macro

141
UNIVERSITATEA “NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI Facultatea de Ştiinţe Economice Lector univ.dr. Iliescu Elena Mihaela MACROECONOMIE -suport de curs pentru învãţãmântul la distanţã- Bucureşti 2014

Upload: walle-r23

Post on 05-Feb-2016

9 views

Category:

Documents


0 download

DESCRIPTION

ny

TRANSCRIPT

Page 1: MACRO

UNIVERSITATEA “NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Ştiinţe Economice

Lector univ.dr. Iliescu Elena Mihaela

MACROECONOMIE

-suport de curs pentru învãţãmântul la distanţã-

Bucureşti

2014

Page 2: MACRO

INTRODUCERE

Macroeconomia, ca ramurã fundamentalã a ştiintelor economice are drept obiectiv

transmiterea, explicarea şi interpretarea conceptelor şi variabilelor economice specifice (

rezultate macroeconomice, inflaţie, şomaj, cerere agregată, ofertă agregată, sectoare

institiţionale,etc. ), în scopul înţelegerii principiilor şi mecanismelor ce stau la baza activitãţii

economice, a proceselor, regulilor dar şi restricţiilor pe care se sprijină economia, în

ansamblul său.

În aceste condiţii, disciplina Macroeconomie, alături de Microeconomie, este studiatã în anul

I şi constitiuie baza necesarã pentru o mai facilã şi corectã aprofundare a domeniului

economic, prin disciplinele universitare de profil, prevãzute în anii de studii superiori.

Reprezintã aşadar, premisele unei culturi economice, indispensalã specialiştilor, şi nu numai.

Un argument care sã susţinã importanţa acestui domeniu îl reprezintã faptul cã activitatea

economicã reprezintã o permanenţã a existenţei noastre, ea asigurând condiţiile materiale

necesare manifestãrii celorlalte activitãţi umane.

Mai mult, numai o însuşire corectã şi riguroasã a cunoştinţelor teoretice va permite explicarea

şi interpretarea faptelor şi evenimentelor din realitatea economicã.

Prezentul curs de Macroeconomie se adreseazã în special studenţilor de la Învãţãmântul la

Distanţã din facultãţile cu profil economic şi este împãrţit în 10 unitãţi de învãţare, timpul

mediu necesar parcurgerii unei unitãţi fiind de aproximativ 3 ore.

Evaluarea nivelului de pregãtire al studentului la aceastã disciplinã va avea în vedere douã

aspecte :

- Evalurea parţialã, pe baza unui referat de maxim şase pagini, pe o temă

macroeconomică (exemple: Inflaţia, Şomajul, Structura masei monetare, Evoluţia şi

structua PIB ȋn România, etc.). Tema de control este precizată la sfârşitul unităţii de

ȋnvăţare 10. Lucrarile vor fi predate conform calendarului disciplinei .

- Evaluarea prin examen scris . Examenul scris conţine, de regulă, două subiecte

teoretice si două grile.

Astfel, în nota finalã, examenul scris va avea o pondere de 70%, în timp ce evaluarea parţialã

va avea o pondere de 30%.

Notarea se face de la 10 la 1, rezultatele fiind transmise cãtre studenţi prin platforma

eLearning.

Lect. univ. dr. Iliescu Elena Mihaela

Page 3: MACRO

C U P R I N S

Unitatea de învăţare 1. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU 2.1. Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale

2.2. Fluxul circular al venitului

2.3. Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut

Unitatea de învăţare 2. CEREREA AGREGATĂ ŞI OFERTA AGREGATĂ 2.1. Cererea şi oferta agregată; nivelul general al preţurilor

2.2. Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate

2.3. Echilibrul versus dezechilibrul macroeconomic

Unitatea de învăţare 3. VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE 3.1. Venitul şi formele lui la nivel macroeconomic

3.2. Consumul şi economiile

3.3. Investiţiile în economie

3.4. Principiul multiplicatorului

Unitatea de învăţare 4. PIAŢA MONETARĂ

4.1. Rolul băncilor şi instituţiilor financiare

4.2. Masa monetară şi structura acesteia

4.3. Cererea de monedă. Mobilurile preferinţei pentru lichiditate

4.4. Oferta de monedă şi echilibrul pieţei monetare

Unitatea de învăţare 5. INFLAŢIA

5.1. Natura şi cauzele inflaţiei

5.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale

5.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare

Unitatea de învăţare 6. PIAŢA MUNCII

6.1. Piaţa muncii; conţinut şi particularităţi

6.2. Cererea de muncă

6.3. Oferta de muncă

Unitatea de învăţare 7. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL 7.1. Ocuparea forţei de muncă

7.2. Şomajul: concept, forme, caracterizare

7.3. Formarea şi evoluţia şomajului. Relaţia şomaj-inflaţie;

curba Phillips

Unitatea de învăţare 8. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

8.1. Tipologia ciclurilor economice

8.2. Ciclul mediu (decenal) şi fazele sale

8.3. Cauzele evoluţiei ciclice. Politici anticiclice

Page 4: MACRO

Unitatea de învăţare 9. CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

9.1. Conţinutul şi delimitările creşterii economice

9.2. Factorii şi tipurile creşterii economice

9.3. Dezvoltarea durabilă şi dimensiunile ei

Unitatea de învăţare 10. ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI MEDIUL ECONOMIC

INTERNAŢIONAL

10.1.Racordare a economiei naţionale la circuitul economic mondial. Formele pieţei mondiale

10.2. Comerţul internaţional cu bunuri şi servicii

10.3. Piaţa internaţională a capitalurilor

10.4. Piaţa valutară şi cursul de schimb

10.5. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Tema de control

Bibliografie

Lista intrebarilor de baza pentru verificarea cunostintelor

Page 5: MACRO

Unitatea de învăţare 1. Circuitul economic de ansamblu

Cuprins 1.1. Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale

1.2. Fluxul circular al venitului

1.3. Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut

Cunoaşterea modului în care macroeconomia, prin procedeele specifice de agregare a

variabilelor economice, contribuie la înţelegerea problemelor privind economia unei

ţări;

Caracterizarea sectoarelor instituţionale din economia unei ţări şi evidenţierea locului

acestora în derularea fluxului circular al venitului;

Determinarea principalelor agregate macroeconomice de rezultate şi cunoaşterea

rolului acestuia în aprecierea performanţei economiei unei ţări.

Introducere

Analiza în această unitate de învăţare a modelului de bază al circuitului

economic de ansamblu ne va permite înţelegerea semnificaţiei unor concepte

fundamentale ale macroeconomiei, determinarea acelor agregate şi a relatiilor dintre

variabilele respective care se constituie ca o deschidere pentru unităţile următoare, dedicate

teoriilor şi politicilor macroeconomice.

1.1 Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale

Economia fiecărei ţări reprezintă un ansamblu complex, expresie a volumului uriaş de

operaţiuni ce se desfăşoară între agenţii economici, care produc, finanţează, distribuie şi

consumă bunuri economici. Toţi aceşti participanţi, numiţi unităţi rezidente, pot avea sau nu

naţionalitatea ţării respective şi pot să fie sau nu prezente pe teritoriul ţării în momentul în

care efectuează activitatea economică.

00:00

Page 6: MACRO

Unităţi rezidente sunt considerate toate acele entităţi care au un centru de interes pe

teritoriul economic al ţării respective. Prin centru de interes economic se indică faptul că se

desfăşoară operaţiuni economice (producţie, finanţare, distribuţie, consum etc.) pentru o

perioadă de cel puţin un an pe teritoriul economic al unei ţări. Prin teritoriu economic se

înţelege teritoriul geografic în interiorul căruia bunurile circulă libere, precum şi incintele

zonelor libere, antrepozite sub control vamal, spaţiul aerian naţional, apele teritoriale şi

platforma continentală asupra căreia ţara dispune de drepturi exclusive, enclavele teritoriale

(ambasade, consulate) etc.

Pentru cunoaşterea realităţii complexe care este economia unei ţări, teoria

macroeconomică, prin procedeele de agregare ce-i sunt specifice, încearcă să ofere o imagine

sistematică şi generalizatoare, pe cât posibil măsurabilă şi comparabilă, în timp şi spaţiu, a

activităţilor desfăşurate. Un pas important în acest demers ştiinţific îl reprezintă

sistematizarea şi agregarea agenţilor economici.

Agenţii economici agregaţi reprezintă

clase de agenţi economici elementari care

îndeplinesc funcţii similare.

Agregarea agenţilor elementari se referă la

o abordare tipologică bazată pe diferite criterii. În

prezent, pe plan mondial cea mai largă utilizare

cunoaşte tipologia care stă la baza Sistemului

Conturilor Naţionale, aplicat în ţările cu

economie de piaţă. În cadrul lui, agregarea

agenţilor elementari în agenţi economici agregaţi

se face după două criterii, fiecare răspunzând

unor cerinţe şi probleme specifice de analiză

macroeconomică şi anume: criteriul de ramură şi

criteriul instituţional.

Pentru caracterizarea fluxurilor ce intervin

în procesele de producţie şi de utilizare a

bunurilor şi serviciilor, agenţii economici sunt

grupaţi pe ramuri, respectiv tipuri de activităţi.

Ramurile agregă unităţile cu producţie omogenă,

care produc exclusiv un produs sau o grupă de

produse. Ansamblul activităţilor agenţilor

economici cuprinşi într-o ramură este descris prin

referinţă la un nomenclator de produse, caracterizate ele însele prin natura lor, stadiul de

elaborare şi tehnica de producţie utilizată etc.

Gruparea agenţilor economici după criteriul de ramură pune în evidenţă relaţiile de

ordin tehnico-economic în procesul de producţie, independent de contextul instituţional în

care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea. Acest criteriu stă la baza elaborării

balanţelor (tabelelor intrări-ieşiri) folosite în evidenţierea şi analiza fluxurilor interramuri şi

Timp necesar: 180 minute

După parcurgerea unităţii veţi fi în

măsură să răspundeţi la întrebările:

Care sunt categoriile de agenţi

economici ȋn funcţie de criteriul

instituţional?

Ce reprezintã fluxurile economice

şi care sunt formele sub care se

pot exprima?

Exlicaţi şi reprezentaţi grafic

fluxul circular al veniturilor.

Explicaţi indicatorii

macroeconomici de rezultate şi

relaţiile dintre aceştia.

Page 7: MACRO

intraramuri.

În vederea caracterizării fluxurilor reale (de bunuri şi factori de producţie) şi a

fluxurilor financiare, gruparea agenţilor economici se realizează pe sectoare instituţionale.

Se consideră că un agent economic (o unitate rezidentă) reprezintă o unitate instituţională

dacă dispune de autonomie de decizie în exercitarea funcţiei sale principale ( de a produce, de

a finanţa, a asigura, a consuma etc), acţionând într-un cadru care este propriu asupra utilizării

resurselor sale financiare.

Să ne reamintim...

Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari

care îndeplinesc funcţii similare.

Aceştia pot fi grupaţi pe ramuri ( tipuri de activităţi ) sau pe sectoare instituţionale.

Potrivit criteriului instituţional, în economia de piaţă întâlnim următoarele sectoare

instituţionale: întreprinderile nefinanciare, întreprinderile financiare, gospodăriile sau

menajele, administraţiile publice, administraţiile private şi străinătatea (exteriorul sau restul

lumii).

Întreprinderile nefinanciare, grupează unităţile instituţionale a căror funcţie

principală constă în producerea de bunuri economice cu caracter marfar, în scopul obţinerii de

profit.

Exemplu: Pe scurt, în această categorie sunt incluse toate firmele care

"lucrează" pentru piaţă, alcătuind sectorul productiv al economiei .

Veniturile acestor agenţi economici provin din vânzarea producţiei, constituind astfel sectorul

de afaceri (business) al oricărei economii de piaţă.

Întreprinderile financiare reprezintă toate unităţile instituţionale (private, publice şi

mixte) care îndeplinesc în principal, rolul de intermediar financiar între ceilalţi agenţi

economici; ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare, sau (în cazul

celor de asigurare) transformă riscurile individuale în riscuri colective.

Exemplu: Din această grupă de agenţi economici fac parte toate băncile,

inclusiv instituţia de emisiune monetară, societăţi de asigurări, bursa de

mărfuri, etc.

Resursele principale ale acestor unităţi sunt constituite din fondurile provenite din

angajamentele contractate (depuneri la vedere şi pe termen, bonuri de casă, obligaţiuni,

dobânzile primite, primele de asigurare etc).

Gospodăriile (menajele) reprezintă agentul economic agregat care exprimă generic

calitatea de consumator de bunuri şi servicii personale.

Page 8: MACRO

Exemplu: Acest sector cuprinde toate entităţile care, ca unităţi

instituţionale, realizează venituri şi organizează folosirea lor pentru a cumpăra

şi consuma bunurile de care au nevoie, pentru a face economii etc.: familii,

celibatari, diferite comunităţi consumatoare etc.

Veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titlurile de proprietate precum şi

din transferurile efectuate de celelalte sectoare.

Administraţiile publice (statul) formează acel agent economic agregat care exercită

funcţia de redistribuire a veniturilor şi a avuţiei şi pe cea de prestare a unor servicii

necomerciale în cazurile în care întreprinderile (sectorul afaceri) nu oferă astfel de servicii pe

piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente.

Exemplu: Din această categorie de agenţi economici fac parte

administraţiile centrale şi locale de stat, şi toate celelalte instituţii publice care

prestează servicii non-marfare pentru colectivităţi, cum sunt cele prestate în

sistemul învăţământului public, securităţii (protecţiei) sociale, în cadrul justiţiei, al

infrastructurilor publice rutiere, portuare etc.

Veniturile principale ale acestui sector provin din vărsămintele obligatorii efectuate de către

unităţile care aparţin celorlalte sectoare, primite direct sau indirect.

Administraţiile private grupează entităţile instituţionale rezidente care au ca funcţie

principală prestarea de servicii nemarfare pentru diferite categorii de persoane sau

colectivităţi.

Exemplu: Din această categorie de agenţi economici fac parte organizaţii

de cult, sindicate, partide politice, fundaţii, asociaţii culturale si sportive, etc.

Resursele lor financiare provin în special din contribuţiile voluntare, cotizaţii, veniturile pe

proprietate etc.

Străinătatea (exteriorul sau restul lumii) este agentul economic agregat ce

desemnează celelalte economii naţionale şi unităţile lor autonome (nerezidente), cu care

agenţii economici interni (rezidenţi) intră în tranzacţii economice. Exteriorul reprezintă un

sector instituţional specific, care nu este caracterizat printr-o funcţie anume. El grupează

unităţile nerezidente în măsura în care efectuează tranzacţii cu unităţile rezidente permiţând

evidenţierea fluxurilor economice care leagă economia naţională de restul lumii: tranzacţii

referitoare la creanţe asupra străinătăţii, la angajamentele ţării, operaţii de import-export etc.

Să ne reamintim...

Conform criteriului instituţional, în economia de piaţă există următoarele

Page 9: MACRO

sectoare instituţionale: întreprinderile nefinanciare, întreprinderile financiare, gospodăriile

(menajele), administraţiile publice, administraţiile private şi străinătatea (exteriorul sau

restul lumii).

1.2. Fluxul circular al venitului

Fluxul circular al venitului descrie tranzacţiile ce au loc pe pieţele produselor, ale

factorilor de producţie şi pe piaţa financiară între toate sectoarele instituţionale care participă

la producerea, distribuirea şi utilizarea produsului şi venitului naţional.

Exemplu: Aşa cum rezultă din schema acestui flux (Figura 1.1), venitul

apare la început sub forma preţurilor (salarii, rente, dobânzi) serviciilor

factorilor de producţie (munca, natura, capitalul) achiziţionate de firme.

Gospodăriile cheltuiesc aceste venituri pentru cumpărarea bunurilor de consum,

plăţi care reprezintă pentru firme încasări (venituri) pe care le vor folosi în achiziţionarea de

noi servicii ale factorilor de producţie.

Circuitul descris mai sus reflectă schema de bază a fluxului circular din economie, unde

agenţii economici aparţinând celor două sectoare de bază din economie (firmele şi

gospodăriile) alternează în rolurile de vânzători şi cumpărători pe pieţele produselor şi ale

factorilor de producţie. Circuitul interior (marcat cu linie continuă) reflectă fluxurile reale

din economie (de bunuri şi servicii ale factorilor de producţie) iar circuitul exterior, marcat cu

linii întrerupte, evidenţiază fluxurile monetare, de venituri şi cheltuieli. Dacă gospodăriile ar

cheltui integral veniturile obţinute pentru cumpărarea bunurilor de consum şi dacă firmele ar

folosi integral încasările pentru achiziţionarea serviciilor factorilor de producţie, fluxul

circular s-ar desfăşura, continuu, la acelaşi nivel, respectiv volumul producţiei, veniturilor şi

cheltuielilor ar rămâne neschimbat.

Figura 1.1 Schema generală a fluxului circular al venitului

Page 10: MACRO

Să ne reamintim...

Fluxul economic descrie tranzacţiile ce au loc pe pieţele produselor,

ale factorilor de producţie şi pe piaţa financiară între toate sectoarele

instituţionale care participă la producerea, distribuirea şi utilizarea produsului şi venitului

naţional. Fluxurile reale din economie reflectă tranzacţiile de bunuri şi servicii ale factorilor

de producţie din perspectivă materială, ȋn timp ce fluxurile monetare reflectă circuitul

veniturior şi cheltuielilor.

În realitate, în fluxul circular al veniturilor intervin si celelalte sectoare instituţionale.

De asemenea, o parte din venit este retrasă din circuit sub diferite forme, retrageri care, de

regulă, sunt însoţite de intrări (injecţii) în fluxul circular al venitului.

Există trei forme principale ale reţinerilor sau retragerilor din fluxul circular al

venitului şi anume: economiile (E) reprezintă veniturile pe care gospodăriile nu le cheltuiesc

pentru consum şi care, în mod normal, sunt depuse în bănci, societăţi de valori mobiliare,

fonduri de pensii etc; impozitele şi taxele (IT) care includ toate taxele şi impozitele plătite de

posesorii de venit administraţiei publice centrale şi locale; importurile (IM) cuprind

cheltuielile gospodăriilor pe bunuri de consum din import şi plăţile făcute de firme pentru

importul unor materii prime şi materiale. În IM intră şi achiziţionarea de acţiuni ale unor

firme străine precum şi depozitele bancare ale rezidenţilor în exterior. Deci retragerile totale

(R) sunt:

R = E + IT + IM

Intrările sau injecţiile în fluxul circular al venitului cuprind tot trei componente

principale şi anume: investiţiile (I) făcute de firme pentru creşterea stocului de capital

(sursele de finanţare a investiţilor sunt mijlocite de instituţiile financiar-bancare); cheltuielile

publice (CP) care includ achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii, precum şi

transferurile către alte sectoare (pensii, alocaţii, ajutoare etc); exporturile (EX), respectiv

veniturile realizate de firme din vânzarea de bunuri şi servicii în exterior. (EX includ şi

investiţiile străine precum şi dividendele încasate de gospodării din acţiunile deţinute la firme

străine. Deci injecţiile totale (J) sunt:

J = I + CP +EX

Retragerile şi injecţiile din şi în fluxul circular al venitului însoţesc şi se condiţionează

reciproc. Astfel, dacă cresc economiile realizate de gospodării, instituţiile financiar-bancare

vor dispune de surse sporite pentru finanţarea investiţiilor, după cum creşterea exporturilor

creează premise pentru creşterea importurilor. Cum se vede şi din schema fluxului circular al

venitului, relaţiile dintre economii şi investiţii, impozite şi cheltuieli guvernamentale,

importuri şi exporturi nu sunt directe, ci mijlocite de instituţiile financiar-bancare,

administraţiile publice şi exteriorul. Aceasta nu înseamnă că pentru o perioadă dată există o

egalitate între componentele retragerilor cu cele ale intrărilor, respectiv: E=I; IT=CP; IM=EX.

Echilibrul fluxului circular al venitului se realizează în dinamică, iar o politică

Page 11: MACRO

economică expansionistă implică, de regulă, un exces al injecţiilor faţă de retrageri.

Exemplu: O situaţie în care influxurile depăşesc retragerile (J>R)

poate fi rezultatul unui climat favorabil al afacerilor şi investiţiilor, al unei

politici de stimulare a exporturilor, a unor măsuri de creştere a cheltuielilor

publice sau de reducere a impozitelor şi taxelor etc.

Excesul injecţiilor peste retragerile din fluxul circular al venitului înseamnă implicit o

expansiune a cererii agregate care, la rândul său, poate determina o creştere economică reală

cu efectele favorabile cunoscute privind ocuparea forţei de muncă, creşterea veniturilor şi a

consumului populaţiei etc. Măsura în care expansiunea cererii agregate va avea ca rezultat

creşterea reală a producţiei şi a venitului sau, dimpotrivă, a preţurilor (inflaţiei) depinde însă

de forma şi dinamica curbei ofertei agregate, problemă ce va fi analizată în capitolul urmator.

Creşterea venitului ca efect al excesului de influxuri va fi însoţită, la rândul său de o

creştere a retragerilor care tind să reechilibreze fluxul circular al venitului. Astfel, venituri

mai mari realizate de gospodării înseamnă economii sporite, taxe şi impozite mai mari plătite

administraţilor publice, creşterea cererii pentru bunuri din import etc. Cu alte cuvinte, în timp

asistăm la o tendinţă permanentă de reechilibrare, la un nivel mai ridicat al venitului, a

fluxului său circular. Acesta este in esenţă procesul cresterii economice.

Să ne reamintim...

Reţinerile (retragerile) din fluxul circular al venitului cuprind economiile,

impozitele şi taxele şi importurile, iar intrările (injecţiile) cuprind investiţiile,

cheltuielile publice şi exporturile.

Creşterea economică se află în centrul strategiilor şi politicilor macroeconomice.

Aprecierea performanţelor dobândite în această direcţie necesită însă instrumente şi tehnici de

evaluare corectă a producţiei naţionale.

Există trei moduri de evaluare a producţiei naţionale care, în esenţă, privesc agregarea

celor trei fluxuri (de bunuri, de venituri şi de cheltuieli) din schema de bază a circuitului

economic. Prima modalitate de calcul constă în însumarea tuturor bunurilor produse în

economia naţională în perioada respectivă. Producţia de bunuri generează venituri pentru

participanţii şi furnizorii de servicii ale factorilor de producţie. Ca urmare, a doua modalitate

de evaluare a outputului naţional este de a aduna toate veniturile respective. În final,

producţia este destinată vânzărilor pe piaţă, a căror valoare este egală cu cea a cheltuielilor

pentru achiziţionarea bunurilor produse. Deci, a treia modalitate de calcul este agregarea

fluxului de cheltuieli.

În acest model simplificat al circuitului economic de ansamblu, unde nu există

retrageri şi influxuri agregarea celor trei fluxuri ne conduce în principiu la acelaşi rezultat

Ajungem astfel la una din identităţile macroeconomice de bază:

Producţia naţională ~ Venitul naţional ~ Cheltuielile naţionale

În realitate, după cum s-a văzut în circuitul economic de ansamblu au loc retrageri şi

Page 12: MACRO

injecţii, iar în derularea fluxurilor materiale şi financiare intervin toate sectoarele

instituţionale. În practică, calculul rezultatelor macroeconomice este prin natura sa o

problemă dificilă, care implică o serie de complicaţii şi subtilităţi. Pentru a ajunge la rezultate

corecte trebuie identificate numeroasele variabile economice şi corelaţiile între ele, astfel

încât construcţia agregatelor macroeconomice să evite atât omisiunile cât şi înregistrările

repetate.

1.3. Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut

În ţările cu economie de piaţă, măsurarea rezultatelor macro-economice se realizează cu

ajutorul indicatorilor sintetici din Sistemul Contabilităţii Naţionale.

Contabilitatea naţională reprezintă un ansamblu coerent de concepte şi tehnici care

permite obţinerea unei reprezentări siste-matice, măsurabile şi comparabile a activităţii

economice a unei ţări într-un interval de timp, de obicei un an.

Ca urmare a extremei complexităţi a economiei naţionale, metodologia Contabilităţii

naţionale a cunoscut un îndelungat proces de elaborare şi perfecţionare. La sistemul actual,

cunoscut sub denumirea de Sistemul Conturilor Naţionale (S.C.N.) s-a ajuns treptat, ca

rezultat al eforturilor şi contribuţiilor mai multor generaţii de economişti, unii dintre ei

laureaţi ai Premiului Nobel. Sistemul normalizat de Contabilitate naţională a fost dat

publicităţii în anul 1953, iar în urma mai multor etape de perfecţionare a fost adoptat oficial

de Comisia de Statistică a O.N.U. în anul 1969. În prezent, metodologia de calcul şi analiză a

producţiei naţionale folosită aproape în toate ţările lumii este cea a S.C.N.

Sarcina esenţială a actualului sistem al Contabilităţii naţionale constă în clasificarea

marii varietăţi de fluxuri din economie într-un număr restrâns de variabile macroeconomice şi

înscrierea acestora într-un tablou reprezentativ al circuitului economic de ansamblu. Forma

matricială a acestui tablou pune în evidenţă multiple corelaţii şi interdependenţe din economia

naţională. De aceea, S.C.N. nu este doar o metodologie de evidenţă şi calcul, ci şi un

instrument adaptat nevoilor de analiză, previziune şi politică macroeconomică, într-un orizont

de timp.

S.C.N. se caracterizează prin existenţa a trei componente de bază: agenţii economici,

operaţiunile şi conturile. Agenţii economici sunt grupaţi în categorii de agenţi agregaţi sau

sectoare instituţionale (vezi paragraful precedent). Operaţiunile cuprind toate actele

economice efectuate de agenţii economici şi sunt grupate în trei categorii: operaţiuni cu

bunuri şi servicii, operaţiuni de repartiţie şi operaţiuni financiare. Toate aceste operaţiuni sunt

înscrise în conturile analitice şi sintetice, în formă matricială; pe linii sunt înregistrate

operaţiunile din creditul contului, iar pe coloane cele din debit. De exemplu, contul de

producţie înregistrează în credit (pe linie) vânzările de mărfuri (pentru consum, investiţii şi

export), iar în debit (pe coloane) valoarea adăugată şi importurile.

Prin agregare, ansamblul economiei naţionale este reflectat într-o matrice generală cu

patru categorii de conturi naţional, care cu-prind date referitoare la cele mai importante

01:00

Page 13: MACRO

variabile macroeco-nomice şi la relatiile dintre aceste variabile .

Rezultatele activităţii economice sunt înregistrate în conturile naţionale la preţurile de bază

sau ale producătorilor şi/sau la preţurile pieţei (consumatorilor), care includ în plus impozitele

indirecte (TVA, accize etc). Diferenţa între preţurile pieţei şi impozitele indirecte poartă şi

denumirea de cost al factorilor de producţie şi reflectă sumele imputate factorilor de producţie

care au concurat la producerea bunurilor.

Sistemul Conturilor Naţionale oferă informaţii cu privire la următorii indicatori

macroeconomici de rezultate: Produsul intern brut (PIB), Produsul naţional brut (PNB),

Produsul intern net (PIN), Produsul naţional net (PNN) şi Venitul naţional (VN).

Potrivit metodologiei SCN, la baza determinării agregatelor macroeconomice menţionate

se ţine seama de o serie de reguli sau criterii, cum sunt:

- bunurile economice sunt incluse în calcul numai dacă sunt rezultatul activităţii perioadei

pentru care se determină indicatorii respectivi;

- rezultatele activităţii economice cuprind numai bunurile finale destinate consumului,

investiţiilor şi exportului;

- delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul pe care îşi desfăşoară activitatea agenţii

economici şi de naţionalitatea acestora. În acest sens, atributul "intern" sugerează că

indicatorii pe lângă care se foloseşte însumează rezultatele activităţii tuturor agenţilor care

activează într-o ţară, indiferent de apartenenţa lor naţional-statală. Dimpotrivă, atributul

"naţional" semnifică faptul că indicatorul respectiv reflectă rezultatele activităţii tuturor

agenţilor economici ce aparţin unei ţări, indiferent dacă aceasta se desfăşoară în limitele

teritoriului economic naţional sau în afara acestuia (în alte ţări).

Indicatorul de bază în evaluarea performanţelor economice ale unei ţări este produsul

brut, care reflectă valoarea de piaţă a producţiei finale.

Exemplu: Unele ţări folosesc PIB iar altele, de regulă cele cu

economie dezvoltată, PNB.În România se foloseşte PIB; Institutul Naţional

de Statistică publică anual serii de date cu privire la acest agregat

macroeconomic începând cu anul 1990.

PIB (Gross Domestic Product) exprimă valoarea totală a bunurilor finale produse de

agenţii economici rezidenţi pe teritoriul ţării, în decursul unui orizont de timp, de obicei un

an.

El este principalul agregat macroeconomic din S.C.N., şi se poate calcula prin trei

modalităţi: metoda de producţie, metoda veniturilor şi metoda cheltuielilor.

Metoda producţiei de calcul a PIB constă în determinarea volumului producţiei finale

produse în ţară în perioada respectivă. În economia modernă, practic fiecare produs până a

ajunge la consumator trece prin diferite stadii de producere şi distribuţie cu implicarea mai

multor agenţi economici în acest proces. Agregând vânzările efectuate de către toţi agenţii

Page 14: MACRO

rezidenţi în economie se ajunge la o mărime globală (produsul global) care,inevitabil, include

şi înregistrări repetate.

Sunt două căi de evaluare corectă a producţiei finale, care să evite înregistrările repetate.

Prima cale este să însumăm numai valoarea produselor finale (ajunse în ultimul stadiu al

circuitului economic). A doua cale este să însumăm numai valoarea pe care fiecare unitate

rezidentă o adaugă succesiv până la vânzarea produsului final. În ambele variante se ajunge la

acelaşi rezultat.

O altă problemă legată de calculul PIB prin metoda producţiei este cea a stocurilor. Se

ştie că producerea unor bunuri începe înaintea perioadei de referinţă iar alte bunuri sunt

terminate şi comercializate după expirarea perioadei respective. De aceea mărimea PIB se

corectează cu valoarea stocurilor de la începutul (+) şi sfârşitul (-) anului.

În conturile naţionale producţia ramurilor producătoare de bunuri şi servicii este

evidenţiat la preţurile de bază (ale producătorilor). De aceea, valoarea adăugată brută reflectă

produsul intern brut la costurile factorilor (PIBCF). Pentru a exprima produsul intern brut la

preţurile pieţei (PIBPP) trebuie adăugate impozitele indirecte (IIND ) şi scăzute subvenţiile de

exploatare (SEXP).

PIBPP = PIBCF + IIND - SEXP

Exemplu: Determinarea valorii adăugate brute

Pentru a exemplifica calculul PIB prin metoda productiei, vom

lua exemplul unei economii simplificate, ȋn care se produce un

singur bun final. Presupunem că bunul final este mobila produsă

şi vândută consumatorilor pe baza activităţii succesive a

următorilor agenţi economici:

Producător Intrări Ieşiri VAB (Ieşiri –

Intrări )

Tăietor de

lemne

Un stejar 50$ (tăierea şi

vânzarea

copacului)

50$

Proprietar de

gater

50$

(buşteni )

75$

(scânduri)

25$

Tâmplar 75$

(scânduri)

250$ (fabricare

mobilă)

175$

Retailer mobilă 250$

(mobilă)

400$ (vânzare

mobilă către

populaţie)

150$

PIB( ∑VAB) - - 400$

Consum

intermediar

375$ - -

Page 15: MACRO

Produs global

brut (PGB)

- 775$ -

Sursa: Heyne P., Boettke P., Prychitko D. - Modul de gândire

economic, , Editura Bizzkit, Bucureşti, 2011, pg.350

Se constată că în fiecare stadiu de producţie se ia în calcul ca parte a PIB doar valoarea

adăugată bunului în stadiul respectiv. Observăm astfel, că suma valorilor adăugate în fiecare

stadiu va fi egală cu valoarea finală a mobilei, de 400$. Valoarea adăugată brută sau PIB

reprezintă diferenţa între produsul global (PG) şi consumul intermediar (CI).

Deci, PIB=PG-CI.

Metoda venitului de calcul a PIB constă în însumarea veniturilor ce exprimă

remunerarea factorilor de producţie (salarii, rente, dobânzi, profituri etc) cu alocaţiile pentru

consumul de capital fix. Este reţinut faptul că PIB include numai veniturile provenite din

producţia de bunuri şi servicii (nu şi veniturile care rezultă din transferuri de plăţi, cum sunt

pensiile, alocaţiile, ajutoarele etc). Mărimea obţinută prin însumarea veniturilor care

remunerează factorii de producţie (VF) cu alocaţiile pentru consumul de capital fix sau

amortizarea (A) reprezintă PIBCF. Calculat prin metoda venitului acesta se mai numeşte şi

venitul intern brut. Pentru a ajunge la PIBPP trebuie adunate impozitele indirecte şi scăzute

subvenţiile de exploatare.

PIBPP = VF + A + IIND - SEXP

Metoda cheltuielilor folosită în măsurarea producţiei naţionale, presupune agregarea

cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc producţia finală. Deci PIB

însumează următoarele categorii de cheltuieli: pentru consumul final privat şi public (CF),

pentru formarea brută a capitalului fix (FBCF) şi variaţia stocurilor (VS), la care se adaugă

exportul net de bunuri (EN), calculat ca diferenţa între export (EX) şi import (IM).

PIBPP=CF + FBCF +VS +(EX - IM)

Prin metoda cheltuielilor, PIB este analizat din punctul de vedere al agenţilor economici

care cumpără bunurile finale (nu a celor care încasează veniturile rezultate din producerea

lor). Interesează aşadar cererea agregată pentru producţia internă brută, componentele acesteia

corespunzând, în principiu, cu cele ale calcului PIB pe categorii de utilizări. Mărimea acestuia

nu este însă egală cu cererea totală a rezidenţilor pentru bunuri finale, fapt pus în evidenţă de

soldul pozitiv sau negativ al exportului net.

PIB nominal şi PIB real; deflatorul. Dinamica PIB reflectă modificarea cantităţii de

bunuri finale produse în economie într-o anumită perioadă de timp, dar şi evoluţia preţurilor

acestor bunuri în perioada respectivă.De aceea, aprecierea corectă a performanţelor

economice ale unei ţări face necesară determinarea PIB atât în termeni nominali cât şi în

termeni reali.

Page 16: MACRO

PIB nominal măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale perioadei de

calcul.

PIB real reflectă modificarea producţiei fizice în economie prin exprimarea tuturor

bunurilor finale produse în diferite perioade de timp în preţurile unui an de referinţă, numite

preţuri constante sau comparabile.

Deflatorul PIB, reprezintă raportul dintre PIB nominal şi PIB real şi este o măsură a

inflaţiei în perioada care începe cu anul de bază (ale cărui preţuri se folosesc în exprimarea

PIB real) şi se încheie cu anul de calcul.

Întrucât se referă la toate bunurile finale produse în economie, deflatorul PIB reprezintă un

indice general de preţ fiind unitatea de măsură cea mai cuprinzătoare pentru reliefarea

modificărilor intervenite în nivelul general al preţurilor sau în puterea de cumpărare a

monedei naţionale. El se distinge astfel de alţi indici sintetici de preţ, cum este indicele

preţurilor de consum (IPC) care cuprinde modificările intervenite în media preţurilor

bunurilor achiziţionate de gospodăriile tipic urbane.

Există mai multe aspecte prin care deflatorul PIB se diferenţiază de IPC. În primul rând,

deflatorul este o măsură a evoluţiei preţurilor întregii mase de bunuri finale, în comparaţie cu

IPC care se referă la costul cumpărării unui coş fix de bunuri şi servicii considerate ca

reprezentative pentru achiziţiile consumatorilor urbani. În al doilea rând, deflatorul ia în

calcul preţurile bunurilor produse în ţară pe când IPC include şi preţuri ale unor bunuri de

import. În al treilea rând, deflatorul PIB se referă la evoluţia preţurilor în economie pe

perioade relativ mari (de cel puţin un an), IPC este calculat şi publicat lunar de către organele

de statistică; acest ultim aspect face din IPC un instrument indispensabil în analizele şi

măsurile curente de politică economică.

Să ne reamintim...

PIB este principalul agregat macroeconomic şi exprimă valoarea totală a

bunurilor finale produse de agenţii economici rezidenţi pe teritoriul ţării, în

decursul unui orizont de timp, de obicei un an.

PIB nominal măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale perioadei de

calcul, iar PIB real reflectă modificarea producţiei fizice în economie, prin exprimarea

tuturor bunurilor finale produse în diferite perioade de timp în preţurile unui an de referinţă.

Raportul dintre PIB nominal şi PIB real reprezintă deflatorul PIB.

PIB, ca de altfel toţi indicatorii macroeconomici, poate fi exprimat atât la preţurile pieţei cât

şi la costurile factorilor. Pentru a exprima produsul intern brut la preţurile pieţei (PIBPP) la

PIB la costurile factorilor trebuie adăugate impozitele indirecte şi scăzute subvenţiile de

exploatare.

Relaţiile dintre PIB şi PNB. O parte din producţia inclusă în PIB este rezultatul folosirii

unor factori de producţie aflaţi în proprietatea agenţilor economici străini. Veniturile generate

de aceste producţii revin în mod necesar proprietarilor factorilor respectivi. Totodată, o parte

Page 17: MACRO

din veniturile obţinute de agenţii naţionali provin din investiţii de capital sau furnizarea altor

servicii ale factorilor în exterior. PIB nu ia în calcul aceste fluxuri de venituri în şi din

exteriorul ţării; acest agregat macroeconomic se referă, după cum s-a arătat, la producţia şi

veniturile generate de aceasta în interiorul ţării, indiferent de naţionalitatea agenţilor

economici. Integrarea fluxurilor de venituri cu exteriorul se realizează de către Contabilitatea

naţională prin calculul PNB.

PNB (Gross National Product) reflectă valoarea de piaţă a producţiei de bunuri finale

realizate într-o anumită perioadă, prin utilizarea factorilor de producţie aflaţi în proprietatea

agenţilor economici naţionali (ai unei ţări).

Analizele bazate pe acest agregat macroeconomic pun accent pe fluxul de venituri, fapt

ce devine relevant mai ales atunci când încercăm să stabilim o relaţie între PIB şi venitul

naţional.

PNB poate fi mai mare decât PIB sau dimpotrivă, mai mic decât acesta, relaţia concretă

de mărime dintre cele două agregate macroeconomice depinzând de soldul contului de

venituri în relaţiile cu exteriorul (diferenţa între valoarea adăugată brută obţinută de agenţii

autohtoni în exterior şi cea realizată de străini în interior). Când soldul este pozitiv

(PNB>PIB) aceasta înseamnă că rezidenţii unei anumite ţări obţin venituri mai mari în afara

graniţelor decât obţin străinii în ţara respectivă.

Exemplu: Ţările dezvoltate economic (cum este Japonia) care deţin un

important sold activ în fluxurile internaţionale de capital PNB este mai mare

decât PIB. Situaţia se prezintă de regulă invers (PNB<PIB), în ţări mai puţin

dezvoltate economic, dar deschise la investiţii străine, cum este şi situaţia României. Sunt

însă şi ţări dintre cele mai dezvoltate economic, cum este cazul S.U.A. care, la sfârşitul anilor

'80 au înregistrat solduri negative în conturile de venituri cu exteriorul. Din cel mai mare

creditor net în perioada postbelică, S.U.A. realiza în 1988 un sold negativ de peste 500 de

miliarde de dolari în nivelul investiţiilor internaţionale nete (drepturile unei ţări asupra

restului lumii).

PIB (sau, după caz, PNB) în termeni reali constituie cea mai bună măsură a

performanţelor economice ale unei ţări. Aceasta nu înseamnă că datele referitoare la PIB

oferă informaţii perfecte cu privire la producţia naţională şi, implicit, la bunăstarea

rezidenţilor unei ţări. Există posibilitatea ca o parte importantă a activităţilor din economie,

din diferite motive, să fie omise din calculul PIB. Unul din aceste motive priveşte situaţia

activităţilor care nu generează tranzacţii de piaţă şi care devin mai greu sau imposibil de

comensurat: serviciile gratuite, munca voluntară şi mai ales activităţile destinate

autoconsumului. Al doilea motiv se referă la activităţile din cadrul aşa numitei economii

subterane care poate dobândi o extindere importantă.

Exemplu: Activităţile din cadrul economiei subterane apar în principal

deoarece oamenii încearcă să evite plata taxelor sau pierderea unor ajutoare

oferite de guvern - deţinerea unui al doilea serviciu nedeclarat, jocuri ilegale

de noroc, munca prestată de imigranţii ilegali, primirea ajutorului de şomaj şi

Page 18: MACRO

deţinerea concomitentă a uni serviciu, afaceri ilegale cu droguri, primirea de bacşişuri

nedeclarate, comercializarea unor legume produse în gospodării etc. (Rudiger Dornbusch,

Stanley Fischer, p. 46-47).

Producţia naţională de bunuri şi servicii provoacă deprecierea stocului de capital,

amortizarea acestuia fiind destinată menţinerii capacităţii productive a economiei. Dacă din

producţia finală brută (internă sau naţională) se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix

sau amortizarea acestuia rezultă indicatorii producţiei finale nete: produsul intern net (PIN

=PIB-A) sau produsul naţional net (PNN =PNB-A). Raportul de mărime între cei doi

indicatori este de aceeaşi natură cu raportul dintre PIB şi PNB. Astfel, PNN poate fi mai mare

sau mai mic decât PIN în funcţie de soldul (pozitiv sau negativ) veniturilor factorilor în

relaţiile cu străinătatea (PNN=PIN+SVFS ).

Produsul naţional net (PNN) reprezintă valoarea producţiei finale nete obţinute în

decurs de un an de către agenţii autohtoni pe teritoriul economic al ţării şi în afara acestuia.

Statisticile oficiale ca şi analizele macroeconomice de specialitate folosesc mărimile

brute ale producţiei naţionale şi nu pe cele nete, cu toate că cele din urmă par mai adecvate

pentru caracterizarea performanţelor economice ale unei ţări. Această situaţie este cauzată de

unele considerente de ordin metodologic şi practic, îndeosebi în privinţa evaluării corecte a

deprecierii capitalului fix, a cărui estimare poate avea la bază estimări pentru scopuri financiare

sau de impozitare.

PNN poate fi exprimat în preţurile curente ale pieţei (incluzând şi impozitele indirecte)

sau la preţurile producătorilor (la costurile factorilor). Evaluat în costurile factorilor PNN se

numeşte şi venit naţional (VN). Mărimea VN este pusă în evidenţă de următoarele relaţii,

dacă se porneşte de la PNB.

VN = PNBPP - IIND + SEXP - A = PNNCF

Venitul naţional exprimă mărimea agregată a venitului imputată factorilor de

producţie ce au participat la realizarea produc-ţiei naţionale într-o perioadă determinată de

timp. El reprezintă variabila ce stă la baza unor importante procese macroeconomice, cum

sunt consumul, economisirea, investiţiile etc..

Să ne reamintim...

PNB exprimă valoarea de piaţă a producţiei de bunuri finale realizate într-o

anumită perioadă, prin utilizarea factorilor de producţie aflaţi în proprietatea

agenţilor economici naţionali.

Dacă din producţia finală brută (internă sau naţională) se scad alocaţiile pentru consumul de

capital fix ( amortizarea) rezultă indicatorii producţiei finale nete: produsul intern net (PIN

=PIB-A) sau produsul naţional net (PNN =PNB-A).

03:00

Page 19: MACRO

PNN evaluat în costurile factorilor se numeşte şi venit naţional (VN).

Rezumat

Re zumat

Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici

elementari care îndeplinesc funcţii similare. În vederea

caracterizării fluxurilor reale (de bunuri şi factori de producţie) şi a

fluxurilor financiare, gruparea agenţilor economici se realizează pe sectoare

instituţionale. Se consideră că un agent economic (o unitate rezidentă)

reprezintă o unitate instituţională dacă dispune de autonomie de decizie în

exercitarea funcţiei sale principale ( de a produce, de a finanţa, a asigura, a

consuma etc), acţionând într-un cadru care este propriu asupra utilizării

resurselor sale financiare.

Potrivit criteriului instituţional, în economia de piaţă întâlnim următoarele

sectoare instituţionale: întreprinderile nefinanciare, întreprinderile financiare,

gospodăriile sau menajele, administraţiile publice, administraţiile private şi

străinătatea (exteriorul sau restul lumii).

Fluxul circular al venitului descrie tranzacţiile ce au loc pe pieţele produselor, ale

factorilor de producţie şi pe piaţa financiară între toate sectoarele instituţionale care

participă la producerea, distribuirea şi utilizarea produsului şi venitului naţional. .

Dacă gospodăriile ar cheltui integral veniturile obţinute pentru cumpărarea bunurilor

de consum şi dacă firmele ar folosi integral încasările pentru achiziţionarea serviciilor

factorilor de producţie, fluxul circular s-ar desfăşura, continuu, la acelaşi nivel,

respectiv volumul producţiei, veniturilor şi cheltuielilor ar rămâne neschimbat.

În realitate, în fluxul circular al veniturilor intervin si celelalte sectoare instituţionale.

De asemenea, o parte din venit este retrasă din circuit sub diferite forme, retrageri care, de

regulă, sunt însoţite de intrări (injecţii) în fluxul circular al venitului.

Indicatorul de bază în evaluarea performanţelor economice ale unei ţări este produsul

brut, care reflectă valoarea de piaţă a producţiei finale.Unele ţări folosesc PIB iar

Prezentati si analizati pe scurt sectoarele instituţionale din

economia unei ţări.

.................................................................................................................

.................................................................................................................

.................................................................................................................

...........................................................................................................

Page 20: MACRO

altele, de regulă cele cu economie dezvoltată, PNB.

PIB exprimă valoarea totală a bunurilor finale produse de agenţii economici rezidenţi pe

teritoriul ţării, în decursul unui orizont de timp, de obicei un an şi se poate calcula prin trei

modalităţi: metoda de producţie, metoda veniturilor şi metoda cheltuielilor.

Deflatorul PIB, reprezintă raportul dintre PIB nominal ( valoarea bunurilor finale

exprimată în preţurile curente ) şi PIB real ( valoarea bunurilor finale la preţurile unui an de

referinţă ) şi este o măsură a inflaţiei. Trebuie avută în vedere diferenţa faţă de indicele

preţurilor de consum (IPC) care cuprinde modificările intervenite în media preţurilor

bunurilor achiziţionate de gospodăriile tipic urbane.

PNB (Gross National Product) reflectă valoarea de piaţă a producţiei de bunuri finale

realizate într-o anumită perioadă, prin utilizarea factorilor de producţie aflaţi în

proprietatea agenţilor economici naţionali (ai unei ţări).

Timp necesar: 20 de minute

1) Explicaţi, eventual cu ajutorul unor date ipotetice, diferenţele dintre: PIB si PNB; PIB

nominal şi PIB real; PIN şi PNN.

2) Precizaţi căteva diferenţe între deflatorul PIB şi indicele preţurilor de consum (IPC).

3) De ce veniturile gospodăriilor provenite din transferuri (pensii, ajutoare etc) nu sunt

incluse calculul PIB dupa metoda veniturilor?

4) Daca dorim să cunoaştem performanţele economice ale unei ţări, trebuie să obţinem

informaţii despre evoluţia PIB nominal sau PIB real? Explicaţi şi argumentaţi

răspunsul.

Timp necesar: 15 minute

1. Unităţile economice sunt incluse ȋn categoria ȋntreprinderilor după criteriul:

a) diversităţii produselor oferite;

b) producţiei de bunuri economice cu scopul vânzării;

c) dimensiunii activităţii;

d) producţiei de bunuri economice materiale.

2. Bunurile economice oferite de către administraţii au caracter:

Page 21: MACRO

a) material;

b) marfar;

c) tangibil;

d) nemarfar.

3. Care dintre variantele de mai jos defineşte fluxurile economice:

a) reprezintă trecerea bunurilor economice de la un agent economic la altul;

b) reprezintă operaţiunile de vânzare de pe piaţă;

c) reprezintă operaţiunile de cumpărare de pe piaţă;

d) reprezintă legăturile, tranzacţiile care au loc ȋntre agenţii economici, atât prin

intermediul bunurilor economice, cât şi al banilor.

4. Care dintre următoarele relaţii este falsă:

a) PIN = PIB – A;

b) PNN= PNB – A;

c) PNB = PIB + producţia finală brută a agenţilor economici naţionali care ȋşi desfăşoară

activitatea ȋn exteriorul ţării;

d) VN = PNNPF

5. Veniturile realizate de către românii care lucrează ȋn străinătate sunt incluse ȋn:

a) PIB- ul României;

b) PNB-ul României;

c) PNB-ul ţărilor gazdă;

d) a şi c.

Răspunsuri corecte: 1. b; 2. d; 3. d; 4. c; 5. b.

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dornbusch, S. Fischer, R. Startz - Macroeconomie, Editura Economică,

Bucureşti, 2007

Page 22: MACRO

4. Frois G.A. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

5. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

1999

6. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura

Bizzkit, Bucureşti,2011

7. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti,

2011

8. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

9. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală.

Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008

Unitatea de învăţare 2. CEREREA AGREGATĂ ŞI OFERTA AGREGATĂ

Cuprins

2.1. Cererea şi oferta agregată; nivelul general al preţurilor

2.2. Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate

2.3. Echilibrul versus dezechilibrul macroeconomic

O introducere grafică în problematica cererii şi ofertei agregate şi stăpânirea modelelor de

analiză a stării şi evoluţiei economice bazate pe interacţiunea celor două forţe ale pieţei

naţionale;

Descifrarea şi înţelegerea ipotezelor referitoare la politicile macroeconomice

fundamentate, atât prin teoria cererii agregate cât şi a ofertei agregate ;

Cunoaşterea principalelor teorii şi modele cu privire la echilibrul versus dezechilibru

macroeconomic, în scopul înţelegerii interacţiunii între pieţe, a corelaţiilor complexe

dintre numeroase variabile macroeconomice.

Page 23: MACRO

Introducere

Prima parte a acestei unităţi de ȋnvăţare cuprinde analiza cererii agregate şi

ofertei agregate, concepte de bază cu care operează macroeconomia.Cele două

forţe ale pieţei vor fi abordate atât în postura de variabile dependente de nivelul general al

preţurilor (mişcarea de-a lungul curbelor CA şi OA) cât şi în cea de variabile independente,

ale căror condiţii şi evoluţie în timp (deplasarea curbei CA şi/sau a curbe OA) pot determina

nivelul produsului şi nivelul preţurilor în economie.

Partea a doua evidenţiază corelaţiile, interdependenţele dintre variabilele care intervin în

circuitul de ansamblu al economiei, fiind consacrată analizei principalelor teorii şi modele

ale echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic.

2.1. Cererea şi oferta agregate; nivelul general al preţurilor

Cererea agregată (CA), reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de cumpărători în

economia unei ţări, pentru achiziţionarea de bunuri

materiale şi servicii. În analiza macroeconomică, CA

se referă la volumul total al achiziţiilor de bunuri

finale, indiferent de destinaţia acestora: consum,

investiţii, export etc.

Structura cererii agregate cuprinde patru

componente de bază: cererea pentru consumul

personal (C), achiziţiile guvernamentale (G), cererea

pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din

exportul net (EN). Deci:

CA = C + G + I + EN

Cererea pentru consumul personal este

reprezentată de totalitatea cheltuielilor de consum ale

sectorului privat (gospodăriilor) pentru

achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri

durabile) şi servicii de consum. Reprezintă

componenta principală în structura CA, mărimea ei

fiind în funcţie de veniturile consumatorilor şi de

nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească

pentru bunurile respective.

Achiziţiile guvernamentale (ale administraţiilor

publice locale şi centrale) se referă la cheltuielile

pentru consumul public şi investiţiile publice. G nu

trebuie confundat cu cheltuielile guvernamentale

totale (ale bugetului de stat) care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare.

Cererea pentru investiţii reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii brute, definite

în sensul de adaos la stocul de capital fizic (formare brută de capital fix şi creşterea

Timp necesar: 150 minute

După parcurgerea unităţii veţi fi în

măsură să răspundeţi la întrebările:

Ce este cererea agregată şi ce

cuprinde?

Ce este oferta agregată şi care

sunt componentele acesteia?

Care sunt condiţiile şi efectele

modificării cererii şi ofertei

agregate?

Ce reprezintă echilibrul economic

general?

Ce reprezintă dezechilibrul

economic general şi care sunt

formele cele mai cunoscute sub

care se manifestă ?

00:00

Page 24: MACRO

stocurilor). Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare şi nici investiţiile în capital uman.

Exporturile nete reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN = EX-IM) şi

reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate.

Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează, de regulă, în sens

pozitiv (de exemplu, cererea pentru consum). În schimb, alte componente ale CA, cum sunt

investiţiile, se modifică mai rapid şi pot cunoaşte oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale

activităţii economice.

Oferta agregată (OA) reprezintă producţia internă brută adusă şi oferită pe piaţă de către

agenţii economici producători. OA cuprinde volumul total al producţiei interne de bunuri

finale furnizate de firmele rezidente în economia naţională şi include atât bunuri de consum

cât şi bunuri de capital.

Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor sectoarelor sau

ramurilor care susţin oferta internă, sau după alte criterii, în funcţie de scopurile analizei. În

general, structurile OA sunt ale producţiei naţionale.

Reflectând condiţiile producţiei, pe termen scurt OA este relativ constantă, adaptându-se

la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite; dacă firmele produc mai

multe bunuri decât sunt cerute, diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe

stoc) şi invers, firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât cererea pe

termen scurt, diferenţa venind din stocurile existente. În condiţiile unei evoluţii normale a

economiei, OA tinde să se extindă ca rezultat al creşterii forţei de muncă, a stocului de capital

şi mai ales a randamentului folosirii factorilor de producţie.

Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat de cel al

producţiei potenţiale, definite ca fiind nivelul corespunzător utilizării complete (full

employment) a factorilor de producţie din economie. De regulă, producţia potenţială este

considerată ca fiind acel volum al producţiei posibil de realizat în condiţiile în care ocuparea

factorilor de producţie corespunde ratei naturale a şomajului.

Să ne reamintim...

Cererea agregată exprimă totalitatea cheltuielilor efectuate de

cumpărători în economia unei ţări, pentru achiziţionarea de bunuri

materiale şi servicii şi cuprinde consumul personal , achiziţiile

guvernamentale , cererea pentru investiţii şi exportul net (EN).

Oferta agregată reprezintă producţia internă brută adusă şi oferită pe piaţă de către

agenţii economici producători şi include atât bunuri de consum cât şi bunuri de capital.

ll

Page 25: MACRO

Figura 2.1 Curbele cererii şi ofertei agregate

Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor

complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. Forţele pieţei

naţionale pot fi privite atât în postura de variabile dependente (la un moment dat) de nivelul

preţurilor, cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii (factori) şi evoluţie în timp

determină modificarea nivelului general al preţurilor şi implicit a inflaţiei în economie.

Graficul din figura 2.1. reprezintă modelul macroeconomic primar pentru studiul cererii

şi ofertei agregate, a interdependenţelor dintre ele şi cu alte variabile.

Curba cererii agregate descrie combinaţiile dintre nivelul general al preţurilor şi

mărimea cheltuielilor reale făcute de cumpărători pentru achiziţionarea bunurilor de care au

nevoie.

De exemplu, la nivelul PB al preţurilor, cumpărătorii pot achiziţiona un volum al

bunurilor la nivelul YB. Analiza curbei CA ne arată aşadar, modul în care nivelul cheltuielilor

reale (al cererii) se modifică odată cu modificarea nivelului general al preţurilor în situaţia în

care nivelul veniturilor nominale şi a altor condiţii ale cererii sunt date.

Curba CA arată, în ultimă instanţă, pentru orice nivel al preţurilor nivelul cererii globale

la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. O modificare a nivelului

general al preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care

are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie.

Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se modifică,

cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). La nivel macroeconomic, o creştere a

nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere a veniturilor reale totale şi astfel

cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de bunuri şi servicii. Există şi efecte de

substituire care explică reducerea CA ca urmare a creşterii preţurilor (curba descrescătoare a

CA), dar nu de natura celor cunoscute şi analizate pe pieţele produselor, când cumpărătorii

achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic al cărui nivel nu a

crescut. La nivel macroeconomic creşte nivelul general al preţurilor şi, deci, nu se mai pune

problema unor astfel de alternative în alegerile făcute de cumpărători.

Se produc, în schimb alte efecte de substituire care explică relaţia inversă între

modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. Primul şi cel mai evident se referă la substituirea

bunurilor din producţia internă cu cele din import. Astfel, preţuri mai mari la produsele

indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import (care nu fac parte din CA)

şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA. A doua împrejurare care explică

curba înclinată negativ a CA se referă la efectul soldurilor reale. Dacă preţurile cresc

Page 26: MACRO

semnificativ, valoarea reală a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte instituţii

financiare va scădea. Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor, cumpărătorii recurg şi la

reducerea cheltuielilor. Un alt motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc volumul total al

achiziţiilor de bunuri odată cu creşterea preţurilor se referă la efectul modificării ratei

dobânzii. Astfel, creşterea ratei dobânzii în condiţiile unui nivel mai ridicat al preţurilor va

determina reducerea achiziţiilor de bunuri de consum şi a investiţiilor pe seama creditului.

În concluzie, curba CA este descrescătoare, iar panta negativă a acesteia ne arată cum se

modifică nivelul cheltuielilor reale, ca răspuns la modificarea nivelului general al preţurilor.

Curba ofertei agregate reflectă combinaţiile dintre nivelul preţurilor şi volumul

producţiei interne oferite de producători la nivelul respectiv al preţurilor; de exemplu, la

nivelul PC al preţurilor, firmele vor oferi un nivel al producţiei YC (vezi fig. 2.1.). Panta

pozitivă este cea mai evidentă caracteristică a curbei OA şi reflectă faptul că un nivel mai

ridicat al producţiei este asociat cu un nivel mai ridicat al preţurilor, care să poată compensa

firmele pentru costurile marginale crescătoare ale sporurilor de producţie oferite pe piaţă.

În consecinţă, curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind de la ipoteza

că, pe măsură ce producţia creşte, costurile unitare vor avea tendinţa să crească, chiar şi în

condiţiile în care se presupune că preţurile factorilor de producţie rămân constante. La baza

înţelegerii tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea randamentelor

descrescătoare, cunoscută din teoria comportamentului producătorului.

Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului producţiei de

echilibru şi a preţurilor de echilibru. În graficul din figura 2.1., PE reprezintă nivelul

preţurilor de echilibru, iar YE pe cel al producţiei de echilibru. Echilibrul pe piaţa naţională

este acea situaţie în care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne

(OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. Un eventual surplus al cererii agregate va

determina creşterea nivelului preţurilor, ceea ce va stimula firmele să producă mai mult

determinând o mişcare în sus pe curba OA. În acelaşi timp, creşterea preţurilor va determina

scăderea cererii de bunuri, respectiv o mişcare înapoi pe curba CA.

Să ne reamintim...

Curba cererii agregate reflectă relaţia inversă dintre nivelul general al

preţurilor şi mărimea cheltuielilor reale făcute de cumpărători pentru

achiziţionarea bunurilor economice.

Curba ofertei agregate exprimă relaţia directă, pozitivă dintre nivelul preţurilor şi volumul

producţiei interne oferite de producători.

2.2. Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate

În analiza întreprinsă mai sus am considerat că nivelul general al preţurilor este dat, CA

şi OA fiind funcţie de această variabilă independentă. Altfel spus, nu am luat în considerare

01:00

Page 27: MACRO

posibilitatea creşterii inflaţioniste a preţurilor, una din problemele majore ale analiştilor în

macroeconomie. Pentru această analiză trebuie să considerăm că evoluţia preţurilor este un

rezultat al modificărilor în timp a CA şi OA.

Modificările intervenite în timp în cazul oricăreia din cele două forţe ale pieţei naţionale

determină schimbarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al producţiei. În evoluţia pieţei

spre un nou punct de echilibru, în funcţie de deplasarea curbelor CA şi/sau OA, de regulă se

modifică raportul dintre cele două forţe ale pieţei naţionale.

În general, modificarea raportului în favoarea CA duce la creşterea nivelului general al

preţurilor şi explică cum se produce inflaţia. Noul raport poate fi cauzat de o mişcare spre

dreapta pe curba CA sau spre stânga pe curba OA, ori din combinaţia ambelor forţe ale pieţei

naţionale. Când creşterea inflaţionistă a preţurilor rezultă din deplasarea la dreapta a curbei

CA există inflaţie prin cerere (demand-pull inflation), iar când rezultă din deplasarea spre

stânga a curbei OA există inflaţie prin costuri (cost-push inflation).

Creşterea cererii agregate este determinată de creşteri ale componentelor sale, respectiv

creşteri ale cheltuielilor de consum, sporirea investiţiilor firmelor, creşterea cererii externe

etc. Condiţiile sau factorii care determină nivelul şi dinamica acestor variabile

macroeconomice sunt implicit şi condiţii sau cauze ale modificării CA.

De regulă, în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile monetare şi cele

non-monetare ale CA. Astfel, monetariştii atribuie creşterea CA în principal sau în întregime

unei creşteri a cantităţii de bani în economie. Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de

o expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit, a gradului de

fiscalitate, în general, care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii.

Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere importantă a acesteia

firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. În

ce măsură se vor produce cele două tendinţe, aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA.

Procesul este ilustrat în graficele din fig. 2.2. Creşterea cererii agregate este însoţită de o

mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. Drept urmare, nivelul preţurilor

creşte de la P1 P2 al producţiei de la Y1 şi la Y0 În graficul din fig. 2.2.A. observăm că atunci

când curba OA este puţin înclinată aproape plată, deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage

după sine creşterea producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general

al preţurilor. În schimb, în fig. 2.2.B. observăm că dacă curba OA ia forma unei pante

abrupte, aproape verticală, o creştere a CA determină, în principal, creşterea nivelului general

al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului şi producţiei reale.

Page 28: MACRO

În principiu, curba OA tinde să devină verticală în măsura în care economia se apropie de

vârful unui ciclu economic iar nivelul producţiei reale de cel al producţiei potenţiale. Se

consideră că în aceste condiţii o politică expansionistă în privinţa cererii agregate nu este

indicată; măsurile de politică (monetară, bugetară, fiscală etc.) menite să ducă la creşterea

cheltuielilor globale în economie, respectiv a CA, se vor reflecta în creşterea inflaţionistă a

preţurilor, rămânând neutre faţă de variabilele reale din economie.

Să ne reamintim...

Creşterea cererii agregate este determinată de creşteri ale componentelor

sale, respectiv creşteri ale cheltuielilor de consum, sporirea investiţiilor

firmelor, creşterea cererii externe etc.

Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere importantă a acesteia

firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare.

Creşterea cererii agregate este însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia şi invers,

reducerea cererii agregate determină o deplasare spre stânga a acesteia.

Modificarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al producţiei este şi rezultatul evoluţiei

OA. Principalii factori sau condiţii ale ofertei agregate sunt preţurile factorilor de producţie

şi productivitatea acestora. O creştere a preţurilor factorilor de producţie sau o reducere a

productivităţii lor duce la o deplasare spre stânga a curbei OA. În schimb, o reducere a

preţurilor factorilor de producţie sau o creştere a productivităţii acestora au fiecare ca efect o

deplasare la dreapta a curbei OA.

Deplasarea curbei OA face ca nivelul preţurilor şi cel al producţiei să se modifice în

direcţii opuse. Astfel, după cum s-a arătat, creşterea preţurilor poate fi asociată şi cu mişcarea

spre stânga a curbei OA, atunci când costurile de producţie au tendinţa să crească (cost-push

inflation).

Figura 2.2. Efectele creşterii cererii agregate

Page 29: MACRO

Dacă firmele, datorită unor împrejurări, se confruntă cu o creştere a costurilor, vor

răspunde atât prin reducerea volumului producţiei cât şi prin creşterea preţurilor produselor

oferite pe piaţă. În graficul din fig. 2.3 deplasarea spre stânga a curbei ofertei agregate de la

OA1 la OA2 determină creşterea preţurilor de la P1 la P2 şi reducerea producţiei de la Y1 la Y2.

Măsura în care firmele cresc preţurile şi/sau scad producţia depinde şi de alura şi panta curbei

CA în funcţie de factorii care o determină. Astfel, dacă CA este inelastică şi are panta ridicată

preţurile vor creşte mai mult decât reducerea producţiei, şi invers.

Exemplu: Reducerea ofertei agregate şi efectele negative ale acesteia

(recesiune economică şi inflaţie) pot interveni sub impactul unor evenimente

(economice, sociale, politice etc.) care se manifestă sub forma unor şocuri

ale ofertei (restrângerea bruscă a acesteia), sau presiunii crescânde a costului ofertei agregate:

creşteri repetate ale salariilor, peste dinamica productivităţii muncii, impuse de sindicate;

creşteri accentuate ale preţurilor unor inputuri din import; poziţia dominantă a unor firme în

cadrul pieţei interne care pot obţine profituri ridicate prin restrângerea producţiei şi creşterea

preţurilor de vânzare etc. În aceste condiţii, de regulă, politica ofertei agregate (supply-side

policies) sau bazată pe teoria ofertei agregate (supply-side economics) susţin promovarea

acelor măsuri menite să "elibereze" piaţa de elemente de monopol şi să stimuleze competiţia

pe piaţa bunurilor şi a factorilor de producţie.

În condiţiile unei dinamici pozitive a economiei unei ţări, evoluţia normală este creşterea

ofertei agregate, respectiv mişcarea spre dreapta a curbei OA. După cum se observă în

graficul din fig. 2.4., pe măsură ce economia se apropie de nivelul producţiei potenţiale şi al

ocupării depline (cu cererea agregată la CA3 şi producţia la Y3) venitul şi producţia reală pot

creşte numai prin creşterea ofertei agregate (de la OA1 la OA2 şi producţia la Y4).

Efectele deosebit de favorabile pentru economie în ansamblu (creşterea producţiei reale

şi reducerea ratei inflaţiei) fac din creşterea ofertei agregate o prioritate a politicilor

macroeconomice promovate de orice ţară. De această dată instrumentele politicii economice,

Figura 2.3 Reducerea OA şi creşterea preţurilor

Fig 3.5

Fig 12.6

Page 30: MACRO

monetare şi fiscale focalizează pe creşterea ofertei pe pieţele factorilor de producţie şi mai

ales a productivităţii acestor factori.

Să ne reamintim...

Principalele condiţii ale ofertei agregate sunt preţurile factorilor de

producţie şi productivitatea acestora. Astfel, o creştere a preţurilor

factorilor de producţie sau o reducere a productivităţii lor duce la o

deplasare spre stânga a curbei OA (scăderea OA),ȋn timp ce, o reducere a preţurilor

factorilor de producţie sau o creştere a productivităţii acestora au ca efect o deplasare la

dreapta a curbei OA (creşterea OA).

În general, politica bazată pe oferta agregată asigură rezultate pozitive pe o perioadă mai

îndelungată de timp, în măsura în care se produc ameliorări cantitative şi calitative al

factorilor de producţie. Totodată, ea poate fi corelată cu măsuri de influenţare a cererii

agregate, în funcţie de obiectivele urmărite, privind echilibrul şi stabilitatea economiei. Pe

termen scurt, politica urmăreşte extinderea cererii agregate spre nivelul potenţial al

producţiei, iar pe termen lung să deplaseze curba CA astfel ca venitul şi producţia reală

curentă să urmeze creşterea potenţialului productiv al economiei.

2.3. Echilibru versus dezechilibru macroeconomic

Desfăşurarea normală a circuitului economic şi realizarea unor performanţe economice

optime implică dezvoltarea echilibrată a economiei în ansamblu.

Opusul stării de egalitate este desemnat prin conceptul de dezechilibru; de pildă , în

economie, excesul cererii pe piaţa unui produs.

Figura 2.4 Creşterea ofertei agregate

01:45 02:00

Page 31: MACRO

Echilibrul economic poate fi interpretat sub diferite forme, în funcţie de anumite criterii.

În funcţie de modul de manifestare în timp distingem echilibrul static şi echilibrul

dinamic. Echilibrul economic static se caracterizează prin absenţa schimbărilor şi este

considerat doar ca o ipoteză, neexistând practic în realitate. Economia, prin natura ei,

constituie un proces (nu o stare de repaus), o realitate aflată în continuă schimbare şi progres.

De aceea, echilibrul economic este un echilibru economic dinamic ce se manifestă prin

modificarea permanentă a raporturilor dintre forţele care se confruntă, concordanţa lor

realizându-se în timp, ca tendinţă dominantă.

Echilibrul economic dinamic poate fi privit, la rândul său, ca un echilibru pe termen scurt şi pe

termen lung. Echilibrul pe termen scurt se manifestă în condiţiile unor schimbări nesemnificative

sau a modificării unor restricţii posibil de ameliorat numai pe termen scurt. Echilibrul economic pe

termen lung admite posibilitatea schimbărilor în toate variabilele sistemului, progresul tuturor

factorilor de producţie ceea ce presupune depăşirea unor dezechilibre temporare prin atragerea unor

forţe de compensare existente în sistem sau în afara lui.

Din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor la care se referă), echilibrul

economic poate fi parţial şi general. Ca expresie a echilibrelor tuturor segmentelor pieţei

naţionale, echilibrul economic general se manifestă doar ca echilibru macroeconomic.

Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în

ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa monetară şi piaţa capitalului)

caracterizată prin concordanţa cererii şi ofertei, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind

anumite limite considerate normale, care să afecteze performanţa sistemului economic şi să

genereze tensiuni sociale grave.

În condiţiile economiei de piaţă echilibrul economic general este indisolubil legat de

interdependenţele complexe generate de comportamentele tuturor agenţilor economici în

calitatea lor de purtători ai cererii şi ai ofertei pe toate pieţele care formează sistemul.

Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează, aşadar, acea

situaţie generală a economiei unei ţări în care proporţiile şi corelaţiile dintre mărimile sau

variabilele macroeconomice permit desfăşurarea normală a fluxurilor reale şi monetare în

economie, o funcţionare performantă a sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici. În

raport de această stare a economiei, a pieţei naţionale în ansamblu sunt formulate şi

obiectivele politicii macroeconomice spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă

şi durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea nivelului general al preţurilor,

balanţe comerciale şi de plăţi externe echilibrate pe termen mediu şi lung.

Definind echilibrul macroeconomic drept "concordanţă relativă" a forţelor pieţei

naţionale, mai departe totul depinde de sensul concret atribuit sintagmei respective. Pornind

de aici se poate interpreta că o astfel de situaţie generală a economiei poate fi definită la fel de

bine prin starea de dezechilibru economic. Aceasta cu atât mai mult cu cât în planul vieţii

economice reale deseori vizibile şi predominante sunt preocupările de depăşire a variatelor

dezechilibre în vederea asigurării performanţei sistemului economic.

Să ne reamintim...

Page 32: MACRO

Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în ansamblul

său, caracterizată prin concordanţa cererii şi ofertei, decalajele dintre forţele pieţei

nedepăşind anumite limite considerate normale, care să afecteze performanţa sistemului

economic şi să genereze tensiuni sociale grave.

Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare a unei economii care este marcată

mai mult sau mai puţin prin dereglarea raportului dintre cererea şi oferta agregată, dereglare

pusă în evidenţă şi de decalajele altor agregate macroeconomice faţă de punctul lor de

echilibru.

Dinamismul vieţii economice conferă dezechilibrelor un caracter permanent, iar scara

acestora poate fi destul de largă, de la dezechilibre naturale (vezi rata naturală a şomajului) şi

acceptate ca normale până la cele anormale şi nedorite, care pot provoca tensiuni economice

şi sociale de mare anvergură.

Exemplu: Cele mai semnificative obiective şi măsuri ale politicilor

economice privesc gestionarea unor dezechilibre cum sunt: stagnarea sau

recesiunea, subocuparea sau şomajul, inflaţia, dezechilibre în balanţele

naţionale (bugetul de stat, balanţa comercială şi cea de plăţi externe) etc.

În funcţie de situaţia raportului dintre cererea agregată şi oferta agregată, formele de bază

ale dezechilibrului pieţei naţionale sunt presiunea şi absorbţia.

Presiunea caracterizează o piaţă cu exces de ofertă (excess supply), ceea ce înseamnă că

vânzătorii "stau la rând" şi "aleargă" după cumpărători. Ea este considerată, în principiu, un

dezechilibru normal şi corespunde unei economii dezvoltate şi diversificate, fiind o piaţă a

cumpărătorilor (buyers market).

Absorbţia este, în schimb, un dezechilibru mai mult sau mai puţin anormal ce

evidenţiază o piaţă cu exces de cerere (excess demand); este o piaţă a vânzătorilor (sellers

market), caracterizată printr-o penurie de bunuri, cumpărătorul fiind cel care "stă la rând" şi

"aleargă" după vânzători.

Să ne reamintim...

Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare a unei

economii care este marcat prin dereglarea raportului dintre

cererea şi oferta agregată. Presiunea caracterizează o piaţă cu

exces de ofertă.Ea este considerată, în principiu, un dezechilibru normal şi

corespunde unei economii dezvoltate şi diversificate, fiind o piaţă a cumpărătorilor .

Absorbţia evidenţiază o piaţă cu exces de cerere, o piaţă a vânzătorilor, caracterizată

printr-o penurie de bunuri.

Teoria clasică a echilibrului economic este aşadar o teorie a ofertei, pusă sintetic în

evidenţă de legea debuşeelor (sau legea lui Say). Potrivit legii debuşeelor ( legea lui Say) ,

Page 33: MACRO

cererea şi oferta se echilibrează automat, întrucât orice vânzare este în acelaşi timp

cumpărare, sau, altfel spus, "oferta îşi creează propria-i cerere".

Exemplu: În macroeconomia modernă sunt analizate, trei forme

fundamentale ale dezechilibrului: excesul de ofertă pe piaţa bunurilor

economice şi pe piaţa muncii; excesul de cerere de pe piaţa bunurilor şi

excesul de ofertă de pe piaţa muncii; excesul de cerere pe piaţa bunurilor, a monedei şi pe

piaţa muncii.

Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi a ofertei pe piaţa muncii caracterizează o stare a

economiei în care o parte a ofertei producătorilor nu este satisfăcută iar şomajul se accentuează.

Este o situaţie de tipul şomajului keynesian, când datorită limitelor cererii globale există

concomitent producţie fără desfacere şi forţă de muncă neocupată. Formarea excesului de ofertă

(sau starea de presiune) pe piaţa bunurilor poate fi generată de mai mulţi factori: inflaţia

crescătoare care reduce puterea de cumpărare a populaţiei, accentuarea incertitudinii pe piaţă,

formarea surplusului de capacităţi datorată unor erori de investiţii în perioadele anterioare etc. În

măsura în care influenţa acestor factori se diminuează şi cererea creşte, presiunea slăbeşte, astfel

că în perioada de trecere de la presiune la absorbţie ritmul de creştere se accentuează iar şomajul

se reduce.

Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii înseamnă

penurie de bunuri şi şomaj, cu toate că producătorii se confruntă cu o cerere excedentară.

Această situaţie a economiei, numită şi şomaj de tip clasic ("al salariilor ridicate") apare mai

ales atunci când volumul echipamentelor întreprinderilor şi/sau eficienţa utilizării lor nu

permit nici folosirea deplină a forţei de muncă nici satisfacerea cererii de bunuri. Soluţia care

presupune că firmele măreasc gradul de ocupare şi oferta de bunuri este fie reducerea

nivelului salariilor, fie creaşterea investiţiilor şi productivităţii pentru a provoca deplasarea

curbei produsului marginal spre dreapta. Cauzele directe ale acestei stări de dezechilibru pot

fi diferite: disproporţiile dintre ramurile de producţie, neconcordanţa între intenţiile de

investiţii şi condiţiile tehnice reale ale efectuării lor, forţa de muncă slab calificată sau

insuficient de mobilă pentru a răspunde modificărilor etc. De aceea, în condiţiile în care

economia se află în perioada de trecere de la absorbţie la presiune, conversiunea este însoţită

de o încetinire temporară a ritmului de creştere şi implicit de unele sacrificii în domeniul

consumului.

Din analiza celor două forme de bază ale dezechilibrului macroeconomic rezultă că

pieţele nu sunt niciodată golite şi simultan în echilibru. Excesul ofertei (presiunea) sau cel al

cererii (absorbţia) sunt, în ultimă instanţă, expresia ajustărilor pe care le fac de fiecare dată

firmele şi gospodăriile atunci când nu pot cumpăra sau vinde cantităţiile dorite de bunuri şi

servicii ale factorilor la nivelul existent al preţurilor. În acest cadru, presiunea sau absorbţia

sunt stări fireşti ale economiei, trecerea de la o stare la alta prin acţiunea conjugată a forţelor

pieţei asigurând dinamismul şi progresul economiei, ca efect al menţinerii la un nivel ridicat

al intenţiilor şi a aspiraţiilor purtătorilor cererii şi ai ofertei.

Page 34: MACRO

Excesul de cerere pe piaţa bunurilor, a monedei şi pe piaţa muncii evidenţiază

situaţia unei economii aflate în criză structurală profundă, în care dezechilibrele afectează

grav toate categoriile de pieţe: hiperinflaţie, şomaj cronic, penurie generalizată şi înrăutăţirea

condiţiilor de viaţă

Rezumat

Cererea agregată (CA), reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de

cumpărători în economia unei ţări, pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi

servicii. Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea pentru

consumul personal (C), achiziţiile guvernamentale (G), cererea pentru investiţii (I) şi cererea

externă formată din exportul net (EN).

Oferta agregată (OA) reprezintă producţia internă brută adusă şi oferită pe piaţă de către

agenţii economici producători. OA cuprinde volumul total al producţiei interne de bunuri

finale furnizate de firmele rezidente în economia naţională şi include atât bunuri de consum

cât şi bunuri de capital.

Curba cererii agregate descrie combinaţiile dintre nivelul general al preţurilor şi mărimea

cheltuielilor reale făcute de cumpărători pentru achiziţionarea bunurilor de care au nevoie.

Curba ofertei agregate reflectă combinaţiile dintre nivelul preţurilor şi volumul producţiei

interne oferite de producători la nivelul respectiv al preţurilor.

Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului producţiei de

echilibru şi a preţurilor de echilibru.

Modificările intervenite în timp în cazul oricăreia din cele două forţe ale pieţei naţionale

determină schimbarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al producţiei. Creşterea cererii

agregate este determinată de creşteri ale componentelor sale, respectiv creşteri ale cheltuielilor

de consum, sporirea investiţiilor firmelor, creşterea cererii externe etc. Principalii factori sau

condiţii ale ofertei agregate sunt preţurile factorilor de producţie şi productivitatea acestora.

În general, modificarea raportului în favoarea CA duce la creşterea nivelului general al

preţurilor şi explică cum se produce inflaţia.

Reducerea ofertei agregate şi efectele negative ale acesteia (recesiune economică şi

inflaţie) pot interveni sub impactul unor evenimente (economice, sociale, politice etc.) care se

Cumpărătorul este avantajat când în economie

domneşte starea de presiune, sau cea de absorţie pe

piaţa bunurilor? Analizaţi prin comparaţie avantajele

şi dezavantajele celor două stări ale economiei

pentru participanţii la raporturile de schimb pe piaţa

bunurilor economice.

................................................................................................

................................................................................................

................................................................................................

................................................................................................

................................................................ 02:30

02:20

Page 35: MACRO

manifestă sub forma unor şocuri ale ofertei (restrângerea bruscă a acesteia), sau presiunii

crescânde a costului ofertei agregate: creşteri repetate ale salariilor, peste dinamica

productivităţii muncii, impuse de sindicate; creşteri accentuate ale preţurilor unor inputuri din

import; poziţia dominantă a unor firme în cadrul pieţei interne care pot obţine profituri

ridicate prin restrângerea producţiei şi creşterea preţurilor de vânzare etc.

Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în ansamblul

său, caracterizată prin concordanţa cererii şi ofertei, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind

anumite limite considerate normale, care să afecteze performanţa sistemului economic şi să

genereze tensiuni sociale grave.

Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare a unei economii care este marcat

prin dereglarea raportului dintre cererea şi oferta agregată. Presiunea caracterizează o piaţă cu

exces de ofertă.Ea este considerată, în principiu, un dezechilibru normal şi corespunde unei

economii dezvoltate şi diversificate, fiind o piaţă a cumpărătorilor .

Absorbţia evidenţiază o piaţă cu exces de cerere, o piaţă a vânzătorilor, caracterizată printr-o

penurie de bunuri.

Timp necesar: 20 de minute

1. Ce se înţelege prin cererea agregată (CA) şi care sunt componentele ei?

2. Ce este oferta agregată (OA) şi care sunt condiţiile (factorii) modificării ei?

3. De ce este important să facem distincţie între curba OA pe termen scurt şi cea pe

termen lung?

4. Cum se va modifica oferta agregată (şi se va deplasa curba CA) dacă guvernul

decide să crească volumul achiziţiilor sale de bunuri? Dar dacă acesta procedează la o

creştere a gradului de impozitare? Reprezentaţi grafic cele două situaţii.

5. În cazul unor progrese tehnologice şi de productivitate semnificative în economia

unei ţări, pe termen lung cum se va modifica curba OA?

6. Ce se înţelege prin echilibrul şi dezechilibrul economic general şi care este

semnificaţia acestor concepte în analiza macroeconomică.

02:30

Page 36: MACRO

Timp necesar: 15 minute

1. Componenta cu ponderea cea mai mare ȋn structura cererii agregate o reprezintă:

a) investiţiile;

b) exporturile;

c) importurile;

d) consumul.

2. Curba cererii agregate arată că dacă indicele preţurilor creşte, cantitatea de:

a) PIB real cerut scade;

b) PIB real cerut creşte;

c) PIB nominal cerut creşte;

d) PIB nominal cerut scade.

e)

3. Care dintre următorele afirmaţii este adevărată :

a) oferta globală pe termen lung se modifică;

b) politica monetară şi politica fiscală influenţează cererea agregată;

c) ȋn perioadele de criză economică nu se pot obţine creşteri salariale;

d) a şi b.

4. Ȋn cazul absorbţiei, pe piaţa bunurilor şi serviciilor:

a) selecţia o face vânzătorul;

b) vânzătorul ȋl informează pe cumpărător

c) producătorul se adaptează exigenţelor cumpărătorilor ;

d) resursele sunt utilizate ȋn mod eficient.

5. Starea de presiune pe piaţa bunurilor economice se caracterizează prin:

a) Calitatea crscută a noilor produse;

b) resursele sunt utilizate ȋn mod eficient;

c) selecţia o face vânzătorul;

d) selecţia o face cumpărătorul

Răspunsuri corecte: 1. d; 2. a; 3.d; 4. a; 5. d.

Page 37: MACRO

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dornbusch, S. Fischer, R. Startz - Macroeconomie, Editura Economică,

Bucureşti, 2007

4. Frois G.A. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

5. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

1999

6. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura

Bizzkit, Bucureşti,2011

7. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti,

2011

8. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

9. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală.

Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008

Unitatea de învăţare 3: VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

Cuprins

3.1. Venitul şi formele lui la nivel macroeconomic

3.2. Consumul şi economiile

Page 38: MACRO

3.3. Investiţiile în economie

3.4. Principiul multiplicatorului

Cunoaşterea şi interpretarea corectă a variabilelor care privesc alocarea şi cheltuirea venitului naţional

şi a relaţiilor între aceste variabile;

Stăpânirea conceptelor şi a modelelor de analiză a consumului şi economisirii, a

factorilor care determină procesele respective şi a corelaţiilor pe care le antrenează în

timp;

Cunoaşterea particularităţiilor investiţiilor, a factorilor care determină

comportamentul acestei variabile macroeconomice şi deprinderea studenţiilor cu

metodologia indicatorilor pe care se bazează decizia de a investi a întreprinzătorilor;

Determinarea grafică şi analitică a multiplicatorului în scopul înţelegerii procesului de

multiplicare a venitului, ca efect al modificării cheltuielilor agregate.

Introducere

Prima parte a acestei unităţi de ȋnvăţare prezintă formele venitului la nivel

macroeconomic şi relaţiile dintre acestea. Având ȋn vedere că, aşa cum s-a

putut observa ȋncă din prima unitate de ȋnvăţare, fluxul circular al venitului se

realizează pornind de la procesele de consum, economisire şi investiţii, vor fi

apoi, analizate şi corelate , variabilele ce rezultă din alocarea venitului naţional,

punându-se accent pe consum şi investiţii ( factorii de influenţă şi implicaţiile acestor

asupra evoluţiei macroeconomice ).

3.1. Venitul şi formele lui la nivel macroeconomic

Venitul naţional(VN) reprezintă suma veniturilor factorilor de producţie participanţi la

realizarea producţiei naţionale de bunuri în interiorul ţării şi în afară, sub formă de salarii,

rente, dobânzi nete, profituri etc. El exprimă astfel mărimea agregată a veniturilor obţinute de

participanţii naţionali la activităţiile economice de toate felurile şi cuprinde atât veniturile din

activităţi cât şi a celor din patrimoniu (din titluri de proprietăţi). Această mărime agregată,

numită generic venit naţional, trebuie înţeleasă atât ca flux real (de bunuri şi servicii) cât şi ca

flux monetar (de venituri sau cheltuieli) atunci când analizăm procese macroeconomice

00:00

Page 39: MACRO

fundamentale, cum sunt consumul,

economisirea, investiţiile etc.

Mărimea venitului naţional poate fi pusă în

evidenţă de următoarele relaţii:

-dacă facem trecerea de la calculul după

concepţia „intern” la calculul după concepţia

„naţional” venitul naţional este egal cu produsul

intern brut la preţurile pieţei (PIBpp), minus

deprecierea sau amortizarea capitalului fix (A),

plus soldul veniturilor factorilor de producţie în

raport cu străinătatea (SVFS) minus impozitele

indirecte (I ind) plus subvenţiile de exploatare

sau pe produs (Sexp)

VN=PIBpp-A+SVFS-Iind+Sexp, sau

VN=PIBCF+SVFS-A, sau

VN=PINCF+SVFS

-dacă pornim de la produsul naţional brut la

preţurile pieţei (PNBpp), venitul naţional este

egal cu mărimea acestuia din care se scad

impozitele indirecte şi amortizarea capitalului

fix şi se adaugă subvenţiile.

VN=PNBpp-A-IIND+SEXP, sau

VN=PNNpp-IIND-SEXP

de unde venitul naţional este identic cu produsul

naţional net la costul factorilor:

VN≡PNNCF

Dacă facem abstracţie de exterior sau restul

lumii şi de sectorul administraţiilor publice,

veniturile realizate de gospodării (de sectorul

privat) sunt destinate consumului(C) şi

economiilor (E). Altfel din punctul de vedere al

alocării VN=C+E. Din punctul de vedere al

cheltuielilor venitul naţional este egal cu

cheltuielile de consum şi cele pentru investiţii

(VN=C+I). Rezultă astfel identitatea de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului

C + E ≡ VN ≡ C + I

Scăzând consumul din ambele părţi ale acestei identităţi obţinem cunscuta relaţie

Keynesiană între economii şi investiţii

I ≡ VN –C ≡ E

Această relaţie arată că într-o economie simplă (fără relaţii cu exteriorul şi fără sectorul

Timp necesar: 180 minute

După parcurgerea unităţii veţi fi în

măsură să răspundeţi la întrebările:

Care sunt formele venitului la

nivel macroeconomic?

Ce reprezintă consumul şi care

sunt factorii care ȋl

influenţează?

Ce reprezintă consumul indus?

Dar consumul autonom?

Ce reprezintă economiile şi

care sunt factorii care le

influenţează?

Formulaţi legea psihologică

fundamentală a lui Keynes.

Explicaţi şi reprezentaţi grafic

funcţia consumului şi funcţia de

economisire.Linia de 45˚.

Ce reprezintă investiţiile in sens

restrâns şi cum pot fi

clasificate?

Explicaţi criteriile care stau la

baza aprecierii oportuniăţii

financiare a deciziei de a

investi.

Cum se calculează

mmultiplicatorul investiţiilor?

Page 40: MACRO

administraţiilor publice) investiţiile sunt egale cu economiile (I = E)

Să ne reamintim...

Venitul naţional reprezintă suma veniturilor factorilor de producţie

participanţi la realizarea producţiei naţionale de bunuri în interiorul

ţării şi în afară ( salarii, rente, dobânzi nete, profituri etc.).Pe scurt,

VN≡PNNCF

Identitatea de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului (C + E ≡ VN ≡ C + I) arată că

într-o economie simplificată, fără relaţii cu exteriorul şi fără sectorul administraţiilor

publice,

investiţiile sunt egale cu economiile (I = E).

În fluxul circular al venitului intervin şi celelalte sectoare instituţionale ale economiei.

Asfel, o parte a veniturilor realizate de gospodării este destinată plăţii impozitelor şi taxelor

(IT), iar acestea (gospodăriile), la rândul lor, primesc venituri care provin din transferuri (TR)

de la celelalte sectoare (pensii, alocaţii, ajutoare, burse etc). Prin aceste operaţii obţinem

venitul disponibil (VD) indicator ce exprimă posibilităţiile populaţiei pentru consum şi

economisire:

VD = VN + TR - IT

În consecinţă, dacă luăm în considerare şi celelalte sectoare instituţionale (administraţiile

publice şi exteriorul) identitatea de bază privind alocarea şi respectiv cheltuirea venitului

naţional capătă următoarea formă:

C + E + (IT-TR) ≡ VN ≡ C + IN + EN

Partea stângă a identităţii arată modul de alocare a venitului naţional, iar partea dreaptă

componentele cererii agregate, cunoscute de la tema respectivă. Identitatea prezentată

sugerează existenţa unor relaţii importante între sectoarele economiei, dar şi a unor condiţii

de bază ale dezvoltării echilibrate a economiei, privind procesele producerii, repartiţiei şi

utilizării venitului.

Să ne reamintim...

Venitul disponibil exprimă posibilităţiile populaţiei pentru consum şi

economisire, astfel: VD = VN + TR – IT. Aceasta deoarece gospodăriile

, primesc şi venituri care provin din transferuri (TR) de la celelalte

sectoare (pensii, alocaţii, ajutoare, burse etc), iar o parte a veniturilor realizate este

destinată plăţii impozitelor şi taxelor (IT).

3.2. Consumul şi economiile

00:20

Page 41: MACRO

Consumul constituie componenta principală în structura cererii agregate; de exemplu, în

România consumul final (privat şi public) reprezintă peste ¾ din produsul intern brut.

Consumul cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea bunurilor

de consum, într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Ca proces, el constituie

scopul final al activităţii economice şi constă în folosirea bunurilor de consum de către

populaţie şi administraţiile publice şi private pentru satisfacerea trebuinţelor personale şi

colective.

Structura consumului poate fi analizată după diferite criterii, cum sunt: după natura

bunurilor de consum avem consum de bunuri materiale şi consum de servicii; după subiectul

consumului există consum privat şi consum public; după durata consumului acesta se împarte

în consum de bunuri care îşi pierd utilitatea într-un singur act de consum şi consum de bunuri

de folosinţă repetată şi îndelungată, care se depreciază în mod treptat; după variaţia

consumului cu venitul există consum de bunuri normale, a căror cerere creşte o dată cu

venitul şi consum de bunuri inferioare, a căror cerere scade o data cu creşterea venitului.

Consumul care îşi are sursa în venitul curent şi se modifică o data cu variaţia acestuia se

numeşte consum indus, iar consumul care nu depinde de venitul realizat se numeşte consum

autonom.

Exemplu: Consumul autonom poate avea ca sursă împrumuturile, cadourile,

donaţiile sau economiile acumulate în perioadele anterioare. Ȋn aceste condiţii,

consumul total poate fi mai mare decât venitul disponibil realizat, numai pe

termen scurt; pe o perioadă îndelungată, consumul autonom tinde spre zero.

Factorii care influenţează consumul reprezintă acele împrejurări, de natură obiectivă sau

subiectivă, care determină creşterea sau descreşterea cheltuielilor pentru consum, la un

moment dat sau pe o anumită perioadă de timp. În afară de venitul disponibil, nivelul şi

dinamica consumului depind în principal de următorii factori:

Avuţia economică, în care se include şi capitalul uman, astfel că pe măsură ce

avuţia generatoare de venit creşte şi consumul va creşte. Între modificarea avuţiei şi

evoluţia consumului există, deci, o relaţie directă sau pozitivă;

Creditul de consum, care influenţează direct consumul prin sumele împrumutate şi

indirect prin rata dobânzii la creditele pentru consum;

Anticipările consumatorilor în legătură cu evoluţia venitului lor şi a preţurilor la

bunurile de consum. Dacă consumatorii se aşteaptă ca veniturile lor viitoare să crească;

consumul va creşte, şi invers. Aceaşi relaţie directă sau pozitivă există şi în privinţa

anticipării evoluţiei preţurilor la bunurile de consum;

Impozitele şi taxele, care influenţează în sens invers nivelul şi evoluţia consumului.

Autoritatea publică poate astfel, prin modificarea politicii fiscale să inflenţeze cheltuielile

şi respectiv cererea pentru consum;

Nivelul general al preţurilor; dacă preţurile bunurilor de consum cresc, consumul

Page 42: MACRO

nominal va creşte, dar consumul real poate să nu crească sau chiar să scadă.

Să ne reamintim...

Consumul reprezintă scopul final al activităţii economice şi constă în

folosirea bunurilor de consum de către populaţie şi administraţiile

publice şi private, pentru satisfacerea trebuinţelor personale şi colective. Consumul care îşi

are sursa în venitul curent şi se modifică o data cu variaţia acestuia se numeşte consum

indus, iar consumul care nu depinde de venitul realizat se numeşte consum autonom.

Factorii care influenţează consumul sunt: venitul disponibil, avuţia economică, creditul de

consum, anticipările consumatorilor în legătură cu evoluţia venitului lor şi a preţurilor,

impozitele şi taxele, nivelul general al preţurilor.

Consumul se extinde sau se contractă în funcţie de creşterea sau reducerea venitului real, însă

nu în aceaşi proporţie, ci într-o proporţie mai mică. Această corelaţie dintre venit şi

cheltuielile pentru consum a fost pusă în evidenţă de către economistul englez J.M Keynes,

prin ceea ce el a numit legea psihologică fundamentală, potrivit căreia „odata cu creşterea

sau scăderea venitului oamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să să-şi

diminueze consumul, dar într-o proporţie mai mică”

Pentru teoria macroeconomică importantă este analiza în dinamică a consumului în funcţie

de evoluţia venitului şi a altor factori.

Cheltuielile de consum sunt determinate în principal de venitul curent disponibil.

Funcţia de consum bazată pe această ipoteză este numită funcţia keynesiană. În forma cea mai

simplă a acestei analize, consumul este funcţie de venitul disponibil C = f(VD), evidenţiind

astfel că cererea pentru consum şi implicit cererea agregată nu sunt independente de venit

Funcţia de consum pune, deci, în legătură cheltuielile de consum cu venitul disponibil

şi este analizată cu ajutorul a două expresii tehnice: înclinaţia medie şi înclinaţia marginală

spre consum.

Înclinaţia medie de consum sau rata medie a consumului (ĉ) exprimă partea din

venitul disponibil alocată cheltuielilor pentru consum la un moment dat şi se determină ca

raport între nivelul cheltuielilor pentru consum (C) şi cel al venitului disponibil (VD):

ĉ=C/VD

Dacă luăm în considerare cerinţa legii psihologice fundamentale, potrivit căreia pe

măsură ce venitul real creşte sau scade, consumul se extinde sau se contractă, dar într-o

proporţie mai mică, atunci înclinaţia medie spre consum are tendinţa de reducere o data cu

creşterea venitului disponibil.

Înclinaţia marginală spre consum (c’) exprimă creşterea consumului (∆C) ce ia naştere

la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (∆VD)sau partea din sporul venitului care se

adaugă la consum, într-o anumită perioadă de timp.

Page 43: MACRO

c’=∆C/∆VD

Înclinaţia marginală spre consum este, de regulă, o mărime pozitivă dar subunitară

(0<c’<1). Deci, în condiţii normale c’ nu poate lua nici valoarea zero, nici valoarea unu,

mărimea ei fiind mult mai aproape de unu.

Întrucât consumul creşte o dată cu creşterea venitului disponibil funcţia consumului este

ascendentă, respectiv curba consumului are panta pozitivă. Mărimea pantei este dată de

înclinaţia marginală spre consum (c’) şi indică nivelul cheltuielilor de consum la fiecare nivel

al venitului disponibil.

A. Funcţia liniară B. Funcţia afină C. Funcţia concavă

Figura 3.1 Funcţia keynesiană de consum

Funcţia de consum keynesiană poate fi analizată în trei moduri: ca funcţie simplă lineară,

ca funcţie afină (lineară dar cu consum autonom) şi ca funcţie concavă (cele trei forme sunt

redate în figura 3.1)

a) Funcţia liniară a consumului unde acesta este un consum indus şi creşte

proporţional cu venitul (vezi figura 3.1 A)

C=c’(VD), unde 0<c<1

În această ipoteză, înclinaţia medie spre consum (ĉ) este constantă şi se identifică cu înclinaţia

marginală spre consum (c’) care indică mărimea pantei funcţiei (curbei) consumului.

b) Funcţia afină a consumului, unde acesta este format din consumul autonom (C0)

şi consumul indus de venitul disponibil din perioada curentă. În această ipoteză, înclinaţia

medie spre consum se modifică de la o perioadă la alta şi este decrescătoare, iar înclinaţia

marginală spre consum este constantă şi inferioară înclinaţiei medii (fig.3.1 B)

C=C0+c’(VD)

c) Funcţia concavă a consumului de forma C=f(VD), cu ∆C/∆VD>0 şi C0>0 şi unde

ĉ şi c’ se modifică în funcţie de variaţia venitului (figura 3.1.C). Forma concavă a funcţiei de

consum arată că ĉ scade o dată cu variaţia venitului iar c’ are valoarea pantei tangentei în

fiecare punct al curbei şi scade o dată cu creşterea venitului disponibil.

Să ne reamintim...

C=c’(VD)

C

V

D

C=C0 +

c’(VD)

C

V

D

C=f(V

D)

C

V

D

Page 44: MACRO

Legea psihologică fundamentală a lui Keynes, arată că „odata cu creşterea sau scăderea

venitului oamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să să-şi diminueze

consumul, dar într-o proporţie mai mică”.

Înclinaţia medie de consum exprimă partea din venitul disponibil alocată cheltuielilor

pentru consum (ĉ=C/VD).

Înclinaţia marginală spre consum (c’) exprimă creşterea consumului determinată de

creşterea cu o unitate a venitului disponibil(c’=∆C/∆VD).

Funcţia de consum arată legătura dintre cheltuielile de consum şi venitul disponibil:

C=C0+c’(VD)

Economiile şi funcţia de economisire. Veniturile disponibile necheltuite de posesorii lor

sunt economisite. Economiile reprezintă, deci, partea din venitul disponibil peste cheltuielile

pentru consum.

VD = C + E

E = VD - C, unde E = economiile

Pentru ca venitul să depăşească cheltuielile de consum şi să se realizeze economii, sunt

necesare anumite condiţii, cum sunt: existenţa unei activităţi economice eficiente care să

asigure un excedent de venit peste nevoile curente ale vieţii; existenta unei anumite doze de

prevedere în vederea satisfacerii unor trebuinţe viitoare; existenţa unei proprietăţi a venitului

economisit de a fi conservat proprietate ce s-a generalizat o dată cu folosirea monedei ca

mijloc de economisire şi rezervă; existenţa unor instrumente şi instituţii care să faciliteze

procesul economisirii (sistemul finaniar bancar) etc. Existenţa acestor condiţii permite

formarea economiilor menajelor, administraţiilor publice şi ale celor private.

În condiţiile unui nivel al venitului disponibil, mărimea economiilor depinde de o serie

de factori care stimulează înclinaţia şi dorinţa oamenilor pentru economisirea unei părţi a

venitului, cum sunt: prudenţa sau prevederea de a avea o rezervă pentru situaţii neprevăzute

sau de a putea majora cheltuielile pentru consum în viitor; spiritul de afaceri; dorinţa de a lăsa

avere moştenitorilor ; senzaţia de independenţă şi de liberatate de mişcare pe seama unor

venituri economisite; manifestarea, la unele persoane, a zgârceniei sau avariţiei etc. La aceste

mobiluri ale indiviziilor se adaugă şi prevederile administraţiilor publice centrale şi locale, ale

administraţiilor private de a-şi asigura resurse pentru investiţii sau rezerve pentru a putea face

faţă unor urgenţe sau dificultăţi în viitor.

Toate aceste mobiluri sau factori incită gospodăriile şi administraţiile publice şi private să

nu consume o parte din veniturile disponibile, generând economiile pozitive. Pot apărea şi

economiile negative sub forma economiilor pentru asigurarea bătrâneţii, a ajutoarelor de

şomaj finanţate prin împrumuturi etc.

Economiile depind în principal de venitul disponibil realizat. Relaţia între nivelul

economiilor şi al venitului este pusă în evidenţă de funcţia de economisire.

E=e(VD) sau E=e(VD)-C0

Ca şi în cazul funcţiei de consum, funcţia de economisire este analizată cu ajutorul a două

Page 45: MACRO

expresii tehnice: înclinaţia medie şi înclinaţia marginală spre economii.

Înclinaţia medie spre economii sau rata medie a economiilor (ē) exprimă partea

proporţia economiilor în totalul venitului disponibil, la un moment dat.

ē = E / VD

Înclinaţia marginală spre economii (e’) evidenţiază variaţia economiilor (∆E) în raport

de modificarea venitului disponibil (∆VD) şi arată cu cât cresc economiile la creşterea cu o

unitate a venitului.

e’ = ∆E / ∆VD

Înclinaţia marginală spre economii este o mărime pozitivă şi subunitară (0<e’<1), de

regulă, mai mică decât înclinaţia marginală spre consum. Pe de altă parte, dacă în cazul

înclinaţiei marginale spre consum, creşterea venitului devansează creşterea consumului, în

cazul e’ creşterea economiilor devansează creşterea venitului.

Între înclinaţiile (medii şi marginale) ale consumului şi ale economisirii există nişte

relaţii simple. Astfel, întrucât orice venit sau spor al venitului disponibil sunt fie cheltuite sau

economisite (VD=C+E); ∆VD=∆C+∆E) înseamnă că suma dintre fracţiuni trebuie să fie egale

cu întregul (cu unitatea).

Deci,

ĉ +ē=1 c’ + e’ = 1

ĉ=1-ē c’ = 1 - e’

ē=1-ĉ e’ = 1 - c’

Să ne reamintim...

Economiile reprezintă partea din venitul disponibil peste cheltuielile pentru

consum ( E = VD – C).

Înclinaţia medie spre economii sau rata medie a economiilor (ē) exprimă partea

proporţia economiilor în totalul venitului disponibil, la un moment dat (ē = E / VD).

Înclinaţia marginală spre economii (e’) arată cu cât cresc economiile la creşterea cu o

unitate a venitului (e’ = ∆E / ∆VD ). Astfel, ĉ +ē=1 şi c’ + e’ = 1

Funcţia economisirii poate fi, astfel, dedusă porniind de la funcţia consumului:

E=1-c’(VD) - C0

E=e’ (VD)-C0

Împărţirea venitului disponibil pentru consum şi economii implică, în fapt, o singură

decizie; astfel că, dacă ştim relaţia consu-mului faţă de venit, cunoaştem şi dependenţa

economiilor faţă de acesta. Ca urmare, avem două perechi de concepte paralele: înclinaţiile

medii şi cele marginale ale consumului şi respectiv economiilor.

Exemplu: Vom analiza corelaţiile dintre variabilele funcţiei

Page 46: MACRO

consumului şi ale economisirii, presupunând că în perioada de bază consumul este pozitiv,

consumul autonom fiind de 500 lei. Consumul indus este o parte a venitului disponibil

(cealaltă parte se economiseşte) şi se măreşte pe măsură ce VD creşte, cu o înclinaţie

marginală spre consum de 0,8 (c’=0,8).

Funcţia de consum este deci: C=500+0,8(VD), iar funcţia economisirii este E=0,2(VD)-

500.

Tabelul 3.1 Relaţiile consumului şi economiilor cu venitul

VD C E ĉ ē ∆VD ∆C ∆E c’ e’

500 900 -400 1,8 -0,8 500 - - 0,8 0,2

800 1140 -340 1,42 -0,42 300 240 60 0,8 0,2

1500 1700 -200 1,13 -0,13 700 560 140 0,8 0,2

2000 2100 -100 1,05 -0,05 500 400 100 0,8 0,2

2500 2500 0 1 0 500 400 100 0,8 0,2

3000 2900 100 0.97 0,03 500 400 100 0,8 0,2

3500 3300 200 0,94 0,06 500 400 100 0,8 0,2

4000 3700 300 0,93 0,07 500 400 100 0,8 0,2

Datele din tabel permit formulrea unor particularităţi ale acestora, şi anume:

odată cu creşterea venitului rata medie a consumului (ĉ) scade, iar rata medie a

economiilor (ē) creşte. Un venit disponibil în creştere este însoţit de creşterea

consumului, dar într-o proporţie mai mică şi de sporirea mai accentuată a economiilor.

Pe măsură ce indiviziii ating un anumit nivel de bunăstare, cu cât venitul disponibil

este mai ridicat, cu atât decalajul dintre venit şi consum este mai mare;

există un nivel al consumului unde rata medie a acestuia este egală cu unitatea (ĉ=1).

Acest nivel de echilibru, unde consumul este egal cu venitul disponibil şi pentru care

economiile sunt egale cu zero, se mai numeşte şi prag de ruptură . Ȋn exemplul nostru,

pragul de ruptură corespunde unui venit disponibil de 2500lei.

sub acest nivel de echilibru, consumul depăşeşte venitul disponibil, cea ce înseamnă

că economiile sunt negative, având loc un proces de dezeconomisire (consumatorii

apelează la împrumuturi sau îşi cheltuiesc economiile);

peste nivelul de echilibru, venitul disponibil depaşeşte consumul şi intervine procesul

de economisire. Rezultă astfel că se poate economisii decât la un nivel al venitului

disponibil, superior pragului de ruptură, unde consumul este inferior venitului realizat

şi apar economiile pozitive;

pentru toate nivelurile de venit înclinaţia marginală spre consum este o mărime

pozitivă dar subunitară (1>c’>0), ceea ce înseamnă că pentru fiecare unitate

suplimentară de venit disponibil se cheltuieşte numai o fracţiune, iar diferenţa se

economiseşte (1>e’>0).

În teoria keynesiană despre funcţia de consum şi cea de economisire, analizate

mai sus, cheltuielile de consum şi economiile sunt corelate, după cum s-a văzut, cu

Page 47: MACRO

venitul curent disponibil. Teoriile mai recente in domeniu pun ȋnsă, în relaţie

consumul şi economiile cu venitul total deţinut de-a lungul vieţii precum şi cu alte

variabile sau factori de influenţă, cum sunt avuţia, vârsta, aşteptările referitoare la

venitul viitor etc.

Să ne reamintim...

Funcţia economisirii exprimă corelaţia dintre evoluţia venitului disponibil şi

cea a economiilor : E=e’ (VD)-C0 .

Nivelul venitului la care consumul este egal cu venitul disponibil şi pentru care economiile

sunt egale cu zero, se mai numeşte prag de ruptură.

3.3. Investiţiile în economie

Economiile pot rămâne ca o tezaurizare sterilă sau se pot transforma într-un plasament în

afaceri prin intermediul investiţiilor. În această accepţiune investiţiile reprezintă totalitatea

cheltuielilor care conduc la creşterea patriomoniului (averii) agenţiilor economici în perioada

respectivă, indiferent dacă aceste cheltuieli se referă la elemente ale capitalului real (fix şi

circulant) la capitalul financiar (acţiuni şi obligaţiuni) sau la valori imobiliare.

În analizele macroeconomice ale venitului şi producţiei naţionale investiţiile sunt privite

din punctul de vedere al cererii agregate, a carei componenţă de bază este. În această

accepţiune investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea

bunurilor de capital, în vederea menţinerii şi sporirii potenţialului productiv (stocului de

capital) din economie; deci, nu includ investiţiile în capitalul uman şi nici investiţiile

financiare, respectiv achiziţionarea de valori mobiliare şi imobiliare care nu contribuie la

formarea de capital real, ci numai la schimbarea proprietarului.

În funcţie de destinaţia bunurilor de capital, investiţiile se împart în: investiţii de

înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital depreciate şi scoase din funcţiune;

investiţii nete, destinate creşterii stocului de capital. Suma investiţiilor de înlocuire şi a

investiţilor nete reprezintă investiţii brute sau formarea brută de capital.

Investiţiile sunt efectuate în principal de sectorul privat (de către întreprinzători) şi se

numesc investiţii private, dar pot fi efectuate şi de administraţiile publice centrale şi locale,

în acest caz fiind numite investiţii publice. Din punctul de vedere al locului (ţărilor) unde se

efectuează, avem investiţii interne, efectuate de către rezidenţi în cadrul graniţelor naţionale

ale unui stat, şi investiţii externe realizate de investitorii străini.

Investiţiile reprezintă un proces economic esenţial în fluxul circular al venitului, care

provoacă creşterea acestuia. Ele au totodată, un puternic efect de antrenare în toate sectoarele de

activitate asupra tuturor agenţilor economici. Un trend ascendent al investiţiilor şi într-o

structură corespunzătoare acestora, au ca rezultat noi locuri de muncă; înlocuirea şi

modernizarea echipamentelor de producţie, sporirea ofertei globale de bunuri şi deci, condiţii

mai bune de muncă şi de viaţă pentru membrii colectivităţii.

01:30

Page 48: MACRO

Dacă cererea agregată de bunuri de consum depinde mai ales de mărimea venitului,

cererea pentru bunuri de capital depinde de o multitudine de factori pe care se bazează

opţiunea (decizia) pentru investiţii a întreprinzătorilor. În general, cererea pentru investiţii

este succeptibilă la mari variaţii în timp, care se vor repercurta şi asupra dinamicii venitului şi

producţiei naţionale.

Principalii factori care influenţează cererea pentru investiţii şi implicit evoluţia acestora

în economie sunt:

stocul bunurilor de capital în raport cu producţia de bunuri cerută pe piaţă.

Existenţa unor importante capacităţi de producţie excedentare va influenţa negativ

cererea de investiţii;

progresul tehnic- necesitatea promovării unor tehnologii moderne, introducerii în

fabricaţie de noi produse în vederea menţinerii competivităţii pe piaţă- determină

pe intreprinzători să investească;

previziunile investitorilor în legătura cu evoluţia vânzărilor şi a preţurilor, respectiv

starea generală a economiei naţionale precum şi conjunctura economiei mondiale.

Dacă în economie există un grad ridicat de incertitudine şi instabilitate, un mediu al

afacerilor nefavorabil investite se vor reduce;

taxele şi impozitele pe profit, în general nivelul de fiscalitate din economie care

influenţează în sens negativ cererea de investiţii. Prin politica fiscală dar şi prin alte

măsuri, politica statului poate contribui la creşterea sau reducerea volumului

investiţiilor în economie;

rata reală a dobânzii care, în ultimă instanţă reprezintă costul de oportunitate a

investiţiei. Cererea de investiţii se extinde dacă rata reală a dobânzii scade şi

invers, aceasta se contractă dacă rata reală a dobânzii creşte. În general, cererea

pentru investiţii se extinde până la acel punct la care rata profitului net devine egală

cu rata reală de piaţă a dobânzii. Nivelul la care rata profitului net este egală cu rata

reală a dobânzii poartă denumirea de eficienţa marginală a investiţiilor. În

consecinţă, volumul investi-ţiilor curente în economie va creşte până la acel punct

de pe curba cererii de investiţii până când nu mai există nici o categorie de

investiţii a căror eficienţă marginală depăşeşte rata reală a dobânzii.

Să ne reamintim...

Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru

achiziţionarea bunurilor de capital, în vederea menţinerii şi sporirii

potenţialului productiv din economie.Nu includ investiţiile în capitalul uman şi

nici investiţiile financiare, care nu contribuie la formarea de capital real.

Investiţiile de înlocuire sunt destinate înlocuirii bunurilor de capital depreciate şi scoase din

funcţiune, iar investiţiile nete sunt destinate creşterii stocului de capital. Suma investiţiilor de

înlocuire şi a investiţilor nete reprezintă investiţiile brute .

Page 49: MACRO

Compararea ratei venitului net cu rata reală a dobânzii constituie unul din criteriile care stau

la baza aprecierii oportunitîţii financiare a deciziei de a investi. Rata venitului net se

determină raportând profitul net actualizat la costul investiţiei, iar rata reală a dobânzii este

egală cu diferenţa dintre rata nominalâ a dobânzii şi rata inflaţiei. Dacă rata venitului net este

mai mare decât rata realâ a dobânzii decizia de a investi se justifică.

Un alt criteriu de apreciere a oportunităţii financiare a investiţiei este compararea valorii

economice a activului fizic în care s-a investit şi costul investiţiei. Fundamentarea deciziei de

a investi prin folosirea acestui criteriu presupune, mai întâi, determinarea valorii economice a

obiectivului de investiţii prin actualizarea fluxului de venituri pe care el le va genera pe

întreaga perioadă de funcţionare.

Valoarea economică a activului fizic în care s-a investit este dată de capacitatea acestuia

de a genera în viitor un flux de venituri. Un venit ce va fi obţinut în viitor valorează însă mai

puţin decât un venit egal obţinut în prezent; cu cât timpul realizării unui venit este mai

îndepărtat ci atât valoarea lui prezentă este mai mică. Ca urmare evaluarea din punct de

vedere economic a unui activ achiziţionat necesită ajustarea fluxurilor viitoare de venituri pe

care le generează, pentru a stabili valoarea acestora in prezent. Procedeul se numeşte

actualizare şi întrucât dobânda reprezintă preţul utilizării banilor în timp, rata reală a dobânzii

este folosită ca rată de actualizare.

Aplicând procedeul actualizării, valoarea prezentă a unui venit (Vp) ce va fi obţinut

peste „n”ani (Vn) rezultă din relaţia:

nd)(1

VnVp

Deoarece un activ de investiţii generează un flux de venituri (V1,V2.....Vn) pe întreaga

perioadă de funcţionare, valoarea economică (Ve) rezultă prin însumarea valorilor

actualizate a tuturor veniturilor obţinute, potrivit relaţiei:

n

n

2

21

d)(1

V...

d)(1

V

d1

VVe

Exemplu:

Considerăm că durata de funcţionare a unui activ fizic în care s-a investit

este de 5 ani, costul investiţiei este de 350000 €, costuri care s-au efectuat

în primul an (dacă se realizează în mai mulţi ani, atunci costul se actualizează după acelaşi

procedeu), fluxul de venituri pe care le generează sunt în medie de 150 000 € pe an, iar

actualizarea se realizează pe baza unei rate a dobânzii de 10% valoarea economică a

obiectivului de investiţii este:

Page 50: MACRO

79,37302722,11269794,12396663,136363

0,1)(1

000 150

0,1)(1

000 150

0,11

000 150Ve

32

Fundamentarea deciziei de a investi rezultă din compararea costului investiţiei cu

valoarea economică a activului respectiv; dacă valoarea economică este mai mare decât costul

investiţiei atunci investiţia se justifică din punct de vedere financiar şi invers.

Ve > costul investiţiei deci, decizia de a investi în obiectivul prezentat este oportună.

3.4. Principiul multiplicatorului

J.M Keynes a folosit şi consacrat principiul multiplicatorului în cadrul interacţiunii

dintre modificarea investiţiilor şi a venitului naţional.

Teoria multiplicatorului nu se reduce însă la multiplicatorul investiţiilor, în sensul că

efectul pe care îl descrie nu priveşte în sine sporirea capacităţilor de producţie care rezultă

dintr-o operaţie de investiţie considerată ca o creştere a stocului de capital. Investiţia este

privită aici ca orice altă cheltuială, ca oricare altă componentă a cheltuielilor agregate şi care

poate fi cheltuielile de consum, cheltuielile guvernamentale, exportul net etc. Acest aspect

este esenţial în înţelegerea principiului efectului de multiplicare care în macroeconomia

modernă are un domeniu de aplicare mult mai larg decât cel iniţial atribuit de Keynes, şi

anume: multiplicatorul cheltuielilor publice, multiplicatorul exportului net etc, care toate au

aceaşi semnificaţie ca şi multiplicatorul investiţiilor. Importantă este, aşadar, caracteristica

comună a tuturor acestor procese care privesc cheltuielile agregate, respectiv faptul că ele

reprezintă intrări (injecţii) în circuit care compensează ieşirile şi produc în timp un efect

multiplicator.

Între modificarea cheltuielilor şi a venitului are loc un efect de conexiune inversă: o creştere a

cheltuielilor determină sporirea venitului, dar în acelaşi timp creşterea venitului se răsfrânge

asupra cheltuielilor şi provoacă în continuare noi şiruri de ajustări.

Analiza multiplicatorului arată ce se întâmplă cu nivelul de echilibru al producţiei şi

venitului naţional dacă are loc o creştere a cheltuielilor autonome, respectiv cu cât creşte

venitul naţional dacă are loc o creştere cu o unitate a cheltuielilor autonome. Acestea din

urmă pot fi oricare din componentele cheltuielilor globale sau ale cererii agregate şi le vom

nota cu simbolul „Ᾱ”

După cum ştim, formula cheltuielilor globale sau a cererii agregate este: CA=C+I+EN. În

scopul simplificării analizei, vom considera, cum am mai procedat, o economie simplă, fără

exterior şi sectorul public, ceea ce înseamnă că, cheltuielile agregate sunt formate numai din

cheltuielili pentru consum şi investiţii: CA=C+I.

Multiplicatorul (K) arată cu cât creşte venitul atunci când cheltuielile autonome cresc

02:30

Page 51: MACRO

cu o unitate, adică modificarea venitului naţional (∆VN) raportată la modificarea cheltuielilor

autonome (∆Ᾱ) care au determinat-o:

c'1

1K

A

VN

Întrucât înclinaţia marginală spre consum este o mărime subunitară iar multiplicatorul

este supraunitar, înseamnă că o creştere cu o unitate a cheltuielilor autonome determină

creşterea venitului mai mult cu o unitate.

Exemplu : dacă c’=0,5 atunci K=2, dacă c’=0,8, K=5, dacă c’=0,9 K=10.

Atunci când din venitul suplimentar nu se cheltuieşte nimic pentru consum

şi c’=0, multiplicatorul are valoarea minimă (K=1).

Plecând de la relaţia între înclinaţiile marginale spre consum şi economisire (c’+e’=1, de

unde e’=1-c’), putem determina o formulă echivalentă a multiplicatorului în funcţie de

înclinaţia marginală spre economisire:K=1/e’. În această formulă, multiplicatorul reprezintă

inversul înclinaţiei marginale spre economii.

Prin urmare, multiplicatorul exprimă valoarea modificării venitului naţional ca efect al

modificării cheltuielilor autonome, oricare ar fi acestea: un spor al investiţiilor, al cheltuielilor

publice, a exportului net etc.

Să ne reamintim...

Multiplicatorul (K) arată cu cât creşte venitul naţional atunci

când cheltuielile autonome (investiţii, cheltuieli publice, export net

etc.) cresc cu o unitate.

Re zumat

...........................................................................................................................

......Analizaţi care sunt principalele forme de venit la nivel

macroeconomic..................................................................................................

...........................................................................................................................

........................................................................................

03:00

'

1

c'1

1K

eA

VN

Page 52: MACRO

Venitul naţional(VN) reprezintă suma veniturilor factorilor de producţie

participanţi la realizarea producţiei na onale de bunuri în interiorul ţării şi

în afară, sub formă de salarii, rente, dobânzi nete, profituri etc.Trbuie avută în

vedere diferenţa dintre venitul naţional şi venitul disponibil.

Consumul cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea bunurilor

de consum, într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Consumul care

îşi are sursa în venitul curent şi se modifică o data cu variaţia acestuia se numeşte

consum indus, iar consumul care nu depinde de venitul realizat se numeşte consum

autonom.

J.M Keynes a formulat legea psihologică fundamentală, potrivit căreia „o

data cu creşterea sau scăderea venitului oamenii înclină, de regulă şi în medie,

să-şi mărească sau să să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai

mică”.

Economiile reprezintă partea din venitul disponibil peste cheltuielile pentru

consum.

Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea bunurilor de

capital, în vederea menţinerii şi sporirii potenţialului productiv (stocului de capital) din

economie. În funcţie de destinaţia bunurilor de capital, investiţiile se împart în: investiţii de

înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital depreciate şi scoase din funcţiune;

investiţii nete, destinate creşterii stocului de capital. Suma investiţiilor de înlocuire şi a

investiţilor nete reprezintă investiţii brute sau formarea brută de capital.

Compararea ratei venitului net cu rata reală a dobânzii constituie unul din

criteriile care stau la baza aprecierii oportunitîţii financiare a deciziei de a

investi. Un alt criteriu de apreciere a oportunităţii financiare a investiţiei este

compararea valorii economice a activului fizic în care s-a investit şi costul

investiţiei. Fundamentarea deciziei de a investi rezultă din compararea

costului investiţiei cu valoarea economică a activului respectiv; dacă valoarea

economică este mai mare decât costul investiţiei atunci investiţia se justifică

din punct de vedere financiar şi invers.

Timp necesar: 20 de minut

1. Venitul disponibil al gospodăriilor este mai mare sau mai mic decât venitul naţional?

2. Ce este consumul şi care sunt principalii factori de influenţă ai acestuia?

3. Când şi de ce consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil? Arătaţi care sunt

particularităţiile funcţiei Keynesiene a consumului.

4. Cum influenţează venitul disponibil procesul de economisire? Enumeraţi şi alţi factori

care influenţează mărimea şi dinamica economiilor.

01:15

05

Page 53: MACRO

5. Descrieţi şi ilustraţi grafic relaţiile dintre funcţia de consum şi cea de economisire.

6. Ce factori determină cererea pentru investiţii a întreprinzătorilor? Arătaţi care sunt

criteriile (indicatorii) pe baza cărora aceştia îşi fundamentează decizia de a investi.

Timp necesar: 15 minute

1. La o creştere a venitului, ȋn mod normal:

a) consumul va creşte direct proporţional cu venitul;

b) economiile vor creşte direct proporţional cu venitul;

c) consumul va creşte ȋntr-o proporţie mai mică, iar economiile ȋntr-o proporţie

mai mare ȋn raport cu venitul.

2. Dacă consumul este mai mare decât venitul disponibil, diferenţa dintre cele două

variabile este:

a) Egală cu investiţiile de ȋnlocuire;

b) Economie pozitivă;

c) Consum autonom.

3. La o funcţie a consumului egală cu C= 300 + 0,6VD, funcţia de economisire va fi:

a) 0,6 VD – 300;

b) 0,4VD - 300;

c) 0,4 VD + 300.

4. Care din următoarele variante nu reprezintă o investiţie pentru o firmă

producătoare de autoturisme:

a) Construieşte o nouă linie de producţie;

b) ȋnlocuieşte utilajele uzate;

c) creşte stocul de autoturisme nou produse.

5. Dacă funcţia economiilor este E = 0,1VD – 250, multiplicatorul este:

a) 10;

b) 1,11;

c) 0,9.

Răspunsuri corecte: 1. c; 2. c; 3. b; 4. c; 5. a.

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

Page 54: MACRO

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dudian Monica, coordonator – Economie, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006

4. Dornbusch, S. Fischer, R. Startz - Macroeconomie, Editura Economică,

Bucureşti, 2007

5. Frois G.A. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

6. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

1999

7. Manea G., Iliescu E. M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

8. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală. Vol.

II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008

9. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura

Bizzkit, Bucureşti, 2011

Unitatea de învăţare 4. PIAŢA MONETARĂ

Cuprins

4.1. Rolul băncilor şi instituţiilor financiare

4.2. Masa monetară şi structura acesteia

4.3. Cererea de monedă. Mobilurile preferinţei pentru lichiditate

4.4. Oferta de monedă şi echilibrul pieţei monetare

Cunoaşterea elementelor definitorii ale pieţei monetare;

Reliefarea interdependenţelor dintre piaţa monetară şi celelalte pieţe specifice;

Evidenţierea factorilor ce influenţează cererea şi oferta de monedă;

Înţelegerea semnificaţiei şi condiţiilor echilibrului pieţei monetare

Prezentarea principalelor metode şi instrumente de realizare a politicii monetare.

Page 55: MACRO

Introducere

Piaţa monetară are un rol deosebit de important ȋn existenţa şi

funcţionarea economiilor de piaţă. Aceasta deoarece, aşa cum s-a putut

obseva ȋncă din prima unitate de ȋnvăţare, ȋn fluxul circular al veniturilor ,

permanent ȋn economie acţionează agenţi economici care au nevoie de surse suplimentare de

plată şi alţii care au disponibilităţi băneşti mai mari decât chetuielile efectuate. Ȋn acest caz,

piaţa monetară, prin intermediul băncilor, joacă rolul de mijlocitor. Având ȋn vedere aceste

aspecte, această unitate de ȋnvăţare va prezenta particularităţile, instrumentele şi politicile

specifice acestei pieţe.

4.1. Rolul băncilor şi instituţiilor financiare

Piaţa monetară se referă la cererea şi

oferta de monedă, la relaţiile privind

tranzacţiile cu monedă. Întâlnirea cererii cu

oferta de monedă nu se realizează, de regulă,

prin negocieri directe între cele două categorii

de agenţi economici. Este dificil sau chiar

imposibil ca fiecare purtător al cererii de

monedă să-şi găsească partenerul care dispune

şi doreşte să-i ofere (împrumute) mijloacele de

plată pentru perioada şi suma solicitată. De

aceea, întâlnirea cererii cu oferta de monedă şi

satisfacerea lor este intermediată şi facilitată de

către bănci. Acestea mobilizează

disponibilităţile băneşti ale tuturor agenţilor

economici nonfinanciari şi satisfac – în

condiţiile respectării prevederilor legale –

cererile de monedă din economie. Ele formează

astfel nucleul pieţei monetare, numită adesea şi

piaţa bancară.

Băncile, instituţiile bancar-financiare în general (băncile de toate felurile,

societăţile de asigurare, casele de economii şi împru-muturi, casele de pensii etc.)

reprezintă acea categorie de agent economic care îndeplineşte rolul de intermediar

financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionând instrumentele monetare folosite în

sistemul economiei de piaţă.

Funcţia principală a băncilor constă în acordarea de împrumuturi agenţilor

economici care întrunesc condiţiile de bonitate financiară, care au capacitatea de a restitui

Timp necesar: 165 minute

După parcurgerea unităţii veţi fi în

măsură să răspundeţi la întrebările:

Care sunt principalele categorii

de bănci şi care este rolul

acestora?

Care este structura masei

monetare?

Care sunt factorii care

influenţeză cererea de bani?

Ce reprezintă scontarea şi

rescontarea?

Ce este multiplicatorul banilor

de cont şi cum se calculează?

00:00

00:00

Page 56: MACRO

sumele împrumutate împreună cu dobânzile aferente. Împrumuturile se acordă pe seama

soldului activ rezultat din depuneri şi restituiri şi din capitalul propriu al băncilor. Acestea

prestează şi alte servicii bancare, cum sunt: gestionarea conturilor deponenţilor şi

operarea mişcării banilor în conturile acestora, primirea spre păstrare a economiilor

populaţiei, organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi plasarea titlurilor de valoare

ale acestora etc.

Rolul crescând al agentului economic financiar-bancar în sistemul economiei de

piaţă, diversificarea şi specializarea activităţii desfăşurate de bănci au condus la

constituirea diferitelor tipuri şi forme de bănci. Cea mai generală clasificare a băncilor se

referă la gruparea lor în bănci de emisiune şi bănci comerciale.

Banca de emisiune (banca centrală) ocupă poziţia centrală în cadrul sistemului

bancar al fiecărei ţări. Rolul său de bancă centrală (banca băncilor) rezultă din

operaţiunile pe care le efectuează: emiterea biletelor de bancă, crearea şi gestionarea

puterii de plată în ţară, supravegherea societăţilor bancare şi a altor instituţii de credit,

coordonarea politicii monetare, de credit şi valutare a ţării în vederea asigurării stabilităţii

monetare şi funcţionalităţii sistemului bancar.

Băncile comerciale prestează servicii altor agenţi economici pe baze comerciale

sau lucrative, adică în scopul obţinerii de profit. Ele se împart în următoarele categorii:

bănci de depozit, care primesc depuneri la vedere şi pe termen şi acordă credite la termen

scurt; bănci de afaceri, care dispun de însemnate capitaluri proprii şi îşi procură

mijloacele necesare şi prin emisiunea de obligaţiuni sau de acţiuni, acordând şi credite pe

termen lung; bănci ipotecare, care îşi procură mijloacele financiare prin emisiunea de

înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.

Tipurile de bănci, diversificarea şi specializarea activităţii acestora, modul de organizare etc.

cunosc aspecte specifice în funcţie de condiţiile economico-sociale din fiecare ţară.

Exemple:

Ȋn S.U.A., sistemul financiar-bancar cuprinde: Sistemul Federal de Rezerve

(F.E.D.), format din cele 12 bănci de rezervă ale statelor federative, care

constituie de fapt o adevărată bancă centrală a naţiunii americane; un număr foarte mare de

bănci comerciale de toate felurile care au numeroase filiale în afara graniţelor ţării; societăţi

de asigurare, cooperative de economii şi împrumuturi, fundaţii de ajutor reciproc etc.

În prezent, sistemul financiar-bancar din ţara noastră este format din: Banca Naţională, un

număr în continuă creştere de bănci comerciale, case de economii, cooperative de credit, case de

ajutor reciproc, case de pensii, societăţi de asigurare şi Trezoreria statului.

Să ne reamintim...

Băncile îndeplinesc rolul de intermediar financiar între ceilalţi

agenţi economici, gestionând instrumentele monetare folosite în sistemul

Page 57: MACRO

economiei de piaţă. Banca de emisiune (banca centrală) ȋndeplineşte următoarele

funcţii: emisiunea monetară, emiterea biletelor de bancă, supravegherea societăţilor

bancare şi a altor instituţii de credit, coordonarea politicii monetare, de credit şi valutare

a ţării.

Băncile comerciale prestează servicii financiare cu caracter marfar altor agenţi

economici , în scopul obţinerii de profit.

Banca Naţională a României reprezintă banca centrală (de emisiune), având ca

principală funcţie emiterea şi gestionarea monedei naţionale (leul) şi de a coordona

întreaga politică monetară şi de credit a ţării. Banii în numerar emişi şi gestionaţi de

Banca Naţională (bancnotele şi moneda divizionară) sunt alcătuiţi din următoarele

componente: numerar în circulaţie, existent în afara sistemului bancar; rezerva în tezaurul

băncilor comerciale; numerarul echivalent cu suma depozitelor băncilor comerciale

existente la B.N.R.. Ultimele două componente stau la baza creării şi gestionării banilor

de cont (monedă scripturală) de către băncile comerciale.

4.2. Masa monetară şi structura acesteia

Moneda constituie instrumentul cheie într-o economie de piaţă, ea înlesnind

schimbul şi contribuind la dezvoltarea economiei pe baza liberei iniţiative a agenţilor

economici. Moneda face posibilă derularea tuturor tranzacţiilor economice, oricare ar fi

natura lor, conservă averea şi înlesneşte transmiterea activelor care o compun de la un

subiect la altul, facilitează economisirea şi formarea capitalului etc. Desfăşurarea

activităţii economice a ajuns, astfel, să fie tot mai mult funcţie de monedă, de folosirea

instrumentelor monetare.

Totalitatea instrumentelor monetare, existente la un moment dat în economia unei ţări

constituie masa monetară. Deoarece cantitatea de bani poate fluctua semnificativ de la o zi la

alta, masa monetară se determină, de regulă, ca o medie pe o anumită perioadă de timp.

În teoria şi practica economică, masa monetară cunoaşte accepţiuni diferite în

funcţie de elementele incluse în structura ei. Aceasta, întrucât calitatea de bani (de

monedă) atribuită diferitelor active ale rezidenţilor este în fapt o funcţie a instituţiilor

financiar-bancare, un rezultat al practicilor monetare care s-au dezvoltat de-a lungul

timpului.

Din acest punct de vedere s-au conturat două concepte cu privire la calitatea de

bani a activelor ce definesc masa monetară: moneda propriu-zisă, care se referă la acele

instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă, schimbarea lor cu alte active

00:30 00:30

Page 58: MACRO

realizându-se imediat şi fără nici un cost din partea deţinătorului; semimoneda

(quasimonedă) reprezentată prin acele instrumente monetare care necesită una sau mai

multe operaţii pentru a deveni bani lichizi, ceea ce presupune din partea deţinătorului

consum de timp şi alte costuri, fără să existe însă riscul diminuării activelor deţinute, ca în

cazul unor active fizice.

În consecinţă, masa monetară poate fi determinată – fie ca stoc (existent la un

moment dat), fie ca flux (care circulă într-o anumită perioadă de timp) - în funcţie de

agregatul monetar care o defineşte. Un agregat monetar cuprinde moneda propriu-zisă

(banii lichizi) şi o parte a instrumentelor semimonetare gestionate de bănci sau de alte

instituţii financiare. În general, criteriul după care aceste instrumente semimonetare sunt

delimitate şi incluse în fiecare agregat monetar se referă la gradul de lichiditate, de care

depinde şi costul transformării lor în bani lichizi; aceasta în funcţie de modul cum ele se

află mai aproape sau mai departe de moneda propriu-zisă, care constituie primul agregat

monetar – M1. Celelalte agregate monetare sunt: M2, M3 şi L.

Primul agregat monetar – M1, defineşte masa monetară în sens restrâns, aceasta

fiind formată din: numerar (numerar şi moneda divizionară); conturile bancare operabile

prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cunoscute şi sub denumirea de depozite

la vedere; cecurile la purtător sau de călătorie. În acest context reţinem faptul că este

vorba numai de numerarul aflat în circulaţie sau din afara sistemului bancar, ceea ce

înseamnă că depunerile sau retragerile de numerar în şi din conturile curente nu modifică

volumul lui M, ci schimbă doar forma în care sunt deţinute mijloacele de plată de

rezidenţii nonfinanciari.

Exemplu: dacă o persoană depune o bancnotă de 500 lei într-un cont

operabil prin cecuri, componenta depozite la vedere se majorează cu

suma respectivă, iar numerarul în circulaţie scade cu aceeaşi sumă,

volumul masei monetare rămânând acelaşi.

Al doilea agregat monetar – M2, reprezintă masa monetară definită în sens larg.

Aceasta cuprinde în plus faţă de primul agregat (M2 – M1) următoarele disponobilităţi

semimonetare: depozitele la termen deţinute de public la băncile comerciale, depunerile la

casele de economii şi împrumut, alte conturi neoperabile prin cecuri.

M1 şi M2 constituie principalele agregate ce caracterizează (ca stoc şi ca flux) masa

monetară din economia unei ţări. Primul agregat (M1) evidenţiază la un moment dat sau într-o

anumită perioadă mărimea mijloacelor reale de plată ale agenţilor economici dinafara

sistemului bancar, instrumentele monetare respective răspunzând pe deplin calităţii şi

facilităţilor atribuite monedei propriu-zise, banilor lichizi. Componentele suplimentare ale lui

M2 (M2 – M1) reprezintă, în fapt, economiile sau disponibilităţile băneşti ale rezidenţilor

nonfinan-ciari gestionate de instituţiile financiar-bancare.

Să ne reamintim...

Page 59: MACRO

Masa monetară cuprinde totalitatea instrumentelor monetare, existente la un moment dat

în economia unei ţări.

Agregatele monetare cuprind moneda propriu-zisă (banii lichizi) şi o parte a

instrumentelor semimonetare gestionate de bănci sau de alte instituţii financiare.

Agregatele monetare sunt: M1, M2, M3 şi L.

M1( masa monetară în sens restrains) cuprinde: numerarul, conturile bancare

operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari( depozite la veder), cecurile

la purtător.

M2 (masa monetară în sens larg) = M1+ depozitele la termen deţinute de public la

băncile comerciale+depunerile la casele de economii şi împrumut+ alte conturi

neoperabile prin cecuri.

Raporturile de mărime dintre cele două agregate ale masei monetare şi evoluţiile

lor în timp, diferă semnificativ de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. În general,

modificările în structura lui M sunt consecinţa preferinţelor publicului pentru lichiditate

(bani lichizi) sau pentru economisirea mijloacelor băneşti pe care le deţine.

Exemplu: Dacă cei 500 lei sunt transferaţi din contul operabil prin

cecuri într-un depozit la termen, M1 se va reduce cu suma respectivă, dar

M2 va rămâne neschimbat, deoarece acest agregat monetar include, cum

am văzut, tot ce cuprinde M1; cei 500 lei pe care îi posedă persoana respectivă contribuie deci

în aceeaşi măsură la totalul lui M2, indiferent dacă acest activ este deţinut sub formă de

numerar, într-un cont operabil prin cecuri sau dacă se află într-un cont de economii la bancă.

În teoria şi practica monetară sunt analizate şi agregate monetare cu o sferă mai largă,

reprezentate prin M3 şi L. M3 cuprinde în plus faţă de M2: bonurile de tezaur şi certificatele de

subscriere la împrumuturile de stat, depunerile de valoare mare sau pe termen lung etc.

Exemplu: Ȋn ţara noastră, M3 este determinată adăugând la M2:

bonurile de tezaur, disponibilităţile bugetului de stat, soldul bugetului

asigurărilor sociale, fondul pentru pensia suplimentară ş.a. Agregatul

monetar “L” caracterizează cea mai largă structură a masei monetare, incluzând în plus faţă

de M titlurile de valoare emise de agenţii economici nonfinanciari şi alte plasamente

neoperabile ale acestora.

Să ne reamintim...

M3 = M2+ bonurile de tezaur + certificatele de subscriere la

împrumuturile de stat+ depunerile de valoare mare sau pe termen lung

01:15

Page 60: MACRO

etc.

L = M3 + titlurile de valoare emise de agenţii economici nonfinanciari şi alte

plasamente neoperabile ale acesto

4.3. Cererea de monedă. Mobilurile preferinţei pentru lichiditate

Cererea şi oferta de monedă caracterizează o piaţă specifică, diferită prin natura

tranzacţiilor atât de piaţa bunurilor de consum cât şi de cea a factorilor de producţie. În

ansamblul economiei de piaţă, piaţa monetară ocupă însă un loc deosebit de important,

datorită rolului şi semnificaţiei banilor în comportamentul tuturor agenţilor economici.

După cum s-a arătat, obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară îl constituie moneda-

numerarul în circulaţie, a cărui emisiune cade în sarcina Băncii Centrale, şi/sau banii de cont

(moneda scripturală), a căror creare este realizată de băncile comerciale. Totalitatea

tranzacţiilor care definesc piaţa monetară rezultă din confruntarea specifică dintre cererea şi

oferta de monedă în funcţie de preţul ei, care este rata dobânzii. Ansamblul tranzacţiilor cu

monedă are o mare complexitate, diferenţiindu-se de instrumentele monetare utilizate şi de

alţi factori. Oricare dintre aceste tranzacţii cu monedă are însă o finalitate –intrarea în posesia

disponibilităţilor băneşti de către cei care le-au solicitat.

Purtătorii cererii solicită monedă pentru facilităţile pe care le asigură disponibilităţile

băneşti. Cererea de monedă este dată deci de utilitatea pe care agenţii economici o atribuie

acesteia, respectiv de funcţiile îndeplinite de bani. Facilităţile oferite de monedă se referă la

rolul său de mijlocitor al schimbului de bunuri economice, dar şi la alte importante funcţii ale

monedei în condiţiile economiei de piaţă, cum sunt cele privind cumpărarea de acţiuni,

obligaţiuni etc.

În consecinţă, cererea generală de monedă şi cererea pentru fiecare agregat monetar sunt

condiţionate de numeroşi factori obiectivi şi subiectivi. Piaţa monetară se referă, în esenţă, la

cererea de monedă propriu-zisă (de bani lichizi), care determină masa monetară în circulaţie

sub forma numerarului şi a disponibilităţilor (monedei scripturale) în conturile curente ale

agenţilor economici nonfinanciari.

Cererea de monedă este determinată, în primul rând, de nevoia de mijloace curente de

plată ale rezidenţilor nonfinanciari, nevoie care depinde, la rândul său, de o serie de factori

obiectivi cum sunt: volumul tranzacţiilor mijlocite efectiv de monedă, mărimea veniturilor

băneşti ale agenţilor economici şi perioada de timp între încasarea şi cheltuirea acestora etc.

În al doilea rând, cererea de monedă depinde de raportul dintre vânzările pe datorie şi

plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă, precum şi de

necesitatea efectuării unor plăţi neprezăzute sau în situaţii neaşteptate.

În al treilea rând, cererea de monedă este influenţată de modificarea ratei dobânzii,

respectiv a preţului plătit creditorului pentru folosirea disponibilităţilor băneşti ale acestuia

01:30

Page 61: MACRO

până la restituirea lor. Cu toate că marfa-monedă este omogenă, preţul tranzacţiei cu monedă

diferă în funcţie de gradul de risc asumat de creditor, de sumele tranzacţionate şi termenul

scadenţei. De asemenea, evoluţia ratei dobânzii, în funcţie de starea economiei şi a afacerilor

poate stimula sau restrânge cererea de monedă pe piaţa monetară.

În al patrulea rând, cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor

economici faţă de banii lichizi, exprimat prin înclinaţia spre lichiditate.

Intensitatea înclinaţiei spre lichiditate se exprimă prin masa şi rata lichidităţii. Masa

lichidităţii reprezintă mărimea absolută a soldurilor de bani lichizi deţinute de public,

determinată fie ca stoc existent la un moment dat, fie ca medie într-un orizont de timp. Rata

lichidităţii reprezintă raportul dintre masa lichidităţii şi volumul tranzacţiilor mijlocite de

monedă, fiind egală cu inversul vitezei de circulaţie a banilor.

Dacă soldurile băneşti efective sunt mai mici decât cele preferate de public, cererea de

monedă creşte, şi invers. În general, agenţii economici măresc stocul de monedă pe care îl

deţin prin reducerea cheltuielilor sub nivelul venitului propriu sau prin schimbarea de alte

active pe monedă; invers, ei îşi reduc soldurile băneşti prin majorarea cheltuielilor proprii

peste venitul lor sau schimbând bani pentru alte active.

Costul de oportunitate al deţinerii unei anumite cantităţi de bani lichizi este dat de

dobânda suplimentară ce s-ar fi obţinut dacă banii respectivi ar fi folosiţi pentru alte

plasamente (cumpărarea de obligaţiuni, acţiuni, etc.).

Din această definiţie rezultă că banii vor fi ţinuţi ca atare (de către deţinătorii lor doar

atunci când ei furnizează servicii care au o valoare cel puţin egală cu costul de oportunitate al

deţinerii lor. Cele mai importante servicii obţinute prin păstrarea banilor sunt legate de trei

motive/ mobiluri:

tranzacţional;

de precauţie;

speculativ

Să ne reamintim...

Purtătorii cererii solicită monedă pentru facilităţile pe care le asigură

disponibilităţile băneşti. Cererea de monedă este influenţată de factori

obiectivi şi subiectivi: volumul tranzacţiilor mijlocite efectiv de monedă, mărimea veniturilor

băneşti ale agenţilor economici şi perioada de timp între încasarea şi cheltuirea acestora, de

raportul dintre vânzările pe datorie şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în

perioada de referinţă, de necesitatea efectuării unor plăţi neprezăzute sau în situaţii

neaşteptate, de rata dobânzii, de înclinaţia spre lichiditate.

În caracterizarea pieţei monetare este important să facem distincţie între cererea reală de bani

şi cererea de bani nominali. Cererea de bani reali reprezintă numărul de unităţi de putere de

cumpărare pe care publicul doreşte să-l păstreze sub forme unor sume băneşti. Ea se

determină prin raportul dintre cantitatea nominală cerută şi indicele general al preţurilor. Dacă

presupunem că toate celelalte variabile sunt constante, rezultă că modificarea cererii nominale

Page 62: MACRO

de bani este direct proporţională cu nivelul preţurilor; aceasta constituie o propoziţie centrală

a teoriei cantitative a banilor.

Figura 4.1 Cererea de bani ca o funcţie de ratele dobânzilor, venit şi nivelul preţurilor

Cantitatea de bani cerută variază negativ cu rata nominală a dobânzii şi pozitiv atât cu

venitul naţional real cât şi cu nivelul preţurilor. În partea (i) a figurii este ilustrată corelaţia

invers proporţională dintre bani şi rata dobânzii. Când rata dobânzii creşte de la i0 la i1,

indivizii şi firmele reduc cantitatea cerută de bani de la M0 la M1.

În partea (ii) a figurii este ilustrată corelaţia direct proporţională dintre cererea de bani şi

venitul naţional. Când venitul naţional creşte de la Y0 la Y1, indivizii şi firmele cresc

cantitatea cerută de bani de la M2 la M3.

În partea (iii) a figurii este ilustrată corelaţia direct proporţională dintre cererea de bani şi

nivelul preţurilor. Când nivelul preţurilor se dublează de la P0 la P1, indivizii şi firmele îşi

dublează cantitatea cerută de bani de la M4 la M5 (sursa: Lipsey, R., Chrystal, K.A., op.cit.,

pag. 766).

Să ne reamintim...

Cererea reală de bani se calculează ca raport ȋntre cantitatea nominală

cerută şi indicele general al preţurilor.

4.4. Oferta de monedă şi echilibrul pieţei monetare

Oricare ar fi cantitatea de bani lichizi pe care publicul o doreşte, masa monetară existentă

efectiv în circulaţie va fi cea furnizată de sistemul bancar, de oferta de monedă.

Prin tranzacţiile specifice pieţei monetare are loc reglarea masei monetare în circulaţie

necesară desfăşurării activităţii economice. Acest proces se realizează prin oferta de monedă

de către bănci.

Oferta de monedă se manifestă activ atunci când moneda părăseşte depozitele băncilor şi

încetează cînd banii revin în sistemul bancar. Moneda este pusă în circulaţie de băncile

comerciale, care creează monedă de cont (scripturală) prin acordarea de credite agenţilor

economici, şi de Banca centrală prin mecanismele de emisiune ce-i sunt specifice. Desigur,

procesul este mult mai complex şi angajează relaţii între verigile sistemului financiar-bancar,

care realizează operaţii de finanţare şi refinaţare. Operaţiile de finanţare se referă la acordarea

de către bănci a mijloacelor de plată solicitate de agenţii economici nonfinanciari.

Refinanţarea intervine atunci când o bancă se adresează altei bănci pentru a obţine, la rândul

Niv

elul

pre

ţuri

lor

Ven

ituL

naţ

ion

al r

eal

Y1

Y0

P0

P1

Rat

a n

om

inal

ă a

dobân

zii

i1

i0

,MD

MD MD

M1 M0 M2 M3 M4 M5

(i) cantitatea de bani (ii) cantitatea de bani (iii) cantitatea de bani

01:45

02:15

Page 63: MACRO

său, un credit pentru a satisface cererile de monedă. Într-un astfel de sistem monetar

ierarhizat, Banca centrală îndeplineşte funcţia de casă centrală, de ultim rezervor de

lichidităţi; prin remonetizarea creanţelor primare, ea asigură refinanţare băncilor comerciale.

În general, oferta de monedă, respectiv cantitatea de bani lichizi puşi în circulaţie, depinde

de următorii factori: politica financiară a guvernului, volumul emisiunilor efectuate de Banca

centrală, volumul depozitelor bancare, utilizarea unor instrumente specifice de anulare a

datoriilor, viteza de circulaţie a banilor, politica băncilor comerciale cu privire la împrumuturi

etc. În funcţie de influenţa acestor factori, Banca centrală şi celelalte bănci participă, prin

operaţiile ce le sunt specifice, la reglarea masei monetare în circulaţie.

Intervenţia Băncii centrale în tranzacţiile de pe piaţa monetară se referă, în principal, la

trei categorii de operaţii: acoperirea deficitului bugetar, convertibilitatea devizelor în

moneda naţională, refinanţarea băncilor comerciale prin remonetizarea creanţelor primare

(rescontarea cambiilor).

Oferta de monedă este suplimentată de către Banca de emisiune în primul rând pentru

acoperirea nevoilor de resurse financiare ale statului. Astfel, dacă bugetul de stat este

întocmit cu deficit sau dacă în cursul execuţiei sale rezultă un deficit, pentru acoperirea

cheltuielilor Administraţiei de stat, Trezoreria emite bonuri de tezaur la care subscriu

băncile comerciale. Sumele obţinute de către băncile comerciale din revânzarea bonurilor

respective Băncii centrale reprezintă oferta de monedă, bilete de bancă puse în circulaţie

sub formă de monedă scripturală sau de numerar.

În ceea ce priveşte convertabilitatea devizelor, Banca centrală suplimentează masa

monetară în circulaţie de fiecare dată când cumpără devizele străine obţinute prin exportul

de mărfuri, şi diminuează aeastă masă cu ocazia vânzării devizelor pentru a finanţa

importurile pe care le fac agenţii economici.

Să ne reamintim...

Oferta de monedă se manifestă atunci când moneda părăseşte

depozitele băncilor şi încetează cînd banii revin în sistemul bancar.

Moneda este pusă în circulaţie de băncile comerciale, care creează monedă de cont

(scripturală) prin acordarea de credite agenţilor economici, şi de Banca centrală prin

mecanismele de emisiune ce-i sunt specifice.

Biletele Băncii centrale intervin, de asemenea, în formarea ofertei pe piaţa monetară în

situaţiile în care băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a putea face faţă

retragerilor mai mari decât depunerile (publicul doreşte să păstreze o parte mai mare din

active sub formă de numerar), precum şi atunci când rezervele lor sunt sub nivelul celor legale

sau dorite pentru a putea satisface cererile de monedă din partea clientelei. În aceste situaţii au

loc operaţii de remonetizare a unor creanţe primare sau de rescontare a cambiilor.

Page 64: MACRO

Cambia reprezintă denumirea generică atribuită unor documente (poliţe) care fac dovada

unei creanţe, respectiv a dreptului creditorului de a primi (încasa imediat sau la un anumit

termen) de la debitor sumele datorate din vânzări pe credit sau alte efecte comerciale.

Astfel, dacă un agent economic deţine una sau mai multe cambii (creanţe) şi are nevoie de

bani lichizi el se poate adresa băncii sale (la care are contul deschis) sau la altă bancă

comercială pentru a obţine un credit. Operaţia se numeşte scontare, iar suma reţinută din

valoarea cambiei sub formă de dobândă se numeşte rata sau taxa de scont. Banca

comercială care a realizat scontarea se poate adresa, la rândul ei Băncii centrale pentru o

operaţie de rescontare sau de remonetizare a creanţelor deţinute în portofoliul său. Dobânda

percepută de Banca centrală pentru această operaţie de refinanţare a băncilor comerciale se

numeşte taxa de rescont sau rata de scont oficială. Scontarea este o operaţie de finanţare a

agenţilor economici nonfinanciari, în timp ce rescontarea este o operaţie de refinanţare a

băncilor comerciale, care le dă posibilitatea să-şi suplimentze propriile rezerve şi prin aceasta

oferta pe piaţa monetară.

Din cele arătate rezultă că oferta sau crearea de monedă nouă (care măreşte masa

monetară în circulaţie) este legată, în principal, de operaţiunile de creditare a agenţilor

economici din afara sistemului bancar de către băncile comerciale. Masa monetară creşte

când băncile comerciale acordă împrumuturi clienţilor şi se reduce când clienţii achită

creditele obţinute de la acestea.

Să ne reamintim...

Dacă un agent economic deţine creanţe şi are nevoie de bani lichizi el

se poate adresa băncii sale (la care are contul deschis) sau la altă bancă

comercială pentru a obţine un credit. Operaţia se numeşte scontare, iar suma reţinută din

valoarea cambiei sub formă de dobândă se numeşte rata sau taxa de scont. Banca

comercială care a realizat scontarea se poate adresa, la rândul ei Băncii centrale pentru o

operaţie de rescontare.

Băncile comerciale acordă credite clienţilor lor în condiţiile unor restricţii de rezerve

obligatorii sau dorite de ele. În general, rezervele băncilor comerciale sunt formate din

numerarul păstrat în tezaurul propriu şi din cel depozitat în conturile lor la Banca de

emisiune. Pe baza acestor rezerve, băncile comerciale creează monedă scripturală,

potenţează masa monetară în circulaţie, proces cunoscut sub denumirea de expansiune a

depozitelor la vedere, de multiplicator al banilor de cont sau multiplicator al creditului.

El se determină ca raport între volumul noilor depozite şi cel al noilor rezerve:

Mc = D/R = 1/r , unde

Mc = multiplicatorul monedei de cont (creditului)

D = depozite la vedere

Page 65: MACRO

R = rezervele băncilor

r = rata rezervelor obligatorii.

În cazul în care are loc o scurgere de numerar din sistemul bancar, procesul analizat în sens invers, adică

al contracţiei ofertei de moendă de cont. Astfel, dacă un client al băncii decide să retragă din contul să curent o

sumă în numerar, rezervele băncii se vor diminua cu aceeaşi mărime. Scurgerea numerarului din sistemul

bancar va antrena o distrugere a monedei de cont de 1/r sau mai mare. De regulă, când rezervele băncilor scad

sub nivelul legal sau dorit, volumul noilor credite acordate de acestea va fi sub nivelul la care se restituie

vechile credite, ceea ce va reduce masa monetară în circulaţie. Procesul de contracţie se va opri pe măsură ce

băncile obţin rezervele suplimentare necesare pentru a spori oferta netă de credit.

În concluzie, fiecare unitate monetară intrată ca rezervă iniţială în sistemul bancar poate

crea mai mulţi bani de cont în măsura în care băncile comerciale utilizează rezervele lor

excedentare pentru a oferi pe piaţa monetară credite aducătoare de dobânzi. Rezervele

băncilor comerciale şi cererea pentru credite din partea agenţilor economici care îndeplinesc

condiţiile de bonitate financiară determină, în general masa monetară în circulaţie.

Exemplu: Presupunem un nivel al ratei rezervelor obligatorii de10% din

volumul depozitelor la vedere. De asemenea, cosiderăm că un agent

economic din afara sistemului bancar decide o sumă de 10 mil. u.m. să

depună într-un cont la vedere, o sumă de 10 mil. u.m., la o bancă comercială pe care o

notăm cu A. Banca reţine efectiv ca rezervă doar 1 mil. u.m. , diferenţa de 9 mil. u.m.

fiind împrumutată unui client. Creditul acordat de banca A înseamnă crearea unei cantităţi

suplimentare de bani în cont de 9 mil. u.m., depozitarul sumei putând fi aceeaşi bancă sau

o altă bancă comercială unde se află contul operabil prin cecuri al beneficiarului creditului

respectiv. Important este faptul că banca unde s-a creat noul depozit la vedere ( pe care o

notăm cu B) poate proceda în acelaşi mod: să reţină ca rezervă 10% din cei 9 mil. u.m.

adică 0,9 mil. u.m. şi diferenţa de 8,1 mil. u.m. să o împrumute clienţilor săi, şi aşa mai

departe. Aşadar, în întregul sistem bancar, oriunde vor fi depozitate de beneficiari sumele

luate cu împrumut, se realizează în acelaşi mod noi suplimentări la rezervele băncilor

comerciale, ce permit acordarea de noi credite care, atâta timp cât vor fi cheltuite de

beneficiarii lor prin redepozitare (sub forma banilor de cont) – vor potenţa masa monetară

în circulaţie. Procesul de expansiune (multiplicare) a banilor de cont va continua până

când se vor epuiza rezervele noi pe care s-a bazat creditarea; în exemplul nostru, până

când întreaga sumă de 10 mil. u.m. este reţinută de băncile comerciale ca rezervă

obligatorie. Astfel, pentru fiecare unitate monetară introdusă în sistemul bancar, băncile

comerciale au creat 10 u.m. depozite la vedere sau monedă de cont.

Să ne reamintim...

Fiecare unitate monetară intrată ca rezervă iniţială în sistemul bancar

poate crea mai mulţi bani de cont, în măsura în care băncile comerciale

utilizează rezervele lor excedentare pentru a oferi pe piaţa monetară credite aducătoare

de dobânzi.

Page 66: MACRO

Procesl este cunoscut sub denumirea de expansiune a depozitelor la vedere, de

multiplicator al banilor de cont :

Mc = depozite/ rezerve = 1/ rata rezervei obligatorii

Piaţa monetară se află în stare de echilibru atunci când, la un anumit nivel al preţului

monedei (ratei dobânzii), cantitatea de monedă oferită este egală cu cantitatea cerută. În

figura de mai jos punctul de intersecţie (E0) între curba cererii de monedă (MD) şi curba

ofertei de monedă (MS) arată că echilibrul pe piaţa monetară se realizează la un anumit nivel

al ratei dobânzii şi la o anumită mărime a masei monetare în circulaţie.

În general, creşterea rezervelor excedentare de care dispun băncile comerciale duce la

sporirea ofertei de monedă pe piaţa monetară, şi invers. Asupra ofertei de monedă

influenţează însă şi alţi factori: modificarea cotei rezervelor (obligatorii sau dorite) păstrate de

băncile comerciale, preferinţele publicului privind forma în care doreşte să deţină

disponibilităţile sale băneşti, politica monetară promovată de Banca centrală etc. Sensurile

diferite ale influenţei factorilor menţionaţi fac ca oferta generală de monedă să crească sau să

scadă, determinând extinderea sau contracţia masei monetare în circulaţie.

Cantitatea de monedă în circulaţie depinde însă şi de cererea de monedă. Astfel, se poate ca

băncile comerciale să dispună de rezerve suplimentare pe care doresc să le împrumute, dar să

nu existe cerere de credite la nivelul respectiv al ratei dobânzii. Surplusul de ofertă de monedă

poate fi absorbit printr-o diminuare a ratei dobânzii, stimulând cererea de monedă şi realizând

astfel echilibrul pe piaţa monetară la un nivel mai scăzut al preţului monedei.

Acest proces de intercondiţionare şi ajustare reciprocă cerere-ofertă-preţul monedei (rata

dobânzii) are loc în condiţiile specificului pieţei monetare. Ea este o piaţă omogenă prin

natura tranzacţiilor, dar de tip oligopol, cu puţini ofertanţi. De asemenea, rata dobânzii, ca preţ al

monedei, se caracterizează printr-o anumită rigiditate. Astfel, în principiu, o bancă comercială nu

poate coborî rata dobânzii pentru a mări volumul creditelor acordate decât dacă reduce şi rata

dobânzii plătite pentru depozitele colectate. Un astfel de comportament al băncii poate duce la

pierderea clienţilor, care se vor reorienta spre băncile ce oferă dobânzi mai ridicate pentru

depunerile lor.

Rata dobânzii creşte atunci când există o cerere excesivă de bani şi scade atunci când există o

ofertă excesivă de bani.

M0

M

MD

MS d’

d’e

E

Figura 4.2 Echilibrul pieţei monetare

02:35

Page 67: MACRO

Rezumat

Piaţa monetară se referă la cererea şi oferta de monedă, la relaţiile

privind tranzacţiile cu monedă. Băncile, instituţiile bancar-

financiare în general (băncile de toate felurile, societăţile de

asigurare, casele de economii şi împru-muturi, casele de pensii etc.) reprezintă acea

categorie de agent economic care îndeplineşte rolul de intermediar financiar între

ceilalţi agenţi economici, gestionând instrumentele monetare folosite în sistemul

economiei de piaţă. Funcţia principală a băncilor constă în acordarea de împrumu-turi

agenţilor economici care întrunesc condiţiile de bonitate financiară.

Totalitatea instrumentelor monetare, existente la un moment dat în economia unei ţări

constituie masa monetară.

În funcţie de agregatul monetar care o defineşte, masa monetară poate fi determinată

ca stoc (existent la un moment dat) sauca flux (care circulă într-o anumită perioadă de

timp).

Un agregat monetar cuprinde moneda propriu-zisă (banii lichizi) şi o parte a

instrumentelor semimonetare gestionate de bănci sau de alte instituţii financiare. În

funcţie de uşurinţa cu care se transformă în bani lichizi agregatele monetare se împart

în: M1 ( masa monetară în sens restrâns ), M2, M3, L.

Timp necesar: 20 de minute

1. Interpretaţi corelaţiile dintre rata dobânzii şi forţele pieţei monetare.

2. Definiţi multiplicatorul monetar.

3. Explicaţi structura masei monetare.

4. Definiţi operaţiunea de scontare.

Analizaţi componentele masei monetare.

.................................................................................................................

.................................................................................................................

.................................................................................................................

................................................................................................................

02:45

02:45

Page 68: MACRO

Timp necesar: 15 de minute

1. Care dintre următoarele active monetare este inclus ȋn agregatul monetar M1:

a) depozitele la vedere ale firmelor;

b) depozitele la vedere ale populaţiei;

c) numerar ȋn circulaţie;

d) toate cele de mai sus.

2. Masa monetară este deţinută de:

a) banca centrală;

b) agenţii economici nonbancari;

c) banca centrală şi băncile comerciale;

d) populaţie.

3. Dacă ȋn cadrul sistemului bancar al unei ţări, rata rezervei obligatorii este 20%,

multiplicatorul monetar este:

a) 5;

b) 0, 2

c) 1/5

d) nu se poate calcula.

4. Cererea de bani reprezintă:

a) un pârghie de control a masei monetare;

b) dorinţa populaţiei de a se ȋmbogăţii;

c) cerere de disponibilităţi băneşti;

d) toate cele de mai sus.

5. Dacă Banca Centrală cumpără valută de la populaţie, oferta de bani:

a) creşte;

b) scade;

c) rămâne constantă;

Page 69: MACRO

d) nu are legătură.

e)

Răspunsuri: 1. d; 2. b; 3. a; 4. c; 5. a.

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dudian Monica, coordonator – Economie, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006

4. Dornbusch, S. Fischer, R. Startz - Macroeconomie, Editura Economică,

Bucureşti, 2007

5. Frois G.A. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

6. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

1999

7. Manea G., Iliescu E. M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

8. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală. Vol.

II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008

9. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura

Bizzkit, Bucureşti, 2011

Page 70: MACRO

Unitatea de învăţare 5. INFLAŢIA

Cuprins 5.1. Natura şi cauzele inflaţiei

5.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale

5.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare

Înţelegerea interdependenţelor complexe dintre factorii cauzali ce explică evoluţia

dezechilibrelor dintre cererea agregată şi oferta reală de bunuri economice;

Formarea abilităţilor/deprinderilor necesare analizei şi interpretării unor date

statistice referitoare la intensitatea inflaţiei şi a evoluţiei ecartului, cererea solvabilă

nominală – oferta reală de mărfuri.

Reliefarea semnificaţiilor şi limitelor curbei Phillips, pe baza analizei concrete a

relaţiei inflaţie – şomaj pe termen scurt şi pe termen lung.

Introducere

Inflaţia şi şomajul reprezintă dezechilibre macroeconomice, ȋntâlnite ȋn

majoritatea economiilor de piaţă contemporane, ceea ce le-a

transformat şi ȋn unele dintre cele mai analizate şi controversate

fenomene economice.

00:00

Page 71: MACRO

5.1 Natura şi cauzele inflaţiei

Întrucât procesul inflaţionist se

identifică în mare măsură cu deprecierea

banilor, analiza naturii şi cauzelor inflaţiei

este corelată cu formele de bani aflaţi în

circulaţie. Astfel, inflaţia s-a manifestat la

început sub forma devalorizării mascate a

monedelor din metal preţios, prin punerea

în circulaţie a unor monede cu valoare mai

mică decât cea nominală: banii metalici

falsificaţi, având greutăţi mai mici sau

conţinuturi în aur mai reduse decât cele

oficiale.

O altă formă istorică de inflaţie este

inflaţia banilor de hârtie convertibili în

aur, când bancnotele puse în circulaţie ca

reprezentant al aurului întreceau propria

lor măsură: respectivele semne ale valorii

(bancnotele) se discreditau în faţa

posesorilor, iar preţurile creşteau ca

urmare a scăderii puterii lor de cumpărare.

Procesul separării definitive a

banilor de aur a creat premisele unei noi forme de inflaţie. Aceasta este în fapt inflaţia care se

extinde până în zilele noastre. În consecinţă, inflaţia contemporană constă în deprecierea

banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă în creşterea preţurilor şi în scăderea

încrederii publicului în banii depreciaţi.

Aşadar, inflaţia contemporană constă, în principal, în procesul de depreciere a

monedei naţionale, de scădere a valorii sau a puterii de cumpărare a banilor. Ea se manifestă

ca o creştere generalizată şi de durată a preţurilor şi reflectă modificări structurale între

circulaţia banilor depreciaţi şi fluxurile reale din economie.

Rezultă că inflaţia este prezentă doar atunci când creşterea preţurilor este:

generalizată, adică priveşte întreg ansamblul de bunuri, indiferent de importanţa lor;

continuă, de durată, adică nu se limitează la o perioadă scurtă de timp (lună, trimestru

etc.) şi nu este generată de cauze conjuncturale.

Inflaţia nu trebuie confundată cu alţi termeni asemănători oarecum, precum deflaţia care

exprimă un proces cumulativ de reducere a preţurilor pe ansamblul economiei. Este de

Timp necesar: 135minute

După parcurgerea unităţii veţi fi în

măsură să răspundeţi la întrebările:

Ce reprezintă inflaţia?

Care sunt cauzele inflaţiei?

Ce tipuri de inflaţie cunoaşteţi,

ȋn funcţie de rata acesteia?

Daţi exemple de măsuri

antiinflaţioniste.

Explicaţi diferenţa dintre

inflaţie, dezinflaţie şi deflaţie.

Corelaţiile cantitative dintre

procesul inflaţionist şi dinamica

economiei?

00:00

Page 72: MACRO

menţionat de asemenea că dezinflaţia este definită ca un proces (perioadă) de încetinire a

ritmului de creştere a preţurilor. Altfel spus, dezinflaţia reflectă reducerea ratei inflaţiei,

proces compatibil cu creşterea preţurilor.

La baza declanşării şi perpetuării inflaţiei se pot afla numeroşi factori generali şi

particulari, a căror analiză – în vederea promovării unor măsuri de politică antiinflaţionistă –

trebuie realizată funcţie de condiţiile concrete de loc şi de timp. În cele ce urmează sunt

prezentate cauzele generale ale inflaţiei care se află în strânsă legătură cu evoluţia unor

importante variabile macroeconomice: creşterea economică, investiţiile, şomajul, comerţul

exterior, etc.:

- Inflaţia prin monedă, explicată prin emisiunea excesivă de semne băneşti. O

asemenea explicaţie a procesului inflaţionist este considerată ca unilaterală, având un caracter

strict tehnico-monetar;

- Inflaţia prin cerere care are drept cauză reală excesul de cerere solvabilă. Ea este

legată de acele aspecte şi corelaţii marfaro-monetare care generează şi consolidează un

dezechilibru de durată între oferta şi cererea de bunuri pe piaţă. Aceasta deoarece, adaptarea

cantitativă şi structurală a ofertei la un exces de cerere nu se poate realiza decât după o

anumită perioadă de timp.

Prin creşterea preţurilor se asigură o corelare rapidă a forţelor pieţei întrucât are loc o

reducere a puterii de cumpărare a banilor. O asemenea modalitate de adaptare poate însă

întreţine şi, uneori, chiar amplifica excesul de cerere.

- Inflaţia prin costuri se explică prin faptul că orice creştere a costurilor de

producţie duce la o creştere a preţurilor (formate din cost unitar şi profit unitar) întrucât

întreprinzătorii urmăresc cel puţin menţinerea raportului dintre profit şi cost. Creşterea

costurilor de producţie poate fi generată de evoluţia oricărui element al acestora: creşterea

preţurilor materiilor prime, combustibililor şi energiei indigene sau importate (inflaţie

importată), creşterea mai rapidă a salariilor comparativ cu evoluţia productivităţii muncii,

sporirea cheltuielilor presupuse de protejarea mediului înconjurător ş.a.m.d..

- Inflaţia prin credit - expansiunea creditului pentru producţie şi pentru consum

poate amplifica în asemenea măsură circulaţia masei monetare încât determină apariţia unor

dezechilibre între cantitatea totală de bani în circulaţie şi oferta globală de mărfuri.

- Inflaţia prin buget - ȋn situaţia în care cheltuielile bugetului de stat sunt mai

mari decât veniturile pentru acoperirea deficitului bugetar guvernul recurge la emisiuni

suplimentare de bani, cu caracter inflaţionist.

Să ne reamintim....

Inflaţia se manifestă ca o creştere generalizată şi de durată a preţurilor,

ȋnsoţită de scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Page 73: MACRO

Ȋn funcţie de cauzele care ȋi determină apariţia, există: inflaţi prin monedă, prin

buget, prin cerere , prin ofertă, prin credit, prin costuri. Cauzele se pot manifesta

mai multe, simultan.

Aceste cauze trebuie privite şi în legătură cu structurile socio-economice existente, în

sensul că:

monopolurile şi oligopolurile, prin rolul important sau chiar determinant în formarea şi

evoluţia preţurilor, prezintă un factor potenţial inflaţionist;

sindicatele întreţin starea de inflaţie deoarece prin acţiunile lor revendicative urmăresc şi

de multe ori reuşesc să obţină importante creşteri salariale în anumite domenii sau pe

ansamblul economiei naţionale, creşteri neînsoţite de evoluţii corespunzătoare ale

productivităţii muncii;

în vederea realizării intereselor lor, întreprinderile/societăţile transnaţionale (care au o

pondere crescândă în cadrul diverselor economii naţionale) promovează strategii de

producţie, comerciale şi financiare global-planetare prin care limitează suveranitatea

naţională şi posibilităţile de cooperare şi înfăptuire a unor politici economice naţionale

independente, inclusiv în ce priveşte prevenirea şi combaterea inflaţiei.

Toate cauzele care generează şi întreţin procesul inflaţionist au ca rezultat formarea

unei mase monetare excedentare în circulaţie, dezechilibrând raportul dintre cererea

nominală – artificial potenţată - şi oferta reală de bunuri economice pe piaţă.

5.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale

Inflaţia contemporană reprezintă un fenomen macroeconomic care prin consecinţele

sale economice şi sociale afectează, direct sau indirect, întreaga societate. Aşa cum susţin

numeroşi specialişti, efectele inflaţiei diferă în funcţie de amploarea fenomenului

inflaţionist şi de sensurile dinamicii lui.

Pentru măsurarea dimensiunilor inflaţiei şi a sensurilor dinamicii ei se folosesc mai

mulţi indicatori: indicele general al preţurilor, dinamica preţurilor bunurilor de consum,

indicele costului vieţii, evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale, evoluţia masei

monetare în circulaţie în raport cu dinamica indicatorilor creşterii economice (produsul

naţional, venitul naţional), etc.

00:45

Page 74: MACRO

Pe baza indicatorilor menţionaţi, îndeosebi a indicelui preţurilor, în literatura

economică se fac următoarele delimitări privind formele inflaţiei în funcţie de amploarea

acestui fenomen:

- inflaţie târâtoare, când indicele preţurilor înregistrează o creştere de până la 5%,

evoluţia masei monetare în circulaţie fiind, de regulă, devansată de ritmurile creşterii

economice. O astfel de evoluţie a masei monetare şi a preţurilor poate influenţa pozitiv

activitatea economică prin impulsionarea investiţiilor;

- inflaţia persistentă (deschisă), când preţurile cunosc ritmuri de 5-10%, afectând

în general cumpărătorii, mai ales pe cei cu venituri fixe;

- inflaţia galopantă, când preţurile înregistrează ritmuri de creştere mai mari de

10% (inflaţia cu două cifre), devansând semnificativ ritmurile de creştere a producţiei,

salariilor şi a altor venituri. Se reduc economiile şi investiţiile, se înrăutăţeşte situaţia

balanţei de plăţi externe, etc.;

- hiperinflaţia, când, în principiu banii ajung să nu mai fie acceptaţi în schimburile

de mărfuri, iar procesul inflaţionist devine practic de necontrolat. Pentru a nu se ajunge la

asemenea “catastrofă” monetară, statul intervine prin politicile sale fiscale, bugetare, de

preţuri şi monetare.

Consecinţele inflaţiei depind, evident, de amploarea acestui fenomen, dar şi de starea

evoluţiei economiei în ansamblu. Corelaţiile cantitative dintre procesul inflaţionist şi

dinamica economiei (rezultatelor macroeconomice) sunt puse în evidenţă prin următorii

termeni consacraţi:

- creştere neinflaţionistă, când rata de creştere economică este mai înaltă decât cea a

inflaţiei;

- creştere inflaţionistă, când rata inflaţiei este mai mare decât ritmul mediu anual de

creştere a rezultatelor macroeconomice; stagflaţie, evidenţiază acea situaţie din

economia unei ţări care se caracterizează prin inflaţie persistentă şi prin lipsa de creştere

notabilă a economiei sau prin aşa-numita “creştere zero”;

- slumpflaţie, care reflectă situaţia din economia unei ţări, caracterizată prin recesiune

economică (declin economic), pe de o parte, şi inflaţie persistentă sau chiar galopantă, pe

de altă parte.

Exemple : Creşterea neinflaţionistă s-a manifestat în economiile ţărilor

occidentale, în deceniile 6 şi 7 ale secolului trecut; creşterea inflaţionistă ; a fost

caracteristică majorităţii ţărilor occidentale în deceniul al 8-lea, iar slumpflaţia se

manifestă ȋn prezent, ȋn multe din tările afectate de criza economică mondială.

Să ne reamintim...

Page 75: MACRO

În funcţie de intensitatea acesteia, există: inflaţie târâtoare, persistentă, galopantă,

hiperinflaţie.

Indiferent de dinamica economiei, specialiştii sunt unanimi în a aprecia că inflaţia

persistentă, cu trend crescător de durată, care tinde să devină galopantă reprezintă un

factor destabilizator al oricărei economii naţionale. O astfel de inflaţie descurajează

investiţiile productive şi orientează resursele financiare spre acţiuni speculative curente,

viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor bunuri economice, îngreunează sau chiar

anulează posibilitatea efectuării unor calcule de eficienţă şi respectiv, a unor alegeri

corecte din partea agenţilor economici, întrucât prin reţeaua de preţuri ei primesc semnale

inadecvate.

5.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare

Efectele procesului inflaţionist sunt recepţionate în primul rând de agenţii economici

aflaţi în situaţia de consumatori (cumpărători), pentru că ei trebuie să facă faţă cu

veniturile lor, creşterilor succesive de preţuri determinate de fiecare val inflaţionist. De

regulă, cei mai afectaţi de consecinţele inflaţiei sunt categoriile populaţiei cu venituri fixe,

care nu pot compensa sau limita pierderile provocate de creşterea în timp a preţurilor.

Sub incidenţa efectelor inflaţiei se află nu numai veniturile, ci şi economiile agenţilor

economici, împrumuturile acordate de creditori, etc., astfel că odată cu deprecierea banilor

averea lor formată din active lichide se diminuează în mod relativ. Se subînţelege că din

acest proces de redistribuire a venitului şi a averii ca efect al inflaţiei, o parte a publicului

poate obţine avantaje. Dar, în ansamblu, reacţia publicului este negativă, ostilitatea lui

împotriva inflaţiei fiind determinată de incertitudinea generalizată pe care acesta o

instaurează în viaţa economică şi socială a unei ţări. Din cele arătate rezultă că efectele

inflaţiei sunt numeroase şi contradictorii, ele acţionează în sensuri diferite şi se răsfrâng

asupra vieţii economice prin creşterea instabilităţii şi incertitudinii, iar asupra

comportamentului agenţilor economici prin căutări febrile de a se sustrage efectelor

negative ale inflaţiei sau cel puţin de a diminua pierderile provocate de ea. Toate acestea

explică ostilitatea publicului împotriva inflaţiei, ca şi tăria presiunii asupra guvernului de

a adopta măsuri antiinflaţioniste.

Dată fiind complexitatea fenomenului inflaţionist, a consecinţelor economice şi

sociale pe care le generează, măsurile antiinflaţioniste sunt şi ele de o mare complexitate.

Acestea pot fi grupate în două mari categorii:

- măsuri de protecţie a agenţilor economici împotriva creşterii preţurilor şi scăderii

puterii de cumpărare a banilor;

- măsuri de limitare şi control al procesului inflaţionist.

01:45

Page 76: MACRO

Din prima categorie de măsuri antiinflaţioniste fac parte indexarea veniturilor, acordarea

de compensaţii de către stat sau întreprinderi pentru diferite categorii ale populaţiei,

subvenţionarea unor produse de bază etc. Indexarea reprezintă creşterea procentuală sau

în sume absolute a veniturilor agenţilor economici, îndeosebi a salarilor, pensiilor şi altor

venituri fixe, astfel încât să acopere parţial sau total creşterea preţurilor generate de

inflaţie. Indexarea în raport cu rata inflaţiei se poate aplica şi dobânzilor plătite pentru

economiile păstrate de public la instituţiile financiar – bancare, precum şi dobânzilor

percepute de aceste instituţii pentru creditele acordate agenţilor economici.

În cea de a doua categorie se înscriu măsurile menite să ducă la refacerea echilibrului

economic şi monetar deteriorat de inflaţie. Astfel, printre măsurile adoptate de guvern în

vederea limitării şi controlului inflaţiei pot fi menţionate: reducerea cheltuielilor bugetare,

echilibrarea balanţei de plăţi externe, majorarea taxelor şi impozitelor, limitarea creditului

de consum, îngheţarea preţurilor şi salariilor etc. Aceste măsuri (de politică fiscală,

bugetară, de preţuri etc.) sunt corelate cu cele adoptate de Banca Centrală prin folosirea

unor instrumente specifice politicii monetare.

Politica monetară – una dintre cele mai vechi politici economice – reprezintă acţiunea

exercitată de autoritatea bancară (Banca Centrală) asupra masei monetare în circulaţie şi

asupra activelor bancare în vederea orientării economice pe termen scurt sau mediu. Prin

ansamblul de reglementări pe care autoritatea bancară centrală le impune celorlalte bănci,

politica monetară este subordonată înfăptuirii unor obiective economice generale, cum

sunt : expansiunea economică, stabilitatea preţurilor, ocuparea forţei de muncă,

deschiderea economiei naţionale spre exterior etc..

Rolul politicii monetare constă, pe plan intern, în reglarea cantităţii de bani în circulaţie, a

cererii şi a ofertei pe piaţa monetară, iar pe plan extern, în asigurarea echilibrului balanţei

de plăţi. Prin folosirea unor instrumente specifice, Banca Centrală urmăreşte ca volumul

masei monetare în circulaţie să concure la desfăşurarea normală a circuitului economic, să

preîntâmpine apariţia sau accentuarea unor tendinţe inflaţioniste în economie.

Să ne reamintim...

Măsurile antiinflaţioniste sunt de două tipuri: măsuri de protecţie a

agenţilor economici împotriva creşterii preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare a

banilor( indexarea, subvenţionarea unor produse de bază ), măsuri de limitare şi

control al procesului inflaţionist ( de diminuare a cererii agregate, de stimulare a

ofertei, prin măsuri de politica monetară, fiscală, bugetară ).

Instrumentele politicii monetare, utilizate, de regulă, în ţările cu economie de piaţă sunt

următoarele: manevrarea taxei rescontului, cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa

deschisă (open market) şi variaţiile cotelor rezervelor obligatorii.

Page 77: MACRO

Manevrarea taxei rescontului de către Banca Centrală joacă un rol important în reglarea

masei monetare în circulaţie. În funcţie de nivelul şi sensul creditului şi costul lui, având

loc încurajarea creditului şi invers. Ratele dobânzilor acordate sau încasate de băncile

comerciale urmează de regulă evoluţia ratei oficiale, ceea ce înseamnă că prin tehnica

indirectă a rescontării titlurilor de credit, instituţia centrală de emisiune influenţează

politica de credit în ansamblul ei.

Achiziţionarea şi vinderea titlurilor pe piaţa deschisă reprezintă un instrument de

politică monetară folosit mai ales în SUA. În mod curent Banca Centrală (Sistemul

Federal de Rezerve) deţine un portofoliu de hârtii de valoare publice (creanţe asupra

trezoreriei) şi private (creanţe asupra economiei) cu care poate interveni în reglarea masei

monetare prin aşa-numitele operaţiuni pe piaţa liberă. Astfel, întrucât pe piaţa monetară

poate să rezulte un excedent sau deficit global de lichidităţi, Sistemul Federal de Rezerve

intervine fie pentru a “reteza” acest excedent, fie pentru a completa insuficienţa

constatată. În primul caz, Sistemul Federal de Rezerve cedează (vinde) pe piaţa monetară

o parte din titlurile de valoare pe care le deţine în portofoliul său de active. În cel de-al

doilea caz, când Sistemul Federal de Rezerve constată o insuficienţă de lichidităţi pe piaţa

monetară, acesta hotărăşte achiziţionarea de noi active (hârtii de valoare publice sau

private deţinute de băncile comerciale), sporind astfel rezervele băncilor comerciale cu

suma activelor respective. La rândul său, suplimentarea soldurilor de rezerve ale băncilor

comerciale dă posibilitatea acestora să-şi sporească propriile credite şi respectiv masa

monetară în circulaţie.

În concluzie, prin operaţiile de cumpărare şi vânzare a titlurilor de valoare pe piaţa liberă,

Sistemul Federal de Rezerve creează şi distruge rezervele în sistemul bancar în acelaşi

mod cum băncile comerciale creează şi distrug bani prin extinderea sau restrângerea

creditelor. În acest mod are loc o reglare a lichidităţilor bancare în funcţie de nevoile

economiei, politica de “open market” având ca scop evitarea unor variaţii foarte mari şi

dezordonate în evoluţia masei monetare în circulaţie.

Practica cotelor obligatorii de rezervă reprezintă un instrument de politică monetară

care s-a generalizat în aproape toate ţările cu economie de piaţă. Acest instrument de

politică îşi dovedeşte utilitatea mai ales în ţările unde predomină banii de cont (moneda

scripturală), permiţând sistemului bancar să controleze volumul şi structura masei

monetare în circulaţie.

Variaţia cotelor de rezervă obligatorii constituie un instrument de politică monetară

care acţionează foarte rapid asupra masei monetare, întrucât afectează imediat

multiplicatorul creditului (banilor de cont).

Exemple : Dacă la o rată a rezervelor obligatorii de 10% băncile

comerciale au dus expansiunea banilor de cont până la multiplicarea

lor de zece ori, o măsură de credit mai restrânsă prin decizia Băncii

Page 78: MACRO

Centrale de a spori rezervele obligatorii la 20% va obliga băncile centrale să reducă la

jumătate creditele acordate; creditele pot fi acum numai de cinci ori mai mari în raport cu

rezervele obligatorii, faţă de zece ori mai mari cât erau înainte.

Plafoanele de credit constau în acea tehnică bancară prin care se stabilesc plafoanele

maxime de credit pentru fiecare bancă comercială în parte de către Banca Naţională.

Astfel, limita maximă a expansiunii masei monetare este fixată dinainte de Banca

Naţională. În prezent, aceasta a renunţat la plafoanele de credit, fiind considerate prea

rigide pentru economia de piaţă.

Rata de refinanţare bancară, prin care Banca Naţională furnizează lichidităţi

societăţilor bancare solicitante, în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară şi

de credit. Refinanţarea băncilor comerciale este o operaţiune pe termen scurt (maxim 90

zile).

Exemplu : Formele de refinanţare oferite de Banca Naţională a României

societăţilor bancare sunt liniile de credit şi creditul de licitaţii.

Liniile de credit constituie o formă de refinanţare prin care băncilor comerciale le este

permis să preleveze sume de bani dintr-un cont deschis la Banca Naţională până la un

anumit nivel şi în cadrul unui interval de timp prestabilit. Rata dobânzii pentru linia de

credit se stabileşte de către conducerea Băncii Naţionale. O ridicare a ratei de refinanţare

face creditul mai scump şi are ca efect diminuarea masei monetare şi invers.

Creditul de licitaţie se caracterizează prin aceea că rata dobânzii se stabileşte în

şedinţele de licitaţie în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. Băncile comerciale

licitează pentru resursele disponibilizate de Banca Naţională care au oferit rata cea mai

înaltă a dobânzii obţinând creditul oferit.

Explicaţi diferenţa dintre inflaţie, deflaţie şi stagflaţie

........................................................................................................

........................................................................................................

........................................................................................................

........................................................................................................

...................................

02:00

Page 79: MACRO

,

Rezumat

Inflaţia contemporană constă, în principal, în procesul de

depreciere a monedei naţionale, de scădere a valorii sau a puterii de

cumpărare a banilor. Ea se manifestă ca o

creştere generalizată şi de durată a preţurilor şi reflectă modificări structurale între circulaţia

banilor depreciaţi şi fluxurile reale din economie.

Inflaţia nu trebuie confundată cu alţi termeni precum deflaţia şi dezinflaţia.

În funcţie de cauzele care îi determină apariţia întâlnim : inflaţie prin cerere, inflaţie prin

monedă, inflaţie prin costuri, inflaţie prin credit, inflaţie prin buget.

În funcţie de intensitatea acesteia, există: inflaţie târâtoare, persistentă, galopantă,

hiperinflaţie.

Dată fiind complexitatea fenomenului inflaţionist, a consecinţelor economice şi sociale pe

care le generează, măsurile antiinflaţioniste sunt şi ele de o mare complexitate: măsuri de

protecţie a agenţilor economici împotriva creşterii preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare a

banilor( indexarea, subvenţionarea unor produse de bază ), măsuri de limitare şi control al

procesului inflaţionist ( de diminuare a cererii agregate, de stimulare a ofertei, prin măsuri de

politica monetară, fiscală, bugetară ).

Timp necesar: 20 de minute

1. Definiţi inflaţia şi arătaţi care sunt principalele tipuri de creştere economică în funcţie

de intensitatea inflaţiei.

2. Enumeraţi cauzele inflaţiei şi arătaţi în ce constă inflaţia prin costuri.

3. Care sunt principalele consecinţe ale inflaţiei?

4. Cum se determină nivelul şi evoluţia inflaţiei?

02:45

Page 80: MACRO

Timp necesar: 15 de minute

1. Inflaţia prin costuri este cauzată de:

a) reducerea costurilor unitare;

b) scăderea preţurilor factorilor de producţie;

c) creşterea preţurilor factorilor de producţie;

d) creşterea ofertei agregate.

2. Dacă rata anuală inflaţiei ȋntr-o ţară este de 3,5%, putem spune că inflaţia a fost:

a) persistentă;

b) hiperinflaţie;

c) târâtoare;

d) galopantă.

3. Puterea de cumpărare a banilor scade atunci când:

a) preţurile scad;

b) preţurile cresc;

c) creşte oferta agregată;

d) se ȋnregistrează un proces deflaţionist.

4. Inflaţia apare ca urmare a unui dezechilibru intre:

a) Bunuri şi servicii;

b) Masa monetară şi cantitatea de bunuri economice;

c) Cerere şi ofertă;

d) Reducerea puterii de cumpărare a banilor şi reducerea masei monetare.

5. Reprezintă măsuri antiinflaţioniste de reducere a cererii agregate:

a) Creşterea cheltuielilor bugetare;

b) Reducerea ratei dobânzii;

c) Creşterea ratei dobânzii;

d) Nici una din cele de mai sus.

Răspunsuri: 1. c; 2. c; 3. b; 4.b; 5. C.

Page 81: MACRO

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dudian Monica, coordonator – Economie, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006

4. Dornbusch, S. Fischer, R. Startz - Macroeconomie, Editura Economică,

Bucureşti, 2007

5. Frois G.A. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

6. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

1999

7. Manea G., Iliescu E. M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

8. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală. Vol.

II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008

9. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura

Bizzkit, Bucureşti, 2011

Unitatea de învăţare 6. PIAŢA MUNCII

Page 82: MACRO

Cuprins 6.1. Piaţa muncii; conţinut şi particularităţi

6.2. Cererea de muncă

6.3. Oferta de muncă

Definirea principalelor concepte utilizate în analiza pieţei muncii;

Explicarea conţinutului pieţei muncii şi înţelegerea mecanis-mului specific de

funcţionare a acesteia în cadrul sistemului de pieţe din economie;

Caracterizarea cererii şi ofertei de muncă şi identificarea factorilor care influenţează

elasticitatea şi modificarea celor două forţe ale pieţei muncii;

Prezentarea principalelor modele de analiză a proceselor de formare a salariului pe

piaţa muncii în funcţie de tipologia acesteia: piaţa competitivă, monopolul,

monopsonul şi monopolul bilateral.

Introducere

În condiţiile economiei de piaţă, munca, factor activ şi determinant al producţiei

ȋşi furnizează serviciile, prin intermediul tranzacţiilor de piaţă. Pe baza raportului

cerere - ofertă se formează cea mai ȋntâlnită formă de venit, salariul.

Având ȋn vedere aceste aspect, ȋn continuare vom studia caracteristicile şi locului pieţei muncii

în economie, cererea şi oferta de muncă şi interacţiunea celor două forţe ale acestei pieţe

pentru a determina preţul muncii.

,

00:00

Page 83: MACRO

6.1. Piaţa muncii. Conţinut, rol şi particularităţi

Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul în care se întâlnesc şi se

negociază în mod liber cererea de muncă de către cei ce au nevoie de ea (firmele) şi oferta de

muncă, reprezentată de posesorii factorului muncă. Prin procesele specifice tranzacţiilor ce au

loc pe această piaţă, în primul rând prin procesul formării salariului ca preţ al serviciului

factorului muncă, se asigură echilibrarea cererii şi ofertei de muncă.

Piaţa muncii se află în strânsă legătură cu celelalte pieţe ale factorilor de producţie,

precum şi cu pieţele produselor (bunurilor materiale şi serviciilor). Astfel, creşterea preţurilor

la bunurile de consum va afecta negocierile cu privire la salarizare, după cum modificarea

preţurilor factorilor de producţie va influenţa

cererea şi oferta pe piaţa produselor.

Intercondiţionarea fluxurilor reale (de factori

şi de produse) şi monetare (de venituri şi de

cheltuieli) rezultate din tranzacţiile ce au loc

pe toate aceste pieţe decurge din unitatea

circuitului economic.

În ansamblul fluxului circular al

activităţii economice, rolul pieţei muncii se

realizează în principal prin următoarele

funcţii:

alocarea eficientă a resurselor de

muncă pe sectoare, ramuri, unităţi

economice şi teritoriale în concordanţă

cu volumul şi structura cererii de

muncă, determinată la rândul său din

cererea de bunuri economice;

formarea salariului prin confruntarea

cererii cu oferta de muncă, ca preţ sau

venit ce remunerează serviciul

factorului muncă.;

sursă de informaţii pentru procesul de

orientare şi formare profesională,

precum şi mijloc de control prin informaţiile pe care le furnizează în legătură cu

disfuncţionalităţile şi dezechilibrele ce apar în economie;

prin organisme special instituţionalizate, piaţa muncii îndeplineşte şi funcţia de

protecţie socială a populaţiei active defavorizate de situaţiile conjuncturale din

economie

Tranzacţiile ce au loc pe piaţa muncii privesc o marfă de un fel deosebit, care imprimă

acestei pieţe caracteristici ce se reflectă în modul specific de funcţionare şi care o deosebesc

Timp necesar: 150 minute

După parcurgerea unităţii veţi fi în

măsură să răspundeţi la întrebările:

Care este rolul pieţei muncii ȋn

economia de piaţă?

Ce reprezintă cererea de forţă

de muncă?

Cum se determină numărul

optim de salariaţi?

Ce reprezintă oferta de forţă de

muncă?

Care este diferenţa dintre

oferta pieţei şi oferta

individuală de forţă de muncă?

Page 84: MACRO

de toate celelalte tipuri de piaţă. În consecinţă, piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi

ce trebuie luate în considerare atunci când analizăm mecanismele şi implicaţiile economice şi

sociale ale funcţionării acestei pieţe.

În primul rând, piaţa muncii se caracterizează printr-un nivel ridicat de rigiditate, date

fiind complexitatea laturilor economico-sociale ce se întrepătrund şi a gradului lor de

sensibilitate asupra echilibrului economic şi social. Factorul uman care animă această piaţă şi

implicaţiile pe care modul său de funcţionare îl exercită asupra tuturor domeniilor de

manifestare ale vieţii unei naţiuni (economic, social, politic) pune deci, în alţi termeni

problema echilibrului pe această piaţă. Piaţa muncii este nu numai un cadru specific în care se

confruntă oferta cu cererea de muncă şi se ajustează cantităţile oferite cu cele solicitate la

nivelul salariului; ea este în acelaşi timp şi cadru de manifestare a proceselor de formare şi

recrutare a forţei de muncă, ale angajării, utilizării si remunerării muncii, ale concedierii şi

protecţiei sociale, precum şi raporturile de cooperare şi relaţiile conflictuale.

În al doilea rând, datorită complexităţii şi implicaţiilor generate, piaţa muncii este

mai riguros reglementată în raport cu celelalte pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă

se realizează în condiţiile unui cadru instituţional dinainte acceptat de toţi participanţii, a unor

instituţii şi legi care reglementează raporturile de muncă, problemele ocupării, salarizării şi

protecţiei sociale. De asemenea, pe piaţa muncii se întâlnesc şi negociază nu numai cei care

furnizează şi achiziţionează serviciile factorului muncă (salariaţi şi întreprinzători) ci şi

organizaţiile patronale şi cele sindicale ca reprezentanţi ai lor, precum şi statul prin politicile

sale de ocupare şi de protecţie socială.

În al treilea rând, pe ansamblul economiei, piaţa muncii are o structură eterogenă,

cuprinzând numeroase segmente delimitate pe genuri de activitate sau utilizări ale forţei de

muncă, pe profesii au ocupaţii, pe zone economice sau arii geografice, pe sexe, vârste, rasă,

etc. Segmentarea pieţei muncii este o caracteristică semnificativă a funcţionării acestei pieţe,

avută în vedere mai ales atunci când sunt analizate procesele de formare a salariului. Astfel,

teoria segmentării pieţei muncii în grupuri neconcurente reprezintă una din principalele

explicaţii ale diferenţierii salariilor între grupurile respective.

În al patrulea rând, piaţa muncii este în mai mare măsură, faţă de celelalte pieţe, o

structură de piaţă cu concurenţă imperfectă; sindicatele pot fi asimilate oligopolurilor sau

monopolului, iar patronatele, oligopolului sau monopolului. Prin urmare, mărimea şi evoluţia

salariului nu rezultă doar din acţiunea conjugată a forţelor pieţei, iar dinamica raportului

cerere-ofertă şi a preţului muncii nu reprezintă unicul mecanism de reglare a proceselor de

ocupare şi utilizare a resurselor de muncă.

6.2 Cererea de muncă 00:30

Page 85: MACRO

Activităţile existente şi cele care se iniţiază în economie generează nevoia de muncă,

care reprezintă volumul total de muncă necesar în perioada respectivă pe ansamblul

economiei. Nevoia de muncă este condiţionată de o serie de factori cum sunt:

volumul şi structura activităţilor economice, nivelul productivităţii muncii,

formele de ocupare a forţei de muncă şi regimul ocupări, etc. În timp, evoluţia

nevoii de muncă depinde în principal de ritmul creşterii economice, dinamica

productivităţii muncii, de posibilitatea şi eficienţa înlocuirii muncii prin alţi factori de

producţie.

Nevoia de muncă nu se manifestă însă, în întregime ca cerere pe piaţa muncii. Ca şi în

cazul altor bunuri sau servicii, nevoia sau trebuinţa în sine pentru ele nu se identifică cu ceea

ce economiştii numesc cerere de muncă. Condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să

reprezinte cererea de muncă este constituirea ei după regulile pieţei, salarizarea acesteia.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată sau cantitatea de servicii ale

factorului muncă care este dorită şi poate fi achiziţionată la un anumit preţ de către cei care au

nevoie de aceste servicii într-o anumită perioadă de timp determinată. Aşadar, şi în cazul

pieţei muncii, cererea poate fi determinată ca o relaţie între cele două variabile: cantitatea de

muncă cerută şi preţul sau salariul la care poate fi achiziţionată.

Pe scurt, cererea de forţă de muncă se exprimă prin numărul locurilor de muncă create

în toate sectoarele şi ramurile economiei. Ea se manifestă efectiv la nivelul angajatorilor

(firmele de toate felurile) care au nevoie şi solicită ȋn condiţi salariale, serviciile factorului

muncă.

Din cele arătate, rezultă că cererea de muncă poate fi abordată atât la nivelul firmei cât

şi la nivelul pieţei. Cererea de muncă a pieţei rezultă din însumarea cererii de muncă a

firmelor participante, după cum curba cererii de muncă a pieţei poate fi dedusă din curbele

individuale ale cererii de muncă. În consecinţă, în acest paragraf vom aborda în principal

cererea de muncă a firmei. În partea finală a capitolului, unde analizam procesele de formare

a salariului pe diferitele tipuri de pieţe, vom opera cu acest concept la nivelul pieţelor

respective.

Cererea de muncă este o cerere derivată: ea derivă din cererea pentru bunurile la a

căror producere participă munca în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie.

Să ne reamintim....

Trebuie avută ȋn vedere diferenţa dintre nevoia de forţă de muncă (dorinţele, necesarul

angajatorilor) şi ceea ce ȋşi permit angajatorii să plătească ȋn condiţii salariale, adică

cererea de forţă de muncă. Cererea de muncă reprezintă cantitatea de servicii ale factorului

muncă care este dorită şi poate fi achiziţionată la un anumit preţ (salariu) de către cei care

au nevoie de aceste servicii într-o anumită perioadă de timp determinată.

Angajatorii achiziţionează serviciile factorului muncă în funcţie de contribuţia pe care acest

Page 86: MACRO

factor o aduce la venitul firmei. Ei solicită şi angajează forţa de muncă când venitul

suplimentar pe care îl implică decizia de angajare, adică aplică regula cunoscută care

constituie condiţia de maximizare a profitului firmei atunci când aceasta ajustează cantităţile

utilizate dintr-un factor variabil: Venit marginal = Cost marginal.

Venitul marginal al factorului muncă (VmgL) reprezintă producţia suplimentară

obţinută prin creşterea cu o unitate a volumului de muncă (un lucrător, o zi de muncă sau o

oră de muncă) exprimată în bani, adică valoarea producţiei marginale a muncii, care este

produsul dintre productivitatea marginală a muncii şi preţul unitar al bunului respectiv.

Costul marginal al factorului muncă (CmgL) reprezintă costul unei unităţi suplimentare de

muncă, fiind egal cu preţul acesteia sau salariul plătit (S).

Aşadar, cunoscând nivelul salariului pe piaţa muncii, firma poate determina numărul

de lucrători pe care îi poate angaja în condiţiile maximizării profitului: VmgL = CmgL = S.

Exemplu : Presupunem o firmă care acţionează pe o piaţă cu o

concurenţă perfectă. Ea poate angaja oricâţi lucrători doreşte şi are

nevoie pentru un salariu de 1200 lei. De asemenea, firma produce un

singur produs pe care îl vinde la preţul pieţei de 20 lei bucata. Corelaţia dintre volumul

producţiei şi numărul de lucrători, precum şi celelalte corelaţii sunt prezentate în Tabelul 6.1.

Tabelul 6.1 Determinarea cererii de muncă a firmei

Număr

de

lucrători

Producţia

fizică

totală

Producţia

fizică

marginală

Venitul

marginal

Costul

marginal

al

muncii

Venitul

total

(L) (Q) (QmgL) (Vmg) (CmgL=S) (Qxp)

1 30 - - 1200 600

2 70 40 800 2400 1400

3 140 70 1400 1200 2800

4 220 80 1600 1200 4400

5 310 90 1800 1200 6200

6 390 80 1600 1200 7800

7 460 70 1400 1200 9200

8 520 60 1200 1200 10400

9 570 50 1000 1200 11400

10 610 40 800 1200 12200

Page 87: MACRO

11 640 30 600 1200 12800

12 660 20 400 1200 13200

După cum rezultă din tabel, venitul marginal sau valoarea producţiei marginale a

muncii creşte la început, atingând un nivel maxim (1800) după care începe să scadă. Această

evoluţie a VmgL îşi are cauza în acţiunea legii randamentelor descrescânde, potrivit căreia

productivitatea marginală a muncii scade pe măsură ce într-o activitate se foloseşte o cantitate

tot mai mare de muncă, ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi. Dar atâta timp cât

venitul marginal este mai mare decât costul marginal al factorului muncă firma poate angaja

forţă de muncă suplimentară până când suma de bani pe care trebuie să o plătească ultimului

lucrător angajat echivalează venitul pe care ea îl obţine în urma angajării lui. În exemplu,

cererea de muncă a firmei este de 8 lucrători (VmgL = CmgL).

De fapt, curba descrescătoare a valorii producţiei marginale a muncii sau a venitului

marginal al acestui factor este curba cererii de muncă a firmei. Ca oricare curbă normală a

cererii, curba cererii de muncă are panta negativă, exprimând, relaţia inversă între cantitatea

de muncă cerută de firmă şi nivelul salariului plătit.

Reprezentată grafic în Figura 6.1, curba cererii de muncă ne arată ce cantitate de

servicii ale factorului muncă poate fi achiziţionată de firmă în funcţie de nivelul salariului.

Acţionând pe o piaţă cu concurenţă perfectă, firma nu poate controla nivelul salariului pe

piaţa muncii. Ea poate în schimb ajusta cantitatea de muncă în raport de evoluţia venitului

marginal, angajând lucrători până la punctul în care curba VmgL intersectează linia salariului.

S

300

L

900

600

1500

1200

1800

2

4

6

8

10

12

0

VmgL = CmgL

VmgL > CmgL

VmgL < CmgL

CL

Figura 6.1 Curba cererii de muncă a firmei

Page 88: MACRO

Semnificaţia punctului de echilibru (E) constă în faptul că la acest nivel al cererii de muncă se

realizează condiţia maximizării profitului (VmgL = CmgL). Suprafaţa de deasupra punctului de

echilibru, unde VmgL > CmgL, arată că la niveluri mai ridicate ale salariului cantitatea de

muncă cerută este mai mică, iar suprafaţa de sub punctul de echilibru, unde VmgL < CmgL

indică faptul că pot fi angajaţi un număr mai mare de lucrători, dar numai la niveluri mai

scăzute ale salariului.

Aşadar, dacă celelalte condiţii rămân neschimbate (caeteris paribus), cantitatea de

muncă cerută de firme se va reduce pe măsură ce preţul (salariul) care trebuie plătit pentru a o

achiziţiona creşte, şi invers, va fi cerută o cantitate mai mare de muncă dacă salariul se

reduce. Modificarea în sens invers a cantităţii de muncă cerută la variaţia preţului pune în

evidenţă elasticitatea cererii de muncă adică, gradul de sensibilitate a cantităţii cerute din

factorul muncă la o schimbare a preţului său.

Elasticitatea cererii de muncă este influenţată de patru factori, cunoscuti şi sub denumirea

de principiile cererii derivate de muncă:

întrucât cererea de muncă este derivată din cererea pentru produsul obţinut ea depinde

de natura acesteia. Astfel, cu cât cererea pentru bunul la a cărui producere contribuie

factorul muncă este mai elastică, cu atât cererea de muncă este mai elastică;

ponderea costului cu factorul muncă (salariul) în costul total al produsului. Dacă

ponderea salariului este redusă, modificarea preţului muncii (nivelului salariului) va

afecta în mică măsură costul total al produsului, elasticitatea cererii de muncă fiind

scăzută, şi invers;

substituţia muncii cu alţi factori de producţie, în principiu cu factorul capital. Cu cât

există posibilităţi mai mari de substituire a muncii prin capital (maşini, echipamente de

producţie, etc.), cu atât cererea de muncă este mai elastică.

productivitatea marginală descrescândă a muncii, care determină panta negativă a

VmgL, respectiv a cererii de muncă a firmei. Cu cât productivitatea marginală a muncii se

reduce mai repede o dată cu creşterea utilizării acestui factor, cu atât elasticitatea cererii

de muncă a firmei este mai scăzută, şi invers.

Cunoaşterea elasticităţii cererii de muncă, are importanţă pentru deciziile firmelor privind

angajarea şi remunerarea muncii. În condiţiile unei cereri elastice, o creştere a salariilor poate

determina o reducere a ocupării prin efectul de contracţie al cererii de muncă. În aceste

condiţii, este mai dificil pentru posesorii forţei de muncă de a obţine creşterea salariului şi a-

şi asigura şi locurile de muncă.

Cererea de muncă a pieţei reprezintă cantitatea de muncă cerută de către toţi cei care

fac angajări pe piaţa respectivă, pentru o anumită perioadă de timp şi la un nivel dat al

salariilor. În general, cererea de muncă a pieţei este mai puţin elastică decât cererea de muncă

a firmei, mai ales atunci când reacţia preţului de piaţă al produsului este permisă ca urmare a

modificării cantităţii de muncă utilizată.

Să ne reamintim...

Page 89: MACRO

Curba normală a cererii, de muncă are panta negativă şi arată relaţia inversă între

cantitatea de muncă cerută de firmă şi nivelul salariului plătit.

Firma poate determina numărul de lucrători pe care îi poate angaja în condiţiile maximizării

profitului: Vmarginal al muncii = C marginal al muncii = Salariu.

Elasticitatea cererii de muncă exprimă gradul de sensibilitate a cantităţii cerute din

factorul muncă la schimbarea preţului său (salariului).

Într-o perioadă de timp, cererea firmelor pentru servicii ale factorului muncă poate să

crească sau poate să se reducă în funcţie de evoluţia mai multor împrejurări. În această

situaţie se modifică curba cererii de muncă în grafic (deplasarea ei spre dreapta sau spre

stânga), ceea ce semnifică faptul că la un anumit nivel al salariilor pe piaţa muncii, cantitatea

de muncă cerută, creşte sau scade.

Principalii factori care determină modificarea cererii de muncă sunt: modificarea

cererii pentru bunul produs; modificarea preţului produsului rezultat din utilizarea factorului

muncă; evoluţia productivităţii muncii; modificarea preţului factorului de producţie

(capitalului) care poate substitui munca; anticipările angajatorilor (firmelor) în legătură cu

mersul afacerilor întreprinse, etc.

Modificarea cererii pentru produsul la care participă forţa de muncă determină

modificări şi în cererea derivată pentru serviciile acestui factor de producţie: creşterea

cantităţii cerute din produsul respectiv va determina o creştere a cererii de muncă (firmele fac

angajări) iar scăderea cererii pe piaţa produsului duce la reducerea cererii de muncă din partea

firmelor (acestea procedează la concedieri).

Modificarea preţului bunului-produs va afecta de asemenea, cererea de muncă,

întrucât determină modificarea curbei venitului marginal al factorului muncă, care am văzut

că reprezintă curba cererii de muncă a firmei.

Exemplu : Dacă preţul produsului din exemplul anterior, creşte de la 20 lei

la 30 lei, curba VmgL se va deplasa la dreapta (creşte), determinând angajarea

a 10 lucrători. Invers, dacă preţul produsului scade de la 20 la 15 lei, curba

cererii de muncă se deplasează la stânga(scade), permiţând angajarea a numai 6 lucrători la

nivelul salariului pe piaţa muncii de 1200 lei, care presupunem că rămâne nemodificat.

Evoluţia productivităţii muncii determină modificarea cererii de muncă, întrucât

afectează curba producţiei fizice marginale şi implicit a venitului marginal al acestui factor de

producţie. Astfel, creşterea productivităţii muncii duce la deplasarea curbei VmgL spre dreapta

şi deci a creşterii cererii firmelor pentru serviciile factorului muncă. În situaţia reducerii

productivităţii muncii sensul mişcării curbei cererii de muncă este invers, ceea ce înseamnă că

firmele nu pot păstra nivelul salariului fără reducerea numărului locurilor de muncă.

Modificarea preţului factorului de producţie care poate substitui munca. Astfel, în

Page 90: MACRO

situaţia în care munca poate fi substituită prin capital, între modificarea preţului capitalului şi

evoluţia cererii de muncă există o relaţie pozitivă: creşterea preţului capitalului duce la

creşterea cererii de muncă şi invers, scăderea preţului capitalului conduce la reducerea cererii

pentru factorul muncă.

Să ne reamintim...

Cererea de forţă de muncă poate să crească sau să scadă (la un

anumit nivel al salariilor pe piaţa muncii, cantitatea de muncă cerută,

creşte sau scade), în funcţie de evoluţia mai multor factori: modificarea cererii pentru bunul

produs, modificarea preţului bunului produs, productivitatea muncii, modificarea preţului

factorului de producţie (capitalului) care poate substitui munca, anticipările angajatorilor

(firmelor) în legătură cu mersul afacerilor întreprinse, etc.

6.3. Oferta de muncă

Satisfacerea cererii de muncă se realizează pe seama ofertei de muncă. Ea are la bază

acea parte a populaţiei aptă de muncă care ocupă sau solicită un loc de muncă salarizat.

Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce poate fi efectuată de populaţia

aptă de muncă într-o perioadă de timp determinată şi care se delimitează pe baza criteriului de

salarizare.

Exemple: Ȋn oferta de forţă sunt incluse atât persoanele ocupate ȋn condiţii

salariale (oferta satisfăcută), cât şi şomerii(oferta nesatisfăcută). Astfel,

persoanele care nu îndeplinesc acest criteriu (femeile casnice, elevii şi

studenţii, cei care desfăşoară activităţi pe cont propriu , nesalarizate sau cei

care nu doresc să-şi ofere serviciile pe piaţa muncii) nu sunt incluse în oferta de muncă.

În timp, oferta totală de muncă se poate modifica, ca efect al acţiunii, directe sau

indirecte, a numeroase influenţe economice şi de altă natură.

În acest context, atunci când analizăm modificarea ofertei de muncă şi elasticitatea

acesteia (extinderea sau contracţia ei la variaţia muncii) trebuie să luăm în considerare

anumite particularităţi ale ofertei de muncă. Ele privesc următoarele aspecte mai importante:

formarea ofertei de muncă este supusă nu numai regulilor pieţei, ci şi factorilor

demografici, în primul rând a acelora care determină mărimea populaţiei, structura

acesteia pe categorii de vârstă, sex, etc;

perioada relativ mare de timp necesară pentru a varia oferta de muncă calificată. Aceasta

se formează în decursul unei perioade relativ îndelungate, până când noile generaţii ating

vârsta la care se pot angaja şi dobândesc instruirea corespunzătoare;

insepararea posesorului forţei de muncă de serviciile muncii sale, ceea ce face ca

01:30

Page 91: MACRO

oferta de muncă să fie într-un fel unică în ansamblul factorilor de producţie. Faptul că

oferta serviciilor de muncă necesită prezenţa în timp şi în spaţiu, a persoanei care le

oferă, determină un loc aparte conside-rentelor nonmonetare care influenţează

deciziile referitoare la oferta de muncă;

absenţa în economie a unei „burse a capitalului uman”, ceea ce face ca formarea

forţei de muncă să nu fie analoagă cu formarea capitalului fizic. Pe de altă parte,

decizia de a investi în educaţie şi instruire nu este numai o funcţie a unor câştiguri

viitoare; noile generaţii nu sunt instruite pur şi simplu pentru a-şi vinde forţa de

muncă, căci, cum spune profesorul american Paul Samuelson, „omul este mult mai

mult decât o marfă”. Aceasta pune din nou în evidenţă faptul că oferta de muncă nu

se formează în exclusivitate pe considerente economice, precum şi legăturile

complexe între procesul dezvoltării economice şi cel al educaţiei şi instruirii.

Cu toate aceste aspecte particulare, oferta de muncă are la bază în principal motivaţii de

natură economică. În general, oferta totală de muncă, depinde de două variabile: mărimea

populaţiei şi rata de participare la forţa de muncă salariată. Dacă oferta de muncă se modifică

gradual şi numai pe o perioadă mare de timp ca efect al modificării ratei de creştere a

populaţiei, în schimb, ea poate creşte repede şi semnificativ când un boom economic sau o

situaţie favorabilă în mediul afacerilor aduce în rândurile forţei de muncă salariate o parte

importantă a populaţiei apte de muncă. În plus, forţa de muncă salariată se mişcă continuu

între sectoare de activităţi, ocupaţii, arii geografice sau zone economice, ca răspuns la

semnalele date de nivelul salariilor şi de oportunităţile de angajare.

Oferta de muncă într-o economie reflectă, aşadar, ansamblul deciziilor alternative privind

cantitatea de servicii pe care posesorii factorului muncă sunt dispuşi să le furnizeze în funcţie

de nivelul salariului, care reprezintă preţul muncii. În consecinţă, funcţia sau curba ofertei de

muncă evidenţiază relaţia între preţul muncii (salariul) şi cantitatea de muncă oferită. O curbă

normală a ofertei de muncă are panta pozitivă, ceea ce arată că cele două variabile sunt

corelate pozitiv: o creştere a nivelului salariului este însoţită de extinderea ofertei de muncă,

iar o reducere salariului de contracţia ofertei de muncă.

Să ne reamintim...

Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce poate fi

efectuată de populaţia aptă de muncă într-o perioadă de timp determinată

şi care se delimitează pe baza criteriului de salarizare. Curba normală a ofertei de muncă

are panta pozitivă: creşterea nivelului salariului determină extinderea ofertei de muncă, iar

reducerea salariului, contracţia acesteia.

Proporţia în care cantitatea de muncă oferită se modifică la variaţia preţului, respectiv

elasticitatea ofertei de muncă, depinde de mai multe împrejurări, în funcţie de nivelul la care

Page 92: MACRO

aceasta este abordată. Astfel, oferta de muncă poate fi abordată la nivel individual (al

posesorului forţei de muncă) şi la nivelul diferitelor segmente ale pieţei muncii, pe care le-am

mai menţionat. Vom începe analiza cu nivelul de bază, al ofertei individuale, unde curba

ofertei de muncă capătă o formă particulară, cunoscută sub denumirea de curba atipică a

forţei de muncă.

Studiul ofertei individuale de muncă necesită apelul la teoria consumatorului. Acesta,

dispunând de un buget de timp limitat, face alegeri pe o curbă de indiferenţă între timpul liber

şi timpul de muncă. Creşterea venitului determinată de sporirea numărului de ore lucrate

măreşte cantitatea de bunuri ce se pot achiziţiona de pe piaţă, dar reduce timpul liber.

Dimpotrivă, dacă creşte timpul liber se renunţă la o cantitate de bunuri de consum. Costul de

oportunitate al timpului liber îl reprezintă, astfel, sacrificiul consumului de bunuri .

Cum va influenţa modificarea nivelului salariului comportamentul consumatorului,

respectiv deciziile acestuia referitor la oferta sa de muncă? O creştere a salariului orar implică o

modificare a preţului relativ al bunurilor de consum şi al timpului liber. Bunurile devin mai

„ieftine” comparativ cu timpul liber, întrucât fiecare oră lucrată asigură cumpărarea mai multor

bunuri decât înainte. În schimb, timpul liber devine mai scump, întrucât fiecare oră de timp liber

înseamnă sacrificarea unei cantităţi mai mari de bunuri de consum. Această schimbare a preţurilor

relative a celor două categorii de bunuri (bunuri de consum şi timp liber) ca rezultat al modificării

nivelului salariului determină atât un efect de venit cât şi un efect de substituire, fenomen

cunoscut de la teoria consumatorului .

Efectul de substituire apare atunci când posesorul forţei de muncă, din dorinţa de a-

şi mări venitul, ȋnlocuieşte o parte din tipul liber, ȋn favoarea timpului alocat muncii. Acest

lucru ȋi permite să achiziţioneze mai mult din bunurile de consum, care au devenit relativ mai

ieftine, şi mai puţin din timpul liber, care a devenit relativ mai scump - pe scurt, el substituie

timpul liber cu bunuri de consum.

Efectul de venit se manifestă atunci când, posesorul forţei de muncă a atins nivelul

dorit al venitului, ceea ce ȋl determină să renunţe la o parte din timpul alocat muncii, ȋn

favoarea timpului liber. Aceasta deoarece, creşterea venitului datorită măririi salariului orar ȋi

permite să consume mai multe bunuri economice, dar şi mai mult timp liber.

Exemplu : Dacă salariul orar creşte cu 20%, iar angajatul lucrează cu 10%

mai puţine ore pe săptămână, va putea achiziţiona mai multe bunuri

economice şi va avea şi mai mult timp liber.

Page 93: MACRO

Constatăm că efectul de venit şi efectul de substituire acţionează în acelaşi sens în

cazul consumului de bunuri, dar cele două efecte acţionează în direcţii opuse în cazul

timpului liber. Ca urmare, o creştere a nivelului salariului conduce la mai puţin timp liber (la

mai multe ore lucrate) când efectul de substituire este forţa dominantă, şi la mai mult timp

liber (la puţine ore lucrate) atunci când efectul de venit este forţa dominantă.

În graficul din Figura 6.2 este reprezentată curba atipică a ofertei individuale de

muncă, care are atât pantă pozitivă cât şi pantă negativă. Se observă că la început, la niveluri

joase ale salariului, efectul de substituire este preponderent (Efectul de substituire > Efectul

de venit) şi curba ofertei individuale este în acest caz înclinată pozitiv. Când efectul de venit

este mai mare decât efectul de substituire (Efectul de venit > Efectul de substituire), are loc

reducerea cantităţii de muncă oferită odată cu creşterea salariului, panta curbei devenind

negativă.

De regulă, preponderenţa efectului de venit succede celui de substituire. Dacă cele

două efecte se compensează reciproc (Efectul de venit = Efectul de substituire) atunci curba

ofertei individuale de muncă devine verticală sau perfect inelastică.

Dacă oferta individuală de muncă are o curbă atipică de genul celei reprezentate în

Figura 6.2, oferta de muncă a pieţei (pentru o anumită ocupaţie, industrie sau sector de

activitate, zonă economică, etc.), prezintă de regulă o curbă normală, care are pantă pozitivă

pe tot intervalul. Principala explicaţie constă în faptul că un nivel mai ridicat al salariului

pentru oricare din aceste pieţe este de natură să atragă pe piaţa respectivă forţa de muncă

suplimentară din populaţia neocupată sau din celelalte domenii de activitate. Aşadar, chiar

dacă admitem că oferta totală de muncă e perfect inelastică pe diferite segmente ale pieţei

muncii, oferta prezintă diferite grade de elasticitate în funcţie de variaţia salariului ca preţ al

S

L, [număr de ore]

0

Efect de substituţie > Efect de venit

Figura 6.2 Curba atipică a ofertei de muncă

Efect de substituţie = Efect de venit

Efect de substituţie<Efect de venit

Page 94: MACRO

muncii.

Gradul de elasticitate a ofertei de muncă depinde în principal de mobilitatea resursei

de muncă, ca factor de producţie. O resursă de muncă ce trece relativ uşor de la o utilizare la

alta ca răspuns la schimbări ale salariului pe piaţa muncii se caracterizează printr-o ofertă de

muncă elastică. Dimpotrivă, dacă mobilitatea ocupaţională este redusă sau imposibilă (cazul

segmentelor sau grupurilor neconcurente), atunci oferta de muncă pe pieţele respective este

inelastică. De multe ori oferta de muncă poate fi inelastică pe termen scurt şi elastică pe

termen lung. Rezultă astfel, că un factor esenţial al elasticităţii ofertei de muncă este timpul,

iar un rol important în realizarea mobilităţii forţei de muncă revine sistemului de educaţie şi

formare profesională.

Să ne reamintim...

La nivel individual, curba ofertei de forţă de muncă are o formă

particulară, cunoscută sub denumirea de curba atipică a forţei de muncă,

deoarece, ca urmare a manifestării cu intensităţi diferite a efectului de venit şi al celui de

substituţie, are atât pantă pozitivă cât şi pantă negativă.

În concluzie, oferta de muncă pentru o anumită piaţă a muncii este mai elastică decât

oferta de muncă pe întreaga economie, deoarece angajatorii pot atrage forţă de muncă

suplimentară de la alte utilizări. Elasticitatea ofertei în cadrul diferitelor structuri ale pieţei

muncii depinde de mobilitatea forţei de muncă, ce tinde să fie cu atât mai mare cu cât are mai

mult timp ca reacţia să aibă loc ca răspuns la semnalele furnizate de modificările privind

oportunităţile de angajare şi nivelul salariilor.

Rezumat

Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul în care se întâlnesc

şi se negociază în mod liber cererea de muncă de către cei ce au nevoie de ea

De ce curba ofertei individuale de muncă poate avea atât pantă

pozitivă cât şi pantă negativă?

.................................................................................................................

.................................................................................................................

.................................................................................................................

................................................................................................................

02:30

Page 95: MACRO

(firmele) şi oferta de muncă, reprezentată de posesorii factorului muncă.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată sau cantitatea de servicii ale factorului

muncă care este dorită şi poate fi achiziţionată la un anumit preţ de către cei care au nevoie de

aceste servicii într-o anumită perioadă de timp determinată. Se exprimă în numărul locurilor

de muncă create în toate sectoarele şi ramurile economiei.

Cererea de muncă este o cerere derivată: ea derivă din cererea pentru bunurile la a căror

producere participă munca în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie.

. Angajatorii achiziţionează serviciile factorului muncă în funcţie de contribuţia pe care acest

factor o aduce la venitul firmei. Ei solicită şi angajează forţa de muncă când venitul

suplimentar pe care îl implică decizia de angajare, adică aplică regula cunoscută care

constituie condiţia de maximizare a profitului firmei atunci când aceasta ajustează cantităţile

utilizate dintr-un factor variabil: Venit marginal = Cost marginal.

Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce poate fi efectuată de populaţia aptă de

muncă într-o perioadă de timp determinată şi care se delimitează pe baza criteriului de

salarizare.

Curba ofertei de muncă evidenţiază relaţia între preţul muncii (salariul) şi cantitatea de muncă

oferită. O curbă normală a ofertei de muncă are panta pozitivă, ceea ce arată că cele două

variabile sunt corelate pozitiv: o creştere a nivelului salariului este însoţită de extinderea

ofertei de muncă, iar o reducere salariului de contracţia ofertei de muncă. La nivel individual

curba ofertei de muncă capătă o formă particulară, cunoscută sub denumirea de curba atipică a

forţei de muncă ( efect de substituţie şi efect de venit ).

Timp necesar: 20 de minute

1.Arătaţi care este rolul pieţei muncii şi explicaţi particularităţile acesteia în

comparaţie cu celelalte pieţe din economie.

2.Ce înseamnă segmentarea pieţei muncii şi ce semnificaţie are aceasta?

3.Cum explicaţi caracterul derivat al cererii de muncă?

4.Explicaţi cum determină firmele numărul angajaţilor şi reprezentaţi grafic

curba cererii de muncă a firmei.

5.Care este semnificaţia salariului de echilibru în condiţiile pieţei competitive

a muncii?

Page 96: MACRO

Timp necesar: 15 de minute

1. Cererea de muncă:

a) este identică cu nevoia de muncă;

b) este mai mare decât nevoia de muncă;

c) se identifică cu munca salarială;

d) cuprinde şi munca depusă ȋn gospodărie de către posesorul forţei de muncă.

2. Cererea de forţă de muncă depinde de:

a) nivelul salariului;

b) productivitatea muncii;

c) cerere de bunuri economice la a căror producţie participă;

d) toate cele de mai sus.

3. Oferta de muncă include:

a) populaţia aptă de muncă disponibilă, adică pe cei care lucrează sau caută un loc de

muncă ȋn condiţii salariale;

b) numărul de locuri de muncă existente ȋn economie ȋn condiţii salariale;

c) populaţia adultă a unei ţări;

d) locurile de muncă disponibile la nivel naţional.

4. Dacă efectul de venit este mai mare decât efectul de substituţie, curba individuală a ofertei

de muncă :

a) are pantă pozitivă;

b) are pantă negativă;

c) nu se poate trasa;

d) are atât pantă pozitivă cât şi negativă.

5. Dacă cererea pentru bunurile produse cu ajutorul factorului muncă scade:

a) cererea de muncă scade;

b) cererea de muncă creşte;

c) oferta de muncă scade;

Page 97: MACRO

d) oferta de muncă sporeşte.

Răspunsuri: 1. c; 2. d; 3. a; 4. b; 5. a.

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dornbusch, S. Fischer, R. Startz - Macroeconomie, Editura Economică,

Bucureşti, 2007

4. Frois G.A. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

5. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

1999

6. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura

Bizzkit, Bucureşti,2011

7. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti,

2011

8. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

9. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală.

Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008

Page 98: MACRO

Unitatea de învăţare 7. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

Cuprins 7.1. Ocuparea forţei de muncă

7.2. Şomajul: concept, forme, caracterizare

7.3. Formarea şi evoluţia şomajului. Relaţia şomaj-inflaţie;

curba Phillips

Analiza aspectelor metodologice ale influenţelor conjugate exercitate de o serie de

procese demo-economice, tehnico-ştiinţifice şi social-politice asupra evoluţiei

şomajului.

Reliefarea efectelor social-economice ale şomajului.

Prezentarea şi argumentarea sensului şi consecinţelor diverselor politicii privind

ameliorarea ocupării şi reducerea şomajului.

Introducere

Şomajul, ca şi inflaţia, reprezintă un dezechilibru macroeconomic care, deşi se

manifestă cu intensităţi diferite, este prezent ȋn majoritatea economiilor de piaţă

Page 99: MACRO

contemporane,Implicaţiile sale socio – economice şi creşterea sa alarmantă, ȋn actualul

context global, l-au transformat ȋn cel mai temut fenomen economic.

7.1. Ocuparea forţei de muncă

Asigurarea unui grad cât mai ridicat al ocupării forţei de muncă reprezintă scopul

oricărei economii naţionale, fiind un factor important al creşterii economice( reducerea

risipei resurselor de muncă, cu efecte pozitive asupra rezultatelor macroeconomice, creşterea

nivelului de trai). Pentru caracterizarea ocupării resurselor de muncă se utilizează o serie de

indicatori statistico-economici, cum sunt: rata de activitate, nivelul relativ al ocupării etc.

Rata de activitate (RA) reprezintă raportul dintre populaţia activă (PA) şi populaţia

totală (PT):

T

AA

P

PR x100

Ea reflectă ponderea populaţiei active în

totalul populaţiei şi depinde de evoluţia

demografică anterioară (structura pe grupe de

vârstă şi pe sexe a populaţiei), statutul social

al femeii, regimul juridic al ocupării (limitele

de vârstă active), gradul de normalitate sau

rata de infirmitate etc.. O rată de activitate

mai ridicată caracterizează o situaţie

favorabilă a procesului ocupării forţei de

muncă, factor al creşterii economice.

Trebuie avută ȋn vedere diferenţa dintre

populaţia aptă de muncă ( activă), populaţia

aptă disponibilă( PAD) şi populaţia ocupată (

PO). Astfel, populaţia aptă cuprinde atât

populaţia aptă disponibilă ( populaţia ocupată

şi şomerii) cât şi populaţia aptă dar

nedisponibilă ( casnice, elevi, studenţi, ȋn

general cei caresunt apţi de muncă, dar nu

doresc să lucreze ȋn condiţii salariale).

Sau : PA= PO + PAN

PAN reprezintă populaţia aptă neocupată şi cuprinde aşa cum am observat deja, şomerii

şi populatia aptă nedisponibilă ( PAN = şomeri + nedisponibili ).

Timp necesar: 165 minute

După parcurgerea unităţii veţi fi în

măsură să răspundeţi la întrebările:

Ce este şomajul?

Cum poate fi cuantificat

şomajul?

Ce măsuri pot fi luate ȋn

scopul diminuării şomajului?

Ce tipuri de şomaj

cunoaşteţi?

Ce cuprinde populaţia aptă

de muncă?

Explicaţi curba Phillips.

Ce reprezintă rata natrală a

şomajului?

Page 100: MACRO

Gradul de ocupare sau rata ocupării (Ro) se determină ca raport între populaţia

ocupată (Po) şi populaţia aptă (PA):

100XPA

PORo

Rata ocupării depinde de capacitatea economiei de a crea locuri de muncă, de motivaţia

participării la muncă şi de toţi ceilalţi factori care determină evoluţia raportului dintre cererea

şi oferta de muncă. Se subînţelege că mărimea şomajului este cea care corectează în

permanenţă relaţia dintre rata de activitate şi gradul de ocupare a forţei de muncă.

Un concept utilizat în literatura economică, îndeosebi în perioada care a urmat crizei

economice mondiale din 1929-1932, este cel de ocupare deplină, („full employment). El

semnifică acea situaţie a economiei caracterizată prin utilizarea completă a factorilor de

producţie, în primul rând a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă poate fi

caracterizată prin raportul:

1activa populatia

ocupata populatia

În practică un asemenea nivel al ocupării nu este posibil, datorită mobilităţii forţei de

muncă (aşa-numitul şomaj fricţional).

J.M. Keynes consideră că ocuparea deplină este „o situaţie în care volumul global al

ocupării rămâne inelastic la creşterea cererii efective pentru producţia căreia îi corespunde”.

El face o critică a teoriei clasice potrivit căreia „oferta îşi creează propria cerere”, elaborându-

şi propria teorie cu privire la ocuparea mâinii de lucru. Sintetizată, această teorie constă în

următoarele:

În economia de piaţă, procesul utilizării forţei de muncă nu numai că este mijlocit de

piaţă, dar se intersectează şi cu interesele întreprinzătorilor.

Volumul mâinii de lucru pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de

cererea efectivă (D) care este egală cu suma cheltuielilor scontate pentru consum ale

colectivităţii şi cele consacrate investiţiilor noi. Ca urmare, volumul ocupării în starea de

echilibru depinde, pe de o parte, de funcţia ofertei globale, iar pe de altă parte de înclinaţia

spre consum şi de volumul investiţiilor.

Sub influenţa „Teoriei generale” a lui Keynes, o serie de economişti (reprezentanţi ai

neokeynesismului) au considerat ocuparea deplină nu numai un factor principal al creşterii

economice, dar şi „cea mai importantă problemă”. Alţi economişti consideră ocuparea deplină

ca o stare ideală fără şanse de realizare în economia actuală, iar adepţii neoliberalismului

contemporan (mai ales monetariştii) consideră ocuparea deplină ca o sursă a inflaţiei,

preconizând renunţarea la conceptul ocupării depline şi la politicile bazate pe el. pe această

Page 101: MACRO

bază şi ţinând seama de evoluţii mai recente, unii autori au ridicat valoarea lui „ ” (procentul

şomajului admisibil sau rata naturală a şomajului) la circa 5-6%.

Subocuparea forţei de muncă este legată în mod hotărâtor de existenţa şi amploarea

şomajului. El este un fenomen ce caracterizează piaţa muncii, afectând în proporţii diferite

populaţia activă disponibilă în toate ţările cu economie de piaţă.

Să ne reamintim……

Populaţia aptă= populaţie ocupată + populaţie aptă neocupată.

populaţie aptă neocupată = şomeri + populaţie aptă nedisponibilă.

100XPA

PORo

7.2. Şomajul: concept, forme, caracterizare

Şomajul constă, deci, în neocuparea unei părţi din populaţia activă datorită

neconcordanţelor cantitative, structurale şi calitative dintre oferta şi cererea de muncă

determinând reducerea cererii globale de bunuri, iar prin aceasta afectează într-o anumită

măsură şi celelalte categorii de venit. Şomajul reprezintă o problemă deosebit de complexă,

prin implicaţiile sale influenţând toate structurile (economice, sociale, politice, morale, etc.)

ale societăţii.

Deşi fenomenul şomajului a însoţit evoluţia ciclică (fazele descendente ale ciclului

economic) timp de secole, definirea acestui fenomen a fost şi rămâne o problemă

controversată în literatura economică.

Frecvent se consideră că şomajul reprezintă inactivitatea totală sau parţială a unor

persoane apte pentru muncă, privarea acestora de muncă. Se consideră, astfel, şomeri toţi cei

care caută un loc de muncă, care au înregistrat cereri de angajare la oficiile de plasare şi care

nu au fost satisfăcute până la sfârşitul lunii din lipsă de locuri de muncă.

Cea mai cunoscută şi larg utilizată este definiţia dată de Biroul Internaţional al Muncii,

organizaţie din sistemul ONU care elaborează studii şi analize pe profil, pe baza statisticilor

furnizate de ţările membre. Potrivit acestei definiţii, este şomer orice persoană care are mai

mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

este apt de muncă;

nu are loc de muncă;

este disponibil pentru o muncă salariată;

caută loc de muncă.

Cu toate că aplicarea acestor criterii aduce mai multă claritate în definirea şomajului,

00:45

Page 102: MACRO

frontiera dintre ocupare şi şomaj nu este exact determinată. Se consideră că între aceste sfere

există o zonă labilă, a cărei mărime variază în funcţie de metodologia de determinare a

şomajului într-o ţară sau alta.

Pe un alt plan se consideră că în analiza şomajului trebuie să se facă distincţie între

şomajul voluntar şi şomajul involuntar, evidenţiindu-se faptul că numai şomajul involuntar

trebuie luat în considerare în judecarea situaţiei economice a ţării.

Şomajul voluntar este determinat de refuzul unor persoane de a-şi oferi serviciile de

muncă datorită mărimii salariului pe care-l consideră sub nivelul minim acceptabil, a

condiţiilor de muncă apreciate ca nefavorabile, etc.. În general se consideră că şomajul

voluntar are la origine rigiditatea salariilor privind ajustarea lor spre nivelul salariului de

echilibru, astfel încât cererea şi oferta pe piaţa muncii să se echilibreze. Or, salariile practicate

sunt în general mai mari decât salariul de echilibru, iar ajustarea lor spre nivelul de echilibru

nu poate avea loc datorită acţiunii salariaţilor şi sindicatelor. În consecinţă, exigenţele pieţei

nu sunt respectate, iar o parte din oferta de muncă rămâne nesatisfăcută, ceea ce are ca

rezultat şomajul voluntar.

J. M. Keynes arăta că rigiditatea salariilor nu poate explica şomajul în ansamblul său,

iar cea mai mare parte a acestui fenomen nu poate fi considerat ca şomaj voluntar, ci

involuntar.

Şomajul involuntar se datoreşte altor cauze care ţin în principal de piaţa produselor.

El există datorită neconcordanţei dintre cererea globală şi oferta globală, care pe piaţa muncii

se traduce printr-un excedent al ofertei forţei de muncă. Şomajul involuntar este reprezentat,

deci, de toţi acei care doresc să-şi ofere serviciile de muncă dar nu găsesc de lucru şi care pot

fi angajaţi, parţial sau total, numai în anumite momente ale dezvoltării economiei.

În funcţie de cauzele directe care îl generează se disting următoarele genuri sau forme de

şomaj:

şomajul ciclic sau conjunctural, care apare în perioadele de recesiune economică

sau datorită altor crize specifice unei conjuncturi;

şomajul structural, datorat schimbărilor care au loc în cadrul structurilor (de

ramură, teritorială, socială) economiei, mai ales sub incidenţa revoluţiei tehnico-

ştiinţifice, crizei energetice, etc.;

şomajul tehnologic, format pe baza schimbărilor ce au loc prin înlocuirea unor

tehnologii vechi cu altele noi, prin centralizarea unor capitaluri şi reorganizarea

unor întreprinderi, procese însoţite de restrângerea locurilor de muncă;

şomajul sezonier cauzat de întreruperi ale activităţilor puternic dependente de

factori naturali, cum sunt cele din agricultură, construcţii etc.;

şomajul fricţional (intermitent) care corespunde perioadei necesare trecerii de la

un loc de muncă la altul sau pentru căutarea primului loc de muncă. Unii autori

consideră că şomajul fricţional are un caracter permanent, mai ales în economiile

dinamice şi caracterizate printr-o mare mobilitate (industrială, geografică,

Page 103: MACRO

ocupaţională) a forţei de muncă. Deci, spre deosebire de celelalte forme de şomaj,

cel fricţional nu se poate restrânge sub un anumit nivel, acesta determinând,

potrivit unor opinii, însăşi rata naturală a şomajului.

Să ne reamintim……

Cea mai cunoscută şi larg utilizată definiţie este cea dată de Biroul Internaţional al

Muncii, din cadrul ONU, conform căreia , este şomer orice persoană care are mai mult de 15

ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: este aptă de muncă, nu are loc de

muncă, caută loc de muncă, este disponibilă pentru o muncă salariată.

Trebuie făcută diferenţa dintre şomajul voluntar ( determinat de refuzul unor persoane de

a-şi oferi serviciile de muncă) şi cel involuntar. Şomajul este tratat prin

prisma şomajului involuntar.

Caracterizarea şomajului, ca fenomen în condiţiile de loc şi de timp, se poate face sub

următoarele aspecte:

nivelul şomajului, exprimat atât absolut, ca număr, cât şi relativ, ca rată a

şomajului, ce se poate calcula ȋn trei moduri:

X100PA

nr.sRs

omeri ; X100

PAD

nr.sRs

omeri ; X100

PO

nr.sRs

omeri

durata şomajului, definită ca timp scurs din momentul pierderii locului de muncă

până la reluarea activităţii. Nu există o durată legiferată a şomajului, însă, în

majoritatea ţărilor există reglementări privind durata pentru care se plăteşte

indemnizaţia de şomaj (în general, cu tendinţă de creştere);

intensitatea şomajului este o altă caracteristică a acestuia, în funcţie de care se

poate distinge: şomajul parţial, care presupune restrângerea activităţii depuse de

salariat, cu diminuarea corespunzătoare a remunerării, şi şomajul total, care

înseamnă încetarea totală a activităţii şi pierderea locului de muncă;

structura şomajului se referă la clasificarea lui după diferite criterii: nivel de

calificare, ramurile de activitate din care provin şomerii, categoria socio-

profesională căreia îi aparţin, categoria de vârstă, sex, rasă, etc.. În ultimul timp se

acordă o mai mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de

vârstă, întrucât se constată că femeile, tinerii (până la 25 ani) şi vârstnicii (peste 50

de ani) sunt categoriile populaţiei cele mai afectate de şomaj.

Şomajul a devenit o permanenţă în economia de piaţă contemporană, deşi el diferă ca

nivel şi sensuri de evoluţie pe ţări şi perioade. Caracterizarea şomajului se face în strânsă

legătură cu ocuparea forţei de muncă – cele două procese complementare şi opuse care relevă

Page 104: MACRO

relaţia dintre populaţie şi evoluţia activităţii economice. După cum s-a arătat mai înainte,

ocuparea deplină presupune un anumit nivel al şomajului a cărui diminuare poate fi realizată

numai prin investiţii pe seama economiilor forţate (inflaţiei), ceea ce conduce la creşterea

preţurilor. Rata naturală a şomajului corespunde, deci, unei rate stabile sau inerţiale a inflaţiei.

În raport de aceasta se vorbeşte despre starea de subocupare - când rata efectivă a

şomajului este mai mare decât cea naturală, şi respectiv, starea de supraocupare – când rata

efectivă a şomajului este mai mică decât cea naturală. Consecinţele economice şi sociale vor

fi şi ele diferite. Astfel, în primul caz, al subocupării, se iroseşte o parte a resurselor de

muncă, apar probleme sociale, etc., iar în cel al supraocupării, forţa de muncă devine rară şi

scumpă, salariile cresc mai repede decât productivitatea muncii, inflaţia fiind accentuată.

Nivelurile care caracterizează aceste concepte nu au o accepţiune generală, ele fiind

diferenţiate în funcţie de condiţiile de loc şi de timp.

Exemple: Ȋn anii ’30, când Lord Beveridge aprecia ca normală

rata şomajului de 3%, Marea Britanie se confrunta cu un şomaj mare şi

permanent. Un asemenea nivel ar fi părut mare în primele decenii ale

perioadei postbelice în unele ţări din Europa Occidentală (Germania, Franţa, etc.) când

numărul locurilor de muncă depăşea oferta internă de forţă de muncă, recurgându-se într-o

anumită măsură la forţa de muncă imigrantă. În ceea ce priveşte SUA, se apreciază că rata

normală a şomajului este de circa 5-6%, faţă de 1-3% în primele decenii postbelice.

7.3. Formarea şi evoluţia şomajului. Curba Phillips

Formarea şomajului reprezintă un proces complex, condiţionat de numeroşi factori. În

general, el cuprinde două laturi: pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei

ocupate; creşterea ofertei de muncă prin apariţia unor noi contingente pe piaţa muncii în

condiţiile în care cererea de muncă nu se adaptează operativ la această ofertă.

Între factorii care conduc la formarea şi creşterea dimensiunilor şomajului trebuie

menţionat, în primul rând insuficienţa creşterii economice şi chiar restrângerea activităţii

economice în diferite faze ale ciclului economic. Nivelul şi evoluţia şomajului se află, astfel,

în legătură directă cu fazele ciclului economic, dimensiunile cele mai ridicate ale acestui

fenomen întâlnindu-se în fazele descendente, de recesiune economică. Atât în secolul trecut,

dar mai ales în secolul nostru, şomajul s-a dovedit unul din indicii cei mai relevanţi ai

recesiunii economice, el atingând în aceste faze ale ciclurilor economice rate cu două cifre

(peste 10%).

În al doilea rând o contribuţie importantă la formarea şomajului o au restructurările şi

reconversia economică sub incidenţa diferiţilor factori, mai ales a schimbărilor în tehnică şi

tehnologiile de producţie, în structurile de ramură, teritorială şi ocupaţională a forţei de

muncă, etc..

01:45

Page 105: MACRO

În al treilea rând, în direcţia formării şomajului acţionează şi alţi factori economici şi

sociali, cum sunt: sporirea contingentelor noilor generaţii ca urmare a unei creşteri

demografice mai ridicate sau a unor ritmuri de pensionare mai reduse; sporirea ofertei de

muncă feminine; inadaptarea ofertei la cererea de muncă, îndeosebi ca urmare a deficienţelor

procesului de învăţământ, care nu asigură orientarea profesională corespunzătoare, etc..

Nivelul şi sensul evoluţiei şomajului diferă semnificativ de la o ţară la alta, în funcţie de

acţiunea factorilor menţionaţi, mai ales de caracterului creşterii economice.

Şomajul are implicaţii economice, sociale, morale şi politice importante care nu pot fi

ignorate, chiar dacă formarea şomajului nu poate fi evitată. Ca urmare, de la Keynes încoace

şomajul a constituit o problemă centrală nu numai de teorie economică, ci şi de politică

economică.

Să ne reamintim……

Şomajul are implicaţii economice, sociale, morale şi politice importante, ȋnsă formarea

sa nu poate fi evitată.Formarea şi creşterea şomajului poate avea următoarele cauze:

insuficienţa creşterii economice şi chiar restrângerea activităţii economice în diferite faze ale

ciclului economic, restructurările şi reconversia economică, sporirea contingentelor noilor

generaţii, inadaptarea ofertei la cererea de muncă,etc.

Preocupările şi măsurile de politică economică pentru prevenirea sau diminuarea

şomajului sunt variate şi diferă de la o ţară la alta. Ȋn general ȋnsă, se ȋmpart ȋn două

categorii: politici pasive, de protecţie a şomerilor ( ajutoare de şomaj, cursuri

de recalificare profesională) şi politici active, de ȋncurajare a cererii de forţă

de muncă ( stimularea investiţiilor prin acordarea de facilităţi fiscale,

reducerea ratei dobânzii, creşterea cheltuielilor bugetare destinate

investiţiilor,etc.).

Experienţa a aratat ȋnsă, că problema şomajului nu poate fi tratată detaşat de ansamblul

problemelor dezvoltării economiei naţionale, date fiind interdependenţele existente între

creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, productivitatea muncii, evoluţia salariilor şi

dinamica preţurilor, etc.

În legătură cu relaţia şomaj – inflaţie, dezbaterea teoretică a fost dominată de aşa numita

“curbă Phillips”, denumită astfel de profesorul american P. Samuelson care a introdus-o în

tratatul său de bază “Economics”, începând cu cea de a VI-a ediţie (1964). Analizând evoluţia

şomajului în legătură cu fazele ciclului economic şi cu alţi indicatori din economia britanică,

A.W. Phillips (un economist neozeelandez care a activat în Marea Britanie) printr-o

combinaţie a datelor statistice referitoare la şomaj şi evoluţia salariilor, pune în evidenţă

existenţa unei relaţii invers proporţionale între cele două variabile, în decursul unei perioade

îndelungate de timp. Într-un articol publicat în 1958, el arată că salariile cresc şi sunt mai

Page 106: MACRO

mari atunci când şomajul este ridicat. Continuând aceste analize empirico – statistice, Phillips

şi colegii săi de la Şcoala de Ştiinţe Economice din Londra ajung la concluzia că există o

relaţie şi între evoluţia preţurilor şi rata şomajului. Curba rezultată este înclinată negativ,

indicând o legatură inversă între cele două variabile; cu cât şomajul este mai ridicat, cu atât

inflaţia se reduce şi invers, la rate mai înalte ale inflaţiei, rata şomajului este mai scăzută .

Figura 7.1 Curba Phillips

În acest mod, vechiul ideal şi concepţia (tipică revoluţiei keynesiene) a realizării

simultane a preţurilor stabile şi a deplinei angajări (full employment) a deschis drumul aşa-

numitei “înţelegeri” dintre inflaţie şi şomaj, ca şi între varietatea instrumentelor politicii

economice, menite să limiteze proporţiile şomajului sau ale inflaţiei. Cu alte cuvinte, cum

spune Mark Blaug, curba Phillips a fost interpretată drept limita “combinaţiilor posibile dintre

ratele inflaţiei şi a şomajului de-a lungul şi deasupra căreia se pot deplasa cei ce elaborează

politica” în raport cu obiectivele propuse .Treptat au început, însă, să apară îndoieli asupra

stabilităţii curbei Phillips, întrucât s-a constatat că în alte ţări sau pentru alte perioade evoluţiile nu

o confirmă. Studii empirice bazate pe datele referitoare la inflaţie şi şomaj au relevat o mare

variabilitate a celor două rate, iar relaţia dintre ele se modifică în timp ca rezultat al unor influenţe

ce trebuiau analizate. Astfel, în ultimii ani ai deceniului al şaptelea al secolului nostru, în multe

ţări s-au înregistrat creşteri semnificative ale inflaţiei. Fără o reducere a şomajului şi chiar evoluţia

ascendentă a ambelor fenomene, deschizând disputa asupra creşterii şomajului şi inflaţiei.

Un răspuns la aceste probleme l-a oferit profesorul american Milton Friedman în

studiul intitulat “Rolul politicii monetare”(1968). Conceptul central al acestui studiu este

“rata naturală a şomajului”, care reprezintă nivelul cel mai scăzut al şomajului care se

poate menţine în timp. Fără inflaţie, sau acea rată a şomajului care menţine constante

nivelul preţurilor şi rata medie a salariului real, considerând creşterea productivităţii

muncii egală cu zero. Ulterior Milton Friedman a adăugat noi teze referitoare la relaţia

Rata

inflaţiei %

10

8

6

4

2

0

3 6 9 11 Rata şomajului (%)

Page 107: MACRO

inflaţie-şomaj şi curba Phillips. Astfel, în celebra sa conferinţă cu prilejul obţinerii

Premiului Nobel în 1976 el arată că “stagflaţia” (existenţa simultană a şomajului şi

inflaţiei) a deschis ulterior cale “slumpflaţiei”, adică a creşterii simultane a şomajului şi

inflaţiei. Cu alte cuvinte, curba Phillips poate deveni înclinată pozitiv, după Friedman

acest lucru producându-se în perioade de tranziţie măsurate cu ajutorul jumătăţilor de

secol şi a deceniilor, şi nu cu ajutorul anilor.

Aceste evoluţii ale ratelor inflaţiei şi şomajului, neconforme cu aliura standard a

curbei Phillips, sunt interpretate în mod diferit în literatura de specialitate. Astfel, dacă

unii economişti văd în aceasta proba faptului că formarea salariului este tot mai mult

rezultatul unui raport de forţe sau a influenţelor unor factori instituţionali (existenţa

sindicatelor, reglementările privind salariul minim etc.) alţi economişti, de orientare

neoliberală văd în aceasta, mai ales proba ineficacităţii crescânde a politicilor keynesiste.

Evidentă este complexitatea relaţiei de interdependenţă dintre şomaj şi inflaţie, a

factorilor ce influenţează modificările raportului salarii-preţuri, ceea ce complică foarte

mult agenda celor ce elaborează în prezent politica macroeconomică, în raport cu

concepţia mai simplă a “sfaturilor” tipice revoluţiei keynesiene.

Să ne reamintim……

Curba Phillips pune ȋn evidenţă relaţia invers proporţională dintre evoluţia ratei inflaţiei

şi rata şomajului.

Treptat au început, însă, să apară îndoieli asupra stabilităţii curbei Phillips, întrucât s-a

constatat că evoluţiile ulterioare nu o confirmă.

Rezumat

Şomajul constă în neocuparea unei părţi din populaţia activă datorită

neconcordanţelor

cantitative, structurale şi calitative dintre oferta şi cererea de muncă. Se caracterizează

printr-un excedent de ofertă de fortă de muncă în raport cu cererea de forţă de muncă.

Trebuie făcută diferenţa dintre şomajul voluntar şi cel involuntar -

analizele au în vedere şomajul involuntar.

În funcţie de cauzele directe care îl generează se disting următoarele genuri sau forme de

şomaj: şomajul ciclic sau conjunctural, şomajul structural, şomajul tehnologic, şomajul

sezonier, şomajul fricţional (intermitent).

Curba Philips reflectă relaţia inversă între evoluţia ratei şomajului şi rata inflaţiei. În prezent

aceasta nu mai are aplicabilitate.

........... Ce este şomajul voluntar? Dar şomajul involuntar?

.................................................................................................................

.................................................................................................................

................

02:45

Page 108: MACRO

Timp necesar: 20 de minute

1. Definiţi şomajul şi enumeraţi principalele cauze ale acestuia?

2. Care sunt indicatorii de măsurarea şomajului?

3. Enumeraţi formele şomajului şi caracterizaţi şomajul structural?

4. În ce constau măsurile de diminuare a şomajului?

Timp necesar: 15 de minute

1.Şomajul este:

a) o stare normală pentru orice ecoomie;

b) o stare negativă a economiei, care nu poate asigura locuri de muncă pentru ȋntreaga

populaţie activă disponibilă;

c) un fenomen ȋntâlnit ȋn economiile subdezvoltate;

d) un fenomen economic complex, determinat de factori naturali.

2. Cea mai eficientă măsură de diminuare a şomajului s-a dovedit:

a) reorientarea profesională;

b) protecţia socială a şomerilor;

c) stimularea investiţiilor;

d) emigrarea populaţiei.

3. Care din urmaroarele forme de şomaj poate fi atribuită retehnologizării:

a) şomaj ciclic;

b) şomaj fricţional;

c) şomaj voluntar;

d) şomaj tehnologic.

Page 109: MACRO

4.Rata şomajului se poate exprima:

a) ca raport ȋntre numărul şomerilor şi populaţia aptă de muncă;

b) ca raport ȋntre numărul şomerilor şi populaţia totală;

c) ca raport ȋntre populaţia aptă de muncă şi numărul şomerilor;

d) absolut, prin numărul şomerilor.

5. Curba Phillips exprimă:

a) relaţia directă dintre rata inflaţiei şi rata şomajului;

b) relaţia inversă dintre rata inflaţiei şi rata şomajului;

c) relaţia directă dintre evoluţia PIB şi rata şomajului;

d) nici una din cele de mai sus.

Răspunsuri: 1. b; 2. c; 3. d; 4. a; 5. b.

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dornbusch, S. Fischer, R. Startz - Macroeconomie, Editura Economică,

Bucureşti, 2007

4. Frois G.A. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

5. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

1999

6. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura

Bizzkit, Bucureşti,2011

7. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti,

2011

8. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

9. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală.

Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008

Page 110: MACRO

Unitatea de învăţare 8. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Cuprins

8.1. Tipologia ciclurilor economice

8.2. Ciclul mediu (decenal) şi fazele sale

8.3. Cauzele evoluţiei ciclice. Politici anticiclice

Înţelegerea specificului evoluţiei activităţii economice şi a fluctuaţiilor sale;

Prezentarea diversităţii ciclurilor economice şi caracterizarea lor;

Cunoaşterea şi ȋnţelegerea cauzelor evoluţiei ciclice a activităţii economice;

Evidenţierea politicilor anticiclice şi de atenuare a disfuncţionalităţilor economico-

sociale şi ȋnţelegerea interdependenţelor dintre acestea.

00:00

00:00

Page 111: MACRO

Introducere

Economile naţionale, de-a lungul timpului se

caracterizează prin importante decalaje şi

dezechilibre care sunt de un anumit tip istoric şi

acţionează în mod diferit, de la o perioadă la alta,

asupra stării economice naţionale şi, implicit,

asupra activităţilor socio - ecomice (de exemplu

inceputul secolului XX, criza ecnomico-financiară

declanşată la ȋnceputul anului 2008).

Privind din această perspectivă, se poate afirma

că ȋn evoluţia fiecărei economii naţionale,

acţiunea factorilor creşterii economice este

neuniformă, iar activităţile economice fluctuante.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi

influenţele pe care factorii economici externi le

pot avea asupra evoluţiei oricărei economii

naţionale.

Criza economică din 1929-1933 a generat o

deplasare a preocupărilor economiştilor de la

analiza cu preponderenţă a problemelor

microeconomice şi pe termen scurt, la analiza

problemelor macroeconomice şi pe termen lung.

Marea depresiune care a afectat întreaga lume

industrială în anii 1929-1933 a impus abordarea

proceselor macroeconomice dinamice, scoţând totodată în evidenţă limitele ştiinţei

economice tradiţionale în acest domeniu.

Prima şi cea mai semnificativă reacţie de adaptare a ştiinţei economice la asemenea cerinţe

este datorată economistului englez J.M. Keynes, care susţine necesitatea intervenţiei statului

în economie, ca factor corectiv şi stabilizator în desfăşurarea normală a activităţii economice

8.1. Tipologia ciclurilor economice

Analiza statistică a rezultatelor macroeconomice pe perioade

lungi de timp, demonstrează că dinamica este fluctuantă şi neuniformă în timp şi de la o ţară

la alta. Mai mult, periodic, economiile naţionale în ansamblu sau pe sectoare ale economiei,

cunosc stări de criză.

Dacă unele evoluţii ale economiei şi rezultatelor activităţilor economice sunt accidentale sau

întâmplătoare, altele se încadrează într-o mişcare ciclică, prin succesiunea unor faze de

expansiune şi contracţie în starea şi evoluţia procesului creşterii economice.

Pentru caracterizarea evoluţiilor economice în timp şi spaţiu şi evidenţierea trăsăturilor

dinamicii economice se utilizează serii de date cu privire la variabilele activităţii economic.

Pe această bază, analiştii desprind trendul.

Trendul este definit ca fiind direcţia principală de mişcare a economiei într-o

perioadă îndelungată de timp. Deci, trendul reflectă ritmul mediu ȋn care evoluează economia

naţională pe termen lung, pornindu-se de la dinamica unor indicatori macreoeconomici cu

mare putere de sinteză ( PNB, PIB, VN).

În evoluţia activităţii economice se disting mai multe tipuri de fluctuaţii: variaţiile

sezoniere, variaţiile întâmplătoare şi variaţiile ciclice.

Timp necesar: 140 minute

După parcurgerea unităţii veţi fi în

măsură să răspundeţi la întrebările:

Ce reprezintă fluctuaţiile

economice şi care este tipologia

acestora?

Care reprezintă ciclurile

economce şi care sunt fazele

acestora?

Care sunt cauzele evoluţiei

ciclice a rezultatelor

macroeconomice?

Ce măsuri anticiclice pot fi

aplicate, ȋn funcţie de faza

ciclului conomic?

Page 112: MACRO

Variaţiile sezoniere reprezintă fluctuaţiile activităţii economice într-o perioadă dată (de

regulă un an) generate de o serie de cauze naturale sau de ordin social.

Exemplu:

Variaţiile în producţia agricolă sub influenţa factorilor climatici, sau variaţiile

volumului desfacerilor de mărfuri sub influenţa unor împrejurări sociale, cum

sunt obiceiurile şi tradiţiile, sărbătorile religioase etc. reprezintă variaţii

sezoniere.

Variaţiile întâmplătoare reprezintă schimbări ale volumului activităţii

economice determinate de evenimente neaşteptate sau neobişnuite.

Exemplu:

Evenimente deosebite, precum cataclismele naturale, războaiele, tensiuni

sociale şi politice, etc., pot afecta ţarile si pot genera puternice fluctuaţii ale

activităţii economice pe teritoriul naţional, dar şi în alte ţări, grupuri de ţări

sau în întreaga economie mondială.

Variaţiile ciclice reprezintă fluctuaţiile în nivelul activităţii economice care apar

independent de celelalte tipuri de fluctuaţii. Ele sunt cauzate, de regulă, de factori economici

şi se deosebesc de variaţiile întâmplătoare prin faptul că sunt repetabile.

Ciclicitatea desemnează aşadar, un mod specific de evoluţie a fenomenelor şi proceselor

economice, proprietatea acestora de a se manifesta în mod ondulatoriu. Aceasta înseamnă că

periodic activitatea economică trece prin anumite faze, care se schimbă aproximativ în

aceeaşi succesiune şi se regăsesc în cadrul unor cicluri diferite.

În concluzie, prin ciclu economic este surprinsă succesiunea în timp şi schimbarea periodică

a condiţiilor şi rezultatelor activităţii economice. Pe baza analizelor empirico-statistice,

economiştii au identificat mai multe tipuri de cicluri economice, care se suprapun şi se

întrepătrund:

- Ciclurile lungi, “seculare” sau Kondratiev (după numele economistului care le-a

studiat primul);

- Ciclurile propriu-zise, medii, numite şi decenale sau cicluri Juglar (de la numele

economistului care le-a studiat în mod special, publicând în 1860 cartea “Crizele

comerciale şi revenirea lor periodică în Franţa, Marea Britanie şi S.U.A.”);

- Ciclurile scurte, pe o durată de la 6 la 40 de luni, legate de variaţia stocurilor şi

care se intercalează în interiorul ciclurilor decenale.

Ciclicitatea economică constă astfel, în succesiunea fazelor de extindere şi contracţie (cicluri

scurte), de expansiune şi recesiune (cicluri medii), ascendente sau descendente (cicluri lungi),

faze care se succed în timp cu anumită regularitate. Durata fiecărei faze poate fi de la 2 la 3

luni, în cazul ciclurilor scurte, de la 4 la 6 ani în cazul ciclurilor medii şi de la 25 la 30 de ani

în situaţia ciclurilor lungi (seculare, Kondratiev).

Să ne reamintim... În evoluţia activităţii economice se disting mai multe tipuri de fluctuaţii:

variaţiile sezoniere ( generate de o serie de cauze naturale sau de ordin social

), variaţiile întâmplătoare (schimbări ale volumului activităţii economice determinate de

evenimente neaşteptate sau neobişnuite) şi variaţiile ciclice ( se succed în timp,condiţiile şi

rezultatele activităţii economice schimbânu-se periodic).

S-au identificat trei tipuri de cicluri economice, care se se întrepătrund: ciclurile lungi,

“seculare” ; ciclurile medii sau decenale ( faze de expansiune şi recesiune) şi ciclurile scurte

Page 113: MACRO

(cu faze de extindere şi contracţie). Durata fiecărei faze poate fi de la 2 la 3 luni, în cazul

ciclurilor scurte, de la 4 la 6 ani în cazul ciclurilor medii şi de la 25 la 30 de ani în situaţia

ciclurilor lungi (seculare, Kondratiev).

Succesiunea celor două faze ale ciclului lung este explicată în mod diferit în literatura de

specialitate. Astfel, unii autori explică ciclul lung şi fazele sale prin ciclicitatea noutăţilor, a

perfecţionărilor tehnice profunde şi atragerea în exploatare a unor noi resurse, după alţi autori

le corelează cu pregătirea şi derularea războaielor (perioadele de pregătire a războaielor stau

la baza unor creşteri economice şi investiţii susţinute etc.), alţii cu evoluţia producţiei şi

stocului de aur, evoluţia producţiei agricole etc. Dar, cea mai largă recunoaştere o are punctul

de vedere conform căruia, premisa ciclului secular o reprezintă evoluţia ciclică a cercetării

ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice. Sub incidenţa acestora are loc schimbarea radicală la 40-60

de ani a modului tehnic de producţie.

8.2. Ciclul mediu (decenal) şi fazele sale

Cercetarea economică privind evoluţiile ciclice este concentrată în primul rând asupra

ciclului mediu (decenal).

Cea mai utilizată definiţie este cea conform căreia ciclul economic decenal reprezintă

perioada de timp de la începutul unei contracţii până la începutul celei următoare. El poate fi

transpus sub formă grafică, pe ordonată fiind reprezentat un indicator de volum al activităţii

economice (venitul naţional, produsul intern brut, producţia industrială etc.), iar pe abscisă

timpul.

Fig. 8.1. Ciclul decenal

Faza de expansiune (în grafic de la A la B) este caracterizată de o creştere a investiţiilor, cu

o creştere mai mult decât proporţională a venitului, care, la rândul său, prin intermediul unui

proces ce se autoalimentează determină noi creşteri ale investiţiilor şi apoi, din nou, ale

producţiei şi venitului. Sporirea investiţiilor şi a producţiei asigură creşterea gradului de

ocupare a forţei de muncă, inclusiv a salariilor şi a cererii solvabile (de bunuri de consum şi

de bunuri de producţie). Întreprinderile, inclusiv cele comerciale “impulsionează” artificial

cererea, iar creşterea cererii agregate permite întrepinderilor să obţină profituri ridicate. În

acelaşi timp, băncile acordă cu uşurinţă credite, iar cerea agregată în creştere, determină o

majorare a preţurilor.

01:00

V

olu

mul

acti

vit

ăţii

econom

ice

A

B C

D

E

F

Timp Timpul

timpul

Page 114: MACRO

Expansiunea nu poate dura la nesfârşit pentru că apar şi se consolidează forţe care determină

o inversare a conjuncturii, în special ca urmare a epuizării cauzelor care au stat la baza

expansiunii. Este vorba despre punctul de cotitură superior (în grafic de la B la C). Printre

factorii ce determină această evoluţie se numără: tendinţa de reducere a ratei profitului,

neconcordanţa structurală dintre cerere şi ofertă şi apariţia unor stocuri greu vandabile,

reducerea relativă a investiţiilor. Operaţiunile de la bursă anticipează uneori inversarea

conjuncturii, generând un sentiment de neîncredere. Băncile tind să restrângă creditul, măresc

rata dobânzii, amplificând procesul de restrângere a investiţiilor, precum şi sentimentul de

pesimism şi prudenţă sau chiar de panică în rândul unor agenţi economici. Începe procesul de

restrângere a volumului producţiei, de creştere a inflaţiei şi a şomajului.

Depresiunea (în grafic de la C la D). Elementele de prudenţă şi neîncredere deja manifestate

se difuzează în întreg sistemul: întreprinderile mai slabe dau faliment, iar altele întâmpină

dificultăţi crescânde – datorită diminuării cererii, creşterii costurilor, precum şi diminuării

autofinanţării ca urmare a insuficienţei profiturilor. Cererea tinde să se restrângă, mai întâi pe

seama bunurilor de folosinţă îndelungată în relaţie cu diminuarea veniturilor şi a economiilor,

apoi pe seama bunurilor de producţie datorită reducerii investiţiilor şi, în final, şi a bunurilor

de consum din cauza creşterii şomajului şi reducerii salariilor. Acestea se corelează cu

scăderea substanţială a ratei profitului şi a cursului acţiunilor. Producătorii adoptă măsuri de

reducere a costurilor, în primul rând prin reînnoirea capitalului fix, pe baza unor inovaţii

tehnice, care au un rol important în depăşirea depresiunii şi trecerea la o nouă fază a ciclului

economic.

Punctul de cotitură inferior (refacerea şi reluarea creşterii) are la bază reluarea procesului

investiţional, completată cu o politică monetară expansivă şi de uşurare a condiţiilor de

acordare a creditului. Revigorarea procesului investiţional, atât pentru noi capacităţi cât şi

pentru reînnoirea capitalului fix stimulează cererea de bunuri de producţie, creşte gradul de

ocupare a forţei de muncă, iar pe baza creşterii veniturilor sporeşte şi cererea de bunuri de

consum. Are loc o fază de înviorare (D-E) urmată de expansiunea propriu-zisă (E-F) şi apoi

de o nouă criză şi aşa mai departe.

Potrivit definiţiei ciclului economic decenal, acesta cuprinde intervalul B-E, cu momentul B

(declanşarea crizei) urmată de depresiune(C-D), momentul de inflexiune inferior D (reluarea

creşterii) apoi de înviorare (D-E) şi o nouă expansiune (E-F) care va conduce, după un timp,

la o nouă depresiune.

Ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie similară cu cea descrisă în schema

prezentată; practic nici un ciclu economic nu seamănă cu altul, pentru că diferite condiţii de

loc şi de timp în care ele se derulează, cum la fel de diferite pot fi terapiile folosite pentru

atenuarea consecinţelor negative ale recesiunii.

Să ne reamintim...

Ȋntr-un ciclu economic clasic se disting, pe de o parte, punctul de cotitură

superior şi derepresiunea ( ȋmpreună sun recunoscute si sub denumirea de

recesiune), iar pe de altă parte punctul de cotitură inferior (începerea înviorării) care

împreună cu expansiunea definesc o evoluţie favorabilă a economiei, denumită boom-ul.

În această diversitate a manifestărilor sale în timp şi spaţiu, evoluţia ciclică, ciclul decenal

reprezintă o realitate a oricărei economii contemporane.

Fiecare fază a ciclului caracterizează o anumită stare a economiei şi îndeplineşte o anumită

funcţie în evoluţia de ansamblu a economiei.

Page 115: MACRO

Ciclurile medii se derulează pe fondul ciclurilor lungi, seculare. Experienţa istorică a pus în

evidenţă că o fază a ciclului lung a cuprins de regulă 2-3 cicluri decenale, fiecare cu o

configuraţie şi amplitudine proprie.

8.3. Politici anticiclice

În general, în ţările cu economie de piaţă agenţii economici şi guvernele întreprind măsuri

vizând atenuarea fluctuaţiilor ciclice, dar şi de informare mai promptă şi reală asupra

evoluţiei activităţii economice. În acest scop se folosesc politici (măsuri) anticiclice care sunt

interdependente şi se constituie mai ales în componente ale politicii economice pe termen

scurt.

Politicile anticiclice sunt constituite din: politica fiscală, politica cheltuielilor publice şi

politica monetară şi de credit.

Diminuarea la un nivel minim a perturbaţiilor, disfuncţionalităţilor, implică utilizarea de

către stat a unor instrumente de politică economică diverse.

Politica fiscală a statului, constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopul

influenţării evoluţiei ciclului. Astfel, în condiţii de recesiune se poate recurge la reducerea

fiscalităţii, lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici, ceea

ce are menirea să încurajeze consumul şi investiţiile. Invers, ȋn condiţii de boom, impozitele

şi taxele cresc mai rapid decât veniturile în expansiune, pentru a frâna cererea agregată şi

implicit, inflaţia.Sunt măsuri care permit în această perioadă şi încasări suplimentare la buget,

menite să atenueze deficitele acumulate în faza de recesiune.

Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea acestora în faza de recesiune, cu

scopul de a menţine sau stimula cererea agregată şi implicit producţia, în vederea trecerii la

faza de expansiune. Cheltuielile bugetare sporesc cererea globală prin intermediul achiziţiilor

de stat, investiţiilor în sectorul public sau al serviciilor etc. Un rol important îl au şi alocaţiile

de protecţie socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reorientare profesională etc.),

care permit ca în faza de recesiune fluctuaţiile veniturilor disponibile pentru unele categorii

ale populaţiei să fie atenuate.

Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa

monetară, care se folosesc în mod diferenţiat, în funcţie de conjunctura economică. Astfel, în

faza de boom prelungit, când pericolul apariţiei sau accentuării unor dezechilibre în economie

este tot mai evident, controlul asupra masei monetare devine mai riguros şi se procedează, de

regulă, la promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite. În faza de

recesiune se poate acţiona în sens invers, respectiv la reducerea ratei dobânzii (scontului), la

acordarea unor facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, prelungirea

scadenţei unor credite. Prin asemenea măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi

investiţiilor şi, pe această bază, creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de

muncă.

Fără a se substitui deciziilor private, politica economică/ macroeconomică

influenţează ansamblul activităţii economice şi răspunde unor obiective de natură politică şi

socială. Economistul britanic Nicholas Kaldor a grupat aceste obiective ȋn patru categorii:

cuparea, creşterea economică, stabilitatea preţurilor şi echilibrul balanţei externe.

Mijloacele de realizare a acestor obiective sunt numite instrumente / pârghii economico -

financiare.

De asemenea, economistul Nicholas Kaldor ȋmpreună cu colaboratorii săi au desprins

existenţa unui număr de cinci familii de instrumente: finanţe publice, instrumente băneşti şi

de credit, rata schimbului valutar, instrumente de control direct, schimbări în cadrul

sistemului instituţional.

01:00

Page 116: MACRO

Exemple: Ȋn categoria instrumentelor finanţelor publice se ȋncadrează: cheltuielile

bugetare pentru investiţii, subvenţii şi transferuri de capital la întreprinderi şi

gospodării, venituri bugetare provenite din impozitele indirecte ( accize, TVA,

taxe vamale), venituri bugetare provenite din impozite directe asupra veniturilor, etc.

Dintre instrumentele băneşti şi de credit putem aminti: rata dobânzii de referinţă,

garanţiile guvernamentale asupra împrumuturilor, plafonarea creditării, etc.

Instrumentele de control direct vizează impunerea şi controlul standardelor de stat şi

guvernamentale privind procesele de producţie şi implicit produsele, mediul, sănătatea,

activităţile de import-export, relaţiile valutare, migraţia, etc.

Schimbările în cadrul sistemului instituţional se referă la schimbări în instituţiile care pot

influenţa activitatea producătorilor (schimbările condiţiilor concurenţiale, creşterea influenţei

salariaţilor), schimbări în sistemele de proprietate, crearea unor instituţii / organizaţii

naţionale /internaţionale care schimbă sau limitează prerogativele guvernelor naţionale.

Să ne reamintim...

Pentru diminuarea disfuncţionalităţilor apărute la nivelul economiei

naţionale, statul foloseşte politici (măsuri) anticiclice. Politicile anticiclice

sunt constituite din: politica fiscală, politica cheltuielilor publice şi politica

monetară şi de credit.

În acest scop se folosesc instrumente de politică economică diverse, ce pot fi grupate ȋn cinci

categorii: finanţe publice, instrumente băneşti şi de credit, rata schimbului valutar,

instrumente de control direct, schimbări în cadrul sistemului instituţional.

Atunci când schimbarea instituţiilor se face în cadrul aceloraşi principii economice şi

de organizarea socială, ea se înscrie în limitele unei reforme, iar atunci când se trece la

acţiuni de transformare a sistemului prin modificarea instituţiilor existente sau crearea altora

noi, înseamnă restructurare.

Unul dintre subiectele disputate ale teoriei şi practicii economice o reprezintă

problema compatibilităţii dintre plan şi piaţă.

Realităţile economiei de piaţă au demonstrat faptul că libertatea economică, iniţiativa şi

concurenţa nu sunt incompatibile cu planificarea în general, ci doar cu planificarea economică

excesiv centralizată.

Exemple: Îmbinarea planificării cu mecanismele pieţei a avut un impact pozitiv în

evoluţia şi expansiunea ţărilor dezvoltate (mai ales a Franţei şi Japoniei), dar şi în obţinerea

performanţelor “Tigrilor mici”: Hong Kong, Taiwan, Singapore şi Coreea de Sud.

Deasemenea, ea este prezentă şi în activitatea corporaţiilor transnaţionale şi mai ales, în

formarea diferitelor pieţe internaţionale cu caracter regional (Uniunea Europeană).

Planificarea şi prognoza economico-sociale sunt prezente bineȋnţels, şi în România.

02:00

00

Page 117: MACRO

Rezumat

În evoluţia activităţii economice se disting mai multe tipuri de

fluctuaţii: variaţii sezoniere (generate de o serie de cauze

naturale sau de ordin social),

variaţii întâmplătoare (determinate de evenimente neaşteptate sau neobişnuite)

şi variaţii ciclice (fluctuaţiile în nivelul activităţii economice care apar

independent de celelalte tipuri de fluctuaţii).

Ciclul economic repreintă succesiunea în timp şi schimbarea periodică a

condiţiilor şi rezultatelor activităţii economice. S-au identificat mai multe

tipuri de cicluri economice: cicluri economice scurte, medii (decenale) şi

seculare.

Teoria economică este concentrată în primul rând asupra ciclului economic

mediu (decenal) care reprezintă perioada de timp de la începutul unei crize

până la începutul altei crize.

Potrivit definiţiei ciclului economic decenal, acesta cuprinde momentul de

inflexiune superior (declanşarea contracţiei) urmată de depresiune, momentul

de inflexiune inferior (reluarea creşterii) şi o nouă expansiune care va

conduce, după un timp, la o nouă depresiune.

Pentru diminuarea disfuncţionalităţilor apărute la nivelul economiei naţionale,

statul foloseşte politici (măsuri) anticiclice. Politicile anticiclice sunt

constituite din: politica fiscală, politica cheltuielilor publice şi politica

monetară şi de credit. În acest scop se folosesc instrumente de politică

economică diverse, ce pot fi grupate ȋn cinci categorii: finanţe publice,

instrumente băneşti şi de credit, rata schimbului valutar, instrumente de control

direct, schimbări în cadrul sistemului instituţional.

Libertatea economică, iniţiativa şi concurenţa nu sunt incompatibile cu

planificarea în general, ci doar cu planificarea economică excesiv centralizată

Timp necesar: 20 de minute

1. Ce reprezintă ciclicitatea economică?

2. Caracterizaţi principalele tipuri de fluctuaţii economice.

Explicaţi dacă planificarea este compatibilă cu sistemul economiei de

piaţă.......................................................................................................

...............................................................................................................

...............................................................................................................

.......

02:20

Page 118: MACRO

3. Explicaţi fazele ciclului economic decenal.

4. Prezentaţi principalele instrumente utilizate ȋn aplicarea politicilor anticiclice.

Argumentaţi interdependenţele dintre ele.

5. Comparaţi actiunile de reformă cu cele de restructurare.

Timp necesar: 15 de minute

1. Ȋn economie, fluctuaţiile ciclice reprezină un fenomen:

a) minor;

b) seonier;

c) ce se succede cu o anumită regularitate;

d) ȋntâmplător.

2. Ciclul economic decenal :

a) cuprinde numai faza de recesiune

b) cuprinde perioada de timp de la începutul unei contracţii până la începutul celei

următoare;

c) se ȋntâlneşte numai ȋn economiile aflate ȋn criză economică;

d) este determinat exclusiv de cauze fiscal.

3. Ȋn faza de recesiune a ciclul economic decenal, ȋn mod normal, are tendinţă de reducere:

a) rata şomajului;

b) volumul investiţiilor;

c) rata dobânzii;

d) rata falimentelor.

4. Ȋn faza de expansiune a ciclul economic decenal, ȋn mod normal, are tendinţă de creştere:

a) rata dobânzii;

b) nivelul de trai al populaţiei;

c) rata şomajului;

d) deficitul bugetar.

5. Din perspectiva politicilor anticiclice bazate pe cererea agregată, ȋn perioada de recesiune

se recomandă:

a) reducerea fiscalităţii;

b) creşterea ratei dobânzii;

c) reducerea cheltuielilor publice;

d) reducerea transferurilor fără echivelent.

Răspunsuri: 1.c; 2. b; 3. b; 4. b; 5. a.

Page 119: MACRO

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dornbusch, S. Fischer, R. Startz - Macroeconomie, Editura Economică,

Bucureşti, 2007

4. Frois G.A. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

5. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

1999

6. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura

Bizzkit, Bucureşti,2011

7. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti,

2011

8. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

9. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală.

Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008

Unitatea de învăţare 9. CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

Cuprins

9.1. Conţinutul şi delimitările creşterii economice

9.2. Factorii şi tipurile creşterii economice

9.3. Dezvoltarea durabilă şi dimensiunile ei

Page 120: MACRO

Înţelegerea conţinutului şi semnificaţiei noţiunilor de creştere şi dezvoltare economică.

Analiza interdependenţelor dintre dinamica macroeconomică şi dinamica demografică.

Evidenţierea sistemului de factori ai creşterii economice şi a semnificaţiilor

neofactorilor.

Argumentarea viabilităţii strategiei dezvoltării durabile şi prezentarea sistemului de

indicatori ai dezvoltării durabile.

Introducere

Aşa cum s-a putut observa şi ȋn capitolul anterior, evoluţia activităţii economice

a reprezentat subiectul unor ample analize şi dezbateri teoretice. Astfel, s-au

formulat diferite puncte de vedere ȋn legătură cu factorii, sensul şi trăsăturile

dinamicii economice , dar şi pentru analiza

şi modelarea procesului de creştere

economic şi a factorilor acesteia. Analizele

privind creşterea economică se bazează pe

indicatori agregaţi, rezultaţi din

Contabilitatea naţională, care pun în

evidenţă mişcarea economică pe perioade

lungi de timp şi permit desprinderea unor

trăsături generale ale dinamicii economice.

9.1. Conţinutul şi delimitările

creşterii economice

Sinteza în plan teoretic dintre abordarea

macroeconomică şi abordarea dinamică a

evoluţiei economiilor naţionale s-a realizat

după cel de-al doilea război mondial . În

acest context, s -a formulat teoria creşterii

economice, ca o componentă a ştiinţei

economice contemporane, aflată în contact

nemijlocit atât cu o serie de discipline

conexe, cât şi cu practica elaborării de

politici şi măsuri în favoarea procesului de

creştere economică.

Ȋn teoria creşterii economice este tratat atât procesul reluării continue a producţiei pe o scară

mai mare, prin acumularea de capital, cât şi factorii utilizaţi în acest scop, precum şi

combinarea şi substituirea lor.

Preocupările economiştilor în acest domeniu au condus la diferite puncte de vedere cu privire

la conceptele de creştere economică. Sintetizând diferitele puncte de vedere cu privire la

conţinutul conceptului de creştere economică, acesta poate fi interpretat ca reprezentând

procesul de sporire a dimensiunilor economiei naţionale, exprimate prin rezultatele

00:00

Timp necesar: 125 minute

După parcurgerea unităţii veţi fi în

măsură să răspundeţi la întrebările:

Ce reprezintă creşterea

economic?

Ce este dezvoltarea economică?

Explicaţi diferenţa dintre creştere

şi dezvoltare economic/

La ce se referă conceptul de

dezvoltare economică durabilă?

Ce reprezintă IDU?

Ce tipuri de creştere economică

există?

Page 121: MACRO

macroeconomice, prin indicatori macroeconomici specifici, sub forma venitului naţional sau a

produsului intern brut pe locuitor.

Creşterea economică reflectă aşadar, o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei, pe termen

mediu şi lung, evoluţie care nu exclude existenţa unor oscilaţii conjuncturale. Dar, ȋn

definirea acestui concept sunt foarte importante următoarele aspecte:

ritmul sporului PNB sau a PIB pe locuitor constituie rezultanta raportului dintre

dinamica economică şi dinamica demografică;

creşterea economică efectivă implică sporirea rezultatelor macroeconomice reale pe

locuitor;

evoluţia ascendentă a rezultatelor macroeconomice reale pe locuitor trebuie să aibă loc

în condiţiile unor indici supraunitari ai populaţiei şi în cadrul unor perioade de timp

relativ îndelungate.

Deşi ȋn opinia unor economşti, creşterea economică este sinonimă cu dezvoltarea

economică, aceste concepte nu trebuie confundate.

Astfel, dacă sfera de cuprindere a creşterii economice o constituie sporirea cantitativă a

economiei naţionale, a rezultatelor economice ale acesteia, sfera de cuprindere a dezvoltării

economice o constituie şi modificările calitative ale economiei naţionale, din perspectivă

tehnologică, interramuri, economico-socială, organizaţională, teritorială, dar şi din punct de

vedere al nivelul de trai al oamenilor.

Conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică li se asociază şi conceptul de

progres economic. Acesta evidenţiază sensul şi specificul dezvoltării din fiecare etapă în

comparaţie cu etapele anterioare şi constituie suportul unei viziuni optimiste asupra destinului

omenirii.

Ȋn concluzie, dezvoltarea economică reliefează ansamblul transformărilor cantitative şi

structural-calitative ce au loc în cadrul vieţii economico-sociale, al mecanismului economic,

inclusiv în modul de viaţă şi de gândire al oamenilor.

Să ne reamintim...

Creşterea economică efectivă implică sporirea rezultatelor macroeconomice

reale pe locuitor, în condiţiile unor indici supraunitari ai populaţiei şi în cadrul

unor perioade de timp relativ îndelungate.

Dezvoltarea economico-socială şi creşterea economică nu sunt sinonime. Dezvoltarea

economico-socială reflectă multitudinea aspectelor cantitative şi calitative interdependente,

proprii evoluţiei societăţii, iar creşterea economică este percepută mai mult ca modificări

cantitative ale dinamicii activităţii economice.

9.2. Dezvoltarea durabilă şi dimensiunile ei

Finalitatea socială a creşterii şi dezvoltării economice o constituie realizarea progresului

individului şi societăţii nu numai la nivelul fiecărei ţări şi pentru o perioadă scurtă de timp, ci

şi la nivel mondial şi pe termen îndelungat. Procesele evolutive ce au loc în cadrul societăţii

în vederea asigurării progresului individului şi umanităţii, pe fondul convergenţei intereselor

generaţiilor prezente şi viitoare şi al compatibilităţii sistemului economic cu cel natural şi

tehnologic sunt exprimate, în plan teoretic, prin conceptul de dezvoltare economică durabilă

sau sustenabilă, viabilă.

Dezvoltarea durabilă este un concept introdus în ştiinţa economică în anul 1980 de către

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii; el a fost amplu mediatizat prin Raportul

Brutland al Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare din anul 1987.

00:30

Page 122: MACRO

Dezvoltarea durabilă este concepută în scopul reconcilierii economiei cu mediul înconjurător,

ceea ce ȋnseamnă că evoluţiile ştiinţifice şi tehnico-economice susţin cu adevărat progresul

uman general numai dacă au loc în condiţiile menţinerii echilibrului ecologic.

Dezvoltarea durabilă implică realizarea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman,

ambiental şi tehnologic, astfel încât, satisfacerea nevoilor prezentului, să nu compromită

capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi.

Teoria dezvoltării durabile porneşte de la ideea conform căreia, în condiţiile amplificării

interdependenţelor economice, naturale şi social-politice naţionale, sistemul economic nu

poate fi privit doar ca sumă a subsistemelor sale. Realităţile confirmă exitenţa unor

interdependenţe complexe şi deosebit de dinamice între mediul economic creat de om şi

mediul natural, între factorii creşterii economice şi rezultatele macroeconomice, între

mecanismele de funcţionare a economiei naţionale/mondiale şi eficienţa economică etc. În

asemenea condiţii, evoluţia divergentă a unui singur segment poate genera consecinţe

negative ample şi de durată în întreg sistemul social-economic naţional/ mondial.

Ȋn concluzie, pentru a preveni apariţia unor asemenea efecte este necesar ca intrările şi

ieşirile sistemului economic să fie compatibile atât cu mediul natural, cât şi cu nevoile

prezente şi viitoare ale diverselor generaţii.

Altfel spus, dezvoltarea durabilă se bazează pe respectarea unor exigenţe/criterii de ordin

natural, social-uman, naţional-statal, regional şi mondial.

Să ne reamintim... Dezvoltarea durabilă implică realizarea compatibilităţii a patru sisteme:

economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât, satisfacerea nevoilor

prezentului, să nu compromită capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface

propriile lor nevoi.

Dimensiunea naturală a dezvoltării durabile se bazează pe faptul că mediul înconjurător

este limitat atât din punct de vedere al ieşirilor de resurse, respectiv al volumului şi structurii

resurselor minerale, biologice, etc. ce pot fi atrase în circuitul economic, cât şi sub aspectul

capacităţii de absorbţie a reziduurilor, noxelor, etc. activităţii economice în condiţiile

menţinerii sau creşterii calităţii factorilor de mediu. Ambele limite au un caracter dinamic,

evolutiv: ritmurile creşterii economice şi caracterul epuizabil al unor resurse fac ca natura să

devină tot mai restrictivă pentru activitatea economic. Pe de altă parte, prin deşeurile

activităţilor de producţie şi consum, prin poluare etc., natura este supusă unor transoformări

ce diminuează sensibil capacitatea de regenerare a factorilor de mediu. În asemenea condiţii,

mediul natural nu mai poate fi considerat ca un simplu rezervor de resurse, ci ca un factor de

producţie ai cărui parametri cantitativi şi calitativi influenţează direct şi indirect, pe termen

scurt, dar şi pe termen lung, la nivel naţional, dar şi mondial, atât dezvoltarea economică

propriu-zisă, cât şi evoluţia standardului de viaţă şi civilizaţie.

Promovarea intereselor generaţiilor prezente şi viitoare nu se poate realiza în afara

armonizării nevoilor mediului economic cu cele ale mediului natural, în afara protejării

calităţii resurselor naturale şi asigurării unui raport raţional între resursele atrase în circuitul

economic şi potenţialul de resurse.

Necesitatea acestor preocupări este argumentată şi de faptul că, pe de o parte, un standard de

viaţă materială chiar ridicat îşi pierde orice sens în condiţiile unui mediu ambiant degradat şi

poluat, iar pe de alta, un asemenea mediu influenţează negativ calitatea resurselor naturale,

inclusiv starea de sănătate a populaţiei, ceea ce se răsfrânge asupra înseşi creşterii economice.

Dimensiunea social-umană a dezvoltării durabile este evident întrucât, concordanţa

ieşirilor sistemului economic cu aşteptările generaţiilor prezente şi viitoare, corespunde atât

intereselor individuale, cât şi celor generale ale consumatorilor şi producătorilor.

Page 123: MACRO

Realizarea egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu impune

ca strategia rezolvării problemelor tehnice şi economice corespunzător imperativelor

prezentului să nu diminueze posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare

prin degradarea mediului înconjurător.

Criteriile naţional-statale, regionale şi mondiale se bazează pe interesele acestor nivele de

agregare a activităţilor economice, iar interdependenţa lor este de ordin economic, natural sau

social-politic..

Creşterea şi dezvoltarea economică reprezintă fenomene interdependente însă, nu

orice creştere economică amplifică dezvoltarea reală şi contribuie automat la îmbunătăţirea

condiţiilor generale de viaţă şi civilizaţie.

În acest sens, “Raportul asupra dezvoltării umane” elaborat de Programul Naţiunilor Unite

pentru Dezvoltare (PNUD) în anul 1996 defineşte cinci tipuri negative de creştere economică:

creştere economică fără crearea de noi locuri de muncă;

creştere economică simultană cu accentuarea inegalităţilor sociale şi de venit;

creştere economică neînsoţită de o dezvoltare a climatului şi instituţiilor

democraţiei;

creştere economică însoţită de pierderea identităţii culturale;

creştere economică realizată în condiţiile diminuării resurselor necesare

satisfacerii trebuinţelor generaţiilor viitoare.

Aceste situaţii evidenţiază faptul că sporirea volumului producţiei pe locuitor nu se reflecă de

la sine în creşterea nivelului de viaţă al populaţiei. Evoluţia economiei naţionale

corespunzător coordonatelor de principiu ale dezvoltării durabile implică, desigur,

cunoaşterea condiţiilor interne, precum şi amplasarea economiei în contextul internaţional

general.

Situaţia contradictorie privind evoluţia lumii în care trăim a generat intensificarea

preocupărilor de descoperire a noi modalităţi de măsurare a progresului.

Indicele dezvoltării umane ( IDU ), introdus în analizele privind dezvoltarea umană de

către ONU în anul 1990, evidenţiază media indicilor speranţei de viaţă, nivelului educaţiei si

PIB real pe locuitor ajustat .

IDU constituie un indicator cu ajutorul căruia se apreciază mai corect nivelul dezvoltării

economice şi evoluţia decalajelor economice dintre ţări.

Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat în

fiecare an de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și publicat în Raportul de

Dezvoltare Umană.

Conform acestuia, ţările se încadrează în patru categorii: dezvoltare umană foarte ridicată,

dezvoltare umană ridicată, dezvoltare umană medie și dezvoltarea umană redusă.

Exemplu:

Conform Raportului de Dezvoltare Umană pe 2013, ȋn anul 2012 România,

cu un indice de 0,786 se clasa pe locul 56 din 187 de ţări, ȋncadrându-se ȋn

categoria ţărilor cu un nivel de dezvoltare avansat ( peste 0, 758 ). Pe primul

loc se afla Norvegia, cu un indice de 0,955.

Ţinând seama însă de multitudinea aspectelor pe care le implică dezvoltarea

sustenabilă, se poate aprecia că este necesar să apelăm la indicatori şi mai complecşi prin care

să evidenţiem performanţele dezvoltării umane.

Prin urmare, din 2010, Raportul de Dezvoltare Umană include trei indicatori noi, care reflectă

factori importanţi pentru dezvoltare dar care nu se regăsesc ȋn IDU: Indicele Dezvoltării

Umane ajustat pentru Inegalitate ( ia ȋn considerare disparităţi referitoare la sănătate,

educaţie si venituri ), Indicele Inegalităţii Gender (măsoară disparităţile în forţa de muncă,

Page 124: MACRO

sănătate, cunostinţe si abilitare care afectează femeile) și Indicele Sărăciei

Multidimensionale (identifică lipsuri importante în sănătate, educaţie si standarde de viaţă).

.

Să ne reamintim...

Indicele dezvoltării umane (IDU ) este calculat din 1990, de Programul

Națiunilor Unite pentru Dezvoltare şi reflectă media indicilor speranţei de

viaţă, nivelului educaţiei si PIB real pe locuitor ajustat .

9.3. Factorii şi tipurile creşterii economice

Principalii factori care asigură creşterea economică sunt: capitalul, rata investiţiilor

(acumulării), bogăţiile naturale, volumul resurselor de muncă ocupate, volumul de cunoştinţe

dobândite, organizarea producţiei, progresul tehnico-ştiinţific, capacitatea de absorbţie a

pieţei interne, schimburile internaţionale etc.

Factorii creşterii economice pot fi grupaţi după mai multe criterii. Astfel, după modul de

influenţare a creşterii economice, aceştia se grupează în: factori direcţi şi factori indirecţi.

În categoria factorilor direcţi se includ: potenţialul uman, resursele naturale şi capitalul, iar în

categoria factorilor indirecţi ceilalţi factori menţionaţi.

Atât factorii direcţi, cât şi cei indirecţi prezintă două laturi: latura cantitativă, a volumului lor

(volumul potenţialului uman, volumul resurselor naturale, volumul capitalului, volumul

investiţiilor, dimensiunile pieţei, volumul schimburilor economice internaţionale etc.) şi cea

calitativă, a eficienţei folosirii lor (productivitatea muncii, eficienţa utilizării resurselor

naturale, randamentul capitalului, eficienţa schimburilor economice internaţionale etc.)

Într-o perioadă sau alta pot să domine fie latura cantitativă, fie cea calitativă a factorilor

creşterii economice. Atunci când sporirea indicatorilor macroeconomici (venitul naţional,

produsul intren brut) este rezultatul influenţei preponderente a laturii cantitative, a extinderii

utilizării factorilor de producţie, creşterea economică este de tip extensiv.

În situaţia influenţei preponderente a laturilor calitative ale factorilor creşterii economice la

sporul rezultatelor macroeconomice obţinute, creşterea economică este de tip intensiv.

Creşterea economică de tip intensiv constituie suportul progresului economic în condiţiile

contemporane. Acest tip de creştere caracterizează ţările dezvoltate, cu economie de piaţă.

Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa dintre ele se

situează tipul intermediar de creştere economică, în care laturile cantitative, respectiv cele

calitative au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de rezultate

macroeconomice. Acest tip intermediar de creştere poate predomina într-o economie pe o

perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de factorii interni, dar şi de conjunctura

economică mondială.

Exemple: După unele calcule, în perioada 1899-1909 raportul factorilor extensivi

(sporul factorului muncă şi al capitalului) la creşterea economică din S.U.A.

se ridica la aproape trei pătrimi, diferenţa de o pătrime reprezentând aportul

factorilor intensivi (tehnică, organizare, calificare etc.). La începutul deceniului al şaptelea al

secolului trecut, raportul se inversase, deja aportul factorilor extensivi reprezentând mai puţin

de o treime, ceea ce oglindeşte caracterul preponderent intensiv al creşterii economice în

această ţară.

Creşterea extensivă şi apoi cea de tip intermediar pot fi susţinute doar un timp limitat, datorită

caracterului epuizabil şi greu regenerabil sau substituibil al unor resurse, a costurilor

economice, ecologice şi sociale ridicate pe care le determină. Ele sunt însă etape ce trebuie

01:15

Page 125: MACRO

parcurse pentru a realiza acele acumulări structurale şi calitative specifice creşterii intensive.

Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o structură

diversificată, capabilă de a genera şi absorbi progres tehnologic şi aflate într-un echilibru deja

consolidat al cererii cu oferta de bunuri şi servicii.

Să ne reamintim... Creşterea economică extensivă este rezultatul influenţei preponderente a

laturii cantitative, a extinderii utilizării factorilor de producţie, iar creşterea

economică intensivă se bazează pe influenţa preponderentă a utilizării calitative a factorilor

de producţie.

Creşterea de tip intermediar apare atunci când laturile cantitative şi cele calitative au

contribuţii relativ egale la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice.

Atunci când ritmul creşterii populaţiei devansează evoluţia PIB real, ȋnregistrându-se

scăderea produsului intern brut pe cap de locuitor, situaţia este numită “creştere regresivă”

sau “creştere economic negativă”. Dacă, dimpotrivă, creşterea PIB real devansează creşterea

demografică, determinând ocreştere a PIB/loc., avem de-a face cu o “creştere progresivă” sau

creştere economocă pozitivă.

În legătură cu problema factorilor dezvoltării, teoriile moderne subliniază deplasarea

de la economia bunurilor fizice la economia ideilor. Creşterea economică bazată pe

informaţie, pe cunoaştere extinde nebănuit de mult frontiera posibiliăţilor de producţie

întrucât ideile nu sunt supuse aceloraşi restricţii ca bunurile materiale. Este important, în acest

sens, un fapt elementar, dar de necontestat: spre deosebire de bunurile fizice care nu pot fi

utilizate simultan de mai multe persoane, folosirea unei idei de către cineva, nu anulează

şansele altora de a o utiliza concomitent.

Acestă idee este sugestiv prezentată de renumitul scriitor şi futurolog american Alvin Toffler,

ȋn cartea sa „ Al treilea val”. Pornind de la evoluţia tehnicilor utilizate şi a mutaţiilor

structurale, acesta consideră că dezvoltarea economică a conoscut trei faze (valuri).

Astfel, primul val este cel al civilizaţiei agricole, care a durat aproximativ 10.000 de ani, al

doilea este valul civilizaţiei industriale, care a durat aproximativ 300 de ani (de la revoluţia

industrială din Anglia, până în prezent), când au apărut semnele celui de-al treilea val. Noua

civilizaţie, apreciază Toffler, sfidează civilizaţia industrială tradiţională; el aduce noi surse de

energie regenerabile, mai diversificate, un nou mod de comportament al agenţilor economici,

informaţia devinind sursa principală de dezvoltare.

Rezumat Creşterea economică efectivă implică sporirea rezultatelor macroeconomice

reale pe locuitor, în condiţiile unor indici supraunitari ai populaţiei şi în

cadrul unor perioade de timp relativ îndelungate.

Dezvoltarea economică reflectă modificările calitative ale economiei naţionale, din

perspectivă tehnologică, economico-socială, organizaţională, teritorială, dar şi din

punct de vedere al nivelul de trai al oamenilor.

01:50

Prezentati comparativ conceptele de creştere şi dezvoltare

economică.

.....................................................................................................

.....................................................................................................

Page 126: MACRO

Dezvoltarea durabilă reprezintă acel tip de dezvoltare prin care, satisfacerea nevoilor

prezentului, nu afectează negativ capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface

propriile nevoi.

Performanţele dezvoltării umane pot fi exprimate cu ajutorul Indicelui dezvoltării

umane, care reflectă media indicilor speranţei de viaţă, nivelului educaţiei si PIB real

pe locuitor ajustat .

Creşterea economică poate fi de tip extensiv ( dacă este rezultatul influenţei

preponderente a laturii cantitative ȋn ceea ce priveşte utilizarea factorilor de

producţie), intensivă ( dacă se bazează pe influenţa preponderentă a utilizării

calitative a factorilor de producţie), sau intermediară ( dacă aspectul calitativ şi cel

cantitativ au influenţe relativ egale).

Timp necesar: 20 minute

1. Analizaţi comparativ conceptele: dezvoltare economică şi dezvoltare durabilă.

2. Analizaţi comparativ creşterea economică extensivă şi creşterea economică intensivă.

3. Explicaţi conceptele de creştere economică pozitivă şi creştere economică negativă.

4. Explicaţicare este semnificatia indicelui dezvoltării umane.

Timp necesar: 20 minute

1. Creşterea economică exprimă:

a) creşterea PIB nominal;

b) creşterea PIB real;

c) creşterea PGB;

d) de dezvoltare economică.

2. Dezvoltarea economică reprezintă:

a) o formă cantitativă de apreciere a rezultatelor macroeconomice;

b) o premisă a creşterii economice;

02:05

Page 127: MACRO

c) un fenomen mai cuprinzător decât creşterea economică, referindu-se şi la

modificările calitative şi structurale;

d) un concept specific domeniului microeconomic, fără aplicabilitate ȋn economia

reală.

3. Creşterea economică intensivă este caracteristică economiilor naţionale care:

a) ȋnregistrează o creştere a PIB real pe cap de locuitor;

b) ȋnregistrează o rată a şomajului redusă;

c) cu economie de piaţă;

d) au capacitatea să producă şi să absoarbă pe scară largă progres tehnologic.

4. Pentru evaluarea Indicatorului dezvoltării umane nu se ia ȋn calcul:

a) speranţa medie de viaţă;

b) nivelul de educaţie al populaţiei;

c) produsul intern brut real pe cap de locuitor;

d) inechitatea femeilor.

5. Dezvoltarea economică durabilă este o dezvoltare:

a) pe termen scurt;

b) ce vizează satisfacerea nevoilor prezente, astfel ȋncât să nu fie compromisă

capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi;

c) ce pune accent exclusiv pe om şi pe satisfacerea nevoilor sale;

d) ce pune accent pe utilizarea resurselor regenerabile pe termen lung.

Răspunsuri: 1.b; 2. c; 3. d; 4. d; 5. b.

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dornbusch, S. Fischer, R. Startz - Macroeconomie, Editura Economică,

Bucureşti, 2007

4. Frois G.A. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

5. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

1999

6. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura

Bizzkit, Bucureşti,2011

7. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti,

2011

8. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

Page 128: MACRO

9. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală.

Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008

Unitatea de învăţare 10. ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI MEDIUL ECONOMIC

INTERNAŢIONAL

Cuprins

10.1.Racordare a economiei naţionale la circuitul economic mondial. Formele pieţei mondiale

10.2. Comerţul internaţional cu bunuri şi servicii

10.3. Piaţa internaţională a capitalurilor

10.4. Piaţa valutară şi cursul de schimb

10.5. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Page 129: MACRO

Înţelegerea interdependenţelor dintre economia naţională şi economia mondială

Argumentarea importanţei comerţului internaţional şi a fluxurilor de racordare a

economiilor naţionale la circuitul economic internaţional

Însuşirea conceptelor presupuse de abordarea problemelor teoretice ale temei

Analiza fluxurilor economice internaţionale

Evidenţierea legăturilor dintre pieţele naţionale de capital şi piaţa internaţională a

capitalului.

Introducere

Economia unei ţări, oricât de mare şi de

bogată ar fi, nu poate să se izoleze de

celelalte economii naţionale, de restul

lumii. Având ȋn vedere creşterea

interdependenţelor dintre economiile

naţionale, ȋn contextul globalizării,

economia de piaţă a unei ţări poate fi

viabilă numai dacă se adaptează şi se

încadrează eficient pe piaţa mondială.

Din această perspectivă,

vom analiza premisele şi formele

participării economiilor naţionale la

circuitul economic mondial, principalele

segmente şi mecanisme ale pieţei

mondiale, dar şi procesele prin care

mediul economic internaţional

influenţează dezvoltarea economiei

naţionale.

10.1.Racordare a economiei naţionale

la circuitul economic mondial.

Formele pieţei mondiale

Baza generală a pieţei mondiale o reprezintă, diviziunea internaţională a muncii. Astfel, odată

cu dezvoltarea şi consolidarea diviziunii muncii în diferite ţări s-au lărgit şi diversificat

schimburile economice externe, care au căpătat un caracter sistematic şi o pondere crescândă

în structura activităţilor economice. La început, în procesul constituirii pieţei mondiale, forma

principală a tranzacţiilor economice dintre state o reprezenta schimbul internaţional de

Timp necesar:180 minute

După parcurgerea unităţii veţi fi în

măsură să răspundeţi la întrebările:

Care sunt formele pieţei

mondiale?

Ce reprezintă fluxurile economice

internaţionale? Dar circuitul

economic mondial?

Care sunt formele comerţului

mondial?

Ce reprezintă cursul de schimb?

Care sun formele pieţei

internaţionale a capitalurilor?

00:00

5

Page 130: MACRO

mărfuri sau comerţul mondial. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al

XX-lea a apărut şi dobândit o importanţă tot mai mare exportul de capital.

După cel de-al doilea război mondial un loc crescând în cadrul pieţei mondiale a dobândit

schimbul cu servicii (comerţul invizibil). De asemenea, progresul tehnico-ştiinţific a imprimat

o dinamică deosebită schimburilor internaţionale cu rezultate ale cercetării ştiinţifice

(tehnologii, licenţe, brevete, documentaţii tehnice etc.).

Aceste forme de relaţii economice între state poartă denumirea de fluxuri economice

internaţionale. Ele se află în legătură unele cu altele şi cunosc o dezvoltare continuă.

Totalitatea fluxurilor economice internaţionale privite în interdependenţa lor formează

circuitul economic mondial.

Fluxurile de racordare a economiei naţionale la circuitul economic mondial îmbracă, în

prezent, forme diferite: bunuri materiale, servicii, inclusiv cele turistice, cunoştinţe tehnico-

ştiinţifice, invenţii, titluri de valoare, forţa de muncă, etc. Fiecare din aceste fluxuri are

anumite particularităţi şi elemente specifice privind natura şi evoluţia cererii şi ofertei,

formarea preţurilor, etc..

Tendinţa generală a circuitului economic mondial o reprezintă diversificarea fluxurilor

economice internaţionale, astfel că sistemul pieţei mondiale contemporane este alcătuit, în

prezent, din următoarele subsisteme:

o comerţul internaţional de mărfuri, format din totalitatea operaţiunilor de import şi

export cu bunuri corporabile;

o piaţa internaţională a serviciilor (comerţul invizibil), care ocupă un loc crescând în

cadrul pieţei mondiale;

o piaţa tehnologiilor şi cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice;

o piaţa internaţională a capitalurilor, care cuprinde operaţiunile legate de plasarea în

şi din străinătate a capitalurilor sub diverse forme (împrumuturi, investiţii directe,

tranzacţii cu titluri de valoare);

o piaţa internaţională a forţei de muncă, legată de migrarea internaţională a forţei de

muncă;

o piaţa valutară, care asigură tranzacţiile cu valute şi devize.

Să ne reamintim...

Totalitatea fluxurilor (schimburilor) economice internaţionale

privite în interdependenţa lor formează circuitul economic mondial.

Sistemul pieţei mondiale cuprinde: comerţul internaţional, piaţa

tehnologiilor şi cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice, piaţa internaţională a

capitalurilor, piaţa internaţională a forţei de muncă, piaţa valutară.

Evoluţia şi formele de manifestare ale circuitului economic mondial depind, în principal, de

gradul diviziunii mondiale a muncii şi de nivelul de dezvoltare a economiilor naţionale.

Totodată, caracterul şi direcţiile în care evoluează relaţiile politice internaţionale pot stimula

sau, dimpotrivă, frâna diferitele fluxuri economice internaţionale.

În analiza dinamicii fluxurilor de racordare a economiilor naţionale la circuitul

economic mondial trebuie avut în vedere faptul că inegalitatea dintre ţări în privinţa nivelului

de dezvoltare economică determină inegalităţi şi în schimburile internaţionale. Experienţa

practică îndelungată, conduce la concluzia conform căreia cu cât economia unei ţări este mai

dezvoltată şi mai diversificată, cu atât participarea ei la circuitul economic mondial este mai

intensă şi mai variată.

00:15

Page 131: MACRO

10.2. Comerţul internaţional cu bunuri şi servicii

Dezvoltarea schimburilor de mărfuri între ţări a condus la formarea celui mai vechi şi

important flux economic internaţional – comerţul mondial, care cuprinde totalitatea

tranzacţiilor sub formă de import şi export. Dacă la început baza lui a fost formată din bunuri

materiale (corporabile), în prezent obiectul tranzacţiilor s-a diversificat enorm, cuprinzând

transporturile, turismul, rezultatele activităţii de cercetare tehnico-ştiinţifică, prestarea unor

servicii de producţie, financiare, de asigurări, etc. (aşa - numitul comerţ invizibil).

Corespunzător, comerţul mondial contemporan este constituit din următoarele subsisteme

mari, prin intermediul cărora se derulează fluxurile internaţionale de bunuri şi servicii:

piaţa produselor de bază, prin care se fac tranzacţii cu materii prime, materiale,

combustibili, produse agricole de bază, etc.. Este localizată în apropierea unor mari

centre de producţie, de consum sau funcţionează în cadrul burselor de mărfuri

existente în diferite centre comerciale internaţionale. Preţurile internaţionale ale

produselor de bază se formează prin mecanismul liber al cererii şi ofertei pentru

mărfuri fungibile, care se negociază la cele mai importante burse specializate sau, prin

mecanismul unor acorduri internaţionale între producători şi consumatori care fixează

limitele în cadrul cărora preţurile pot oscila liber;

piaţa produselor finite (manufacturate) în care se comercializează o gamă largă şi

extrem de diversificată de bunuri corporabile destinate producţiei şi consumului. Este

strâns legată de existenţa unor mari firme de producţie şi desfacere specializate pe

anumite categorii de bunuri finite. Caracte-risticile acestei pieţe sunt determinate de

natura şi destinaţia produselor, de formele şi gradul integrării, de raporturile dintre

cerere şi ofertă, de gradul de protecţie vamală, de specificul condiţiilor de plată, etc..

În general, preţurile internaţionale pentru produsele manufacturate se formează prin

mecanismul licitaţiilor internaţionale pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, sau

oscilează în jurul unui preţ stabilit de principalele firme care domină piaţa unui anumit

produs, respectiv preţul conducător sau director.

piaţa serviciilor care asigură derularea tranzacţiilor cu toate genurile şi formele de

servicii (bunuri incorporabile sau invizibile). Principalul segment al acestei pieţe îl

reprezintă fluxurile de tehnologie sub forma vânzării sau cumpărării de brevete,

licenţe, cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de marketing, management, informatică, etc..

Datorită excesului de cerere în raport cu oferta, preţurile practicate pe această piaţă se

fixează de către firmele ofertante dominante – preţuri de oligopol sau monopol.

Caracteristica principală a comerţului mondial după cel de - al doilea război mondial o

constituie creşterea mai rapidă a comerţului mondial în raport cu producţia mondială.

Exemplu : Ȋn perioada 1951-1985 volumul comerţului mondial a sporit cu circa 11% pe

an, coeficientul de devansare a ritmului de creştere a producţiei de către

ritmul de creştere a comerţului mondial situându-se în această perioadă, cu excepţia câtorva

ani, între 1,4 şi 1,6.

O altă trăsătură de bază a comerţului mondial în perioada postbelică o reprezintă accentuarea

diversificării acestuia. Ca urmare, a sporit ponderea produselor manufacturate şi în mod

deosebit, a segmentelor reprezentând „invizibilele” în volumul comerţului mondial. Potrivit

unor estimări, comerţul cu servicii reprezintă peste ¼ din totalul comerţului mondial (circa

800 -1000 miliarde dolari anual, faţă de 3500 miliarde dolari valoarea întregului comerţ

mondial). Creşterea şi diversificarea comerţului cu servicii a fost determinată de numeroşi

Page 132: MACRO

factori, îndeosebi de progresul tehnico-ştiinţific care a sporit cererea şi oferta de servicii

ştiinţifice, a celor de formare profesională şi de punere în stare de funcţionare a

echipamentelor şi noilor tehnologii. De asemenea, s-au dezvoltat activităţi de asistenţă tehnică

şi informatică, de marketing, management şi gestiune, de protecţie a mediului, serviciile

financiar – bancare şi de asigurări, etc.

În evoluţia comerţului internaţional postbelic a crescut ponderea ţărilor industriale în

exporturile mondiale. Astfel, ţările industriale reprezintă aproape 2/3 din totalul exporturilor

mondiale. Adoptarea unor măsuri – tarifare şi netarifare – de îngrădire a comerţului mondial

caracterizează, de asemenea, evoluţia acestuia în perioada postbelică. Această tendinţă s-a

manifestat, de fapt, în întreaga istorie a comerţului mondial, dezvoltarea acestuia realizându-

se printr-o confruntare permanentă între cele două curente de gândire şi politică economică:

liber-schimbismul şi protecţionismul economic.

Primul dintre acestea militează pentru liberalizarea comerţului între ţăripentru eliminarea

barierelor şi a intervenţiei statelor în acest domeniu, iar cel de-al doilea curent de gândire şi

politică economică militează, dimpotrivă, pentru adoptarea unor măsuri active de protejare a

pieţei interne de concurenţa externă.

Să ne reamintim...

Comerţul internaţional este constituit din: piaţa produselor de bază (materii

prime, materiale, combustibili, produse agricole de bază, etc.), piaţa

produselor finite (manufacturate) şi piaţa serviciilor (bunuri incorporabile sau invizibile).

Instrumentele prin intermediul cărora statul realizează protejarea industriei şi pieţei interne

sunt:

tariful vamal, care se referă la nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale

şi taxa vamală aferentă fiecărui produs sau grup de produse. Nivelul taxei este

diferenţiat pe grupe de mărfuri şi poate fi modificat în funcţie de obiectivele

politicii economice;

contingenţa, care reprezintă limita cantitativă la importul unui produs;

introducerea licenţelor de import şi export.

Tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale este o altă caracteristică

evidentă a comerţului internaţional postbelic. Astfel, în scopul promovării comerţului

internaţional au fost înfiinţate o serie de instituţii sau organisme internaţionale, cum sunt cele

din cadrul ONU: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ – GATT (transformat în

Organizaţia Mondială a Comerţului), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi

Dezvoltare – UNCTAD.

10.3. Piaţa internaţională a capitalurilor

Piaţa capitalurilor cuprinde operaţiunile legate de plasarea în şi din străinătate a capitalurilor

sub diverse forme. Prin tranzacţiile care au loc pe această piaţă, o parte din resursele de

finanţare a investiţiilor pe termen lung dintr-o serie de ţări, pot fi acoperite prin atragerea unor

capitaluri disponibile, existente în alte ţări (ţări puternic dezvoltate, ţări exportatoare de

petrol, ţări cu regimuri fiscale ridicate sau în care există instabilitate politică etc.).

Operaţiunile de emisiune şi plasare a titlurilor de împrumut se efectuează de către organisme

bancare internaţionale (BIRD, BERD). Mişcarea capitalurilor pe termen lung se realizează şi

prin intermediul unor mari bănci comerciale care mobilizează şi oferă capitaluri lichide în

valută.

00:35

Page 133: MACRO

Piaţa internaţională a capitalurilor cunoaşte următoarele forme principale de plasare şi

mişcare a capitalurilor:

investiţii indirecte de capital, care se concretizează în noi întreprinderi

industriale, comerciale, agricole, de transporturi şi comunicaţii etc.;

investiţii externe de portofoliu, care se realizează sub forma cumpărării de

acţiuni de către agenţii economici străini la societăţile pe acţiuni existente într-o

ţară sau alta;

credite externe sau împrumuturi acordate de băncil particulare, organisme

publice sau internaţionale.

Toate aceste forme ale fluxurilor financiare dau naştere la mişcarea capitalurilor pe termen

lung. Raporturile între aceste forme precum şi orientarea geografică a fluxurilor de capital

diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de numeroşi factori. O analiză a lor în perioada

postbelică permite evidenţierea mai multor tendinţe. În primul rând, se constată o creştere a

creditelor publice, acordate de către state sau pe bază de garanţii guvernamentale. În al doilea

rând, a sporit rolul organismelor internaţionale create în această perioadă, cum sunt: Banca

Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) creată în 1944 prin acordul de la

Bretton Woods şi care face parte din sistemul ONU; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BERD) din cadrul Uniunii Europene. În al treilea rând, s-au diversificat

modalităţile de sporire a investiţiilor externe de capital, îndeosebi prin intermediul

societăţilor transnaţionale.

Acestea sunt mari societăţi comerciale formate din întreprinderea de bază aflată în ţara de

origine şi un număr important de filiale care îşi desfăşoară activitatea în diverse ţări.

Societăţile transnaţionale activează astfel în trei spaţii economice: naţional, unde este situată

societatea de bază (fondatoarea sau firma „mamă”); străin, unde sunt implantate filialele;

internaţional, respectiv spaţiul reprezentat prin operaţiunile specifice ce au loc între societatea

„mamă” şi filialele ei aflate în diferite ţări.

Să ne reamintim... Formele piaţei internaţionale a capitalurilor sunt: investiţii indirecte de

capital (întreprinderi industriale, comerciale, agricole, de transporturi

şi comunicaţii etc.); investiţii externe de portofoliu ( sub forma

cumpărării de acţiuni de către agenţii economici străini la societăţile pe

acţiuni existente într-o ţară sau alta); credite externe sau împrumuturi

acordate de băncil particulare, organisme publice sau internaţionale.

Piaţa internaţională a capitalurilor îndeplineşte un rol important în cadrul pieţei mondiale

contemporane. Ea dă posibilitatea unor ţări şi unor agenţi economici din diferite ţări să-şi

mărească potenţialul de creştere economică, favorizează şi stimulează celelalte fluxuri

economice, îndeosebi comerţul cu bunuri şi servicii.

10.4. Piaţa valutară şi cursul de schimb

Piaţa valutară constituie o expresie a schimburilor economice între ţări: tranzacţiile tot mai

numeroase şi diversificate care au loc între agenţii economici din diferite ţări se reglează prin

schimbarea monedelor naţionale între ele, pe piaţa valutară, ca o componentă de bază a pieţei

mondiale. Moneda naţională a unei ţări se numeşte valută atunci când este utilizată în

operaţiuni de schimb internaţional, iar piaţa valutară asigură tranzacţiile cu valute sau devize.

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor cu valută prin operaţiuni de vânzare-

cumpărare la vedere sau la termen. Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valute (monede

01:00

5

Page 134: MACRO

convertibile) şi cu titluri de credit ( bilete la ordin, cecuri, ordine de plată, etc. – exprimate în

valută şi care pot fi schimbate în valută) numite devize.

Cererea şi oferta de valute şi devize se concentrează la bursa valutară, care reprezintă

principalul centru de efectuare a operaţiunilor de vânzare-cumpărare la vedere şi la termen. În

ţările cu economie de piaţă dezvoltată funcţionează burse valutare, mai importante fiind cele

din New York, Chicago, Londra, Frankfurt, Munchen, Paris, Roma, Bruxelles, Amsterdam,

Zurich, Montreal, Tokio, Singapore, etc..

Funcţionarea pieţei valutare presupune ca o condiţie necesară convertibilitatea. Conceptul de

convertibilitate a evoluat foarte mult în decursul timpului, începând cu convertibilitatea

metalică (în aur) până la convertibilitatea valutară de astăzi, care nu mai presupune nici o

legătură cu etalonul de raportare, fiind abandonată complet legătura cu etalonul aur.

În accepţiunea FMI, în prezent, convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi

nerezidenţilor de a schimba, în mod liber, moneda naţională cu altă monedă străină, prin

vânzare –cumpărare pe piaţă.

Monedele naţionale pot avea grade diferite de convertibilitate, de la convertibilitatea parţială

sau limitată doar pentru anumite categorii de operaţii, până la convertibilitatea totală, în care,

acestea devin monede liber utilizabile.

Ca expresie a întâlnirii cererii şi ofertei, tranzacţiile pe piaţa valutară implică un ansamblu de

operaţii interbancare, precum şi între bănci şi clienţii lor. În general, pe piaţa valutară se

întâlnesc şi acţionează următoarele categorii de agenţi economici: operatori principali, care

sunt băncile; operatori comerciali, respectiv agenţii economici care realizează activităţi de

import şi export şi vin pe piaţa valutară ca vânzători şi cumpărători de valută; operatori

intermediari (îndeosebi brokerii); operatori speculatori, care pot fi persoanele fizice sau

juridice.

Operaţiunile pe piaţa valutară se efectuează în număr foarte mare şi într-o gamă diversificată.

După conţinutul lor operaţiunile de schimb valutar sunt operaţiuni la vedere şi operaţiuni la

termen.

Operaţiunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de valută la un curs de schimb

determinat, schimbul efectuându-se în limitele unui timp de maximum 48 de ore lucrătoare

din momentul încheierii tranzacţiei. Aceste operaţiuni denumite şi operaţiuni curente

mijlocesc derularea operaţiunilor de export-import, precum şi reglementarea unor operaţiuni

financiare (investiţii directe sau de portofoliu), plasamente de capital pe termen scurt, etc..

Operaţiunile la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută la un curs stabilit în

momentul contractării, tranzacţia urmând să se finalizeze prin livrarea valutei şi plata ei la un

termen numit scadenţă (mai mare de 48 de ore lucrătoare), termen fixat atunci când s-a

încheiat contractul. Operaţiunile la termen se practică în raport cu valutele (monedele) cele

mai importante şi care presupun rate de schimb flotante. Pe baza diferenţelor care apar între

cursurile de schimb la termen şi cele curente au loc operaţiunile speculative, în scop de câştig.

Ele se sprijină pe evoluţiile asincrone dintre cererea şi oferta de valută, operatorii speculativi

mizând pe o dinamică avantajoasă a cursului valutar la termen.

Întrucât operaţiunile valutare, indiferent de conţinutul şi forma lor, pun faţă în faţă diferite

monede naţionale, este necesară compararea valorică a unităţilor monetare. Acest raport se

numeşte rata de schimb valutar, cursul de schimb valutar sau pe scurt cursul valutar.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă

naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. El reflectă

cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională,

exprimându-se astfel valoarea monedelor respective.

La baza raporturilor valorice dintre valute se află paritatea puterii de cumpărare a

unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar. În acest fel piaţa monetară

internaţională preia nivelul valoric al unităţilor monetare puse în circulaţia internaţională la

Page 135: MACRO

un moment dat de economiile naţionale respective. Asupra acestui nivel exercită influenţă în

fond toţi factorii economici, financiari-monetari şi social-politici care determină puterea de

cumpărare a monedelor respective.

Rezultă astfel, că pe baza parităţii puterii lor de cumpărare, cursul între două monede trebuie

să ajungă la un astfel de nivel care să permită celor doi parteneri din cele două ţări care fac

schimbul să beneficieze de o putere de cumpărare aproximativ egală. În consecinţă, în orice

moment cursul de schimb între două valute trebuie să exprime, în principiu, puterea relativă

de cumpărare a celor două monede.

Cursul pieţei este cursul efectiv ce se foloseşte la un moment dat în tranzacţiile

de pe pieţele valutare. El se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea

şi oferta de monede naţionale care se schimbă, raport care este influenţat de numeroşi factori

de natură economică, financiară, politică, psihologică şi socială caracteristică a economiilor

ţărilor respective. Prin urmare, deşi cursul de schimb se fundamentează, după cum s-a arătat,

pe paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, cursurile efective pe pieţele

valutare sunt foarte sensibile la un număr mare de factori a căror influenţă se face simţită în

evoluţia raportului dintre cererea şi oferta de valută.

Să ne reamintim...

Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a

schimba, în mod liber, moneda naţională cu altă monedă străină, prin

vânzare –cumpărare pe piaţă.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă

monedă naţională cu care se compară şi reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte

în schimbul unei cantităţi de monedă naţională.

Un factor important cu influenţă asupra cursurilor valutare este nivelul şi evoluţia inflaţiei.

Astfel, deprecierea internă a unei monede naţionale antrenează pe termen lung deprecierea

acesteia în raport cu monedele altor ţări cu care intră în relaţii de schimb şi care se

caracterizează printr-o rată mică a inflaţiei.

Un alt factor care exercită influenţă asupra cursurilor valutare îl reprezintă rata dobânzii

(preţul monedei naţionale), al cărui nivel influenţează asupra fluxului de capitaluri străine

prin atragere sau, dimpotrivă, prin restrângere. De asemenea, o influenţă importantă asupra

raportului dintre cererea şi oferta valutară şi implicit asupra cursurilor de schimb exercită

competitivitatea comerţului exterior şi situaţia balanţei comerciale, precum şi alţi factori

economici, sociali şi psihologici care pot modifica aşteptările şi anticipările agenţilor

economici participanţi la tranzacţiile de schimb.

Evoluţia cursurilor de schimb pe pieţele valutare a fost foarte diferită de la o valută la alta şi

de la o perioadă la alta. Unele dintre valute au cunoscut o apreciere (valorizare) importantă, în

timp ce altele au înregistrat o tendinţă de depreciere (devalorizare). De asemenea, autoritatea

monetară centrală poate manevra cursul valutar, prin operaţiuni de reevaluare sau de

devalorizare a monedei naţionale, folosind cursul valutar ca instrument de politică economică

şi financiar-monetară în funcţie de obiectivele urmărite.

Devalorizarea şi respectiv revalorizarea monedei naţionale în raport cu celelalte valute au

efecte economice diferite şi contradictorii asupra schimburilor economice externe şi

competitivităţii acestora. Astfel, reevaluarea valutei conduce la ieftinirea importurilor şi la

scumpirea exporturilor, ceea ce poate acţiona negativ asupra balanţei comerciale şi asupra

balanţei de plăţi externe. Devalorizarea monedei naţionale atrage, pe de o parte, o creştere a

preţurilor la mărfurile importate, acţionând ca un factor de frânare a importurilor, iar pe de

Page 136: MACRO

altă parte, ea poate conduce la ieftinirea mărfurilor naţionale pe pieţele externe, favorizând

creşterea exporturilor. Experienţa arată, totodată, că stocurile deprecierii sau devalorizării

valutei proprii (monedei naţionale) pot determina o amplificare a fenomenului inflaţionist,

accentuarea dezechilibrelor din economie şi frânarea creşterii economice. De aceea,

autorităţile monetare ale fiecărei ţări, deşi admit cursurile flotante, atunci când consideră

necesar intervin pe piaţa valutară pentru a susţine stabilitatea cursului monedei naţionale în

raport cu celelalte valute.

În acest context, un rol important îl are lichidarea internaţională şi rezerva monetară

internaţională. Lichiditatea internaţională desemnează totalitatea mijloacelor de plată de

care dispune o ţară în relaţiile sale cu străinătatea şi exprimă măsura în care aceasta are

capacitatea de a face faţă în orice moment angajamentelor externe. Ea cuprinde:

rezerva oficială formată din activele deţinute de banca centrală (aur, valute,

devize etc.);

mijloace de plată şi active uşor transformate în asemenea mijloace de plată

deţinute de alte instituţii financiar-bancare precum şi de agenţi economici

nefinanciari (depuneri, depozite bancare, acţiuni şi obligaţiuni, linii de credit

neutilizate etc. - toate în valută).

Pe lângă funcţia de asigurare a solvabilităţii externe a ţării, rezerva monetară (cea oficială)

poate fi folosită şi pentru intervenţia pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului de schimb în

cazul unor variaţii excesive.

10.5. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Participarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găseşte în mod sintetic

reflectarea în balanţa comercială şi balanţa de plăţi. Acestea constituie instrumente importante

de cunoaştere şi analiză a tranzacţiilor economice care leagă economia naţională cu restul

lumii, a eficienţei participării ei la schimburile economice internaţionale.

Balanţa comercială reprezintă un tablou statistico-economic în care sunt evidenţiate, după o

ordine stabilită, operaţiunile de import şi export de mărfuri realizate de o ţară, într-o perioadă

dată, de regulă un an. Ea cuprinde şi compară, deci, cumpărările (importurile) şi vânzările

(exporturile) de mărfuri, diferenţa dintre acestea formând soldul balanţei comerciale, care

poate fi:

sold pozitiv, dacă valoarea exporturilor este mai mare decât cea a importurilor;

în acest caz se spune că avem o balanţă activă sau excedentară;

sold negativ, în cazul în care valoarea exporturilor este mai mică decât cea a

importurilor; respectiv balanţă pasivă sau deficitară;

sold nul, în cazul egalităţii între valoarea exporturilor şi valoarea importurilor,

respectiv balanţă echilibrată.

În funcţie de natura soldului balanţei comerciale pot rezulta mai multe posibilităţi privind

dezvoltarea comerţului exterior. Un surplus al importurilor faţă de exporturi poate fi finanţat

prin transferuri de rezerve (valute şi devize) sau prin contractarea unor credite. Dacă balanţa

comercială este cronic deficitară (pe termen lung) acesta este, în general, un indiciu al unei

evoluţii defavorabile a economiei naţionale şi a relaţiilor sale externe. O situaţie favorabilă

nu presupune însă în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent activă, ci o balanţă

comercială echilibrată, în dinamică.

Clasificarea mărfurilor cuprinse în balanţă se face pe grupe omogene, care să dea posibilitatea

unor analize complexe privind evoluţia structurii comerţului exterior, a schimburilor ce au loc

de la o perioadă la alta sub influenţa unor factori interni şi externi.

02:00

5

Page 137: MACRO

Exemplu : Exemplu : Ȋn general se foloseşte clasificarea adoptată în cadrul ONU

denumită SITC (Standard International Trade Clasification), care cuprinde

circa 150 de grupe de mărfuri, structurate în 10 secţiuni de bază: produse

alimentare; băuturi şi tutun; materii prime necomestibile; combustibili minerali; uleiuri şi

grăsimi vegetale şi animale; produse chimice; produse manufacturiere; maşini şi

echipamente; diverse produse manufacturiere; produse şi tranzacţii neclasificate.

Balanţa comercială constituie componenta de bază a balanţei de plăţi a unei ţări.

Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se evidenţiază şi se

compară totalitatea încasărilor şi plăţilor efectuate de o ţară, rezultate din tranzacţiile

economice cu alte ţări, pe o perioadă de timp determinată (de obicei 1 an). Evidenţiind sursele

şi destinaţiile mijloacelor de plată externe, balanţa de plăţi constituie sinteza tranzacţiilor

economice cu străinătatea. Ea reprezintă astfel un important sprijin în elaborarea măsurilor de

politică economică, monetară şi financiar-valutară.

Balanţa de plăţi externe cuprinde încasări şi plăţi rezultate din operaţiuni curente cu mărfuri

(balanţa comercială) şi cu servicii (balanţa „invizibilelor”). Gruparea într-un capitol distinct a

tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de „invizibile” se regăseşte în balanţele

de plăţi din numeroase ţări.

Exemplu : Din categoria invizibilelor care constituie sursă importantă de încasări şi plăţi

fac parte: transporturile navale, maritime şi terestre de bunuri şi persoane;

călătoriile în străinătate şi călătoriile străinilor în ţara respectivă în scopuri

turistice şi profesionale; venituri din investiţii, brevete, licenţe, drepturi de autor; alte servicii,

cum sunt cele financiare, de asigurări, etc..

Pentru unele ţări „invizibilele” constituie o sursă principală de încasări din străinătate, cum

este cazul ţărilor care deţin puternice flote comerciale sau cel al ţărilor cu mari încasări

valutare din turism (Spania, Italia, Elveţia, Grecia).

Balanţa curentă de plăţi, care reflectă totalitatea operaţiunilor curente (sau de cont curent),

poate fi: activă sau excedentară, atunci când încasările sunt mai mari decât plăţile; pasivă

sau dezechilibrată, când plăţile sunt mai mari decât încasările şi echilibrată când încasările

şi plăţile sunt egale.

În afara operaţiunilor de cont curent (balanţa comercială şi balanţa „invizibilelor”), balanţa de

plăţi mai cuprinde şi balanţa capitalurilor (vezi figura 10.1.). Balanţa capitalurilor (contul

de capital) reflectă fluxurile de capital pe termen lung şi scurt, sub formă de investiţii directe

şi de portofoliu (cumpărări şi vânzări de titluri de valoare), împrumuturi pe termen lung,

credite comerciale pe termen scurt, creditarea de la organisme internaţionale etc.

Page 138: MACRO

Încasări şi

plăţi pentru

importul şi

exportul de

mărfuri

corporabile

Înacsări şi plăţi

pentru servicii,

transport,

turism,

asigurări,

dividende,

dobânzi etc.

Credite primite

sau acordate

până la un an,

repatrierea

activelor etc.

Intrări şi ieşiri

de capitaluri

sub formă de

investiţii

directe, de

portofoliu etc.

Balanţa

comercială

Balanţa

invizibilelor

Balanţa capital

pe termen scurt

Balanţa capital pe

termen scurt

BALANŢA CURENTĂ DE PLĂŢI BALANŢA CAPITALURILOR

BALANŢA DE PLĂŢI

Figura 10.1. Structura balanţei de plăţi externe

Să ne reamintim... Balanţa comercială reprezintă un tablou statistico-economic în care sunt

evidenţiate valoric, după o ordine stabilită, operaţiunile de import şi

export de mărfuri realizate de o ţară, într-o perioadă dată, de regulă un

an.

Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se

evidenţiază şi se compară totalitatea încasărilor şi plăţilor efectuate de o ţară, rezultate din

tranzacţiile economice cu alte ţări, pe o perioadă de timp determinată , de obicei 1 an.

Pe ansamblu, balanţa de plăţi este echilibrată. Astfel, chiar dacă pe baza operaţiunilor de cont

curent încasările nu sunt egale cu plăţile, balanţa de plăţi luată în integritatea sa este în

echilibru prin intermediul tranzacţiilor cu active financiare. Dacă soldul este pozitiv, aceasta

va însemna o reducere a datoriei externe, sporirea rezervelor sau a creanţelor ţării asupra

străinătăţii.

Rezumat

Relaţiile economice între state poartă denumirea de fluxuri economice

internaţionale, iar totalitatea fluxurilor economice internaţionale privite în

interdependenţa lor formează circuitul economic mondial.

...........................................................................................

.........Prezentaţi formele pieţei mondiale

02:45

Page 139: MACRO

Sistemul pieţei mondiale cuprinde: comerţul internaţional de mărfuri, piaţa

internaţională a serviciilor (comerţul invizibil), piaţa tehnologiilor şi cunoştinţelor

tehnico-ştiinţifice, piaţa internaţională a capitalurilor, piaţa internaţională a forţei de

muncă, piaţa valutară.

Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba, în

mod liber, moneda naţională cu altă monedă străină, prin vânzare –cumpărare pe

piaţă.

Pe piaţa valutară operaţiunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de valută

la un curs de schimb eterminat, schimbul efectuându-se în limitele unui timp de

maximum 48 de ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei.

Operaţiunile la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută la un curs stabilit

în momentul contractării, tranzacţia urmând să se finalizeze prin livrarea valutei şi

plata ei la un termen numit scadenţă (mai mare de 48 de ore lucrătoare), termen fixat

atunci când s-a încheiat contractul.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă

naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp.

Balanţa comercială reprezintă un tablou statistico-economic în care sunt evidenţiate,

după o ordine stabilită, valoarea operaţiunilor de import şi export cu mărfuri realizate

de o ţară, într-o perioadă dată, de regulă un an.

Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se evidenţiază şi se

compară totalitatea încasărilor şi plăţilor efectuate de o ţară, rezultate din tranzacţiile

economice cu alte ţări,

Timp necesar: 20 de minute

1. Caracterizaţi, pe scurt formele pieţei mondiale.

2. Definiţi balanţa comercială deficitară. Consideraţi că este favorabilă economiei

naţionale?

3. Definiţi cursul de schimb şi convertibilitatea.

4. Prezentaţi pe scurt, structura balanţei de plăţi.

5. Prezentaţi pe scurt, formele pieţei internaţionale a capitalurilor.

Page 140: MACRO

Timp necesar: 15 de minute

1. Piaţa mondială are următoarele caracteristici:

a) este ilicită;

b) este confidenţială;

c) este ȋn permanent proces de restrângere;

d) are segmente specializate.

2. Exportul şi importul pot fi:

a) de bunuri economice tangibile şi intangibile;

b) de bunuri libere şi bunuri economice de orice natură;

c) numai de bunuri tangibile;

d) numai de bunuri libere.

3. Balanţa comercială reflectă:

a) valoarea importurlor şi a exporturilor;

b) acordurile comerciale ȋntre state;

c) intrările şi ieşirile de bani ȋn relatia cu mediul economic extern;

d) volumul importurilor şi al exporturilor.

4. Balanţa de plăţi şi balanţa comercială :

a) se află ȋn raport de parte la ȋntreg;

b) se află ȋn raport ȋntreg la parte;

c) nu au nicio legătură;

d) evoluează ȋntotdeauna ȋn sens invers.

5. Cursul de schimb reprezintă:

a) dreptul agenţilor eonomici de a schimba, în mod liber, moneda naţională cu altă

monedă străină, prin vânzare –cumpărare pe piaţa valutară;

b) un preţ pe piaţa internaţională a capitalurilor;

c) preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se

compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp;

d) un preţ stabilit ȋn mod liber, de Banca Centrală a fiecărei ţări.

Răspunsuri: 1.d; 2. a; 3 a; 4. b; 5.c.

Page 141: MACRO

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dornbusch, S. Fischer, R. Startz - Macroeconomie, Editura Economică,

Bucureşti, 2007

4. Frois G.A. - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

5. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

1999

6. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura

Bizzkit, Bucureşti,2011

7. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti,

2011

8. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

9. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală.

Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008

Tema de control

Ȋntocmiţi un referat de 4-6 pagini, pe o temă macroeconomică.

Exemple:

1. Inflaţia;

2. Şomajul;

3. Agregatele monetare ȋn România;

4. Structura şi evoluţia PIB ȋn România ȋn perioada 2008-2012.