanismelor care conduc la dezechilibrul economic

Familiarizarea cu formele dezechilibrului economic

Evidenţierea indicatorilor care determină întelegerea modului de manifestare a presiunii şi absorbţiei pe piaţă

Explicarea implicaţiilor presiunii şi absorbţiei asupra desfăşurării activitaţii economice

Prezentarea formelor de manifestare a dezechilibrelor economice

12.1 Dezechilibrul economic. Concepte şi forme de manifestare

Dezechilibrul economic

Mărimile măsurabile, care se comportă şi care evidenţiază egalitatea sau inegalitatea dintre ele, sunt rezultatul acţiunii conjugate a unor forţe opuse. In cazul echilibrului ele se anulează reciproc, în timp ce în situaţia de dezechilibru unele devin preponderente în raport cu altele. Cum acţiunea acestor forţe contradictorii este permanentă, unii economişti consideră echilibrul economic ca o stare de moment, vremelnică, în timp ce dezechilibrul se manifestă permanent, cu intensităţi diferite de la o perioadă la alta. De aceea, dezechilibrul economic se poate interpreta fie ca o stare normală a dezvoltării economice, fie ca o stare anormală, rezultată din încălcarea regulilor fundamentale ale economiei de piaţă. In funcţie de preponderenţa acestor stări, în economie se poate manifesta starea de echilibru sau starea de dezechilibru. In consecinţă, în condiţiile mişcării reale a vieţii economice, echilibrul, indiferent de formele de manifestare şi de nivelele de referinţă ale acestuia, se interpretează nu ca ceva absolut, ci ca o tendinţă. Dinamica economiei naţionale conferă dezechilibrelor economice un caracter permanent, manifestându-se în forme dorite sau acceptate ca normale sau în forme nedorite, anormale. Când primele forme de manifestare sunt preponderente, economia se caracterizează printr-o stare normală de dezvoltare, fiind suportul progresului economic şi social. De pildă, într-o activitate economică, depăşirea mărimii cheltuielilor de către venituri reprezintă o formă a dezechilibrului normal. Această situaţie, dominantă în majoritatea activităţilor agenţilor economici, stă la baza înviorării ofertei de bunuri economice şi a satisfacerii corespunzătoare a cererii. În situaţia în care predomină dezechilibrele anormale, în economie apare criza, cu toate consecinţele sale asupra dezvoltării economico-sociale. In această situaţie, necesitatea echilibrării dezvoltării economice înseamnă luarea de măsuri pentru aducerea dezechilibrelor anormale în limitele celor normale, care acţionează pozitiv asupra progresului economic şi social.

Macroeconomie           264   

Dezechilibrul economic

Macroeconomie           265   

Presiunea Absorbţia

In literatura de specialitate, dezechilibrele normale sunt desemnate prin noţiunea de presiune, iar cele anormale prin noţiunea de absorbţie. Presiunea corespunde cu situaţia de “ofertă excedentară” sau de “piaţă a cumpărătorului”. Dacă pe piaţa unui anumit produs, vânzătorul “ stă la rând” pentru cumpărător, spunem că domină presiunea, iar la vânzător apare o intensitate de aspiraţie pozitivă care nu e pe deplin satisfăcută. Absorbţia corespunde cu situaţia în care pe piaţă se află “cerere excedentară”, adică piaţa este a vânzătorilor, cumpărătorul fiind cel care “stă la rând”, manifestându-se o tensiune de aspiraţie pozitivă nesatisfăcută a consumatorului. Când se creează o egalitate între nivelul aspiraţiei vânzătorului şi cel al consumatorului, pe piaţă se manifestă starea de echilibru. Inţelegerea modului de manifestare a presiunii şi absorbţiei pe piaţă - ca forme fundamentale ale dezechilibrului economic, necesită clarificarea conţinutului următoarelor noţiuni:

a) Nivelul aspiraţiei vânzătorului ( Nva) şi cumpărătorului (Nc

a) este un element al mulţimii alternativelor de decizie posibile, care apare la începutul procesului de decizie elementar. Spre exemplu, aspiraţia de cumpărare nu este acelaşi lucru cu cumpărarea efectivă şi nici aspiraţia de a produce cu producţia efectivă etc.

b) Etapa necesară de aşteptare pentru vânzare (Eva) şi pentru cumpărare

(Eca), reprezintă timpul minim care trebuie să treacă de la apariţia nivelului de

aspiraţie de vânzare sau de cumpărare, până la prima împlinire a actelor de vânzare sau de cumpărare efective.

c) Etapa de perimare a aspiraţiei de cumpărare (Ecp) sau de vânzare (Ev

p), reprezintă perioada de timp după trecerea căreia, toţi agenţii economici şi-au sistat aspiraţia iniţială, fie pentru că intenţia lor de cumpărare sau de vânzare s-a realizat, fie pentru că şi-au corectat intenţia iniţială.

d) Tensiunea aspiraţiei (Ta) reprezintă diferenţa dintre nivelul aspiraţiei la vânzare sau la cumpărare şi rezultatul obţinut în urma executării deciziei de a cumpăra (Rc

a) sau de a vinde (Rva).

Tca = Nc

a - Rc

a sau Tv

a = Nva - R

va.

Raportul dintre nivelul aspiraţiei la vânzare sau la cumpărare şi rezultatul obţinut la vânzare (Rv) sau la cumpărare (Rc) reprezintă gradul de tensiune a aspiraţiei la vânzare (Gv

T) sau la cumpărare ( GcT):

v

vav

T RN

G sau c

cac

T R

NG .

Diferenţa între aspiraţia de vânzare (Av) şi vânzarea efectivă (Ve) sau între aspiraţia de cumpărare (Ac) şi cumpărarea efectivă (Ce), reprezintă tensiunea aspiraţiei de vânzare (Tv

a) sau de cum cpărare (T a):

Dezechilibrul economic

Tva = Av – Ve şi

Tca = Ac - Ce.

Prin raportarea nivelului de aspiraţie al vânzătorilor la nivelul de aspiraţie al cumpărătorilor, se relevă raportul de forţe pe piaţă (Rp

F):

ca

vaP

F N

NR .

Dacă Rp

F > 1, atunci pe piaţă este mai tare cumpărătorul, iar dacă RpF <1, atunci pe

piaţă este mai puternic vânzătorul.

Concluzii generale privind impactul presiunii şi absorbţiei asupra activităţii economice

Implicaţiile presiunii şi absorbţiei asupra desfăşurării activităţii economice sunt multiple şi complexe, ele trebuind privite atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

1. Absorbţia, pe termen scurt, favorizează desfăşurarea activităţii economice, creşterea dimensiunilor ei atât prin utilizarea mai bună a capitalului fix existent, cât şi prin sporirea volumului capitalului fix prin investiţii. Investiţiile contribuie rapid şi direct la lărgirea pe cale extensivă a producţiei, resursele fiind utilizate la maximum. Pe termen lung, absorbţia constituie un stimulent puternic şi durabil pentru creşterea volumului producţiei, dar generează locuri înguste de producţie, ceea ce nu stimulează în măsură suficientă progresul tehnic.

In schimb, în perioada de presiune, pe termen scurt, volumul producţiei poate să crească, dar numai în situaţia în care într-un numr însemnat de unităţi economice producătoare, o parte a capacităţilor de producţie este neutilizată, stocurile fiind inutile. In acest caz, investiţiile nu mai contribuie rapid şi direct la creşterea dimensiunilor producţiei pe cale extensivă, deoarece există rezerve neutilizabile. Pe termen lung însă, neutilizarea unei părţi a resurselor şi rezervelor, duce la o însemnată risipă.

2. Privite într-un orizont de timp mai mare, starea de absorbţie frânează dezvoltarea şi perfecţionarea bunurilor economice, deoarece existenţa pieţei vânzătorilor exclude motivaţia pentru apariţia produselor noi. In schimb, în cazul presiunii are loc o stimulare a apariţiei de produse noi. Deci, presiunea accelerează, iar absorbţia frânează dezvoltarea calitativă a produselor.

3. In condiţiile presiunii, concurenţa există numai între vânzători. In această

situaţie vânzarea efectivă poate să se apropie de aspiraţia vânzătorului, dacă un alt vânzător sau mai mulţi rămân şi mai mult în urmă faţă de propriile lor aspiraţii.

In schimb, în condiţiile absorbţiei, concurenţa se manifestă numai între

Macroeconomie           266   

Dezechilibrul economic

cumpărători. In această situaţie, creşterea vânzărilor depinde numai de producţie, producătorul găsind cumpărător pentru fiecare produs şi deci nu trebuie să concureze. Deoarece în starea de absorbţie producţia se îndepărtează de aspiraţiile consumatorului, acesta va fi obligat să facă înlocuiri forţate de bunuri sau să facă economii forţate.

4. Sub aspectul adaptării producţiei la nevoile consumatorilor, în situaţia absorbţiei, aceasta se realizează anevoie, în timp ce în situaţia de presiune, adaptarea este rapidă şi elastică. In presiune, influenţa producţiei asupra consumului este mult mai activă decât în perioada de absorbţie. In perioada de presiune are loc modificarea cerinţelor şi intenţiilor de cumpărare în mod permanent.

5. In perioada presiunii, povara incertitudinii cade asupra vânzătorului,

cumpărătorul găseşte ceea ce caută şi se simte în siguranţă. In perioada de absorbţie situaţia se inversează, vânzătorul se simte în siguranţă, în timp ce cumpărătorul cumpără atunci când găseşte bunul respectiv, nu în momentul în care s-a conturat intenţia de cumpărare. In consecinţă, la consumator poate să apară acumularea de stocuri.

6. In perioada de presiune, cumpărătorul este cel ce face selecţia, care are

drept rezultat îmbunătăţirea calităţii, reducerea costurilor, diferenţierea producţiei şi concentrarea producţiei. In situaţia de absorbţie, efectele pozitive ale selecţiei sunt aproape anulate.

7. Cele două forme ale dezechilibrului economic îşi pun amprenta şi asupra

fluxului de mesaje, asupra relaţiilor informaţionale între masa vânzătorilor şi cea a cumpărătorilor. In timpul presiunii, cea mai mare parte a sarcinilor informative cade asupra vânzătorului, în timpul absorbţiei, invers, ele cad în seama cumpărătorilor.

Comparând cele două forme fundamentale ale dezechilibrului, apare evident că presiunea are mai multe avantaje decât absorbţia. Aceste avantaje pot fi evidente dacă politica economică generală realizează presiunea în următoarele condiţii:

existenţa unei tensiuni nu prea mari între aspiraţia de vânzare şi vânzarea efectivă, astfel încât să provoace suficiente griji vânzătorului, dar să nu ducă la un volum prea mare de resurse neutilizate;

intensitatea aspiraţiei de vânzare să fie puternică, astfel încât vânzătorii să fie interesaţi în mare măsură în reuşita vânzării;să existe suficiente forţe şi procese contrare care să neutralizeze sau cel puţin să atenueze efectele negative ale presiunii, cum sunt: speculaţia, necruţarea adversarului, dezorientarea cumpărătorului, excesul de reclame etc.

Macroeconomie           267   

Dezechilibrul economic

Test de autoevaluare 12.1. 1) Tensiunea aspiraţiei la vânzare se poate exprima astfel:

a) diferenţa dintre rezultatul obţinut în urma vânzării şi nivelul aspiraţiei la vânzare;

b) raportul dintre nivelul aspiraţiei la vânzare şi rezultatul obţinut în urma vânzării;

c) diferenţa dintre nivelul aspiraţiei la vânzare şi rezultatul obţinut în urma executării deciziei de a vinde;

d) inversul aspiraţiei la vânzare.

2) Nivelul aspiraţiei vânzătorului Nav este:

a) un element al mulţimii alternativelor de decizie posibile, care apare la începutul procesului de decizie elementar;

b) diferenţa între aspiraţia de cumpărare şi rezultatul obţinut în urma deciziei de a cumpăra;

c) un indicator ce ajută la înţelegerea modului de manifestare a absorbţiei şi presiunii pe piaţă;

d) acea situaţie de piaţă în care există ofertă excedentară iar piaţa este a cumpărătorului.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + c); D (a + d).

3) Într-un orizont lung de timp, starea de absorbţie: a) stimulează apariţia de produse noi; b) volumul producţiei poate să crească; c) frânează dezvoltarea calitativă a produselor; d) determină risipă de resurse.

4) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate: a) presiunea accelerează iar absorbţia frânează dezvoltarea

calitativă a produselor; b) în condiţiile de presiune există concurenţă între vânzători; c) presiunea frânează iar absorbţia accelerează dezvoltarea

calitativă a produselor; d) în condiţii de presiune, cumpărătorul este cel care face

selecţia; e) în cazul absorbţiei adaptarea producţiei la nevoile

consumatorilor se realizează rapid. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + c + e); D (a + d); E (a + b + d).

5) Atunci când cererea este mai mare decât oferta, pe piaţă există: a) stare de absorbţie;

Macroeconomie           268   

Dezechilibrul economic

b) concurenţă între vânzători; c) stare de presiune; d) produse de calitate superioară.

6) În condiţii de absorbţie pe piaţă: a) cererea este mai mică decât oferta; b) există concurenţă între cumpărători; c) are loc rapid adaptarea producţiei la nevoile consumatorilor; d) concurenţa se manifestă între vânzători.

7) Atunci când economia se află în situaţia de trecere de la presiune la absorbţie

are loc: a) scăderea creşterii economice; b) o accelerare temporară a creşterii economice; c) scăderea bruscă a intenţiei de vânzare; d) o creştere bruscă a intenţiei de vânzare, al cărui efect este

utilizarea capacităţilor de producţie nefolosite anterior.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + c + d); C (a + b + c + d); D (a + d); E (a + c).

8) În situaţia când economia se află în situaţia de trecere de la presiune la

absorbţie: a) sporirea producţiei are loc numai prin creşterea volumului

capitalului fix; b) are loc scăderea bruscă a intenţiei de vânzare, al cărui efect

este utilizarea capacităţilor de producţie nefolosite anterior; c) are loc accelerarea ritmului creşterii economice; d) are loc diminuarea ritmului creşterii economice; e) sporirea producţiei are loc doar prin creşterea productivităţii.

9) În perioada de trecere de la absorbţie la presiune are loc:

a) diminuarea ritmului creşterii economice; b) accelerarea ritmului creşterii economice; c) creşterea bruscă a intenţiei de vânzare; d) utilizarea capacităţilor de producţie nefolosite anterior.

10) În condiţii de absorbţie pe piaţă: a) agenţii economici sunt preocupaţi de îmbunătăţirea calităţii; b) cererea este bine satisfăcută; c) există concurenţă între vânzători; d) se cumpără tot ceea se produce.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 277.

Macroeconomie           269   

Dezechilibrul economic

12.2 Teoria dezechilibrelor economice

Forme ale dezechilibrului

Conform acestei teorii, în economie predomină, cu o anumită intensitate, diferitele forme ale dezechilibrului economic. Pe piaţă există în orice moment surplusuri din partea cererii şi/sau ofertei, iar la agenţii economici, stocuri de bunuri şi rezerve de factori de producţie. In aceste condiţii, nu exist bunuri şi nici resurse cu preţuri zero. Drept urmare, economia este dominată de dezechilibre, aceasta neputându-se afla în nici un moment în stare de echilibru. Dezechilibrele economice sunt expresia modificărilor limitelor resurselor şi tehnologiilor, a restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de bunuri şi servicii, inclusiv a unor greşeli de politică economică generală pe termen lung. Principalele dezechilibre se manifestă sub următoarele forme:

a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii; b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii; c) excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, monedei şi muncii.

a) Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii se concretizează în nerealizarea unei părţi a ofertei şi în apariţia şomajului. Excesul de ofertă de pe piaţa bunurilor economice, adică presiunea, este un proces generat de o multitudine de cauze:

1. creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor, inflaţia având rol precumpănitor. Prin reducerea puterii de cumpărare a populaţiei, masa de bunuri din circulaţie nu poate fi absorbită, apărând astfel “excesul de ofertă”. Pentru a frâna procesul inflaţionist, în perioada de presiune, administraţia publică centrală acţionează prioritar asupra creşterii salariilor, în timp ce în perioada de absorbţie acţionează preponderent asupra formării preţurilor;

2. dominaţia incertitudinii pe piaţă determină pe fiecare producător să formeze rezerve de capacităţi de producţie pentru siguranţa sa personală, pentru a nu pierde cumpărătorii potenţiali. La nivelul economiei naţionale, aceste rezerve depăşesc cu mult necesităţile unei aprovizionări normale;

3. formarea surplusului de capacităţi duce la dezvoltarea cererii, care determină apariţia de noi bunuri sau îmbunătăţirea calităţii celor existente. La acei producători care nu reuşesc să utilizeze noile realizări tehnice apar capacităţi neutilizate, în timp ce la producătorii cu forţă concurenţială puternică, şi care sunt preocupaţi de inovare, se creează o rezervă de capacitate complementară, destinată noilor investiţii, acestea din urmă determinând apariţia unui nou bun economic;

4. intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real de investiţie. Această situaţie se explică prin: reducerea economiilor populaţiei ce sunt destinate investiţiilor; prudenţa producătorilor investitori; politica restrictivă de credite pentru investiţii; diminuarea investiţiilor publice etc. O asemenea situaţie este inversă absorbţiei, unde intenţia de a investi este mai mare decât posibilităţile reale de realizare a investiţiilor.

Macroeconomie           270   

Dezechilibrul economic

Corelaţia între ritmul de creştere şi presiune se concretizează în aceea că o creştere lentă este, de regulă, însoţită de o puternică presiune. Prin sporirea ritmului creşterii economice, presiunea se diminuează. Prin forţarea acestui ritm, starea de presiune se transformă în absorbţie. Deci, trecerea de la presiune la absorbţie este însoţită de o accelerare temporară a creşterii economice. O asemenea situaţie a caracterizat economia ţărilor dezvoltate în perioada de trecere de la economia de pace la cea de război. In perioada de trecere de la presiune la absorbţie, ca urmare a creşterii producţiei, are loc o creştere bruscă a intenţiei de vânzare, al cărui efect este utilizarea capacităţilor nefolosite anterior.

b) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii. Excesul de ofertă pe piaţa muncii înseamnă şomaj, în timp ce excesul de cerere pe piaţa bunurilor înseamnă diminuarea producţiei, o criză alimentară.

Cauzele directe care determină starea de absorbţie pe piaţă sunt: satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor, care sunt nevoiţi să recurgă la substituiri forţate, inclusiv la economii silite; disproporţiile dintre ramurile de producţie, concretizate în aceea că volumul producţiei agenţilor economici este mai mic în raport cu intenţiile de cumpărare de factori de producţie şi bunuri de consum; neconcordanţa între intenţiile de investiţii, pe de o parte şi condiţiile tehnice materiale reale ale efectuării investiţiilor, adică potenţialul de investiţii, pe de altă parte. In condiţiile în care sistemul economic se află în perioada de trecere de la absorbţie la presiune, are loc diminuarea ritmului creşterii economice, conversiunea fiind însoţită de o încetinire temporară a creşterii economice.

c) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, a monedei şi pe piaţa muncii. Un asemenea dezechilibru afectează grav toate categoriile de pieţe, el fiind deja rezultatul unei economii aflate în criză structurală profundă. In termeni economici, aceste dezechilibre înseamnă hiperinflaţie, şomaj cronic şi înrăutăţirea gravă a condiţiilor de viaţă. In economie nu mai acţionează, în limite normale, nici absorbţia şi nici presiunea, fiind necesară o lungă perioadă de tranziţie pentru a restructura întregul aparat tehnico-productiv, pe alte criterii de raţionalitate. Această restructurare de fond implică costuri sociale mari, stabilirea corectă a priorităţilor, refacerea şi dezvoltarea treptată a funcţiei productive a agenţilor economici, a sistemului economic în ansamblul său.

Macroeconomie           271   

Dezechilibrul economic

Test de autoevaluare 12.2. 1) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa monetară şi pe piaţa

muncii: a) implică costuri sociale mici; b) afectează grav toate categoriile de pieţe; c) economia se află în criză structurală profundă; d) necesită o lungă perioadă de tranziţie pentru a restructura

aparatul tehnico-productiv; e) se caracterizează prin şomaj pe piaţa muncii şi presiune pe

piaţa bunurilor şi serviciilor. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (c + d + e); C (a + b + d + e); D (b + c + d).

2) În cazul dezechilibrelor economice sunt esenţiale următoarele:

a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii; b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa monetară şi

pe piaţa muncii; c) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa

muncii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a); B (a + b + c); C (b); D (a + b); E (a + c).

3) Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice este un proces generat de: a) creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor; b) creşterea inflaţiei; c) scăderea inflaţiei; d) existenţa incertitudinii pe piaţă; e) intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real

de investiţie.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + c + e); C (a+b + d + e); D (a + d + e) E (a + e).

4) Presiunea este un proces generat de multiple cauze. Printre acestea se numară: a) creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor; b) intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real de

investiţie; c) scăderea inflaţiei; d) existenţa incertitudinii pe piaţă; e) intenţia de a face investiţii este mai mare decât potenţialul real de

investiţie.

Macroeconomie           272   

Dezechilibrul economic

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + c + e); C (a+b + c); D (a + d + e) E (a + e).

5) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii constituie un dezechilibru care existenţa şomajului implică:

a) existenţa şomajului; b) diminuarea producţiei; c) satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor; d) disproporţii între ramurile de producţie; e) creşterea producţiei.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + c + e); C (a+b + c+d); D (a + d + e) E (a + e).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 277.

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 12. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 12

. Subiecte teoretice: 1. Definirea echilibrului economic;

Macroeconomie           273   

Dezechilibrul economic

2. Teoria dezechilibrelor economice.

Macroeconomie           274   

Dezechilibrul economic

Test grilă:

1) Excesul de ofertă de pe piaţa bunurilor economice este generată de: a) creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor; b) intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real

de a investi; c) neconcordanţe dintre intenţiile de a investi şi condiţiile tehnice

materiale reale ale efectuării investiţiilor; d) crearea de rezerve de capacităţi de producţie în vederea

menţinerii clienţilor potenţiali; e) satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d + e); B (a + b + c + d + e); C (a + c + d); D (a + b + c + d); E (a + b + d).

2) Prin raportarea nivelului de aspiraţie al vânzătorilor la nivelul de

aspiraţie al cumpărătorilor se relevă: a) raportul de forţe pe piaţă; b) gradul de tensiune al aspiraţiei; c) tensiunea aspiraţiei.

3) Tensiunea aspiraţiei la vânzare se poate exprima astfel: a) diferenţa dintre rezultatul obţinut în urma vânzării şi

nivelul aspiraţiei la vânzare; b) raportul dintre nivelul aspiraţiei la vânzare şi rezultatul

obţinut în urma vânzării; c) diferenţa dintre nivelul aspiraţiei la vânzare şi

rezultatul obţinut în urma executării deciziei de a vinde;

d) inversul aspiraţiei la vânzare.

4) Nivelul aspiraţiei vânzătorului Nav este:

a) un element al mulţimii alternativelor de decizie posibile, care apare la începutul procesului de decizie elementar;

b) diferenţa între aspiraţia de cumpărare şi rezultatul obţinut în urma deciziei de a cumpăra;

c) un indicator ce ajută la înţelegerea modului de manifestare a absorbţiei şi presiunii pe piaţă;

d) acea situaţie de piaţă în care există ofertă excedentară iar piaţa este a cumpărătorului.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + c); D (a + d).

5) Într-un orizont lung de timp, starea de absorbţie:

Macroeconomie           275   

Dezechilibrul economic

a. stimulează apariţia de produse noi; b. volumul producţiei poate să crească; c. frânează dezvoltarea calitativă a produselor; d. determină risipă de resurse.

6) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a. presiunea accelerează iar absorbţia frânează dezvoltarea calitativă a produselor;

b. în condiţiile de presiune există concurenţă între vânzători; c. presiunea frânează iar absorbţia accelerează dezvoltarea

calitativă a produselor; d. în condiţii de presiune, cumpărătorul este cel care face selecţia; e. în cazul absorbţiei adaptarea producţiei la nevoile

consumatorilor se realizează rapid. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c); C (a + b + c + e); D (a + d); E (a + b + d).

7) Atunci când cererea este mai mare decât oferta, pe piaţă există: a. stare de presiune; b. concurenţă între vânzători; c. stare de absorbţie; d. produse de calitate superioară.

8) Atunci când oferta este mai mare decât cererea, pe piaţă există:

a) stare de presiune; b) concurenţă între cunpărători; c) stare de absorbţie; d) produse de calitate superioară.

9) Presiunea este un proces generat de multiple cauze. Printre acestea se

numară: a. creşterea concomitentă a salariilor şi a preţurilor; b. intenţia de a face investiţii este mai mică decât potenţialul real de

investiţie; c. scăderea inflaţiei; d. existenţa incertitudinii pe piaţă; e. intenţia de a face investiţii este mai mare decât potenţialul real

de investiţie. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + c + e); C (a+b + c); D (a + d + e) E (a + e).

10) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii constituie un dezechilibru care existenţa şomajului implică:

a. existenţa şomajului; b. diminuarea producţiei; c. satisfacerea insuficientă a aspiraţiilor consumatorilor;

Macroeconomie           276   

Dezechilibrul economic

d. disproporţii între ramurile de producţie; e. creşterea producţiei.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + c + e); C (a+b + c+d); D (a + d + e) E (a + e).

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 12.1

1. c; 2. B(a+c) 3. c; 4. E(a+b+d); 5. a; 6. b; 7. A(b+d); 8. c; 9. a; 10. d.

Răspuns 12.2 1. D(b+c+d); 2. B(a+b+c); 3. C(a+b+d+e); 4. A(a+b+d); 5. C(a+b+c+d).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 12

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.

Macroeconomie           277   

Dezechilibrul economic

Macroeconomie           278   

Bucureşti, 1995 Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

Fluctuaţiile activitaţii economice

Unitatea de învăţare Nr. 13 FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 13 13.1 Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice 13.2 Diversitatea ciclurilor economice. Ciclurile lungi. Ciclul decenal şi fazele sale Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 13 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 13

Pagina

280 280 282

288 292 292

Macroeconomie         279 

Fluctuaţiile activitaţii economice

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 13 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 13 sunt:

Delimitarea fluctuaţiilor sezoniere de cele accidentale şi cele ciclice

Înţelegerea cauzelor evoluţiei ciclice a activitaţii economice

Prezentarea diverselor cicluri economice (ciclul lung, ciclul decenal şi ciclul scurt)

13.1 Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice Evoluţie fluctuantă Fluctuaţii ciclice

Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere, ramură şi economie naţională (venitul naţional, producţia, desfacerile, investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă etc) permite constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblu sau de ramură, pentru cunoaşterea stării de criză. Aceasta înseamnă că, în timp, activitatea eonomică nu are o evoluţie uniformă, lineară, ci este fluctuantă. Se pot delimita fluctuaţii sezoniere accidentale (întâmplătoare) şi ciclice.

a) Fluctuaţiile sezoniere, se derulează, de regulă, pe parcursul unui an, ca urmare a influentei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general explicabile şi previzibile.

Astfel, sub incidenţa unor factori natural-climaterici, volumul producţiei, al ocupării, al activităţii economice în general, cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. Variaţiile sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi tradiţii, sărbători religioase sau laice ş.a.).

b) Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o anumită stare de spirit a populaţiei etc.

c) Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea

activităţii economice, de interdependenţe dintre părţile sale. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte.

Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului XIX, iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor, a activităţii economice în general, se derulează cu o anumită regularitate în timp. Evoluţia principalelor fenomene economice este pulsatorie, se derulează sub formă ondulatorie, are un caracter ciclic. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică trece prin anumite faze,

Macroeconomie         280 

Fluctuaţiile activitaţii economice

Fazele mişcării ciclice

fiecare cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune. În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se porneşte de la o succesiune şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei, care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul, în fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale economiei au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta. Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice. Pentru cercetători, evidenţierea evoluţiei ciclice este posibilă pe baza analizei datelor statistice, în special, a celor care exprimă activitatea la nivel macroeconomic. Cum acestea, în marea lor majoritate, sunt sub formă monetară, devine necesară asigurarea comparabilităţii prin eliminarea influenţelor generate de modificarea preţurilor. De aceea, indicatorii valorici nominali – calculaţi pe baza preţurilor curente ale fiecărui an – trebuie transformaţi în indicatori reali – mărimi exprimate în preţuri constante, comparabile. O asemenea transformare se realizează cu ajutorul deflatorului, indicator care reliefează în mod sintetic modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

Test de autoevaluare 13.1. 1) Fluctuaţiile sezoniere:

a) sunt determinate de factori aleatori; b) sunt determinate de factori naturali sau sociali; c) sunt previzibile; d) sunt explicabile; e) sunt determinate de decizii neaşteptate ale unor agenţi

economici. Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (a + b + d ); C (b + c + d); D (a + d + e); E (a + b + c + d + e).

2) Un ciclu economic poate fi reprezentat sub formă grafică astfel: a) pe ordonată este surprins timpul iar pe abscisă nivelul

productivităţii globale; b) pe ordonată este surprins timpul iar pe abscisă mărimea

profitului la nivelul de întreprindere; c) pe ordonată este surprins ritmul PNB, iar pe abscisă timpul;

Macroeconomie         281 

Fluctuaţiile activitaţii economice

d) pe ordonată este surprins ritmul venitului naţional iar pe abscisă timpul.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b); D (c + d); E (a + b + c + d).

3) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) evidenţierea evoluţiei ciclice este posibilă pe baza analizei datelor statistice, în special, a celor care exprimă activitatea la nivel macroeconomic;

b) fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile sale;

c) fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres;

d) ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice; e) evoluţia principalelor fenomene economice este pulsatorie, se derulează sub

formă ondulatorie, are un caracter ciclic. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b); D (c + d); E (a + b + c + d+e).

4)Fluctuaţiile sezoniere:

a) se derulează, de regulă, pe parcursul unui an; b) apar ca urmare a influentei unor factori naturali; c) se datorează şi unor împrejurări sociale; d) sunt în general explicabile şi previzibile; e) toate variantele sunt corecte.

5) Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale: a) sunt determinate de factori aleatori; b) sunt determinate de evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite; c) sunt determinate de deciziile neaşteptate ale unor agenţi economici; d) sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice; e) se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b+c); D (c + d); E (a + b + c + d+e). Răspunsul la test se găseşte la pagina 292.

13.2 Diversitatea ciclurilor economice. Ciclurile lungi. Ciclul decenal şi fazele sale

Pe baza datelor statistice acumulate pentru diferite economii, au fost identificate mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se întrepătrund. Se detaşează prin importanţa lor: cicluri lungi sau “seculare “, cicluri propriu zise, numite decenale cu o durată care variază de la 4-5 ani la 10-12 ani şi cicluri scurte, cu o durată de la 6 luni la 3 ani, din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionist şi cel al

Macroeconomie         282 

Fluctuaţiile activitaţii economice

Ciclurile lungi Faza ascendentă Faza descendentă

variaţiei stocurilor.

a) Ciclurile lungi sau seculare Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei factorilor de producţie demonstrează că aceasta se desfaşoară sub forma unor unde lungi cu o durată de 40-60 ani. In acest interval de timp, în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie. O perioadă de timp reprezentând circa 20-30 ani modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător, îşi dezvăluie capacităţile de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost edificat, apar semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii economice, manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice, mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea costurilor. Începe o perioadă de tranziţie spre un nou mod tehnic de producţie apt să ridice eficienţa economică, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri şi modalităţi de combinare a factorilor de producţie, în concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile. Este o perioadă de 20-30 ani, în care limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante, dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali, paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie. Generalizarea noului mod tehnic de producţie şi restructurarea profundă a economiei, încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de producţie, la o nouă “ undă “ de dezvoltare economică. Corespunzător acestei logici, în evoluţia oricărei economii mature, se disting două mari faze de evoluţie: una ascendentă, alta descendentă, fiecare cu o durată de 20-30 ani. Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai. In faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei, investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc; ani de recesiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj) se accentuează.  

In prezent, capătă o tot mai largă recunoaştere teza după care cauza principală a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor din economie. Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului tehnic de producţie. Astfel, în faza ascendentă a ciclului lung, inovaţiile care stau la baza noului mod tehnic de producţie se generalizeaă în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut, conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului naţional şi eficienţei economice. După o anumită perioadă, apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie existent, concretizate în diverse dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie, ceea ce marchează începutul

Macroeconomie         283 

Fluctuaţiile activitaţii economice

Ciclul decenal

fazei descendente a ciclului lung. In faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovaţia tehnologică, generând un puternic avânt inovaţional. Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiile tehnologice s-au plasat între 1830 – 1840, 1890 – 1900, 1930 – 1940, inclusiv după 1975, care se încadrează în fazele descendente ale ciclurilor lungi. In aceste intervale, sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care prin mecanismul investiţiilor scot economia din faza stagnării şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă mai lungă. Este de remarcat că, în faza ascendentă a ciclului lung, nu se ridică nevoi deosebit de presante în faţa cercetării ştiinţifice, ceea ce determină un recul al marilor descoperiri şi invenţii.  

Perioda de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Caracteristic crizei structurale este, pe lângă durata sa, şi faptul că reprezintă cadrul unor modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie. Are loc “sancţionarea “ prin declin a unor subramuri şi produse legate de vechiul mod tehnic de producţie şi propulsarea unor subramuri de viitor.

b) Ciclul decenal şi fazele sale Cercetarea ştiinţifică, privind evoluţiile ciclice în economiile de piaţă, este concentrată, în primul rând, asupra ciclului decenal, căruia îi este dedicată o bogată literatură, conţinând o mare varietate de puncte de vedere. In tratarea ciclului economic decenal, deşi se recunoaşte, în principiu, existenţa aceloraşi faze, diferiţi autori folosesc termeni diferiţi. Unii autori vorbesc de criză şi depresiune, respectiv înviorare şi avânt. Samuelson foloseşte termenii: restrângere (contracţie), înviorare, expansiune şi apogeu. Alţi autori consideră că cele 4 faze ale ciclului decenal sunt: expansiunea, punctul de cotitură superior (criza), depresiunea şi punctul de cotitură inferior (de începere a refacerii, respectiv a expansiunii). Indiferent de denumirea fazelor ciclului economic, acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică, în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau indice) al activităţii economice, iar pe abscisă este surprinsă variabila timp (fig. 13.1.).

Macroeconomie         284 

Fluctuaţiile activitaţii economice

Expansiune

A

B

B C

C

A

D

E

E

F

D F Timp

VN

Figura nr. 13.1. Ciclul decenal şi fazele sale În cadrul unui ciclu decenal, se remarcă mai întâi faza de expansiune (perioada de timp A-B şi C-E) în care conjunctura economică este favorabilă. În ansamblu, afacerile sunt prospere, cererea pentru bunuri de consum este dinamică, cu perspective de consolidare, optimismul domină starea de spirit a agenţilor economici. Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, are loc un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. Anticipările privind mărirea cererii de bunuri de consum, sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă, fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Prin efectul de antrenare a investiţiilor, se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şi a venitului viitor (conform teoriei multiplicatorului investiţiilor). În această fază, în care optimismul agenţilor economici este robust, are lor stimularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea stocurilor în persepectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. Totodată, băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă, gradul de îndebitare a întreprinderilor cu scop lucrativ depăşind limitele prudenţei, iar creditul de consum se extinde. Cererea agregată în creştere, stimulată artificial şi prin mărirea masei monetare şi vitezei de rotaţie a monedei, determină o tendinţă de creştere lentă, dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata, iar apoi a celor cu amănuntul, declanşând procesul inflaţionist. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce determină o frânare a investiţiilor. Ea se accentuează atunci când întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărei capacitate depăşeşte cererea solvabilă , ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată. O primă reacţie o reprezintă o

Macroeconomie         285 

Fluctuaţiile activitaţii economice

Punctul de cotitură superior Recesiunea Punctul de cotitură inferior

anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie. Pe acest fond are loc intrarea economiei într-o nouă fază, cea de cotitură superioară, cu manifestări de criză ciclică. Premiza acestei faze constă în faptul că în economie apar fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau partenerii externi), fie de epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este de menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului ca urmare a numeroase cauze ca: sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi sau având un nivel calitativ mai redus; mărirea stocurilor generate de o serie de împrejurări (disproporţii între diferite ramuri şi subramuri, nonconcordanţe structurale între cererea şi oferta de satisfactori, creşterea mai rapidă a producţiei în raport cu veniturile pe care agenţii economici le cheltuiesc, reducerea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor) etc. In faţa noilor fenomene, băncile tind să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce amplifică procesul de frânare sau reducere a investiţiilor. Aceste fenomene cumulative pot marca trecerea la o nouă fază a evoluţiei ciclice – recesiunea (în grafic de la punctul B la C; de la E la F). Recesiunea reprezintă încetiniri neintenţionate şi deci abrupte ale ritmului creşterii economice. Astfel, elementele de neîncredere deja afirmate în faza de inversare a conjuncturii (punctul de cotituă superior B respectiv E) se difuzează în sistemul economic; întreprinderile mai slabe îşi restrâng sau îşi încetinesc activitatea. Altele întâmpină dificultăţi datorită diminuării cererii şi (sau) creşterii costurilor ceea ce conduce la reducerea autofinanţării. Cererea, care alimentează faza de expansiune, tinde să se contracte mai întâi pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată şi apoi a unor prodfactori (datorită încetinirii sau chiar reducerii procesului investiţional) dar şi a bunurilor de consum curent, generată de creşterea şomajului. Dinamica producţiei se încetineşte ori poate deveni negativă în unele ramuri sau pe ansamblu, ca urmare a reducerii comenzilor. Ea se corelează cu restrângerea masei monetare, cu stagnarea sau reducerea cursului titlurilor. Prin efectul acceleratorului, o atenuare sau reducere a cererii agregate, şi în primul rând de bunuri de capital, poate accentua cumulativ tendinţa de reducere a producţiei, conducând la eliminarea treptată a excesului de ofertă şi a stocurilor. În faţa acestor dificultăţi, agenţii economici sunt obligaţi să adopte măsuri drastice de reducere a costurilor şi promovarea vânzărilor, apelând masiv la reînnoirea capitalului fix, la îmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori. Realizarea unor asemenea obiective se asigură printr-o impulsionare a procesului investiţional, care generează un nou moment de cotitură în evoluţia economiei (interval C – D) şi, apoi, o nouă fază de expansiune a ciclului decenal. Revigorarea procesului investiţional, atât pentru noi capacităţi cât şi pentru reînnoirea capitalului fix activ, stimulează cererea de prodfactori şi gradul de ocupare a forţei de muncă, mai întâi în sectoarele care-l produc. Pe baza creşterii veniturilor, creşte cererea de satisfactori, care la rândul său impulsionează procesul investiţional şi producţia de prodfactori, iniţiindu-se astfel o nouă fază de expansiune (interval D – E).

Macroeconomie         286 

Fluctuaţiile activitaţii economice

Ciclul economic “decenal“ cuprinde intervalul B-E, cu momentul B (punctul de cotitură superior) şi intervalele de inflexiune B-C, C-D, D-E. Într-un ciclu clasic, se disting manifestările de criză şi recesiune în care sunt pregnante fenomene negative şi căutări, uneori dureroase, pentru noi echilibre şi restructurări necesare şi momentul de cotitură inferior (începerea unei înviorări) care, împreună cu expansiunea, definesc o evoluţie favorabilă pe ansamblul economiei – boom-ul. Fiecare fază a ciclului caracterizează o anumită stare a economiei, îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia de ansamblu. Dacă rolul expansiunii în înfăptuirea aspiraţiilor de progres ale fiecărui popor este evident, nu mai puţin necesare şi importante sunt funcţiile pe care le îndeplineşte recesiunea (şi manifestările de criză economică). Ele au rolul de a restabili temporar, cu preţul unei risipe de resurse economice, sistemul de fluxuri şi corelaţii din economie. Amintim dintre acestea corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată, dintre economii şi investiţii, dintre masa monetară aflată în circulaţie şi cea necesară acesteia etc. Aşa cum s-a subliniat, ciclurile decenale se derulează pe fondul celor seculare, iar experienţa istorică a evidenţiat că în ţările dezvoltate, o fază a ciclului lung a cuprins, de regulă, 2-3 cicluri decenale. Din perspectiva istorică, apare relevant faptul că în faza ascendentă a ciclului lung, se observă la ciclurile decenale, preponderenţa fazelor de expansiune. Manifestările de criză şi recesiune sunt, de regulă, reduse în timp şi de mică profunzime. Din contră, în faza descendentă a ciclului lung, fazele de expansiune ale ciclului decenal manifestă o anumită slăbiciune. Nesiguranţa fenomenelor caracteristice acestor faze se împleteşte cu un şomaj persistent şi o inflaţie “viguroasă”, numeroase ramuri şi domenii de activitate se află într-un proces de redimensionare şi restructurare de lungă durată. În general, pe fondul crizei structurale, fenomenele negative şi depresiunile pregătesc în înlănţuirea a 2-3 cicluri decenale, mai întâi, bazele şi, apoi, generalizarea în economie a unui nou mod tehnic de producţie.

Test de autoevaluare 13.2. 1) Funcţiile pe care le îndeplineşte recesiunea (şi manifestările de criză economică)

au rolul: a) de a restabili corelaţia dintre venit şi economii; b) de a restabili temporar, cu preţul unei risipe de resurse

economice, sistemul de fluxuri şi corelaţii din economie; c) de arestabili temporar corelaţia dintre un “şomaj persistent şi o

inflaţie viguroasă”; d) de a înfăptui aspiraţiile de progres ale fiecărui popor.

2) În faza de expansiune a ciclului economic, se constată o creştere semnificativă a următorilor indicatori:

a) producţia şi venitul naţional; b) gradul de ocupare a forţei de muncă;

Macroeconomie         287 

Fluctuaţiile activitaţii economice

c) numărul şomerilor şi al falimentelor; d) profiturile şi vânzările.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + c + d); C (a + b + c); D (a + d); E (b + c + d).

3) Recesiunea se manifestă prin: a) reducerea producţiei şi a gradului de ocupare; b) scăderea stocurilor din economie; c) înfiinţarea unui număr mare de firme; d) scăderea consumului şi creşterea economiilor; e) creşterea numărului falimentelor, şomerilor şi a stocurilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + e); C (b + d + e); D (c + d); E (a + c + d).

4) Ciclurile decenale se mai numesc: a) sezoniere; b) ale afacerilor; c) scurte; d) Juglar; e) Kondratieff.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (d + e); C (b + d); D (a + c + e); E (a + b + d + e).

5)Constituie faze ale ciclului decenal: a) expansiunea; b) punctul de cotitură superior (criza); c) depresiunea; d) punctul de cotitură inferior (de începere a refacerii, respectiv a

expansiunii); e) toate variantele anterioare.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 292.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 13

Subiecte teoretice 1. Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice

Macroeconomie         288 

Fluctuaţiile activitaţii economice

2. Ciclul decenal si fazele sale Test grila: 1)Funcţiile pe care le îndeplineşte recesiunea (şi manifestările de criză economică) au rolul:

a) de a restabili corelaţia dintre venit şi economii; b) de a restabili temporar, cu preţul unei risipe de resurse economice,

sistemul de fluxuri şi corelaţii din economie; c) de arestabili temporar corelaţia dintre un “şomaj persistent şi o

inflaţie viguroasă”; d) de a înfăptui aspiraţiile de progres ale fiecărui popor.

2) În faza de expansiune a ciclului economic, se constată o creştere semnificativă a următorilor indicatori:

a) producţia şi venitul naţional; b) gradul de ocupare a forţei de muncă; c) numărul şomerilor şi al falimentelor; d) profiturile şi vânzările.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + c + d); C (a + b + c); D (a + d); E (b + c + d).

Macroeconomie         289 

Fluctuaţiile activitaţii economice

3) Recesiunea se manifestă prin: a) reducerea producţiei şi a gradului de ocupare; b) scăderea stocurilor din economie; c) creşterea numărului falimentelor, şomerilor şi a stocurilor. d)înfiinţarea unui număr mare de firme; e)scăderea consumului şi creşterea economiilor;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + e); C (b + d + e); D (c + d); E (a + c + d).

4) Ciclurile decenale se mai numesc: a) sezoniere; b) ale afacerilor; c) scurte; d) Juglar; e)Kondratieff.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (d + e); C (b + d); D (a + c + e); E (a + b + d + e).

5) Constituie faze ale ciclului decenal: a) expansiunea; b) punctul de cotitură superior (criza); c) depresiunea; d) punctul de cotitură inferior (de începere a refacerii, respectiv a

expansiunii); e) toate variantele anterioare.

6) Fluctuaţiile sezoniere:

a) sunt determinate de factori aleatori; b) sunt determinate de factori naturali sau sociali; c) sunt previzibile; d) sunt explicabile; e) sunt determinate de decizii neaşteptate ale unor agenţi

economici. Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (a + b + d ); C (b + c + d); D (a + d + e); E (a + b + c + d + e).

7) Un ciclu economic poate fi reprezentat sub formă grafică astfel: a) pe ordonată este surprins timpul iar pe abscisă nivelul

productivităţii globale; b) pe ordonată este surprins timpul iar pe abscisă mărimea

profitului la nivelul de întreprindere; c) pe ordonată este surprins ritmul PNB, iar pe abscisă

timpul; d) pe ordonată este surprins ritmul venitului naţional iar pe

Macroeconomie         290 

Fluctuaţiile activitaţii economice

abscisă timpul. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b); D (c + d); E (a + b + c + d).

8) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) evidenţierea evoluţiei ciclice este posibilă pe baza analizei datelor statistice, în special, a celor care exprimă activitatea la nivel macroeconomic;

b) fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile sale;

c) fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres;

d) ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice;

e) evoluţia principalelor fenomene economice este pulsatorie, se derulează sub formă ondulatorie, are un caracter ciclic.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b); D (c + d); E (a + b + c + d+e).

9) Fluctuaţiile sezoniere:

a) se derulează, de regulă, pe parcursul unui an; b) apar ca urmare a influentei unor factori naturali; c) se datorează şi unor împrejurări sociale; d) sunt în general explicabile şi previzibile; e) toate variantele sunt corecte.

10) Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale: a) sunt determinate de factori aleatori; b) sunt determinate de evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite; c) sunt determinate de deciziile neaşteptate ale unor agenţi economici; d) sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice; e) se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + c + d); C (a + b+c); D (c + d); E (a + b + c + d+e).

Macroeconomie         291 

Fluctuaţiile activitaţii economice

Macroeconomie 

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 13.1 – Test grilă: 1. C(b+c+d); 2. D(c+d) ; 3. E(a+b+c+d+e); 4. e ; 5. C(a+b+c). Răspuns 13.2 – Test grilă: 1. b ; 2. A(a+b+d) ; 3. B(a+e) ; 4. C(b+d); 5. e.

Bibliografie unitate de învăţare nr. 13

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Dudian M., Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

       292 

Fluctuaţiile activitaţii economice

Macroeconomie         293 

Politici anticiclice

Unitatea de învăţare Nr. 14 POLITICI ANTICICLICE

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14 14.1 Politici anticiclice de influentare a cererii, respectiv a ofertei Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14

Pagina

294 294

301 303 304

Macroeconomie    293   

Politici anticiclice

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 14 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 14 sunt:

Familiarizarea cu politicile anticiclice - componente ale politicii economice pe termen scurt

Sublinierea celor trei tipuri ce politici anticiclice (politica cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit şi politica fiscală)

Explicarea stabilizatorilor automaţi ai cererii agregate şi a stabilizatorilor discreţionali ai cererii

Evidenţierea politicilor bazate pe ofertă

Politici economice de influentare a cererii agregate, respectiv a ofertei Politici anticiclice

Politica cheltuielilor publice Politica monetară

a) Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de politică economică având ca obiectiv influenţarea cererii agregate, cheltuielile publice, sistemul de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti, care l-au succedat, ele fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticiclice), care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt. Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit şi politica fiscală. Politica cheltuielilor publice se bazează pe majoritatea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune – chiar cu preţul unui deficit bugetar – cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de expansiune). Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public. O importanţă majoră prezintă majoritatea prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reciclare profesională etc), care permit ca, în faza de recesiune să fie atenuate fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populaţiei. Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice. Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul inflaţiei şi (sau) pericolul apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore, se procedează de regulă la sporirea ratei dobânzii şi la promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite; controlul asupra masei monetare este mai riguros. Aceste măsuri au ca efect frânarea cererii de satisfactori şi a investiţiilor, şi pe această bază, a activităţii economice, cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. În

Macroeconomie    294   

Politici anticiclice

Politica fiscală

faza de recesiune se poate acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii, facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat, amânarea (prelungirea) scadenţelor unor credite etc. Prin asemenea măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor şi pe această bază creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice. Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari, ceea ce are menirea să încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale. Acest fapt este favorizat de sistemul cotelor progresive de impozit care permit ca plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracţia veniturilor. În condiţii de boom, se procedează, de regulă, la majorarea fiscalităţii, pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi investiţiile, chiar inflaţia, impozitele sporind, mai rapid decât veniturile în expansiune. Sunt perioade şi măsuri care permit, printre altele, şi încasări suplimentare la buget menite să acopere, sau să antenueze deficitele acumulate în faza de recesiune. Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă, având ca oblectiv, influenţarea cererii, se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor variabile şi interdependenţe din economie; în raport de acestea, accentul este pus pe un tip de politică economică sau altul şi în cadrul fiecăruia, se apelează la instrumente şi pârghii specifice. De exemplu, politicile monetariste, - cele mai des utilizate în perioada postbelică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, şi mai recent în cele aflate în tranziţie - se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect starea reală a economiei. De pildă, intenţia de a stimula sau reduce cererea - în raport de starea conjuncturii - trebuie să pornească de la premisa că mărimea cererii de satisfactori şi prodfactori sunt influenţate de numeroase împrejurări; venitul curent, evoluţia previzibilă a preţurilor, structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de venituri, mărimea patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active reale, active financiare, active monetare), marimea şi ponderea venitului permanent în cadrul venitului mediu total etc. În acest sens, politica cheltuielilor publice şi cea fiscală sunt promovate în strânsă legatură cu nivelul efectiv şi previzibil al ratei nominale şi reale a dobânzii, de dimensiunile “paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare a forţei de munca ş.a. Un efect scontat asupra conjuncturii economice se poate obţine printr-o politică monetară restrictivă completată cu o politică relaxată a cheltuielilor publice şi fiscale şi invers. De aceea, nu există reţete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens. Politicile anticiclice bazate pe influenţarea cererii au fost aplicate în mod coerent pentru prima dată în S.U.A. prin programul administraţiei Roosvelt pentru a depăşi

Macroeconomie    295   

Politici anticiclice

stabilizatori automaţi ai cererii agregate stabilizatori discreţionali al cererii

marea depresiune din anii '30, cunoscut sub numele de New Deal. După al doilea razboi mondial, cu accente şi priorităţi concrete, asemenea măsuri au devenit jaloane curente de politica economică în toate ţările din Europa Occidentală, Canada şi Japonia. Evoluţiile din perioada 1950-1970 au marcat lipsa unor recesiuni profunde sau de durată, caracteristice fiind încetiniri sau reduceri nesemnificative ale activităţii economice între două perioade de expansiune. O asemenea situaţie s-a datorat atât valenţelor politicilor keynesiste, dar şi unor schimbări profunde în mecanismul de funcţionare a economiei din ţările dezvoltate, care au favorizat atenuarea fluctuaţiilor cererii agregate, conferindu-i o mai mare stabilitate faţă de evoluţia veniturilor curente. Aceste realităţi, cunoscute sub numele de stabilizatori automaţi ai cererii agregate, reprezintă mecanisme instituţionalizate care împiedică sau atenuează fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura economică. Din rândul stabilizatorilor automaţi ai cererii agregate sunt de reţinut:

- sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor care atenuează scăderea cererii şi consumului agregat în perioadele de recesiune şi limitează creşterea cheltuielilor pentru consum în perioadele de expansiune; şi într-un caz şi în altul, sistemul fiscal progresiv stabilizează relativ cererea globală;

- generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru anumite categorii ale populaţiei. Ele permit evoluţia divergentă a cotizaţiilor (salariaţilor şi patronatului) respectiv a prestaţiilor şi alocaţiilor în raport cu starea conjuncturii; astfel cotizaţiile pentru sistemele de securitate şi asigurare socială ale salariaţilori şi firmelor se diminuează când se reduce nivelul veniturilor şi gradul de folosire a factorilor de producţie (în condiţii de conjunctură nefavorabilă) în timp ce volumul prestaţiilor şi alocaţiilor sociale cunosc creşteri în condiţii de recesiune. Din contră, în condiţii de boom, cotizaţiile pentru sistemele de securitate şi asigurare socială cresc, în timp ce prestaţiile şi alocaţiile sociale stagnează sau se reduc. In felul acesta, venitul disponibil pentru achiziţionarea bunurilor de consum şi de investiţii îşi mareşte gradul de stabilitate;

- relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de venituri în raport de evoluţia conjuncturii economice. Astfel, forţa contractuală a sindicatelor, politica de susţinere (subvenţionare) a preţurilor produselor agricole, “administrarea" preţurilor, de către firmele oligopoliste, crează condiţii pentru ca preţurile, salariile şi alte categorii de venituri nominale să fie menţinute, în anumite limite, independent de marja fluctuaţiilor ciclice, fapt ce favorizează, de asemenea, stabilitatea cererii agregate;

- creşterea rolului firmelor mari, puternice care prin politica de gestiune a stocurilor şi a programelor de investiţii pe termen lung, a importantelor resurse de autofinanţare ş.a., menţin un trend relativ stabil investiţiilor, independent de faza ciclului decenal.

Pe fondul persistenţei şi sporirii rolului stabilizatorilor automaţi ai cererii agregate s-au grefat şi “stabilizatori discreţionali al cererii" care au constat din intervenţii politice deliberate prin folosirea unor pârghii adecvate în funcţie de faza ciclului economic.

Macroeconomie    296   

Politici anticiclice

Politici bazate pe ofertă

Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă.

O asemenea stare de lucruri are cauze şi manifestări care inevitabil incită la reflecţii. Astfel, de-a lungul intregii perioade, preţurile nu numai că nu au scazut, ci din contră au înregistrat o tendinţă generală de creştere - corelată de regulă cu ritmul creşterii economice; începând cu anul 1973 - 1974, are loc o creştere spectaculoasă a preţurilor, iar în faţa inflaţiei galopante, s-au impus măsuri pentru reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor). Efectul a fost o sporire substanţială a şomajului, însoţită de stagnarea creşterii economice, dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost modeste. A apărut fenomenul stagflatiei sau slumpflatiei iar şomajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural, cu ample implicaţii social-politice şi umane. Măsurile adoptate după 1970-1973, pentru “încălzirea" conjuncturii, prin politici de susţinere (investiţii publice, ajutoare bugetare, alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate sau marginalizaţi, comenzi publice, etc.) au determinat creşterea cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare fără o reducere semnificativă a şomajului, ajungându-se la concluzia că ele sunt doar elemente artificiale şi temporare de influenţare a conjuncturi. În fond, statul nu se poate substitui iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el, să facă aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. În acest cadru, s-au revigorat în forme noi, politicile conjuncturale bazate pe stimularea-ofertei: (supply-side-economics).

b) Politicile bazate pe ofertă pornesc de la filosofia că pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată. În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin doua mari categorii de măsuri (politici):

- efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarea rolulul centrelor de forţă economică (oligopoluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea obţine venituri stabile relativ independent de evoluţia ofertei. Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei libere creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii ciclice, şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna funcţionare a pieţei libere şi a mecanismelor sale".

- folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor stimulându-i astfel să-şi menţină şi după caz, să sporească oferta de bunuri. In acest sens se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult, iar volumul total al veniturilor şi cheituielilor statului, ale altor categorii de agenţi economici va creşte, atrăgând după sine, evoluţia corespunzătoare şi a cererii agregate.

Macroeconomie    297   

Politici anticiclice

Test de autoevaluare 1) În perioada de recesiune, în general, are o tendinţă de stagnare sau de reducere:

a) rata dobânzii; b) rata falimentelor; c) rata ocupării populaţiei active.

2) În condiţii de expansiune economică, are tendinţă de creştere: a) rata şomajului; b) rata de creştere economică; c) rata falimentelor.

3) În condiţii de recesiune se recomandă ca instrumente ale politicii economice (anticiclice):

a) reducerea ratei dobânzi; b) creşterea cheltuielilor publice; c) reducerea fiscalităţii; d) restricţii suplimentare la acordarea de credite; e) reducerea cheltuielilor guvernamentale.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (b + c + e); C (a + d + e); D ( d + e ); E (b + e)

4) În cadrul măsurilor anticiclice compatibile cu faza de recesiune se includ:

a) creşterea ratei dobânzii; b) diminuarea ratei dobânzii; c) sporirea fiscalităţii; d) mărirea cheltuielilor guvernamentale; e) creşterea masei monetare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (b + d); C (b + d + e); D (c + d + e); E (d + e).

5) Măsurile anticiclice urmăresc:

a) reducerea şomajului; b) accelerarea expansiunii economice; c) atenuarea recesiunii şi a efectelor negative pe care acesta le

generează; d) satisfacerea unor aspiraţii de progres economic; e) eliminarea manifestărilor specifice crizei economice.

6) În faza de recesiune, fiscalitatea:

a) se reduce; b) creşte; c) nu se modifică.

Macroeconomie    298   

Politici anticiclice

7) Politica fiscală foloseşte ca elemente:

a) rata dobânzii; b) balanţa de plăţi; c) masa monetară; d) impozitele; e) bugetul de stat.

8) Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente:

a) sistemul de impozite şi taxe; b) rata dobânzii; c) creditul; d) masa monetară; e) rata inflaţiei.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c + d); B (a + b + d); C (c + d + e); D (a + c + e); E (a + c).

9) Stabilizatorii automaţi ai cererii agregate reprezintă:

a) mecanisme instituţionalizate care împiedică sau antrenează fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura economică;

b) măsurile luate de întreprinderi în vederea asigurării unui venit nefluctuant;

c) efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei;

d) relativa stabilitate a ratei şomajului în vederea susţinerii cererii agregate.

10) Care din următoarele elemente reprezintă stabilizatori automaţi ai cererii

agregate: a) impozitele progresive asupra veniturilor; b) generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru

anumite categorii ale populaţiei; c) atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopol,

centrale sindicale); d) relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de

venituri în raport de evoluţia conjuncturii economice; e) creşterea rolului firmelor mari ce menţin un trend relativ stabil

investiţiilor, independent de faza ciclului economic.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (a + b + d + e); C (a + b + d); D (a + d + e); E (a + b + d + e).

11) Cheltuielile guvernamentale cresc în perioadele de recesiune pentru:

a) a micşora oferta pe piaţa monetară; b) a echilibra bugetul excedentar;

Macroeconomie    299   

Politici anticiclice

c) a majora cererea globală; d) a micşora cererea globală.

12) În faza de recesiune:

a) politica monetară şi de credit este reductivă cu cea din perioada de boom;

b) politica fiscală promovată are menirea de a încuraja consumul şi investiţiile;

c) rata dobânzii creşte; d) se reduc cheltuielile guvernamentale.

13) Expansiunea este frânată de:

a) scăderea ratei dobânzii; b) apariţia unor dezechilibre economice; c) creşterea productivităţii muncii; d) creşterea ratei profitului; e) creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.

14) Politica cheltuielilor publice şi politica fiscală abordate în legătura lor reciprocă, formează:

a) politica economică; b) politica bugetară; c) politica monetară şi de credit; d) politica impozitelor; e) nici o variantă nu este corectă.

15) Constituie stabilizatori automaţi ai cererii agregate: a) sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor care atenuează scăderea cererii şi

consumului agregat în perioadele de recesiune şi limitează creşterea cheltuielilor pentru consum în perioadele de expansiune;

b) generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru anumite categorii ale populaţiei;

c) relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de venituri în raport de evoluţia conjuncturii economice care favorizează stabilitatea cererii agregate;

d) creşterea rolului firmelor mari, puternice care prin politica de gestiune a stocurilor şi a programelor de investiţii pe termen lung, a importantelor resurse de autofinanţare ş.a., menţin un trend relativ stabil investiţiilor, independent de faza ciclului decenal.

e) Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (a + b + c + d); C (a + b + d); D (a + d); E (a + b + c ).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 303.

Macroeconomie    300   

Politici anticiclice

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 14. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 14

Subiect teoretic: 1. Politici anticiclice de influenţare a cererii agregate

Test grilă: 1)Măsurile anticiclice urmăresc:

a) reducerea şomajului; b) accelerarea expansiunii economice; c) atenuarea recesiunii şi a efectelor negative pe care acesta

le generează; d) satisfacerea unor aspiraţii de progres economic; e) eliminarea manifestărilor specifice crizei economice.

Macroeconomie    301   

Politici anticiclice

2)În faza de recesiune, fiscalitatea: a) se reduce; b) creşte; c) nu se modifică.

3)Politica fiscală foloseşte ca elemente:

a) rata dobânzii; b) balanţa de plăţi; c) masa monetară; d) impozitele; e) bugetul de stat.

4)Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente:

a) sistemul de impozite şi taxe; b) rata dobânzii; c) creditul; d) masa monetară; e) rata inflaţiei.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c + d); B (a + b + d); C (c + d + e); D (a + c + e); E (a + c).

5)Stabilizatorii automaţi ai cererii agregate reprezintă:

a) mecanisme instituţionalizate care împiedică sau antrenează fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura economică;

b) măsurile luate de întreprinderi în vederea asigurării unui venit nefluctuant;

c) efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei;

d) relativa stabilitate a ratei şomajului în vederea susţinerii cererii agregate.

6)Care din următoarele elemente reprezintă stabilizatori automaţi ai cererii agregate:

a) impozitele progresive asupra veniturilor; b) generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru

anumite categorii ale populaţiei; c) atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopol,

centrale sindicale); d) relativa rigiditate a preţurilor, salariilor şi altor categorii de

venituri în raport de evoluţia conjuncturii economice; e) creşterea rolului firmelor mari ce menţin un trend relativ stabil

investiţiilor, independent de faza ciclului economic.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (a + b + d + e); C (a + b + d); D (a + d + e); E (a + b + d + e).

Macroeconomie    302   

Politici anticiclice

7)Cheltuielile guvernamentale cresc în perioadele de recesiune pentru:

a) a micşora oferta pe piaţa monetară; b) a echilibra bugetul excedentar; c) a majora cererea globală; d) a micşora cererea globală.

8)În faza de recesiune:

a) politica monetară şi de credit este reductivă cu cea din perioada de boom;

b) politica fiscală promovată are menirea de a încuraja consumul şi investiţiile;

c) rata dobânzii creşte; d) se reduc cheltuielile guvernamentale.

9)Expansiunea este frânată de:

a) scăderea ratei dobânzii; b) apariţia unor dezechilibre economice; c) creşterea productivităţii muncii; d) creşterea ratei profitului; e) creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.

10)Politica cheltuielilor publice şi politica fiscală abordate în legătura lor reciprocă, formează:

a) politica economică; b) politica bugetară; c) politica monetară şi de credit; d) politica impozitelor; e) nici o variantă nu este corectă.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns Test grilă: 1. c ; 2. b ; 3. A(a+b+c); 4. C(b+d+e) ; 5. c ; 6. a ; 7. d ; 8. A(b+c+d) ;

Macroeconomie    303   

Politici anticiclice

Macroeconomie   

9. a ; 10. E(a+b+d+e); 11. c ; 12. b ; 13. b ; 14. b ; 15. B(a+b+c+d).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 14

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Dudian M., Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

304   

Inflaţia

Unitatea de învăţare Nr. 15 INFLAŢIA

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 15 15.1 Definire şi măsurare 15.2 Cauze şi mecanisme inflaţioniste 15.3 Consecinţele inflaţiei Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 15 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 15

Pagina

306 306 311 318

322 327 328

Macroeconomie        305  

Inflaţia

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 15 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 15 sunt:

Definirea şi măsurarea inflaţiei

Recunoaşterea tipurilor de inflaţie

Evidenţierea cauzelor şi mecanismelor inflaţioniste

Prezentarea consecinţelor inflaţiei

15.1 Definire şi măsurare Inflaţie

Etimologic cuvântul inflaţie provine din latinescul “inflare” care are semnificaţia de a se umfla în mod exagerat. Preluarea şi folosirea termenului în vocabularul specializat al teoriei economice sunt pe deplin justificate. De la începuturile manifestării sale şi până în zilele noastre, fenomenul numit inflaţie s-a definit, sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare, prin această trăsătură esenţială - de creştere exagerată a preţurilor. Deşi uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul din fenomenele complexe foarte greu de definit şi prins în tuşe sigure. Opiniile ca şi încercările de definire a inflaţiei se înscriu pe o gamă foarte variată, fiecare încercând să surprindă ceea ce se crede a fi esenţial în conţinutul sau manifestarea procesului. Prin ceea ce au în comun aceste opinii, reţinem că inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real, reflectat în creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce conduce la deprecierea monetară şi la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor. Din această încercare de definire, rezultă că nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia. Este vorba mai întâi de o creştere anormală, foarte puternică a preţurilor. Aceasta înseamnă, implicit, că raportăm creşterea la un sistem de referinţă, la un prag admisibil, socotit normal, caracteristic stării de stabilitate monetară. Astfel, pentru secolul trecut se putea emite pretenţia stabilităţii monetare gândite în condiţiile unei creşteri zero a preţurilor. Inceputul de secol XX lăsa în urmă triunghiul magic clasic: creştere economică susţinută, ocuparea deplină a forţei de muncă şi stabilitate monetară. Starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei economiei şi lumea se obişnuieşte cu ideea că echilibrul este o întâmplare. La nivelul anilor 50 se acceptă o creştere anual a preţurilor cuprinsă între 1-2% pentru ca în perioada anilor 60 - 70 să fie socotită normală o creştere a preţurilor de 3-4%. In prezent acest prag se ridică până la 5%. În al doilea rând, creşterea preţurilor trebuie să fie permanentă spre a putea vorbi de inflaţie. Nu intră în discuţie o creştere conjuncturală, determinată de factori aleatori, întâmplători, sezonieri.

Macroeconomie        306  

Inflaţia

Macroeconomie        307  

Indicele general al preţurilor Rata inflaţiei

Creşterea preţurilor se produce, în al treilea rând, neuniform; nu afectează în aceeaşi măsură toate bunurile şi serviciile. Cu toate acestea se poate calcula un indice general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura inflaţiei pe întreaga economie, prin raportarea PIB socotit în preţurile perioadei curente (p1) la acelaşi indicator calculat în preţurile perioadei de bază (p0) după formula deflatorului PIB:

IPIB = 0

1

PIBpPIBp

x 100.

Întrucât toţi membrii societăţii au calitatea de consumatori şi inflaţia este percepută în primul rând de aceştia, şi cum preţurile factorilor de producţie se reflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şi serviciilor de consum, s-a instituit obişnuinţa de a se determina inflaţia prin indicele general (sintetic) al preţurilor sau cum i se mai spune, indicele preţurilor de consum.

,100pq

pqI

n

1i0i0i

n

1i1i0i

gp

unde pi1 şi pi0 reprezintă preţurile bunurilor şi serviciilor din perioada curentă şi, respectiv, de referinţă, care fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei (qi0). Dacă se scade din indicele preţurilor, exprimat procentual, baza de comparaţie care este de 100, se obţine rata inflaţiei (Ri): Ri = Igp – 100%. În strânsă legătură cu indicele preţurilor se află indicele puterii de cumpărare a populaţiei (Ipc), respectiv a cantităţii de mărfuri ce poate fi obţinută cu o unitate monetară. Puterea de cumpărare, deci valoarea relativă a monedei se află în relaţie invers proporţională cu indicele preţurilor:

P = CMMgp

m

IM

; iar: 100I

II

gp

MM

MMpc ;

sau 100I1

IgpMM

pc

Mai adăugăm, în al patrulea rând, că inflaţia este un fenomen cumulativ în sensul că o creştere prezentă a preţurilor se adaugă unei creşteri anterioare, constituindu-se, în acelaşi timp, într-un nou punct de plecare pentru o nouă creştere, după teoria bulgărului de zăpadă). Încercând o clasificare a inflaţiei, reţinem din multitudinea de criterii cu care operează teoria economică, pe cele ale locului şi modului de manifestare şi al ordinului de mărime.

Inflaţia

Inflaţie Târâtoare, Deschisă, Galopantă, Megainflaţie Hiperinflaţie

După primul criteriu avem:

a) o inflaţie a abundenţei, prezentă în ţările dezvoltate. Are la origini, îndeosebi, cauze monetare; cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o cantitate mare de bunuri şi servicii;

b) o inflaţie a penuriei, caracteristică ţărilor slab dezvoltate. Se explică, deci, printr-o insuficienţă a ofertei; surplusul de bani apare aici relativ la o cantitate mică de bunuri şi servicii. Cât priveşte ordinul de mărime, inflaţia se poate măsura la modul absolut sau relativ. La modul absolut, inflaţia îşi găseşte expresie în excedentul de masă monetară, în volumul de semne monetare în circulaţie care nu au acoperire în mărfuri necesare şi dorite de populaţie. La modul relativ, măsura cea mai fidelă o oferă rata inflaţiei. Amplitudinea ei exprimă intensitatea inflaţiei. Ţinând seama de valorile pe care le au principalii indicatori de măsurare a inflaţiei şi în principal de cele ale indicelui mediu anual de creştere a preţurilor, literatura de specialitate departajează inflaţia în:

inflaţie târâtoare (creeping inflation), liniştită, care presupune o creştere a preţurilor în prporţie de 3-4% anual;

inflaţie deschisă (open inflation) sau moderată, caracterizată printr-o creştere generală a preţurilor de 5-10% anual;

inflaţie galopantă (cu două cifre), atunci când creşterea preţurilor depăşeşte 15% anual;

megainflaţia, fenomen relativ nou, când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante, preţurile crescând cu 15% lunar:

hiperinflaţia, cea mai acută formă de creştere necontrolată a preţurilor, înregistrând cote de 200-300% anual.

Inflaţia este un fenomen deosebit de complex ale cărei efecte se regăsesc în textura întregului organism economic şi social. Intensitatea sa se măsoară şi prin raportare la acei indicatori ai dinamicii macroeconomice strânşi legaţi de procesul inflaţionist după cum urmează: Creşterea economică neinflaţionistă semnifică o creştere economică cu rate

pozitive considerabile, dobândită, printre altele, şi ca urmare a efectului de antrenare pe care creditul facil şi ieftin, în condiţii de inflaţie, îl are asupra dezvoltării. Este o creştere obţinută în perioada postbelică, până în deceniile şase şi şapte, în baza unor reţete de politică economică keynesistă, când rata de creştere (4-6%) a fost superioară celei a inflaţiei (3%);

Creşterea economică inflaţionistă, când sporul de creştere economică se obţine cu preţul unei inflaţii considerabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea a creşterii economice;

Macroeconomie        308  

Inflaţia

Stagflaţie Slumpflaţie

Stagflaţia, caracterizează acea stare a economiei în care, concomitent, se produc următoarele fenomene: inflaţie deschisă, şomaj, creştere economică zero);

Slumpflaţia, desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată prin scăderea producţiei naţionale, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.

Test de autoevaluare 15.1. 1) Inflaţia reprezintă:

a) un dezechilibru macroeconomic monetaro-real; b) creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile

economiei; c) depreciere monetară; d) creştere oarecare a preţurilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + c + d); C (a + b + c + d); D (a + d).

2) Nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia, întrucât este vorba de:

a) creştere anormală a preţurilor; b) creştere permanentă a preţurilor; c) creştere neuniformă a preţurilor; d) un fenomen cumulativ.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c); B (a + b + c + d); C (a + b + c); D (b + c + d).

3) Inflaţie a penuriei:

a) este caracteristică ţărilor dezvoltate; b) este caracteristică ţărilor în curs de dezvoltare; c) se caracterizează printr-o cantitate prea mare de bani în raport

cu o cantitate mare de bunuri şi servicii; d) se caracterizează printr-o insuficienţă a ofertei, surplusul de

bani manifestându-se în raport cu o cantitate mică de bunuri şi servicii.

4) Inflaţia galopantă se caracterizează printr-o creştere generalizată a preţurilor de:

a) 3-4% anual; b) 5-10% anual;

Macroeconomie        309  

Inflaţia

c) peste 15% anual; d) 200-300% anual.

5) Stagflaţia desemnează acea stare a economiei caracterizată prin:

a) inflaţie galopantă, şomaj masiv şi scăderea producţiei naţionale;b) inflaţie deschisă, şomaj, creştere economică; c) inflaţie ridicată şi creştere economică; d) inflaţie deschisă, şomaj, „creştere economică zero”.

6) Deflaţia: a) constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau diminuarea

acordării creditelor bancare; b) are ca scop blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, precum

şi majorarea puterii de cumpărare a monedei; c) este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei

naţionale la cursul iniţial avut, mai mare; d) constă în restrângerea masei monetare în circulaţie prin

anularea mijloacelor de plată sau convertirii acestora într-un anumit raport.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + d).

7) Puterea de cumpărare a banilor a scăzut cu 20%, indicele preţurilor este: a) 120%; b) 80%; c) 125%; d) 20%; e) 180%.

8) Situaţia în care economia se află în declin, producţia naţională scade iar inflaţia este galopantă, corespunde:

a) stagflaţiei; b) deflaţiei; c) inflaţiei; d) slumpflaţiei; e) inflaţiei rapide.

9) Un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de până la 3% corespunde:

a) inflaţiei rapide; b) inflaţiei târâtoare; c) inflaţiei prin structuri; d) hiperinflaţiei.

10) Stagflaţia este:

a) producerea simultană a recesiunii (cu o rată înaltă a şomajului)

Macroeconomie        310  

Inflaţia

şi a inflaţiei; b) o stare economică caracterizată prin persistenţa şomajului şi

inflaţiei; c) acea stare a economiei în care producţia stagnează fără ca masa

monetară să se micşoreze determinând apariţia şomajului şi inflaţiei;

d) situaţia în care economia se află în declin, producţia naţională scade şi inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată;

e) scăderea nivelului general al preţurilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (b + c); C (a + b + c + d); D (a + b + c); E (a + e).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 327.

15.2 Cauze şi mecanisme inflaţioniste

Inflaţia prin cerere şi ofertă

Inflaţia nu face parte dintre fenomenele ce pot fi explicate printr-o analiză obişnuită de genul cauză-efect. Faptul că se află la confluenţa unor procese de natură diversă şi contradictorie îngreuiază raţionamentul. Cu toate acestea analiştii problemei au sintetizat cauzele generatoare de inflaţie: inflaţia prin cerere şi ofertă; inflaţia prin costuri; inflaţia prin monedă. 1. Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă se găsesc în conţinutul “legii lui Say” şi a legii cererii şi ofertei. Potrivit “legii lui Say” orice ofertă îşi crează propria cerere sau, altfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi care alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri, deci o cerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care aparatul de producţie nu răspunde corespunzător. In condiţiile unei oferte rigide, deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri. Când această situaţie se reproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei globale, în proporţii suficiente, puseul inflaţionist produs de un şoc al cererii se transformă într-o veritabilă inflaţie. Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere reţinem: scăderea înclinaţiei spre economisire; detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică; intrarea de devize străine suplimentare, care se adaugă la mijloacele de plată

interne, mărind masa acestora; cheltuielile cu efecte productive întârziate; sporirea cheltuielilor neproductive şi , în principal, al celor militare. Veniturilor

obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire o ofertă pe măsură, bunurile

Macroeconomie        311  

Inflaţia

militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri; “posibilitatea de a trăi din dezeconomii” prin dezvoltarea excesivă a creditului

de consum; o creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii; o creştere demografică susţinută. Cât priveşte oferta deficitară, printre multiplele cauze care o pot explica menţionăm:

situaţia de deplină ocupare a forţei de muncă, de unde dificultatea pentru anumite sectoare de a procura mâna de lucru necesară lărgirii producţiei; modificări rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a reţelelor de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia efectivă şi directă a cererii; nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile unui mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului; slaba mobilitate a factorilor de producţie; condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe) nefavorabile; nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor.

Necorelarea cerere - ofertă şi apariţia, în consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată prin figura 15.1.:

P

0

P3

P1

P2

Q3Q2Q1 Q

C1

C3

C2

Of

Figura 15.1. Inflatia prin cerere

Unei creşteri a cererii globale de la C 1 la C2 şi respectiv C3 firmele îi răspund, parţial prin creşterea ofertei de la Q1 la Q2 şi respectiv la Q3 şi parţial prin creşterea preţurilor de la P1 la P2 şi P3. Preţurile vor creşte cu atât mai mult cu cât curba ofertei este mai inelastică (mai apropiată de verticală) şi deci producţia mai rigidă. O asemenea situaţie se întâlneşte îndeosebi în faza superioară a unui boom prelungit, când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei s-au consumat. Atunci, unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape proporţională, a preţurilor.

Macroeconomie        312  

Inflaţia

Inflaţia prin costuri

Figura prezintă doar o creştere şoc a cererii, în două reprize. Pentru a putea vorbi de inflaţie este necesară o creştere continuă a cererii şi, în mod corespunzător, a preturilor. 2) Inflaţia prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri şi deci, preţurile imputurilor se regăsesc în cele ale outputurilor ş.a.m.d. Presiunea produsă de un cost de producţie mărit se traduce într-un preţ inflaţionist numai dacă remunerarea factorilor de producţie creşte într-o cadenţă superioară sporirii productivităţii lor. Costurile mărite provin, în primul rând, de la o politică salarială nefondată pe criterii economice; salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, crează cel mai adesea tensiuni inflaţioniste. Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale are acelaşi efect. Atunci când materiile prime se importă la preţuri ridicate care se repercutează asupra preţurilor produselor finite indigene, vorbim de o inflaţie importată. Fenomenul se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. Cu efecte similare se soldează o politică de amortismente accelerate determinate de teama unei uzuri morale premature. Mai reţinem, spre a completa tablourile factorilor cauzatori ai unor costuri ridicate efectele pe care le produc în această direcţie presiunea fiscală şi costul datoriei publice. Dacă impozitele directe subţiază veniturile şi reduc, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu acelaşi lucru se poate spune despre impozitele indirecte; ele sunt părţi componente ale preţurilor şi deci orice creştere a lor afectează în mod proporţional nivelul acestora. Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin fig. 15.2., care evidenţiază diminuarea ofertei pe măsură ce cresc costurile de producţie.

P

0

P3

P1

P2

Q3 Q2 Q1 Q

C O3

O2

O1

Figura 15.2. Inflaţia prin costuri

Se observă că unei creşteri a costurilor, firmele răspund, în parte, prin reducerea producţiei de la Q1 la Q3 prin Q2, în parte prin creşterea preţurilor de la P1 la P3 prin P2. Măsura în care firmele vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de

Macroeconomie        313  

Inflaţia

Spirala inflaţionistă Inflaţia monetară

înclinaţia pantei cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara consturilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai mari. Si aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, deplasarea spre stânga a curbei ofertei şi creşterea preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă, pentru ca respectiva creştere de preţuri să capete atributul de inflaţionistă. Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri. Dacă inflaţia prin cerere conduce la o creştere economică inflaţionistă, asigurând un înalt grad de ocupare a forţei de muncă, inflaţia prin costuri, dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a gradului de ocupare. Cuvântul stagflaţie a fost inventat tocmai pentru a caracteriza această din urmă stare a economiei, specifică inflaţiei prin costuri: şomaj, inflaţie şi stagnarea creşterii economice. Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea ce economiştii numesc spirala inflaţionistă. Fenomenul se produce atunci când inflaţia prin costuri se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a evita creşterea şomajului indus de o reducere a producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe calea politicii guvernamentale se lansează un program de creştere a cererii globale. In această situaţie, oferta globală se va deplasa mereu spre stânga în timp ce cererea globală se va deplasa constant către dreapta, sporind.

P

0

P3

P1

P2

Q3Q2Q1 Q

C1

C3

C2

O3

O1

O2

Figura 15.3. Spirala inflationistă Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale cererii şi ofertei va fi o

diminuare a şomajului, dar cu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari (fig. 15.3.).

3) Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia cantitativă a schimbului a lui Irving Fischer: MV = PT. In baza acestei relaţii s-a susţinut că pentru o viteză de circulaţie a banilor dată, şi în condiţiile în care orice surplus de bani se transformă automat în cerere de bunuri şi servicii, orice excedent al masei monetare peste valoarea producţiei, conduce la inflaţie. Desigur, este expicaţia cea mai simplistă a

Macroeconomie        314  

Inflaţia

relaţie bani-inflaţie, dar ea a fost şi a rămas încă punct de plecare pentru toţi cei care consideră că inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar. Depăşind dihotomia economia reală - economia nominală (universul banilor), monetariştii de astăzi, în frunte cu Milton Friedman rămân la convingerea că “inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar” de care răspunzătoare este politica statului. După opinia acestui autor, pentru a înfrâna inflaţia, statul trebuie să procedeze la o emisiune monetară moderată în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii PIB, singura de natură să stabilizeze anticipările inflaţioniste şi să conducă la echilibrul stabil pe toate pieţele. Analiza evoluţiei prezente a faptelor economice demonstrează că emisiunea monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat răspunzătoare de creşterea preţurilor. Suplimentul de bani nu se suprapune, în primul rând, cu un supliment corespunzător şi instantaneu de cerere. O înclinaţie accentuată a populaţiei spre economisire poate “amâna” cererea. Apoi, transformarea cererii potenţiale în cerere efectivă se face în timp, printr-o succesiune de cheltuieli. Mai reţinem şi împrejurarea, cu aceeaşi semnificaţie, că o parte din suplimentul de bani se poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce va conduce la reducerea tensiunii cererii asupra preţurilor interne. Cu alte cuvinte, suplimentul în bani din circulaţie nu este în totalitate răspunzător în creşterea preţurilor, şi în măsura în care este, doar în anumite condiţii. In situaţia în care excedentul de monedă rămâne totuşi prin natura sa inflaţionist, de o manieră directă sau indirectă, devine importantă cunoaşterea cauzelor acestuia, în afara emisiunii propriu-zise de monedă. Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie reţinem ca esenţiale:

1) Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. In situaţia în care veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile, diferenţa se acoperă prin împrumutul la banca de emisiune. Răul inflaţionist provine din împrejurarea că statul nu se împrumută spre a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul ofertei;

2) Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar. Inflaţia prin credit se produce şi atunci când, un credit facil şi ieftin, se concretizeză într-o investiţie nouă, dar nepusă la timp în funcţiune; masa monetară suplimentară va conduce la sporirea imediată a cererii de consum, în timp ce noua investiţie întârzie cu oferta “promisă”;

3) Intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în rezervă de posesorii lor;

4) Intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor curente care se adaugă mijloacelor de plată interne, sporindu-le;

5) Creşterea vitezei de rotaţie a banilor; 6) O politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele

Macroeconomie        315  

Inflaţia

circulaţiei cu bani fără acoperire etc.

Dacă transformarea excedentului monetar în supracerere efectivă cu efecte inflaţioniste nu implică nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea statului, nu acelaşi lucru se poate spune despre constituirea ca atare a acestui excedent. Din această din urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit să acuze doar statul de povara inflaţiei; o analiză, chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentul monetar sugerează implicarea sau, după caz, lipsa vinovăţiei implicării politicii statale; oricum judecăm lucrurile, statul rămâne vinovat de inflaţie. 4) Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de natură politică sau socială. Un război sau o revoluţie, de pildă, se pot sonda cu un puseu speculativ al preţurilor la anumite materii prime, sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. Tot aici se încadrează şi migraţia în masă a unor populaţii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective.

Test de autoevaluare 15.2. 1) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin cerere reţinem:

a) detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică;

b) creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii; c) politică de amortismente accelerate determinate de teama unei uzuri

morale premature; d) nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (b + c); C (a + b + c + d); D (a + b).

2) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin ofertă reţinem:

a) cheltuielile cu efecte productive întârziate; b) importul unor materii prime la preţuri ridicate care se repercutează

asupra preţurilor produselor indigene; c) creşterea vitezei de rotaţie a banilor; d) nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile

unui mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului. 3) Inflaţia prin costuri se explică prin:

a) mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri;

b) politică salarială nefondată pe criterii economice; c) politică de creştere a impozitelor directe; d) politică de creştere a impozitelor indirecte.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + b + c).

Macroeconomie        316  

Inflaţia

4) Spirala inflaţionistă se produce atunci când:

a) inflaţia monetară se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere; b) inflaţia prin costuri se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere; c) inflaţia se manifestă concomitent cu şomajul; d) creşterea şomajului indus de o reducere a producţiei este combătută

prin promovarea unei politici guvernamentale de sporire a cererii globale.

5) Emisiunea monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat

răspunzătoare de creşterea preţurilor întrucât: a) poate spori înclinaţia populaţiei spre economisire; b) poate spori înclinaţia populaţiei spre consum, cererea potenţială

transformându-se în cerere efectivă; c) emisiunea se poate face în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii

PIB; d) suplimentul de bani se poate folosi pentru importul de bunuri.

6) Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie

putem reţine: a) politică salarială nefondată pe criterii economice; b) politică de creştere a impozitelor directe; c) scăderea vitezei de rotaţie a banilor; d) intrarea masivă de devize ca urmare a unui deficit al balanţei

plăţilor curente. 7) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin ofertă reţinem:

a) importul unor materii prime la preţuri ridicate care se repercutează asupra preţurilor produselor indigene;

b) slaba mobilitate a factorilor de producţie; c) nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor; d) condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe)

nefavorabile; e) modificări rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a

reţelelor de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia efectivă şi directă a cererii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (b + c + d+e); C (a + b + d); D (a + b + c).

8) Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie reţinem ca esenţiale:

a) intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în rezervă de posesorii lor;

b) intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor curente care se adaugă mijloacelor de plată interne,

Macroeconomie        317  

Inflaţia

sporindu-le; c) scăderea vitezei de rotaţie a banilor; d) o politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple

canalele circulaţiei cu bani fără acoperire; e) dezvoltarea exagerată a creditului bancar.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d+e); D (a + b + c).

9) Ecuaţia cantitativă a schimbului a lui Irving Fischer: a) este pusă în evidenţă de relaţia: MV = PT; b) susţine că pentru o viteză de circulaţie a banilor dată, şi în

condiţiile în care orice surplus de bani se transformă automat în cerere de bunuri şi servicii, orice excedent al masei monetare peste valoarea producţiei, conduce la inflaţie;

c) este expicaţia cea mai simplistă a relaţie bani-inflaţie; d) a fost şi a rămas încă punct de plecare pentru toţi cei care

consideră că inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar; e) toate variantele anterioare sunt corecte.

10) Constituie cauze esenţiale care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie:

a) împrejurarea în care statul nu se împrumută spre a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul ofertei;

b) dezvoltarea exagerată a creditului bancar; c) intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au

fost ţinute în rezervă de posesorii lor; d) ieşirea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei

plăţilor curente care se adaugă mijloacelor de plată interne, sporindu-le;

e) reducerea vitezei de rotaţie a banilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + b + c). E(a+b).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 327.

15.3 Consecinţele inflaţiei Fenomen complex, ce afectează organismul economic şi social în structurile sale

cele mai intime, inflaţia are şi consecinţe pe măsură. Ne vom opri, doar la cele mai semnificative. 1. Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor

Macroeconomie        318  

Inflaţia

Depreciind moneda, inflaţia schimbă comportamentul individual atât în actul de consum cât şi în cel al economisirii. Astfel, în calitate de consumatori, pentru a atenua efectele deprecierii monetare, agenţii economici accelerează ritmul cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât posibil în bunuri de folosinţă îndelungată sau în “valori refugiu” cum ar fi aur, opere de artă etc. Procesul de economisire suferă, la rându-i, de pe urma deprecierii monetare, nu atât ca nivel, cât mai ales ca structură. In general, inflaţia descurajează economisirea, incitând subiecţii economici să cheltuiască, nu să economisească. Pe fondul unei creşteri rapide şi generalizate a preţurilor, indivizii preferă satisfacţiile prezente celor viitoare nefiind siguri că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va aduce aceeaşi satisfacţie. Acest gen de arbitraj conduce la mutaţii în structura economisirii. Capătă pondere economisirea pe termen scurt şi cu caracter speculativ în detrimentul celei pe termen lung. Sunt preferate investiţiile pe termen scurt, în defavoarea celor costisitoare, dar destinate formării şi reformării moderne a ramurilor economice, unde perspectiva obţinerii de profit se profilează la un orizont mult mai îndepărtat. Urmarea este apariţia unui sector terţiar amplificat, unde investitorii ajung la profit în timpi relativi scurţi. Nu se poate nega faptul că istoria a înregistrat şi înregistrează fenomene de creştere economică inflaţionistă. Faptul este posibil şi explicabil prin preţurile mari, incitante pentru producători şi prin rata dobânzii mică în astfel de circumstanţe permisibilă amorsării afacerilor. Autoîntreţinerea unui atare proces se loveşte însă de multiple limite. Economisirea forţată prin renunţare la consum din cauza preţurilor mari şi transformarea ei în sursă de investiţii nu are loc în orice condiţii. In primul rând nu se poate întâmpla aşa ceva decât în ţările dezvoltate unde veniturile populaţiei sunt suficient de mari încât să poată fi diminuate nominal şi real pentru a stimula investiţiile prin renunţare la consum . In al doilea rând, este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să fie mult prea mari pentru a putea fi acoperite prin pozitivul efect al creşterii. Acesta este motivul pentru care, cel puţin teoretic, inflaţia nu este acceptată ca factor al creşterii economice. 2. Consecinţe asupra gestiunii întreprinderii Deprecierea monetară indusă de inflaţie, conduce al devalorizarea capitalurilor şi la deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv. Erodarea capitalurilor, incită la rate de amortizare accelerată, ceea ce încarcă costurile şi, implicit, preţurile. Pe de altă parte, inflaţia favorizează debitorii; Ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani din ce în ce mai “mici”. Ca atare, întreprinderea este tentată să se îndatoreze. Cel puţin două consecinţe negative rezultă de aici: întâi, o datorie masivă, comportă riscuri mari, şi acest lucru antrenează o reducere a cursului acţiunilor firmei respective; al doilea, se dezvoltă excesiv creditul bancar care autoîntreţine inflaţia.

Macroeconomie        319  

Inflaţia

3. Inflaţia şi repartiţia veniturilor In termeni biblici vorbind, inflaţia îi face bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei deja săraci. Ea operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de venituri. In general, afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe, veniturile mari acoperind mai uşor creşterea preţurilor. De asemenea, în cazul unor venituri variabile, capacitatea de cumpărare creşte sau, în cel mai rău caz rămâne constantă, din moment ce veniturile acestui grup social, cresc odată cu creşterea generală a preţurilor. Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul lanţului procesului economic – consumatorul. Intermediarii se pot apăra transferând sarcina inflaţionistă care li se adresează, asupra preţurilor pe care le practică. Consumatorul nu are de partea sa această armă. 4. Folosirea forţei de muncă în condiţii de inflaţie Cunoscuta dilema inflaţie - şomaj desprinsă din analizele lui J.M. Keynes şi A.W.Philips sugera, la nivelul anilor ’60 – ’70 că inflaţia este preţul plătit pentru “fericirea” de a ocupa un loc de muncă; sau, invers, menţinerea la un nivel redus a preţurilor pentru a face, de pildă, produsele competitive la export presupunea a accepta un anumit grad de neocupare. Realitatea, mai “încăpăţânată” decât teoria, s-a confruntat, începând cu anii ’70, cu fatidicul fenomen al stagflaţiei. Nici ingrata şi amintita dilemă nu mai stă în picioare; economia era confruntată, concomitent, cu trei rele: inflaţie, şomaj , stagnare economică; una nu mai constituia soluţie pentru cealaltă. Cercetările economice au demonstrat cu suficiente argumente că inflaţia conţine în sine suficienţi factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. Nu reţinem aici decât împrejurarea că inflaţia bulversează gestiunea întreprinderii şi-i afectează serios capacitatea de a investi. De asemenea, pe fondul unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor şi a unor sarcini salariale tot mai sufocante, întreprinderile nu au la îndemână altă cale de rentabilizare a activităţii decât reducerea numărului celor ocupaţi. 5. Balanţa de plăţi şi inflaţia Degradarea raporturilor valorice ca urmare a inflaţiei, face ca preţurile să nu mai joace rolul lor de indicatori orientativi în economia de piaţă. Pe de altă parte, moneda naţională depreciată, deşi în aparenţa ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte să realizeze acest lucru din cauza ofertei naţionale insuficiente. Inflaţia antrenează, mai degrabă , importuri masive spre a acoperi golurile lăsate de dimensiunea redusă a producţiei naţionale. Pe acest temei, ţările afectate de inflaţie recurg la împrumuturi internaţionale de devize. Efectul este o degradare continuă şi accelerată a balanţei de plăţi, care constrânge guvernele la măsuri drastice.

Macroeconomie        320  

Inflaţia

6. Consecinţe în plan social Dincolo de mecanismele economice, pe care le afectează şi le bulversează, inflaţia generează incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. Cei care reuşesc să se organizeze în sindicate puternice încearcă şi adesea reuşesc, prin indexarea salariilor, să contracareze efectele nefaste ale fenomenului . Aţii dobândesc statutul unor grupuri de presiune în relaţia cu patronatul şi guvernul. Se conturează şi declanşează atunci o acţiune de revendicare, periculoasă şi păgubitoare pentru ambele părţi. Guvernele şi forţa publică, în general, îşi pierd credibilitatea. Măsurile luate în pripă conduc la o si mai mare diferenţiere socială. Climatul social se degradează.

Test de autoevaluare 15.3. 1) Consecinţele inflaţiei se concretizează în:

a) încurajarea economisirii pe termen scurt în detrimentul celei pe termen lung;

b) incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei şi o intensificare a luptelor sindicale;

c) erodarea capitalurilor, ceea ce incită la rate de amortizare accelerată care măresc costurile şi, implicit, preţurile;

d) antrenarea şi extinderea şomajului.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c + d); B (a + b + c); C (c + d); D (a + b + d).

2) În cazul creditelor acordate anterior: a) inflaţia avantajează pe creditori, deoarece va creşte costul real

al creditului acordat; b) inflaţia avantajează pe debitori, deoarece creditele luate anterior

au reprezentat o putere de cumpărare mult mai mare decât sumele rambursate care au o putere de cumpărare mai mică;

c) sunt avantajaţi datorită inflaţiei atât debitorii cât şi creditorii; d) inflaţia avantajează creditorii, care acordă credite cu o putere de

cumpărare mai mare; e) nu sunt avantajaţi nici debitorii, nici creditorii, în condiţiile

creşterii inflaţiei. 3) Antrenează scăderea producţiei şi a gradului de ocupare:

a) inflaţia prin cerere; b) inflaţia prin costuri; c) inflaţia prin monedă.

4) Inflaţia, fiind un fenomen complex, ce afectează organismul economic şi social în

Macroeconomie        321  

Inflaţia

structurile sale cele mai intime, are şi consecinţe pe măsură. Cele mai semnificative se referă la:

a) influenţe asupra consumului, economisirii şi investiţiilor; b) consecinţe în plan social; c) antrenează importuri masive spre a acoperi golurile lăsate de

dimensiunea redusă a producţiei naţionale; d) inflaţia îi face bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei deja săraci; e) determină devalorizarea capitalurilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c + d); B (a + b + c+d+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).

5) Constituie consecinţe ale inflaţiei:

a) inflaţia schimbă comportamentul individual atât în actul de consum cât şi în cel al economisirii – consumatorii pentru a atenua efectele deprecierii monetare accelerează ritmul cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât posibil în bunuri de folosinţă îndelungată sau în “valori refugiu” cum ar fi aur, opere de artă etc.;

b) determină devalorizarea capitalurilor şi deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv;

c) antrenează scăderea gradului de ocupare; d) operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de venituri -

afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe; e) generează incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei.

Alegeţi răspunsul corect: A (a+b + c + d+e); B (a + b + c+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 327.

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 15. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 15 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 15

Subiecte teoretice: 1. Inflaţia prin costuri. Spirala inflaţionistă;

Macroeconomie        322  

Inflaţia

2. Consecinţele inflaţiei

Macroeconomie        323  

Inflaţia

Test grilă:

1) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin cerere reţinem: a) detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o

instabilitate economică şi politică; b) creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi

servicii; c) politică de amortismente accelerate determinate de

teama unei uzuri morale premature; d) nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a

investiţiilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (b + c); C (a + b + c + d); D (a + b).

2) Printre cauzele care pot conduce la inflaţia prin ofertă reţinem:

a) cheltuielile cu efecte productive întârziate; b) importul unor materii prime la preţuri ridicate care se

repercutează asupra preţurilor produselor indigene; c) creşterea vitezei de rotaţie a banilor; d) nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în

condiţiile unui mediu concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului.

3) Inflaţia prin costuri se explică prin:

a) mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri;

b) politică salarială nefondată pe criterii economice; c) politică de creştere a impozitelor directe; d) politică de creştere a impozitelor indirecte.

Macroeconomie        324  

Inflaţia

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + c + d); C (a + b + d); D (a + b + c).

4) Spirala inflaţionistă se produce atunci când:

a) inflaţia monetară se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere;

b) inflaţia prin costuri se manifestă concomitent cu inflaţia prin cerere;

c) inflaţia se manifestă concomitent cu şomajul; d) creşterea şomajului indus de o reducere a producţiei

este combătută prin promovarea unei politici guvernamentale de sporire a cererii globale.

5) Emisiunea monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat

răspunzătoare de creşterea preţurilor întrucât: a) poate spori înclinaţia populaţiei spre economisire; b) poate spori înclinaţia populaţiei spre consum, cererea

potenţială transformându-se în cerere efectivă; c) emisiunea se poate face în aceeaşi cadenţă cu ritmul

creşterii PIB; d)

6) Consecinţele inflaţiei se concretizează în:

a) încurajarea economisirii pe termen scurt în detrimentul celei pe termen lung;

b) incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei şi o intensificare a luptelor sindicale;

c) erodarea capitalurilor, ceea ce incită la rate de amortizare accelerată care măresc costurile şi, implicit, preţurile;

d) antrenarea şi extinderea şomajului.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c + d); B (a + b + c); C (c + d); D (a + b + d).

7) În cazul creditelor acordate anterior: a) inflaţia avantajează pe creditori, deoarece va creşte

costul real al creditului acordat; b) inflaţia avantajează pe debitori, deoarece creditele

luate anterior au reprezentat o putere de cumpărare mult mai mare decât sumele rambursate care au o putere de cumpărare mai mică;

c) sunt avantajaţi datorită inflaţiei atât debitorii cât şi creditorii;

d) inflaţia avantajează creditorii, care acordă credite cu o

Macroeconomie        325  

Inflaţia

putere de cumpărare mai mare; e) nu sunt avantajaţi nici debitorii, nici creditorii, în

condiţiile creşterii inflaţiei.

8) Antrenează scăderea producţiei şi a gradului de ocupare: a) inflaţia prin cerere; b) inflaţia prin costuri; c) inflaţia prin monedă.

9) Inflaţia, fiind un fenomen complex, ce afectează organismul economic şi social în structurile sale cele mai intime, are şi consecinţe pe măsură. Cele mai semnificative se referă la:

a) influenţe asupra consumului, economisirii şi investiţiilor;

b) consecinţe în plan social; c) antrenează importuri masive spre a acoperi golurile

lăsate de dimensiunea redusă a producţiei naţionale; d) inflaţia îi face bogaţi pe cei care au, şi îi sărăceşte pe cei

deja săraci; e) determină devalorizarea capitalurilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + c + d); B (a + b + c+d+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).

10) Constituie consecinţe ale inflaţiei: a) inflaţia schimbă comportamentul individual atât în

actul de consum cât şi în cel al economisirii – consumatorii pentru a atenua efectele deprecierii monetare accelerează ritmul cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât posibil în bunuri de folosinţă îndelungată sau în “valori refugiu” cum ar fi aur, opere de artă etc.;

b) determină devalorizarea capitalurilor şi deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv;

c) antrenează scăderea gradului de ocupare; d) operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de

venituri - afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe;

e) generează incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei.

Alegeţi răspunsul corect: A (a+b + c + d+e); B (a + b + c+e); C (c + d); D (a + b + d); E(a+e).

Macroeconomie        326  

Inflaţia

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 15.1 Test grilă: 1. A(a+b+c); 2. B(a+b+c+d); 3. d; 4. c; 5. d; 6. C(a+b+d); 7. c; 8. d; 9. d; 10. B(b+c). Răspuns 15.2 Test grilă: 1. D(a+b); 2. d; 3. C(a+b+d) ; 4. b ; 5. c ; 6. a ; 7. B(b+c+d+e) ; 8. C(a+b+d+e); 9. e ; 10. D(a+b+c). Răspuns 15.3 Test grilă: 1. A(b+c+d); 2. b ; 3. b ; 4. B(a+b+c+d+e) ; 5. A(a+b+c+d+e) ;

Macroeconomie        327  

Inflaţia

Macroeconomie 

Bibliografie unitate de învăţare nr. 15

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

      328  

Politici de combatere a inflaţiei

Unitatea de învăţare Nr. 16 POLITICI DE COMBATERE A INFLAŢIEI

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 16 Politici antiinflaţioniste Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 16 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 16

Pagina

330 330

335 339 340

Macroeconomie    329

Politici de combatere a inflaţiei

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 16 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 16 sunt:

Evidenţierea faptului ca inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant negativ

Prezentarea măsurilor antiinflaţioniste – măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă, măsuri contra inflaţiei prin costuri, măsuri de factură monetară şi financiară

Politici antiinflaţioniste

Inflaţia – un fenomen predominant negativ

Sfârşitul de secol XX a adus cu sine mutaţii semnificative în ceea ce priveşte atitudinea faţă de inflaţie. Dacă până la Teoria generală a lui Keynes inflaţia a fost văzută ca inamicul numărul unu şi ca un rău absolut pentru economie, treptat lumea a început să se obişnuiască şi mai ales, să tolereze fenomenul. Doar pentru categoriile sociale inactive care nu au posibilitatea să se solidarizeze în vederea obţinerii indexărilor de salarii necesare a face faţă ritmurilor de creştere a preţurilor, inflaţia a rămas un duşman de temut, o efectivă oprimare socială. Ceilalţi, în schimb, activii ca şi guvernele s-au consolat cu gândul acceptării inflaţiei ca pe un însoţitor permanent al dezvoltării economice. Aceasta deoarece aşa cum s-a văzut, inflaţia are şi avantaje şi dezavantaje; mai mult guvernele au recurs adesea la inflaţie pentru a putea realiza obiectivele economice propuse. Cu toate acestea inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant negativ. Percepţia sa se produce şi azi sub această zodie, a unui fenomen negativ şi dezechilibrant. De aici şi preocuparea puterii publice de a găsi soluţii de combatere a inflaţiei; de a o aduce la nivelul suportabil pentru societate. Este logic ca măsurile antiinflaţioniste să meargă, de regulă, în sensul invers surselor generatoare ale inflaţiei. Din această perspectivă avem: 1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă Restabilirea echilibrului cerere-ofertă reprezintă una din condiţiile esenţiale necesare a se înfăptui, în lupta împotriva inflaţiei. Căile pot fi găsite fie prin a reduce excesul de cerere, fie prin impulsionare ofertei. Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând toate cauzele care conduc la scăderea producţiei:

înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a deficienţelor organizatorice; crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea la parametrii nominali a

celor existente; punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie; asigurarea unor reforme economice coerente; încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional etc.

Macroeconomie    330

Politici de combatere a inflaţiei

O soluţie temporară poate fi aici, şi importul.

Excesul de cerere poate fi temperat prin: “amânarea” cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate; “îngheţarea” salariilor; încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea unui

climat de stabilitate economică şi politică; creşterea impozitelor şi taxelor directe care “subţiază” veniturile; reducerea cheltuielilor publice; ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux care absorb

veniturile populaţiei; reducerea creditelor acordate firmelor; creşterea ratei dobânzii.

Semnificaţia acestor măsuri trebuie stabilită şi înţeleasă în contextul cererii efective globale, atât publice cât şi private. 2. Măsuri contra inflaţiei prin costuri, vizează acele căi care pot contribui la reducerea dimensiunii costurilor, ca parte componentă a preţurilor. Reţinem ca semnificative:

găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe; o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice; distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-

profesionale; o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile agenţilor

economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;

blocarea preţurilor; etc.

2. Măsuri de factură monetară şi financiară Cele mai multe păreri autorizate converg spre ideea că inflaţia este un fenomen predominant monetar. Aşa se explică faptul că şi măsurile care vin dintr-o astfel de direcţie sunt mai numeroase şi mai bogat argumentate.

Dintre măsurile monetaro-financiare care fac obiectul politicilor guvernamentale antiinflaţioniste reţinem:

a) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei, prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie.

Formele pe care le îmbracă deflaţia sunt:

1. Monetară, care constă în restrângerea masei monetare în circulaţie, proces care se desfăşoară prin anularea mijloacelor de plată, sau convertirea

Macroeconomie    331

Politici de combatere a inflaţiei

acestora, într-un anumit raport, de exemplu: 20 la 1 (reformă monetară); 3. Financiară, care constă în achitarea datoriei statului la banca centrală sau

adoptarea de politici prin excedente bugetare, obţinute prin micşorarea cheltuielilor publice şi, respectiv, majorarea impozitelor;

4. De credit, care constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau în diminuarea acordării creditelor bancare.

b) Revalorizarea este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei naţionale la cursul mai mare avut iniţial. Se constituie într-o măsură antiinflaţionistă, în măsura în care restabileşte încrederea în monedă. Are şi efecte negative prin aceea că scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii procurării de valută, cu consecinţe negative asupra importurilor.

c) Devalorizarea înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei

naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic. Are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul. De asemenea, conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică. Devalorizarea poate însă semăna şi neîncredere în monedă, atunci când nu este corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu bunuri.

d) Manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii. Formă de existenţă a

dobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva inflaţiei. Se ştie că prin credit, se alimentează în mare măsură canalele circulaţiei monetare. “Strangularea” acestei căi de acces nu este posibilă decât prin scumpirea împrumutului. Cum preţul împrumutului, în ultimă instanţă, nu este altul decât rata scontului sau cea a dobânzii, normal că se va proceda la ridicarea nivelului acestora.

e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte. Incepând cu anii ’80 măsura

a făcut, prin coroborare cu ridicarea ratei dobânzii şi o emisiune monetară moderată în raport şi în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii economice , obiectul unei politici economice oficiale cunoscută sub numele de de politica sau doctrina ofertei. Promotorii acesteia şi în special A.Laffer pun accentul pe stimularea producţiei, a ofertei. In deplin acord cu Legea lui Say, ei socotesc, întemeiat , că cererea este uşor de creat în condiţiile în care emisiunea monetară este un monopol al statului; banii, indiferent de formă, odată ajunşi în economie , înseamnă, cerere potenţială. Mai greu realizabilă este producţia, oferta. Or, un mijloc de a stimula înseamnă, în această viziune, reducerea fiscalităţii. In afară de faptul că impozitele şi taxele indirecte mari devin componente ale unor preţuri, în mod logic mari, ele sufocă viaţa întreprinderii. Partizanii doctrinei ofertei au demonstrat că tocmai prin degrevarea firmei de povara unei fiscalităţi ridicate, statul are şansa să încaseze mai mult din această sursă; se are în vedere o rată mică a impunerii, aplicabilă unor mase impozabile tot mai mari, urmare şi ea a unei cifre de afaceri în creştere.

Macroeconomie    332

Politici de combatere a inflaţiei

Test de autoevaluare

1) Printre măsurile contra inflaţiei prin cerere şi ofertă se numără: a) susţinerea ofertei prin încadrarea suficientă în structurile

comerţului internaţional; b) „îngheţarea” preţurilor; c) temperarea excesului de cerere prin reducerea ratei dobânzii; d) creşterea impozitelor şi taxelor indirecte.

2) Printre căile de reducere a dimensiunii costurilor, ca parte componentă a

preţurilor, reţinem ca semnificative: a) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi

asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică; b) substituirea materiilor prime scumpe cu înlocuitori mai ieftini; c) reducerea impozitelor şi taxelor indirecte; d) politică de salarizare fondată pe criterii economice.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d).

3) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri: a) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe; b) o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile

agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;

c) o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice; d) distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-

profesionale; e) creşterea preţurilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + e); E(a+e)

4) Constituie măsuri monetaro-financiare care fac obiectul politicilor guvernamentale antiinflaţioniste:

a) revalorizarea; b) devalorizarea; c) deflaţia; d) creşterea impozilelor şi taxelor indirecte; e) manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e)

5) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor,

Macroeconomie    333

Politici de combatere a inflaţiei

precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei, prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie, îmbracă mai multe forme. Acestea sunt:

a) deflaţia monetară; b) deflaţia financiară; c) deflaţia de credit; d) toate variantele sunt corecte.

6) Devalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-financiară:

a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic;

b) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în monedă; c) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul; d) conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din

adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică; e) poate determina neîncredere în monedă, atunci când nu este corelată cu

măsuri de creştere a producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu bunuri.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(a+e)

7) Revalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-financiară: a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale,

mai mare, la cel al pieţei mai mic; b) este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei

naţionale la cursul mai mare avut iniţial; c) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în monedă; d) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul; e) scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii procurării de

valută. Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).

8) În vederea restabilirii echilibrului cerere- ofertă, căile prin care excesul de cerere poate fi temperat sunt:

a) “îngheţarea” salariilor; b) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea

unui climat de stabilitate economică şi politică; c) reducerea impozitelor şi taxelor directe; d) creşterea cheltuielilor publice; e) creşterea ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + e); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).

Macroeconomie    334

Politici de combatere a inflaţiei

9) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri:

a) blocarea preţurilor; b) o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile

agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;

c) o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice; d) creşterea preţurilor; e) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e).

10) Constituie măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă care au în vedere

impulsionarea ofertei: a) asigurarea unor reforme economice coerente; b) înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a deficienţelor organizatorice; c) crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea la parametrii nominali a

celor existente; d) încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional; e) punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d+e); E(a+e).

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 339.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 16. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 16

Subiecte teoretice: 1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă;

Macroeconomie    335

Politici de combatere a inflaţiei

2. Măsuri antiinflaţioniste de factură monetară şi financiară.

Macroeconomie    336

Politici de combatere a inflaţiei

Test grilă:

1) Printre măsurile contra inflaţiei prin cerere şi ofertă se numără: a) susţinerea ofertei prin încadrarea suficientă în structurile

comerţului internaţional; b) „îngheţarea” preţurilor; c) temperarea excesului de cerere prin reducerea ratei

dobânzii; d) creşterea impozitelor şi taxelor indirecte.

2) Printre căile de reducere a dimensiunii costurilor, ca parte

componentă a preţurilor, reţinem ca semnificative: a) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi

asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică; b) substituirea materiilor prime scumpe cu înlocuitori mai

ieftini; c) reducerea impozitelor şi taxelor indirecte; d) politică de salarizare fondată pe criterii economice.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d).

3) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri: a) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe; b) o politică de venituri rezonabilă, care să încadreze câştigurile

agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;

c) o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice; d) distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri socio-

profesionale; e) creşterea preţurilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e)

4) Constituie măsuri monetaro-financiare care fac obiectul politicilor guvernamentale antiinflaţioniste:

a) revalorizarea; b) devalorizarea; c) deflaţia; d) creşterea impozilelor şi taxelor indirecte; e) manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + b + c + e); E(a+e)

Macroeconomie    337

Politici de combatere a inflaţiei

5) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii

preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei, prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie, îmbracă mai multe forme. Acestea sunt:

a) deflaţia monetară; b) deflaţia financiară; c) deflaţia de credit; d) toate variantele sunt corecte.

6) Devalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-

financiară: a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei

naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic; b) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în

monedă; c) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul; d) conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor criterii care

rezultă din adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică;

e) poate determina şi neîncredere în monedă, atunci când nu este corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor corespunzătoare cu bunuri.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(a+e)

7) Revalorizarea, ca măsură antiinflaţionistă de factură monetaro-financiară:

a) înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei naţionale, mai mare, la cel al pieţei mai mic;

b) este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei naţionale la cursul mai mare avut iniţial;

c) constituie o măsură prin care restabileşte încrederea în monedă;

d) are ca element pozitiv, faptul că ieftineşte exportul; e) scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii

procurării de valută. Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).

8) În vederea restabilirii echilibrului cerere- ofertă, căile prin care excesul de cerere poate fi temperat sunt:

a) “îngheţarea” salariilor; b) încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi

Macroeconomie    338

Politici de combatere a inflaţiei

asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică; c) reducerea impozitelor şi taxelor directe; d) creşterea cheltuielilor publice; e) creşterea ratei dobânzii.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + e); C (a + b + d); D (a + c + d+e); E(b+c+e).

9) Constituie măsuri contra inflaţiei prin costuri:

a) blocarea preţurilor; b) politică de venituri rezonabilă, care să încadreze

câştigurile agenţilor economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar suportabile şi de către societate;

c) politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;

d) creşterea preţurilor; e) găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime

scumpe

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d); E(a+e).

10) Constituie măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă care au în

vedere impulsionarea ofertei: a) asigurarea unor reforme economice coerente; b) înlăturarea inapetitului pentru muncă şi a deficienţelor

organizatorice; c) crearea de noi capacităţi de producţie şi folosirea la

parametrii nominali a celor existente; d) încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional; e) punerea la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţie.

Alegeţi răspunsul corect: A (b + d); B (a + b + c+e); C (a + b + d); D (a + b + c + d+e); E(a+e).

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns Test grila: 1. a; 2. A(b+d) ;

Macroeconomie    339

Politici de combatere a inflaţiei

Macroeconomie   

3. D(a+b+c+d) ; 4. D(a+b+c+e); 5. d ; 6. D(a+c+d+e); 7. E(b+c+e) ; 8. B(a+b+e); 9. B(a+b+c+e) ; 10. D(a+b+c+d+e).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 16

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

340

Ocuparea şi şomajul

Unitatea de învăţare Nr. 17 OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 17 17.1 Somajul: concept, cauze şi forme 17.2 Caracteristicile şomajului 17.3 Aspecte metodologice ale analizei cauzelor şomajului 17.4 Efectele social-economice ale şomajului. Legea Okun 17.5 Dilema inflaţie - şomaj Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 17 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 17

Pagina

342 342 349 352 354 355

357 360 362

Macroeconomie    341   

Ocuparea şi şomajul

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 17 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 17 sunt:

Definirea şomajului şi a şomerului

Clarificarea termenilor de ocupare deplină, şomaj voluntar şi şomaj involuntar

Prezentarea caracteristicilor şomajului

Evidenţierea aspectelor metodologice ale analizei cauzelor şomajului

Sublinierea efectelor social-economice ale şomajului

Prezentarea legii Okun

Reflectarea relaţiei dintre şomaj şi inflaţie. Curba Philips

17.1. Ocuparea şi şomajul Şomajul

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe modalităţi de analiză a şomajului. În plus, statisticile oficiale naţionale şi internaţională (Biroul Internaţional al Muncii, Comisia de Statistică O.N.U.) foloseşte metode diferite de evidenţă şi de măsurare a şomajului, ceea ce creează o imagine generatoare de confuzii atât în planul definirii (conceptualizări) cât şi în cel al măsurării. Mulţi economişti şi oameni politici se mulţumesc să constate că şomajul este una dintre problemele macroeconomice de maximă actualitate şi complexitate. Ei se raportează la datele oferite de statistica privind fenomenul şi caută să conceapă şi să promoveze măsuri adecvate de soluţionare (ameliorare) a lui. În teoria şi practica economică s-au conturat deci, mai multe modalităţi de a defini şomajul şi în funcţie de ele, mai multe forme de comensurare. Prin ceea ce au în comun aceste definiţii, putem caracteriza şomajul ca o stare negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă disponibilă, prin negăsirea locurilor de muncă. În termenii pieţei muncii şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă. ªomerii sunt toţi acei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi, parţial sau în întregime, numai în anumite momente ale dezvoltării economice. Ei formează suprapopulaţia relativă pentru că reprezintă un surplus de forţă de muncă în raport cu numărul celor angajaţi în condiţii de rentabilitate impuse de economia de piaţă. Cu toate că oferă o imagine cuprinzătoare asupra fenomenului ca atare, abordarea şomajului prin prisma definiţiei anterioare riscă excluderea din rândul şomerilor a unor persoane apte de muncă, care, pe diferite perioade mai scurte sau mai lungi de timp, nu au loc de muncă.

Macroeconomie    342   

Ocuparea şi şomajul

Şomerul

În consecinţă s-a conturat şi s-a răspândit o definiţie care consideră că sunt şomeri toţi cei care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a forţei de muncă sau toţi cei ale căror cereri n-au fost satisfăcute până la sfârşitul fiecărei luni, indiferent dacă solicită locuri de muncă permanente sau temporare, cu timp de muncă parţial sau deplin, dacă au loc de muncă dar caută altul mai adecvat cu aspiraţiile proprii. În această accepţiune, însă, şomajul apare ca rezultat exclusiv al ofertei de muncă sau de forţă de muncă, cererea – cealaltă latură a pieţei muncii nefiind luată în considerare. Or, numai corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea mai corectă asupra situaţiei de pe piaţa muncii, dacă există sau nu şomaj. O creştere a ofertei concomitentă cu scăderea cererii determină o deteriorare a situaţiei ocupării forţei de muncă. ªomajul, dacă n-a existat până la acest moment, apare, iar dacă există, creşte. Dimpotrivă, creşterea cererii şi scăderea ofertei de muncă se traduc printr-o diminuare a şomajului. De asemenea, pe baza aceleaşi definiţii, şomajul este apreciat ca o mărime omogenă, nediferenţiată, ceea ce nu corespunde realităţii. De aceea, se impune delimitarea sa pe domenii de activitate, alături de pregătire, specialităţi şi meserii ale şomerilor etc. Foarte cunoscută este şi definiţia şomajului dată de Biroul Internaţional al Muncii, potrivit căreia este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

- este apt de muncă; - nu munceşte; - este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată; - caută un loc de muncă.

În România, Legea nr. 1/1991, republicată în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 86/1992, precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzăroare pregătirii lor. Deşi nu se face nici o referinţă expresă cu privire la vârsta acestor persoane, din conţinutul legii reiese clar că vârsta respectivă este de peste 16 ani. Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii devine clar că măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai aproape de relaitate. Aprecierea cu caracter estimativ a şomajului se poate susţine cu câteva argumente practice-statistice:

posibilitatea încadrării elevilor şi studenţilor în mai multe categorii demo-economice;

necesitatea separării militarilor în termen de cei încadraţi în armată ca angajaţi;

diferitele modalităţi de încadrare, în categoriile arătate, a femeilor de serviciu şi a ajutoarelor de familii.

Macroeconomie    343   

Ocuparea şi şomajul

Ocupare deplină Şomaj voluntar

De asemenea, ridică anumite probleme de încadrarea într-o categorie demo-economică sau alta şi persoane încadrate ilegal, cele care prestează aşa zisa muncă la negru etc. Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru (ocuparea deplină), fie în cea de dezechilibru, adică de subocupare şi supraocupare. Cele două forme ale dezechilibrului pe piaţa muncii pot fi înţelese numai după ce vor fi clarificaţi termenii de ocupare deplină, şomaj voluntar şi şomaj involuntar. Termenului de ocupare deplină i se dă, în primul rând, un sens concret – istoric şi statistic. Ocuparea deplină sau lipsa de şomaj semnifică faptul că circa 97-96% din populaţia activă disponibilă este utilizată efectiv. Diferenţa de populaţie activă este considerată a fi şomaj natural. Dar, mai important, este criteriul delimitativ între ocuparea deplină şi subocuparea, respectiv supraocuparea, ca stări de dezechilibru. Ocuparea deplină reprezintă acel volum şi acea structură a ocupării, a utilizării resurselor de muncă, care permit obţinerea maximului de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor constituiţi în diverse colectivităţi. Altfel spus, ocuparea deplină este compatibilă cu rata naturală a şomajului, respectiv cu şomajul normal. Conceptele de şomaj voluntar şi de şomaj involuntar concretizează şi aprofundează şomajul natural. Somajul voluntar constă în acea neocupare, datorită refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta retribuţia oferită, şi/sau condiţiile de muncă există. Somajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor (nominale) la scădere. Aşa se face că salariile practicate sunt, în general, mai mari decât salariul de echilibru. Revendicările salariaţilor şi ale sindicatelor împiedică ajustarea salariilor prin scădere. În general, fonul de salarii are o determinare în condiţiile economico-financiare ale utilizatorilor de muncă. Ca urmare, o parte din oferta de muncă rămâne nerealizată, apare deci şomajul voluntar (fig. 17.1.).

Macroeconomie    344   

Ocuparea şi şomajul

Şomaj involuntar

Somaj voluntarSalariul

NDO

S2

S1

Ne

E

D

N0N

O

Gradul deocupare

Fig. 17.1. Situaţia de echilibru pe piaţa muncii şi şomajul voluntar în concepţia clasică şi neoclasică

Categoriile de persoane, care se încadrează în şomajul voluntar sunt:

a) persoanele angajate care preferă să-şi înceteze temporar activitatea, apreciind că ajutorul de şomaj le poate asigura o existenţă decentă;

b) şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bune decât cele oferite de întreprinderi şi instituţii, cât şi faţă de cele pe care le-au deţinut;

c) persoanele apte dar inactive (femeile casnice) care intenţioneză să lucreze în condiţii salariale, dar ezită încă să se încadreze în condiţiile date (ca nivel de salariu, ca distanţă de domiciliu, etc).

Somajul involuntar constă din acea parte a folosirii incomplete a forţei de muncă care decurge din rigiditatea salariului, respectiv din acele persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că atunci când cererea efectivă de forţă de muncă va creşte, va spori şi gradul de ocupare. Cel care s-a peocupat şi teoretizat fenomenul şomajului involunatr a fost J.M. Keynes, fapt pentru care în teoria economică mai este denumit şomaj keynesian. Iată cum a definit Keynes şomajul involuntar: “Există şomeri involuntari dacă, în cazul unei uşoare creşteri a preţului bunurilor de consum pentru muncitori în raport cu salariile nominale, oferta globală de mână de lucru dispusă să muncească în condiţiile curente de salariu şi cererea globală de mână de lucru în aceleaşi condiţii se stabilesc, amândouă, deasupra nivelului anterior al locurilor de muncă”. Această definiţie greoaie şi complicată poate fi explicată prin următorul grafic (fig. 17.2.):

Macroeconomie    345   

Ocuparea şi şomajul

Salariulreal

Nivel deocupare

S0/p0

S0/p’

N1 N2 N*1N*

2

ND1 ND2

Somaj involuntar

Figura 17.2. Somajul involuntar

Trebuie remarcat că nu din poziţia iniţială a curbelor ofertei şi cererii de muncă poate fi dedusă existenţa sau inexistenţa şomajului involuntar. Este necesar să fie luată în considerare o schimbare, pusă în evidenţă de o creştere a cererii agregate în economie. Situaţia iniţială pe piaţa muncii este caracterizată de o cerere de muncă ND1 din partea întreprinderilor şi un salariu nominal fixat în mod exogen S0. Ţinând seama de condiţiile de producţie şi de cost, nivelul general al preţurilor se situează în p0; salariul real este atunci S0/p0. Să presupunem acum o relansare a cererii globale; curba cererii de muncă (care nu este decât o cerere derivată) este deplasată, datorită acestui fapt, către dreapta în ND2; dacă vor să producă mai mult, întreprinderile sunt determinate să treacă în zone cu randamente descrescătoare; costurile cresc şi nivelul general al preţurilor creşte şi el, trecând în p’. Dacă admitem că salariul nominal rămâne neschimbat, poziţia dreptei reprezentative a salariului real este în scădere (poziţia lui S0/p’); folosirea forţei de muncă a crescut de la N1 la N2, salariul real a scăzut deşi s-a menţinut salariul nominal; în acest caz, există iniţial şomaj involuntar în sensul definiţiei date de Keynes. De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui involuntar. Aşa că şomajul constă din acea neocupare, din acea folosire incompletă a mâinii de lucru, din acel ansamblu de persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că, atunci când creşte cererea efectivă de forţă de muncă, va spori şi gradul ei de ocupare.

Macroeconomie    346   

Ocuparea şi şomajul

Ca fenomen macroeconomic, şomajul reprezintă ansamblul persoanelor (stocul de populaţie) active disponibile fără ocupaţie, care caută de lucru. Deci, el este format din excesul de resurse de muncă în raport cu cei ce pot fi ocupaţi, în condiţiile de rentabilitate impuse de piaţă.

Test de autoevaluare 17.1. 1) Şomajul apare atunci când:

a) cererea de muncă este mai mare decât oferta de muncă; b) oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă; c) cererea de muncă este egală cu oferta de muncă; d) oferta de muncă este mai mică decât cererea de muncă; e) cererea de muncă este mai mică sau egală cu oferta de muncă.

2) Rata şomajului se determină ca un raport procentual între: a) numărul de şomeri şi populaţia ocupată; b) numărul de şomeri şi populaţia neocupată; c) numărul de şomeri şi populaţia totală; d) numărul de şomeri şi populaţia activă disponibilă; e) populaţia activă şi numărul de şomeri.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d); B (a + d); C (a + c + e); D (e); E (a + e).

3) Ocuparea deplină reprezintă: a) ocuparea tuturor oamenilor apţi de muncă; b) acel volum şi acea structură a ocupării care permit obţinerea

de maximum de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor constituiţi în diverse colectivităţi.

c) acea ocupare în care nu există şomaj; d) acea ocupare ce este compatibilă cu rata naturală a şomajului; e) un concept istoric şi statistic în care circa 97% din populaţia

activă disponibilă este utilizată efectiv.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b + e); C (a + d); D (b + d + e); E (a + e).

4) Din perspectiva intensităţii şomajului distingem:

a) şomaj total sau şomaj intermitent; b) şomaj parţial şi şomaj de discontinuitate; c) şomaj total, şomaj parţial şi şomaj deghizat; d) şomaj tehnologic, şomaj structural şi şomaj ciclic.

Macroeconomie    347   

Ocuparea şi şomajul

5) Şomajul este: a) un fenomen întâlnit în ţările cu o populaţie numeroasă; b) un fenomen economic şi social complex determinat de cauze

naturale; c) o stare negativă a economiei; d) o stare normală pentru orice economie.

6) Conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii, o persoană este considerată şomer dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

a) nu munceşte; b) nu este disponibilă pentru muncă; c) este aptă de muncă; d) caută un loc de muncă; e) munceşte dar caută un loc de muncă mai bine plătit.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (a + b + d); C (b + d + e); D (c + d + e); E (b + c + d).

7) Când oferta de muncă creşte: a) şomajul se diminuează; b) scade şi şomajul deoarece creşte cererea de muncă; c) creşte şomajul dacă economia nu asigură crearea de locuri de

muncă conform cu creşterea ofertei de muncă; d) cererea de muncă întotdeauna creşte.

8) Cererea de muncă: a) depinde de dezvoltarea economică; b) mai este denumită şi cerere de locuri de muncă; c) reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii în

condiţiile salariale; d) reprezintă nevoia de muncă salarială ce se manifestă într-o

economie la un anumit moment dat. Alegeţi răspunsul corect: A (b + c + d); B (a + b + d); C (a + d); D (a + c + d); E (b + d).

9) Şomajul: a) se poate măsura atât în mărimi absolute cât şi în mărimi

relative; b) poate fi măsurat cu exactitate; c) nu este decât o problemă de estimare; d) nu poate fi măsurat.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (c + d); C (a + b + c); D (a + c); E (b + c + d).

Macroeconomie    348   

Ocuparea şi şomajul

10) Categoriile de persoane, care se încadrează în şomajul voluntar sunt: a) persoanele angajate care preferă să-şi înceteze temporar activitatea,

apreciind că ajutorul de şomaj le poate asigura o existenţă decentă; b) şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bune decât cele oferite de

întreprinderi şi instituţii, cât şi faţă de cele pe care le-au deţinut; c) populaţia activă disponibilă; d) populaţia inactivă; e) persoanele apte dar inactive (femeile casnice) care intenţioneză să

lucreze în condiţii salariale, dar ezită încă să se încadreze în condiţiile date (ca nivel de salariu, ca distanţă de domiciliu etc).

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (c + d); C (a + b + e); D (a + c); E (b + c + d).

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 360.

17.2 Caracteristicile şomajului

Somajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte: a)Nivelul şomajului, se determină absolut ca masă a şomajului şi relativ, ca rată a şomajului . Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, la un moment dat întrunesc condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor. Altfel spus, ea constă din populaţia activă disponibilă, respectiv din acea forţă de muncă neocupată. Dacă se are în vedere un anumit orizont de timp (lună, trimestru, an) şi numărul şomerilor la începutul perioadei, atunci numărul şomerilor la şfârşitul perioadei rezultă din creşterea (ajustarea) cifrei iniţiale cu intrările în rândul şomerilor şi cu ieşirile din rândul acestora în acel orizont de timp. Rata şomajului, ca mărime relativă a fenomenului, se calculează ca raport procentual între masa şomajului (numărul mediu al şomerilor) şi unul din parametrii de referinţă ai acestuia. Astfel de parametrii sunt: populaţia activă, populaţia activă disponibilă, forţa de muncă (populaţia ocupată plus şomajul), populaţia ocupată, populaţia ocupată ca salariaţi. Se pare că cel mai concludent raport de exprimare a ratei şomajului este cel în care se foloseşte ca numitor fie forţa de muncă, fie populaţia activă disponibilă. b) Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. În funcţie de aceasta, se poate distinge: şomajul total – care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomaj parţial – care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană în special prin reducerea duratei săptămânii de

Macroeconomie    349   

Ocuparea şi şomajul

lucru sub cea legală cu scăderea remunerării; şomajul deghizat – este specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate aparentă, cu eficienţă (productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările est-europene, inclusiv în România la nivel apreciabil. c) Alt elemente este durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp, a avut o tendinţă generală de creştere. Diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţia de şomaj şi aceasta a avut tendinţe de creştere, atingând în unele cazuri 18-24 luni. În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. d) Structura şomajului sau componentele acestuia formate prin clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria socio-profesională căreia îi aparţin, ramurile de activitate din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă, etc. În ultimul deceniu se acordă forte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă. Se relevă astfel că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii; de asemenea, tinerii (până la 25 ani) şi vârstnicii de peste 50 ani, în raport cu restul populaţiei active.

Test de autoevaluare 17.2. 1) Şomajul se caracterizează prin:

a) structură; b) nivel; c) intensitate; d) neutralitate; e) durată.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + e); B (a + c + d); C (c + d + e); D (a + b + c).

2) Structura şomajului poate fi determinată în funcţie de: a) domeniul de activitate; b) timpul necesar găsirii unui loc de muncă; c) vârsta populaţiei afectate de şomaj; d) calificarea şomerilor; e) intensitate.

Macroeconomie    350   

Ocuparea şi şomajul

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (b + c + e); C (b + c + e); D (a + c + d); E (a + d + e).

3) Şomajul este total atunci când: a) toţi cei apţi de muncă sunt şomeri; b) o persoană îşi pierde locul de muncă şi încetează total

activitatea; c) ofertanţii de muncă au o activitate aparentă, cu productivitate

scăzută; d) toate ramurile de activitate sunt afectate de şomaj.

4) Nivelul şomajului se poate determina:

a) în mod absolut, ca rată a şomajului; b) în mod absolut, ca număr de şomeri; c) în mod absolut, ca raport procentual între numărul de şomeri

şi populaţia unei ţări; d) în mod relativ, ca raport procentual între populaţia neocupată

şi populaţia totală a unei ţări.

5) În funcţie de intensitate putem distinge mai multe forme de şomaj. Acestea sunt:

a) şomaj total; b) şomaj deghizat; c) şomaj intermitent; d) şomaj parţial; e) şomaj sezonier.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (b + c + e); C (b + c + e); D (a + c + d); E (a + d + e).

Aplicaţie:

Populaţia unei ţări este de 21 milioane. Dintre aceştia 11 milioane sunt copii, pensionari şi inapţi de muncă, 1 milion au renunţat la căutarea unui loc de muncă, 2 milioane sunt şomeri, dintre care 100.000 sunt în şomaj fricţional, 300.000 în şomaj structural iar 500000 emigrează.

PIB de ocupare deplină este calculat la un nivel de 3.000 miliarde u.m..

Se cere:

a) să se calculeze populaţia activă disponibilă, numărul şomerilor şi rata şomajului din ţara respectivă;

b) să se calculeze PIB real realizat în perioada respectivă. Răspunsul la test şi rezolvarea la aplicaţie se găsesc la pagina 361.

Macroeconomie    351   

Ocuparea şi şomajul

17.3 Aspecte metodologice ale analizei cauzelor şomajului Şomaj ciclic Şomaj structural Şomaj tehnologic Şomaj intermitent

Somajul se formează pe baza a două mari procese economico-sociale: a) pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; b) creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generaţii a

vârstei legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă dar inactive, în condiţiile uni cereri de muncă inferioare acestei creşteri.

a) În cadrul primului proces, în funcţie de cauzele directe care îl determină, se disting mai multe forme sau genuri de şomaj:

1. şomajul ciclic, denumit uneori şi conjunctural, cauzat de crizele economice care au loc, de crizele parţiale sau de alte crize specifice unei conjuncturi.

În general, şomajul ciclic poate fi resorbit total sau parţial în perioadele de avânt economic.

2. şomajul structural, determinat de tendinţele de restructurare economică, geografică, socială etc, care au loc în diferite ţări, mai ales, sub incidenţa crizei energetice a revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi evoluţiei nevoilor.

Reintegrarea acestei forţe de muncă poate avea loc numai printr-un proces lung şi dificil, întrucât presupune creşterea investiţiilor, recalificarea celor afectaţi şi reorientarea învăţământului.

3. şomajul tehnologic, determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice, cu restrângerea locurilor de muncă.

Resorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificil întrucât presupune recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu noile nevoi ale capitalului şi unităţilor economice, lărgirea activităţilor economice şi în special a producţiei pentru a putea oferi locuri de muncă şi creşterea numărului întreprinderilor pentru a asimila cadrele cu pregătire superioară afectate prin centralizare.

4. şomajul intermitent, apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe durată scurtă din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi economice.

Această practică poate constitui un mijloc de presiune asupra angajaţilor pentru a accepta anumite condiţii de muncă şi salarizare, dar şi o măsură de siguranţă din partea unităţilor economice pentru a nu-şi asuma, vis-à-vis de forţa de muncă, angajamente pentru care pot fi trase la răspundere. Perioada de şomaj, în acest caz,

Macroeconomie    352   

Ocuparea şi şomajul

Şomaj de discontinuitate

începe la expirarea angajării şi se încheie la reînnoirea contractului sau la realizarea unei angajări la o altă firmă. Unii autori denumesc acest şomaj fricţional.

5. şomajul de discontinuitate, care afectează în mod deosebit femeile şi este cauzat de întreruperea activităţii din motive familiale şi de maternitate.

6. şomajul sezonier, cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente

de factorii naturali, cum sunt, cele din agricultură, construcţii, lucrări publice.

b) Cel de al doilea proces generator de şomaj are două aspecte majore. Unul priveşte noile generaţii care ajung pe piaţa muncii şi explică formarea şomajului prin starea economiei (nivel structură, tehnică şi tehnologii aplicate), prin diferenţa dintre ciclul reproducţiei forţei de muncă şi al diferitelor activităţi economice, prin formarea noilor generaţii în cadrul mişcării populaţiei sub incidenţa factorilor naturali-biologici demografici şi economici care deşi se influenţează reciproc nu au unii asupra altora o determinare cauzală, directă şi exclusivă. Celălalt aspect se referă la eşantioanele de populaţie activă disponibilă care n-au mai lucrat şi sunt nevoite să se încadreze pe un loc de muncă, ceea ce explică formarea şomajului prin intrarea lor pe piaţa muncii datorită unor cauze directe: diminuării posibilităţilor de trai în condiţiile unor venituri considerate altă dată sigure şi suficiente, dar care s-au erodat sub acţiunea inflaţiei şi altor procese din economie; intensificării mişcării de emancipare a femeilor care nu se mai resemnează la o viaţă pasivă; ruinării micilor producători, etc. Dimensiunile şi dinamica şomajului pe ţări şi perioade sunt influenţate, mai ales după al doilea război mondial, de migraţia internaţională a populaţiei, de deplasarea populaţiei active disponibile dintr-o ţară în alta în căutarea unui loc de muncă, ceea ce diminuează oferta de muncă în ţara de origine, dar o măreşte în ţara unde ajunge, acţionând astfel în direcţia scăderii sau creşterii corespunzătoare a şomajului. Din punct de vedere economic, şomajul este apreciat ca expresie a dezechilibrelor existente. Pe prim plan este situat dezechilibrul de pe piaţa muncii; şomajul se iveşte când pe această piaţa, oferta este superioară cererii. În al doilea rând, este amintit dezechilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor, şomajul fiind astfel considerat consecinţa unei producţii de bunuri economice inferioare cererii. Raţiunea majoră a acestei insuficienţe a ofertei ţine de inexistenţa sau insuficienţa capacităţilor de producţie. În aceste context, şomajul decurge din insuficienţa resurselor destinate capitalului ca factor de producţie în raport cu mâna de lucru disponibilă.

Macroeconomie    353   

Ocuparea şi şomajul

17.4 Efectele social-economice ale şomajului. Legea Okun Efectele fenomenului şomaj sunt adesea tratate unilateral. Se pune accentul fie pe

efectele resimţite de şomer şi de familia sa, fie pe cele naţionale: sociale economice, politice. Asemenea efecte trebuie privite şi apreciate în unitatea lor şi într-o anume succesiune logică:

a) Irosirea unei cantităţi însemnate de resurse de muncă este un efect incontestabil al şomajului cronic de mare amploare. Dacă aceste efecte este corelat cu rolul activ al factorului muncă şi cu caracter neconservabil al muncii, atunci el apare în adevărata sa lumină, ca o adevărată pierdere de mare amploare.

b) somajul este un factor de scădere a intensităţii dezvoltării economice. Există şi opinia opusă, conform căreia existenţa şomajului este un factor de presiune asupra celor ce lucrează, aceştia muncind cu intensitate sporită şi asigurând o creştere a producţiei naţionale mai mare decât dacă ar fi ocupaţi toţi cei disponibili.

c) Un alt efecte al şomajului constă în sporirea costurilor pe care economia ţării trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj. În ţările cu sisteme naţionale de ajutor de şomaj, fondurile cu destinaţia respectivă ajung să deţină până la 3,5-4% din PNB şi până la 17-19% din bugetele ţărilor. În situaţia în care numărul persoanelor ocupate scade, cotizaţiile suportate de acestea sporesc absolut şi relativ. Nu întâmplător problema asigurării fondurilor necesare (din cotizaţiile salariaţilor, din contribuţia întreprinderilor sau din alocaţiile bugetare) a generat numeroase tensiuni şi chiar conflicte sociale şi politice.

d) Diminuarea veniturilor familiilor având şomeri este un alt factor, adesea determinat al şomajului. Se ştie că în nici o ţară, ajutorul de şomaj nu asigură acoperirea integrală a salariului avut anterior de şomaj şi nici nu se raportează la salariile medii. De aceea, şomerii şi familiile lor trec prin dificultăţi materiale deosebite, care sunt însoţite de apariţia unor stări psiho-sociale grave ce afectează calitatea vieţii în general. Toate acestea, spun unii analişti ai fenomenului, duc direct la apariţia unor fenomene negative, ce afectează societatea în general şi realizarea personalităţii umane (furturi, crime, sinucideri, comportamente anormale, adesea antiumane, etc.).

Legea Okun

Care este relaţia de interdependenţă între şomaj şi PNB (în termeni reali)? Aceasta este întrebarea pe care şi-a pus-o economistul Arthur M. Okun în anii 1960 şi la care a dat un răspuns cunoscut în ştiinţa economică sub denumirea de legea lui Okun.

Macroeconomie    354   

Ocuparea şi şomajul

Deoarece persoanele ocupate, participă la producerea bunurilor materiale şi serviciilor, iar şomerii nu produc bunuri economice, se poate presupune că ridicarea nivelului şomajului trebuie să fie însoţită de reducerea volumului real al PNB. Această interrelaţie negativă între nivelul şomajului şi volumul PNB este numită legea lui Okun. Existenţa interrelaţiei negative între aceste variabile se exprimă prin tendinţa conform căreia sporirea şomajului este concomitentă cu scăderea volumului real al PNB. Se poate da o şi mai riguroasă expresie cantitativă legii lui Okun:

PNB = 3% - 2% Rş

Astfel, dacă nivelul şomajului rămâne neschimbat, atunci se manifestă legitatea, conform căreia ritmul de creştere al PNB (real) este de 3%. În plus, prin fiecare sporire a nivelului şomajului cu un punct procentual, ritmul de creştere al PNB se reduce cu 2%. Dacă, de pildă, creşte rata şomajului de la 6 la 8%, atunci modificarea volumului real al PNB va fi 3 – 2 (8 – 6) = 3 – 4 = -1%. Deci, corespunzător legii Okun, în acest caz, PNB scade cu 1%, arătând o pantă descrescătoare în economia ţării.

17.5 Dilema inflaţie - şomaj Până nu de mult, atât economiştii cât şi politicienii credeau că un şomaj ridicat este

acompaniat de o rată mică a inflaţiei şi invers. În timpul perioadei de şomaj ridicat, presiunea asupra majorării salariilor scade şi deci preţurile se pot menţine la un nivel mai scăzut. De asemenea, şomajul ridicat influenţând asupra veniturilor (în sensul scăderii acestora), va influenţa, prin intermediul lor, asupra cererii de bunuri şi servicii, în sensul scăderii acesteia. O cerere scăzută înseamnă reducerea presiunii asupra preţurilor şi, deci, o rată redusă a inflaţiei. Această prezumţie, privind relaţia dintre şomaj şi inflaţie, este reflectată de curba Philips, denumită astfel după numele unui economist neozeelandez care a observat aceste raporturi (fig. 17.3.).

Macroeconomie    355   

Ocuparea şi şomajul

Rata omajului (u)

Rate ale omajului compatibilecu o inflaie nul

Rata inflaiei ()

= f (u)

Figura nr. 17.3. Curba lui Philips

Pornind de la prezumţia prezentată mai sus, după război, mai ales în timpul anilor ’60, politica economică a multor guverne din ţările dezvoltate se ghida după această relaţie. Folosind pârghiile fiscale şi monetare, guvernele acţionau conform corelaţiei stabilită de curba Philips. Singura problemă era ce combinaţie trebuie aleasă între şomaj şi inflaţie. Evenimentele anilor ’70 şi ’80 au infirmat corectitudinea acestei teze. In cele mai multe cazuri şomajul şi inflaţia au avut acelaşi sens şi nu sens invers, respectiv rata ridicată a şomajului era însoţită de rata ridicată a inflaţiei. Această concordanţă între rata înaltă a şomajului şi a inflaţiei este cunoscută sub denumirea de stagflaţie. Respectiv, stagflaţia este o stare economică caracterizată prin persistenţa unor rate ridicate ale şomajului şi inflaţiei.

Test de autoevaluare 17.3 +17.4 + 17.5 1) Curba Philips exprimă relaţia dintre:

a) inflaţie şi creştere economică; b) şomaj şi creştere economică; c) inflaţie şi şomaj; d) şomaj şi cerere solvabilă. 

2) Legea Okun evidenţiază:

a) o relaţie pozitivă între nivelul şomajului şi volumul PNB; b) relaţia de interdependenţă între şomaj şi PNB (în termeni reali); a) relaţia de interdependentă între rata şomajului şi rata inflaţiei; b) faptul că sporirea şomajului este concomitentă cu creşterea

volumului real al PNB; c) o relaţie negativă între rata şomajului şi rata inflaţiei.

3) Şomajul intermitent apare ca urmare:

Macroeconomie    356   

Ocuparea şi şomajul

a) crizelor economice ce se succed la intervale de timp mai mari sau mai mici;

b) a practicării contractelor de angajare pe durată scurtă; c) întreruperii activităţii puternic dependente de factori naturali; d) înlocuirii vechilor tehnologii cu altele noi, mai performante; e) restructurării activităţii economice.

4) Constituie efecte social-economice ale şomajului:

a) irosirea unei cantităţi însemnate de resurse de muncă; b) sporirea costurilor pe care economia ţării trebuie să le suporte sub forma

ajutoarelor de şomaj; c) diminuarea veniturilor familiilor care au şomeri; d) scăderea intensităţii dezvoltării economice; e) toate variantele sunt corecte.

5)Şomajul intermitent apare ca urmare a: a) restructurării activităţii economice; b) întreruperii activităţii din motive familiale;

c) practicării contractelor de angajare pe durată scurtă din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi economice;

d) practicării contractelor de muncă pe durată nedeterminată; e) crizelor economice ce se succed la intervale de timp mai mari

sau mai mici; Răspunsul la test se găseşte la pagina 362. 

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 17. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 17

Subiecte teoretice: 1. Caracterizarea şomajului

Macroeconomie    357   

Ocuparea şi şomajul

2. Relaţia dintre inflaţie şi şomaj. Curba Philips. Test grilă:

1) Curba Philips exprimă relaţia dintre: a) inflaţie şi creştere economică; b) şomaj şi creştere economică; c) inflaţie şi şomaj; d) şomaj şi cerere solvabilă. 

2) Legea Okun evidenţiază:

a) o relaţie pozitivă între nivelul şomajului şi volumul PNB;

b) relaţia de interdependenţă între şomaj şi PNB (în termeni reali);

c) relaţia de interdependentă între rata şomajului şi rata inflaţiei;

d) faptul că sporirea şomajului este concomitentă cu creşterea volumului real al PNB;

e) o relaţie negativă între rata şomajului şi rata inflaţiei.

3) Şomajul intermitent apare ca urmare: a) crizelor economice ce se succed la intervale de timp

mai mari sau mai mici;

Macroeconomie    358   

Ocuparea şi şomajul

b) a practicării contractelor de angajare pe durată scurtă; c) întreruperii activităţii puternic dependente de factori

naturali; d) înlocuirii vechilor tehnologii cu altele noi, mai

performante; e) restructurării activităţii economice.

4) Constituie efecte social-economice ale şomajului:

a) irosirea unei cantităţi însemnate de resurse de muncă; b) sporirea costurilor pe care economia ţării trebuie să le

suporte sub forma ajutoarelor de şomaj; c) diminuarea veniturilor familiilor care au şomeri; d) scăderea intensităţii dezvoltării economice; e) toate variantele sunt corecte.

5) Ocuparea deplină reprezintă:

a) ocuparea tuturor oamenilor apţi de muncă; b) acel volum şi acea structură a ocupării care permit

obţinerea de maximum de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor constituiţi în diverse colectivităţi.

c) acea ocupare în care nu există şomaj; d) acea ocupare ce este compatibilă cu rata naturală a

şomajului; e) un concept istoric şi statistic în care circa 97% din

populaţia activă disponibilă este utilizată efectiv.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b + e); C (a + d); D (b + d + e); E (a + e).

6) Din perspectiva intensităţii şomajului distingem:

a) şomaj total sau şomaj intermitent; b) şomaj parţial şi şomaj de discontinuitate; c) şomaj total, şomaj parţial şi şomaj deghizat; d) şomaj tehnologic, şomaj structural şi şomaj ciclic.

7) Şomajul este: a) un fenomen întâlnit în ţările cu o populaţie numeroasă; b) un fenomen economic şi social complex determinat de cauze naturale; c) o stare negativă a economiei; d) o stare normală pentru orice economie.

8) Conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii, o persoană este

considerată şomer dacă îndeplineşte următoarele condiţii: a) nu munceşte; b) nu este disponibilă pentru muncă; c) este aptă de muncă;

Macroeconomie    359   

Ocuparea şi şomajul

d) caută un loc de muncă; e) munceşte dar caută un loc de muncă mai bine plătit.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d); B (a + b + d); C (b + d + e); D (c + d + e); E (b + c + d).

9) Când oferta de muncă creşte: a) şomajul se diminuează; b) scade şi şomajul deoarece creşte cererea de muncă; c) creşte şomajul dacă economia nu asigură crearea de locuri de muncă

conform cu creşterea ofertei de muncă; d) cererea de muncă întotdeauna creşte.

10) Cererea de muncă: a) depinde de dezvoltarea economică; b) mai este denumită şi cerere de locuri de muncă; c) reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţiile

salariale; d) reprezintă nevoia de muncă salarială ce se manifestă într-o economie la

un anumit moment dat. Alegeţi răspunsul corect: A (b + c + d); B (a + b + d); C (a + d); D (a + c + d); E (b + d).

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 17.1 Test grilă:

1. b; 2. B(a+d); 3. D(b+d+e); 4. c; 5. c; 6. A(a+c+d); 7. c; 8. C(a+d); 9. D(a+c); 10. C(a+b+e).

Macroeconomie    360   

Ocuparea şi şomajul

Răspuns 17.2. Test grilă:

1. A(a+b+c+e); 2. D(a+c+d); 3. b; 4. b; 5. A(a+b+d).

Rezolvare aplicaţie:

a)

Pad = 21 mil. – 11 mil. – 1 mil. – 500.000 = 8,5 mil. locuitori

NS = 2.000.000 – 500.000 = 1.500.000 persoane

17,64%1008.500.000

1.500.000

P

NR

ad

SS

b) PIB real se poate determina folosind legea Okun

3 (RS – rata naturală a şomajului) = od

realod

PIB

PIBPIB

Rata naturală a şomajului poate fi calculată ca o medie ponderată.

Rata naturală a şomajului = munca de locuri deCererea

structural Somajfrictional Somaj

Rata naturală a şomajului = 4,7%1008.500.000

400.000

mil 8,5

300.000100.000

Înlocuind în legea lui Okun:

3 (17,64 – 4,7) =

100mld 3000

real PIBmld 3000

real PIBmld 3.000100

mld 3.00012,943

1.164,6 = 3.000 mld – PIB real

PIB real = 3.000 mld. – 1.164,6 mld. = 1.835,4 mld.

Macroeconomie    361   

Ocuparea şi şomajul

Macroeconomie   

Răspuns 17.3 + 17.4 + 17.5 Test grilă:

1. c; 2. b; 3. b; 4. e; 5. c

Bibliografie unitate de învăţare nr. 17

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Dudian M., Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

362   

Politici antişomaj

Unitatea de învăţare Nr. 18 POLITICI ANTIŞOMAJ

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 18 18.1 Indemnizaţia de şomaj şi problema folosirii forţei de muncă 18.2 Probleme ale ameliorării ocupării. Soluţii şi politici antişomaj Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 18 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 18

Pagina

364 364 365

368 371 371

Macroeconomie         363

Politici antişomaj

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 18 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 18 sunt:

Recunoaşterea faptului că şomajul ridică două probleme importante – asigurarea dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri spre a le asigura un minim de existenţa

Înţelegerea noţiunilor de ajutor (îndemnizatie) de şomaj şi alocaţie de sprijin

18.1 Îndemnizaţia de şomaj şi problema folosirii forţei de muncă

Ajutorul (îndemnizaţia) de şomaj

Somajul ridică în toate ţările două probleme forte actuale: asigurarea în fapt a dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri spre a le asigura un minim de existenţă considerat sau admis oficial ca fiind “rezonabil.” Dreptul la muncă este declarat în toate ţările, dar este garantat numai acolo unde economia cunoaşte o asemenea evoluţie încât asigură locuri de muncă pentru toţi cei ce vor să muncească. În ceea ce priveşte garantarea unor venituri minime, una dintre modalităţile cele mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Ponderea acesteia faţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe ţări. În România, reglementările în vigoare stipulează acordarea ajutorului de şomaj pentru o perioadă de cel mult 272 zile într-un cuantum exprimat în patru variante în funcţie de situaţia în care se află cel ce urmează s-o primească: 60% sau 70% din salariul de bază minim pe ţară, brut, indexat, din care s-a dedus impozitul; 50% sau 55% din media salariului de bază brut, avut în ultimele trei luni, indexat, din care s-a dedus impozitul. Persoanele care au beneficiat de ajutor de şomaj, legal, fără a putea să se încadreze în muncă, şi sunt lipsite de mijloace de întreţinere primesc în continuare o alocaţie de sprijin – o sumă egală cu 40% din salariul minim pe ţară, brut, indexat, din care se scade impozitul. Alocaţia de sprijin se acordă pe o perioadă de 18 luni. O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este “impozitul negativ”. Acesta reprezintă, în esenţă, un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi. Schema după care el funcţionează prevede plata de către stat a unei alocaţii care variază după nivelul veniturilor. Pentru cei fără nici un fel de venit, alocaţia reprezintă o sumă minimă considerată absolut necesară. Pentru cei cu venituri sub aceste minim, alocaţia scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când veniturile se ridică la nivelul minimului necesar.

Garantarea unui venit minim constituie o preocupare majoră a tuturor guvernelor, organizaţiilor profesionale şi sindicale, uneori chiar şi ale unor partide politice. Aceasta deoarece, realizarea sa în fapt se loveşte de limitarea resurselor. În plus, este necesară practicarea unor sisteme de acordare cât mai echitabile, care să atenueze nemulţumirile celor care contribuie la formarea resurselor respective şi să stabilească un asemenea nivel al venitului minim, cât să nu genereze resemnare, suficienţă sau nemulţumire, ci să incite permanent la încadrarea în muncă.

Macroeconomie         364

Politici antişomaj

Test de autoevaluare 18.1. 1) Constituie modalităţi de asigurare a unor venituri garantate pentru şomeri:

a) ajutorul sau îndemnizaţia de şomaj; b) impozitele directe; c) impozitul negativ; d) alocaţia de sprijin; e) salariul colectiv.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + e); B (b + d + e); C (a + b + c + e); D (b + c); E (a + c + d).

2) Ajutorul de şomaj se plăteşte:

a) tuturor şomerilor; b) tuturor persoanelor fără loc de muncă; c) şomerilor numai pe o anumită perioadă de timp de la pierderea

locului de muncă; d) într-un cuantum egal cu ultimul salariu încasat.

3) Mărimea ajutorului de şomaj trebuie astfel stabilită încât:

a) să nu genereze resemnare, suficienţă sau nemulţumire; b) să asigure un nivel de trai ridicat; c) să permită şomerului atât subzistenţa sa şi a familiei sale cât şi

perfecţionarea sa; d) să incite permanent la încadrarea în muncă.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d ); B (b + d ); C (a + b + c ); D (b + c).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 371.

18.2 Probleme ale ameliorării ocupării. Soluţii şi politici antişomaj

Desigur, mai buna ocupare a resurselor de muncă, reducerea şomajului, aducerea lui în limite normale s-au pus în maniere diferite de la ţară la ţară, de la o etapă la alta. O mare importanţă a prezentat, de asemenea, orizontul de timp avut în vedere, atunci când au fost concepute şi promovate diferite măsuri în sensul atingerii obiectivului arătat. Nu puţine au fost cazurile când anumite măsuri pe termen scurt au antrenat dezechilibre pe termen lung, cu toate că temporar fuseseră rezolvate unele aspecte sociale presante şi tensionate ce îşi aveau baza în dimensiunile şi dinamica şomajului. Prevenirea şi atenuarea şomajului au devenit preocupări majore ale tuturor forţelor sociale ca şi ale puterii publice din toate ţările cu economie de piaţă. În acelaşi

Macroeconomie         365

Politici antişomaj

timp, luându-se în considerare existenţa cronică a unui şomaj de mare amploare, au fost concepute, reglementate şi sunt promovate măsuri ample în vederea asigurării unor condiţii de existenţă decentă pentru şomeri.

Gruparea măsurilor respective se face după orizontul de timp al extinderii acestora; după trasnformările tehnice şi socioeconomice presupuse pentru ca o măsură sau alta să fie implementată cu succes; după nivelul dezvoltării economice; etc., rezultând 5 grupe de măsuri antişomaj:

Prima grupă de măsuri se referă la o mai bună repartiţie a fondului total de muncă. Aceasta s-ar putea obţine prin: reducerea duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de intrare în pensie; prelungirea duratei şcolarităţii obligatorii; creşterea timpului (opţional) afectat ridicării calificării; extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau cu timp parţial de muncă. O a doua grupă de măsuri (conturată cu precădere după 1980) se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii (naţionale) a unor grupe de ofertanţi cum sunt: descurajarea muncii salariate feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini imigraţi nenaturalizaţi încă; interzicerea imigrării sau restricţionarea ei la maximum etc. A treia grupă de măsuri se referă la inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie. Se ştie că procesul industrializării (Al Doilea Val) a însemnat substituirea muncii prin capital. Mulţi specialişti mizează în prezent pe inversarea acestui proces istoric în condiţiile extinderii sectorului prestator de servicii şi, deci, pe încetarea substituirii muncii prin capital. Se aud şi voci care cer, pur şi simplu, limitarea acelor investiţii care sporesc productivitatea muncii (naţionale) şi reduc populaţia ocupată. A patra grupă de măsuri vizează creşterea mobilităţii populaţie active. Un asemenea proces de mare anvergură poate fi favorizat de: îmbunătăţirea conţinutului învăţământului, asigurarea unei structuri adecvate acestuia; orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţilor social-economice, adoptarea de măsuri complexe – legislative şi executive – care să faciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri de muncă în zona sau oraşul care urmează să fie dezvoltat cu prioritate. A cincea grupă de măsuri, se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, îndeosebi în acele sectoare care au şanse să devină factori de antrenare a noului mod tehnic, a acelor ramuri şi sectoare cu şanse de a se dezvolta în viitor. Toate măsurile arătate mai sus presupun investiţii şi întâmpină numeroase piedici economice, sociale, culturale în realizarea lor. Dacă ar fi să se facă unele comparaţii între grupele de măsuri analizate, atunci s-ar putea spune că măsurile din primele trei grupe sunt mai defensive şi provoacă o

Macroeconomie         366

Politici antişomaj

stare de spirit pesimistă; ele presupun o nouă segmentare a pieţei muncii şi o diminuare relativă, în continuare, a celor ocupaţi. în acelaşi timp, ele sunt legate de sporirea generală a productivităţii, pe seama efectelor căreia se vor putea acoperi costurile (contribuţiile) întreprinderilor în contul salariaţilor lor. Sporirea productivităţii riscă, pe de altă parte, să anihileze efectul creării de noi locuri de muncă ca urmare a reducerii, în continuare, a duratei muncii. Măsurile arătate la grupele 4 şi 5 sunt strategii ofensive şi, în consecinţă, preferabile celorlalte. Ele corespund unei politici de mare anvergură de ajustare a numărului de ocupaţi (locuri de muncă, slujbe) la populaţia activă, dar şi la dinamica ocupaţiilor.

Test de autoevaluare 18.2. 1) Reprezintă măsuri antişomaj:

a) creşterea mobilităţii populaţiei active; b) creşterea investiţiilor; c) dezvoltarea serviciilor; d) dezvoltarea activităţilor casnice; e) substituirea factorului muncă primordial cu neofactorii de

producţie. Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d + e); B (a + d + e); C (b + d + e); D (a + b + c).

2) Cea mai eficientă măsură pentru diminuarea şomajului este: a) creşterea investiţiilor; b) pregătirea salariaţilor; c) emigraţia forţei de muncă; d) creşterea populaţiei; e) scăderea salariului nominal.

3) O mai bună repartiţie a fondului total de muncă, ca măsură antişomaj

se poate realiza prin: a) reducerea duratei săptămânale de lucru; b) extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau cu timp

parţial de muncă; c) scăderea vârstei de ieşire la pensie; d) prelungirea duratei şcolarităţii obligatorii; e) creşterea timpului (opţional) afectat ridicării calificării;

extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau cu timp parţial de muncă.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b+c + d + e); B (a + d + e); C (b + d + e); D (a + b + c).

Macroeconomie         367

Politici antişomaj

4) Creşterea mobilităţii populaţiei active, ca măsură antişomaj, poate fi favorizată de:

a) îmbunătăţirea conţinutului învăţământului, asigurarea unei structuri adecvate acestuia;

b) motivarea salariaţilor pentru asigurarea stabilităţii lor; c) îngheţarea salariilor; d) orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai

dinamice ale activităţilor social-economice; e) adoptarea de măsuri complexe – legislative şi executive – care

să faciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri de muncă; Alegeţi răspunsul corect: A (a + b+c + d + e); B (a + d + e); C (b + d + e); D (a + b + c).

5) Reprezintă măsuri antişomaj: a) scăderea mobilităţii populaţiei active; b) creşterea investiţiilor; c) dezvoltarea serviciilor; d) o mai bună repartiţie a fondului de muncă; e) încetarea substituirii muncii prin capital.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d + e); B (a + d + e); C (b + c + d+e); D (a + b + c).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 371.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 18. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 18

Subiecte teoretice: 1. Îndemnizaţia de şomaj

Macroeconomie         368

Politici antişomaj

2. Politicile antişomaj

Macroeconomie         369

Politici antişomaj

Test grilă:

1) Reprezintă măsuri antişomaj: a) creşterea mobilităţii populaţiei active; b) creşterea investiţiilor; c) dezvoltarea serviciilor; d) dezvoltarea activităţilor casnice; e) substituirea factorului muncă primordial cu neofactorii

de producţie. Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d + e); B (a + d + e); C (b + d + e); D (a + b + c).

2) Cea mai eficientă măsură pentru diminuarea şomajului este: a) creşterea investiţiilor; b) pregătirea salariaţilor; c) emigraţia forţei de muncă; d) creşterea populaţiei; e) scăderea salariului nominal.

3) O mai bună repartiţie a fondului total de muncă, ca măsură antişomaj

se poate realiza prin: a) reducerea duratei săptămânale de lucru; b) extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau

cu timp parţial de muncă; c) scăderea vârstei de ieşire la pensie; d) prelungirea duratei şcolarităţii obligatorii; e) creşterea timpului (opţional) afectat ridicării calificării;

extinderea locurilor de muncă cu program redus şi/sau cu timp parţial de muncă.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b+c + d + e); B (a + d + e); C (b + d + e); D (a + b + c).

4) Constituie modalităţi de asigurare a unor venituri garantate pentru şomeri: a) ajutorul sau îndemnizaţia de şomaj; b) impozitele directe; c) impozitul negativ; d) alocaţia de sprijin; e) salariul colectiv.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + e); B (b + d + e); C (a + b + c + e); D (b + c); E (a + c + d).

5) Ajutorul de şomaj se plăteşte:

a) tuturor şomerilor;

Macroeconomie         370

Politici antişomaj

b) tuturor persoanelor fără loc de muncă; c) şomerilor numai pe o anumită perioadă de timp de la pierderea

locului de muncă; d) într-un cuantum egal cu ultimul salariu încasat.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 18.1 Test grilă:

1. E(a+c+d); 2. c; 3. A(a+d).

Răspuns 18.2 Test grilă :

1. D(a+b+c) ; 2. b ; 3. A(a+b+c+d+e) ; 4. B(a+d+e) ; 5. C(b+c+d+e).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 18

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Dudian M., Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991

Macroeconomie         371

Politici antişomaj

Macroeconomie         372

Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei “Gh. Zane”, Iaşi, 1997

Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

Rolul statului în economie

Unitatea de învăţare Nr. 19 ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 19 19.1 Ameliorarea eficienţei alocării resurselor 19.2 Promovarea echităţii repartiţiei veniturilor 19.3 Asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 19 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 19

Pagina

374 374 377 377

380 383 384

Macroeconomie    373

Rolul statului în economie

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 19 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 19 sunt:

Prezentarea statului ca prezenţă incontestabilă în economiile moderne contemporane

Familiarizarea cu principalele moduri de intervenţie a statului în economie – ameliorarea eficientei alocarii resurselor, promovarea echităţii repartiţiei veniturilor, asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii

19.1 Ameliorarea eficienţei alocării resurselor Statul

Externalităţi

Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne contemporane, prin sistemul legal destinat îmbunătăţirii cadrului în care fiecare individ şi firmă se angajează în interacţiuni economice, prin ansamblul acţiunilor guvernului ca producător, regulator, susţinător al sectorului privat, prin rolul său pe piaţa monetară şi a creditului, prin programele sale de securitate socială, prin calitatea sa de consumator, prin funcţiile sale de redistribuire a bogăţiei, ca şi prin susţinerea intereselor firmelor naţionale în relaţiile internaţionale. În afară de faptul că determină cadrul juridic general, elaborând legile şi constituindu-se garant al contractelor şi drepturilor esenţiale: intervenţia asupra alocării resurselor pentru ameliorarea eficacităţii economice; fundamentarea unor programe pentru ameliorarea repartiţiei veniturilor; stabilizarea economiei prin intermediul politicii economice.

Intervenţia statului în domeniul alocării vizează corectarea aşa-numitelor ”slăbiciuni ale pieţei”, cum sunt consecinţele concurenţei imperfecte şi în special ale monopolului, externalităţile negative, cum este poluarea sub toate formele ei, şi producerea ”bunurilor publice”, ca apărarea naţională sau reţeaua de şosele şi autostrăzi. În ceea ce priveşte mediul concurenţial, aproape în toate ramurile, unele mari întreprinderi caută să-şi asigure poziţii privilegiate prin care, obţinând preţuri mai mari la vânzarea propriilor produse sau preţuri mai mici la aprovizionări, deteriorează mecanismul concurenţei, reducând eficienţa utilizării resurselor şi prejudiciind pe consumatori. Situaţia extremă o reprezintă monopolul. De aceea, guvernele pot interveni prin regularizarea preţurilor şi profiturilor monopolurilor sau chiar prin adoptarea unor legi antitrust. Externalităţile reprezintă efectele sub forma unor costuri (externalităţi negative) sau beneficii (externalităţi pozitive) impuse de agenţi economici unor alţi subiecţi în afara cadrului pieţei, fără contraprestaţie. Exemple notorii de externalităţi negative constituie poluarea atmosferei de către noxele din gazele de eşapament ale autovehiculelor, din coşurile fabricilor din unele sectoare prelucrative, poluarea fonică din jurul aeroporturilor, poluarea apelor prin deversarea în râuri a diverselor

Macroeconomie    374

Rolul statului în economie

Bunuri publice

reziduuri etc. Există însă şi externalităţi pozitive. De exemplu, rezultatele activităţii de cercetare-dezvoltare ale unor companii, concretizate în descoperiri care revoluţionează producţia unor bunuri, pot fi utilizate ulterior de către alte firme, care vor beneficia astfel de nişte avantaje pentru care nu au plătit nimic. Statul este preocupat mai ales de externalităţile negative, împotriva cărora au fost adoptate măsuri de control şi limitare. Bunurile publice sunt articolele sau serviciile pentru care costul extinderii folosirii lor de către o persoană adiţională este zero, excluderea cuiva de la avantajele folosirii lor fiind imposibilă. Samuelson arată că exemplul cel mai potrivit este apărarea naţională: un stat când îşi apără libertăţile şi modul de viaţă, o face pentru toţi cetăţenii săi, indiferent dacă aceştia doresc protecţie sau nu. Bunurile publice sunt de fapt externalităţi pozitive, pentru care beneficiarii nu plătesc o contraprestaţie, ele neputând fi vândute sau cumpărate pe piaţă. Alte exemple sunt serviciile meteorologice şi hidrologice naţionale, sprijinirea cercetării ştiinţifice fundamentale, măsurile pentru protejarea sănătăţii publice etc. Deoarece asigurarea acestor bunuri de către iniţiativa privată pe baza mecanismelor stimulative ale pieţei este insuficientă, statul are datoria de a interveni pentru a o încuraja sau chiar a prelua producerea lor.

Test de autoevaluare 19.1. 1) Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne prin:

a) rolul său în redistribuirea bogăţiei; b) rolul său de regulator şi susţinător al sectorului privat; c) rolul său de consumator; d) rolul său de producător de bunuri materiale şi servicii; e) rolul său pe piaţa bunurilor şi a serviciilor de a fixa nivelul

tuturor preţurilor. Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d + e); B (a + b + c); C (a + b + c + d); D (a + b + c); E (a + b + c + e).

2) Intervenţia statului în domeniul alocării resurselor vizează:

a) externalităţile negative; b) „slăbiciunile pieţei”; c) producerea de bunuri de consum; d) producerea de bunuri publice; e) consecinţele concurenţei imperfecte şi în special al

monopolului.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b + c); C (a + b + e); D (a + b + d + e);

Macroeconomie    375

Rolul statului în economie

E (a + b + c + e).

3) Externalităţile reprezintă efectele: a) sub forma unor costuri impuse de agenţii economici unor alţi

subiecţi în afara cadrului pieţei; b) de tipul impozitului negativ redistribuit cetăţenilor; c) de tipul plăţilor de transfer; d) sub forma unor beneficii aduse de unii agenţi economici altor

subiecţi în afara cadrului pieţei; e) sistemului progresiv de impozitare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + d). 4) Bunurile publice:

a) sunt articolele sau serviciile pentru care costul extinderii folosirii lor de către o persoană adiţională este zero, excluderea cuiva de la avantajele folosirii lor fiind imposibilă;

b) sunt acele bunuri la care accesul este gratuit, consumul lor realizându-se funcţie de nevoi;

c) sunt de fapt externalităţi pozitive, pentru care beneficiarii nu plătesc o contraprestaţie, ele neputând fi vândute sau cumpărate pe piaţă;

d) sunt, de exemplu, apărarea naţională, serviciile meteorologice şi hidrologice naţionale, sprijinirea cercetării ştiinţifice fundamentale, măsurile pentru protejarea sănătăţii publice etc. ;

e) sunt acele bunuri economice care fac obiectul schimbului prin vânzare-cumpărare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + c + d). 5) Care din următoarele elemente constituie externalităţi pozitive?

a) rezultatele activităţii de cercetare-dezvoltare ale unor companii, concretizate în descoperiri care revoluţionează producţia unor bunuri, pot fi utilizate ulterior de către alte firme, care vor beneficia astfel de nişte avantaje pentru care nu au plătit nimic;

b) poluarea atmosferei de către noxele din gazele de eşapament ale autovehiculelor;

c) poluarea atmosferei de către gazele din coşurile fabricilor din unele sectoare prelucrative;

d) poluarea fonică din jurul aeroporturilor; e) poluarea apelor prin deversarea în râuri a diverselor reziduuri.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 383.

Macroeconomie    376

Rolul statului în economie

19.2 Promovarea echităţii repartiţiei veniturilor

Chiar dacă rolul alocativ al pieţei ar fi pe deplin îndeplinit iar economia ar funcţiona în condiţiile unei eficienţe complete, situându-se pe frontiera posibilităţilor de producţie, deci dacă s-ar răspunde cel mai eficient la întrebarea ce? şi cum?, rămâne încă o problemă deosebit de delicată: pentru cine? ”Mâna invizibilă” a pieţei nu numai că nu garantează o repartiţie echitabilă a venitului obţinut în cadrul economiei, dar poate provoca discrepanţe inacceptabile din punct de vedere politic sau etic în nivelul veniturilor şi consumului diferitelor categorii de oameni. Atunci când o societate democratică decide prin vot că este necesară reducerea inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor, statul, ca mandatar al acesteia, are la dispoziţie sistemul de impozite progresive asupra veniturilor, taxând cu o rată mai ridicată veniturile mari şi cu o rată mai scăzută sau chiar zero pe cele mici sau foarte mici. De asemenea, statul mai poate folosi ca instrument al redistribuirii veniturilor sistemul de plăţi de transfer, numit şi ”impozit negativ”, pentru categoriile cele mai defavorizate de cetăţeni, care poate cuprinde diverse ajutoare pentru persoanele handicapate, pentru familiile sărace cu mulţi copii sau asigurarea de şomaj. Din sistemul plăţilor de transfer mai fac parte şi subvenţiile de consum pentru categorii de oameni cu venit scăzut, subvenţiile pentru îngrijirea medicală a acestora sau chiar pentru chirii la locuinţe. Toate aceste măsuri vizează în ultimă instanţă reducerea sărăciei care constituie o plagă dureroasă în marea majoritate a ţărilor lumii, inclusiv în statele cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, desigur în proporţii şi grade de intensitate diferite.

19.3 Asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii După mai mult de un secol de funcţionare a economiei de piaţă pe baza

mecanismelor “mâinii invizibile” şi de susţinere de către teoria ortodoxă neoclasică a virtuţilor laissez faire- ului, marea depresiune din 1929-1933, extinsă la scară planetară, a demonstrat că autoreglarea economiei nu mai este posibilă. Soluţia găsită în acea perioadă în unele state dezvoltate pentru depăşirea consecinţelor dramatice ale crizei economice a fost intervenţia masivă a statului, sub forma New Deal- ului promovat de preşedintele Franklin Roosevelt în SUA sau a marilor lucrări publice şi a controlului total al economiei în cel de-al treilea Reich, odată cu accederea la putere a nazismului hitlerist. Inspirat de realităţile economiilor occidentale ale anilor ’30, John Maynard Keynes, prin lucrarea ”Teoria generală a folosirii braţelor de muncă, a dobânzii şi a banilor”, apărută în 1936, fundamentează necesitatea intervenţiei statului în economie pentru depăşirea fazei de recesiune a ciclului economic. Orientată în esenţă pe stimularea cererii globale (deoarece faza descendentă a ciclului economic era generată îndeosebi de supraproducţie), politica economică de inspiraţie keynesistă folosea ca

Macroeconomie    377

Rolul statului în economie

principale componente, politicile fiscale şi monetare. Prin creşterea sau diminuarea ratelor impunerii şi cheltuielilor publice, a masei monetare şi a ratei dobânzii, guvernele urmăreau diminuarea amplitudinii oscilaţiilor ciclului economic, pentru menţinerea unei creşteri economice temperate, cu un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă şi cu o stabilitate relativă a preţurilor. Altfel spus, cu un şomaj redus şi, concomitent, o inflaţie controlabilă.

Pe baza acestor politici monetare şi fiscale expansioniste, economiile statelor occidentale dezvoltate au cunoscut în sfertul de secol de după al doilea război mondial o evoluţie fără precedent: creşterea economică susţinută, cu utilizarea deplină a forţei de muncă (inclusiv a câtorva milioane de muncitori imigranţi) şi cu o inflaţie care nu depăşea limitele normale. Desigur, în explicarea acestei evoluţii nu putem pierde din vedere contextul refacerii economice postbelice şi climatul investiţional favorabil.

În anii ’70, economiile occidentale, bulversate de şocurile petroliere şi criza materiilor prime, obligate să opereze importante restructurări în aparatul tehnic de producţie, se confruntă cu rate înalte ale şomajului şi inflaţiei. Recesiunea din anii 1974-1975, stagflaţia (inflaţie în condiţii de stagnare economică) şi chiar slumpflaţia (inflaţie pe fondul recesiunii), şomajul şi încetinirea creşterii productivităţii provoacă pierderea încrederii în capacitatea politicilor monetare şi fiscale incitative ale cererii globale de a asigura stabilizarea economiei. Mai mult chiar, creşte neîncrederea în eficacitatea intervenţiei guvernamentale în economie, acuzată de lipsă de flexibilitate, generatoare de risipă şi de dezechilibre greu de resorbit. Anii ’80 reprezintă perioada revoluţiei neoconservatoare, a afirmării reprezentanţilor teoriei care revigorează paradigma neoclasică, liberală, militând pentru manifestarea liberei iniţiative întemeiate pe proprietatea privată şi limitarea prezenţei statului în economie. Dereglementarea, concretizată pentru început în Anglia guvernată de Partidul Conservator al doamnei Margaret Thatcher şi în SUA sub administraţia Reagan, a însemnat reintroducerea disciplinei bugetare, un val masiv de reprivatizare, o reducere a fiscalităţii, pentru a crea condiţiile unei creşteri economice pe termen lung, caracterizate prin stabilitate şi echilibru. Este de subliniat însă că limitarea intervenţiei statului în economie nu poate fi confundată cu înlăturarea sa totală. Cu atât mai mult cu cât, pe fondul globalizării proceselor economice şi creşterii concurenţei pe piaţa mondială, într-o serie de ţări cu economie de piaţă statul a înţeles să se implice în formarea şi protejarea noilor industrii. Miracolul japonez şi al ”dragonilor” est-asiatici (Hong Kong, Taiwan, Singapore, Coreea de Sud) nu poate fi explicat fără luarea în considerare a rolului intervenţionist al statului. Chiar dacă se mai întâlnesc aprecieri de genul că economia mixtă ar fi o confuzie intelectuală, nu putem să nu fim de acord cu profesorii americani Paul Samuelson şi William Nordhaus, care, în ultima ediţie a celebrului manual ”Economics” afirmau: ”În toate economiile industriale avansate găsim o economie mixtă în care piaţa

Macroeconomie    378

Rolul statului în economie

determină producţia şi preţurile în majoritatea sectoarelor individuale, în timp ce guvernul dirijează economia totală prin programe de impozitare, de cheltuieli şi prin reglare monetară. Ambele jumătăţi – piaţa şi guvernul - sunt esenţiale pentru o funcţionare sănătoasă a economiei.

Test de autoevaluare 19.2 + 19.3

1) Atunci când o societate democratică decide prin vot că este necesară reducerea inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor, statul, ca mandatar al acesteia, are la dispoziţie urmoarele instrumente:

a) sistemul de impozite progresive asupra veniturilor, taxând cu o rată mai ridicată veniturile mari şi cu o rată mai scăzută sau chiar zero pe cele mici sau foarte mici;

b) sistemul de plăţi de transfer, numit şi ”impozit negativ”, pentru categoriile cele mai defavorizate de cetăţeni;

c) acordarea de diverse ajutoare pentru persoanele handicapate, pentru familiile sărace cu mulţi copii;

d) acordarea de subventii de consum pentru categorii de oameni cu venit scăzut, subvenţii pentru îngrijirea medicală a acestora sau chiar pentru chirii la locuinţe;

e) toate variantele sunt corecte.

2) Soluţia găsită în unele state dezvoltate pentru depăşirea consecinţelor dramatice ale crizei economice din 1929-1933 a fost:

a) privatizarea marilor industrii; b) intervenţia masivă a statului în economie; c) reducerea gradului de implicare a statului în economie.

3) Dereglementarea a însemnat:

a) reintroducerea disciplinei bugetare; b) reprivatizare; c) creşterea fiscalităţii; d) reducerea fiscalităţii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d); B (a + b); C (a + b + d); D (a + b + c); E (a + c + d).

4) Sistemul de plăţi de transfer este numit şi: a) impozit pozitiv; b) impozit negativ; c) inpozit indirect; d) impozit direct.

5) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) ambele jumătăţi – piaţa şi guvernul - sunt esenţiale pentru o

Macroeconomie    379

Rolul statului în economie

funcţionare sănătoasă a economiei; b) ”mâna invizibilă” a pieţei nu numai că nu garantează o repartiţie

echitabilă a venitului obţinut în cadrul economiei, dar poate provoca discrepanţe inacceptabile din punct de vedere politic sau etic în nivelul veniturilor şi consumului diferitelor categorii de oameni;

c) sistemul de impozite progresive asupra veniturilor constituie o cale pentru asigurarea echităţii repartiţiei veniturilor;

d) limitarea intervenţiei statului în economie nu poate fi confundată cu înlăturarea sa totală;

e) statul mai poate folosi ca instrument al redistribuirii veniturilor sistemul de plăţi de transfer.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + d); B (a + b); C (a + b + d); D (a + b + c); E (a+b+c+d+e). Răspunsul la test se găseşte la pagina 384.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 19. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 19

Subiect teoretic: 1. Rolul statului în economie

Macroeconomie    380

Rolul statului în economie

Test grilă:

1) Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne prin: a) rolul său în redistribuirea bogăţiei; b) rolul său de regulator şi susţinător al sectorului privat; c) rolul său de consumator; d) rolul său de producător de bunuri materiale şi servicii; e) rolul său pe piaţa bunurilor şi a serviciilor de a fixa nivelul tuturor

preţurilor. Alegeţi răspunsul corect: A (a + c + d + e); B (a + b + c); C (a + b + c + d); D (a + b + c); E (a + b + c + e).

2) Intervenţia statului în domeniul alocării resurselor vizează:

a) externalităţile negative; b) „slăbiciunile pieţei”; c) producerea de bunuri de consum; d) producerea de bunuri publice; e) consecinţele concurenţei imperfecte şi în special al monopolului.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b + c); C (a + b + e); D (a + b + d + e);

E (a + b + c + e).

3) Externalităţile reprezintă efectele: a) sub forma unor costuri impuse de agenţii economici unor alţi subiecţi

în afara cadrului pieţei; b) de tipul impozitului negativ redistribuit cetăţenilor; c) de tipul plăţilor de transfer; d) sub forma unor beneficii aduse de unii agenţi economici altor subiecţi

în afara cadrului pieţei; e) sistemului progresiv de impozitare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + d). 4) Bunurile publice:

a) sunt articolele sau serviciile pentru care costul extinderii folosirii lor de către o persoană adiţională este zero, excluderea cuiva de la avantajele folosirii lor fiind imposibilă;

b) sunt acele bunuri la care accesul este gratuit, consumul lor realizându-se funcţie de nevoi;

c) sunt de fapt externalităţi pozitive, pentru care beneficiarii nu plătesc o contraprestaţie, ele neputând fi vândute sau cumpărate pe piaţă;

Macroeconomie    381

Rolul statului în economie

d) sunt, de exemplu, apărarea naţională, serviciile meteorologice şi hidrologice naţionale, sprijinirea cercetării ştiinţifice fundamentale, măsurile pentru protejarea sănătăţii publice etc. ;

e) sunt acele bunuri economice care fac obiectul schimbului prin vânzare-cumpărare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + c + d). 5) Care din următoarele elemente constituie externalităţi pozitive?

a) poluarea atmosferei de către noxele din gazele de eşapament ale autovehiculelor;

b) poluarea atmosferei de către gazele din coşurile fabricilor din unele sectoare prelucrative;

c) poluarea fonică din jurul aeroporturilor; d) rezultatele activităţii de cercetare-dezvoltare ale unor companii,

concretizate în descoperiri care revoluţionează producţia unor bunuri, pot fi utilizate ulterior de către alte firme, care vor beneficia astfel de nişte avantaje pentru care nu au plătit nimic;

e) poluarea apelor prin deversarea în râuri a diverselor reziduuri.

6) Atunci când o societate democratică decide prin vot că este necesară reducerea inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor, statul, ca mandatar al acesteia, are la dispoziţie urmoarele instrumente:

a) sistemul de impozite progresive asupra veniturilor, taxând cu o rată mai ridicată veniturile mari şi cu o rată mai scăzută sau chiar zero pe cele mici sau foarte mici;

b) sistemul de plăţi de transfer, numit şi ”impozit negativ”, pentru categoriile cele mai defavorizate de cetăţeni;

c) acordarea de diverse ajutoare pentru persoanele handicapate, pentru familiile sărace cu mulţi copii;

d) acordarea de subventii de consum pentru categorii de oameni cu venit scăzut, subvenţii pentru îngrijirea medicală a acestora sau chiar pentru chirii la locuinţe;

e) toate variantele sunt corecte.

7) Soluţia găsită în unele state dezvoltate pentru depăşirea consecinţelor dramatice ale crizei economice din 1929-1933 a fost:

a) privatizarea marilor industrii; b) intervenţia masivă a statului în economie; c) reducerea gradului de implicare a statului în economie.

8) Dereglementarea a însemnat:

a) reintroducerea disciplinei bugetare; b) reprivatizare; c) creşterea fiscalităţii;

Macroeconomie    382

Rolul statului în economie

d) reducerea fiscalităţii.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d); B (a + b); C (a + b + d); D (a + b + c); E (a + c + d). 9) Sistemul de plăţi de transfer este numit şi:

a) impozit pozitiv; b) inpozit indirect; c) impozit negativ; d) impozit direct.

10) Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) limitarea intervenţiei statului în economie nu poate fi confundată cu înlăturarea sa totală;

b) statul mai poate folosi ca instrument al redistribuirii veniturilor sistemul de plăţi de transfer;

c) ambele jumătăţi – piaţa şi guvernul - sunt esenţiale pentru o funcţionare sănătoasă a economiei;

d) ”mâna invizibilă” a pieţei nu numai că nu garantează o repartiţie echitabilă a venitului obţinut în cadrul economiei, dar poate provoca discrepanţe inacceptabile din punct de vedere politic sau etic în nivelul veniturilor şi consumului diferitelor categorii de oameni;

e) sistemul de impozite progresive asupra veniturilor constituie o cale pentru asigurarea echităţii repartiţiei veniturilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + d); B (a + b); C (a + b + d); D (a + b + c); E (a+b+c+d+e).

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 19.1 Test grilă:

1. C(a+b+c+d); 2. D(a+b+d+e); 3. A(a+d); 4. E(a+c+d); 5. a.

Macroeconomie    383

Rolul statului în economie

Macroeconomie   

Răspuns 19.2 + 19.3 Test grilă :

1. e ; 2. b ; 3. C(a+b+d) ; 4. b ; 5. E(a+b+c+d+e).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 19

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Dudian M., Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

384

Politica economică şi politica monetară

Unitatea de învăţare Nr. 20 POLITICA ECONOMICĂ ŞI POLITICA MONETARĂ

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 20 20.1 Conceptul de politică economică şi conţinutul său 20.2 Tipologia politicilor economice 20.3 Politica monetară

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 20 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 20

Pagina

386 386 390 392

400 405 405

Macroeconomie    385

Politica economică şi politica monetară

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 20 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 20 sunt:

Definirea conceptului de politica economica

Familiarizarea cu obiectivele politicii economice

Recunoaşterea instrumentelor politicii economice

Evidentierea tipologiei politicilor economice

Sublinierea obiectivelor si instrumentelor politicii monetare

20.1 Conceptul de politică economică şi conţinutul său Politica economică

Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor puterilor publice adoptate în vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat dezirabil de către toţi. O definiţie mai scurtă a dat-o Jan Tinbergen: ”Politica economică constă în reunirea unui anumit număr de mijloace pentru a atinge anumite scopuri”. Pentru a-i fixa mai clar frontierele, este necesară delimitarea politicii economice de planificarea imperativă şi de economia publică. Xavier Greffe subliniază că politica economică nu se substituie deciziilor private aşa cum tinde s-o facă planificarea, ci caută să le orienteze ex ante oferindu-le un sistem de informare, de stimulare, evitând constrângerea. În acelaşi timp, politica economică nu se poate confunda cu economia publică, al cărei domeniu cuprinde activităţile întreprinse de către stat pe propria sa răspundere. Totuşi, deciziile luate de către stat în sectorul public influenţează ansamblul activităţii economice, astfel încât R.A. Musgrave le consideră instrumente permanente ale politicii economice. Deci, în esenţă, politica economică constă în manipularea deliberată de către stat a unui anumit număr de mijloace puse în aplicare – sau instrumente – pentru a atinge anumite scopuri – sau obiective. Din această definiţie rezultă principalele componente ale politicii economice: statul, obiectivele şi instrumentele folosite pentru atingerea lor. Statul, cel care pune în aplicare politica economică, este format dintr-un ansamblu de instituţii care cuprinde puterea legislativă şi executivă la nivel naţional cât şi autorităţile descentralizate locale. Lor li se adaugă şi unele organizaţii economice supranaţionale care pot promova uneori o politică economică autonomă. Un exemplu în acest sens îl constituie Uniunea Europeană. Politica economică adoptată şi promovată pe plan central diferă de cea a organelor departamentale şi locale, atât prin perspectiva avută în vedere, cât şi prin instrumentele folosite. Astfel, de exemplu, autoritatea centrală - guvernul – poate influenţa situaţia conjuncturală modificând nivelul şi structura cheltuielilor publice, asupra cărora departamentul sau o autoritate locală nu poate acţiona. Pe de altă parte, politica economică a puterii centrale poate fi înfăptuită prin instrumente de care nu dispun administraţiile departamentale şi locale, cum ar fi decretarea îngheţării preţurilor în scopul frânării inflaţiei.

Macroeconomie    386

Politica economică şi politica monetară

Obiectivele politicii economice

Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau năzuinţe politice exprimate în termeni economici, cum ar fi progresul economic şi social, securitatea naţională, bunăstarea populaţiei sau justiţia socială. Ele se concretizează în niveluri dorite ale unor mărimi macroeconomice, cum ar fi rata de creştere a venitului naţional, gradul de ocupare a forţei de muncă, rata inflaţiei, etc. Ele se prezintă în formă numerică, dar pot îmbrăca şi aspecte calitative. Obiectivele majore ale politicii economice sunt:

a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata de creştere a PIB ;

b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate, apreciate prin rata şomajului;

c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin indicele de creştere a preţurilor de consum;

d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate, apreciate prin cota deficitului balanţei de plăţi faţă de PIB;

e) distribuirea echitabilă a veniturilor; f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşi acesta ar putea fi

încadrat în primul obiectiv, care presupune, printre altele, şi apărarea mediului prin evitarea poluării solului, apelor şi aerului). Primele patru obiective formează ceea ce în literatura occidentală este denumit ”careul magic”. Întrucât toate aceste obiective sunt greu de înfăptuit concomitent, dovedindu-se puţin conciliabile, guvernele se văd adesea nevoite să privilegieze unul sau altul dintre ele. În plus, înfăptuirea obiectivelor mai sus enunţate nu poate fi delimitată cu precizie, conţinutul lor întrepătrunzându-se şi uneori chiar contrapunându-se, cum ar fi, de exemplu, asigurarea utilizării cât mai depline a braţelor de muncă şi lupta împotriva inflaţiei. La fel, măsurile restrictive de stabilizare a creşterii preţurilor ar putea, pe calea unei politici de restrângere a cheltuielilor, să afecteze nu numai echilibrul pieţei forţei de muncă, ci şi realizarea creşterii economice şi chiar a balanţei de plăţi echilibrate. Realizarea obiectivelor are loc prin folosirea instrumentelor politicii economice, care sunt mărimi sau structuri economice determinabile sau influenţabile direct de către puterile publice pentru atingerea scopurilor propuse. Principalele instrumente se referă la finanţele publice, politica monetară, cursul de schimb, controlul direct al preţurilor, veniturilor sau altor mărimi economice, reformele de structură, etc. Spre deosebire de obiective, instrumentele folosite sunt mai puţin dezirabile prin ele însele, putând fi însă mai uşor şi mai imediat manipulabile de către responsabilii politicii economice. Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-o anumită circumstanţă reprezintă o măsură de politică economică. Combinaţia mai multor măsuri de politică economică, pentru realizarea unuia sau mai multor obiective reprezintă o strategie de politică economică, a cărei aplicare se întinde de regulă pe un anumit

Macroeconomie    387

Politica economică şi politica monetară

interval de timp. De aceea se vorbeşte adesea despre strategia unui guvern sau a altuia. Înţelegerea conţinutului politicilor economice nu poate fi realizată fără cunoaşterea constrângerilor sau restricţiilor de ordin politic, social, militar etc. Mai acute sunt însă cele legate mai direct de economie, cum ar fi: constrângerile geografice şi naturale, demografice, instabilitatea pieţelor mondiale a produselor de bază sau o serie de constrângeri constituţionale. Nu pot fi neglijate nici constrângerile internaţionale. De aceea libertatea de iniţiativă a responsabililor politicii economice este de multe ori restrânsă. Politica economică apare astfel ca o opţiune economică realizată între obiective şi instrumente complementare sau concurente de către un agent macroeconomic deosebit – statul. Acţiunile acestuia nu vor avea însă eficacitatea necesară dacă nu vor fi suficient de maleabile şi nu se vor desfăşura într-un cadru economic dominat de comportamente descentralizate adecvate, capabile să reacţioneze la informaţiile şi deciziile puterii publice. Pornind în ultimă instanţă de la problemele cetăţenilor şi adresându-se nevoilor lor, fiind concepută şi pusă în aplicare de factori politici şi tehnocraţi care au şi ei interese proprii, logica politicii economice nu poate fi pur economică. Nu pot fi neglijate aspectele legate de ciclul electoral, în care problemele economice se întrepătrund cu cele politice si nici dificultăţile legate de reacţia pieţei la deciziile de politică economică. În acest sens, Paul Samuelson şi William Nordhaus tratează teorema ineficienţei politice, bazându-se pe critica făcută de Robert Lucas regulilor monetariste prin prisma teoriei expectativelor raţionale. Potrivit acesteia, oamenii, anticipând efectele modificării politicii economice, îşi pot schimba comportamentul care a fost luat în considerare la adoptarea deciziei politice, anulând astfel efectele aşteptate de către decidenţi. Rezultă deci că problematica politicii economice este deosebit de complexă, atât în conceperea, cât şi în executarea ei.

Test de autoevaluare 20.1. 1) Reprezintă obiective ale politicii economice:

a) realizarea echilibrului extern prin existenţa unei balanţe externe echilibrate;

b) distribuirea echitabilă a veniturilor; c) asigurarea protejării mediului înconjurător; d) controlul şomajului şi inflaţiei; e) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c);

E (a + b + c + e).

2) Principalele componente ale politicii economice sunt:

Macroeconomie    388

Politica economică şi politica monetară

a) statul; b) obiectivele; c) întreprinderile; d) menajele; e) instrumentele.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + b + c + d); D (a + b + d); E (a + b + c + e).

3) Careul magic este un multiplu obiectiv al politicii economice definit în literatura occidentală prin următoarele obiective:

a) creşterea echilibrată a economiei; b) realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate; c) reducerea şomajului; d) reducerea inflaţiei; e) creşterea productivităţii marginale a capitalului.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + b + e); D (a); E (a + b).

4) Constituie obiective majore ale politicii economice: a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin

rata de creştere a PIB ; b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate,

apreciate prin rata şomajului; c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin

indicele de creştere a preţurilor de consum; d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate,

apreciate prin cota deficitului balanţei de plăţi faţă de PIB; e) distribuirea echitabilă a veniturilor;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + b + c + d); D (a + b + d); E (a + b + c +d+ e).

5) Combinaţia mai multor măsuri de politică economică, pentru realizarea unuia sau mai multor obiective reprezintă: a) un program de politică economică; b) o strategie de politică economică; c) nici o variantă nu este corectă.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 405.

Macroeconomie    389

Politica economică şi politica monetară

20.2 Tipologia politicilor economice Politici economice liberale intervenţioniste

În literatura consacrată acestui domeniu există mai multe clasificări ale politicilor economice, după diverse criterii. Astfel, în funcţie de orientarea doctrinară, s-a încercat o delimitare a politicilor economice liberale de cele intervenţioniste; sau clasificarea în funcţie de orizontul de timp al obiectivelor, în politici conjuncturale şi politici structurale, primele considerate pe termen scurt, axate în special pe influenţarea cererii, iar celelalte pe termen lung, acţionând îndeosebi asupra ofertei. O asemenea delimitare însă ajunge la includerea în prima categorie a unor politici cum ar fi cea monetară sau bugetară, iar în a doua categorie a unora ca politica industrială sau cea agricolă. Or este cunoscut faptul că atât politica monetară, cât şi cea bugetară au efecte şi asupra structurilor economiei. S-ar mai putea face o clasificare, în politici globale şi politici sectoriale, dar şi aceasta este criticabilă, deoarece politicile globale, cum ar fi politica monetară, poate fi folosită şi pentru influenţarea unor sectoare ale economiei, în timp ce politici sectoriale, cum ar fi politica industrială sau politica agricolă, au şi influenţe asupra ansamblului economiei. O clasificare mai cuprinzătoare, în funcţie de obiectivele urmărite, grupează politicile economice în trei mari categorii:

A. Politici de salvgardare, care cuprind:

1. Politici de orientare a natalităţii (sau politici demografice) şi de control al migraţiilor internaţionale;

2. Politici de aprovizionare, în care sunt incluse:

a) politicile agricole; b) politicile energetice; c) politicile de aprovizionare cu materii prime industriale.

3. Politicile mediului înconjurător.

B. Politici de creştere economică, grupate, la rândul lor, în trei categorii: 1. Politici de incitare şi adaptare la progresul economic, din care fac

parte: a) politicile de concurenţă; b) politicile industriale; c) politicile de cercetare-dezvoltare; d) politicile de folosire a forţei de muncă.

2. Politici ale echilibrului teritorial, din care fac parte: a) politicile regionale; b) politicile transporturilor.

Macroeconomie    390

Politica economică şi politica monetară

3. Politici ale realizării consensului social, care exprimă de fapt, aspectul economic al politicilor sociale, cuprinzând:

a) politicile educaţiei; b) politicile de protecţie şi de transferuri sociale; c) politicile care vizează participarea salariaţilor sub forma participării

financiare, la rezultatele financiare sau la capital, şi sub forma participării la gestiunea întreprinderii.

C. Politicile de reglare conjuncturală, din care fac parte:

1. Politicile monetare; 2. Politicile bugetare; 3. Politicile preţurilor; 4. Politicile veniturilor.

Din simpla prezentare enumerativă a acestor forme ale politicilor economice rezultă arsenalul de care dispun puterile publice pentru a influenţa cursul vieţii economice. Viaţa economică este însă cu mult mai complexă, desfăşurându-se prin acţiunea a mii, sute de mii şi chiar milioane de subiecţi, cărora nu trebuie să li se îngrădească libera iniţiativă. Alegerea şi aplicarea diferitelor măsuri de politică economică trebuie realizate cu discernământ şi prudenţă avându-se în vedere interferenţele politicilor şi dificultatea cuantificării impactului lor. Nu există ”reţete” universal valabile de politică economică şi nici nu este recomandabilă transpunerea unor experienţe dintr-o ţară în alta sau dintr-o etapă în alta. Realităţile lumii contemporane oferă suficiente exemple de succes sau eşec, iar experienţa a scos în evidenţă o serie de învăţăminte: politica monetară, de exemplu, pare mai eficace pentru temperarea decât pentru relansarea activităţii, în timp ce politica bugetară pare a avea efecte mai vizibile în reanimare decât în calmare. Eficacitatea uneia nu poate fi realizată în afara coordonării cu aplicarea celeilalte. În contextul actualei tendinţe de globalizare a economiei, au crescut interdependenţele dintre state, astfel că politicile economice interferează între ele, nu numai pe plan naţional, ci şi internaţional. În plus, dinamismul vieţii economice determină un proces continuu de metamorfozare a politicilor. Un exemplu al ultimelor aproape două decenii îl constituie dereglementarea, demarată la sfârşitul anilor 70 în SUA şi Canada, adoptată apoi de Anglia şi extinsă în continuare la întreaga lume occidentală, după ce fusese dominată de politicile dirijiste, intervenţioniste, iar planificarea generase atâtea iluzii. Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt componentele bugetare, cantitatea de monedă, cursul de schimb şi normele de fixare a preţurilor şi salariilor, concretizate în politica preţurilor şi politica veniturilor. Pentru coordonarea şi corelarea acestora un rol important îl are programarea economică.

Macroeconomie    391

Politica economică şi politica monetară

Test de autoevaluare 20.2 1) Constituie politici de reglare conjuncturală:

a) politicile monetare; b) politicile bugetare; c) politicile preţurilor; d) politicile veniturilor; e) toate variantele de mai sus.

2) În funcţie de orientarea doctrinară politicile economice se delimitează în: a) politici economice liberale; b) politici economice intervenţioniste; c) politici de salvgardare; d) politici demografice; e) politici bugetare.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + c); D (a + b + d); E (a + b).

3) Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt: a) componentele bugetare; b) cantitatea de monedă; c) cursul de schimb; d) normele de fixare a preţurilor şi salariilor, concretizate în politica

preţurilor şi politica veniturilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + c+d); C (a + c); D (a + b + d); E (a + b).

. Răspunsul la test se găseşte la pagina 405.

20.3 Politica monetară Ca principală componentă a politicii economice, alături de politica bugetară,

politica monetară urmăreşte prin modificarea deliberată a variabilelor sale aceleaşi obiective generale: influenţarea producţiei, a cererii, a preţurilor şi a echilibrului financiar extern. Se apreciază că prima sa manifestare ar data din 1837, când Banca Angliei descoperea că variaţia ratei scontului practicată de ea putea avea influenţă asupra economiei. De aceea, politica monetară este considerată ca una dintre formele cele mai vechi ale politicii de reglare conjuncturală. Politica monetară se poate defini ca fiind acţiunea exercitată de către autorităţile monetare (Banca Centrală şi uneori Trezoreria) asupra masei monetare şi a anumitor active financiare în vederea orientării economiei pe

Macroeconomie    392

Politica economică şi politica monetară

termen scurt sau mediu. Eficacitatea sa a constituit şi mai constituie încă subiectul unor controverse oscilante între a-i atribui puteri miraculoase (cum o fac monetariştii) şi a o considera prea puţin valabilă pentru a fi utilizată drept un remediu la probleme atât de grave cum sunt inflaţia sau şomajul. Pentru neokeynesişti, politica monetară este mai puţin eficace decât politica bugetară. Monetariştii consideră că politica monetară are o incidenţă economică importantă pe termen scurt. În schimb, economiştii promotori ai resurecţiei neoclasice susţin inutilitatea sa totală din cauza posibilităţii pe care o au agenţii economici de a anticipa efectele sale. Realitatea economică, mai nuanţată decât aceste poziţii teoretice, demonstrează că politica monetară poate influenţa activitatea economică, temperându-i evoluţia sa ciclică şi acţionând pentru restabilirea echilibrului macroeconomic. Condiţia esenţială însă a unei politici monetare sănătoase o reprezintă asigurarea stabilităţii puterii de cumpărare a banilor. În acest sens, mentorul şcolii monetariste de la Chicago, Milton Friedman, considera că sursa tuturor dezechilibrelor economice manifestate în ultimele decenii în lumea occidentală a constituit-o marele val inflaţionist din anii ’60. Ministrul britanic al economiei afirma: ” Dacă mă veţi întreba care este prioritatea majoră actuală şi pentru totdeauna, răspunsul va fi salvagardarea stabilităţii”. De altfel, şi în România, în primul articol al Legii nr. 34 din 29 martie 1991 privind Statutul Băncii Naţionale, se stipulează: ”Banca Naţională a României stabileşte şi conduce politica monetară şi de credit, în cadrul politicii economice şi financiare a statului, cu scopul de a menţine stabilitatea monedei naţionale”. Vom face distincţia necesară între politica monetară şi politica bancară. Aceasta din urmă vizează organizarea profesiunii bancare, funcţionarea sistemului bancar astfel încât să se asigure protecţia depunătorilor, să se evite riscurile ce ar putea surveni dintr-o gestionare necorespunzătoare a resurselor monetare şi a creditului, care ar provoca efecte negative asupra întregii activităţi economice dacă avem în vedere faptul că economiile contemporane sunt prin excelenţă economii monetare. Între politica monetară şi cea bancară există o strânsă interdependenţă deoarece prima este promovată şi aplicată îndeosebi prin intermediul sistemului bancar care are în frunte banca centrală sau de emisiune, cea care, de regulă, fundamentează şi conduce politica monetară.

20.3.1. Obiectivele politicii monetare

Pentru atingerea multiplului obiectiv denumit ”careul magic” şi rămas de referinţă pentru politica economică generală – creştere economică, şomaj scăzut, stabilitatea preţurilor (inflaţie redusă) şi echilibru extern – politicii monetare îi revine un rol deosebit, poate cel mai important între toate celelalte componente ale angrenajului implicării statului în economie. Cele patru vârfuri ale ”careului magic” sunt de fapt şi obiective ale politicii monetare – primele trei pe plan intern, iar al patrulea cu

Macroeconomie    393

Politica economică şi politica monetară

acţiune atât pe plan intern cât şi pe cel extern. Realizarea acestor obiective este cu atât mai dificilă cu cât ele se află în conflict. Astfel, urmărirea relansării economiei ar putea fi în detrimentul stabilităţii puterii de cumpărare a monedei naţionale, depreciind-o. Pe de altă parte, revalorizarea acesteia ar putea avea ca preţ creşterea şomajului sau scăderea competitivităţii exporturilor şi sacrificarea echilibrului balanţei de plăţi externe. Iată de ce dozarea atentă a intensităţii acţiunilor pe plan monetar, corelată cu fazele evoluţiei ciclice a economiei şi cu anticiparea corectă a efectelor, a intervalelor de reacţie, constituie o condiţie esenţială a succesului politicii monetare. În plus, ea nu poate fi promovată decât în combinaţie cu alte politici economice şi în special cu cea bugetară, cu care trebuie să fie perfect armonizată. În esenţă, politică monetară se realizează prin acţiuni asupra a trei obiective intermediare: masa monetară, rata dobânzii şi cursul de schimb. În ceea ce priveşte primul obiectiv, politicile monetare promovate în diferite ţări ale OCDE diferă în funcţie de agregatul monetar urmărit, considerat cel mai stabil, şi constau în practica de a fixa în avans o rată de creştere anuală a masei monetare, mai ales pe baza recomandărilor monetariştilor care o consideră drept singura modalitate de intervenţie acceptabilă. Acest tip de politică a fost practicat după 1974 într-o serie de state occidentale lovite de primul şoc petrolier, dar, ca urmare a unei instabilităţi neaşteptate a vitezei de rotaţie a agregatelor monetare, survenită la începutul anilor 80, încrederea în utilitatea acestora pentru conduita politicii monetare s-a diminuat.

Politicile de stabilizare a ratelor dobânzii la un nivel scăzut, dar variabil în funcţie de conjunctură, sunt de inspiraţie keynesistă. Creşterea ratei dobânzii reale, ajunse la nivelul maxim în anul 1984, a avut drept consecinţe agravarea problemei îndatorării ţărilor în curs de dezvoltare neposesoare de petrol şi un recul important pe planul investiţiilor. Tendinţa scăderii lor în toate ţările OCDE, mai ales după 1986, s-a datorat reducerii inflaţiei, asanării finanţelor publice, reducerii fiscalităţii, care au determinat şi o anumită relaxare a politicilor monetare.

Politicile cursului de schimb vizează mai ales realizarea echilibrului balanţei de plăţi, putându-se realiza fie prin admiterea variaţiei lui pe termen scurt, pentru a încuraja intrările sau ieşirile de capitaluri străine, fie prin introducerea controlului asupra schimburilor valutare, fie prin folosirea conjugată a ambelor căi. Preocuparea pentru supravegherea cursului de schimb este cu atât mai importantă cu cât economia este mai deschisă relaţiilor economice internaţionale. Este evident, de exemplu, că un stat cu o largă deschidere spre piaţa mondială nu poate rămâne indiferent la aprecierea cursului de schimb al monedei sale, care ar dăuna economiei naţionale prin faptul că ar descuraja exporturile. Toate cele trei obiective sunt într-o strânsă interdependenţă, determinându-se reciproc. Împreună, ele trebuie să fie subordonate unui obiectiv principal:

Macroeconomie    394

Politica economică şi politica monetară

asigurarea condiţiilor favorabile unei creşteri economice într-un cadru de stabilitate a preţurilor.

20.3.2. Instrumentele politicii monetare.

Pentru dirijarea sistemului monetar în direcţia realizării obiectivelor politicii monetare, Banca Centrală în economia contemporană are la dispoziţie trei instrumente clasice: manevrarea ratei rescontului sau politica de rescont, operaţiunile ”open market” şi variaţia cotelor rezervelor obligatorii. Alte instrumente, ca încadrarea creditului bancar şi altor surse de finanţare, controalele administrative asupra ratelor dobânzii, selectivitatea creditului şi controlul operaţiunilor cu străinătatea, au început să fie abandonate în practica politicii monetare a ţărilor occidentale începând cu anii 80.

Manevrarea taxei rescontului a fost considerată ca piesă dominantă a politicii monetare datorită dublului său efect: asupra volumului creditului ce se putea acorda în economie, deci asupra mărimii masei monetare dacă avem în vedere funcţia de emisiune a creditului, şi asupra costului creditului, adică ratei dobânzii. Scontarea reprezintă operaţiunea prin care o bancă varsă deţinătorului unui efect de comerţ (trată, bilet la ordin etc.) valoarea acestuia înainte de scadenţă, după ce a scăzut dobânda aferentă pentru perioada cuprinsă între momentul preluării efectului de comerţ şi momentul scadenţei lui. Această dobândă scăzută reprezintă taxa scontului, a cărei mărime se află sub influenţa taxei rescontului. Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca de emisiune achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ deja scontate de acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont, calculate pentru durata creditării băncii comerciale, adică până la scadenţa efectului de comerţ preluat (în general mai puţin de trei luni). Taxa rescontului poate fi deci definită ca rată a dobânzii de bază a Băncii Centrale aplicată la cumpărarea înainte de scadenţă a unui efect de comerţ de la o bancă comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiind dedusă din valoarea nominală a efectului de comerţ respectiv. Este evident faptul ca nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa scontului, adică preţul la care băncile vând o parte din lichidităţi deţinătorilor de efecte de comerţ. Acesta din urmă va fi mereu superior taxei de rescont. Banca Centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte să le imprime pieţei monetare şi, prin intermediul acesteia, economiei. Atunci când intenţionează să relaxeze creditul, reduce rata de rescont, ieftinindu-l. Dimpotrivă, atunci când doreşte să tempereze activitatea economică, măreşte nivelul ratei de rescont, scumpind creditul. Deşi prin efectele sale cantitative şi valorice politica rescontului pare a fi foarte

Macroeconomie    395

Politica economică şi politica monetară

eficace, există o serie de factori care-i diminuează eficacitatea ei ca instrument de control al lichidităţii bancare: în primul rând, Banca Centrală nu-l poate folosi decât în măsura în care băncile comerciale au nevoie de refinanţare; în al doilea rând, Banca Centrală nu are întotdeauna puterea de a stabili un nivel al taxei de rescont care să descurajeze efectiv o cerere excesivă de credite, mai ales într-o perioadă cu o inflaţie în creştere, când elasticitatea cererii de credite faţă de cost (de rata dobânzii) este foarte redusă; în al treilea rând, în ţările occidentale, dacă se măreşte costul creditului intern prin intermediul ratei de rescont, necesarul de refinanţare al băncilor comerciale la Banca Centrală se poate diminua deoarece dobânzile ridicate vor atrage capitalurile flotante internaţionale. Astfel băncile comerciale nu vor fi obligate să apeleze la Banca Centrală, efectul ratei ridicate a rescontului devenind foarte slab sau chiar nul. Pentru a-i spori eficacitatea, în ţările dezvoltate politica de rescont se realizează cu plafoane multiple şi elastice şi cu taxe diferenţiate.

Politica ”open – market” este de origine britanică. Ea reprezintă însă instrumentul esenţial al politicii monetare americane.

Intervenţiile Băncii Centrale pe ”open-market” constau în vânzarea sau cumpărarea pe piaţa monetară, către sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice sau private, demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică permiţând pătrunderea monedei Băncii Centrale în schimbul titlurilor, atunci când le cumpără. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii.

Si politica de ”open-market” are un dublu efect-cantitativ şi de preţ: când Banca Centrală vinde titluri reduce cantitatea de monedă legală pe piaţa monetară şi provoacă scăderea preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate, în timp ce atunci când cumpără titluri de pe piaţa monetară efectele sunt inverse (creşte cantitatea de monedă legală şi se majorează cursul titlurilor). Supunându-se mecanismelor pieţei, politica de ”open-market” este mai eficace decât manevrarea taxei de rescont. Totuşi, funcţionarea sa presupune un anumit volum de titluri negociabile. Combinată cu politica de rescont, politica de ”open-market” contribuie la elasticizarea acesteia şi la potenţarea lor reciprocă. Tendinţa generală este de creştere a volumului şi de diversificare a structurii de titluri negociabile, ceea ce determină extinderea pieţei monetare şi creşterea volumului operaţiunilor de ”open-market”. Variaţia cotei rezervelor obligatorii

Politica rezervelor obligatorii constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din

Macroeconomie    396

Politica economică şi politica monetară

disponibilităţile atrase din economie. Această măsură are, pe de o parte, un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale, iar pe de altă parte, diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi, implicit, capacitatea lor de a crea monedă prin credit. Introdusă pentru prima dată în SUA, în anul 1913, această politică s-a generalizat după al doilea război mondial în aproape toate ţările industrializate. Variaţia cotei rezervelor obligatorii este foarte eficace deoarece afectează direct multiplicatorul creditului, poate fi practicată sub forma cotelor diferenţiate în funcţie de structura masei monetare, dând rezultate bune atât în economiile în care există bilete de bancă într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină moneda scripturală.

20.3.3. Instrumente de politică monetară utilizate în România În România, aflată încă într-o fază incipientă a funcţionării mecanismelor economiei de piaţă, sunt folosite ca principale instrumente de politică monetară regimul creditelor de refinanţare acordate de Banca Naţională băncilor comerciale şi politica rezervelor obligatorii. Într-o mult mai mică măsură se mai foloseşte selectivitatea creditului, sub forma creditelor direcţionate spre unele activităţi, în special agricultură sau construcţia de locuinţe, cu dobândă subvenţionată.

Prin regimul creditelor de refinanţare care îmbracă formele creditului structural, a creditului de licitatie, a creditului special si a creditului lombard (overdraft), se prefigurează folosirea instrumentelor de politică monetară caracteristice economiilor de piaţă dezvoltate, cum sunt rata de rescont sau operaţiunile de ”open-market”. Astfel, în cazul creditului structural, banca comercială beneficiară, autorizată să preleveze în mod succesiv, în limita unui plafon, sume dintr-un cont deschis la Banca Naţională, garantează aceste credite cu efecte de comerţ şi alte titluri acceptate de creditor; rata dobânzii în acest caz reprezintă de fapt rata sau taxa oficială a rescontului. Creditul de licitaţie prefigurează politica de ”open-market” deoarece, acordat pe o perioadă de maximum 15 zile, este garantat cu titluri de stat şi alte hârtii de valoare acceptate de Banca Naţională.

Politica rezervelor obligatorii a fost instituită în ianuarie 1992, aplicându-se nediscriminatoriu, tuturor băncilor, nu atât din motive prudenţiale, cât mai ales pentru a o folosi în calitate de instrument de politică monetară. Ea vizează limitarea capacităţii de creditare a băncilor comerciale şi, deci, posibilitatea lor de a crea monedă. Iniţial, cota rezervelor obligatorii a fost fixată la 10%, iar apoi aceasta a înregistrat o tendinţă de scădere. Confruntată cu problemele marilor dezechilibre provocate de economia de comandă, politica monetară românească, pe fondul restructurării sistemului financiar – bancar, a urmărit ca obiectiv fundamental stabilizarea macroeconomică. Prin politica dobânzilor real-pozitive, s-a reuşit în anul 1994 o diminuare semnificativă a inflaţiei, ajungându-se la o relativă şi efemeră

Macroeconomie    397

Politica economică şi politica monetară

stabilizare macroeconomică. Rămânerea în urmă a restructurării sectorului real al economiei, tendinţele de folosire a instrumentelor monetare pentru compensarea efectelor întârzierilor în reforma economică au provocat recrudescenţa inflaţiei în prima parte a anului 1997 şi, în consecinţă, un nou salt al ratelor dobânzii pentru temperarea şi recâştigarea încrederii în moneda naţională. Este de subliniat însă, că şi politica monetară restrictivă are reversul său deoarece, pe fondul decapitalizării agenţilor economici datorită inflaţiei şi deprecierii monedei naţionale, dobânzile ridicate descurajează procesul investiţional, accentuând scăderea producţiei afectată deja de diminuarea drastică a puterii de cumpărare a populaţiei care restrânge cererea de pe piaţa internă.

Iată de ce politica monetară nu poate avea eficacitate pe termen lung în absenţa unei coordonări cu toate celelalte componente ale politicii economice, orientate strategic pe direcţia creşterii economice reale.

Test de autoevaluare 20.3. 1) Prin politica open-market, atunci când Banca Centrală cumpără titluri de pe

piaţa financiară: a) creşte cantitatea de monedă de pe piaţa monetară; b) reduce cantitatea de monedă de pe piaţa monetară; c) se majorează cursul titlurilor; d) se micşorează cursul titlurilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c); B (a + b); C (a + d); D (a + b + c); E (a + b + d).

2) Instrumentele politicii monetare sunt:

a) manevrarea taxei rescontului; b) politica open-market; c) variaţia cotelor rezervelor obligatorii; d) masa monetară; e) cursul de schimb.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + c + e).

3) Taxa rescontului: a) reprezintă operaţiunea prin care Banca de Emisiune achiziţionează

la vedere de la băncile comerciale efecte de comerţ deja scontate de acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont;

b) este rata dobânzii de bază a Băncii Centrale aplicată la cumpărarea înaintea de scadenţă a unui efect de comerţ de la o bancă

Macroeconomie    398

Politica economică şi politica monetară

comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiind dedusă din valoarea nominală a efectului de comerţ respectiv ;

c) influenţează în mod direct taxa scontului; d) este mai mare decât taxa de scont.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (b + c); C (a + b + c); D (a); E (a + c).

4) Variaţia cotei rezervelor obligatorii constituie un instrument al politicii monetare care:

a) constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din disponibilităţile atrase din economie;

b) are un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale;

c) oferă bune rezultate atât în economiile în care există bilete de bancă într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină moneda scripturală.

d) diminuează resursele de creditare ale băncilor comerciale; e) diminuează capacitatea băncilor comerciale de a crea monedă prin

credit.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + c + e).

5) Politica ”open – market” este un instrument de politică monetară: a) de origine britanică; b) de origine americană; c) care constă în vânzarea sau cumpărarea pe piaţa monetară, către

sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice sau private, demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică permiţând pătrunderea monedei Băncii Centrale în schimbul titlurilor, atunci când le cumpără;

d) care determină modificarea structurii masei monetare din circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii;

e) constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din disponibilităţile atrase din economie;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c+d); E (a + b + c + e).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 405.

Macroeconomie    399

Politica economică şi politica monetară

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 20. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 20

Subiecte teoretice: 1. Tipologia politicilor economice

Macroeconomie    400

Politica economică şi politica monetară

2. Instrumentele politicii monetare

Macroeconomie    401

Politica economică şi politica monetară

Test grilă:

1) Prin politica open-market, atunci când Banca Centrală cumpără titluri de pe piaţa financiară:

a) creşte cantitatea de monedă de pe piaţa monetară; b) reduce cantitatea de monedă de pe piaţa monetară; c) se majorează cursul titlurilor; d) se micşorează cursul titlurilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + c); B (a + b); C (a + d); D (a + b + c); E (a + b + d).

2) Instrumentele politicii monetare sunt:

a) manevrarea taxei rescontului; b) politica open-market; c) variaţia cotelor rezervelor obligatorii; d) masa monetară; e) cursul de schimb.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + c + e).

3) Taxa rescontului: a) reprezintă operaţiunea prin care Banca de Emisiune

achiziţionează la vedere de la băncile comerciale efecte de comerţ deja scontate de acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont;

b) este rata dobânzii de bază a Băncii Centrale aplicată la cumpărarea înaintea de scadenţă a unui efect de comerţ de la o bancă comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiind dedusă din valoarea nominală a efectului de comerţ respectiv ;

c) influenţează în mod direct taxa scontului; d) este mai mare decât taxa de scont.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b); B (b + c); C (a + b + c); D (a); E (a + c).

4) Variaţia cotei rezervelor obligatorii constituie un instrument al politicii monetare care:

a. constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din disponibilităţile atrase din economie;

b. are un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale;

Macroeconomie    402

Politica economică şi politica monetară

c. oferă bune rezultate atât în economiile în care există bilete de bancă într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină moneda scripturală.

d. diminuează resursele de creditare ale băncilor comerciale; e. diminuează capacitatea băncilor comerciale de a crea monedă prin

credit.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b + c + e).

5) Politica ”open – market” este un instrument de politică monetară: a) de origine britanică; b) de origine americană; c) care constă în vânzarea sau cumpărarea pe piaţa monetară,

către sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice sau private, demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică permiţând pătrunderea monedei Băncii Centrale în schimbul titlurilor, atunci când le cumpără;

d) care determină modificarea structurii masei monetare din circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii;

e) constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din disponibilităţile atrase din economie;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c+d); E (a + b + c + e).

6) Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt: a) componentele bugetare; b) cantitatea de monedă; c) cursul de schimb; d) normele de fixare a preţurilor şi salariilor, concretizate în

politica preţurilor şi politica veniturilor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + c+d); C (a + c); D (a + b + d); E (a + b).

7) Reprezintă obiective ale politicii economice: a) realizarea echilibrului extern prin existenţa unei balanţe

externe echilibrate; b) distribuirea echitabilă a veniturilor;

Macroeconomie    403

Politica economică şi politica monetară

c) asigurarea protejării mediului înconjurător; d) controlul şomajului şi inflaţiei; e) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c);

E (a + b + c + e).

8)Principalele componente ale politicii economice sunt: a) statul; b) obiectivele; c) întreprinderile; d) menajele; e) instrumentele.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + b + c + d); D (a + b + d); E (a + b + c + e).

9) Careul magic este un multiplu obiectiv al politicii economice definit în literatura occidentală prin următoarele obiective:

a) creşterea echilibrată a economiei; b) realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate; c) reducerea şomajului; d) reducerea inflaţiei; e) creşterea productivităţii marginale a capitalului.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + b + e); D (a); E (a + b).

10) Constituie obiective majore ale politicii economice: a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata

de creştere a PIB ; b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate,

apreciate prin rata şomajului; c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin

indicele de creştere a preţurilor de consum; d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate,

apreciate prin cota deficitului balanţei de plăţi faţă de PIB; e) distribuirea echitabilă a veniturilor;

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + b + c + d); D (a + b + d); E (a + b + c +d+ e).

Macroeconomie    404

Politica economică şi politica monetară

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 20.1 Test grilă:

1. A(a+b+c+d+e); 2. B(a+b+c); 3. B(a+b+c+d); 4. E(a+b+c+d+e); 5. c.

Răspuns 20.2 Test grilă:

1. e; 2. E(a+b); 3. B(a+b+c+d).

Răspuns 20.3 Test grilă:

1. A(a+c); 2. D(a+b+c); 3. B(b+c); 4. A(a+b+c+d+e); 5. D(a+b+c+d).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 20

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Macroeconomie    405

Politica economică şi politica monetară

Macroeconomie    406

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Unitatea de învăţare Nr. 21 BUGETUL DE STAT. POLITICA VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR PUBLICE

Cuprins Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 21 21.1 Bugetul de stat 21.2 Politica bugetara 21.3 Politica fiscala 21.4 Politici fiscale si echilibrare bugetara 21.5 Eficacitatea politicilor bugetare si fiscale Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 21 Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 21

Pagina

408 408 414 416 420 424

429 431

431

Macroeconomie       407  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 21 Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 21 sunt:

Definirea bugetului de stat

Familiarizarea cu sursele de venituri la bugetul de stat (venituri fiscale şi venituri nefiscale)

Recunoaşterea pricipalelor tipuri de cheltuieli publice

Evidenţierea situaţiilor în care se poate prezenta execuţia bugetară – echilibrată, excedentară sau deficitară

Sublinierea modalitaţilor prin care se poate realiza finanţarea deficitului bugetar

Sublinierea obiectivelor şi instrumentelor politicii bugetare

21.1 Bugetul de stat Bugetul de stat

În general, bugetul este definit ca un plan al veniturilor şi cheltuielilor pentru o perioadă viitoare, fiind considerat esenţial în orice aranjament în care veniturile şi cheltuielile nu sunt simultane. Bugetul statului reprezintă un tablou sinoptic, macroeconomic, sub forma unei balanţe în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile publice autorizate. El este de fapt planul financiar al guvernului, prin care sunt prezentate programele de cheltuieli şi costurile lor, veniturile obţinute din impozite şi alte surse cât şi deficitul sau surplusul propus. Ansamblul raporturilor economice, exprimate în bani, fără contraprestaţie directă şi imediată, generate de constituirea veniturilor statului şi efectuarea cheltuielilor necesare îndeplinirii funcţiilor puterilor publice, poartă denumirea de finanţe publice. Finanţele publice sunt considerate ca singurul domeniu dintr-o economie de piaţă în care este necesară o activitate planificată într-o manieră precisă, pentru a prevedea pe o perioadă determinată, de obicei un an (care poate sau nu să coincidă cu anul calendaristic), totalitatea cheltuielilor şi veniturilor statului, înscrise într-un tablou detaliat cu caracter obligatoriu, denumit buget. Acesta este elaborat de guvern şi aprobat anual de puterea legislativă – Parlamentul – pe baza anticipării riguroase a cheltuielilor necesare pentru întreţinerea administraţiei publice şi realizarea politicii economice, sociale şi cultural-educative a guvernului, în funcţie de care sunt stabilite, prin legea de adoptare a bugetului, sursele de venituri corespunzătoare. Bugetul de stat se poate prezenta în realitate sub forma unui sistem de bugete format din bugetul general sau ordinar al statului, care cuprinde veniturile şi cheltuielile publice la nivel central, buget extraordinar, elaborat în perioada unor dificultăţi financiare şi alimentat din venituri extraordinare, bugete anexe ale unor instituţii şi întreprinderi de stat ce beneficiază de o anumită autonomie financiară, înscrise în bugetul general numai prin excedentul veniturilor proprii peste cheltuielile efectuate sau prin subvenţia necesară acoperirii deficitului, bugete

Macroeconomie       408  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Venituri fiscale

autonome ale unor organisme publice cu largă autonomie financiară care nu mai au nevoie de aprobarea parlamentului şi bugetele unităţilor administrativ – teritoriale. Principalele surse ale veniturilor înscrise în bugetul de stat, pe exemplul României, sunt veniturile fiscale şi cele nefiscale.

A. Veniturile fiscale sunt constituite din impozite directe şi indirecte.Impozitele sunt principala sursă a veniturilor publice. Ele sunt o formă de prelevare la dispoziţia statului, în mod obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil, a unei părţi din venitul sau averea persoanelor fizice şi juridice, pentru acoperirea cheltuielilor publice. Atributele esenţiale ale impozitelor sunt: obligativitatea, nerambursabilitatea şi dreptul de urmărire în caz de neplată. Partea din produsul intern brut prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor indică nivelul general al fiscalităţii sau rata de presiune fiscală, care diferă de la un stat la altul, de la circa 22% în Japonia până la peste 50% în Suedia, fiind mai redus (sub 20%) în unele state în curs de dezvoltare ca Thailanda, Columbia sau Filipine. Impozitele se pot clasifica după mai multe criterii. Cea mai importantă clasificare le grupează, după modul cum afectează veniturile din care contribuabilii suportă plata lor, în impozite directe şi impozite indirecte. După cum le arată şi numele, impozitele directe se stabilesc în mod direct asupra venitului subiectului impozabil, identificat în atenţia legiuitorului cu suportatorul acestor sarcini, deşi în practică există posibilitatea transferării lor asupra altor persoane prin repercusiune. ªi impozitele directe se pot clasifica în mai multe categorii, după diverse criterii, dar astăzi sunt practicate îndeosebi impozitele pe venit, sub forma impozitelor pe veniturile persoanelor fizice şi a celor pe veniturile persoanelor juridice. În ţara noastră, impozitele directe se prezintă ca impozite pe profit şi impozite pe salarii, ponderea lor reprezentând circa 50% din totalul veniturilor bugetare. Impozitele indirecte sunt denumite aşa deoarece, fiind incluse în preţurile mărfurilor şi în tarifele serviciilor, sunt plătite indirect: consumatorul plăteşte vânzătorului impozitul, odată cu preţul pentru marfa cumpărată, iar vânzătorul, la rândul său, îl plăteşte statului. Spre deosebire de impozitele directe, care vizau existenţa venitului sau averii, impozitele indirecte vizează cheltuirea sau utilizarea acestora. De aceea ele se mai numesc şi impozite sau taxe de consum sau de cheltuială. Si impozitele indirecte pot cunoaşte mai multe forme, cele mai practicate fiind taxa pe valoare adăugată, introdusă şi în România începând cu anul 1993 (în locul impozitului pe circulaţia mărfurilor), diverse alte accize sau taxe de consumaţie şi taxele vamale. Acestea din urmă au mai puţin scopuri fiscale, fiind folosite îndeosebi pentru reglementarea comerţului exterior şi în special a importurilor. Modul de stabilire a mărimii impozitelor în funcţie de dimensiunea materiei

Macroeconomie       409  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Venituri nefiscale Cheltuielile publice

impozabile asupra căreia se percep defineşte sistemul de impunere, care cunoaşte următoarele forme:

a) impunerea în cote fixe, practicată mai ales în perioada precapitalistă; b) impunerea în cote procentuale, diferenţiată şi ea pe trei categorii:

- impunerea proporţională, în care cota de impozit este fixă, mărimea impozitului fiind direct proporţională cu mărimea materiei impozabile, astfel încât rata marginală a impunerii (i’), calculată ca raport între variaţia impozitului plătit (T) şi variaţia venitului impozabil (Y), este egală cu rata medie a impunerii (i), calculată ca raport între totalul impozitului plătit (T) şi totalul venitului impozabil (Y):

YT

YT

;

- impunerea progresivă, în care cotele de impozit cresc odată cu creşterea materiei impozabile, aplicându-se fie asupra cuantumului total al acesteia – în cazul impunerii progresive simple – fie pe tranşe – în cazul impunerii progresive

alunecătoare pe tranşe, astfel încât: YT

YT

.

În ţara noastră, impunerea în cazul impozitului pe salarii este progresivă alunecătoare pe tranşe, răspunzând astfel principiului echităţii sau justiţiei sociale. - impunerea regresivă, în care cotele de impozit se reduc în raport cu creşterea materiei impozabile, astfel încât:

YT

YT

Întrucât, pe măsura creşterii veniturilor, partea destinată consumului este în scădere relativă (conform a ceea ce J.M.Keynes numea ”legea psihologică fundamentală”), impunerea în cazul impozitelor indirecte este regresivă. Deci, cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât sarcina fiscală suportată pe calea impozitelor indirecte este relativ mai mică. De aceea, considerându-se că impozitele indirecte nu respectă principiile echităţii, deoarece afectează mai mult persoanele cu venituri mici şi fixe, sindicatele şi partidele de stânga militează pentru folosirea preponderentă a impozitelor directe, la stabilirea cărora se poate lua în considerare situaţia plătitorului.

B. Veniturile nefiscale, reprezentate în bugetul de stat al României de venituri din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale, de vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, de vărsăminte de la instituţiile publice şi de diverse alte venituri, au o pondere foarte redusă în totalul veniturilor bugetului statului român. Sursa care putea asigura creşterea substanţială a acestei ponderi, adică venituri din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale, a fost transferată Fondului Propiretăţii de Stat, care a gestionat cele 70 procente din capitalul fostelor societăţi comerciale de stat.

Macroeconomie       410  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Execuţia bugetară

Cheltuielile publice înregistrate în bugetul de stat central din România sunt efectuate pentru:

a) acţiuni social culturale (învăţământ; sănătate; cultură şi artă; asistenţă

socială; alocaţii şi alte ajutoare pentru copii; pensii, ajutoare şi indemnizaţii), pentru care sunt afectate circa 30% din totalul cheltuielilor;

b) gospodărie comunală şi locuinţe; c) apărare naţională (circa 10%, până la 14,6%); d) ordinea publică (între 3,6% şi 6,0%); e) funcţionarea autorităţilor publice (preşedinţia ţării, autorităţile

legislative, judecătoreşti, executive şi alte autorităţi publice), pentru care s-au efectuat cheltuieli reprezentând între 3% şi 4,6% din total;

f) acţiuni economice (pentru cercetare ştiinţifică; industrie, agricultură, silvicultură, ape şi mediu înconjurător; transporturi şi comunicaţii), pentru care sumele alocate reprezintă 30-40% din total, cu tendinţă însă de diminuare a acestei ponderi spre 30%;

g) alte acţiuni, care au însă o pondere infimă în totalul cheltuielilor (circa 1%);

h) transferuri din bugetul de stat spre bugetele locale (situate între 7,7 – 10,2% din totalul cheltuielilor înregistrate în bugetul central);

i) dobânzi aferente datoriei publice, care înregistrează o tendinţă de creştere, odată cu majorarea datoriei publice.

Cheltuielile bugetului de stat enumerate mai sus pe destinaţii reprezintă structura lor funcţională. Ele însă se pot clasifica şi după conţinutul lor economic, rezultând astfel structura lor economică. Execuţia bugetară într-o perioadă de timp se poate prezenta în una din următoarele trei situatii: a) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile; b) excedentară, când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari decât cheltuielile; c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăesc veniturile sau încasările bugetare relaizate . In general execuţia bugetară echilibrată corescunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale, considerându-se c realizarea echilibrului finanţelor publice constituie un criteriu de bună gestiune economică. In aceste sens se apreciază c bugetul echilibrat exercită o influenţă negativă asupra economiei.

In ce priveste excedentul bugetar, se apreciază că peste un anumit nivel considerat minim, acesta generează efecte negative în economie întrucât imobilizează resursele financiare si le sustrage activităţii productive. Relativ la deficitul bugetar, efectul acestuia asupra economiei diferă în funcţie de mărime si durată. Când deficitul este redus si se manifestă pe termen scurt poate avea efecte pozitive asupra economiei întrucât stimulează cererea globală si sporeste efortul investiţional, cu efecte de antrenare în cresterea veniturilor

Macroeconomie       411  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

viitoare. Când deficitul este mare si se manifestă pe durată lungă, efectele negative asupra economie sunt certe favorizând declansarea si acentuarea proceselor inflaţioniste si a altor dezechilibre. Finanţarea deficitului bugetar se poate realiza prin:

- emisiune monetară suplimentară, care are consecinţe inflaţioniste sigure, deoarece afectează echilibrul macroeconomic dintre cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi volumul bunurilor şi serviciilor create şi aduse pe piaţă;

- împrumuturi publice (interne şi externe), care constituie surse

neinflaţioniste, dar nu pot fi folosite fără restricţii deoarece duc la creşterea datoriei publice şi, implicit, a costurilor concretizate în dobânzile aferente acesteia. În plus, o creştere a cererii de credite pentru finanţarea deficitului poate determina dezechilibrarea pieţei monetare şi a capitalurilor, provocând astfel majorarea ratei dobânzii cu efecte negative asupra creşterii economice;

- folosirea concomitentă a ambelor modalităţi.

Totalitatea sumelor împrumutate de stat, de unităţile administrative teritoriale, de alte instituţii de drept public şi chiar de agenţii economici cu garanţia statului, nerambursarea la un moment dat, indiferent de data exigibilităţii lor (când devin scadente), formează datoria publică. Pentru aprecierea dimensiunilor ei se folosesc indicatori cum ar fi mărimea absolută a acesteia sau mărimea relativă, exprimată prin datoria publică internă, externă sau totală pe locuitor sau prin raportul dintre datoria publică şi venitul naţional (sau produsul naţional brut). Mărimea, structura şi evoluţia datoriei publice caracterizează situaţia financiară a unei ţări. Este de subliniat că datoria externă nu este un rău în sine şi nu trebuie evitată în orice condiţii. Dimpotrivă, dacă sunt contractate pentru scopuri productive, pentru modernizarea infrastructurii şi restructurarea economiei naţionale pe principii de eficienţă economică, împrumuturile externe pot deveni sursă a dezvoltării economice. Important este să se asigure o eşalonare corespunzătoare a rambursării ei în timp şi o mărime suportabilă a serviciului datoriei externe, care să ţină seama de capacitatea de plată a economiei naţionale. Serviciul datoriei externe reprezintă suma ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor şi altor obligaţii în contul datoriei externe exigibilă în cursul unei anumite perioade. Tendinţele manifestate în ultimele aproape două decenii, reflectă preocuparea guvernelor din ţările dezvoltate pentru limitarea şi diminuarea deficitelor bugetare, consolidarea finanţelor publice şi reducerea efortului fiscal.

Macroeconomie       412  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Test de autoevaluare 21.1. 1) Excedentul bugetar:

a) corespunde situaţiei în care veniturile bugetare sunt mai mici decât cheltuielile bugetare;

b) corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale; c) reprezintă surplusul veniturilor peste cheltuielile bugetului

public; d) peste un anumit nivel, considerat minim, generează efecte

negative în economie întrucât imobilizează resursele financiare şi le sustrage activităţii productive;

e) pe termen lung, favorizează nerecurgerea la împrumuturi sau diminuarea datoriei publice.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c); E (c + d + e).

2) Finanţarea deficitului bugetului de stat se poate realiza prin:

a) împrumuturi publice interne şi externe; b) emisiunea monetară suplimentară; c) împrumuturi publice interne şi externe şi emisiunea monetară

suplimentară. Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c); B (a); C (b ).

3) Serviciul datoriei externe reprezintă:

a) suma ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor şi altor obligaţii în contul datoriei publice, exigibile în cursul unei perioade;

b) suma ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor şi altor obligaţii în contul datoriei externe, exigibile în cursul unei perioade;

c) ansamblul sumelor împrumutate de către stat şi de către agenţii economici privaţi în vederea finanţării economiei;

d) o modalitate de limitare a capacităţii de creditare a băncilor.

4) Plăţile de transfer reprezintă: a) un impozit direct; b) un instrument al redistribuirii veniturilor; c) un impozit negativ; d) sume repartizate din bugetul de stat unor categorii

defavorizate ale populaţiei sub forma unor ajutoare sau îndemnizaţii sociale;

Macroeconomie       413  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

e) o modalitate de compensare a salariilor persoanelor cu venituri insuficiente.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + e); B (a + b); C (b + c + d); D (a + b + c); E (a + b + c + e).

5) Impozitul pe salariu este: a) un impozit direct; b) un impozit indirect; c) un venit nefiscal al statului; d) o formă fundamentală de venit.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 431.

21.2 Politica bugetară

Achiziţii guvernamentale Plăţi de transfer

Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării dezvoltării economice în condiţii de stabilitate. Principalele instrumente folosite sunt: modificarea dimensiunii şi destinaţiei cheltuielilor statului, a mărimii şi surselor prelevărilor efectuate asupra veniturilor agenţilor economici, cât şi variaţia transferurilor financiare publice. În esenţă, politica bugetară are două componente: politica cheltuielilor publice şi politica fiscală, care vizează mărimea şi ritmul încasării impozitelor. La rândul lor, cheltuielile guvernamentale îmbracă două forme:

- achiziţiile guvernului reprezentând cheltuielile efectuate pentru procurarea unor bunuri şi servicii (echipament pentru armată, construcţia de şosele, edificii publice, salariile plătite funcţionarilor etc.); - plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul ”impozit negativ”, care vizează asigurarea unor venituri minime necesare diferitelor categorii ale populaţiei defavorizate (asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri).

Cheltuielile guvernamentale influenţează prin mărimea lor ponderea sectorului public şi a celui privat. Prin variaţia mărimii lor, cheltuielile publice influenţează mărimea produsului intern brut, aşa cum se va vedea în continuare. Cealaltă componentă a politicii bugetare, impozitarea, afectează economia reală pe două căi: pe de o parte, o creştere a impozitelor reduce venitul disponibil al populaţiei, ceea ce va determina diminuarea sumelor cheltuite pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor, adică va micşora cererea agregată şi, pe această cale, se va diminua produsul intern brut. Pe de altă parte, creşterea impozitelor va afecta preţul bunurilor şi factorilor de producţie, provocând modificarea sistemului stimulentelor economice şi a comportamentelor întreprinzătorilor. Astfel, de exemplu, o creştere a impozitului pe profit poate provoca descurajarea investiţiilor pentru creşterea stocurilor de capital, cu efecte negative asupra nivelului

Macroeconomie       414  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

producţiei naţionale.

Gama de instrumente ale politicii bugetare este foarte largă întrucât bugetul de stat regrupează o multitudine de resurse şi de cheltuieli posibile. Dar principalul instrument îl reprezintă practicarea unui anumit deficit bugetar. Atunci când deficitul bugetar este provocat voit prin măsuri de politică economică, el se numeşte deficit structural, iar atunci când rezultă exclusiv din evoluţia conjuncturii economice (de exemplu o activitate economică slabă reduce veniturile fiscale aşteptate) acesta apare ca un deficit conjunctural. Esenţialul este de a şti care va fi semnificaţia ex ante a unui sold bugetar, considerat sintetizator al efectelor tuturor instrumentelor disponibile, ţinând cont de situaţia din economie: un anumit sold bugetar nu poate constitui o realitate tangibilă, deoarece semnificaţia sa va evolua o dată cu modificarea datelor activităţii economice. Ca urmare, înţelegerea corectă a efectelor presupune nu numai simpla determinare cantitativă a soldului bugetar. Astfel, existenţa deficitului sau excedentului nu explică în mod automat efectele acesteia. Un deficit bugetar poate fi a priori atât expansionist cât şi depresionist. Aşadar, efectele soldului sunt variabile ca urmare a existenţei mai multor termeni de referinţă.

Politica bugetară constituie, totodată, obiectul a trei mari categorii de critici:

- prima este legată de deschiderea economiilor către schimburile internaţionale. Astfel, o politică de relansare economică fondată pe un deficit bugetar riscă să favorizeze întreprinderile străine;

- problema finanţării deficitului bugetar. Dacă acesta este finanţat prin crearea de monedă, apare riscul inflaţionist. Dacă el este format prin împrumuturi de la agenţi economici, se pune problema efectului de evicţiune. Astfel, în cazul unui deficit bugetar, recursul la împrumut provoacă o deplasare a resurselor economisite disponibile spre sectorul public şi deci în detrimentul altor categorii de agenţi economici. Rezultatul acestui efect este o creştere a ratei dobânzii deoarece cererea de capital creşte, iar puterile publice oferă o recompensă mai bună pentru a atrage noi economii. Consecinţa acestui fenomen constă în frânarea cheltuielilor agenţilor economici sensibili la rata dobânzii, adică a investiţiilor. Efectul de evicţiune provoacă, în consecinţă, o temperare a activităţii economice;

- o altă critică se referă la problema datoriei. Înregistrarea deficitelor bugetare pe parcursul a mai multor ani a condus la acumularea datoriei publice (în caz de finanţare prin împrumut). În cazul acesta apare un risc important, considerat ”effet boule de neige” ale datoriei. El antrenează următorul cerc vicios: existenţa unei datorii publice importante implică plata de dobânzi considerabile către creditorii statului; în acelaşi timp, aceste dobânzi mari grevează asupra cheltuielilor bugetare, conducând la agravarea deficitului şi la o nouă îndatorare publică care, la rândul său, conduce la noi dobânzi mai mari, ş.a.m.d.

Macroeconomie       415  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

21.3 Politica fiscală Politica fiscală Impozitele

Conceptul de politică fiscală are înţelesuri diferite. Ea reprezintă ansamblul de decizii luate pentru a institui, organiza şi aplica prelevările fiscale conform obiectivelor puterilor publice. Sau, într-o altă definiţie, politica fiscală constituie proporţia între diverse tipuri de fiscalitate directă şi indirectă, locul relativ al impozitului şi influenţa sa asupra venitului şi proprietăţii, nivelul de presiune fiscală. În ciuda caracterului său voluntarist, politica fiscală a unui guvern este fundamental condiţionată de datele sistemului socio-economic în care se aplică. De asemenea, nivelul de dezvoltare economică dintr-o ţară sau presiunea fiscală reprezintă raportul existent între suma prelevărilor obligatorii şi P.I.B. Acest procentaj, numit de statisticieni coeficientul fiscal sau rata globală a prelevărilor obligatorii, permite aprecierea nivelului de fiscalitate din fiecare ţară.

Între structurile economice şi cele fiscale se află o strânsă interdependenţă. Astfel, în ţările industrializate structurile fiscale se caracterizează, în general, prin preponderenţa impozitelor pe venit (impozitul pe venitul persoanelor fizice şi impozitul pe societăţi) care reprezintă în medie, circa 40% din prelevările din ţările OCDE. Impozitele asupra consumului (30%) şi cotizaţiile sociale (25%) constituie alte două mari surse de venituri. Ţările anglo-saxone şi scandinave au o structură în care predomină veniturile din impozite asupra persoanelor fizice care reprezintă 35% şi 50% din prelevări. În schimb, partea cotizaţiilor sociale, cu excepţia ţărilor scandinave, rămâne limitată. Ţările latine recurg mai mult la impozite pe cheltuieli şi la cotizaţii sociale.

În primul rând, politica fiscală se realizează cu ajutorul sistemului de impozite şi taxe.

Impozitul este un fenomen complex. El este tributar unor imperative economice, dar constituie, de asemenea, în calitate de act de putere publică, un element esenţial al acesteia. În acelaşi timp, impozitul a devenit un instrument de intervenţie în viaţa economică. Ca finalitate, problema fiscală trebuie să vizeze, în primul rând, asigurarea unui maximum de eficienţă sistemului economic. În acest sens, trebuie analizate raporturile dintre politica în domeniul impozitelor şi elementele esenţiale ale creşterii reprezentate de procesele ocupării, investiţiilor şi economisirii.

Un rol deosebit îl are, în acest context, cercetarea influenţelor reciproce ale inflaţiei şi impozitelor. Inflaţia, care favorizează debitorii în raport cu creditorii, vine în beneficiul contribuabililor. Astfel, în perioadele de inflaţie, mărimea impozitelor în rata specifică tinde să se diminueze în absenţa unei revizuiri frecvente a ratelor şi bazelor de impozitare care, fiind aşezate forfetar pentru mulţi ani, se depreciază.

Macroeconomie       416  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Impozitul poate fi folosit şi ca un mijloc de luptă împotriva inflaţiei. În măsura în care el operează o puncţie monetară, impozitul este în principiu deflaţionist. În acelaşi timp, dincolo de efectele automate ale impozitării, acesta trebuie să ţină cont de fenomene psihologice, deoarece inflaţia decurge în mare parte din comportamentele diferitelor grupuri sociale. Astfel, o majorare a impozitului pe venit, care prin natura sa nu este inflaţionist, se poate transforma într-o cauză indirectă de creştere a preţurilor în măsura în care salariaţii vor reclama o creştere compensatorie a salariilor lor.

Politica fiscală poate fi utilizată în diferite ipostaze în care se află economia unei ţări. Ea poate fi folosită, astfel pentru a creşte fie cererea agregată, fie oferta agregată şi poartă denumirea de politică fiscală expansionistă. Atunci când este folosită în scopul diminuării cererii sau ofertei, politica apare ca restrictivă. O politică fiscală care este deliberat promovată prin acţiunea guvernului se numeşte politică fiscală discreţionară (de exemplu, modificări deliberate ale impozitelor şi taxelor pentru a atinge anumite obiective). Poate exista, aşadar, o politică fiscală expansionistă discreţionară, cât şi o politică fiscală restrictivă discreţionară.

Pot exista însă situaţii în care apar modificări ale instrumentelor de intervenţie, în afara unei acţiuni guvernamentale, de data aceasta existând o politică fiscală automată.

În teoria sa generală, Keynes a propus utilizarea complementară a măsurilor de politică bugetară şi fiscală în condiţiile intervenţionismului statal. Ca urmare, sunt influenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deci consumul şi investiţiile, prin aceasta afectându-se nemijlocit gradul de folosire a forţei de muncă. Spre ilustrare, prin creşterea sarcinii fiscale se restrânge cererea globală a populaţiei cu efecte deflaţioniste şi deci de reducere a gradului de folosire a forţei de muncă. Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii, constituind un mijloc de combatere a şomajului.

În concepţia lui Keynes, inflaţia şi şomajul pot fi evitate prin intervenţia nemijlocită a statului asupra cererii agregate care reprezintă totatilatea cheltuielilor pentru consum, cererea de investiţii la care se adaugă achiziţiile guvernului de bunuri şi servicii.

Modul în care statul foloseşte politica bugetară şi fiscală în sensul asigurării echilibrului economic necesită analiza influenţelor modificării cheltuielilor publice, a impozitelor şi taxelor asupra cererii globale.

În aprecierea rolului şi implicaţiilor politicii bugetare şi fiscale asupra sistemului economic trebuie făcută distincţie între aspectele teoretice şi acţiunea acestora în practică. Astfel, tot mai numeroşi sunt economiştii care recunosc faptul că nu există formule magice de urmat pentru factorii de decizie bugetari şi fiscali. Aşadar, nivelul cel mai deziderabil al impozitelor, cheltuielilor, excedentului sau

Macroeconomie       417  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

deficitului bugetar, dintr-o perspectivă macroeconomică, va depinde de necesitatea stimulării sau contractării economiei, precum şi de rolul jucat de politicile economice în aceste procese. În acest context, un rol deosebit îl joacă atât consecinţele interne ale măsurilor de politică bugetară şi fiscală, dar şi cele externe, precum şi relaţia dintre deficitul bugetar şi cel al balanţei de plăţi, relaţiile cu activităţile de import şi export, cu fluxurile de capital, care se constituie într-unul dintre cele mai controversate aspecte ale dezbaterii despre deficitul bugetar. Spre ilustrare: intrările de capital net sunt adăugate la economiile interne, ceea ce permite creşterea fondurilor necesare finanţării investiţiilor interne şi a deficitului bugetar. De asemenea, în privinţa relaţiei dintre deficitul bugetar şi deficitul balanţei de plăţi curente. Astfel, creşterea deficitului balanţei de plăţi, necesită creşterea valorii monedei naţionale care, la rândul său, va conduce la supra-aprecierea produselor naţionale pe piaţa externă, deci scumpirea exporturilor şi ieftinirea importurilor.

Sunt recunoscute efectele importante ale politicilor bugetare şi fiscale asupra economiei. Totuşi, analiza acestora, ca un instrument de realizare a obiectivelor ocupării, stabilităţii preţurilor şi creşterii economice, a fost îndeaproape asociată cu keynesiştii şi succesorii lor. Economiştii keynesişti au fost tentaţi să accentueze rolul politicilor bugetare şi fiscale.

Aşa cum recunoaşte reputatul economist american P.Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie, numai un entuziast ar putea crede că în politica fiscală s-a găsit piatra filosofală, răspunsul la tentativele de a asigura eliminarea ciclurilor activităţii economice. De altfel, gândirea economică a ultimelor decenii este dominată de confruntarea dintre keynesişti si monetarişti în problema rolului politicii bugetare, fiscale şi monetare.

Chiar dacă o bună perioadă de timp politica bugetară şi fiscală a constituit unul dintre instrumentele principale de combatere a inflaţiei şi şomajului, ea este supusă astăzi la numeroase critici, mai ales după criza din 1974, în urma căreia asistăm la stoparea creşterii, inflaţie galopantă, şomaj, dezechilibre externe. În aceste condiţii, utilizarea bugetului pentru relansarea economiei a fost obiectul a numeroase atacuri din partea a tot mai multor curente ale ştiinţei economice.

Creşterea cheltuielilor bugetare este considerată tot mai puţin eficace, iar cea a impozitelor tot mai mult contestată. Stagflaţia (coexistenţa inedită a inflaţiei cu şomajul) a zdruncinat certitudinile asupra efectului binefăcător al politicii bugetare. Persistenţa dificultăţilor economice, a pus în evidenţă, în concepţia unora, lipsa de efect a terapiilor keynesiene, precum şi necesitatea îndepărtării de relansarea bugetară. În mod firesc, se poate pune următoarea întrebare: de ce politica bugetară a fost eficace înainte de 1973 şi s-a dovedit inadecvată după această dată ? O primă cauză vizează faptul că multiplicatorul keynesian este compromis în economiile tot mai deschise relaţiilor externe. Deja necorespunzătoare pe planul eficacităţii, relansarea bugetară este, de asemenea, viu atacată pe tema ”prea mult stat”. În teorie, utilizarea politicii bugetare nu

Macroeconomie       418  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

conduce obligatoriu la creşterea rolului statului. În definitiv, se poate realiza, de asemenea, printr-o creştere a cheltuielilor, adică prin sporirea rolului statului, ca şi prin reducerea impozitelor, ceea ce înseamnă un reflux al rolului statului. În practică, majoritatea guvernelor au efectuat relansări prin intermediul cheltuielilor bugetare. În cele din urmă, utilizarea politicii bugetare conduce la creşterea continuă a cheltuielilor bugetare.

O altă lacună a politicii bugetare este dezvăluită de mecanismul relansării bugetare. Tentativa de relansare a economiei nu-şi poate realiza efectul de antrenare decât dacă suplimentul de venituri injectat în economie este efectiv cheltuit.

Controversele dintre keynesişti şi monetarişti s-au cantonat în jurul problemei referitoare la raporturile dintre bani-producţie-inflaţie, considerată una dintre cele mai fascinante şi actuale probleme ale macroeconomiei.

Diferenţele dintre recomandările propuse de cele două curente de gândire economică sunt consecinţa diferenţelor în ceea ce priveşte metoda de analiză. Într-o anumită măsură, influenţează şi existenţa unor deosebiri din punct de vedere al obiectivelor stabilite de politicile guvernamentale de exemplu, existenţa unor diferenţe din punct de vedere al opţiunii pentru diferite combinaţii între şomaj şi inflaţie. Astfel, guvernanţii pot folosi politicile fiscale şi monetare uneori pentru a reduce şomajul, alteori pentru a reduce rata inflaţiei. Politicile utilizate până la jumătatea anilor ’70 erau bazate pe concepţia keynesistă asupra efectelor politicii fiscale şi monetare, ulterior predominant devenind monetarismul.

Analizele keynesiste ale politicii guvernului sunt bazate pe concepţia că politica monetară este relativ neimportantă în comparaţie cu politica bugetară şi fiscală. Politica monetară este considerată mai puţin eficace, mai puţin sigură şi predictibilă decât politica fiscală. În replică, monetariştii susţin că modificări ale venitului naţional sunt produse numai atunci când oferta de bani se modifică. Diferenţa principală dintre cele două curente, keynesişti şi monetarişti, constă în aceea că primii susţin intervenţia guvernului, iar ceilalţi nu. Keynesiştii consideră că politica fiscală reprezintă un instrument superior de stabilizare. Însă, aceasta nu înseamnă că ei exclud posibilitatea folosirii politicii monetare sau a altor instrumente. În replică, monetariştii se pronunţă pentru modificarea cheltuielilor guvernului şi a taxelor şi impozitelor pentru a schimba cantitatea de bunuri şi servicii prevăzută de guvern.

Problema esenţială, însă, se referă la maniera în care autorităţile publice folosesc politica bugetară, fiscală şi monetară pentru a dirija nivelul cererii agregate şi a stabiliza economia în jurul nivelului ocupării depline. Practica a demonstrat că între politica fiscală şi cea monetară se află o strânsă interdependenţă, în sensul că nu este posibilă o politică monetară pură (adică, fără o modificare a cheltuielilor publice sau a ratelor impozitelor) pentru că orice politică bugetară afectează mărimea deficitului bugetar, ceea ce îi determină pe guvernanţi să opteze pentru

Macroeconomie       419  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

acea politică monetară care să asigure finanţarea deficitului bugetar. În practică deci, cele două categorii de politici sunt interrelate, existând mixul fiscal-monetar. Totuşi, politica monetară şi cea fiscală nu sunt interschimbabile. Ele afectează cererea agregată prin căi diferite şi au implicaţii diferite asupra structurii acesteia.

Conceptul de politică monetar-fiscală mixtă explică faptul că acelaşi nivel al producţiei poate fi atins utilizând diferite combinaţii ale celor două categorii de politici, formulându-se pentru aceasta montaje de tipuri de politică economică sau pachete de politici. Interacţiunea acestor categorii de politică economică trebuie să conducă la combinarea modelului pieţei monetare cu oferta agregată şi modelul cererii. Deci problema esenţială nu este aceea de a opta între politica monetară şi cea fiscală, ci de a le coordona în scopul creşterii eficienţei folosirii lor.

21.4 Politici fiscale şi echilibrare bugetară Până la Keynes, bugetul de stat trebuia să fie în echilibru, pârghiile fiscale având

un caracter neutru. Deficitul bugetar era considerat ca un fenomen negativ, deoarece făcea necesară emiterea de hârtie monedă, cu influenţe asupra funcţionării mecanismului economic. Analiza keynesiană a condus la integrarea finanţelor publice în activitatea economică generală. Bugetul de stat a devenit un instrument esenţial al politicii economice, o pârghie foarte utilă în asigurarea echilibrului economic. Conform doctrinei intervenţioniste se impune creşterea eficienţei măsurilor financiare, politica fiscală acţionând în direcţia înfăptuirii obiectivelor de politică economică. Frecvenţa şi amplificarea fenomenelor de criză, şomaj, inflaţia şi necesitatea relansării economice a condus la intensificarea folosirii instrumentelor fiscale şi monetare în scopul echilibrării economiei. Astfel, statul intervine crescând sau micşorând cererea de consum a populaţiei ori a investiţiilor. Prin măsuri de politică bugetară, sunt influenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deci consumul şi investiţiile, prin acestea modificând nemijlocit gradul de folosire a forţei de muncă. Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii de consum, constituind un mijloc de combatere a şomajului. Obiectivul esenţial al măsurilor de politică bugetară şi monetară îl constituie creşterea economică şi asigurarea ocupării resurselor de muncă, precum şi evitarea proceselor inflaţioniste şi deflaţioniste. Concepţiile privitoare la echilibrul bugetar au evoluat, între cele care promovează ideea obligativităţii acestuia şi cele care susţin folosirea deficitului ca instrument al echilibrului economic, aflându-se o mare varietate de puncte de vedere. Dezacordurile apărute în privinţa necesităţii, modalităţilor şi a oportunităţii echilibrului bugetar au condus la conturarea mai multor strategii bugetare alternative:

Macroeconomie       420  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

- bugetul echilibrat anual; - bugetul echilibrat ciclic; - bugetul folosirii integrale a resurselor.

Conform teoriei bugetului echilibrat anual, orice deficit trebuie compensat în cursul aceluiaşi an prin crearea unor excedente. Acestei orientări, promovată cu predilecţia în anii 1920-1930, i se reproşează faptul că politica fiscală ar contribui la accentuarea tendinţelor negative din economie. Astfel, în condiţiile unui deficit iniţial datorat taxelor reduse determinate de declinul venitului naţional, autoritatea publică, în scopul echilibrării bugetului, va trebui să reducă cheltuielile publice şi/sau să crească taxele, deci o politică de austeritate. Aceasta va avea ca efect accentuarea declinului venitului naţional şi al activităţii economice. Efectele sunt similare şi pentru situaţia de excedent bugetar, când statul va trebui să promoveze o politică fiscală expansionistă. Datorită limitelor sale această politică are astăzi forte puţini adepţi în lumea economiştilor. Bugetul echilibrat ciclic presupune compensarea deficitelor bugetare apărute în timpul unor depresiuni economice cu excedentele caracteristice avântului economic. În practică însă, utilizarea unui asemenea procedeu presupune rezolvarea a cel puţin trei probleme:

1. deoarece perioadele de creştere economică şi recesiune nu coincid ca durată, este posibil ca deficitele din timpul recesiunii să nu fie compensate de excedentele apărute în timpul avântului. Dacă intervalul de timp caracteristic depresiunii este mai lung decât cel al dezvoltării, guvernul va trebui să promoveze o politică contracţionistă la un moment dat în timpul depresiunii (reducând cheltuielile bugetare sau mărind taxele) sau politică mai puţin expansionistă în timpul dezvoltării, pentru a asigura echilibrarea generală. Se va acţiona în sens invers atunci când perioada de dezvoltare este mai lungă decât cea de depresiune. Ca urmare, în anumite perioade, politica fiscală va fi prociclică, în altele contraciclică sau neutră;

2. determinarea nivelului venitului la care poate fi considerat bugetul ca

fiind echilibrat; 3. asigurarea compatibilităţii dinte echilibrul caracteristic bugetului folosirii

integrale a resurselor cu cel al bugetului real, echilibrate ciclic. În principiu, echilibrul bugetar este definit de egalitatea dintre economiile şi taxele personale, pe de o parte, cu investiţiile nete la care se adaugă cheltuielile publice, pe de altă parte. Rezultă relaţia de egalitate:

E + T = I + G, de unde E = economii personale; T = taxe personale;

Macroeconomie       421  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

I = investiţii nete; G = cheltuieli guvernamentale.

În aceste condiţii, deficitul bugetar apare ca surplus al cheltuielilor guvernamentale faţă de taxele (impozitele) percepute şi excedentul bugetar ca un surplus al taxelor faţă de cheltuielile guvernamentale. Egalitatea anterioară devine:

(T – G) = (I – E). De aici rezultă că excedentul (deficitul) bugetar este complementar surplusului de investiţii (economii) faţă de economiile efective (investiţiile). Din raportarea cererii globale la oferta globală rezultă condiţia de echilibru a venitului naţional. Dacă cererea globală este inferioară ofertei, este posibilă o reducere a producţiei. În situaţia inversă, suma investiţiilor şi a cheltuielilor publice va depăşi suma economiilor şi a taxelor, iar producţia va creşte. Nivelul de echilibru al venitului va interveni atunci când se realizează egalitatea dintre cererea şi oferta globală. Autorităţile fiscale pot determina variaţii ale nivelului de activitate economică fie prin modificarea cheltuielilor publice, fie prin modificarea taxelor şi impozitelor. În caz de recesiune, politica fiscală poate stimula cererea globală. O creştere a cheltuielilor publice va determina o creştere a nivelului de echilibru al venitului naţional şi anume cu un multiplu din variaţie cheltuielilor. O parte din creşterea venitului naţional va reveni bugetului sub forma taxelor şi impozitelor, iar altă parte contribuie la creşterea venitului disponibil. Aceasta face posibilă creşterea cheltuielilor efectuate de către consumatori şi în final o nouă creştere a producţiei şi a venitului. Mai departe, din această creştere o parte revine bugetului sub formă de taxe şi impozite şi restul va determina majorarea venitului disponibil ş.a.m.d. În concluzie, multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea venitului şi a producţiei care decurge din creşterea cheltuielilor publice în condiţiile în care taxele şi impozitele rămân nemodificate. Are loc deci crearea sau creşterea deficitului bugetar. Matematic, se exprimă astfel: K = 1/1-c’ în care,

K = multiplicatorul cheltuielilor publice; c’ = înclinaţia marginală spre consum (exprimă cu cât se modifică

cheltuielile de consum la fiecare creştere a venitului disponibil). Dacă înclinaţia marginală spre consum scade, aceeaşi tendinţă o va înregistra şi multiplicatorul de cheltuieli şi invers. În concluzie, variaţia nivelului cheltuielilor guvernamentale va determina variaţii ale nivelului venitului şi folosirii resurselor. Mai mult, amplificarea variaţiei venitului determinată de modificarea cheltuielilor publice poate fi determinată cu

Macroeconomie       422  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

ajutorul multiplicatorului. În vederea stimulării cererii globale, statul poate interveni şi prin reducerea taxelor şi impozitelor. O asemenea măsură contribuie la creşterea venitului disponibil care, la rândul său, induce o creştere a cheltuielilor de consum. Pe această bază se realizează creşterea venitului şi a producţiei, din care o parte revine bugetului, restul adăugându-se venitului disponibil, determinând o nouă creştere a consumului, venitului şi producţiei. Se stabilesc astfel o serie de runde de cheltuieli cunoscute ca un proces de multiplicare. Multiplicatorul fiscal exprimă creşterea venitului şi a producţiei determinată de reducerea taxelor şi impozitelor în condiţiile menţinerii neschimbate a cheltuielilor publice. Variaţia nivelului producţiei va fi de sens opus celei a taxelor şi impozitelor, o creştere a prelevărilor către buget va antrena o scădere a nivelului veniturilor şi producţiei. Invers, scăderea prelevărilor conduce la creşterea venitului. Multiplicatorul fiscal este determinat astfel: -c’/(1-c’). Înclinaţia marginală de consum având valoare pozitivă şi inferioară lui unu, rezultă că valoare absolută a multiplicatorului fiscal este inferioară multiplicatorului bugetar. În consecinţă, pentru a combate depresiunea este mai eficace creşterea cheltuielilor publice decât scăderea taxelor şi impozitelor. Dacă o cheltuială publică suplimentară contribuie direct la creşterea cererii globale, reducerea taxelor şi impozitelor determină o creştere a venitului disponibil din care numai o parte este cheltuită, restul economisindu-se. Pentru a ilustra influenţa exercitată asupra nivelului producţiei printr-o modificare egală şi simultană a cheltuielilor publice şi taxelor şi impozitelor se determină multiplicatorul bugetului echilibrat. Astfel, o creştere egală şi simultană a cheltuielilor publice şi taxelor conduce la o creştere a venitului naţional deoarece tendinţa de majorare a venitului determinată de creşterea cheltuielilor publice este mai accentuată decât tendinţa de reducere a acestora imprimată de creşterea taxelor şi impozitelor. În mod corespunzător, reducerea concomitenă şi cu aceeaşi mărime a cheltuielilor publice şi a taxelor va determina scăderea nivelului venitului naţional. Ca relaţie, variaţia finală a venitului naţional se determină prin înmulţirea diferenţei dintre multiplicatorul de cheltuieli şi multiplicatorul de taxe cu variaţia echilibrată. Diferenţa dintre aceşti doi multiplicatori reprezintă multiplicatorul bugetului echilibrat. Dacă se are în vedere situaţia de concordanţă dintre cererea şi oferta globală, va fi determinat nivelul de echilibru al venitului naţional inferior celui care ar asigura folosirea integrală a resurselor. Politica fiscală trebuie folosită pentru a elimina decalajul dintre venitul naţional efectiv şi cel potenţial. Mărimea acestuia măsoară

Macroeconomie       423  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

variaţia cererii globale necesară pentru a se ajunge la nivelul ce caracterizează folosirea integrală a resurselor. Acest decalaj deflaţionist poate fi resorbit prin intermediul politicii bugetare, crescând cheltuielile publice sau micşorând impozitele şi taxele. În situaţia în care nivelul de echilibru al venitului naţional depăşeşte nivelul potenţial al acestuia (posibil de obţinut în condiţiile folosirii integrale a resurselor) există un decalaj inflaţionist. Acesta poate fi resorbit prin intermediul excedentului bugetar creat prin scăderea cheltuielilor publice sau prin creşterea impozitelor şi taxelor.

21.5 Eficacitatea politicilor bugetare şi fiscale Între prezentarea didactică a mecanismelor politicii bugetare şi aplicarea practică

a acesteia există o distanţă apreciabilă. Responsabilii politicii economice, având în vedere efectele complexe şi contradictorii ale folosirii instrumentelor bugetare, analizează măsura în care această politică este capabilă să realizeze nivelul dorit al venitului naţional, ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă (adică un şomaj cât mai scăzut) în condiţiile unei inflaţii reduse, fiind preocupaţi de cunoaşterea limitelor în care pot fi modificate impozitele sau cheltuielile guvernamentale pentru atingerea scopurilor propuse. Succesul politicii bugetare depinde de numeroşi factori, dintre care sunt enumeraţi:

a) Exactitatea prognozei. Cu cât sunt mai sigure prognozele asupra evoluţiei cererii agregate, cu atât guvernele sunt mai capabile să intervină rapid pentru a preveni în cât mai scurt timp posibil orice exces sau deficit al acesteia;

b) Efectul total al modificării în cheltuielile guvernamentale şi în impozite

asupra evoluţiei sectorului real al economiei. Sunt predictibile creşterile sau diminuările sectorului real induse de manipularea impozitelor şi cheltuielilor guvernamentale? Altfel spus, poate fi prevăzută mărimea multiplicatorului sau acceleratorului?

c) Timpul, sub forma a cel puţin cinci decalaje:

- timpul necesar pentru a recunoaşte că problemele cu care se confruntă economia sunt serioase şi impun necesitatea intervenţiei guvernului;

- timpul între momentul recunoaşterii acestei necesităţi şi momentul trecerii la acţiune, care nu poate fi realizată decât prin intermediul bugetului de stat. Ori întocmirea, eventual rectificarea bugetului presupun o serie întreagă de operaţiuni greoaie legate de aprobarea de către puterea legislativă, care înseamnă timp, uneori chiar săptămâni

Macroeconomie       424  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

sau luni; - timpul între adoptarea deciziei de a acţiona prin intermediul politicii

bugetare, pe de o parte, şi folosirea efectivă a instrumentelor sale, îndeosebi a nivelului ratei impozitelor, pe de altă parte. Astfel, dacă modificarea ratei impunerii în cazul impozitelor indirecte poate avea efect imediat după adoptarea acestei măsuri, nu se întâmplă la fel în cazul impozitelor pe profitul societăţilor comerciale sau pe venitul global al persoanelor fizice, deoarece acestea se plătesc la un anumit interval, de o lună, un trimestru sau chiar un an. Efectul apare abia în momentul plăţii;

- timpul între schimbările operate în nivelul cheltuielilor guvernamentale şi al impozitelor, pe de o parte, şi efectele obţinute sub forma modificărilor din mărimea venitului naţional, din nivelul preţurilor şi al şomajului, pe de altă parte. Acest decalaj este inevitabil deoarece modificările dorite sunt rezultatul mecanismelor multiplicatorului şi acceleratorului care presupun timp;

- decalajul de timp între momentul modificării impozitelor, şi, implicit, a venitului disponibil şi momentul schimbării dimensiunii consumului, adică a cererii agregate. Consumul poate să nu reacţioneze imediat la modificările survenite în impozitare.

În aceste ipostaze, timpul este un factor principal care reduce eficacitatea politicii bugetare, posibilitatea acesteia de a diminua amplitudinea fluctuaţiilor ciclului economic.

d) Măsura în care modificările induse în cererea agregată vor determina efectele dorite asupra nivelului producţiei naţionale, a ocupării braţelor de muncă, a inflaţiei şi asupra balanţei de plăţi;

e) Măsura în care politica fiscală poate avea efecte nedorite ca, de exemplu,

descurajarea investiţiilor şi a consumului provocată de rate înalte ale impozitelor. În acest sens, odată cu începutul anilor ’80, în teoria economică occidentală câştigă teren ideea necesităţii reducerii ratei impunerii pentru a descătuşa energiile liberei iniţiative, a mări astfel producţia, oferta şi, implicit, baza impozabilă, ceea ce va duce în final la creşterea veniturilor bugetare obţinute prin impozite. Expresia acestei concepţii este ”curba lui Laffer”, după numele unui reprezentant de marcă al teoriei ofertei, Arthur Laffer, fost consilier pe probleme economice al preşedintelui Ronald Reagan. Profesorul A.Laffer îşi bazează construcţia pe logica extrem de simplă că venitul obţinut din impozite creşte de la zero, pentru o rată a impunerii de 0%, până la un volum maxim aferent unei rate acceptabile a impunerii, pentru a scădea apoi până la zero dacă rata impunerii ar continua să crească până la 100%. La această rată, evident, întregul venit obţinut de agenţii economici ar fi preluat la bugetul statului, ar dispare sistemul incitativ al activităţii economice şi, odată cu acesta, însăşi materia impozabilă: 100% aplicat la zero are ca rezultat zero. ”Curba lui Laffer”, aşa cum se observă în figura11.4. exprimă deci relaţia dintre rata medie a impunerii (înscrisă pe abscisă)

Macroeconomie       425  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

şi venitul public rezultat din colectarea impozitului (înscris pe ordonată):

10 20

10

20

30

30

40

40

50

50 60 70 80 90 100 %

miliarde unit imonetare

Ven

itul p

ubli

c obin

ut d

in im

pozi

te

Rata medie a impunerii

Figura 21.4. “ Curba lui Laffer”

Concluzia desprinsă de aici oferă posibilitatea fascinantă de a obţine, prin reducerea ratei impozitării, un impozit mai mare în mărime absolută, ca rezultat atât al creşterii incitaţiei de a munci (care duce la creşterea veniturilor impozabile), cât şi al descreşterii fenomenelor evazioniste. Cu toate că a fost aplicată în practică de către administraţia Reagan, reducerea impozitelor a continuat să coexiste cu deficite bugetare în creştere. A fost infirmată teoria lui Laffer ? Un răspuns precis nu poate fi dat deoarece nu pot fi delimitate toate efectele. Comportamentul agenţilor economici nu este liniar; el diferă de la caz la caz. Unii ar putea fi obligaţi de rate mai ridicate ale impozitării să muncească mai mult, pentru a-şi menţine nivelul venitului net ameninţat de impozite mai mari. În acest caz, asupra lor nu ar acţiona efectele deprimante ale creşterii poverii fiscale.

f) Eficacitatea politicii bugetare depinde şi de tipul de politică promovată. Este mult mai uşor pentru gestionarii politicii bugetare să crească cheltuielile decât veniturile publice. În acelaşi timp, este mult mai uşor să reduci impozitele decât cheltuielile bugetare. De aceea, o politică bugetară de relansare a economiei este mai facil de pus în aplicare decât o politică de austeritate.

g) De asemenea, eficacitatea politicii bugetare este condiţionată şi de gradul

de realizare a coordonării sale cu politica monetară. Fără o dozare subtilă între o politică monetară restrictivă, pentru a stăpâni creşterea preţurilor, şi o politică bugetară de relansare, pentru a lupta contra şomajului, este dificilă obţinerea unor rezultate pozitive în fazele de încetinire a creşterii economice, de stagnare sau chiar de recesiune. Studiile econometrice efectuate în ţările OCDE evidenţiază

Macroeconomie       426  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

faptul că multiplicatorii bugetari sunt mai ridicaţi în cazurile în care politica bugetară este acompaniată de o politică monetară concordantă, ajungând la circa 2,5 în loc de 1,5, când este promovată fără această acompaniere. Efectul multiplicatorilor bugetari este obţinut după doi sau trei ani. În România, politicii bugetare cât şi celei monetare li se atribuie un rol deosebit în procesul tranziţiei la economia de piaţă. Componenta cheltuielilor bugetare a fost folosită îndeosebi pentru subvenţionarea agriculturii, a diferitelor regii autonome şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, pentru a le asigura supravieţuirea, pe considerente preponderent sociale şi politice şi mai puţin economice. Fără elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii coerente de restructurare şi eficientizare a activităţilor economice, cheltuielile bugetare sub formă de subvenţii au prelungit agonia multor întreprinderi falimentare, întârziind de fapt declanşarea adevăratei reforme economice şi amplificând deficitul bugetar şi corupţia.

Test de autoevaluare 21.2

1) Curba lui Laffer exprimă: a) relaţia dintre rata medie a impunerii şi venitul public rezultat din

colectarea impozitului; b) relaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului; c) relaţia dintre rata inflaţiei şi creşterea economică; d) nici o variantă nu este corectă.

2) Deficitele bugetare acţionează ca:

a) stimulente ale cererii agregate; b) elemente ce conduc la restrângerea cererii agregate; c) nici o variantă nu este corectă.

3) Politica bugetară are ca instrumente:

a) veniturile publice; b) cheltuielile publice; c) multiplicatorul investiţiilor; d) rata dobânzii; e) masa monetară.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + e); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b).

4)Multiplicatorul cheltuielilor publice: a) exprimă creşterea venitului şi a producţiei care

decurge din creşterea cheltuielilor publice în condiţiile în care taxele şi impozitele rămân

Macroeconomie       427  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

nemodificate;

b) se exprimă matematic astfel: '1

1

cK

;

c) are acelaşi sens de evoluţie ca şi înclinaţia marginală spre consum;

d) se exprimă matematic astfel: '1

'

c

c

.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + d); C (a + b + c); D (a + c + d).

5) Cheltuielile guvernamentale îmbracă următoarele forme:

a) achiziţiile guvernului reprezentând cheltuielile efectuate pentru procurarea unor bunuri şi servicii (echipament pentru armată, construcţia de şosele, edificii publice, salariile plătite funcţionarilor etc.);

b) cheltuielile agenţilor economici pentru procurarea de bunuri de capital;

c) plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul ”impozit negativ”), care vizează asigurarea unor venituri minime necesare diferitelor categorii ale populaţiei defavorizate (asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri);

d) cheltuieli pentru bunurile de consum ale menajelor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + c); C (a + b + c); D (a + c + d).

6) Obiectivul politicii bugetare îl constituie:

a) utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării dezvoltării economice în condiţii de stabilitate;

b) realizarea unui buget excedentar; c) realizarea unui buget echilibrat; d) nici o variantă nu este corectă.

7) Atunci când deficitul bugetar este provocat voit prin măsuri de politică economică, el se numeşte:

a) deficit conjunctural; b) „effect boule de neige”; c) deficit structural; d) mentalitate ricardiană sau echivalenţă ricardiană.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 431.

Macroeconomie       428  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 21. Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început. Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 21 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 21

Subiect teoretic: Bugetul de stat. Politica bugetară Test grilă: 1) Politica bugetară are ca instrumente:

a) veniturile publice; b) cheltuielile publice; c) multiplicatorul investiţiilor; d) rata dobânzii; e) masa monetară.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + c + d + e); B (a + e); C (a + b + e); D (a + b + c); E (a + b).

2) Multiplicatorul cheltuielilor publice: a) exprimă creşterea venitului şi a producţiei care decurge din

creşterea cheltuielilor publice în condiţiile în care taxele şi impozitele rămân nemodificate;

Macroeconomie       429  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

b) se exprimă matematic astfel: '1

1

cK

;

c) are acelaşi sens de evoluţie ca şi înclinaţia marginală spre consum;

d) se exprimă matematic astfel: '1

'

c

c

.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + d); C (a + b + c); D (a + c + d).

3) Cheltuielile guvernamentale îmbracă următoarele forme:

a) achiziţiile guvernului reprezentând cheltuielile efectuate pentru procurarea unor bunuri şi servicii (echipament pentru armată, construcţia de şosele, edificii publice, salariile plătite funcţionarilor etc.);

b) cheltuielile agenţilor economici pentru procurarea de bunuri de capital;

c) plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul ”impozit negativ”), care vizează asigurarea unor venituri minime necesare diferitelor categorii ale populaţiei defavorizate (asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri);

d) cheltuieli pentru bunurile de consum ale menajelor.

Alegeţi răspunsul corect: A (a + b + d); B (a + c); C (a + b + c); D (a + c + d).

4) Obiectivul politicii bugetare îl constituie:

a) utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării dezvoltării economice în condiţii de stabilitate;

b) realizarea unui buget excedentar; c) realizarea unui buget echilibrat; d) nici o variantă nu este corectă.

5) Atunci când deficitul bugetar este provocat voit prin măsuri de politică economică, el se numeşte:

a) deficit conjunctural; b) „effect boule de neige”; c) deficit structural; d) mentalitate ricardiană sau echivalenţă ricardiană.

Macroeconomie       430  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns test 21.1

1. E(c+d+e); 2. A(a+b+c); 3. b; 4. C(b+c+d); 5. a.

Răspuns test 21.2 6. a; 7. a; 8. E(a+b); 9. C(a+b+c); 10. B(a+c); 11. a; 12. c.

Bibliografie unitate de învăţare nr. 21

Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova, 1996 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici

macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami, Bucureşti,

1997 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 Dudian M., Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi

macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1995

Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei

“Gh. Zane”, Iaşi, 1997 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

Macroeconomie       431  

Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor publice

Macroeconomie       432  

Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999. Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-

Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004. Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000