macedonia - banaterra.eu · trebuie precizat faptul că solurile zonale nu se prezintă sub forma...

Ioan TRAIA Cornel BERCEA Viorel JIVA

MACEDONIA UN SAT CU NUME ŞI OAMENI CU RENUME

Lucrare publicată cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş şi al Consiliului Local al oraşului Ciacova

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TRAIA, IOAN Macedonia : un sat cu nume şi oameni cu renume / Ioan Traia, Cornel Bercea, Viorel Jiva. - Timişoara : Orizonturi Universitare, 2006 Bibliogr. ISBN (10) 973-638-289-3; ISBN (13) 978-973-638-289-5

I. Bercea, Cornel II. Jiva, Viorel

908(498 Macedonia)

Ioan TRAIA Cornel BERCEA Viorel JIVA

MACEDONIA UN SAT CU NUME

ŞI OAMENI CU RENUME

EDITURA ORIZONTURI UNIVERSITARE

TIMIŞOARA 2006

Prof. Ioan TRAIA Muzeograf, Muzeul Satului Bănăţean Timişoara

Preot Cornel BERCEA Parohia Macedonia

Lector univ. Viorel JIVA Referent ştiinţific

Dr. ist. Nicolae SĂCARĂ – Muzeul Banatului Timişoara

Consilier editorial Prof.dr.ing. Ştefan KILYENI

Tehnoredactare computerizată Ioan TRAIA

Pregătire pentru tipar Valentina ŞTEF

Coperta Dan NIŢU

© 2006 Editura ORIZONTURI UNIVERSITARE Timişoara

Tiparul executat la Imprimeria MIRTON 300125 Timişoara , str. Samuil Micu nr. 7

Telefon: 0256 - 272926, 0256 - 225684 Fax: 0256 - 208924

PREFAŢĂ

Călăuziţi de alese sentimente de preţuire şi recunoştinţă faţă de înaintaşi, domnii Ioan Traia, Cornel Bercea şi Viorel Jiva şi-au propus să pună la îndemâna iubitorilor de istorie bănăţeană aspecte legate de trecutul unei străvechi localităţi timişene. Este vorba de satul Macedonia, atestat documentar din anul 1334.

Materialele arheologice rezultate în urma unor descoperiri întâmplă-toare, sondaje sau săpături sistematice argumentează faptul că zona de câmpie a Banatului era locuită încă din epoca neolitică.

Investigaţiile efectuate de arheologi, istorici, etnografi, sociologi duc la concluzia unanim acceptată că în acest areal intensitatea locuirii a fost mare iar durata de existenţă a multor aşezări lungă.

Pe baza mărturiilor consultate în arhive şi biblioteci autorii surprind momente reprezentative legate de evoluţia în timp a acestei frumoase localităţi bănăţene. Sunt formulate o serie de judecăţi de valoare privind consecinţele cuceririi maghiare, otomane, habsburgice, unirii cu România, impactul celor două mari conflagraţii mondiale şi a instaurării regimului comunist.

Textul are curgere fluentă, coerentă şi clară. Scrisul este limpede, aerisit, elevat, cu unele aplecări spre meditaţie. Plusul de culoare, de emoţie, de trăiri interioare este dat prin citatele cu grijă alese din izvoarele consultate.

Toate acestea ne îndreptăţesc să apreciem osteneala autorilor mai sus menţionaţi şi să considerăm că intreprinderea lor poate constitui un exemplu pentru alţi pasionaţi de istorie, de a se apleca asupra trecutului şi altor localităţi bănăţene, care nu sunt menţionate decât în studii de mici dimensiuni sau în articole răzleţe apărute în diferite publicaţii periodice.

Vasile Dudaş

8 MACEDONIA – UN SAT CU NUME ŞI OAMENI CU RENUME

ARGUMENT

Cunoaşterea trecutului istoric al comunităţii în care trăim este şi o sarcină şi o datorie, doar în măsura în care ne cunoaştem înaintaşii vom şti să descifrăm cu mai multă rigoare imaginea noastră actuală şi cea viitoare. În lumea aceasta bulversantă pe care o trăim, care se străduieşte cu încăpăţânare să ne abată atenţia de la rădăcinile sănătoase ale moralităţii şi mentalităţii înaintaşilor - trăitori în respect faţă de om şi Dumnezeu – reîntoarcerea la obârşii este mai mult decât necesară. Este necesară pentru reîmprospătarea forţelor noastre puternic diluate de amăgelile vieţii cotidiene. Ne sunt necesare argumentele jertfelniciei lor pentru un crez şi o cauză comună, pentru a ne ajuta să traversăm demni şi integri acest timp dramatic şi incert.

Fără a face din trecut o imagine ideală, suntem convinşi şi conştienţi că mesajul său perpetuu conţine mari lecţii de viaţă şi care descifrate corect devin surse de regenerare şi îmbărbătare pentru fiecare. Aceasta este, în general motivaţia primară care a stat la baza acestei lucrări monografice, lecţiile trecutului trebuie cunoscute, cele bune folosite, cele rele dezavuate.

Întâmplarea fericită a făcut ca acest sat Macedonia, cu nume sonor şi oameni renumiţi să aibă şi o istorie pe măsură. Cine va avea curiozitatea să citească această lucrare va constata, că în microzona cercetată există o continuitate a aşezărilor omeneşti din preistorie până în actualitate. Dacă mărturiile arheologice şi documentare sunt mai zgârcite în acest sens, acest hiatus este pe deplin explicabil prin lipsa unor cercetării arheologice sistematice a microzonei, cât şi a prezenţei aleatorii a documentelor, unele nu s-au păstrat, altele zac şi acum în arhive prăfuite, iar altele nu le-am cunoscut noi. Toate aceste neajunsuri nu ne pot zdruncina convingerea că pe arealul satului Macedonia, pe diverse vetre de locuire, viaţă a existat din timpuri bătrâne.

Aceasta este una din marile lecţii ale istoriei, continuitatea şi devenirea. Doar aceşti umili locuitori ai satelor au rezistat tuturor

vicisitudinilor şi urgiilor, doar ei au supravieţuit valurilor stăpânirilor vremelnice, pe ei, ca pe nişte pietre trainice cioplite din pământul străbun, s-a clădit un neam, o naţiune şi o ţară.

Suntem pe deplin conştienţi că această lucrare este un început, un drum deschis spre o sârguinţă viitoare, care va avea sorţii mai buni de reuşită, dar şi o nemărturisită provocare pentru generaţiile de azi şi viitoare, care prin strădanii şi muncă laborioasă să ne întreacă spre a lor glorie şi a noastră mulţumire.

Nu putem încheia această succintă prezentare fără a aduce calde mulţumirii unor oameni de suflet, adevăraţi macedoneni în simţire şi în faptă. În primul rând d-lui prof. univ. dr. Horia Ciocârlie, un adevărat fiu al satului, care nu şi-a precupeţit nici mijloacele şi nici timpul pentru a ne ajuta la editarea şi tipărirea acestei cărţi. De asemenea, domnului Ioan Bărbuţ, primarul oraşului Făgăraş, care, deşi se află la mare depărtare de satul natal, ne-a oferit cu generozitate sprijinul său pentru apariţia acestei lucrări. Apoi d-lui Viorel Ştefan, primarul oraşului Ciacova, care a înţeles din prima clipă însemnătatea apariţiei unei asemenea cărţi pentru viaţa satului românesc şi care, în consecinţă, ne-a ajutat la tipărirea ei. Nu putem uita nici sfaturile şi informaţiile interesante pe care ni le-au dat cu o bunăvoinţă rară d-nii Stan Costângioară, învăţător pensionar, Iulius Avrămuţ şi Gheorghe Mioc, pe care le-am folosit cu încredere şi eficienţă în redactarea lucrării. Şi nu, în ultimul rând, ţinem să ne expri-măm recunoştinţa faţă de regretatul prof. univ. dr. Nicolae Secară, un pasionat şi distins istoric bănăţean, care ne-a îndrumat în demersul nostru cu rigoare şi competenţă. Aceleaşi mulţumiri se cuvin şi istoricului dr. Vasile Dudaş, care semnează prefaţa acestei cărţi.

Ioan Traia, Cornel Bercea, Viorel Jiva

CUPRINS

PREFAŢĂ............................................................................................ 5 ARGUMENT ...................................................................................... 7 CUPRINS ............................................................................................ 9 1. CADRUL GEOGRAFIC.............................................................. 11

1.1. Relieful şi structura geologică ................................................ 11 1.2. Clima ...................................................................................... 12 1.3. Apele....................................................................................... 14 1.4. Vegetaţia, flora, fauna............................................................. 15

2. ISTORICUL MICROZONEI MACEDONIA............................ 17 2.1. Istoria perioadei vechi ............................................................ 17 2.2. Migratori, continuitate, etnogeneză ........................................ 26 2.3. Voievodatul bănăţean, cucerirea maghiară ............................. 29 2.4. Sub ocupaţia turcească 1552-1716 ......................................... 44 2.5. Ocupaţia habsburgică ............................................................. 48 2.6. Dualismul ............................................................................... 54 2.7. Marea Unire şi perioada contemporană.................................. 67

3. BISERICA, ŞCOALA, ACTIVITATEA CULTURALĂ ........... 81 3.1. Biserica................................................................................... 81 3.2. Şcoala ................................................................................... 111 3.3. Activitatea culturală.............................................................. 121 3.4. Portul .................................................................................... 129 3.5. Datini, tradiţii, obiceiuri ....................................................... 131

3.5.1. Obiceiuri de familie.................................................... 131 3.5.2. Obiceiuri calendaristice de peste an ........................... 142

4. AŞEZĂRI, POPULAŢII, OCUPAŢII ....................................... 153 ANEXE ............................................................................................ 193


Capitolul 1

CADRUL GEOGRAFIC

Localitatea Macedonia este situată în sud-vestul Banatului şi face parte din punct de vedere administrativ din judeţul Timiş, comuna Ciacova. Are ca poziţie geografică următoarele valori de coordonate: 45°30'48'' latitudine nordică; 21º3'30'' longitudine vestică; având o altitudine de aproximativ 76 m deasupra nivelului mării. Localitatea se învecinează la est cu hotarele satului Petroman, la sud cu hotarele Ghiladului, la vest cu hotarele Rudnei iar la nord cu hotarele satelor Giulvăz şi Cebza.

1.1. Relieful şi structura geologică

Relieful satului, identic cu o parte a reliefului judeţului Timiş este rezultatul unui lung proces de evoluţie, prin care s-a format Depresiunea Panonică, care apoi s-a continuat până la scoaterea câmpiei de sub lacul panonic şi acoperirea ei cu o pătură de loess sau cu depozite aluviale1. Din punct de vedere al reliefului localitatea Macedonia se situează în Câmpia Timişului, care se suprapune întregii zone de subsidenţă din cursul inferior al râului Timiş. Panta foarte mică a acestei câmpii a favorizat inundarea şi menţinerea apelor, care persistă perioade înde-lungate de timp, băltirea fiind înlesnită şi de creşterea nivelului apelor freatice. Toate aceste caracteristici au determinat încă din vechime, dar mai ales din secolul al XVIII-lea efectuarea lucrărilor de canalizare, îndiguire şi desecare, lucrări care se continuă, sau ar trebui să se continue, şi în prezent.

1 Victor Ardelean, Ion Zăvoianu, Judeţul Timiş, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979,

p. 13

În medie altitudinea Câmpiei Timişului în raza Macedoniei este de aproximativ 76 m, deasupra nivelului mării. Terenurile mai ridicate cu nivelul apelor freatice aflate la o adâncime mai mare au fost folosite pentru stabilirea aşezărilor omeneşti. Între Timiş şi Bârzava, această câmpie de subsidenţă se caracterizează printr-un număr mare de bălţi şi cursuri părăsite ale Timişului, fapt datorat tot pantei foarte mici a câmpiei, ce a favorizat mult acţiunea de meandrare şi de apariţie a cursurilor părăsite. Formarea solurilor în această unitate de relief a fost influenţată de adâncimea mică a nivelului freatic şi ca urmare predomină lacoviştele, care prin drenare au devenit foarte fertile. Evident că luncile cursurilor de apă (Timişului) oferă, atât prin soluri, cât şi prin prezenţa apelor freatice la mică adâncime, terenuri bune pentru practicarea agriculturii. Densitatea mare a aşezărilor omeneşti aflate de-a lungul principalelor văi, dovedeşte existenţa unor condiţii optime de locuire datorită topoclimei, apei freatice uşor exploatabile, terenurilor arabile (în lunci şi pe terase) şi păşunilor de pe versanţi şi culmi.2

Geneza şi evoluţia tipurilor de sol sunt legate în mod direct de condiţiile de climă şi de vegetaţie, de etajarea reliefului şi de influenţa apelor freatice, precum şi de intervenţia omului. Distribuţia în timp şi în spaţiu a factorilor pedagenetici au dus atât la formarea solurilor zonale, cât şi a celor azonale. Referitor la situaţia solurilor din hotarele Macedoniei trebuie precizat faptul că solurile zonale nu se prezintă sub forma unor fâşii continue, ci sunt fragmentate de soluri intrazonale specifice condiţiilor

bioclimatice locale. Dacă în dreapta Timişului predomină solurile cernoziomuri levigate gleizate în partea stângă a Timişului predomină lacoviştele şi lacovişti compacte, insular existând şi soluri aluviale.3

1.2. Clima

Nuanţa locală a climei temperat-continentală specifică întregului ţinut este dată de masele de aer maritime din vest cu un grad ridicat de umiditate, apoi de influenţa uşoară a maselor de aer subtropicale şi cu 2 Ibidem, p. 27-28 3 Ibidem, p. 60

Cap. 1. Cadrul geografic 13 14 MACEDONIA – UN SAT CU NUME ŞI OAMENI CU RENUME

oarecare pondere de masele de aer continentale din est. Rezultanta acestor interferenţe defineşte regimul elementelor climatice (temperatura aerului, precipitaţiile, presiunea şi umiditatea atmosferică).4

Din analiza repartiţiei spaţiale a temperaturi aerului se constată că temparaturi medii anuale mai mari de 11ºC se întâlnesc numai în colţul său sud-vestic, izoterma de 11ºC putându-se urmări de-a lungul unei linii care ar uni localităţile Pustiniş, Giulvăz, Ciacova, Sculia. Temperaturile medii pentru cea mai rece lună a anului (ianuarie) se situează în zona Macedoniei între -2º-1ºC iar temperaturile medii pentru cea mai caldă lună a anului (iulie) oscilează între 21º şi 22ºC. Din regimul de variaţie a temperaturilor în timpul anului, se constată că iernile sunt destul de blânde ca urmare a influenţei mediteraneene. Influenţa circulaţiei aerului cald mediteranean se resimte şi asupra îngheţurilor, care în general se produc ceva mai târziu în raport cu alte regiuni similare de câmpie.5

Presiunea atmosferică este iarna de 766-766,7 mm, iar vara 760,7 mm. Precipitaţiile atmosferice sunt influenţate de aşezarea localităţii Macedonia în calea maselor de aer umed din vest, care favorizează o creştere a cantităţilor anuale de precipitaţii de la vest la est. Astfel precipitaţiile atmosferice la Macedonia au în medie 715,39 mm.6

Factorii care determină frecvenţa, durata şi viteza vânturilor sunt legaţi de circulaţia generală a atmosferei şi de configuraţia reliefului, care poate produce devierea maselor de aer şi schimbarea vitezei lor de deplasare. Direcţia dominantă a vânturilor în zona satului este sud-vest şi nord-est. Cele mai cunoscute vânturi sunt: Vântul Mare (Coşava) şi Vântul rău. Coşava aduce de regulă ploaie.7 Ca vânturi locale, remarcăm influenţa Coşavei care bate din sud-sud-vest în rafale, atingând uneori viteze care depăşesc chiar 35m/s. Nu rare sunt cazurile când acest vânt produce şi pagube materiale.

4 Ibidem, p. 31 5 Ibidem, p. 35 6 Pr. Nicolae Ţuca, Cronica parohiei Macedonia, p.2, aflată la Arhivele Mitropoliei

Banatului. 7 Ibidem, p. 2

1.3. Apele

Apa constituie una din resursele naturale importante pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii economice şi sociale de pe orice teritoriu. De altfel, în Banat există tradiţii înaintate în amenajarea cursurilor de apă şi în executarea unor lucrări hidroameliorative pentru înlăturarea efectelor negative ale inundaţiilor, ale excesului de apă.

Principalul râu care trece prin hotarele localităţii Macedonia este Timişul, care în perioada 1874-1895 a suferit numeroase lucrări de indiguire spre a feri satul de inundaţii. Cu toate aceste lucrări sistematice, în anul 1912 întreg satul a fost inundat de apele Timişului, în acea inundaţie catastrofală când zeci de localităţi din Banat au suferit pierderi de vieţi omeneşti şi materiale.

La sudul hotarului este Timişul-mort care desparte Macedonia de Ghilad. Acesta, printr-o ,,storcătoare” aşezată la partea vestică a pădurii, îşi varsă apa – ce în anii ploioşi inundă pădurea şi o parte din hotar destul de mare – în râul Timiş. În ani ploioşi, stricăciuni prin inundaţii mai pricinuieşte în hotar şi vâna cu numele ,,Oldâcău”8

În zona câmpiei de divagare, Timişul are în jur de 20 de braţe cu rolul de drenare a apelor freatice şi de suprafaţă. Dintre aceste braţe cele mai importante sunt: Timişul Mort, Vâna Opâru, vâna Oldâcău, Birda Veche etc. Între confluenţa Timişului Mort cu Timişul şi Birda s-a construit a treia incintă de atenuare a viiturilor.

Regimul de variaţie al apelor freatice este în funcţie de cel al precipitaţiilor, la care se adaugă alimentarea subterană provocată de infiltraţiile laterale din râuri. Adâncimea medie a orizontului freatic variază între 1 şi 3 m, drenajul acestuia fiind orientat spre axele văilor care l-au intersectat sau spre zona mai joasă. Folosirea apelor freatice din zona de câmpie ca ape potabile, industriale, sau pentru irigaţii, depinde, în primul rând, de gradul de industrializare a acestora, de tipul hidrochimic. Din punct de vedere al potabilităţi aceste ape sunt normale şi admisibile doar de la adâncimi mari de forare.

8 Ibidem, p. 2

Cap. 1. Cadrul geografic 15 16 MACEDONIA – UN SAT CU NUME ŞI OAMENI CU RENUME

1.4. Vegetaţia, flora, fauna

Macedonia se caracterizează printr-o vegetaţie specifică terenurilor agricole şi pajiştilor din lunci, dar şi printr-o vegetaţie specifică terenurilor agricole şi pajişti stepice în locul pădurilor de foioase. Cea mai mare parte a pădurilor de cer şi gârniţă au fost defrişate la începutul secolului al XX-lea, locul lor fiind luat de terenurile agricole şi de pajiştile stepice secundare, în care sunt tipice grupările cu Festuca pseudovina, Poa pratensis. Pe pârloage apar Poa bulbosa şi Cynodon dactilon. Din pădurile xerofile caracteristice silvostepei s-au păstrat doar câteva pâlcuri în apropiere de Murani, Banloc, Deta, Macedonia. În pădurile de luncă predomină stejarul pedunculat (Quercus robur) şi carpenul. Deosebit de bogată în specii este şi flora ierboasă a acestor păduri unde apar viorele (Scilla bifolia), toporaşi (Viola odorata), brebenei (Corydalis cava), untişorul (Picaria verna), piciorul cocoşului (Ranunculus

silvestris). În pădurea bănăţeană au fost introduşi şi arbori mai noi, ca salcâmul (Robinia pseudoacacia) şi castanul sălbatic (Aesculus hippocastanum).În momentul de faţă, în această zonă predomină terenurile agricole şi pajiştile stepice, fiind frecvente grupările cu Festuca sulcata, Festuca pseudovina, Chrysopogon gryllus şi alte ierburi xeromezofile. Dintre arbuşti sunt caracteristici porumbarul, care formează adevărate tufărişuri, păducelul şi lemnul câinesc.

Cea mai mare parte a luncilor este ocupată de terenuri agricole. Există şi numeroase pajişti mezofile în care se remarcă specii ierboase ca: iarba câmpului, pieptănariţa, coada vulpii, zăzania, diferite specii de trifoi şi lucernă sălbatică.Ca arbori se remarcă salcia şi plopul.

Vegetaţia higrofită (a bălţilor) este dispusă în funcţie de adâncimea apei. Pe lângă mal apar cordoane de papură şi trestie, iar pe solul permanent umed de lângă mal se dezvoltă specii de pipirig şi rogoz.9

Repartiţia animalelor pe teritoriul Macedoniei este strâns legată de atributele factorilor naturali care pot asigura condiţiile optime de viaţă. Astfel avem în pădurea Macedoniei, căprioare, mistreţi, lupi, vulpi,

9 Victor Ardelean, Ioan Zăvoianu, op. cit., p. 65-66

bursuci, diferite specii de şobolani, şoareci. Dintre păsări remarcăm fa-zanul, privighetoarea, mierla şi pitulicea acestora fiindu-le caracteristice mai mult tufişurile. Pe terenurile umede şi cu lăstărişuri se întâlneşte sitarul şi potârnichea. În pădure se găseşte un număr apreciabil de reptile, şopârle, şerpi.

Pe cursul mijlociu şi inferior al Timişului se întâlneşte scobarul, cleanul, iar pe fundul nisipos se mai întâlneşte şi mreana, somnul etc. Pe canalele aflate în preajma Macedoniei apar specii caracteristice apelor stătătoare ca babuşca, bibanul, carasul, plevuşca, crapul. Avifauna o formează raţele, gâştele sălbatice, stârcii şi lişiţele.10

Condiţiile de mediu caracteristice arealului Macedoniei au fost prielnice vieţii, fapt care a dus la înfiriparea de aşezări umane încă din zorii istoriei.

10 Ibidem, p. 66, 68


Capitolul 2 ISTORICUL MICROZONEI MACEDONIA

2.1. Istoria perioadei vechi

Influenţa factorilor geografici asupra istoriei lumii este mai mult decât evidentă. Geografia locului, acest complex format din relief, floră faună, climă, precipitaţii, vânturi predominante au fixat în timp şi spaţiu un anumit habitat. Modul în care oamenii din acel areal, niciodată încremenit ci aflat într-o permanentă pulsaţie dinamică, au reuşit să se adapteze factorilor de mediu explică multe în legătură cu simbioza ancestrală om-natură, sau natură-om. Referitor la Macedonia, întreaga sumă de factori pedoclimatici, climatul cu nuanţe mediteraneene, regimul termic, pluviometric, potabilitatea bună a apei, etc., au concurat la crearea unor condiţii de habitat sedentar continuu începând încă din zorii istoriei.

Deşi, primele descoperiri arheologice legate strict de hotarul localităţii Macedonia sunt încadrate între secolele I şi II d. Hr., când Dacia a devenit provincie romană, avem o mulţime de dovezi indirecte care probează vieţuirea oamenilor în această microzonă care are în centru satul Macedonia. Cele mai vechi descoperiri arheologice ale microzonei dezvăluie un mare număr de aşezări încă din perioada neolitică. Astfel, cercetările de la Giulvăz (cultura Criş-Starcevo), Parţa (cultura Turdaş- Vinĉa), Ghilad au prilejuit descoperirea unor materiale arheologice care atestă nivelul ridicat de dezvoltare economică la care ajunseseră triburile de agricultori şi crescători de animale din microzonă, precum şi numeroasele legături culturale pe care le aveau cu alte zone şi culturi învecinate. Începând cu mileniul al VI-lea î Hr. odată cu apariţia primelor culturi specifice epocii neolitice, caracterizate prin apariţia uneltelor de piatră şlefuită, a unor meşteşuguri casnice (olărit, ţesut), prin perfecţionarea unor noi unelte şi arme, s-a ajuns la o modificare de structură a îndeletnicirilor prin introducerea cultivării primitive a plantelor şi

domesticirea animalelor. Toate acestea au concurat hotărâtor şi la o modificare organizatorică prin formarea triburilor gentilice, ale căror aşezări, de obicei deschise le găsim în special pe malul cursurilor de apă. De asemenea numeroasele descoperiri arheologice din microzona cercetată ne dezvăluie un număr mare de aşezări, ceea ce indică un spor de populaţie ridicat, fiind rezultatul firesc al unor condiţii optime de viaţă.

În a doua jumătate a mileniului al III-lea î Hr., odată cu apariţia uneltelor de cupru caracteristice perioadei eneoliticului,(dintre care amintim marile topoare de cupru cu braţele în cruce descoperite la Timişoara, Ciacova), se prefigurează şi în această microzonă, ca de altfel în întregul Banat, epoca bronzului care se va întinde în timp până în primele secole ale mileniului I î Hr.1 Caracteristicile epocii bronzului sunt: apariţia meşteşugarilor specializaţi (unelte şi arme din bronz); dezvoltarea mai rapidă a agriculturii; relaţii sociale întemeiate pe familia de tip patriarhal şi conturarea mai fermă a elementelor de proprietate privată; începuturile unui comerţ ce depăşeşte simple raporturi de schimb intertribale de vecinătate. Toate acestea sunt fenomene care însoţesc destrămarea treptată a orânduiri comunei primitive. Apar primele cete militare şi primele uniuni tribale care cuprind teritorii relativ întinse, încep să apară, pe plan social, primele elemente de aristocraţie tribală. Descoperirile arheologice de la Foeni, şi din alte localităţi, atestă existenţa aşezărilor fortificate cu valuri de pământ şi şanţuri de apărare a căror menire era aceea de a controla căile comerciale înfiripate de-a lungul râului Timiş şi care permiteau schimbul produselor metalurgiei bronzului din această zonă, cu alte produse din zone învecinate şi la mari distanţe (chihlimbarul, cositorul).2

În a doua jumătate a mileniului al II-lea î Hr. şi la începutul mileniului I î Hr., descoperirile arheologice de la Cruceni, Livezile, Parţa, se înlănţuie definind o cultură complexă creată de triburile nord tracice din Câmpia Banatului şi care preia tradiţiile culturilor Periam - Pecica şi Vatina ce o preced, transformându-le treptat şi amalgamându-le până la cristalizarea unei culturi materiale specifice începutului epocii fierului. Numărul 1 Gh. Lazarovici, Despre neoliticul timpuriu din Banat, în “Tibiscus”, IV, istorie-arheologie,

Timişoara, 1975, p. 9-32 2 Fl. Medeleţ, Cosideraţii geoistorice, apud. Victor Ardelean, Ion Zăvoianu, Judeţul Timiş,

Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 74

Cap. 2. Istoricul microzonei Macedonia 19 20 MACEDONIA – UN SAT CU NUME ŞI OAMENI CU RENUME

mare de descoperiri, faptul că în afară de necropole cu zeci de morminte, au fost descoperite sanctuare de cult şi aşezări întinse – de regulă nefortificate – ne îndreptăţesc să sugerăm existenţa unui grup de triburi compact, a unei uniuni de triburi al cărui nucleu se află în zona centrală a Banatului. Faptul că în această zonă armele sunt foarte rare ne face să credem că timp de mai multe secole, cel puţin zona centrală a Banatului, nu a fost afectată de pătrunderea unor populaţii străine, această zonă fiind protejată de însăşi uniunea tribală amintită. Se pare că această uniune de triburi va dăinui sau se va reface spre sfârşitul primei epoci a fierului, după ce la mijlocul acestei perioade întâlnim şi pe malurile râurilor timişene aşezări de scurtă durată ale complexului cultural Basarabi. Aşa se explică de ce în zonă descoperirile de factură scitică sunt ca şi inexistente, tăria uniunii tribale protodacice din secolele VI-V î Hr., împiedicând penetraţia elementelor războinice scitice în aceste teritorii.

Cea de-a doua vârstă a fierului (Latene) perioada dezvoltării şi înfloririi civilizaţiei daco-getice, demonstrează pe teritoriul Banatului existenţa aceloraşi fenomene ce caracterizau în a doua jumătate a mileniului I î Hr., întregul teritoriu al ţării noastre şi care a constituit vatra unitară de formare a statului centralizat şi independent a lui Burebista, în secolul I îHr., stat ce va dăinui până la începutul secolului al II-lea d.Hr. Se constată din descoperirile făcute (Parţa) generalizarea metalurgiei fierului, dezvoltarea comerţului şi apariţia monedei, precum şi generalizarea treptată a roţii olarului.3

Existenţa movilelor de pământ, la Ghilad, Giulvăz, Foeni, Parţa, localităţi aflate în apropierea Macedoniei dovedeşte vieţuirea omului în această zonă din cele mai vechi timpuri. Numărul mic al movilelor cercetate sistematic ne obligă la prudenţă în a emite judecăţi definitive. Problemele legate de scopul ridicări acestor movile de pământ, cât şi modul folosirii lor au constituit preocupări constante în literatura istorică mai veche. Scopul ridicări acestor movile a născut numeroase ipoteze, ele au fost socotite fie formaţiuni naturale, fie ridicături artificiale (opere ale omului) folosite pentru aşezarea unor posturi de pază şi supraveghere. Unii istorici le consideră movile – semn pentru drumuri şi vaduri, fără să conteste că majoritatea au totuşi un caracter funerar. În 1910 B.Kosma 3 Ibidem, p.74-75

socotea că movilele de pământ din Banat, pot fi morminte (curgane), aşezări tell sau movile de observaţie. Încheind această succintă şi incompletă trecere în revistă a diferitelor păreri exprimate privind scopul ridicării movilelor de pământ, vom adăuga că în Banat se întâlnesc tell-uri ce se aseamănă cu movilele artificiale de pământ prin dimensiune şi formă mai ales în zonele cu o agricultură intensivă (Foeni- Gomila Lupului). În concluzie, putem spune că movilele de pământ din Banat au avut, ca şi cele din alte zone ale ţării noastre, o destinaţie primară căreia odată cu scurgerea timpului i s-au adăugat şi alte destinaţii secundare. Cu prilejul cercetării mai multor tumuli din diferite zone, conţinând inhumaţi cu ocru din perioada de tranziţie, sau de la începutul epocii bronzului, s-a constatat utilizarea lor pentru mai multe înmormântări succesive, în aceiaşi epocă.4 Datarea movilelor de pământ a cunoscut numeroase variante. Referitor la descoperirile din perimetrul satelor Foeni, Ghilad, Giulvăz, Rudna, Parţa se poate observa extensiunea mare în spaţiu şi timp al fenomenului tumular, care acoperă o largă secvenţă cronologică cuprinsă între etapa finală a epocii neolitice, perioada de tranziţie de la începutul epocii bronzului şi până-n perioada dacică.5 Trecerea în revistă a acestor movile de pământ existente în apropierea Macedoniei ne foloseşte pentru a schiţa câteva aspecte concludente din etapele mari ale istoriei vechi din aceste locuri.

Foeni. Perieghezele efectuate în 1970,1974 şi 1976 de F. Medeleţ, P. Rogozea şi V. Saca, au identificat pe teren, următoarele movile de pământ:

1. La 2,7 km nord-vest de vatra satului, la linia de hotar cu satul Iohanisfeld, se află o movilă de pământ de mari dimensiuni, având diametrul de cca.80m şi înălţimea de cca.5,5 m numită de localnici „Gomila Mare” „Deal” sau „La gomilă”. Se afirmă că s-au efectuat săpături în ea, descoperindu-se vase şi alte obiecte, azi dispărute. Afirmaţia că ar fi cea mai mare dintr-un grup de tumuli mai mici nu se verifică, movila fiind izolată.

2-3 La vest de sat, în aşa numita „Pungă” la vest de calea ferată Medja-Jasa Tomic, pe pusta „Talagea” în locul numit „Bucovina” se află

4 Florin Medeleţ- Ion Bugilan, Contribuţii la problema şi repertoriul movilelor de pământ

din Banat, în ,,Banatica” , Reşiţa, 1987, p. 93 5 Ibidem, p. 96


două movile de pământ, distanţate la cca.250 m.cu diametrul de cca.20 m.şi înălţime de 1-2,5 m, pe care s-au găsit fragmente ceramice. În apropierea movilei 2, în 1976 cu prilejul unor lucrări de hidroa-melioraţie, s-a descoperit un celt de bronz, care a fost donat Muzeului Banatului de ing. Simion Simionoff.

4. La cca. 3 km nord de sat, pe malul stâng al Timişului, la confluenţă cu Bega Mică, se află punctul numit de localnici „Gomila Lupului”. Ridicătura de teren din acest punct, s-a dovedit a fi un tell cu diametrul de cca. 125 m, ce se înalţă cu 1 m faţă de terenul din jur, de pe care s-au adunat fragmente ceramice specifice culturii Vatina din epoca bronzului.

5. La cca. 600 m nord- vest de localitate, se află punctul numit „Odaia Nouă” sau „Gomila Mică”. La suprafaţa şi în jurul ei, au fost adunate numeroase fragmente ceramice apartinând culturii Coţofeni, daco-romane şi feudale.

6. La cca. 2,5 km sud-vest de Foeni, în hotar cu satul Cruceni la vest de pârâul Timişaţ, în apropierea punctului vamal, la est de calea ferată Medja-Iasa Tomic şi în imediata apropiere a frontierei de stat, se află o movilă de pământ, de mari dimensiuni, cu diametrul de 150 m, înaltă de 9-10 m, de pe care, P. Rogozea şi V. Saca au recoltat fragmente ceramice preistorice şi fragmente ceramice ce datează în secolul IX-XI d Hr. Dimensiunile deosebite ale movilei, n-o exclud din rândul celor artificiale.

7. La 50 m vest de punctul vamal Foeni, la vest de calea ferată amintită, se află o movilă de pământ, intersectată de frontieră, care are înălţimea de cca. 2,5 m şi un diametru de cca. 50 m. La suprafaţă nu au fost descoperite fragmente ceramice.

8. La 2 km vest de comuna Foeni şi la 200 m de şosea, se află o movilă de pământ numită, de localnici „Gomila”. Movila are un diametru de 40-50 m şi o înălţime de 4-5 m. În jurul ei se află urma unui şanţ de apărare circular, cu diametrul de 75-100 m. De pe suprafaţa ei, P. Rogozea şi V. Saca au recoltat fragmente ceramice preistorice, atipice, fragmente ceramice cenuşii, la roată, ce datează în secolele III-IV d. Hr. şi fragmente ceramice feudale. Probabil este o aşezare fortificată.

9. La vest de Foeni şi la cca. 1 km vest de podul din preajma punctului de vamă, la cca.700 m sud-vest de movila nr.8, se află o movilă de

pământ înaltă de 4-5 m cu diametrul de cca. 80 m. În 1974, la suprafaţa ei nu s-au găsit fragmente ceramice

10. La ieşirea din comună, către Giulvăz, la câteva zeci de metri de şosea în dreapta, în izlaz, se află o movilă aplatizată cu diametrul de 20 m, înaltă de cca. 1 m.

La extremitatea vestică a localităţi, pe un bot de terasă natural, ce domină valea Timişului, se află cimitirul de azi al comunei, în care e ridicat şi mausoleul familiei Mocioni. Recunoaşterea arheologică efectuată de Fl. Medeleţ, în februarie 1979, a permis localizarea aici a unei aşezări din care au fost recoltate fragmente ceramice neolitice, aparţinând culturii Criş şi Vincă, dar şi fragmente ceramice pictate aparţinând culturii Petreşti. S-au mai descoperit, de asemenea, fragmente ceramice datând din epoca bronzului, din secolele III-V d. Hr., cenuşii, la roată, fragmente ceramice din secolele X-XIII şi din evul mediu dezvoltat şi târziu. Este vorba fără îndoială, de o movilă naturală de teren pe care Milleker a menţionat-o ca movilă, probabil fără să o fi văzut.6

Ghilad. La dreapta de şoseaua Ciacova-Ghilad, la intrarea în sat, la o distanţă de cca.1 km de drum, se află o movilă de pământ aplatizată, cu diametrul de cca.60m, înaltă de cca.1m, de pe care au fost recoltate mici fragmente ceramice preistorice, atipice.7

Giulvăz. 1. În hotarul comunei în apropiere de halta de cale ferată de pe drumul

spre Kikinda, se află o movilă de pământ aplatizată, cu diametrul de cca. 70 m şi înălţime de 0,75 m de pe care au fost adunate fragmente ceramice neolitice şi din epoca bronzului.

2. În partea de hotar a satului numită, „Slatina Mică”, se află o movilă de pământ numită, de localnici „La Gomila”.

3. În partea de hotar a satului numită, „Bociar”, se află o movilă de pământ numită, de localnici „Gomila albă” şi o alta, la intersecţia hotarelor satelor Giulvăz, Ivanda şi Sânmartinul Sârbesc numită „Gomila Spartă”.8

Locuirea de la Giulvăz, aparţine neoliticului timpuriu – cultura Starcevo-Criş. Cea mai mare parte a materialului descoperit aparţine

6 Ibidem, p. 131-132 7 Ibidem, p. 133 8 Ibidem, p. 133


acestei civilizaţii după factură, formă şi ornamente. După aspectul ceramicii, al ornamentului cu barbotină organizată în „gurguie”, al barbotinei organizată în şiruri verticale şi oblice, locuirea pare să înceapă în vremea fazei III A.9

Parţa. Punctul din hotar numit „Moghilă” sau „Gomilă”:, aflat în lanul Săitaş, consemnat în literatura mai veche, desemnează de fapt, tellul binecunoscutei aşezări neolitice de pe malul Timişului.10

Rudna. Locul numit „Unca sau Hunca”, aflat la cca. 2 km sud-vest de sat, este un tell de mari dimensiuni, tăiat de calea ferată ce trece spre Cruceni. De la suprafaţă s-au recoltat fragmente ceramice neolitice, din epoca bronzului şi dacice. După unele informaţii, tot aici s-ar afla şi o necropolă de inhumaţie, precum şi o necropolă plană de incineraţie, în urne de la sfârşitul epocii bronzului.11

Microzona Macedoniei din preistorie până în secolul IV. d. Hr.

Nr. crt. Localitate Neolitic Bronz Hallstatt Latene Romani Sec.

IV 1 Ciacova ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ 2 Foeni ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ 3 Gad ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ 4 Giulvăz ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ 5 Macedonia ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ 6 Livezile ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ 7 Parţa ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ 8 Cruceni ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ 9 Ghilad ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄

Pe baza repertoriului întocmit de N. Gudea şi I. Moţiu pentru fiecare epocă istorică în parte cuprinzând toate sau aproape toate descoperirile de până acum în microzona ce o cercetăm vom încerca să facem un scurt comentariu asupra fiecărei epoci în parte.

9 Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, în ,,Bibliotheca Musei Napocensis”, IV, Cluj-

Napoca, 1979, pl VII/F (37-39) 10 Fl. Medeleţ-Ioan Bugilan, op. cit., p. 155 11 Ibidem, p. 160

1. Descoperirile din epoca neolitică (Foeni, Giulvăz, Macedonia, Parţa, Cruceni), se grupează, în general pe cursul râului Timiş, ceea ce indică posibilităţi optime de locuire, de adaptare a vieţii omeneşti la condiţiile oferite de configuraţia geografică. Cercetările efectuate până acum demonstrează că intensitatea locuirii a fost mare şi durata de existenţă a aşezărilor a fost lungă. Credem că este necesar să amintim că la descoperirile de la Foeni, prezenţa straturilor de culturi a fost constatată sub actualul nivel al stratului de apă freatică. O explicaţie plauzibilă a acestui fapt ar fi: regimul hidrografic al Câmpiei de Vest a Banatului este astăzi substanţial modificat faţă de mileniile I î Hr. - I d Hr., modificări survenite, într-o anumită măsură în urma unor amenajări hidroameliorative nesistematice din cursul evului mediu şi având ca efect creşterea suprafeţelor inundabile din câmpie. Se pare că nu numai aceste lucrări, ci şi volumul precipitaţiilor a făcut ca partea extrem vestică a Banatului să sufere. S-a observat că la începutul celui de-al II-lea mileniu, volumul mediu anual al precipitaţiilor a crescut faţă de perioada anterioară. Pentru o modificare a regimului hidrografic la începutul mileniului al I-lea pledează şi faptul că urmele habitatului uman, în puţinele locuri ce au fost sondate apar la adâncimi mari în comparaţie cu cele din restul Banatului. La Foeni într-o zonă socotită mlăştinoasă, unde au fost depistate aşezări preistorice, din neolitic până în Latene, se constată că toate au fost aşezate pe grinduri care au fost acoperite de nivelul actual de apă freatică.12

2. Epoca bronzului (Foeni, Livezile, Parţa, Cruceni, Ciacova)este reprezentată masiv în microzonă. Ţinutul cercetat nu este numai o zonă de răspândire a culturilor materiale ale tracilor timpurii, ci şi o zonă în care iau naştere variante ale acestei culturi. În general aşezările din epoca bronzului descoperite în microzona Macedoniei, le continuă pe cele din neolitic.13

3. Epoca fierului, cu cele două subdiviziuni ale sale Hallstatt şi Latene este ilustrată prin descoperirile de la Foeni, Gad, Parţa, Cruceni, care sunt suficiente pentru a demonstra locuirea zonei şi în această epocă. Cea de-a doua vârsta a fierului Latene este ilustrată suficient pentru a argumenta locuirea. Având în vedere descoperirile din cea

12 N. Gudea, I. Moţiu, Banatul în epoca romană, în ,,Banatica”, Reşiţa, 1983, p.

158-159 13 Ibidem, p. 161-162


de-a doua vârstă a fierului şi care aparţin civilizaţiei dacice, deşi mai puţin numeroase, ne îndreptăţesc să afirmăm continuitatea de locuire şi vieţuire în microzonă şi în perioada civilizaţiei dacice adică în intervalul secolului II î Hr.-1 d. Hr.14

4. Urmele locuirii romane (Ciacova, Foeni, Gad, Ghilad, Macedonia, Livezile, Parţa) sunt rezultatul unor observaţii de suprafaţă în cadrul unor periegheze, fiind cuprinse câteodată în repertorii.15

Se ştie că Banatul a făcut parte integrantă din provincia Dacia, el fiind încă înainte de anul 106 d. Hr., unul din traseele prin care civilizaţia romană a pătruns în Dacia intracarpatică. De aceea acest teritoriu a cunoscut de timpuriu un intens şi temeinic proces de romanizare, retragerea aureliană lăsând în urmă o populaţie daco-romană puternic ancorată în Banat, fapt demonstrat de numeroasele descoperiri arheologice şi numismatice care o atestă, cât şi de politica împăraţilor romano-bizantini de stăpânire a malului nordic al Dunării şi de control efectiv al zonei din interior. Această afirmaţie îşi păstrează valabilitatea şi în contextul prezenţei sarmatice în secolel II-IV d. Hr., în câmpia vestică a Banatului pe un spaţiu ce nu depăşeşte spre răsărit linia localităţilor Sânpetru German- Bărăteaz- Moşniţa- Deta. Pe baza materialelor mai vechi existente în Muzeul Banatului, dar şi a descoperirilor prezente, putem completa cu noi aşezări plasate îndeosebi în vestul şi centrul Ba-natului, harta descoperirilor. Astfel au fost descoperite aşezări autohtone în microzona noastră de interes la Jebel, Gad, Ghilad, unde au fost depistate materiale romane sau de factură romană din secolele III-IV d. Hr.16

Aşezările apărute în epoca stăpânirii romane, fie că aveau un caracter urban, rural, militar sau civil, sunt locuite de o populaţie autohtonă numeroasă. Reţeaua strânsă de legături comercial-economice dintre ele, precum şi dinamismul de ansamblu al vieţii social-economice din acea perioadă de mai bine de 165 de ani, constituie unele din temeiurile ce determină continuitatea pe care o cunosc aşezările în veacurile următoare părăsirii Daciei de către imperiu. Aşezările atestate arheologic ale obştilor autohtone daco-romane, care prin cultura lor materială trădează asimilarea 14 Ibidem, p. 164-165 15 Ibidem, p. 167 16 Adrian Bejan, Aşezări rurale daco-romane din Banat din secolele III-IV d. Hr. în

lumina unor recente cercetări arheologice, în ,,Analele Banatului”, istorie I, Timişoara, 1981, p. 23-24

nivelului tehnologic şi economic al Imperiului roman, iar prin dimensiunile lor mari, prin amplasarea lor în zone deosebit de fertile, demonstrează intensitatea deosebită a procesului de romanizare desfăşurat aici, precum şi rolul important pe care acest ţinut al ţării noastre l-a jucat în complexul proces de formare a limbii şi poporului român.

Descoperirile monetare deosebit de numeroase, cât şi descoperirea unor impresionante aşezări, unele întinse pe suprafaţa câtorva hectare atestate arheologic la Timişoara, Deta, Sag, Foeni şi în mai multe alte localităţi sunt elocvente, făcând dovada existenţei unei populaţii stabile cu o prosperă viaţă economică caracterizată prin dezvoltarea puternică a agriculturii, creşterii animalelor, meşteşugurilor şi comerţului. Superioară ca structură socială, politica şi juridică organizării populaţiei migratoare, care pătrunde începând din secolele III-IV şi pe teritoriul analizat, începând cu sarmaţi, continuând cu goţii, gepizii, avarii, slavii, iar mai târziu cu bulgarii, maghiarii, şi pecenegii, populaţia autohtonă supravieţuieşte valurilor succesive.17

2.2. Migratori, continuitate, etnogeneză

Din tabelul prezentat reiese clar că, în secolul IV-lea d. Hr., desco-peririle arheologice care atestă urme de aşezări umane aproape că dispar. Explicaţia este mai complexă şi depăşeşte cadrul programat al acestei lucrări, dar un minim de explicaţi sunt binevenite, deoarece în acest „întunecat mileniu” s-au conturat evenimente majore în istoria poporului român. În primul rând, năvălirea popoarelor migratoare în mod evident a convulsionat aşezările rurale ale populaţiei daco-romane, destabili-zându-le şi obligându-le să se replieze, în funcţie de împrejurări, din calea năvălitorilor, fie părăsindu-şi vetrele, fie concentrându-se în anumite zone, până la stabilirea unor raporturi normale în relaţiile cu migratorii. Informaţiile documentare demonstrează necesitatea – pentru conducerea politică migratoare – a creării de condiţii optime pentru viaţa şi apărarea populaţiei autohtone. Relativa bunăstare a autohtonilor se repercuta pozitiv asupra propriei lor bunăstări. Acest lucru este surprins de

17 Florin Medeleţ, Consideraţii geoistorice,apud. Victor Ardelean, Ion Zăvoianu,

Judeţul Timiş, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 76-77


documente care vorbesc de bogăţia satelor şi numărul mare de locuitori al acestora.18

Pentru a exemplifica cele spuse, ne vom referi la misiunea oficială a ambasadorului bizantin Priscus Panites zis Retorul la curtea regelui hun Attila, întâmplată la mijlocul secolului al V-lea d. Hr. Importanţa lui Priscus pentru istoria meleagurilor bănăţene şi chiar pentru istoria împrejurimilor Macedoniei, constă în faptul că mărturia lui, chiar fragmentară, a ajuns până la noi şi conţine informaţii deosebit de valoroase. Relatarea lui Priscus, făcută în stilul epocii, este deosebit de importantă. Ea furnizează informaţii utile în ceea ce priveşte epoca lui Attila, a relaţiilor regelui cu Imperiul Roman de Răsărit, dar şi asupra realităţilor geografice ale locurilor prin care autorul s-a deplasat. Traseul deplasării delegaţiei conduse de Priscus a trecut probabil prin zona localităţilor Vârşeţ spre Deta, ocolind pe la est mlaştinile de la Alibunar. În continuare, au putut merge spre nord-vest traversând Bârzava (Drecon?), spre vadul Timişului (Tigas) de la Foeni, continuându-se călătoria spre curtea regelui Attila. Din descrierea acestei călători până la traversarea Timişului la Foeni, Priscus menţionează imaginea câmpiei bănăţene, aşa cum era atunci, adică o câmpie joasă, plată, străbătută de o reţea de ape curgătoare cu o pantă redusă de scurgere, unele cu un debit apreciabil, care era acoperită parţial în vest de apele unor mlaştini19.

Pulsaţiile lumi barbare îşi aveau, fără îndoială, originea printre triburile asiatice, ale căror mişcări se repercutau din trib în trib până la frontierele lumii civilizate. Pericolul valurilor umane le-a resimţit din plin şi Imperiul roman, care, în faţa violenţei incursiunilor migratoare, se repliază în sudul Dunării, dar menţinând încă un cvasi-control asupra teritoriilor părăsite. Situaţia în fosta provincie Dacia romană se caracteriza prin: ruralizarea populaţiei, pentru a se sustrage mai uşor incursiunilor migratoare; obşti săteşti destul de bine organizate, care-şi plăteau tributul faţă de stăpânii nomazi mai mult nominali; populaţii daco-romane care în cursul veacurilor vor asimila din plin anumite populaţii migratoare; influenţe culturale reciproce ale autohtonilor şi alogenilor; predominanţa şi continuitatea populaţiei autohtone sedentară cu o organizare socială 18 A. Bejan, Banatul în secolele IV-XII, Ed. de Vest, Timişoara, 1995, p. 101 19 Priscus Panites Retorul, Ambasadele Romanilor către popoare, în G. Popa Lisseanu,

Izvoarele Istoriei Românilor (text şi traducere), Ed. Bucovina, Bucureşti, 1932, p. 91-92.

mereu mai întărită după trecerea fiecărui val migrator; influenţele Bizanţului, lucru absolut firesc pentru autohtonii de pe teritoriu Banatului romanizaţi, care vedeau în imperiu o sursă regeneratoare şi un sprijin constant în apărarea integrităţii lor etnice. În această perioadă grea, bulversantă, încep să apară elemente care vor caracteriza întreaga evoluţie a băştinaşilor. Sursele documentare surprind o intensă locuire a Banatului mai ales în zonele de deal şi de păduri, impusă fireşte de condiţiile vitrege ale fluctuaţiilor politice determinate de valurile migratoare.

O altă consecinţă a tendinţei autohtonilor de a se sustrage controlului militar al migratorilor o vedem în modul de construire al aşezărilor, care în secolele V-VIII se compuneau dintr-un număr foarte restrâns de locuinţe. Gruparea în pâlcuri de până la zece bordeie nu s-a datorat în toate cazurile slabei populări a zonei, ci mai degrabă altor considerente. Unui modest cătun cu locuitori puţini, spre exemplu, nici o autoritate militară nu îi putea impune (cu şanse reale) prea mari cantităţi de produse alimentare sau sume de bani. De asemenea, răspândirea locuitorilor pe spaţii cât mai extinse prezenta avantajul unei diminuări considerabile a posibilităţii de a se institui o supraveghere militară nemijjlocită prin cantonarea cetelor de migratori înarmaţi pe lângă fiecare pâlc de case ale băştinaşilor

După încetarea pericolului cauzat de popoarele migratoare, în special după dispariţia kaganatului avar, s-a produs o substanţială creştere a numărului şi a suprafeţei ocupate de aşezările autohtone. Aşadar, dispărând cauza ce a făcut ca aşezările să fie cât se putea de mici, treptat satele au început să-şi modifice înfăţişarea, construind vetre bine închegate. Aşezări precum cele identificate la Timişoara, Parţa, Ilidia, ş.a. au început să cunoască o nouă etapă în existenţa lor, mai prosperă şi lipsită de spectrul unor iminente incursiunui avare. Lotul de materiale arheologice, cosiderabil sporit faţă de ceea ce se cunoştea cu puţină vreme în urmă, evidenţiază cât se poate de clar faptul că majoritatea covârşitoare a urmelor de locuire constă din aşezări în care este net predominantă cultura materială de tradiţie romanică.20

În concluzie, se poate spune că pe teritoriul Banatului contactul cu populaţiile migratoare, deşi a influenţat şi a înfrânat uneori viaţa 20 L. Marghitan, Banatul în lumina arheologiei, III, Ed. Facla, Timişoara, 1985, p.

186-187


comunităţilor autohtone, prin asimilarea şi prin simbioza populaţiei romanizate cu migratorii, s-a ajuns la o sinteză comună, iar procesul complex de asimilare etnică şi lingvistică a noilor veniţi s-a soldat cu încheierea procesului de etnogeneză românească.

Odată cu atenuarea pericolului migrator coroborată cu dezvoltarea incipientă a societăţii româneşti, începe să apară o stratificare socială, mai mult sau mai puţin conturată, care determină formarea unor mici formaţiuni politice ce reunesc una sau mai multe comunităţi umane, fapt datorat apariţiei unei aristocraţii militare diferenţiată economic şi social de restul masei comunităţilor. Aceste elemente, cu timpul vor forma conducerea unor formaţiuni politice cum ar fi cnezatele şi voievodatele.21

Descoperirile arheologice făcute confirmă aserţiunile propuse. Nu lipsesc din acest ansamblu arheologic nici mărturiile legăturilor de tot felul cu piaţa de desfacere a Imperiului bizantin, relaţii reliefate îndeosebi prin descoperirile numismatice (monede), acest mijloc universal de schimb având în Banat o bună frecvenţă. Descoperirile de monede de la Foeni, Deta se înscriu în ansamblul mărturiilor privind utilizarea sistemului bani-marfă, propriu doar localnicilor, ei fiind aceia ce foloseau moneda de schimb, într-o societate în care de sute de ani, mărfurile se obţineau prin mijlocirea monedelor.22

2.3. Voievodatul bănăţean, cucerirea maghiară

Investigaţia arheologică a aşezărilor a adus la obţinerea unor foarte interesante date privind intensitatea de locuire în anumite secole şi economia folosirii spaţiului disponibil pentru vatra satului, terenul agricol şi cel rezervat păşunatului. Aceste descoperiri arată existenţa unor concentrări omeneşti foarte clar delimitate în teren, situate îndeosebi pe văile cursurilor de apă. S-a stabilit astfel că procesul de constituire a aglomerărilor în anumite microzone săteşti s-a conturat încă din secolele IV-VI d.Hr., amplificându-se pe parcursul veacurilor următoare, mai ales după secolul al VIII-lea d.Hr. Asemenea concentrări microzonale sunt cunoscute actualmente şi pe văile râurilor Timiş, Bega şi Caraş, 21 Alexandru Gyuriş, op. cit., p. 403 22 L. Marghitan, op. cit., p. 188

reprezentând veritabile nuclee etnoculturale – temeinic legate de aria teritorială pe care s-au dezvoltat în decursul timpului – şi dăinuind peste veacuri ca trainice mărturii de continuitate a poporului român.23

Moştenirea fundamentală preluată de la poporul dac, în afara contribuţiei sale etnice, lingvistice şi culturale, este transmiterea directă la români a formei sale specifice de organizare economică şi social-politică, obştea sătească teritorială, care-şi dovedise valabilitatea şi în timpul stăpânirii romane. După retragerea armatei şi a oficialităţilor romane, organizarea de stat sclavagistă impusă de cuceritori, a dispărut fără urme de pe pământul dacic, oraşele au dispărut şi ele, viaţa s-a ruralizat în întregime, iar forma de organizare a întregului popor rămas la nord de Dunăre a redevenit obştea sătească. Continuitatea obştilor de pe teritoriul ţării noastre, de la geto-daci până la fondarea statelor feudale însemna continuitatea poporului român în Dacia ca popor aşezat, teritorializat, permanent legat de pământ.24Apariţia primelor fortificaţii de pământ, aveau rolul de a proteja în caz de primejdie obştiile care le-au construit, dar în acelaşi timp deveneau reşedinţe ale conducătorilor uniunilor de obşti locale, tinzând să deţină şi rolul de centre economice ale organizaţiilor teritoriale. Sub aceste auspicii s-au produs în decursul timpului diferenţieri şi stratificări sociale, datorită existenţei posibilităţilor de însuşire a unor părţi din produse şi bunuri de către persoane sau familii cărora li s-au încredinţat diverse atribuţii în conducerea respectivelor comunităţi săteşti. Procesul s-a accentuat pe măsură ce obştiile locale din sud-vestul ţării noastre (Banat) s-au putut debarasa de obligaţiile faţă de factorii militari, ce au dominat vremelnic, ai migratorilor avari. Odată cu dispariţia Kaganatului avar, avuţia mereu sporită a obştii oferă noi posibilităţi de cumul şi deci o accentuare mai vădită a diferenţierii economice şi sociale. De la acest stadiu s-a ajuns la deplina statuare a claselor sociale, benefeciind de condiţii conjuncturale prielnice (o anumită acalmie a valurilor migratoare, sporul demografic, întărirea elementelor de conducere ale obştilor), toate aceste mutaţi petrecându-se relativ lent în viaţa social-economică a obştilor săteşti, au anunţat zorii unei noi orânduiri sociale bazate pe raporturi de dependenţă economică şi politică. 23 Ibidem, p. 193-194 24 P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1964,

p. 20


Cetăţile ridicate în Banat în secolele IX şi X, precum şi rezultatele cercetărilor arheologice de la Ilidia – unde ni se înfăţişează clar începuturile asocierii dintre puterea politică şi cea ecleziastică de tradiţie bizantină- documentează pasul important săvârşit pe calea întemeierii unor formaţiuni politico-economice mai evoluate decât organizarea în obştii: cnezatul şi voievodatul.25

Destrămarea relaţiilor sociale din cadrul obştii, ca urmare a diferenţierii şi stratificări sociale, a creat o aristocraţie capabilă, prin poziţia socială şi funcţii, să participe activ la viaţa politică a comunităţi. Din cadrul acestei aristocraţii se va detaşa conducătorul politic şi ulterior conducerea dinastică, trăsătură fundamentală a societăţi feudale.26

Această succintă prezentare a realităţilor sociale, politice şi confe-sionale existente în Banatul prefeudal este absolut necesară demersului nostru istoric, deoarece lămureşte mai deplin realităţile existente în microzona cercetată. Cu atât mai mult cu cât informaţiile documentare privind perioada voievodatului bănăţean şi a cuceririi maghiare sunt deseori inegale. Momente ale evoluţiei societăţii bănăţene în perioada studiată au fost consemnate în două cronici: Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea „Gesta Hungarorum”şi „Legenda Sfântului Gerhard”(Legenda Sancti Gerhard episcopi). Ambele vorbesc despre formaţiuni româneşti pe cuprinsul bănăţean, cu care vreme de mai bine de o jumătate de secol s-au purtat lupte pentru a le aduce sub ascultarea regatului panonian al ungurilor. Aşa cum relatează cronicarul anonim, ţara stăpânită de voievodul Glad se întindea de la Cetatea Ursua (Orşova) până la Mureş, iar la vest până în zona dunelor de nisip de la Deliblata şi mlaştinile de pe malul stâng al Tisei inferioare, aşa cum ar rezulta din amplasarea cetăţii Keve (localizată la Kuvin), fortificaţie pe care Glad a fost nevoit să o cedeze ungurilor. În timpul luptelor, Glad va fi succesiv înfrânt pe Timiş (unii istorici localizează locul luptei la un vad al Timişului în apropiere de Foeni), la Keve şi Ursua. Înfrângerea ducelui Glad nu s-a soldat cu anexarea „ţării” sale de către regatul ungar, ci doar cu acceptarea suveranităţi arpadiene. Luptele acestea au scos în evidenţă mulţimea satelor din ţinut şi numărul considerabil de locuitori ai respectivelor sate. Acea masă a autohtonilor români reprezenta rezerva 25 L. Marghitar, op. cit., p. 196 26 A. Bejan, op.cit., p. 104

umană care i-a permis lui Glad să nu se considere definitiv înfrânt, ci să accepte o suveranitate a cărei durabilitate în timp nu era deloc certă. Cu siguranţă că tot datorită densităţi de locuire a ţinutului n-a fost posibilă nici aşezarea în cuprinsul bănăţean a triburilor ungare, fapt sugerat prin absenţa urmelor de locuire de factură maghiară din cursul secolului al X-lea pe cuprinsul Banatului.27

Incursiunile maghiare constituiau acte obişnuite ale unui popor migrator aflat în faza prestatală de organizare tribală, în căutarea unui spaţiu vital. Implicarea ungurilor în conflictele din apusul Europei, înfrângerea lor drastică din partea germanilor la Sechfeld lângă Augsburg (955), dificultăţile din interiorul societăţii maghiare în curs de stratificare şi organizare feudal-statală au concurat la păstrarea autonomiei voievoda-tului lui Glad şi la conservarea sa pe parcursul secolului al X-lea. Existenţa lui Glad este revelată şi de o seamă de toponime, în apropierea Macedoniei s-a conservat toponimul unui sat, Ghilad, ce sugerează o formă alterată a numelui lui Glad sau a satului Gad (Galad în documentele vremii).

Potrivit Legendei Sfântului Gerhard, voievodatul bănăţean era condus la începutul secolului al XI-lea de un urmaş al lui Glad, Ahtum. Lucrarea îl caracterizează pe Ahtum ca pe un „conducător foarte puternic”, „slăvit în virtutea şi puterea sa”, vasal al imperiului bizantin, Ahtum fusese botezat după credinţa ortodoxă în cetatea Vidinului. Politica sa de independenţă faţă de statul maghiar se baza, alături de alianţa cu Bizanţul, pe „mulţimea ostaşilor mai numeroşi decât ai craiului” pe capacitatea economică (avea turme şi herghelii, moşii şi curţi numeroase), pe sprijinul intern al populaţiei şi al nobilimii (i se închina lui toată ţara). La începutul secolului al XI-lea formaţiunile statale româneşti au ajuns în conflict cu regatul Ungariei, condus de regele Ştefan I. După înfrângerea lui Ahtum, prin trădarea lui Chanadinus, voievodatul bănăţean a trecut între posesiunile coroanei arpadiene28. Înglobarea voievodatului bănăţean a lui Ahtum în structurile statului arpadian a fost un proces îndelungat şi anevoios. Teritoriile ocupate trebuiau administrate. Problema adminis-trării unui ţinut, a armonizării intereselor centrale cu rezistenţele locale, a organizării şi coordonării activităţilor şi eforturilor locale, a constituit 27 L. Marghitan, op. cit., p.198 28 Eugen Gluk, Vechi izvoare ale istoriei patriei, în Magazin istoric, an XIII,nr. 4, (145),

1979, p. 18-


o sarcină grea pentru regatul maghiar, mai ales în situaţia creată după moartea regelui Ştefan I. Anarhia internă declanşată de lupta pentru tron dusă de urmaşii regelui, combinată cu răzvrătirile anticatolice şi antifeudale din 1046 şi 1063 au slăbit mult un stat aflat încă în demarajul instituţionalizării sale, permiţând numeroase amestecuri externe, ne referim la tendinţele expansioniste ale germanilor, la intervenţiile sporadice ale pecenegilor, la imixtiunile bizantine.

Atestarea documentară relativ târzie a comitatelor, ca forme politico-administrative (Timişul – 1177) este şi dovada rezistenţei vechilor forme de organizare autohtonă – cnezatele, care au contribuit şi ele la această încetineală organizatorică. În toată această perioadă, comunităţile româneşti continuă să se dezvolte, dominaţia maghiară fiind mai degrabă nominală, concretizată prin stăpânirea unor aşezări întărite (cetăţi) şi unele dări în natură, plătite de populaţia românească prin intermediul cnezilor (chinezilor) locali. Stăpânirea ungară asupra Banatului se întăreşte la începutul secolului al XIII-lea prin introducerea politicii de danii regale în defavoarea populaţiei locale. Domeniile donate împreună cu locuitorii lor devin dependente de stăpânirea feudală, laică sau ecleziastică nou formată.

Începând cu secolul al XIV-lea se constată o adevărată explozie de atestări documentare ale aşezărilor bănăţene. Ea nu poate fi pusă nicidecum pe seama unei populări masive, ci doar pe momentul în care aceste aşezări omeneşti intră în sfera relaţiilor de producţie de tip feudal. Ca urmare, documentele vorbesc despre multe aşezări libere de servituţi feudale, care îşi trăiesc viaţa independent de feudal sau stat, plătindu-şi obligaţiile prin intermediul cnezilor locali. Atestarea lor documentară este sintetizată sub şapte aspecte: satul este dăruit (unei) unor familii; se reînnoiesc actele de proprietate asupra satului; ieşirea din statutul de devălmăşie a proprietarilor; neînţelegerile dintre proprietari; abuzuri ale unor feudali din jur; încheierea de acte între vii-vânzări, cumpărări, donaţii, schimbări de posesiuni; moartea posesorului, mutaţii în privinţa proprietăţi funciare.29Începând cu secolele XIV-XV, satele feudale bănăţene, inclusiv Macedonia, se află într-o situaţie de tranziţie sub impactul noilor rânduieli feudale de tip occidental aduse de regalitatea 29 Ion Haţegan, L. Savulov, Banatul medieval, în ,,Analele Banatului”, serie nouă,

Timişoara, V, 1997, p. 194

maghiară. Pătura superioară a populaţiei autohtone reprezentată prin cnezi, stăpânii tradiţionali ai satelor, suferă mutaţii. O parte a cnezilor a fost integrată feudalităţii regatului, aceşti cnezi fiind asimilaţi nobililor, iar o parte a lor a decăzut la condiţia juzilor săteşti. În Banat cnezii şi-au păstrat în general statutul tradiţional de mici feudali aflaţi în stăpânirea condiţionată a satelor, având anumite obligaţii de natură economică şi militară faţă de comitele de Timiş, reprezentantul puteri regale în zonă. Prefacerile suferite de cnezi au constituit, desigur, un proces social de durată, cu intensităţii diferite de la o zonă la alta. Este dificilă încadrarea unor reprezentanţi ai feudalităţii locale în categoria nobililor sau a cnezilor. În toată această perioadă, pe lângă prefacerile de natură socio-juridică cunoscute de feudalitatea românească din Banat, s-a petrecut şi un proces de polarizare a acesteia, care poate fi surprins în izvoarele epocii. Documentele relevă existenţa unor familii de feudali puternici, stăpânind un număr relativ mare de sate în condiţiile în care cei mai mulţi nobili şi cnezi stăpâneau 1-2 sate.30

Documentele feudale, care certifică noile relaţii feudale, bazate pe proprietate şi raporturi de aservire de către feudali ai locuitorilor ne sunt de mare folos în cercetarea istoricului satului Macedonia. Pentru a ilustra perioada când Banatul şi implicit Macedonia se afla sub stăpânirea maghiară, mă folosesc de datele culese de Marius Bizerea în anul 1935, referitoare la trecutul comunei Macedonia şi apărute în revista „Brazde bănăţene”, anul III, nr.1-2, ianuarie - februarie 1940.Mihai Marius Bizerea, un pasionat cercetător al trecutului bănăţean, a făcut parte în anul 1935 din echipa regală, care a cercetat, în special arhivistic istoria Macedoniei. Referitor la numele satului Macedonia, M. Bizerea avansează următoarele ipoteze: 1. După Dio Cassius, dintre cele 7 legiuni romane care au luat parte le

expediţiile de cucerire a Daciei; 4 au rămas în Dacia după cucerirea ei. Între aceste 4 legiuni era şi Legiunea a V- Macedonica. Această legiune s-a aflat în Dacia Romană şi pe timpul împăratului Aurelian (270-275). De la Legiunea a V-a Macedonica pare să-şi aibă numele Macedonia. Părerea aceasta o confirmă geograful Ravenat (de fapt Cosmografia geografului anonim din Ravena – apare în Fontes

30 Viorel Achim, Adunările obşteşti ale districtului Caransebeşului în secolul al XIV-

lea, în ,,Banatica”, 9, Reşiţa, 1987, p. 371


Historiae Daco- Romanae, II, p.581), la finele secolului al VII-lea, care aminteşte de cetăţile Daciei Romane, supuse Moesiei inferioare şi anume: Macedonia, Optaţiana (Opătiţa), Sacidava (Suzidava), Arcidava (Vărădia ) etc. 31 tentantă ipoteză, însă este îndeobşte cunoscut faptul că Legiunea aV-a Macedonica a fost aşezata în Dacia în castrul de la Porolissum, de unde la retragerea aureliană a fost strămutată în sudul Dunării la Oescus ca să întărească structura sistemului defensiv al zonei. Nu se cunoşte nici o cohortă sau trupă auxiliară a legiuni care să fi staţionat în zonă centrală a Banatului, nu s-a descoperit nici o urmă a acestei legiuni în apropierea Macedoniei, astfel că suntem obligaţi la nivelul actual al cercetări să respingem această ademenitoare ipoteză.

2. Autorii maghiari şi slavi susţin că localitatea a fost întemeiată de o familie venită din Macedonia pe timpul regilor arpadieni (sec. XI-XIII) şi primii locuitori au fost macedonieni de la care îşi are denumirea comuna32.

3. Numele comunei poate deriva şi de la mac (Papaver somniferum), plantă care creşte sălbatic în număr mare pe ţarinile comunei. Din mac s-ar fi putut forma măcet, măcetoni, Macedonia. Dar macul se află în număr mare pe toată câmpia Banatului, nu numai în hotarul comunei Macedonia.

Sârbii au încercat să derive numele comunei de la Matadolia şi în popor se şi aude acest fel de pronunţare. Dar aceasta provine de la felul de scriere şi pronunţare ungurească Maczedonia, care se citeşte Maţedonia şi din această s-a format Maţedolia (cum s-a făcut din Vajdaloc - Vaidăloc).

De asemenea originea numelui nu poate fi slavă şi din cauză că populaţia comunei din cele mai vechi timpuri şi până azi a fost curat românească. Rămâne deci – conchide M. Bizerea – singura presupunere vrednică de crezământ, că această comună îşi are numele de la Legiunea a V-a Macedonica şi este cetatea Macedonica amintită de geograful Ravenat la finele secolului al VII-lea.Astfel comuna îşi are originea 31 Dr. G. Popovici, Istoria Românilor Bănăţeni, Lugoj, 1904, p. 101, apud M.M. Bizerea,

Din trecutul comunei Macedonia, “Brazde bănaţene”, Anul III, nr. 1-2, 1940, p. 5 32 Dr. Szentklaray Jeno, A Csannad - egyhazmegyei plebaniak tortenete, vol I, Timişoara,

1898,p. 653-657, apud M.M. Bizerea, op. cit., p. 5

din timpul stăpânirii romane asupra Banatului.33Din păcate mărturiile documentare nu ne permit să acceptăm această ipoteză.

Revenind la evenimentele din vechime întâmplate în perimetrul localităţii Macedonia, M. Bizerea ne spune că lupta dintre Glad ducele românilor bănăţeni şi Zuard şi Cadusa conducătorii armatelor ungare trimise de Arpad să cucerească Banatul, la anul 985, s-a desfăşurat lângă râul Timiş, la vadul între comunele Foeni şi Macedonia de astăzi. Cum Macedonia, existând din timpul ocupaţiei romane,? locuitorii ei ca vrednici urmaşi ai legiunilor romane, de bună seamă, au luat parte la această luptă sângeroasă, în urma căreia valurile râului Timiş s-au înroşit de sânge, după cum relatează notarul anonim al regelui Bela.34

Prima consemnare a comunei Macedonia în documente se face în registrele dijmelor papale adunate în Banat în anii 1332-1337 şi anume în anul 1334. Acolo apare sub denumirea Machadonia. Preotul de atunci se numea Nicolae şi a solvit 6 banales (a plătit 6 bani).

În documentele din secolele XIV-XV Macedonia este menţiontă de multe ori. În anul 1363 Macedonia este proprietatea lui Danciu de Macedonia (Maczedonai Danch) care ia parte ca omul regelui Ludovic cel Mare (1342-1382) (homo regius, kiralyi ember), la o introducere în posesiune a familiei Himfy. În aceeaşi calitate de „homo regius” e amintit acest Danciu de Macedonia şi la anul 1369 la fixarea hotarelor comunei Iersig (scris în diplome Egerszeg).35

Urmărirea numelui acestui nobil român, sigur trecut la catolicism şi înnobilat prin danie regală poate să releve anumite aspecte privitoare la feudalitatea locală în secolul al XIV-lea. Dincolo de hazardul conservări documentelor care au furnizat acest nume (Danciu de Macedonia), frecvenţa cu care este atestată această familie este de natură să indice poziţia ei în cadrul feudalităţii. Familia nobilului Danciu de Macedonia a avut o situaţie distinsă în vechiul comitat al Timişului. Astfel pot fi reconstituite aspecte esenţiale din existenţa acestei familii, originea românească, înnobilarea prin acordarea unor dani în care intră şi domeniul Macedonia (în mod sigur pentru servicii importante făcute regalităţi

33 M.M. Bizerea, Din trecutul comunei Macedonia, “Brazde bănăţene”, Anul III, nr. 1-2,

1940, p. 5 34 Ibidem 35 Pesty Fr., Krasso varmegye tortenete, vol III, Budapesta, 1882, p. 51 şi 89, apud M.M.

Bizerea, Din trecutul comunei Macedonia, “Brazde bănăţene”, Anul III, nr. 1-2, 1940, p. 5


ungare), alianţele matrimoniale cu alte familii, succesiunea generaţiilor, funcţiile şi demnităţile fiecărui membru. De aceea am considerat oportun să prezentăm într-o formă sistematică rezultatele cercetărilor asupra evoluţiei, în secolele XIV-XVI, a unei familii foarte importante şi influente din comitatul Timiş, anume familia lui Danciu de Macedonia.

O problemă esenţială a rolului pe care feudalitatea locală l-a jucat în cadrul comunităţii bănăţene o constituie ascendenţa sa cnezială, datată din perioada premergătoare pătrunderii maghiare în Banat. E greu să putem explica existenţa nobilimii române din Banat aşa cum apare ea în documente începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, dacă nu acceptăm ideea anterioarei sale existenţe cneziale, ce presupune, conform mărturiilor documentare atât calitatea de posesor de pământ şi oameni, cât şi dreptul de jurisdicţie asupra satelor cneziale. A ne imagina că stăpânirea maghiară a nivelat toate structurile sociale româneşti aşezând deasupra lor o suprastructură nouă, nu justifică ascensiunea nobilimii române bănăţene. Stratificarea cnezimii bănăţene, apariţia unei categorii numeroase de cnezi nobili a urmat, în general, un proces obiectiv şi treptat, de la statutul de cneaz local la cel de cneaz nobil. În primul rând, noul statut de proprietari prin danie regală, caracteriza categoria cnezilor nobili spre deosebire de cea a cnezilor comuni, nerecunoscuţi oficial de regalitate în stăpânirile lor. Chiar dacă la început diferenţele dintre cnezul recunoscut oficial în posesiunile sale şi înnobilat pentru merite deosebite şi cnezul nerecunoscut oficial, nu putea fi mare, deoarece ambii porneau de la aceleaşi realităţi tradiţionale româneşti, cu timpul statutul social-juridic se diferenţiază vizibil. În timp ce prima categorie a urcat treptele ierarhiei feudale pentru a face parte din nobilimea mică şi mijlocie a regatului, cei din a doua categorie vor continua să rămână în starea lor, pentru a decade cu timpul, unii dintre ei chiar în rândul iobagilor în urma procesului de uzurpare a pământurilor cneziale de către regalitate sau de către marea nobilime.36

Reconstituirea genealogică a traiectoriei istorice a familiei Danciu de Macedonia începând cu a doua jumătate a secolului XIV (de când datează primele atestări documentare) şi până la căderea Banatului sub turci, ridică probleme legate de inconsecveţa documentelor. Nu este absolut sigur dacă Danciu, a fost un refugiat din Ţara Românească, sau descendentul unor familii de cnezi locali care s-au distins prin servicii 36 Ligia Boldea, Familii nobiliare române bănăţene, în ,,Banatica” 14, Reşiţa, 1996, p. 56

făcute regelui Ungariei şi pe baza acestor servicii făcute a fost înnobilat, particula „de”(de Macedonia) indicând clar înnobilarea. Aceasta presu-punea în primă fază a feudalităţii bănăţene, acordarea unor posesiuni prin danie regală prin care cneazul local intra în stăpânirea proprietăţii, care putea fi unul sau mai multe sate. Procesul înnobilări s-a realizat, în fapt, fie prin donaţi iniţiale de noi posesiuni cu titlu nobiliar, fie prin reconfirmarea în vechile stăpâniri strămoşeşti pe baza unor noi donaţii. Astfel, proprietatea alodială românească, devenită posesiune dependenţa de coroana regală, dobândeşte în timp caracterul unui uzufruct tacit cu titlu ereditar, însă grevat de anumite obligaţii specifice lumii feudale. În virtutea acestui uzufruct, familia nobilului de Macedonia îşi exercita libertatea de a dispune de stăpânirile sale, pe care le puteau transmite, moşteni, ipoteca sau vinde.

Consider că e necesar să definim ce înseamnă, în condiţiile tim-purilor respective, noţiunea de danie. Actul de danie relevă conferirea unei stăpâniri ereditare asupra moşiei şi dreptul de jurisdicţie asupra oamenilor de pe moşie. Ei aveau dreptul „de a judeca orice fel de pricini în afară de trei şi anume: tâlhărie, furtul şi focul”.37 Jurisdicţia cnezială apare astfel limpede definitivă şi legată indisolubil de dreptul de proprie-tate asupra unei moşii.

O altă problemă importantă ce reiese din cercetarea făcută, este aceea legată de confesionalitatea familiei de Macedonia. Este evident că Danciu de Macedonia a fost român şi ortodox, dar atât el şi mai ales urmaşi săi în mod sigur au trecut la catolicism. Diplomele regale de confirmare a stăpânirilor cneziale bănăţene din a doua jumătate a secolului al XIV-lea nu condiţionează explicit stăpânirile de confesiune. Este, însă, cert faptul că prozelitismul catolic în rândul comunităţilor româneşti bănăţene, cu principalele momente de vârf (1366, 1428, 1439) a modificat într-o oarecare măsură structura confesională a lumii feudale bănăţene, constrânsă să se adapteze cerinţelor care impuneau religia catolică oricărui posesor de pământuri. Considerăm că relaţia confesionalitate - etnie trebuie nuanţată. Faptele au fost receptate în istoriografia recentă drept dovada unei situaţii normale, prin care feudalii români au acceptat adoptarea credinţei catolice în schimbul dobândirii actelor de stăpânire.38 În acelaşi 37 Documenta Romaniae Historica D.R.H C Transilvania, vol. X, Bucureşti, 1977,

p. 161 38 Ligia Boldea, Înnobilare şi confesiune în lumea feudală românească din Banat, în

,,Banatica” 1995, Reşiţa, p. 30


timp e greu de crezut că, prin trecerea la catolicism, aceşti nobili s-au rupt definitiv de masa comunităţii româneşti. Se poate bănui, că măcar la început, nobilii români, au adoptat catolicismul din nevoia de a-şi păstra întregi posesiunile pământeşti, ceea ce ne determină să ne întrebăm cu câtă fidelitate şi convingere spirituală au practicat ei efectiv noua confesiune. Mai târziu când familile au devenit mixte, maghiarizarea familiei de Macedonia cât şi convingerile catolice au devenit mai profunde, din moment ce regele Ferdinand I numeşte ca episcop catolic la Oradea pe Ladislau fiul lui Ioan de Macedonia şi al Agnetei Gyulafi. Cercetând documentele avute la dispoziţie am constatat că membrii familiei de nobili de Macedonia s-au implicat din însărcinări regale în activităţi ca: introducere în posesia unor proprietăţi, fixarea unor hotare comunale (Iersig), împărţiri de proprietăţi, luptele cu turci, au făcut muncă de partizanat pentru regele Sigismund, în 1516 Nicolae de Macedonia face parte din dieta Ungariei, iar în anul 1523 este prefectul (föispan) comitatului Cenad.

Toate acestea mă îndreptăţesc să afirm că traiectoria istorică a

familiei de nobili de Macedonia a fost importantă, jucând un rol politic însemnat în istoria Banatului din timpul regatului maghiar. În continuare vom reda cronologic traiectul istoric al acestei familii, strâns legate de destinul localităţi Macedonia. În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea comuna Macedonia a fost proprietatea a doi fraţi: Petru şi Ladislau de Macedonia. Petru a avut în mai multe rânduri misiuni de încredere din

partea curţi regale ungare. La 25 martie 1381 regina Elisabeta (soţia regelui Ludovic cel Mare) în baza certificatului capitlului din Cenad, încredinţează din Buda pe Petru de Macedonia s-ă împartă proprietatea lui Nicolae, fiul răposatului ban Benedict şi cele ale lui Nicolae fiul lui Pavel.39Andrei fiul lui Ladislau de Macedonia, a intrat într-un relativ conflict cu regele Sigismund (1387-1437) care dispune capitlului din Cenad la 13 iunie 1387 să-l silească a renunţa la nişte proprietăţi din comitatele Timiş şi Caraş, pe care le deţinea în numele soacrei şi soţiei sale cu titlul de zestre.40 În anul 1392 văduva lui Ştefan Posa Szeri acuză de violenţă pe iobagii nemeşilor din Macedonia.41 În anul 1396, turci înfrâng armatele creştine la Nicopole şi intră în Banat, pustiindu-l până la Timişoara, unde sunt opriţi de garnizoana cetăţi.42 Când turci ajung la hotarul Macedoniei, românii din acesta comună se luptă vitejeşte cu turcii luându-le prada şi alungându-i. Nicolae, Andrei şi Simion fii lui Petru de Macedonia în timpul tulburărilor pricinuite de domnia uşuratică şi arbitrară a regelui Sigismund, în urma cărora acest rege ajunge în prinsoare, nu s-au înstrăinat de rege, ci ţinând cu palatinul Nicolae de Gara, omul de încredere al regelui s-au străduit să câştige partizani pentru rege în comunităţile sudice. Au reuşit să câştige pentru Sigismund pe bogatul şi puternicul nobil Ştefan Hïmfy de Remete şi pe Gheorghe Ciolnoc (Czolnok) de Omor. La această împrejurare se referă scrisoarea regelui Sigismund dată din Buda la 25 august 1403 în care le scrie acestor nemeşi, că din raportul făcut de fii lui Petru de Macedonia a luat cunoştinţă cu bucurie că şi ei s-au dat de partea sa şi-i avertizează să rupă definitiv cu răsculaţii infideli şi să activeze în serviciul său, ca apoi să-şi primească răsplata cuvenită fidelităţii lor.43

La 2 iulie 1406 Frank Szecher judele ţării (Orszoghire) ordonează capitlului din Orod (Arad) să citeze pe Petru şi Grigorie fii lui Posa Szeri în procesul intentat în contra lor de către Ştefan Himfy de Remete şi de Nicolae de Macedonia, grofi (conţi) de Timiş şi judecători cumani 39 Ortvay Tivadar, Oklevelek Temesvármagye es Temesvár varos törtenetéhez. Másolta és

gyüjtötte Pesty Frigyes, vol I, Bratislava, 1896, p. 142, apud M.M. Bizerea, Din trecutul comunei Macedonia, “Brazde bănăţene”, Anul III, nr. 1-2, 1940, p. 5

40 Ortvay. T., op.cit., p. 145, apud ibidem. 41 Idem, Magyarország főldrajzi leirása, Budapesta, 1896,p. 478, apud ibidem. 42 Dr. G. Popovici, op.cit., p. 173, apud ibidem. 43 Ortvay Tivadar, Oklevelek Temesvármagye es Temesvár város törtenetéhez, vol II,

Bratislava 1896, p. 331, apud ibidem.


(români).44 Din această diplomă document se vede că cele două familii bănăţene înrudite (Himfy şi Macedonia) ajunseseră în rândul marii aristocraţii feudale (orszagnagyok).Dintr-o diplomă data la 31 martie 1408 a capitlului de Cenad se vede că în acel an moşia Macedonia este tot proprietatea celor 3 fii ai lui Petru de Macedonia.45

Familia nobililor de Macedonia avea conflicte dese cu familia Csepy (Ceapă) şi Gyertyamos (Gherteniş); adeseori luau cu forţa grâul şi vitele familiei Csepy. Ca oligarhi foarte bogaţi şi puternici, având proprietăţi întinse şi mulţi iobagi, îşi permiteau să rezolve conflictele cu vecinii prin folosirea forţei, sfidând uneori chiar autorităţile centrale. În aceleaşi raporturi încordate erau relaţiile şi cu familia Itebő. Palatinul Nicolae de Gara încredinţează capitlului din Cenad în anul 1411 să aranjeze cauza procesuală dintre familia Itebő şi de Macedonia, dar nobilul Nicolae de Macedonia nu se prezintă înaintea judecăţii palatinului, care pentru această nesupunere, îl condamnă la amendă dublă în bani.46 În anul 1416 turcii năvălesc din nou în Banat sub conducerea lui Icaci beiul Bosnei, pustiindu-l cu fier şi foc. La reîntoarcere turcii încărcaţi cu prăzi bogate au fost întâmpinaţi de românii sub conducerea lui Nicolae de Macedonia, care era un viteaz neînfricat şi a ucis cu mâna sa pe beiul turc. Văzând turcii moartea comandantului lor, au fugit, lăsând toată prada în mâinile românilor din Macedonia.În acelaşi an 1416, românii din Macedonia au avut lupte cu turcii, tot sub comanda lui Nicolae, atacându-i pe turci noaptea. Ca să se poată recunoaşte noaptea între ei, românii strigau numele lui Dumnezeu şi al arhanghelului Mihail. Turcii ca să scape cu viaţă au început a striga şi ei aceleaşi nume, dar românii i-au recunoscut şi pe întuneric după vorba lor pocită şi i-au măcelărit.47 Referitor la această luptă cu turcii, reputatul istoric Ioan Haţegan, are o altă opinie bazată pe ultimele cercetări în materie, de aceea o şi consemnăm.„Perioada în care s-a desfăşurat incursiunea apreciem că trebuie căutată în intervalul lunilor august-septembrie 1415, iar direcţia de înaintare a achingilor de la sud-vest la nord-estul Banatului. Trecerea Dunării s-a făcut în preajma confluenţei sale cu Tisa, după care trupele de achinigii urcă cursurile inferioare ale Timişului

44 Ibidem, p.379, apud ibidem 45 Ibidem, p. 393, apud ibidem 46 Ibidem, p. 393, 454 apud ibidem 47 M. Bizerea, op. cit., p. 6.

şi Begăi până aproape de Timişoara. Cel de-al doilea aspect neclar se referă la numele acelui viceconte de Timişoara, care i-a întâmpinat şi învins pe turcii otomani. Până acum a existat o unanimitate de opinii în a-l desemna pe Nicolae fiul lui Petru de Macedonia în persoana acestui celebru viceconte. Din păcate, nici o atestare documentară nu vine în sprijinul acestei păreri. Adevăratul viceconte s-a numit Petru fiul lui Nicolae de Derechke, care este atestat documentar de cel puţin 5-7 ori în calitate de viceconte de Timiş. Ce-a de-a treia problemă se referă la locul luptei şi opinăm că el trebuie căutat la sud-vest de Timişoara, pe valea mijlocie a amintitelor râuri, fără însă a putea preciza localitatea. În sfârşit un ultim aspect îl reprezintă modul în care acest viceconte a reuşit să îşi ferească oameni de jertfe inutile. Întrucât confruntarea militară rămăsese indecisă, vicecontele la provocat la duel pe comandantul trupelor otomane. Obiceiurile cavalereşti, la modă în vremea sa, erau acceptate şi de către turci. În timpul luptei în doi, beiul otoman încearcă să-l omoare prin viclenie dar vicecontele îi dejoacă intenţiile şi reuşeşte să-l doboare. Trupele otomane sunt puse pe fugă şi prada a fost recuperată. În lipsa comitelui, acelaşi viceconte reuşeşte, în cursul următorilor ani, să respingă încă o asemenea incursiune. Achingii ajung până în preajma Mureşului, spre nord-vest de Timişoara. Riposta bănăţenilor îmbracă acum forma atacului de noapte, cu strigăte de luptă folosite drept parolă de recunoaştere în timpul nopţii – Dumnezeu şi sfântul Mihail – ei atacă la miezul nopţii tabăra duşmană. Surprinşi otomanii sunt pradă uşoară. Această acţiune, parcă prefigurează celebrul atac de noapte al lui Vlad Tepeş din vara anului 1462, dar nu este singulară în istoria conflictelor militare antiotomane din Banat, întrucât am întâlnit-o des folosită cu câţiva ani înainte de 1400.Ea reprezintă, în fapt, o acumulare a unei experienţe de luptă a poporului, pe care acesta o aplică în momentele dificile create de aceste incursiuni.Tradiţia populară, reluată mai apoi şi de istorici, consemnează faptul că pe câmpul acestei lupte s-a ridicat mai târziu o capelă şi în jurul acesteia s-a înfiripat un sat numit Sfântul Mihail (Sânmihai). Identificările propuse au fost fie actualul Sânmihai de lângă Timişoara, fie Sânnicolau Mare. În realitate este vorba despre aşezarea feudală Sânmihai, aşezată la nord de Sânnicolau Mare, într-un cot al Mureşului şi atestată la câţiva ani după această luptă”.48 48 Ioan Haţegan, Banatul şi turcii otomani (1400-1438), în ,,Analele Bantului”, serie

nouă, II, Timişoara, 1993, p. 262


Dintr-o scrisoare datată din Macedonia fără indicarea anului, dar de bună seamă de la începutul secolului al XV-lea, scrisă într-o limbă latină barbară se vede că familia de Macedonia avea aici un castel (o fortificaţie de lemn întărită). Petru fiul lui Nicolae Danch (Danciu) de Macedonia roagă pe sora sa Ecaterina soţia lui Ştefan Himfy de Remete să-i trimită material lemnos pentru repararea castelului său din Macedonia (pro reformacione castelli seu fortalicy).49La anul 1436, Nicolae de Macedonia îşi împarte toată averea între fii săi, având pentru aceasta permisiunea regelui Sigismund.În anul 1459 regele Matei Corvinul (1458-1490) a luat în apărare proprietăţile din comitatele Timiş, Cenad şi Arad ale lui Ştefan Posa Szeri şi ale lui Nicolae şi Andrei fii lui Danch (Danciu) de Macedonia.În anul 1466 Nicolae fiul lui Danch (Danciu) de Macedonia a adoptat ca frate al său pe Vasile Duţu (Doczy Laslo) şi s-a învoit cu el ca din partea sa de avere din Macedonia să treacă jumătate asupra lui Vasile Duţu cu drept de moştenire, iar partea lui Ioan de Macedonia să rămână neatinsă, învoiala aceasta a fost semnată de regele Matei Corvinul în anul 1466, iar de Ştefan Barthory în anul 1478.Cu anul 1478 încetează stăpânirea familiei Danciu asupra Macedoniei, care trece în proprietatea lui Duţu (Doczy), care au stăpânit-o până la ocuparea Banatului de către turci (1552).La anul 1516 un Nicolae de Macedonia ia parte la dieta (parlamentul Ungariei), iar în anul 1523 este numit prefectul (föispan) comitatului Cenad. Acest Nicolae de Macedonia ia parte şi la lupta de la Mohacs la 29 august 1526, din care scapă cu viaţă, fiindcă îl întâlnim în acelaşi an la consfă-tuirea din Tokay în ziua de 14 octombrie 1526.După lupta de Mohacs, familia nobililor de Macedonia se mută în comitatele nordice. În anul 1527 fraţii Ladislau, Nicolae şi Ivan de Macedonia capătă de la regele Ferdinand I (1526-1564) pusta Ilova şi Jako din comitatul Trencin. La 4 noiembrie 1527 regele Ferdinand I numeşte ca episcop catolic la Oradea pe Ladislau, fiul lui Ivan de Macedonia şi al Agnetei Gyudafi, dar scaunul episcopesc nu l-a putut ocupa, fiindcă regele Ioan Zapolya al Ardealului aşează ca episcop al Oradei pe Emerik Czibak omul său.50 Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, nu mai avem informaţii despre familia nobililor de Macedonia, probabil s-au refugiat în Transilvania sau în partea Ungariei rămasă neocupată de turcii. 49 Ortvay T., op. cit., p. 301, apud M. Bizerea, op. cit., p. 7 50 M. Bizerea, op. cit., p. 7

În concluzie putem spune că această familie bănăţeană relativ numeroasă s-a bucurat de o reală ascensiune în secolele XIV-XVI. A fost o familie puternică şi tenace, care a ştiut să-şi creeze o situaţie materială bună, fapt ce i-a permis să ocupe importante demnităţi şi funcţii, atât la nivel local cât şi la nivelul comitatului. Averea, funcţiile, alianţele matrimoniale cu alte familii nobiliare, abilitatea politică au asigurat familiei nobililor de Macedonia un prestigiu deosebit.

2.4. Sub ocupaţia turcească 1552-1716

Sălbatica reprimare a ţărănimii după înfrângerea oastei condusă de Gheorghe Doja a slăbit mult rezistenţa regatului maghiar în faţa pericolului turcesc. În primele decenii ale secolului al XVI-lea expan-siunea otomană cunoaşte o nouă intensificare. După victorii succesive, turcii cuceresc Belgradul în anul 1521, apoi în 1526 zdrobesc – la Mohacs – forţele maghiare, ocupând în acest fel o bună parte a regatului maghiar pe care-l transformă în paşalâc turcesc.

Un eveniment important în timpul luptelor cu turcii, ce încercau să cucerească Banatul, dar mai ales cetatea Timişoarei, s-a desfăşurat în apropierea Macedoniei, la Ciacova. Aici era ridicată o cetate, proprie-tatea nobilului Chaak. Stăpânii ei s-au folosit de Timiş şi au înconjurat-o cu un şanţ umplut cu apă, ca să-i întărească capacitatea de apărare. Cetatea Ciacova a fost cucerită de turci în toamna anului 1551 şi evenimentul s-a petrecut în următoarele împrejurări.Ei au cucerit mai întâi cetăţile Becei şi Becicherec, apoi au trecut la asediul cetăţii Ciacova – ultimul avanpost înaintea cetăţii Timişoara. Garnizoana era hotărâtă să reziste şi ar fi respins pe asediatori, dacă nu s-ar fi întâmplat o defecţiune. O parte din populaţia sârbescă, fiind ostilă feudalului ungur, în posesia căruia era cetatea, s-a alăturat turcilor, vânzându-le secretele apărării. După intrarea turcilor în Ciacova, aici s-au aşezat mai multe sute de sârbi, care au schimbat numele cetăţii din Chaac în cel de Ciacova.51

După cucerirea cetăţi Timişoara, în anul 1552 o parte a Banatului ajunge paşalâc turcesc, iar Timişoara devine reşedinţa paşei. Paşalâcul de Timişoara a cuprins iniţial patru sangeacuri: Timişoara, Lipova,

51 Theodor N. Trâpcea, Despre unele cetăţi medievale din Banat, în ,,Studii de istorie a

Banatului”, Timişoara, 1969, p. 66


Cenad şi Moldova, fiecare cu un sangeacbei în frunte şi cu un aparat administrativ, fiscal, religios şi militar. Numărul sangeacurilor cuprinse în vilayetul Timişoarei a fost fluctuant, în decursul celor 164 ani de ocupaţie, aceste teritorii administrative mai mici, fie s-au adăugat la vilayetul Timişoarei, fie au fost luate şi cuprinse în alte vilayete. Principalul dregător al vilayetului era begler-beiul, având rangul de paşă cu două sau trei tuiuri. Pe lângă comandanţii importantelor unităţi militare, au fost instalaţi numeroşi slujbaşi care asigurau administraţia locală: defterdarul cu reşedinţa la Timişoara conducea încasarea birurilor şi dijmelor; în fiecare sat se afla un serdar, cu atribuţii administrative şi judecătoreşti. Potrivit tradiţiei musulmane, întregul teritoriu al paşalâcului se afla în proprietatea sultanului. Pământul cel mai fertil se afla în administraţia fiscului (hasuri vizirale) şi asigura aprovizionarea garni-zoanelor. Altă parte era împărţită în feude, aflate în folosinţa demnitarilor civili şi militari şi în feude religioase (vacuf) pentru întreţinerea moscheelor, şcolilor, spitalelor şi aşezămintelor publice. Contrar unor opinii formulate, regimul otoman a fost relativ favorabil autonomiei populaţiei româneşti şi instituţiilor ei, prin dreptul de folosinţă a ţăranilor asupra loturilor de pământ şi prin larga toleranţă religioasă. Ritmul dezvoltării a fost, incontestabil încetinit, dar viaţa şi-a urmat cursul fără modificări radicale în plan demografic, social şi spiritual.52

Deşi din această perioadă nu avem informaţi care să amintească de Macedonia, este mai mult decât probabil că satul a supravieţuit iureşului turcesc şi făcea parte din nahia (unitate administrativ-teritorială mică) Ciacova, care în 1553 avea 127 aşezări din care oraşele Obad şi Denta, mănăstirile Sf. Ivan şi Sf. Gheorghe, 51 puste, 41 sate cu un total de 936 case impuse la dare.53

În 26 noiembrie 1554 se publică Kanunnameul (decret) raialelor (supuşii creştini plătitori de taxe) din sangeacul de Timişoara, care reglementează datoriile faţă de sultan, faţă de administraţie. Ultimele două paragrafe sunt consacrate statutului cnezilor. „Şi chehaiele (admi-nistratori ) districtelor aflate în vilayetul Timişoara sunt cunoscute sub numele de chinezi. Din pricină că ajută la prosperarea ţinutului şi la strângerea giziei (taxă pe cap de gospodărie plătită de supuşi creştini)

52 I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş, Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p. 58 53 Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, Editura Banatul, Timişoara, 2005, p. 51

şi la perceperea dărilor şi impozitelor de la raiale, fiind scutite de dări şi impozite în timpul regelui Ianoş (Ioan Zapolyia) şi a lui Petru bey (Petru Petrovici) şi fiind cauza învierii şi bunăstări ţinutului, dat fiind că, atunci când măria sa padişahul refugiu al lumii sau emirii ce sunt valii (unităţi militare) în livaua (sangeac, unitate administrativă) respectivă trebuie să facă expediţie într-o parte, mai sus pomeniţii urmează a fi însărcinaţi şi ei să participe la expediţie, cu calul şi echipamentul şi halebarda şi scutul şi celelalte arme ale lor, în noua condică imperială s-a înregistrat ca mai sus pomeniţii să fie la fel precum au fost mereu ceilalţi chinezi, adică să fie scutite de dări şi impozite cu condiţia ca, astfel, ei îndeplinindu-şi slujba, precum mai înainte, să nu dovedească neglijenţă şi delăsare”.54

În anul 1594 în Banat izbucneşte o mare răscoală a românilor şi sârbilor împotriva dominaţiei otomane, cu notabile succese locale ale răsculaţilor. Cetele de haiduci, însoţite de populaţie, atacă şi cuceresc câteva oraşe şi cetăţi. Conducătorul acestei armate populare (printre care au participat în mod sigur şi macedoneni) a fost Petru Maijos, român de origine, fost în slujba banului de Lugoj - Caransebeş, apoi stabilit în satul Obad. Răsculaţii ocupă Vârşeţul apoi şi alte sate şi târguri din zona Caraşului. Cucerirea Palanci (întăritură de lemn şi pământ) Obad de răsculaţi a însemnat extinderea mişcării spre vest, până la Mureş şi Tisa.55Răscoala începută în zona centrală a Banatului se extinde în tot teritoriul, antrenând în lupte şi trupele principelui transilvan, precum şi trupe imperiale, transformându-se într-un război, cu sorţi de izbândă alternative, alianţele temporare făcute din interese de moment, nu au reuşit să exploateze momentul prielnic de eliberare de sub turci şi se încheie prin înfrângerea răsculaţilor în iulie 1594 prin bătăliile de lângă Timişoara şi Parţa. Urmează o represiune sângeroasă, dar turcii speriaţi de bejenia locuitorilor promit iertarea generală pentru cei care se vor întoarce în satele lor.

Un document interesant din 1626 oferă date despre efectivele militare din mai multe cetăţi bănăţene de pildă la Ciacova erau 300 călăreţi şi 300 pedestraşi, situând cetatea în rândul cetăţilor mari, cu însemnat potenţial militar. Deşi este o cetate de interior, a fost mereu considerată un avanpost important în planul de apărare al cetăţii Timişoara. 54 Ibidem, p. 53 55 Ibidem, p. 101-103


În ani 1660 şi 1666 călugării mitropoliei ortodoxe din Ipek (Peci) vin în Banat după milostenii. Deşi pe listele de mile găsim locuitori din Cebza, Sag, Ghilad, Rudna care au făcut donaţii, Macedonia nu este amintită, ceea ce ne face să credem că localitatea din motive necunoscute, fie era dispărută, fie că era un cătun prea mic ca să-şi permită să facă donaţii. Fenomenul prezentat nu se confundă cu o pustiire propriu-zisă, ci mai degrabă este vorba de o restructurare demografică, de mutare a vetrelor de locuire în zone mai ferite de primejdii şi mai ocrotite de natură, de continuare a existenţei sub forme schimbate, greu identificabile.56

Faptul că localitatea Macedonia n-a dispărut o confirmă însemnările

inginerului italian Marsigli de la 1690-1700, unde apare ca aşezare locuită sub denumirea de Macedonia, în Ţinutul de sub Timişoara (Neoerrect pagi infra Tömesvar).57

Se ştie, că, la sfârşitul secolului XVII odată cu noua ofensivă habsburgică în Balcani şi după repetate înfrângeri suferite în războiul cu austriecii, turcii au luat o serie de măsuri menite a preîntâmpina răzvrătirea populaţiei creştine din provincie şi pentru a-şi consolida stăpânirea în Banat. Printr-o iradea (decret) a sultanului, raialele (supuşii creştini) din Banat în majoritate covârşitoare români – primesc dreptul de a transmite posesiunea pământului şi averea mobilă urmaşilor, putând în acelaşi timp să plătească în bani, obligaţiile faţă de stăpânul moşiei (spahiu), fiind astfel asimilaţi ca drepturi economice populaţiei musul-mane.58 Aceste măsuri au contribuit nu numai la îmbunătăţirea situaţiei economice şi sociale a populaţiei, ci, în plus a dus la stabilirea unui număr mare de oameni în Banat.59 Aşa se face că „la sfârşitul stăpânirii turceşti şi începutul celei habsburgice, Banatul era bine populat şi avea o apreciabilă putere economică”.60

56 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, Cluj- Napoca, 1979, p. 131-134 57 Pavel Binder, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului alXVII-lea, în

,,Studii de istorie a Banatului,”vol. II, Timişoara, 1970,p.68. 58 I. Stoia-Udrea, Marginale la istoria bănăţeană, Timişoara, 1940, p. 89 59 Bujor Surdu, Răscoala populară antihabzburgică în Banat (1737-1739), în ,,Studii şi materiale de istorie medie”, Bucureşti, vol. II, 1957, p. 295

60 Aurel Tintă, Colonizări habsburgice în Banat (1716-1740), Timişoara, 1972, p.35

2.5. Ocupaţia habsburgică

După cucerirea Transilvaniei trupele imperiale austriece asediază, fără succes cetatea Timişoarei. Din aceea perioadă, Banatul devine teatru de război între trupele austriece şi turci până la cucerirea cetăţii Timişoarei în 1716. Prin pacea de la Passarowitz (Pojarevaţ) se consfinţeşte trecerea Banatului întreg în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Acest teritoriu este declarat de austrieci „Domeniu al Coroanei” sub denumirea de „Banatul Timişan” fiind administrat prin guvernatori ai Coroanei imperiale. Primul guvernator, contele Claudiu Florimund Mercy (1718-1734) a avut misiunea de a organiza teritoriul Banatului, care dispunea de importante resurse. Provincia (Banatul) a fost împărţită în 11districte printre care şi districtul Ciacova din care făcea parte Macedonia.61

Odată cu cucerirea habsburgică, Banatul devine domeniu al coroanei, deci proprietatea personală a împăratului de la Viena, care administrează şi exploatează economic provincia prin funcţionarii săi în spiritul ideilor mercantile. Lipsa proprietăţii nobiliare feudale – vechea nobilime maghiară şi română a plecat din Banat odată cu căderea lui sub turci, iar spahii turci au părăsit provincia, atunci când habsburgi au ocupat Banatul – au fost premise care au ajutat la realizarea dezideratelor mercantile bazate pe o politică economică de stat, dirijată şi puternic centralizată. Ţărănimea bănăţeană avea obligaţi feudale şi statale numai faţă de împărat, astfel că situaţia iobagilor autohtoni era mult mai bună, decât în celelalte provincii unde domnea bunul plac al feudalilor.

Imediat după ocuparea Banatului, administraţia militară îşi începe munca de organizare şi pentru a putea evalua posibilităţile de exploatare fiscală a provinciei se va executa, încă din cursul anului 1717 o conscripţie generală a Banatului. Această conscripţie va fi completată în anii următori, prin elaborarea unor hărţi detaliate ale ţinutului, care vor cuprinde toate aşezările locuite sau părăsite ale provinciei. În conscripţia din 1717 apare Macedonia cu 50 de case în districtul Ciacova. Bazat pe planuri meti-culoase, s-a făcut împărţirea administrativă şi teritorială, Banatul fiind 61 Mihai Mircea Rusu, Aspecte ale vieţii social-economice a oraşului Lugoj în secolul al

XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, în ,,Tibiscus”, 1979, Timişoara, p.269


organizat în districte, având în frunte administratorii districtuali, iar satele ca şi înainte rămâneau sub conducerea cnezilor locali.

Războiul turco-austriac din 1737-1739 a avut consecinţe dezas-truoase asupra Banatului. Operaţiile militare, răscoala care a urmat după aceea, foametea, precum şi ciuma, au provocat grele pierderi de vieţi omeneşti şi de bunuri. Odată pacea instaurată, regimul de la Viena s-a străduit să reorganizeze aparatul administrativ, cu scopul ca provincia să poată face faţă multiplelor sarcini ce i-au fost impuse. Războiul de succesiune la tronul habsburgic, izbucnit îndată după urcarea pe tron a împărătesei Maria Tereza, a adâncit dificultăţile în care se zbătea imperiul ca urmare a lungilor şi istovitoarelor operaţii militare din războiul încheiat prin pacea de la Belgrad (1739). În vederea acoperirii cheltuielilor prilejuite de izbucnirea luptelor cu Prusia, Curtea din Viena a sporit contribuţia în toate provinciile imperiului. Nici Banatul nu a fost exceptat de la acest efort, deşi urmările dezastruoase ale războiului cu turcii se mai făceau încă simţite.

Riguroasa administraţie habsburgică a consemnat sarcinile impuse Banatului într-un număr impresionant de acte printre care şi o conscripţie din anul 1743. Importanţa ei deosebită constă în faptul că este cel dintâi document în care ni se dezvăluie pe larg unele realităţi din provincia Banatului, la numai câţiva ani după războiul cu turcii. Astfel, cunoaştem acum aproape toate aşezările locuite, dimpreună cu sarcinile respective. Dar ceea ce trebuie reţinut îndeosebi în acest document este faptul că a fost consemnată pentru prima oară şi naţionalitatea locuitorilor din fiecare aşezare în parte. În această conscripţie apare Macedonia ca sat locuit de români.62

Până în 1751, Banatul s-a aflat sub administraţie militară, din acel an s-a introdus administraţia civilă austriacă, menţinută până în anii 1778-1779, când Banatul este încorporat Ungariei şi este organizat, administrativ şi politic în comitate.

Încă de la începutul stăpânirii Banatului, Curtea de la Viena şi-a concentrat atenţia spre o dezvoltare într-un ritm mai viu a economiei bănăţene. Realităţile bănăţene permiteau în mare măsură realizarea obiectivelor economice preconizate: existenţa unui pământ fertil,

62 Bujor Surdu, Aspecte privitoare la situaţia Banatului în 1743, în ,,Anuarul Institutului

de Istorie” Cluj, 1970, p.33

posibilitatea de a mări suprafeţele agricole prin drenări, asanări, indiguiri, un subsol bogat şi mai ales forţă de muncă la îndemână- ţăranii bănăţeni au devenit iobagi ai Împăratului, cu obligaţii de robotă pe lângă multe altele. Pentru Curtea din Viena era imperios necesară dezvoltarea eco-nomică a acestei provincii pentru a putea asigura într-un timp foarte scurt, aprovizionarea şi întreţinerea numeroaselor trupe din garnizoanele bănăţene şi a celor aflate în marş, dată fiind importanţa Banatului în sistemul militar habsburgic. De asemenea se urmărea întreţinerea apara-tului de stat, sau furnizarea de materii prime pentru provinciile din vest precum şi obţinerea unor venituri pentru erariul ce alimenta numeroasele războaie din secolul al XVIII-lea.63

Colonizarea era o cerinţă ce decurgea din însăşi statutul Banatului de provincie aflată la graniţa imperiului. Pe lângă obiectivele generale, colonizările germane au avut şi obiective imediate determinate de condiţiile istorice din acea vreme. Acestea erau de natură economică, politico-militare şi religioase. Colonizarea s-a făcut în primul rând cu scopul asigurării braţelor de muncă, pentru a putea valorifica mai bine şi mai eficient resursele naturale existente. Bineînţeles că pe lângă aceasta s-a urmărit evident şi întărirea elementului german în zonă, cât şi creşterea influenţei catolice printre autohtoni, sperând în posibilitatea germanizării şi catolicizării băştinaşilor, însă rezultatele au fost extrem de modeste, populaţia bănăţeană fiind foarte tenace în a-şi păstra credinţa străbună. Încă din primul val de colonizări, se aşează la Ciacova colonişti germani, italieni şi spanioli, Macedonia nu este vizată pentru colonizare, datorită aşezări sale geografice în mijlocul braţelor Timişului, zonă se părea neatractivă pentru colonizare. Mulţi colonişti au fost însă aşezaţi în satele româneşti repartizâdu-li-se pământurile cele mai fertile, fiind în acelaşi timp scutiţi de contribuţie şi de alte sarcini obşteşti. Constrân-gerile românilor, nevoiţi să-şi cedeze pământurile şi uneori satele, fisca-litatea excesivă (ţărani erau obligaţi să suporte aprovizionarea şi cazarea armatei habsburgice în timpul războaielor) au iscat mari nemulţumiri românilor bănăţeni, care în momente prielnice, cu ocazia războaielor turco-austriece din 1737-1739 şi 1788-1791 s-au răsculat împotriva autorităţilor imperiale şi a coloniştilor.

63 Aurel Tintă, Colonizări habsburgice în Banat 1716-1740, Timişoara, Editura Facla,

1972, p.31


Războiul, răscoala, ciuma şi foametea care s-au abătut asupra Banatului după încetarea operaţiilor militare au determinat modificări insemnate în sânul populaţiei bănăţene. Fără îndoială că aceste calamităţi au afectat în primul rând populaţia românească, fiindcă lungile şi isto-viitoarele lupte turco-austriece s-au desfăşurat exclusiv în regiunile locuite de ei, provocându-le distrugeri materiale şi de vieţi omeneşti, dar şi deplasări semnificative de populaţie. Represiunile armatei habsburgice împotriva răsculaţilor le-au rărit de asemenea rândurile, iar mulţi au fugit de teama imperialilor în Oltenia şi Serbia. Conflictul dintre băştinaşi şi stăpânirea austriacă, în diferite forme, se prelungeşte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când se constată o relaxare a relaţiilor.64

Anexarea Banatului la Ungaria este un eveniment cu consecinţe istorice importante pentru această provincie. Bazându-se pe drepturile istorice, nu etnice, deoarece la ocuparea Banatului de austrieci nu exista populaţie maghiară în această provincie, Dieta maghiară va revendica în mod constant anexarea Banatului la Ungaria. Într-un moment critic pentru împărăteasa Maria Tereza în urma războiului de şapte ani, Dieta reuşeşte să obţină introducerea adminstraţiei comitatense. Instaurarea adminstraţiei comitatense în comitatul Torontal s-a făcut în 13 iulie 1779 şi s-a stabilit împărţirea comitatului în patru plase: Becicherecul Mare, Sânnicolau Mare, Peciu Nou şi Canija. Probabil că Macedonia a făcut parte din plasa Peciu Nou, comitatul Torontal.65 Prin încorporarea Banatului la Ungaria, unitatea provinciei a fost împărţită între adminis-traţia germană, dirijată de Consiliul de război din Viena pe teritoriul celor trei regimente de graniţă şi administraţia comitatensă, care se introduce în partea încorporată Ungariei prin înfiinţarea comitatelor Timiş, Caraş, Torontal.66 În teritoriile supuse administraţiei maghiare se reintroduce forma de proprietate feudală, reglementându-se prin Urbariul din 1780 raporturile dintre proprietarii feudali şi ţăranii iobagi. Prediile şi moşiile statului sunt vândute, împreună cu titlurile nobiliare, creându-se astfel, o nouă nobilime feudală în Banat.

Fenomenul cel mai de seamă, pentru istoria naţională a românilor bănăţeni l-a constituit apariţia unui grup compact de nobili macedo-români (odată cu cumpărarea de domenii şi înnobilarea), ridicaţi din 64 Gr. Papiţi, Mişcări de rezistenţă şi răzvrătire în Banat în anii 1774-1775, în

Arhivele Statului 25 de ani de activitate (1931-1956), Bucureşti, 1957, p.245. 65 N. Iliesiu , Caiete VII, mss, în Arhiva Muzeului Banatului, fila 631 66 I. D. Suciu , Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara 1977, p.108

rândul negustorilor bogaţi, dintre care mulţi s-au identificat cu idealul naţional românesc şi au patronat iniţiativele cu caracter naţional. Din rândul lor se remarcă familia Mocionilor, fraţii Naco, Mihai Duca mare proprietar, bancherul vienez Gheorghe Sina, dar şi familia Ioanovici Vidac, care vor cumpăra domeniul Macedonia. Siliţi de împrejurări (nu şi-au putut plăti impozitele la stat) reprezentantul familiei vinde domeniul baronului Nicolici de Rudna, care-l administrează cu rezultate bune până în 1921, când prin reforma agrară proprietatea sa este împărţită celor îndreptăţiţi. Din familia Ioanovici, Petru Ioanovici Vidac a ajuns episcopul Vârşeţului în anul 1806 şi a slujit până în 1818 când moare. Apariţia acestei nobilimi noi, de avere şi funcţie, deosebită de cea ereditară, reprezintă un fenomen specific doar Banatului. Spre deosebire de vechea nobilime, ea tinde să se ataşeze noilor solidarităţi în curs de constituire, burgheze şi naţionale, integrându-se confesiunii din care făcea parte, gru-pului social din care s-a ridicat şi comunităţii naţionale cu care se identi-fică. Datorită educaţiei, puterii economice sau politice pe care o acumu-lează, îşi va asuma un rol important în opera de patronaj cultural naţional, în mişcarea politică, colaborând la formarea elitelor naţiunii asuprite.

Reformele lui Iosif al II-lea, precum şi edictul de toleranţă au contribuit la întărirea Bisericii ortodoxe din Banat. Poziţia economică a preoţimii române se va consolida, preoţii putând să-şi întreţină copii la şcoli înalte, contribuind, astfel hotărâtor la întărirea pături intelectualităţii române bănăţene, cu rol benefic în mişcarea culturală şi naţională.

Războiul din 1788-1789 a cauzat Banatului mari pagube materiale şi multe sacrificii umane, morţi, răniţi şi robiţi, turcii săvârşind destul prăpăd şi în apropierea de Macedonia. Mai multe comune au fost distruse printre care şi Ciacova.67

Împăratul Leopold la 5 martie 1791 înfiinţează la Viena „Cancelaria aulică ilirică“ care avea în grijă coordonarea şi îndrumarea naţiuni ilirice (românii şi sârbii) pe toate planurile vieţii de stat. Dieta maghiară, se vede silită, prin articolul 27 din 1791 să acorde toate drepturile civile şi politice confesiuni ortodoxe din Ungaria. În anul 1792 mitropolitul şi episcopii ortodocşi intră cu drepturi depline în Dieta Ungariei, iar unii dintre episcopi sau mireni sunt numiţi consilieri intimi ajungând în casa magnaţilor (senat)68 67 Borovsky Samu, Temesvármege története, Budapesta, 1911, p.369 68 N. Iliesiu, Caiete mss, VII, f. 645


Pe tot parcursul primelor decenii ale secolului al XIX-lea tensiunile politice, sociale şi religioase cresc în Banat, nobilimea are tendinţa de a înăspri exploatarea, autorităţile încearcă să impună în administraţie şi şcoală în limba maghiară iscând conflicte înverşunate cu populaţia română şi sârbă. Pe plan religios, românii urmăreau emanciparea bisericii române, separarea ierarhiei bisericeşti şi constituirea unei ierarhii autohtone independente. Programul paşoptist din Banat prevedea: emanciparea bisericii ortodoxe române din Banat, emanciparea socială prin înlăturarea marii proprietăţi feudale şi unificarea politică a naţiunii, prin unirea tuturor românilor într-un stat puternic, unitar şi independent. Episoade interesante ale luptelor revoluţionare din anul 1848 s-au desfăşurat şi în apropierea Macedoniei, la Ghilad, unde ţăranii români şi sârbi răsculaţi împotriva domnului feudal încă din octombrie 1848, au fugit atunci când trupele lui Vukovics au atacat Ghiladul. Locuitori din Ghilad au cerut ajutorul trupelor imperiale. Aflând că cei doi preoţi români erau de partea autorităţilor comitatense ţăranii răsculaţi i-au omorât, apoi împreună cu trupele sârbeşti au atacat localitatea Ciacova. Imediat trupele maghiare au ocupat Ciacova, dar pentru a putea menţine aceste localităţi judele districtual recomandă să se instaleze o garnizoană permanentă, căci imediat după plecarea trupelor maghiare populaţia se răscoală.69

Revoluţia de la 1848-1849 a rezolvat una din principalele contra-dicţii politice a imperiului – iobăgia. În 2 martie 1853 apare patenta prin care se desfiinţează iobăgia din Ungaria şi Banat şi este publicată în Buletinul imperial din 1853 nr. 38,39,41,42. După înfrângerea revoluţiei, guvernul austriac, pentru a evita noi tulburări, aplică împroprietărirea. Ţărani devin proprietari de drept ai pământului pe care-l aveau sub formă de şesie iobagială. Obligaţiile feudale fiind desfiinţate se înlătură principala piedică în calea dezvoltării relaţiilor capitaliste.

După înfrângerea revoluţiei din Ungaria, guvernul de la Viena va transforma Banatul într-o „ţară de coroană” a Imperiului austriac, fiind împărţită din punct de vedere administrativ în două districte, ţinuturi: districtul Timiş-Caraş (Banatul Timişan) şi districtul Bacica Torontal (Voievodina Sârbă). Comisar suprem peste Banatul Timişan este numit Andrei Mocioni, iar peste Voivodina Sârbă, Izidor Nicolici.

69 I.D. Suciu , Revoluţia de la 1848-1849 în Banat., Editura Academiei R.S. România,

1968, p.202

Peste întreaga provincie este numit un guvernator, un general austriac, iar limba oficială devine germana. Această formă de conducere a „Banatului Timişan şi Voievodina Sârbă” ţine până-n septembrie 1850 când administraţia provinciei este separată de justiţie. În fruntea plaselor nu mai sunt primpretorii ci comisari de plasă. În ceea ce priveşte justiţia se înfiinţează tribunale provinciale în Timişoara, Lugoj, Becicherecul Mare, tot în această perioadă se introduce în Banat cadastrul, cărţile funduare, clasificarea pământului, administraţia financiară, percepţii, garda financiară şi jandarmeria.70 În mai 1853 Voivodina şi Banatul Timişan sunt împărţite din punct de vedere administrative în cinci districte: Lugoj, Timişoara, Becicherec, Neoplata, Zambor, iar districtele în plase.71

În războiul italo-austriac (1866) armatele imperiale câştigă o singură bătălie asupra italienilor, cea de la Custoza (1866), victorie datorată unui locuitor al Macedoniei în următoarele împrejurări; Comanda supremă a armatei austriece o avea Arhiducele Albrecht care hotărăşte un atac surprinzător, italienii atacă însă mai devreme şi îi pun în derută pe austrieci. Arhiducele văzându-şi planul dejucat ordonă încetarea focului şi retragerea. Trompetistul Cartierului general, Ion Mărgineanţu din Macedonia, neştiind prea bine nemţeşte crede că este vorba de atacul armatei austriece şi sună asaltul. Armatele imperiale, o clipă nedumerite, pun baioneta la armă şi contraatacă cu succes. Unica victorie austriacă din întreaga campanie este astfel câştigată (M. Gaşpar, Din vraja trecutului)

2.6. Dualismul

În urma creări statului dualist în 1867 şi prin desfiinţarea în 1872 a regimentelor grănicereşti, întregul Banat trece sub administraţia Ungariei. Dualismul a însemnat o înăsprire a asupririi naţionale şi sociale, fiind o frână în dezvoltarea naţională şi democratică a popoarelor din Austro-Ungaria.72 În această perioadă se vor produce două evenimente care vor marca profund viaţa bănăţenilor: Unirea Principatelor (1859) şi cucerirea independenţei de stat a României (1877). Bănăţeni vedeau în unitatea 70 N. Iliesiu, loc. cit., f.703 71 Ibidem, f.704 72 M. Bizerea, Banatul ca unitate şi individualitate istorico-geografică în cadrul pământului

locuit de români, în ,,Tibiscus”, Timişoara, III, 1975, p.20-21


şi consolidarea statului român o sursă regeneratoare şi un sprijin constant în apărarea integrităţii lor entice. Multe manifestări de solidaritate s-au desfăşurat la aniversările Unirii, iar în timpul războiului de independenţă în oraşele mari ale Banatului s-au format comitete care colectau bani şi ajutoare pentru răniţi; mulţi bănăţeni apar pe listele de subscripţii.

Proclamarea dualismului în anul 1867, împotriva voinţei poporului roman va avea drept consecinţă firească organizarea politică a românilor bănăţeni. La conferinţa de la Timişoara, din 7 februarie 1869 se înfiinţează Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria. Scopul principal al programului partidului era combaterea dualismului austro-ungar, dar în platformă mai erau şi revendicări antifeudale şi naţionale. Noul partid, participă prin deputaţii săi la sesiunile Dietei din 1869-1872 şi 1872-1875, remarcându-se prin propunerile progresiste ce le susţineau în discutarea legilor.

Deşi fruntaşii bănăţeni au fost împotriva înaintări Memorandului în 1892, ceea ce a dus chiar la demisia lui Vicenţiu Babeş de la preşedenţia Partidului Naţional Român, totuşi ei se vor solidariza cu Comitetul Central al Partidului Naţional Român, în procesuat dând prin aceasta un exemplu strălucit de loialitate şi solidaritate românească.73

Una din sarcinile importante ale conducătorilor politici români din Banat va fi aceea de a acţiona pentru unificarea naţiunii conform programului revoluţionar paşoptist. Datorită obstacolelor puse de guvernele de la Viena sau de guvernele dualiste, unificarea nu s-a putut realiza decât după multe stăruinţe şi în mai multe faze. Prima fază se consumă în 1865, prin înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu, când biserica română se emancipează de sub tutela Mitropoliei de la Karlowitz, constituindu-se o singură biserică greco-ortodoxă română din imperiu, cu excepţia Bucovinei care prin episcopul Hakman s-a opus, împiedicând prin actul său unificarea bisericească a românilor din Austro-Ungaria. Al doilea moment de unificare a naţiuni se face pe plan economic, în 1872, când fruntaşii români din Banat şi Ardeal înfiinţează banca „Albina” din Sibiu. Al treilea moment al procesului de unificare a naţiunii îl avem în 1881, când prin congresul de la Sibiu, se decide fuzionarea celor două partide: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria şi Partidul Naţional al Românilor din Transilvania, alegându-se un singur 73 I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p.148

comitet central, cu sediul la Sibiu şi în acest fel se realizează unitatea pe plan politic. Ultimul moment de unificare a naţiunii din cadrul monarhiei austro-ungare îl constituie congresul „Astrei” de la Lugoj, din 1896, când se hotărăşte extinderea activităţii „Astrei” şi în Banat, prin înfiinţarea de filiale în toate oraşele şi comunele mai importante.74

Toate manifestările naţionale ale românilor bănăţeni, întreaga lor gândire politică şi stare sufletească demonstrau, cum afirma marele patriot bănăţean Vicenţiu Babeş, că România a devenit „un soare al cărei raze” încălzeau şi luminau „pe toţi românii din ţările vecine”.75 Năzuinţa unităţii şi solidaritatea naţională se vor amplifica tot mai mult, ca replică la toate măsurile represive ale autorităţilor maghiare. Intelectualii satelor sunt acuzaţi că „turbură şi răzvrătesc” populaţia, fac o educaţie „antipatriotică”– din punctul lor de vedere – tineretului sătesc, că bibliotecile poporale şi şcolare sunt pline de cărţi româneşti interzise.76 Apărarea şcolilor confesionale considerate „temelie a vieţii naţionale” devine un element esenţial al luptei românilor, determinând o adevărată coeziune a forţelor socio-politice. De la mulţimea ţăranilor până la reprezentanţii proeminenţi ai intelectualităţii, între care conducătorii bisericii naţionale ocupă un loc important, toate categoriile sociale şi-au înmănunchiat strădaniile în această acţiune.77

Începutul secolului al XX-lea aduce o nouă asprime în politica naţională promovată de cercurile conducătoare maghiare. Legea naţio-nalităţilor este şi mai des încălcată, legile presei înscriu noi sancţiuni drastice împotriva redactorilor ziarelor româneşti. Asemenea stări de lucruri declanşează un lung val de greve muncitoreşti şi acţiuni ţărăneşti precum şi o nouă amplificare a mişcării naţionale.78 În perioada post memorandistă, între anii 1895-1905, activitatea Partidului Naţional Român, cunoaşte un vremelnic declin. Este perioada frământărilor interne, care vor avea şi o latură pozitivă, aceea a clarificării poziţiilor principiale şi tactice ale diferitelor grupări, clarificări ce vor duce la întărirea partidului şi la relansarea sa în activitate. Această perioadă ce poate fi apreciată şi 74 Ibidem, p.147 75 Albina,an 5, 1870, nr. 46, din 4/16 iunie p.17, apud Ioan Munteanu, Vasile Mircea

Zaberca, Marian Sârbu, Banatul şi Marea Unire, 1918, Timişoara, 1992, p.23 76 Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Marian Sârbu, op. cit., p.25 77 Ibidem, p.27 78 Ibidem, p.29


de criză, s-a datorat –în principal – diferitelor orientări interne din cadrul partidului, cât şi amestecului formaţiunilor politice din România care, uneori subordonau intereselor de partid lupta naţională a românilor bănăţeni şi ardeleni. Orientarea bănăţeană care s-a constituit ca o grupare aparte în cadrul partidului, a fost apreciată de o parte a istoriografiei româneşti ca „moderată”. Aceşti „moderaţi” şi-au câştigat aderenţi în rândul ţărănimii şi intelectualităţii rurale din Banat; ei n-au acceptat niciodată colaborarea cu guvernele maghiare, după cum n-au permis nici amestecul partidelor politice din România în problemele partidului. Bănăţenii şi-au urmat calea proprie, care va cunoaşte corecturi doar în momentul în care se impuneau cu necesitate. În ceea ce priveşte poziţia faţă de partidele din România, relevăm faptul că fruntaşii bănăţeni nu se opuneau ajutorului celor din România, dar nu înţelegeau să se subordoneze liberalilor sau conservatorilor şi să le servească acestora ca masă de manevră în lupta pentru putere. De altfel, bănăţenii sunt singurii din cadrul Partidului naţional care nu au acceptat subvenţii din partea partidelor politice din România.79

Începutul secolului al XX-lea găseşte Partidul Naţional Român în faţa unei opţiuni majore, activismul politic adică participarea românilor la luptele electorale pentru alegerile parlamentare. Bănăţeni se declară pentru „activism” şi se încadrează şi ei în acest curent ridicat de masele populare.80 Pasivitatea politică a fost înfrântă anterior, când la 6 iunie 1903 dr. Aurel Vlad este ales deputat al cercului Dobra, cu programul Partidului Naţional, dar fără încuviinţarea comitetului partidului. Numai în 1905 Comitetul executiv al partidului Naţional Român în şedinţa de la Sibiu hotărăşte abandonarea pasivităţii şi intrarea în lupta parlamentară.

Alegerile parlamentare din anul 1905 şi următoarele au demonstrat însufleţirea ţărănimi conduse de „apostolii” satelor, preoţii şi învăţătorii, care suplineau cu succes, lipsa unor organizaţii de partid locale. Macedonia în anul 1905 făcea parte din cercul electoral parlamentar Megea (localitate în Serbia, Pardany în documentele vremii). Candidatul naţional al cercului în alegerile din 1905 a fost dr. Branko Ilici, avocat al fondurilor naţionale bisericeşti, unul din liderii Partidului Radical Sârb. În turneele prin satele româneşti din cerc, candidatul naţional sârb era însoţit de 79 Radu Păiusan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Ed. de Vest, Timişoara,

1993, p.14 80 Ibidem, p.44

tânărul avocat român dr. Liviu Ghilezan din actuala Iasa Tomici (Modoş). „A fost o adevărată cale de triumf- turneul- prin comunele româneşti Foeni, Giulvăz şi Macedonia” – se relata succinct într-un document al vremii.”81 Alegerile au fost câştigate de deputatul guvernamental „dar succesul moral este nespus de mare deoarece s-a făcut începutul şi s-a arătat calea adevărată”.82 Trebuie făcută cuvenita precizare că încă din 1895 la Budapesta, un congres al naţionalităţilor din Ungaria au stabilit un program comun de revendicări şi de luptă împotriva opresiunii maghiare. La multe din adunările populare organizate în timpul campa-niilor electorale, locuitorii satelor (români, sârbi, germani) au acţionat într-o strânsă unitate de convingeri şi aspiraţii.

În 1906 candidat naţional al cercului Megea este sârbul dr. Alexandru Vuici avocat în Zambor (localitate în Serbia). În general, românii s-au manifestat favorabil candidatului naţional sârb, votând cu el aproape toţi alegătorii români din Macedonia, în frunte cu înflăcăraţii luptători naţionali I. Avrămuţ, Matei Cătău şi George Breban, apoi au intrat în luptă ţăranii P. Olariu, I. Gădean, şi Florea Negheş din Cebza, preotul Vaţian din Bobda, preotul Ioan Ţinca din Macedonia, învăţătorul pensionar Simion Miloş din aceiaşi localitate şi alţii. Nici la aceste alegeri candidatul naţional nu câştigă. Explicaţia acestui rezultat ne-o dau mărturiile documentare de epocă „Am căzut - conchidea un raport public românesc din acele zile - pentru că au fost comune mari sârbeşti de unde nici un vot nu s-a dat partidului naţional. La aceasta s-a adăugat şi neparticiparea la vot a unor alegători români şi chiar trecerea altora de partea celorlalţi candidaţi”.83 Participarea majorităţii alegătorilor români la lupta electorală alături de candidatul naţional sârb are o semni-ficaţie deosebită şi se sesizează un evident progres. „Faţă de alegerea trecută cea din 1905 trebuie să constatăm cu bucurie că inteligenţa noastră, cu puţină excepţie a intrat fără şovăire în luptă”.84 În 1910 nu era candidat naţional în cercul electoral parlamentar Megea (Pardany).

Activismul politic relansat odată cu campania electorală din 1905, când s-a hotărât participarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea maghiară la alegerile de deputaţi parlamentari, a fost benefic. Raţiona- 81 ,,Tribuna”, Arad, anul IX, nr. 5 din 9/22 ianuarie 1905, p.6 82 Idem, nr.16 din 25 ianuarie/7 februarie 1905, p.4 83 ,,Tribuna”, Arad, anul X, nr. 76 din 22 aprilie/5 mai 1906, p.5 84 Ibidem


mentul acţiunii are la bază trista realitate că, în Ungaria de atunci, ungurii formau o minoritate din totalul populaţiei ţării (conform recensământului din anul 1900, Ungaria avea 19.254..559 locuitori, din care unguri – 8.742.301 vezi Magyar Statisztikai Közlemények, 1902). În asemenea condiţii, o reprezentare proporţională a fiecărei etnii în parlament, act de banală dreptate, însemna practic şi eliberarea pe căi politice a popoarelor supuse prin cuceriri. Luptele electorale au scos în evidenţă necesitatea votului universal, egal, direct şi secret. Mişcarea pentru vot universal a fost o constantă în lupta naţională a românilor, la începutul secolului al XX-lea, ea fiind, de altfel, problema principală a vieţii politice româneşti până la primul război mondial. Deputaţii bănăţeni au dus o activitate susţinută pentru vot universal şi în parlamentul din Budapesta.85 În toată perioada până la primul război mondial românii bănăţeni au fost nevoiţi să-şi desfăşoare lupta electorală nu pe baza votului universal ci pe a celui censitar introdus în Ungaria la mijlocul secolului al XIX-lea. Evident că acest fenomen a nedreptăţit populaţia bănăţeană, privată de dreptul de a vota, deoarece nu întrunea condiţiile impuse de votul censitar, fenomen ce s-a repercursionat negativ asupra mişcării naţionale a românilor bănăţeni.

Declanşarea primului război mondial, în vara anul 1914 a adus un şir de suferinţe şi privaţiuni populaţiei din Banat, fără deosebire de naţionalitate. Un foarte mare număr de bărbaţi din toate localităţile sunt mobilizaţi şi trimişi pe câmpurile de luptă, în timp ce campaniile de rechiziţionare a produselor agricole se desfăşurau fără încetare, familiile de ţărani rămânând adeseori şi fără strictul necesar. Autorităţile revin mereu cu noi ordonanţe, prin care dispun aspre pedepse împotriva celor care ascundeau produsele agricole şi refuzau să le predea statului.86 În toată perioada războiului, dar în special după intrarea României în război, în 1916, autorităţile austro-ungare instaurează un regim de persecuţie împotriva românilor.Sub pretextul de „spionaj în favoarea României” de „sentimente daco-române”, înaltă trădare” sau „agitaţii contra statului” un număr mare de fruntaşi români din toate straturile sociale au fost puşi sub pază politică, domiciliu forţat, deportaţi în lagărele din vestul Ungariei sau întemniţaţi la Seghedin, Arad, Caransebeş, Cluj.87 85 Radu Păiusan, op. cit., p.48 86 Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Marian Sârbu, op. cit., p.33 87 Ibidem,p.34

Legea XVIII din 1915 definea răspunderea materială a trădătorilor. Oricine, în baza unui simplu denunţ, era considerat trădător, tradus în faţa curţii marţiale, iar averea confiscată. Această lege monstruoasă a acţionat şi în cazul preotului Liviu Radu, care fiind denunţat de notarul Műller, ca fiind un element indezirabil naţionalist, a fost deferit instanţei, târât prin tribunal, maltratat cu cruzime încât moare înainte de pronun-ţarea sentinţei.

Sacrificiile populaţiei româneşti din Banat în acest război, au fost foarte mari, 20% din românii mobilizaţi au murit pe front, în închisori, în deportări sau acasă în urma rănilor. Mulţi au fost daţi dispăruţi sau au rămas invalizi. Masive pierderi de vieţi omeneşti a îndoliat nenumărate familii şi din Macedonia, unde au rămas multe văduve şi orfani de război. Vom da în continuare lista cu locuitorii din Macedonia care au participat în primul război mondial.88

Nr. crt. Nume şi prenume Nr.

Casei Data naşterii Starea civilă Copii

1 Ioan Işfan 6 1897/III /19 căs. - 2 Petru Pripag 8 1894/VII căs. 1 copil 3 Cornel Pripag 8 1896/III/13 necăs. - 4 Vichente Rusanda 10 - văd. 2 copii 5 Dănilă Graure 12 1894/XII/13 june - 6 Trăilă Gheorghe 13 1891/V/30 căs. 1 copil 7 Ioan Hegheş 13 1896/II/20 june - 8 Petru Petraşcu 14 1888/X/12 căs. 2 copii 9 Ioan Ogodescu 16 1878/III/20 căs. 2 copii

10 Nicolae Şipeţan 18 1883/VII/24 căs. - 11 Gheorghe Cătău - 1887 căs. - 12 Nicolae Babescu 23 1887/III/16 căs. 2 fete 13 Ioan Bugaru 24 1894 june - 14 Simeon Babescu 25 1893/III/22 căs. 1 fată 15 Iosif Babescu 25 1896/I/28 june -

88 Pr. N. Ţucă, loc.cit., p.113




16 Pavel Babescu 27 1884/III/14 căs. 1 copil17 Petru Jebeleanu 28 1882/V/25 căs. 4 fete 18 Moisin Magda 30 1884/I/26 căs. 2 copii19 Aurel Breban 35 1893/II/16 june - 20 Gheorghe Breban 35 1897/III/8 june - 21 Alexandru Işfan 39 1892/IV/14 căs. 1 copil22 Ioan Babescu 40 1888/IV/1 căs. 2 copii23 Dimitrie Babescu 40 1889/X/10 căs. 2 copii24 Ştefan Petraşcu 40 1887/II/26 căs. 2 copii25 Ioan Babescu 44 1887/II/24 căs. 2 copii26 Ivan Mărgineanţu 46 1880/I/28 căs. 4 copii27 Moisă Petraşcu 50 1873/V/7 căs. 4 copii28 Iulius Petraşcu 50 1897/I/7 june - 29 Toma Mezin 51 1874/XII/22 căs. 5 copii30 Ion Avrămuţ 52 1881/II/20 căs. 4 copii31 Valer Ilie 52 1880/I/9 căs. - 32 Ion Petraşcu 54 1872/XII/28 căs. 2 copii33 Alexandru Babescu 58 1894/X/15 june - 34 Matei Giurcov - - văd. - 35 Vasa Cătău 60 - căs. 3 copii36 Cornel Petraşcu 136 1898/II/11 june - 37 Nicolae Serban 65 1896/IX/24 necăs. - 38 Ioan Bujdea 66 - căs. - 39 Ioan Bugaru 68 1884/V/2 căs. 1 copil40 Pavel Bugaru 68 1894/VII/29 june - 41 Petru Petraşcu 69 1875/V/28 căs. 2 copii42 Iovan Berineanţu 69 1899 căs. - 43 Nicolae Peia 71 1899/II/2 june - 44 Pavel Magda 74 1877/III/6 căs. 1 copil



45 Nicolae Bugaru 75 1878/II/15 căs. 2 copii 46 Trăilă Gherban 76 1877/VIII/22 căs. 1 fată 47 Ioan Gherban 76 1890/III/18 căs. 1 copil 48 Trăică Ghilezan 77 1887/II/22 căs. 1 fată 49 Ştefan Ghilezan 77 1889/IV/13 necăs. - 50 Iosif Ghilezan 77 1879/II/19 căs. 2 copii 51 Trăică Magda 78 1884/IX/1 căs. 2 copii 52 Iovan Drăgoi 80 1879 căs. 2 copii 53 Alexandru Bocucu 26 1884/VII/IV căs. 2 copii 54 Simeon Glăvan 26 - căs. - 55 Gheorghe Băcală 82 1891/VII căs. 1 copil 56 Ioan Băcală 191 1893/II/26 căs. 1 fată 57 Ioan Magda 85 1878/IX/20 căs. 4 copii 58 Gheorghe Cădariu 92 - căs. - 59 Nicolae Popiţa 93 1885/IX/18 căs. 2 copii 60 Simeon Işfan 96 1865 văd. 3 copii 61 Pavel Işfan 96 1899/VIII/27 june - 62 Gheorghe Cârdaş 98 - căs. 2 copii 63 Aurel Miloş 99 1891/V/1 necăs. - 64 Iosif Sculean 100 1871/XI căs. 2 copii 65 Romulus Sculean 100 1896/III/23 căs. 1 copil 66 Ioan Sculean 101 1877/IV/1 căs. 1 copil 67 Simeon Bugaru 106 1894 căs. 1 copil 68 Petru Cioban 108 - văd. 1 fată 69 Ştefan Magda 108 1886/I/20 căs. - 70 Ioan Petraşcu 110 1893/II/22 căs. 1 fată 71 Dorin Minda 111 1871/X/19 căs. 2 copii 72 Ilie Minda 111 1897/VIII/24 june - 73 Nicolae Pădurean 112 1883/V/13 căs. 2 copii




74 Astomie Mircea 114 1895/III/19 june - 75 Cornel Işfan 118 1896/II/24 june - 76 Petru Mioc 122 1875/IV/24 căs. 2 fete 77 Ioan Bugaru 123 1895/X/13 căs. - 78 Petru Bugaru 123 1896/II/2 june - 79 Pavel Mioc 124 1884/III/5 căs. 2 fete 80 Petru Rusanda 125 - june - 81 Ioan Murarescu 126 1875/VIII/7 căs. - 82 Ion Fluture 137 1884/X/15 căs. 2 copii83 Gheorghe Mioc 129 1880/II/2 căs. 1 copil84 Leonte Mioc 129 1899/VII/29 june - 85 Petru Şipeţan 130 1887/III/14 căs. 1 copil86 Ion Babescu 131 1885/VIII/24 căs. - 87 Moisă Ursulescu 132 1899/VIII/9 june - 88 Simeon Peia 132 1883/II/12 căs. 2 copii89 Pavel Mioc 128 1891/VIII/21 căs. 1 fată 90 Petru Jivoin 134 1882 căs. 1 copil91 Ioan Jivoin 134 1885/II/7 căs. 1 copil92 Nicolae Dumitru 135 1877 căs. - 93 Pavel Mioc 136 1884/IV/1 căs. 1 copil94 Peva Babescu 138 1888/XII/17 căs. 2 copii95 Constantin Bugaru 143 1892/V/13 căs. 1 copil96 Gheorghe Voinov 146 1876/X/11 căs. 3 copii97 Nicolae Bugaru 156 1874/VIII/15 căs. 3 copii98 Ioan Bugaru 156 1897/VI/1 june - 99 Petru Vermeşan 153 1881/VIII/11 căs. 2 fete

100 Petru Bugaru 158 1878/XII/6 căs. - 101 Ioan Bugaru 158 1882/II/1 căs. - 102 Simeon Bugaru 158 1886/III/21 căs. -



103 Romulus Bugaru 158 1889/I/4 june - 104 Todor Bugaru 158 1893/VI/11 june - 105 Ion Petraşcu 159 1887/V/21 căs. - 106 Ştefan Petraşcu 159 1891/IX/16 căs. - 107 Nicolae Petraşcu 159 1894/IV/11 căs. 1 fată 108 Petru Ogodescu 160 - june - 109 Nicolae Voinov 161 1879 văd. 2 copii 110 Ion Mioc 163 1882/VII/2 căs. 2 copii 111 Ion Dajdiu 164 1877/XII/25 căs. 2 fete 112 Gheorghe 166 1888/VIII/13 căs. 1 fată 113 Vasile Stoian 176 1884/V/28 căs. 2 fete 114 Ion Rusanda 171 1877/IV/20 căs. 2 copii 115 Adam Mureşan 180 1896/II/26 june - 116 Naxa Petru 177 1893 june - 117 Ioan Mioc 186 1881/VI/16 căs. 3 copii 118 Trăică Peia 188 1879/XI/22 căs. 3 copii 119 Goluban Vianţu 201 1868/VIII/20 căs. 5 copii 120 Constantin 201 1895/I/23 june - 121 Pavel Magda 191 1898/VIII/2 june - 122 Pavel Sculean 192 1875/VII/22 căs. 3 copii 123 Vasile Sculean 192 1899/XII/17 june - 124 Pavel Petcuţ 197 1892/II/12 june - 125 Petru Ciorogar 194 1886/V/20 căs. 2 copii 126 Tănase Ciorogaru 194 1893/II/29 căs. 1 copil 127 Petru Olariu 198 - căs. 2 copii 128 Ion Raşa 202 1872 căs. 3 copii 129 Pavel Raşa 202 1893/VII/6 căs. 1 copil 130 Constantin Raşa 202 1896/VI/11 june - 131 Gheorghe Savu 203 1892/II/9 căs. 1 fată




132 Ştefan Fanu 203 1897/II/12 june - 133 Trăică Rusanda 204 1890/I/25 căs. 1 fată 134 Dimitrie Jiva 206 1875 căs. 4 copii135 Ion Jiva 196 1880/II/28 căs. 1 copil136 Pavel Petraşcu 207 1889/III/1 căs. 2 copii137 Moisă Ghilezan 201 1889/II/25 căs. 1 fată 138 Trăilă Ghilezan 209 1892/I/17 căs. 1 fată 139 Ioan Magda 210 1874/IX/27 căs. 2 copii140 Petru Magda 210 1898/VIII/27 june - 141 Matei Cătău 217 1876/VII/15 căs. 4 copii142 Simeon Ogodescu 218 1895/XII/4 june - 143 Petru Cebzan 219 1893/XI/21 june - 144 Ion Golomuz 224 1880 căs. 3 copii145 Iosif Rusu 229 1897 june - 146 Vasa Mezin 231 - căs. 1 fată 147 Ioan Mladin 233 - căs. 3 copii148 Nicolae Sandoşa 234 1884/III/27 căs. - 149 Iosif Breban 235 1887/VII/20 căs. 2 copii150 Moisă Drăgan 238 1878/VIII/22 căs. 3 copii151 Gheorghe Işfan 239 1897/III/30 căs. - 152 Trăică Bugaru - 1888/III/21 căs. - 153 Petru Mircea - 1894/I/4 june - 154 Simeon Mezin 175 1875/III/27 căs. 2 copii155 Petru Sculean 77 - căs. 2 copii156 Isac Cătău 142 1872/X/10 căs. 2 copii157 Victor Popovici 121 - căs. 3 copii158 Adrian Ursulescu 41 - căs. 2 copii159 Trăică Niamţu 201 1896/VIII/6 june - 160 Gheorghe Magda 225 1884/VIII/7 căs. -



161 Petru Mezin 51 1897/I/15 june - 162 Simeon Rusanda 179 1893 june -

Satul Macedonia a participat cu 162 de locuitori la primul război mondial, dintre care 25 au căzut pe câmpul de luptă, amintirea lor a fost eternizată pe o troiţă ridicată în faţa Sfintei biserici cu următoarea inscripţie: „Ridicatu-s-a această troiţă de echipa şi Căminul cultural din Macedonia întru pomenirea eroilor căzuţi pentru întregirea neamului în războiul 1914-1918”.

Eroii comunei Macedonia

Nr. crt. Nume şi pronume Vârsta Ocupaţia Copii lor

1 Babescu Alexandru 22 agricultor - 2 Babescu Ioan 34 agricultor - 3 Băcală Ioan 23 agricultor 1 fată 4 Breban Aurel 23 agricultor - 5 Bugaru Constantin 23 agricultor 1 copil 6 Bugaru Ioan 21 agricultor - 7 Bugaru Ioan 23 agricultor - 8 Bugaru Roman 27 agricultor - 9 Isac Cătău 45 agricultor 2 copii

10 Trăilă Gherban 30 agricultor 1 fată 11 Hepfo Antonie agricultor 3 copii 12 Ghilezan Iosif 42 agricultor 2 copii 13 Iancu Ştefan 20 agricultor - 14 Işfan Ioan 23 agricultor - 15 Jivoin Ioan 33 agricultor 1 copil 16 Magda Gheorghe 32 agricultor 2 copii 17 Magda Trăică 32 agricultor 2 copii 18 Mezin Simeon 43 agricultor 2 copii


Nr. crt. Nume şi pronume Vârsta Ocupaţia Copii lor

19 Mioc Pavel 43 agricultor 2 fete 20 Mladin Ioan 37 agricultor 2 copii 21 Mureşan Adam 20 agricultor - 22 Vianţu Contantin 22 agricultor - 23 Peia Nicolae 27 agricultor - 24 Şipeţan Petru 30 agricultor 1 copil 25 Stoian Vasile 31 agricultor 2 fete

Voluntar în armata română a fost Ion Babescu, care căzând prizonier pe frontul român s-a înrolat voluntar în armata regală română. Voluntarii proveniţi din prinsoarea italiană Nicolae Pădureanu, Nicolae Bugaru, Ştefan Petraşcu, Pavel Petraşcu, Ion Rusanda, din captivitatea rusească provin următorii voluntari: Alexandru Bacucu, Ion Babescu, Peia Simion, Ion Babescu (Cioncu).

2.7. Marea Unire şi perioada contemporană

Greutăţile războiului, valul de persecuţii împotriva românilor rămaşi la vetrele lor şi jertfele inutile pentru o cauză străină au potenţat dorinţa românilor de a lupta pentru libertate şi de a realiza unitatea naţională.

Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, întâmplată în acel miraculos an 1918 a fost rodul luptei şi jertfei a zeci de generaţii şi astfel, se consfinţea un ideal de dreptate ce bătea de mult la porţile istoriei, venea să încoroneze prin entuziasta hotărâre de la Alba Iulia cu răsplată deplină a dreptăţii istorice, luptele şi suferinţele de veacuri ale unei naţiuni martirizate, în stare să înfrunte cu uimitoare tenacitate noianul de primejdii, fără să-şi fi pierdut speranţa într-o viitoare izbăvire.89

În Macedonia, ostaşii români veniţi de pe front în toamna anului 1918, au spart magazia de alimente rechiziţionate de către notarul Ioan Műller, împărţind aceste alimente celor lipsiţi. Revoluţia în Macedonia

89 I Lupaş, Importanţa istorică a zilei de 1 decembrie, p.11, apud Ioan D. Godea, în

,,Românul”, Timişoara, 2001, p.57

nu s-a extins şi datorită atitudinii prudente şi omenoase atât a arendaşului moşiei Iefta Pantici, cât şi a proprietarului baron Ioan Nicolici, care au distribuit celor reîntorşi de pe front cereale şi lemne gratuit. La îndemnul protopopului Ghilezan din Ciacova şi a avocatului Dr. Iuliu Coste în comună s-a organizat o gardă naţională, care n-a funcţionat decât un timp foarte scurt, fiind desfiinţată de către trupele sârbeşti ce au ocupat o parte din Banat. Comuna Macedonia a stat sub ocupaţia sârbească din toamna anului 1918 până-n august 1919, când, prin intrarea trupelor române în Timişoara, armata sârbă se retrage. În timpul ocupaţiei sârbeşti comuna n-a suferit excese, doar la plecare, soldaţii sârbi au luat din Macedonia cai şi vaci, dar la intervenţia arendaşului Iefta Pantici toate animalele au fost trimise înapoi din comuna Canac (azi în Serbia).90

La actul unirii de la Alba Iulia, a participat din Macedonia, ca voluntar şi după multe peripeţii Aurel Miloş fiul învăţătorului Simion Miloş şi viitor învăţător în sat.

Desfăşurarea adunărilor în care au fost nominalizaţi fruntaşii românilor, pentru a participa la Alba Iulia, a fost considerabil îngreunată de prezenţa trupelor străine (armata sârbă), care, în data de 17 noiembrie 1918 au intrat în Timişoara. Dacă, la început armata sârbă a fost bine primită, ca un aliat, în scurt timp a creat obstacole şi îngrădiri serioase în calea organizării româneşti a Banatului şi a participării la Adunarea de la Alba Iulia. În multe cazuri, s-a interzis în satele aflate sub ocupaţia sârbească ţinerea adunărilor de alegeri şi de a vota delegaţii cu creden-ţionale, adică împuterniciri de a vota unirea fără condiţii a Banatului cu România.

La intrarea armatei române în Timişoara la 3 august 1918 - marea sărbătoare a românilor bănăţeni - au participat cu însufleţire şi locuitori din Macedonia.

Integrat României Mari, comitatul Timiş, la care se mai adaugă şi partea din comitatul Torontal revenită României prin Tratatul de pace de la Paris (1920), va primi denumirea de judeţul Timiş-Torontal şi va cuprinde, ca subdiviziuni administrative plăşile: Buziaş, Centrala (Timişoara), Ciacova, Comloş, Deta, Gătaia, Gilvăz, Jimbolia, Lipova, Periam, Sânicolau mare, Vinga. Macedonia făcea parte din judeţul Timiş - Torontal, plasa Ciacova, poşta şi gara erau la Ciacova. 90 Pr. N. Ţucă, loc.cit., p.39


Sfârşitul primului război mondial şi crearea miraculoasă a României Mari au obligat clasa politică să iniţieze reforme sociale şi economice. Cu iniţierea şi aplicarea reformei agrare din anul 1921 şi introducerea votului universal s-a înlăturat discriminarea socială şi naţională în exercitarea drepturilor cetăţeneşti fundamentale. Se ştie că marile moşii de lângă Macedonia erau în proprietatea familiei Nicolici baron de Rudna. Baronul Ioan Nicolici era proprietarul domeniului de la Macedonia cu întreaga pădure, în extindere de peste 2500 iugăre (în anul 1921). Ca delegaţi ai sătenilor în comisia de reformă au fost aleşi Moise Drăgan şi Simeon Peia, iar din partea autorităţii de stat judecătorul de ocol din Modoş, Vasiliu. Cum proprietarul a fost absenteist, toată moşia a fost expropriată (cu excepţia clădirilor, conacul şi grădina din vatra satului) şi împărţită ţăranilor îndreptăţiţi conform legii în loturi de 5 iugăre. În urma acestor exproprieri s-au împroprietărit 158 de români şi 5 străini în total cu o suprafaţă de 711 iughere. Unor îndreptăţiţi li s-a completat lotul până la 5 iugăre. Tot din această moşie s-au împroprietărit şi ţărani îndreptăţiţi de lege din Petroman. Biserica ortodoxă din Macedonia a fost împroprietărită cu 12 iugăre, iar cea greco-catolică din Petroman cu 20 iugăre. Pădurea a primit destinaţia de parc de vânătoare. Vie a rămas în memoria celor din Macedonia vizita fostului prefect Dr.Iuliu Coste, atunci când participând la traducerea în viaţă a reformei agrare, împreună cu preotul Nicolae Ţucă, a tras prima brazdă la împroprietă-rirea din 1921.91

În perioada interbelică locuitorii Macedoniei au avut o largă posibilitate de exprimare politică. Pentru alegerea deputaţilor în parla-mentul roman, Macedonia a fost repartizată la diferite circumscripţii electorale ca de exemplu la Giulvăz, Rudna, Ciacova, Ghilad, Petroman. La aceste alegeri săteni se împărţeau dându-şi voturile candidaţilor partidului ai căror aderenţi erau. Perioada interbelică se caracterizează printr-o înviorare economică în Banat în special determinată de creşterea producţiei, cu toate neajunsurile declanşate de criza economică din anii 1929-1933, producţia agricolă înregistrează o continuă dezvoltare. În plan politic se accentuează lupta forţelor democratice împotriva tendinţelor cercurilor conducătoare de restrângere a unor drepturi şi libertăţi cucerite. Dictatura regală instaurată la 10 februarie 1938 a fost 91 Ibidem, p.35-37

una din perioadele contradictorii din istoria ţării, când situaţia României pe plan extern s-a agravat la maximum, datorită, în principal izolării şi părăsirii ei de către marile puteri ale Europei, iar independenţa şi suvera-nitatea ţării au fost încălcate brutal de puterile Axei, după care a urmat, ca un vârf al nenorocirilor, declanşarea celui de-al doilea război mondial. Acest război a avut consecinţe dezastruoase pentru întreaga ţară, precum şi pentru satul Macedonia. Concentrările, urmate de mobilizări, au afectat forţa de muncă a satului, apoi rechiziţiile au slăbit puterea economică a fiecărei gospodării. Numeroase familii au rămas îndoliate, mulţi orfani şi văduve au rămas în urma acestui război fără egal în ceea ce priveşte distru-gerile umane şi materiale în istoria omenirii. Spre o mai bună aducere aminte, dăm mai jos lista locuitorilor participanţi la cel de-al doilea război mondial, precum şi lista celor căzuţi sau dispăruţi în timpul războiului.

Nr. crt. Nume şi pronume Nr.

casei Data naşterii Starea civilă Copii

1 Gheorghe Izgărian 80 1903/III/3 căs. 2 copii 2 Alexandru Pripag 84 1914/VII/27 căs. 2 copii 3 Ioan Pripag 17 1922/II/24 căs. - 4 Ioan Rusanda 81 1904/X/30 căs. 1fată 5 Marin Graure 83 1902/VIII/4 căs. 2 copii 6 Petru Hegheş 1920/II/23 căs. 1 fată 7 Nicolae Petraşcu 85 1922/IX/27 căs. 2 fete 8 Gheorghe Ogodescu 87 1903/VIII/23 căs. 1 copil 9 Pavel Bircău 130 1906/III/24 căs. 2 copii

10 Nicolae Bugaru 90 1922/III/14 căs. 1 fată 11 Petru Babescu 91 1920/VIII/2 căs. 1 fată 12 Ion Jebelean 95 1904/XII/1 căs. 2 copii 13 Dimitrie Ioţcu 96 1923 căs. 1 fată 14 Ion Marincu 97 1904 căs. 2 fete 15 Moisă Magda 98 1914/IX/15 căs. 1 fată 16 Ioan Stoian 100 1921/X/28 june - 17 Petru Işfan 79 1914/VII/21 căs. 1 fată 18 Ion Işfan 19 1919/IV/12 căs. 1 fată




19 Ieftă Babescu 19 1911/XI/10 căs. - 20 Ştefan Petraşcu 106 - căs. 1 copil21 Gheorghe Babescu 107 1914/IX/22 căs. 2 copii22 Gheorghe Mărgineanţu 108 1900/VI/25 căs. 2 fete 23 Ştefan Petraşcu 111 1910/V/27 căs. 1 fată 24 Moisa Mărgineanţu 109 1904/II/26 căs. 2 copii25 Simion Mărgineanţu 104 1919/III/23 june - 26 Gheorghe Sandoşa 110 - căs. 2 copii27 Trăilă Petraşcu 73 1900/V/20 căs. - 28 Alexandru Petraşcu 48 1903/VIII/2 căs. 1 copil29 Petru Halas 137 - căs. 1 fată 30 Vasile Oprean 113 - căs. 3 copii31 Ştefan Avrămuţ 115 1901/VIII/5 căs. 2 copii32 Aurel Avrămuţ 114 1907/V/1 căs. 1 copil33 Petru Avrămuţ 115 1922/VII/10 căs. - 34 Toma Petraşcu 116 1900/III/30 căs. 2 copii35 Ion Petraşcu 117 1917/IV/26 căs. 1 copil36 Gheorhge Ogodescu 118 1913/IV/26 căs. 1 copil37 Iulius Cătău 122 1912/IX/23 căs. 2 fete 38 Petru Jurma 124 1914/III/14 căs. 1 copil39 Ion Bugaru 128 1916/II/24 căs. 1 fată 40 Trifu Peia 131 1913/VIII/30 căs. 1 fată 41 Iosif Mioc 132 - căs. - 42 Petru Ardelean 133 1911/VI/9 căs. 2 copii43 Nicolae Magda 70 1902/XII/1 căs. 1 fată 44 Pavel Magda 136 1908/XII/7 june - 45 Ion Drăgoi 151 1901/XI/14 căs. 2 copii46 Ilie Drăgoi 88 1908/VIII/7 căs. 1 copil47 Iovan Drăgoi 151 1922/X/23 căs. 1 fată 48 Petru Ursulescu 141 1903/IV/27 căs. 1 fată 49 Ion Berineanţu 142 - necăs. 3 copii



50 Ioan Stoian 143 1905 căs. 3 copii 51 Simeon Gherbon 150 1920/II/24 căs. - 52 Iosif Popiţa 156 1907X/4 căs. 1 fată 53 Todor Popiţa 156 1909/IX/26 căs. 1 fată 54 Ioan Sculean 149 1918/XII/21 căs. 1 fată 55 Ioan Sculean 162 1923/III/18 june - 56 Trifu Crâstea 164 - căs. 1 copil 57 Trifu Ţăran 165 1906 căs. 2 copii 58 Iovan Cristeţ 163 1903/XI/7 căs. 2 copii 59 Petru Bugaru 153 - căs. 1 fată 60 Andrei Galic 167 - căs. 1 fată 61 Ioan Minda 171 1919/XI/30 căs. - 62 Aurel Pădurean 172 1910/VII căs. - 63 Ştefan Pădurean 172 1923 june - 64 Iulius Işfan 148 1917/IV/20 june - 65 Petru Avrămuţ 181 1923/III/23 june - 66 Ion Bugaru 197 1923/IX/27 căs. - 67 Trăilă Rusanda 184 1919/X/28 căs. 1 copil 68 Gheorghe Ogodescu 187 1920/III/23 căs. - 69 Ion Mioc 188 1921/VI/17 căs. 1 fată 70 Leonte Dajdiu 189 1924/III/4 căs. 1 fată 71 Ion Peia 191 1920/X/6 căs. 1 copil 72 Petru Mioc 186 1921/IX/25 căs. - 73 Ion Jivoin 12 1907/IV/26 căs. 1 fată 74 Simeon Jivoin 192 1914//X/26 căs. 1 fată 75 Petru Mioc 193 1921/V/14 căs. 1 fată 76 Ion Cebzan 194 1924/X/21 căs. - 77 Trăică Bugaru 201 1910/X/17 căs. 2 copii 78 Ion Voinov 204 1907/XII/25 căs. 1 copil 79 Constantin Bugaru 206 1902/VIII/7 căs. 2 copii 80 Alexandru Bugaru 209 1919/XI/6 căs. 1 copil




81 Nicolae Bîrcaci 208 1914/I/5 căs. 2 copii82 Ion Bugaru 210 1904/II/15 căs. 3 copii83 Ion Bugaru 211 1922/VIII/3 căs. - 84 Gheorghe Petraşcu 212 1903/IX/23 căs. 1 fată 85 Livius Mioc 1 1911/II/23 căs. 1 copil86 Iulius Mioc 1 1920/II/23 căs. - 87 Gheorghe Işfan 3 1923/IX/30 june - 88 Ion Mladin 5 1911 căs. 1 copil89 Iosif Babescu 202 1907/IV/6 căs. - 90 Pavel Babescu 39 1913/II/20 căs. 1 copil91 Ştefan Babescu 7 - căs. 2 fete 92 Nicolae Babescu 75 1924/I/28 june - 93 Roman Rusanda 8 1901/II/16 căs. - 94 Gheorghe Rusanda 9 1912/II/18 căs. 2 copii95 Ion Ciorogar 10 - căs. - 96 Aurel Ciublea 13 - căs. 1 copil97 Todor Dumitru 18 1903/X/23 căs. 1 fată 98 Ion Han 20 1924/I/15 june - 99 Gruia Bugaru 21 1909/IX/8 - 100 Iuliu Mioc 22 1903/24 căs. 2 fete 101 Ioan Mioc 196 1910/V/29 căs. 2 copii102 Ion Peia 205 1902/I/27 căs. 1 fată 103 Simeon Peia 23 1914/VI/26 căs. 1 copil104 Simeon Rusanda 16 1896 căs. 1 fată 105 Gheorghe Ghera 24 1914/V/4 june - 106 Dimitrie Vianţu 59 1907/VII/7 necăs. - 107 Ion Magda 70 1922/X/29 căs. - 108 Moisă Ciorogar 35 1902/I/15 căs. 3 copii109 Gheorghe Ciorogar 32 1924 june - 110 Gheorghe Ciorogar 38 1924/III/31 căs. - 111 Petru Olariu 33 1923/III/23 june -



112 Ion Raşa 37 1914 căs. 2 copii 113 Petru Jiva 40 1901/IX/28 căs. 2 copii 114 Iefta Jiva 31 1908/XI/28 căs. 1 copil 115 Gheorghe Ghilezan 43 1900/VIII/4 căs. 1 fată 116 Trifu Ghilezan 42 1904/II/10 căs. 1 copil 117 Ion Niculescu 44 1924/VI/27 căs. - 118 Cornel Dajdiu 45 1912/VIII/16 căs. 2 fete 119 Matei Cătău 49 1915/VIII/6 june - 120 Alexandru Cebzan 57 - căs. - 121 Alexandru Babescu 51 1902/IX/7 necăs. - 122 Cornel Giuchici 61 1904/XI/10 căs. 1 fată 123 Gheorghe Golomuz - 1909/XII/14 căs. 3 copii 124 Ioachim Golomuz 56 1912/IX/28 căs. 1 copil 125 Ioan Rusu 176 1915/III/24 căs. 1 fată 126 Petru Jivoin 60 1903/II/12 căs. 1 fată 127 Gheorghe Mioc 62 1920/I/24 căs. 1 copil 128 Aurel Bonca 67 - căs. 1 copil 129 Ioan Bonca 55 1914/XI/20 căs. - 130 Pavel Drăgan 53 1912/VIII/1 căs. 3 copii 131 Ion Breban 65 1922/I/24 necăs. - 132 Petru Drăgan 68 1915/IV/18 june - 133 Simeon Işfan 69 1919/VIII/30 căs. 1 fată 134 Alexandru Mircea 76 1913/VI/11 căs. - 135 Ion Călin 174 - căs. - 136 Alexandru Popovici 182 - căs. 1 fată 137 Ion Colgea - 1924/I/19 june - 138 Aurel Colgea - - căs. 2 fete 139 Nicolae Mezin 51 1921/IX/7 căs. 1 fată 140 Petru Ursulescu 74 1912/X/11 căs. 1 copil 141 Ioan Magda 136 1904/VI/5 văd 2 fete


Lista eroilor din Macedonia căzuţi sau dispăruţi pe câmpul de luptă în al II-lea război mondial 1941-1945.

1. Dimitrie Işfan 23 ani 1 fată 2. Simeon Işfan 23 ani 1 fată 3. Petru Hegheş 22 ani 1 fată 4. Petru Babescu 22 ani 1 fată 5. Simion Jivoin 30 ani 1 fată 6. Ioan Sculean 21 ani 7. Pădurean Pavel 34 ani

Mutilat din acest război a rămas locuitorul Ioan Minda de la nr. 171.92 Operaţii militare în luna septembrie 1944 s-au desfăşurat în

apropierea satului, armata germană în retragere n-a trecut prin sat, dar, după retragerea ei din Ciacova, la câteva zile armata română a trecut prin Macedonia în drumul ei spre graniţa Iugoslaviei.

Imediat după război sub presiunea directă a trupelor sovietice de ocupaţie se instaurează regimul comunist, cu consecinţe contradictorii şi asupra satului Macedonia. Teroarea fizică şi psihică dezlănţuită asupra populaţiei, cotele mari de produse agricole impuse au avut ca efect sărăcirea şi exasperarea ţăranilor, pentru a se putea înfăptui mai uşor colectivizarea agriculturii. La toate acestea se mai adaugă deportările în Bărăgan fenomen ce a afectat negativ viaţa locuitorilor din Macedonia. Se pune fireasca întrebare care au fost cauzele care au generat evenimen-tele din vara anul 1951. În primul rând contextul politic internaţional si anume disensiunile dintre URSS şi Iugoslavia. Iată, că pe lângă „războiul rece” declanşat între blocul socialist aflat sub hegemonia URSS-ului şi Occident, un alt conflict la fel de dur se va derula împotriva Iugoslaviei, acuzată de Moscova de politică prea independentă şi care submina autoritatea de stăpân a sovieticilor. România obedientă politicii sovietice având şi frontieră comună cu Iugoslavia, va deveni unealta Moscovei în acest război psihologic împotriva „clicii trădătoare titoiste”. Acestea ar fi în general cauza dislocării unei părţi din populaţia Banatului aflate la frontiera cu Iugoslavia. La acestea se mai adaugă, că aceste dislocări au constituit şi un bun prilej de a înlătura elementele incomode din lumea satelor (chiaburii), pentru a putea înfiinţa mai uşor gospodăriile colective, proces care în Banat a întâmpinat o dură rezistenţă din partea ţăranilor. Vara anului 1951 devine momentul prielnic pentru declanşarea acţiunii 95Ibidem,, p.33

de dislocare. O directivă a autorităţii româneşti ne explică scopul declarat al dislocării, scop legat de „asigurarea securităţii zonei de frontieră cu Iugoslavia”93 În noaptea de Rusalii a anului 1951 numeroase familii din Macedonia au fost ridicate şi duse într-o direcţie pentru ei necunoscută. Până la urmă s-a aflat că vor fi deportaţi în Bărăgan. Aici urmează o viaţă de calvar, dar datorită hărniciei şi organizări specific bănăţene, deportaţii înfruntă cu tenacitate greutăţile reuşind să supravieţuiască. Reîntoarcerea acasă întâmplată în 1956 a însemnat alt calvar, întâmpinând ostilitatea autorităţilor îşi găsesc gospodăriilor din sat în parte distruse, jefuite sau ocupate abuziv.

Lista deportaţiilor din Macedonia Nr. crt. Nume şi pronume Locul şi data naşterii Vârsta Locul

deportări 1 Ardelean Petru c.f* Macedonia 10.02.1911 40 Mărculeşti Noi 2 Ardelean Emilia 17 Mărculeşti Noi 3 Ardelean Livia 42 Mărculeşti Noi 4 Ardelean Lucian 10 Mărculeşti Noi 5 Avrămuţ Ştefan c.f Macedonia 19.08.1901 50 Mărculeşti Noi 6 Avrămuţ Anghelina 13 Mărculeşti Noi 7 Avrămuţ Maria 37 Mărculeşti Noi 8 Avrămuţ Simion 16 Mărculeşti Noi 9 Avrămuţ Petru c.f Macedonia 27.07.1922 29 Mărculeşti Noi

10 Avrămuţ Cornelia 26 Mărculeşti Noi 11 Avrămuţ Iulius 7 Mărculeşti Noi 12 Avrămuţ Aurel c.f Macedonia 14.03.1907 44 Mărculeşti Noi 13 Avrămuţ Ecaterina 36 Mărculeşti Noi 14 Avrămuţ Octavia 16 Mărculeşti Noi 15 Babescu Terezia c.f Beregsău Mic 19.09.1887 64 Mărculeşti Noi 16 Bacucu Ioan Macedonia 22.12.1905 46 Mărculeşti Noi 17 Bacucu Ecaterina 75 Mărculeşti Noi 18 Bacucu Iuliana 45 Mărculeşti Noi 19 Bacucu Ruja 61 Mărculeşti Noi 20 Bacucu Sofica 24 Mărculeşti Noi

93 Arhiva Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, dosar 1, f.1


Nr. crt. Nume şi pronume Locul şi data naşterii Vârsta Locul

deportări 21 Glăvan Floare 75 Mărculeşti Noi22 Cebzan Petru Macedonia 21.11.1893 58 Mărculeşti Noi23 Cebzan Alexandra 32 Mărculeşti Noi24 Cebzan Vioara 30 Mărculeşti Noi25 Ciuruc Ioan c.f Basarabia 22.02.1919 32 Mărculeşti Noi26 Mezin Iuliana c.f. Macedonia 04.11.1919 32 Jegălia Nouă 27 Mezin Simion 34 Jegălia Nouă 28 Mezin Georgiana 14 Jegălia Nouă 29 Mezin Dimitrie 13 Jegălia Nouă 30 Mezin Lazăr 72 Jegălia Nouă 31 Mioc Ioan c.f Macedonia 17.07.1921 30 Mărculeşti Noi32 Mioc Maria 29 Mărculeşti Noi33 Mioc Georgiana 10 Mărculeşti Noi34 Mioc Mioara 52 Mărculeşti Noi35 Rusandra Traica c.f Macedonia 25.01.1890 61 Mărculeşti Noi36 Rusandra Elena 30 Mărculeşti Noi37 Sculian Iuliu c.f Macedonia 02.11.1901 50 Mărculeşti Noi38 Sculian Ana 48 Mărculeşti Noi39 Sculean Leonte c.f Macedonia 15.08.1929 22 Mărculeşti Noi40 Sculean Iuliu Mărculeşti Noi41 Sculean Elena Mărculeşti Noi42 Şerban Ana Mărculeşti Noi43 Pavlovici Elena 17 Mărculeşti Noi

* c.p. înseamnă cap de familie.

Un caz aparte îl constituie situaţia deportatului în Bărăgan, Stan Constangioră născut în comuna Broscari judeţul Mehedinţi, devenit după deportare învăţător în Macedonia şi stabilit cu domiciliul aici. Deşi n-a făcut parte din lotul de deportaţi din Macedonia a gustat din plin calvarul şi greutăţile deportării, ceea ce îi conferă dreptul asimilării în lotul de deportaţi din acest sat94. 94 V. Marineasa, D. Vighi, Rusalii `51, Ed. Marineasa, Timişoara, p135.

Satul Macedonia până în anul 1910 forma o unitate administrativă cu Rudna aparţinând plasei Modoşului din fostul judeţ Torontal. Până la acea dată primăria din Macedonia nu avea local propriu, biroul unde se deplasa notarul de două ori pe săptămână era plasat într-o casă ţărănească închiriată în acest scop. Când Macedonia a început să se organizeze ca unitate administrativă de sine stătătoare, în anul 1910, pentru clădirea localului necesar primăriei, s-a cumpărat intravilanul de la nr. 1, pe care se clădeşte atât locuinţa notarială, cât şi edificiul pentru birourile necesare administraţiei. Deşi Macedonia forma o unitate administrativă cu Rudna, totuşi ea îşi avea propriul primar, care conducea treburile comunei. Şirul primarilor cunoscuţi începe cu anul 1904, iar a notarilor, începe cu anul 191095.

Primari: 1. Nicolae Bugaru (Bălmaj) 1904 2. Iosif Mioc 1905-1907 3. Moise Işfan 1907-1910 4. Maxa Bugaru 1910-1913 5. Artemie Işfan 1914-1916 6. Maxa Bugaru 1917-1918 7. Ioan Petraşcu 1918-1919 8. Ştefan Magda 1919-1923 9. Nicolae Bugaru 1924

10. Iosif Ursulescu 1925 11. Artemie Mioc 1926 12. Iulius Avrămuţ 1926-1930 13. Valer Ilie 1930-1934 14. Iulius Avrămuţ 1934-1938 15. Toma Petraşcu 1938 16. Vasa Mezin 1939-1940 17. Trăică Bugaru 1940 18. Petru Cebzan 1941-1944 19. Pavel Bârcaci 1944 20. Gruia Bugaru 1945-1946 21. Gheorghe Ogodescu 1946-1947 22. Maria Pripag 1948-1951.

95 Pr. Nicolae Ţucă, loc.cit., p 71


După anul 1951 primăria din Macedonia s-a mutat la Cebza formând o singură unitate administrativă, condusă până în 1954 de Maria Pripag.

De la înfiinţarea notariatului în comuna Macedonia au funcţionat următori notarii:96

1. Ioan Műller 1910-1918 2. Alexandru Guritza 1918-1923 3. Laurian Crâstă 1923-1925 4. Nicolae Laub 1925-1927 5. Iosif Scheidt şi Todor Crăciun 1927-1928 6. Nicolae Hegheş 1928-1932 7. Ioan Curc 1932-1934 8. Nicolae Albu 1935-1939 9. Filip Neamţu 1939-1940

10. Gheorghe Mihuţ 1940-1941 11. Vasile Bucurescu 1942-1946 12. Alexandru Cătău 1946-1947 13. Nicolae Radivoi 1947-1949 14. Iosif Minda, Oleg Lipceanu 1949-1951

Prin legea nr. 5 din anul 1950 se impune împărţirea administrativă în regiuni şi raioane. Macedonia făcea parte din raionul Ciacova, apoi Deta, regiunea Banat. Legea noii împărţiri administrative-teritoriale a României din anul 1968 readucea forma tradiţională românească de organizare teritorială: judeţ, comună, sat. Din 4iunie 1968 Macedonia face parte din comuna Ciacova, judeţul Timiş.

Sistemul socialist şi epoca din 1947 până-n 1989 a fost pentru locuitorii Macedoniei o perioadă dramatică, plină de contradicţii: colec-tivizarea, scăderea sentimentului tradiţional de proprietate al ţăranului, schimbările produse în mentalitatea şi munca sa, peste care s-a grefat un sentiment tulbure de teamă, speculat şi bine întreţinut de autorităţi, au afectat puternic fiinţa ţăranului bănăţean şi ale căror consecinţe se întrevăd pregnant şi astăzi. Iată câteva din avatarurile ţăranului socialist. La acestea se poate adăuga, stilul găunos şi demagogic al discursului politic, folosit pentru a cosmetiza viaţa satului, apoi practica raporturilor false privind producţia agricolă. A însemnat, în acelaşi timp eradicarea 96 Ibidem., p.72-73

analfabetismului, îmbunătăţirea asistenţei medicale, dreptul la cultură, învăţământ gratuit la toate nivelele, electrificarea satelor, ce a dus la o relativă creştere a nivelului de trai. O consecinţă a industrializări masive a fost exodul tineretului din Macedonia spre oraş la studii şi muncă, care a avut drept urmare scăderea dramatică a populaţiei tinere, având ca şi consecinţă firească îmbătrânirea satului.

În Macedonia, în anul 1955 ia fiinţă o asociaţie agricolă, care în anul următor se transformă în gospodăria agricolă colectivă „Timişul”. În anul 1959 întreaga agricultură a satului se socializează97.

Propaganda împotriva biserici, ateismul practicat în şcoli şi societate au privat populaţia României de o educaţie religioasă sănătoasă, ceea ce se răsfrânge negativ şi astăzi asupra comportamentului moral al oamenilor.

Evenimentele din decembrie 1989 au deschis noi perspective în istoria românilor, perspective generoase în intenţii, dar pe care le zdruncină şi compromite realităţile cotidiene. Concretul vieţii dă naştere la o sume-denie de probleme pentru care nu prea suntem pregătiţi să le rezolvăm atât la nivel de stat cât şi la nivel de individ. Totuşi, optimişti ca tot românul, considerăm că este un bun început şi prin eforturi colective, responsabile, vom împlinii dezideratele exprimate în decembrie 1989.

97 Ibidem, p. 111.


Capitolul 3 BISERICA, ŞCOALA, ACTIVITATEA

CULTURALĂ

3.1. Biserica

Existenţa vieţii religioase de rit ortodox se contopeşte cu fiinţa poporului român din Banat, întrucât creştinismul reprezintă o permanenţă ce-şi are originea în însăşi perioada de plămădire a noastră ca neam. La români, învăţătura creştină n-a fost impusă de vreo autoritate politică sau de stat, din raţiuni şi interese omeneşti, aşa cum s-a întâmplat la popoarele trăitoare în jurul nostru, ci ea a fost rodul binecuvântat al unei îndelungate lucrări misionare, ce a rodit cu strălucire într-un teren fertil, parcă pregătit pentru creştinare.

Argumente serioase privind vechimea creştinismului la daco-romani sunt şi cele lingvistice. Multe cuvinte cu înţeles bisericesc din limba română sunt de origine latină, ceea ce probează şi constituie o dovadă asupra pătrunderii creştinismului la noi încă în vremea când Dacia era provincie romană, căci o serie de termeni legaţi de organizarea biseri-cească s-au asimilat mai târziu de la slavi. Cel mai important cuvânt al terminologiei creştine este numele Paştilor, sărbătoarea esenţială a creştinilor. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare a originii credinţei lui Hristos înainte de năvălirea slavilor.

Răspândirea creştinismului în Banat mai ales după promulgarea Edictului de toleranţă la Milano de către Constantin cel Mare (313) – este confirmată şi de numeroase mărturii arheologice. Mărturiile paleocreştine descoperite în toate părţile Banatului (Cenad, Lipova, Tibiscum, Sacoşul Turcesc) ne îndrituiesc să afirmăm că în secolul V. d. Hr. creştinismul era răspândit pe întreg teritoriul provinciei.

Centrele episcopale de la Oescus în Dacia Ripensis sau Remesiana (azi Bela Palanka, în Serbia) dovedesc că exista în Banat o organizare bisericească temeinică la sfârşitul secolului al VI-lea. Creştinismul s-a

răspândit în Banat în limba latină, sub forma lui ortodoxă, adică după credinţa stabilită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.

Pe teritoriul Banatului, e foarte posibil să fi existat scaun episcopesc la Morisena (Cenad), unde s-a descoperit o basilică din secolele IV - VI. De asemenea, aici, au putut să activeze şi aşa numiţii horepiscopi sau episcopi de sat, atestaţi în Biserica veche între secolele III-XI. Ei locuiau la ţară, în sate, dar lucrau numai din împuternicirea episcopilor din cetăţile de pe malul drept al Dunării sau din Tomis.

Aceşti horepiscopi hirotoneau ei înşişi preoţi şi diaconi, hiroteseau citeţi şi ipodiaconi, instalau preoţi, cercetau bisericile existente şi preoţii, săvârşeau taine şi ierurgii, pregăteau catehumenii pentru botez sau predicau acelora care nu cunoşteau încă învăţătura creştină. De asemenea, au putut activa în teritoriile nord-dunăreneşi anumiţi episcopi misionari, cunoscuţi sub numele de periodenţi, care locuiau în cetatea de scaun a episcopului lor şi se deplasau în eparhie când dispunea acesta, săvârşind aceleaşi lucrări ca şi horepiscopii.1

Odată cu cristalizarea primelor formaţiuni politice (voievodatul lui Glad în Banat) şi organizarea bisericească urmează celei politice. Este logic ca şi Glad conducătorul politic, să aibe la Morisena şi un episcop, căruia îi era încredinţată păstorirea duhovnicească a preoţilor şi a credincioşilor din hotarele voievodatului.

Conform documentului „Viaţa Sfântului Gerhard de Cenad” voievodul Ahtum fusese botezat, după credinţa grecească, în cetatea Vidinului: „primind de la greci putere, ridică în zisa cetate a Mureşului (Morisena) o mănăstire întru slava fericitului Ioan Botezătorul, punând acolo un stareţ şi călugări greci, după rânduiala şi obiceiul acelora”.2 Acest document ne dezvăluie existenţa unui început de organizare bisericească, specifică mănăstirii. După înfrângerea lui Ahtum de către unguri, călugării vor fi mutaţi la Maidan, unde se va construi o nouă mănăstire, care va continua să funcţioneze ca mănăstire de rit grecesc până în secolul al XIII-lea, când trece în mâinile benedicţilor, după cum susţine bizantinologul maghiar Moravcsik Gyula. Acelaşi bizantinolog susţine că, înainte de invazia mongolă din 1241, numărul mănăstirilor de rit răsăritean din sudul Ungariei era de 600, dintre care au fost 1 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sofia, Bucureşti

2000, p. 41 2 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului,

Timişoara, 1980, p. 45

Cap. 3. Biserica, şcoala, activitatea culturală 83 84 MACEDONIA – UN SAT CU NUME ŞI OAMENI CU RENUME

localizate 400. Cifrele date de Moravcsik sunt semnificative, deoarece dezvăluie cât de răspândită era ortodoxia la populaţia română şi slavă care predomina partea de sud a regatului feudal maghiar.3

În primele secole a ocupaţiei maghiare au existat numeroase mănăstiri greco-ortodoxe în Ungaria, îndeosebi în părţile banatice. Mulţimea de mănăstiri ortodoxe în Ungaria ne-o atestă rescriptul papei Inocenţiu al III-lea din 1204, impunând episcopului din Oradea-Mare „să le cerceteze şi încât va fi cu putinţă, să le organizeze într-un episcopat, care să stea sub nemijlocita ascultare a papei.” 4

Mănăstirile şi bisericile atestate documentar din secolele XIII-XIV, aflate în apropierea Macedoniei constituie dovada puternicei vieţii spirituale şi româneşti ce pulsa pe aceste meleaguri.Astfel avem la Ivanda în anul 1221 amintită „Fons Ivance ecclesia de Ponte Ivance”5, de asemenea mănăstirea din Partoş ctitorită se pare înainte de secolul al XIV-lea potrivit tradiţiei, sau mănăstirea Cebza ridicată în secolele următoare, şi posibil şi altele aflate în acest perimetru cercetat, toate acestea constituind străvechi monumente spirituale şi de artă ale ortodoxiei româneşti, mărturii ale credinţei strămoşeşti. Vitregiile istoriei prin care a trecut poporul român din Banat, atacurile mongole din 1241, răscoalele cumane, iar mai târziu ocupaţia turcească şi războaiele din veacurile XV-XVIII au distrus multe din aceste comori spirituale, cât şi locaşurile ce le-au adăpostit. Dar amintirea lor a rămas şi, mai ales, urmările rolului pe care le-au împlinit în viaţa obştii credincioşilor de pe aceste meleaguri.6

În perioada stăpânirii regatului maghiar, a existat o intensă viaţă religioasă, stârnită de încercările mai mult sau mai puţin eficiente de catolicizare a bănăţenilor ortodocşi întreprinse de regatul maghiar.

În registrul dijmelor papale Macedonia figurează între localităţile aparţinătoare arhidiaconului de Timiş, decanatul dintre Timiş şi Bârzava (de media Tymisy-Burza).7 Date despre trecutul comunei Macedonia din perioada regatului maghiar găsim în registrul dijmelor papale din 3 I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p.44 4 I. Lupaş, Istoria bisericească a Românilor ardeleni, Sibiu, 1918, p.14 5 Documente privind istoria României Seria C, Transilvania vol. I-VI (1075-1350),

Bucureşti, 1951-1955 6 I.D. Suciu, op. cit., p.48 7 Documentele privind Istoria României serie C, Transilvania III, secolul XIV, (1331-

1340), Bucureşti, 1954, p.222

anii 1332-1337 având următoarea notă: „Sacordatos inter dous fluvios Tymisy Nicolaus de Machadonia solvit 6 banales”. Această taxă era plătită de toţi credincioşii catolici, ca dijmă papei, faptul că suma era aşa mică ne îndeamnă să credem că în sat a existat doar o familie de catolici, ori că era o taxă de toleranţă impuse satelor ortodoxe de Biserica catolică.

Diplomele regale de confirmare a stăpânirilor cneziale bănăţene din a doua jumătate a secolului al XIV-lea nu condiţionează explicit stăpânirile de confesiune. Faptele au fost receptate în istoriografia recentă drept dovada unei situaţii normale, prin care micii nobili români au acceptat adoptarea credinţei catolice în schimbul dobândirii actelor de stăpânire.8

În ceea ce priveşte pe nobilii de Macedonia, este clar că ei au trecut la catolicism din calcule de parvenire şi consolidare a posesiunilor avute, înainte de a apărea ordinul regal a lui Ludovic I de condiţionarea acordării actelor de proprietate de apartenenţa la biserica catolică „în toată ţara şi în tot ţinutul Caransebeşului să nu ţină vreo moşie în chip de danie şi de pământ nobiliar, ori s-o păstreze şi s-o stăpânească decât dacă este catolic adevărat”.9 Ordinul a existat, discutabilă rămâne doar consecvenţa şi modalităţile practice de aplicare a acestui ordin în condiţiile în care presiunea turcească creştea, iar regele avea nevoie permanent de ajutorul cnezilor locali, atât financiar, cât şi militar.

În ceea ce priveşte Macedonia, din punct de vedere religios, e posibil ca sub ocrotirea nobilului Danciu de Macedonia să fi existat o biserică de lemn ortodoxă în sat, unde se desfăşurau slujbele religioase de rit ortodox pentru că ţăranul bănăţean era neclintit în a-şi respecta tradiţiile moştenite şi cu atât mai mult, credinţa strămoşească. În apropierea Macedoniei exista vestigii străvechi de ortodoxie românească, sfintele mănăstiri, care în vremurile trecute au fost adevărate citadele de cultură românească, oaze de pioasă reculegere, izvoare de conştiinţă de neam, şi străvechi aşezăminte duhovniceşti. Nici un credincios din aceste părţi nu trebuie să uite măreaţa strălucire a acestor monumente religioase multiseculare şi giuvaiere de artă românească. Măcar odată pe an, să ne plecăm cu pioşenie, pe lespedea rece, în faţa altarelor, acolo unde timp după timp şi-au plecat genunchii, în rugăciunii cutremurătoare, 8 Ligia Boldea, Înnobilare şi confesiune în lumea feudală românească din Banat,

"Banatica", 1995, Reşiţa, p.30 9 Ibidem, p.33


moşii şi strămoşii noştri. Astfel avem mănăstirea Partoş, despre care istoricul bănăţean N. Tincu Velea spunea că este de 600 de ani dovada fiind un document găsit la Srediştea Mică (Serbia). Dacă luăm în consi-derare că lucrarea lui Tincu Velea apărea în 1865 înseamnă că mănăstirea Partoş a existat din secolele XII-XIII d.Hr.10 În această mănăstire exista încă din timpuri vechi o şcoală, în care învăţători veniţi din Ţările Române învăţau pe tinerii care se pregăteau pentru chemarea preotească sau învăţătorească.11 O altă mănăstire aflată în apropierea Macedoniei este modesta bisericuţă de la Cebza. Conform tradiţiei populare biserica mănăstirii a fost ctitorită în liniştea tainică a pădurii într-o atmosferă plină de cucernicie şi evocatoare de armonii cereşti. În această pădure, ce se întindea odinioară aici, lângă insula Timişului, nişte călugări au zidit-o, lângă izvorul tămăduitor, ce se găseşte şi astăzi în altar, în partea stângă, având o adâncime de 10 m.12

În timpul ocupaţiei turceşti din 1552-1716, în viaţa religioasă a românilor bănăţeni s-a produs o relativă schimbare în bine, turcii mani-festând o anumită toleranţă religioasă. S-a permis construirea de bisericii (numai din lemn) şi nu mai înalte decât moscheele. De asemenea, legăturile cu centrele religioase din sudul Dunării, şi Ţările Române s-au reluat şi s-au intensificat. Este tot la fel de adevărat că în decursul ocupării cetăţilor din Banat, turcii au jefuit, ars şi devastat şi multe lăcaşuri de închinăciune, fie mănăstiri, fie biserici, mai ales în locurile unde li se opunea rezistenţă. Patriarhia de la Ipek înfiinţată la 1557, s-a bucurat de o largă autonomie şi o întinsă jurisdicţie. Jurisdicţia noi patriarhii se extindea nu numai asupra teritoriilor otomane locuite de sârbi, ci şi asupra teritoriilor din Ungaria, ocupate de turci după 1541, deci şi asupra ortodocşilor din Paşalâcul din Timişoara, care indiferent de naţionalitate, au fost puşi sub jurisdicţia patriarhului din Ipek. Episcopii erau numiţi de patriarh printr-o singhelie şi se cunoaşte o asemenea singhelie dată la numirea călugărului Antonie ca episcop al Vârşeţului. La rândul lor episcopii aveau dreptul de a hirotonii, de a suspenda sau de a înlătura definitiv pe un preot, fără ca funcţionarii turci să poată interveni într-un fel. În cazul în care justiţia mahomedană intenta un proces unui cleric, 10 N. Tincu Velea, Istoria bisericească politico-naţionale a Românilor peste tot, Sibiu,

1865, p.179 11 Ibidem, p.198-199 12 Dr. Victor Vlăduceanu, Mănăstiri bănăţene, Timişoara, 1947, p.60

nu o putea face fără avizul episcopului sau mitropolitului eparhial.13 Patriarhia din Ipek era autonomă şi din punct de vedere economic. Pe lângă bunurile imobile, vii, livezi, pământuri, case, care proveneau din donaţiile credincioşilor, atât patriarhia cât şi episcopiile sufragane aveau numeroase venituri directe şi indirecte care-i asigurau independenţa economică. Se păstrează două catastife din 1660 şi 1666 asupra felului în care se încasau milele de către patriarhia din Ipek în satele bănăţene. Trimişi patriarhului au pornit spre Valahia (Vlaska) cum denumeau ei Banatul în timpul stăpâniri turceşti. În prima călătorie au trecut Dunărea la 20 decembrie 1660 şi au parcurs 168 de localităţi şi trei mănăstiri. În a doua călătorie, au trecut Dunărea la 24 noiembrie 1666 şi au adunat mile din 103 localităţi din care 93 sate, iar restul oraşe şi orăşele.14 Printre localităţile parcurse se numără şi mănăstirea Partoş, satele Cebza, Ciavoş, Dolaţ, Gad. Ghilad, Foeni, orăşelul Rudna şi alte sate din preajma, însă Macedonia nu este amintită. Din fiecare localitate călugării patriarhului încasau pentru milostenie de obicei bani. Suma oscila de la câteva sute la câteva mii de asprii şi era adusă sau de preotul local sau de cnezul comunei însoţit de 1-2 ţărani mai de frunte. Pe lângă bani se dădeau boi, vaci, cai, fân. Tot pentru binecuvântare s-au adunat sume mari din nume-roase localităţi din care amintim câteva spre a ne face o idee despre starea materială a populaţiei române din Banat în timpul paşalâcului de Timişoara: Diniaş a dat 310 aspri; Dolaţ 2000; Rudna 1000; Foeni 1000; Ghilad 1370.Reiese, pregnant din catastife, faptul că în perioada ocupaţiei otomane numeroase localităţi iniţial populate de români, după ocupaţia austriacă şi-au pierdut din caracterul etnic. Este cazul comunei Dolaţ care apare ca important centru românesc prosper, cu preot ortodox şi cnezi români.

Pentru curiozitatea cititorilor dăm numele unor preoţi şi cnezi, trecuţi în catastiful de mile deoarece au plătit fie pentru întreaga obşte, fie personal bani şi au donat lucruri pentru patriarhie. La Diniaş era preot Achim şi fruntaş (cnez) Novac în 1660 şi 1666; la Dolaţ în 1666 era cnez Neşa, şi preot Subotă; la Foeni (1660) era preot Stoian iar cnez Vucina; Ghilad (1660) era preot Sava, iar cnez Nicolae Marici, în anul 1666 preot era Eremia „a venit popa Eremia cu ţăranii şi au adus 13 I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropolia Banatului, Timişoara,

1977, p.88-89 14 Ibidem, p.89


din sat 1370 aspri”; Rudna 1660 „fruntaşul Cragui, odobaşă s-a scris în fila de obşte şi a plătit. Rădan odobaşă s-a scris în fila de obşte, a dat 5 groşi şi a făgăduit bani”; Rudna Palanca 1666 „fruntaşul monahul Nicodim şi fiul său Daniel au dat 1000 aspri, s-a scris în fila de obşte, pentru tatăl său, monahul Gavril. Popa Damian s-a scris cu un sărindar pentru el şi altul pentru nevasta sa Iahrida.”; Tolvădia (1660), pe care călugării de la Ipek o transcriu stâlcit „Tovladia” între donatori e amintit şi un mare proprietar (spăhie) român, Damian „fratele lui Bojin, a dat un groş şi a scris un bou pentru blagoslovenie, a rămas să plătească”.15

Din examinarea catastifului de mile se desprinde câteva aspecte deosebite privind situaţia satelor româneşti bănăţene. În primul rând ni se fac cunoscute numele a numeroşi preoţi din perioada atât de obscură a paşalâcului, de asemenea ne arată puterea economică a satelor bănăţene precum şi felul de organizare, cu preoţii şi cnezii în frunte. În al doilea rând ne aminteşte de numărul mare de călugări care locuiau nu numai la mănăstiri ci şi în sate. Astfel cunoaştem numele tuturor mănăstirilor şi conducătorilor lor ce au funcţionat în această perioadă. La mănăstirea Partoş e amintit egumenul Ştefan care e numit „kir”, titlu care nu se dă celorlalţi egumeni, ceea ce înseamnă că se bucura de o consideraţie deosebită. În satul Partoş e amintit preotul Bratu care donează pentru blagoslovenie. Deci de atunci se făcea deosebirea între parohie şi mănăstire. La Rudna, orăşel în acele vremuri, dar şi fortificaţie, este amintit monahul Nicodim şi tatăl său monahul Gavril, călugări care locuiau în orăşel, dar şi preotul Damian, parohul localităţii, ceea ce dovedeşte cât de înrădăcinată era credinţa în rândul creştinilor români.16

Cu toate că avem puţine informaţii despre Macedonia din perioada ocupaţiei turceşti, în însemnările lui Marsigli de la 1690-1700 comuna apare sub numele de Macedonia.17

Imediat după ocuparea provinciei Banatului de către habsburgi, credincioşii ortodocşi români intră sub jurisdicţia Bisericii sârbe, care se bucura de privilegiile date de împăraţii Imperiului habsburgic, privilegii recunoscute şi de Cancelaria ungară şi care vor apăra poziţiile ortodoxiei în aceste părţi, mereu ameninţate de catolicism. Un punct din privilegiile ilirice are o importanţă deosebită în acţiunea de combatere a prozelitismului 15 Ibidem, p.90 16 Ibidem, p.91 17 N. Ilieşiu, Caiete istorice, vol. III, poz.43, nr. inventar 6882, fila 415-419, mss, aflat

la Arhiva Muzeului Banatului

catolic: episcopii puteau face vizite canonice la parohii nestingheriţi, ceea ce însemna control şi protecţie, preoţii fiind mai temeinic motivaţi în a rezista tentaţiilor uniaţiei. Din cele şapte episcopii aflate sub jurisdicţia patriarhului Arsenie III Cernojevici două erau în Banat: episcopiile de Timişoara şi Vârşeţ. Dar aceste localităţi erau încă sub dominaţia turcească şi aveau episcopi numiţi de Patriarhia din Ipek. Din acest motiv, cei doi episcopi, Isaia Diacovici şi Spiridon Ştibiţa vor fi nevoiţi să stea la Becicherecul Mare, respectiv la Caransebeş şi astfel ajunge Caransebeşul reşedinţă de episcopie ortodoxă.18

Despotismul luminat avea tot interesul să-şi exercite controlul asupra Bisericii ortodoxe. Mai mult chiar, se urmărea ca – prin interme-diul Bisericii – să-şi câştige sprijinul şi simpatia credincioşilor ortodocşi. De aceea, atât prin Regulamentul iliric, cât şi prin Edictul de toleranţă al împăratului Iosif al II-lea, poziţia Bisericii ortodoxiei se va întări. Drepturile preoţilor erau stipulate în regulament: dreptul la o şesie întreagă de pământ, scutire de impozite către stat, precum şi de orice contribuţie feudală; de asemenea s-au stabilit şi taxele ce urmau să le primească preoţii pentru serviciile religioase suplimentare. Prin aceste măsuri, situaţia preoţilor ortodocşi din Banat se diferenţiază total de cea a preoţilor din celelalte principate române, iar această provincie va deveni în acele momente critice, când erarhia ortodoxă din Transilvania era desfiinţată, apărătoarea ortodoxiei ardelene şi loc de refugiu al preoţilor ortodocşi români din Transilvania, dur persecutaţi pentru credinţa lor.19

Cea mai veche însemnare despre biserica din Macedonia o întâlnim într-un document din 1767 privind aspecte ale vieţii bisericeşti din Banat, mai precis spus o conscripţie a parohiilor din dieceza Timişoara şi a Lipovei datând din 11 iunie 1767. Documentul face parte din evidenţele cerute de Curtea Vieneză celor două eparhii bănăţene, a Timişoarei şi Caransebeşului pentru ai servi de informare şi control, fiind semnat de episcopul Timişoarei şi Lipovei, Vicenţiu Ioanovici Vidak. Conscripţia la care ne referim, redactată în latineşte, înglobează parohiile din eparhia Timişoarei orânduite pe districte, cu parohia şi numele preoţilor care o păstoresc, cu localitatea şi provincia în care s-au născut. Împărţirea administrativă se încadrează în organizarea de stat austriacă până la 1769, când sinodul de la Sremski Karlovci stabileşte principiile funda-mentale ale organizării Bisericii Ortodoxe din Ungaria cunoscut sub 18 I.D. Suciu, op. cit., p.110 19 Ibidem, p. 120-121


forma acceptată de habsburgi sub numele de „Rescript declaratoriu” luând tot atunci fiinţă şi protopopiatele ce reînvie o străveche tradiţie.20 Conscripţia nu indică naţionalitatea preoţilor, iar numele de familie, cu neînsemnate excepţii erau schimbate la hirotonire după obiceiul vremii, adăugându-se la numele de botez al tatălui sau la funcţia de preot, dacă acesta o avea, caracteristicul „vici”, ce acoperă originea etnică. Referitor la comuna Macedonia observăm că în anul 1767, exista biserică fără să ştim amănunte despre ea, deservită de doi preoţi:

1. Ioan Şerbanovici născut la Ritorschor Banat 2. Petru Iştfanovici născut la Macedonia.21. Acest fapt demonstrează

că satul era relativ puternic şi prosper din moment ce putea ţine doi preoţi. Din statistica parohiilor şi preoţilor din eparhia Timişoarei din

anul 1776 reiese că Macedonia are 229 de case, făcea parte din proto-popiatul Ciacova şi avea doi preoţi:

1. Ioan Popovici hirotonit la 24.02.1763 2. Petru Stefanovici hirotonit la 01.05.176722. Este mai mult ca sigur

că preotul Petru Stefanovici este acelaşi cu Petru Iştfanovici din documentul din 1767, greşeli la grafia numelui erau destul de frecvente pe acele timpuri. Referitor la biserica veche, la cea din secolul al XVIII-lea avem

mai multe mărturii: prima ar fi preoţii arătaţi în conscripţiile citate, care dovedesc şi existenţa unei biserici; a doua ne arată că episcopul Moise Putnic al Timişoarei (1774-1781) a sfinţit pe sema ei un antimis la anul 1779; a treia, că zugravul Nedelcu Popovici a pictat pentru această biserică două icoane în anul 1769, icoane ce se află în prezent în colecţia de artă bisericească a Arhiepiscopiei Timişoarei; ultima că biserica a fost mistuită de un incendiu devastator.23 La acestea se mai poate adăuga faptul că în jurul bisericii actuale cu ocazia construirii unor case s-au descoperit oseminte omeneşti ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că în

20 Prot. 1B. Mureşianu, Un document din 1767 privind aspecte ale vieţii bisericeşti din

Banat, în „Mitropolia Banatului” 1976, nr.5-8,p.522 21 Ibidem, p. 539 22 I D Suciu – Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei

Banatului, p. 370 23 Prot. Dr. Ioan Petreuţă, Monumente bisericeşti din Arhiepiscopia Timişoarei şi Caran-

sebeşului, Timişoara 1980, p. 450

acest loc, în timpurile de demult a fost un cimitir, de unde se deduce firesc că a existat şi o biserică.

Actuala biserică, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” e zidită pe locul celei vechi, în anul 1813, după cum se deduce după anul gravat deasupra uşii dinspre vest de sub turn, pe timpul preoţilor Pavel Işfan şi Ioan Işfan. Este zidită din cărămidă arsă, zidurile având grosimea de 80 cm. Chiar şi turnul e zidit din cărămidă arsă până sus la cruce, turnul de altfel are o arhitectură deosebită, cu trei nivele, unică în regiune. Iconostasul este din zid, având ornamentaţii de mortar, sculptură nu este nici pe iconostas şi nici pe alte obiecte din biserică. Forma boltei este semiovală. Ctitorii, arhitecţii, antreprenorii care au executat lucrările, în lipsă de documente nu sunt cunoscuţi; de asemenea nu se cunosc sumele cheltuite cu zidirea bisericii. Majoritatea cheltuielilor pentru ridicarea biserici au fost suportate de baronul Nicolici din Rudna. Biserica la început a fost acoperită cu şindrilă. În anul 1904 s-a înlăturat vechiul acoperiş şi s-a acoperit cu ţiglă tip solzi. Atât pe pereţi sfintei biserici şi boltă, cât şi pe peretele de la cor sunt pictate tablouri sfinte executate pe tencuială tot aşa şi icoanele de pe iconostas sunt pictate pe tencuială (pictură murală). Această pictură a fost executată în stil baroc de pictorul vienez Francisc Cisek în anul 1904.24

În biserică sunt următoarele picturi: 1. Pe peretele dinspre răsărit din altar „Mântuitorul Iisus”. 2. Pe iconostas: deasupra pe cruce „Mântuitorul Iisus”, la dreapta şi

stânga crucii „Sf. Fecioara Maria” şi „Sf. Ioan Botezătorul”, sub aceasta „Cina cea de taină”, apoi mai jos de aceasta „Mântuitorul Iisus cu cei 12 apostolii”, la dreapta uşii dinspre miazăzi „Sf. Ioan Botezătorul”, la stânga „Mântuitorul Iisus”, pe uşile împărăteşti „Sf. Fecioara Maria şi Arhanghelul Gavril”, la dreapta uşii dinspre miază-noapte „Sf. Fecioara Maria cu pruncul Iisus”, iar la stânga uşii dinspre miazănoapte „Sf. Ierarh Nicolae”.

3. Pe peretele dinspre miazăzi deasupra este pictată „Întruparea Domnului” şi de la aceasta spre apus, spre uşa laterală „Botezul Domnului”.

4. Pe peretele dinspre miazănoapte deasupra locului, unde ar trebui să fie tronul Maicii Domnului este zugrăvită „Naşterea Mântuitorului”, iar spre apus de aceasta „Înălţarea Domnului”.

24 Pr. Nicolae Ţuca, Cronica parohiei Macedonia, p. 3-5


5. Pe peretele dinspre miazăzi sunt pictate „Adormirea Maicii Domnului”, la mijloc „Cina cea de taină” şi spre miazănoapte „Învierea Domnului”.

6. Pe boltă în cele patru colţuri sunt cei patru evanghelişti, iar în mijloc „Sf. Treime”. În jurul bisericii nu se află nici o criptă, dar în partea de nord a

curţii bisericii se află o rămăşiţă de cruce având o inscripţie sârbească, care în traducere spune: „ Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Ecaterina Solari, care a trăit 65 ani, răposată în 25 septembrie 1814”. Cine a fost această Ecaterina Solari şi care au fost vredniciile ei de a fost înmormântată în curtea biserici după zidirea din anul 1813 nu se ştie, nici chiar tradiţia nu ne poate lămuri. Curtea bisericii e îngrădită cu grilaj de fier, aşezat pe un zid de cărămidă de 80 cm înălţime şi construit în 1904.

Biserica a fost zidită solid, din materiale bune şi drept urmare a rezistat vremii aproape 100 de ani de la ctitoria ei. Dar, după atâţia ani au început să se ivească mici stricăciuni la ziduri, la mobilierul din interior, dar mai ales la acoperiş. Toate acestea au reclamat impetuos grabnice reparaţii. Organele parohiale sub conducerea inimosului preot Ioan Tinca (1891-1913) au luat măsurile cuvenite de reparare atât în exterior cât şi în interiorul bisericii, prin hotărârile comitetului parohial din 17 mai şi 6 iulie 1903 şi a adunării parohiale ţinute la 18 mai 1903. Aceste măsuri de reparare s-au luat după ce vrednicul preot Ioan Tinca a asigurat în acest scop suma necesară din contribuţia credincioşilor şi din colecta întreprinsă de Prea cuviosul părinte printre străini cu aprobarea organelor politice.

Devizul pentru reparare a fost întocmit de maistrul Iosif Brandeis din Ciacova, dar lucrările au fost atribuite maeştrilor Gheorghe Suici şi Valeriu Doboşan din Timişoara. Reparaţia începută în anul 1903 nu s-a putut finaliza în acel an, deoarece biserica a ars din cauza unei neglijenţe, astfel că repararea s-a terminat în anul 1904 de către maestrul Iosif Brandeis. Lipsind socotelile din acei ani nu ştim cât a costat repararea biserici, sumele cheltuite nu sunt consemnate nici în registrul de procese verbale al organelor parohiale.

Tot în anul 1904 biseica a fost pictată de pictorul Francisc Cisek din Viena pentru suma de 1940 coroane (Hotărârea comitetului parohial nr. 1 din 24 iunie 1904).

Biserica restaurată s-a sfinţit de protopopul Ioan Pinciu din Ciacova, asistat de preoţii Ioan Tinca paroh al locului şi Aureliu Drăgan paroh în Ghilad în anul 1904.

O altă reparare a fost făcută în anul 1943, de către maestrul Francisc Keller pentru suma de 180.000 lei.25

Biserica a avut un antimis vechi cu inscripţie cirilică, care s-a trimis muzeului eparhial din Caransebeş, când acesta a luat fiinţă. Acest antimis a fost înlocuit cu antimisul ce se foloseşte şi azi având următoarea inscripţie: „Cu darul Prea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh s-a sfinţit acest antimis prin rugăciunile Prea Sfântului Domn Nicolae Popea dreptcredinciosul episcop al Caransebeşului spre întrebuinţarea la serviciul dumnenzeiesc în sfânta biserică din Macedonia cu hramul P.C. Paraschiva, în anul Domnului 1892 luna aprilie ziua 29”. Antimisul e în stare bună şi mai poate fi folosit încă mulţi ani.

Clopotele Biserica din Macedonia înainte de primul război mondial 1914-1918

a avut 3 clopote de următoarele greutăţi:1.458 kg. 2.250 kg. 3.174 kg. Clopotele cel mare şi cel mic s-au procurat de la turnătoria de clopote din Timişoara în anul 1904 după ce arsese biserica în anul 1903 şi când în urma incendiului se defectează şi 2 din clopotele vechi. Ambele clopote au avut inscripţia: „Acest clopot s-a turnat pe spesele bisericii gr.rom din Macedonia la anul 1904 după arderea acesteia întâmplată în vara premergătoare din neprecauţiune. Paroh local Ioan Tinca născut în Lugoj, iar dascăl Simion Miloş născut în Hodoni, turnat de Antonie Novotny în Timişoara”. Clopotul cel mijlociu de cca. 250 kg greutate a fost procurat în anul 1887. Nu a avut nici o inscripţie.

În anul 1916 nici biserica din Macedonia n-a fost scutită de rechiziţie. Organele militare austro-ungare au rechiziţionat clopotul cel mare şi pe cel mic aruncându-le din turn pe fereastră fără ca să se spargă. La acest dureros spectacol credincioşii asistau suspinând şi lăcrimând. Drept compensare s-a plătit 4 coroane per kg (total 2528 coroane)Biserica a rămas cu clopotul cel mijlociu până în anul 1917, când a fost rechiziţionat şi acest clopot. În locul acestor 3 clopote a fost ridicat în turn un clopot de 20-25 kg donat sf. biserici cu ani în urmă de un fost arendaş cu numele Urister. Acest modest clopot chema pe credincioşi la închinăciune din 1917 până în 1921, când printre altele şi biserica din Macedonia a primit prin mijlocirea d-lui P. Rămneanţu un clopot de oţel de cca. 250 kg de la Arsenalul militar din Bucureşti. În anul 1930, în ciuda crizei financiare, biserica îşi procură în locul clopotelor rechiziţionate o nouă garnitură 25 Ibidem, p. 8


de trei clopote la Uzinele metalurgice din Timişoara de următoarele greataţi:1.641 kg. 2.375 kg. 3.175 kg. Inscripţia pe clopotul cel mare este următoarea: „Spre mărirea şi lauda lui Dumnezeu s-a turnat acest clopot prin credincioşii ortodocşi români din Macedonia fiind preot Nicolae Ţuca, Ion Ogodescu cantor, Bacucu Ioan epitrop, învăţător director Aurel Miloş, notar Nicolae Hegheş.”Al doilea clopot are urmă-toarea inscripţie: „ Spre mărirea şi lauda lui Dumnezeu s-a turnat acest clopot prin credincioşii ortodocşi români din Macedonia 1930”Al treilea clopot nu are inscripţie. Costul acestor trei clopote a fost suma de 172.800 lei. Dacă rechiziţionarea celor trei clopote în primul război mondial a pricinuit lacrimi şi durere credincioşilor, apoi aducerea celor trei noi clopote a prilejuit credincioşilor clipe de mare bucurie. Trăsurile care au adus clopotele noi au fost întâmpinate la marginea hotarului comunei de mulţimea credincioşilor de la cei mici până la cei mai bătrâni. Şi de astă dată se vărsau lacrimi, dar lacrimi de bucurie. Toţi erau copleşiţi de senti-mente de bucurie şi de mângâiere. Bătrânul Nicolae Petraşcu de 87 ani, zicea când s-a împărtăşit „ Părinte să nu mor până ce vor ajunge clopo-tele noi, să mă plângă pe mine întâi” Şi Dumnezeu i-a împlinit dorinţa. „Moş Cola” a fost prima oară glăsuit cu clopotele noi la 1 martie 193026.

Obiecte sfinte din biserică Chivot având următoarea inscripţie: „Acest chivot s-a făcut prin

masarul Nicolae Danerbach din Ciacova cu 35 coroane şi s-au pictat şi aurit prin Franţ Cizek din Viena cu 40 coroane la anul 1904, când totodată s-a sfinţit biserica reedificată prin Prea Domn Ioan Pinciu protopop tractual, Ioan Tinca paroh local şi A.Drăgan paroh în Ghilad”. Chivotul e în stare bună. Cruce de alpaca cu inscripţia: „Donat Sf. biserici din Macedonia în anul 1889 prin I. D. Baron Nicolici Mihai de Rudna sfinţită prin paroh Ioan Tinca”. Cruce de metal donată de Ioan Loica din Chişoda. Trei cruci de lemn. Un potir cu disc, steluţă şi copie. Potirul în interior este aurit. Un candelabru din metal. Şase candele de metal şi una de sticlă. Patru sfeşnice de fier, unul din lemn şi 10 bucăţi de masă din metal, dintre care 4 cu trei braţe. Un taler pentru amforă şi 3 discuri. Un litier din metal. Şase prapori cu următoarele inscripţii: „Donat de corul bisericesc, dirijor Iosif Boldea”; „Donat de Simion şi Ruja Mărgineanţu în 1935 întru pomenirea răp. Floare 1930”; „Donat de îndureraţii părinţi Gheorghe Petraşcu şi Ruja întru iertarea păcatelor ficei noastre Floare 26 Pr. Nicolae Tuca, loc., cit. p. 19.

răp. în mai 1949 în etate de 24 ani şi pentru sănătatea şi înflorirea scumpei noastre nepoate Eleonora, cea mai scumpă amintire de la fata noastră 1937” Trei odăjde 2 luminate şi una neagră. Una pereche cununi. Trei acoperitoare cu inscripţiile: „Donat de Floare Bacucu întru pomenirea cantorului frate Alexandru Bacucu şi soţului Simion 1944”; „Donat Stanca şi fiica Floare 1955.” Trei acoperitoare fără inscripţii. Una acope-ritoare cu inscripţia: „Donat de Nicolae şi Saveta Sculeanu pentru sănătatea fiului lor Ioan 18 aprilie 1954.” Două acoperitoare cu inscripţiile: „Donat echipa culturală Macedonia 1935”; „Donat de Măriuţa Jivoin pentru sănătatea ei şi a nepotului Ionel 10 aprilie 1955. ”Perdea la uşile împărăteşti, lucrată de Lucreţia lui Pava Petraşcu şi dăruită sfintei biserici întru pomenirea fiilor Ioan şi Ana 1931.

În sfânta biserică sunt următoarele icoane dintre care cele mai multe se folosesc ca prăznicare:

1. „Sf. Vasile cel Mare”; pe dos „Botezul Domnului” 2. „Botezul Domnului” 3. „Sf. Ioan Botezătorul” 4. „Sf. Trei Ierarhi” 5. „Întâmpinarea Domnului” 6. „Întâmpinarea Domnului” pe dos „Bunavestire” 7 „Intrarea lui Iisus în Ierusalim” 8. „Învierea Domnului” 9. „Sf. Mucenic Gheorghe”

10. „Înălţarea Domnului” 11. „Sf. Constantin şi Elena” 12 „Pogorârea Duhului Sfânt” 13. „Naşterea Sf.Ioan Botezătorul” 14. „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” 15. „Sf. Ilie” 16. „Schimbarea la faţă”; pe dos „Adormirea Maicii Domnului” 17. „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”; pe dos „Naşterea Maicii

Domnului” 18. „C. Paraschiva” 19. „C. Dimitrie” 20. „Sf. Arh. Mihai şi Gavril” 21. „Mântuitorul Iisus” 22. „Naşterea Domnului” 23. „Sf. Arh. Ştefan”


24. „Fecioara Maria” 25. „Sf. Fecioara Maria cu pruncul Iisus”

Aproape toate icoanele au dimensiunile 32X 27 cm. O parte sunt zugrăvite pe lemn, iar altele pe tablă. Dimensiunea icoanei Mântuitorului înşirată sub numărul 21 şi cele ale Maicii Domnului de sub nr. 24 şi 25 au dimensiunile 88 x 55 cm. Sunt pictate pe lemn. Pictura începe a se deteriora. Se crede a fi de valoare din punct de vedere artistic toate trei, întrucât pictorul Băcală din Petroman s-a interesat de ele în vederea cumpărării, el fiind un bun cunoscător al icoanelor de valoare. Inscripţii pe ele nu se cunosc.

Vizite canonice În ziua a doua de rugă 16 august 1934, au avut credincioşii din

Macedonia fericitul prilej de a avea în mijlocul lor pe părintele lor sufletesc pe P.S. Sa Dr. Vasile Lăzărescu, episcop al Caransebeşului, când P.S. Sa a şi sfinţit biserica. P.S. Sa a sosit la ora 9 dimineaţa venind de la Ciacova, însoţit de d-nii Dr. I. Coste şi Dr. A. Iancu deputaţi sinodali. Autorităţile comunale cu mulţime mare de popor, cu corurile conduse de învăţătorul Preda şi cu dl Vichente Petru primpretorul plasei Ciacova au aşteptat la poarta triumfală aşezată la intrarea în sat. De aici s-a pornit în convoi până la sfânta biserică. În faţa bisericii unde era a doua poartă triumfală a ieşit întru întâmpinarea cu Sf. Evanghelie şi cu Sf. Cruce părintele Nicolae Ţuca binecuvântând şi raportând P.S. sale asupra credincioşilor păstoriţi de sfinţia sa. S-a trecut apoi la sfinţirea biserici de către P.S. Sa asistat de P.O. Protopop. Augustin Ghilezan, preoţii N. Ţuca, A. Magda, Gh. Lungu, I. Pascu, Gh. Terebenţiu şi diaconul episcopesc Teodor Roşca. Au mai fost de faţă preoţii D. Ţăran, C. Tismonariu, St. Teretean, A. Popescu, V. Terebenţiu, N. Brănuţiu şi L. Suriaş. După priceasnă P.S. Sa a predicat credincioşilor despre drepturile şi datoriile ce le au credincioşi fată de biserică. De asemenea îndeamnă pe credincioşi la cercetarea bisericii, le dă sfaturi părinteşti îndemnându-i la împreuna vieţuire paşnică şi în bună înţelegere.27 Răspunsurile au fost date de cele două coruri dezbinate din localitate, căci pe acele vremi s-a incubat între credincioşi vrajba semănată de politicianism. Sfaturile părinteşti ale P. S. Sale sunt ascultate şi urmate de credincioşi, căci n-a trecut mult timp după această vizită pilduitoare şi vrajba a fost izgonită luându-i locul iarăşi minunata pace şi bună înţelegere între oamenii comunei. 27 Vizite canonice, în „Foaia diecezană”, Caransebeş, 1934, nr. 34, 26 august, p.3

Casa parohială. Preotul locuieşte în locuinţa învăţătorului de la fosta şcoală confesională, care până în anul 1949 a slujit de casă parohială. De la această dată fosta şcoală confesională s-a transcris la Ministerul Învăţământului. După anul 1989 slujeşte din nou ca şi casă parohială.

Slujitorii sfântului altar din Macedonia se cunosc din cercetările noastre proprii, dar şi din matricolele bisericeşti, precum şi din cronica parohiei scrisă foarte documentat de vrednicul părinte de pioasă amintire Nicolae Ţuca.

Iată lista preoţilor: 1. Ioan Serbanovici născut la Ritorschor Banat, preot în Macedonia

în 1767. 2. Ioan Popovici hirotonit la 24.02.1763, a slujit din 1763 până înainte

de 1779, pentru că în matricolele bisericeşti nu-l mai găsim. 3. Petru Iştfanovici, născut în Macedonia, hirotonit la 01.05.1767,

a slujit din 1767-1805. 4. Ioan Merganovici (Mărgan) 1779-1801. 5. Pavel Işfanovici (Işfan) 1781-1814, originar din Macedonia, în

timpul slujirii sale s-a zidit actuala biserică (1813) 6. Ioan Popovici 1802-1814, era preot şi în anul zidirii bisericii. 7. Ioan Işfanovici (Işfan) 1806-1830, originar din Macedonia. În anul

zidirii bisericii probabil a funcţionat ca şi capelan. 8. Isac Işfan 1816-1847, originar din Macedonia. 9. Pavel Popovici 1831-1852.

10. Iosif Işfan capelan 1836-1847, originar din Macedonia. 11. Ştefan Mioc 1847-1858, originar din Macedonia. 12. Constantin Pavlovici 1852-1863. Cu moartea acestui preot se

sistează a doua parohie din Macedonia în anul 1863, când în întreg ţinutul Banatului a fost o foamete mare.

13. Mihai Radu 1863-1889. Din spusele celor bătrâni se ştie că a fost originar din Lipova şi că a avut doi feciori, pe Aurel Radu fost judecător şi Liviu Radu preot.Acest preot, Mihai Radu, pe lângă cele spirituale s-a îngrijit în aceeaşi măsură şi de bunăstarea materială a bisericii. La comasarea din anul 1887 prin stăruinţa sa, biserica din Macedonia primeşte 7 iughere de pământ, iar şcoala confesională primeşte 11 iughere de pământ. Fără îndoială că la realizarea acestei împroprietăriri a contribuit şi prietenia sa deosebită cu baronul Nicolici din Rudna, deputat în Parlamentul ungar şi un mare binefăcător al biserici ortodoxe.


14. Maxim Bocan 1890-1891 preot în Ghilad. După moartea preotului Mihai Radu administrează parohia din Macedonia până la ocuparea locului vacant.

15, Ioan Tinca 1891-1913. Sa născut în Lugoj în 15 august 1851. După terminarea studiilor teologice la Institutul teologic din Caransebeş fiind hirotonit ocupă postul din parohia Căpăt. Aici slujeşte până în anul 1891, când fiind ales trece la parohia din Macedonia până la moartea sa întâmplată în anul 1913. Sub păstorirea acestui zelos preot, în anul 1904 se restaurează biserica temeinic atât în exterior cât şi în interior, se înnoieşte cu mobilier nou, cu obiecte sfinte, cu clopote noi, se pictează biserica, se îngrădeşte curtea cu gard de fier. Fiica sa Ida a absolvit şcoala medie „Notre Dame” din Ciacova, promoţia 1906-1907.

16. Gheorghe Treta, preot în Cebza, administrează parohia Macedonia în sedisvacanţa 1913-1914.

17. Liviu Radu 1914-1916, originar din Macedonia, fiul răposatului preot Mihai Radu. După terminarea studiilor teologice e hirotonit preot pentru parohia din Foeni, unde apoi şi funcţionează până în anul 1914, când fiind ales în Macedonia trece la această parohie pe care o deserveşte până-n august 1916. Datorită poziţiei sale naţionaliste a avut multe de suferit din partea autorităţilor maghiare. Deferit justiţiei, târât prin judecători, maltratat în închisori moare înainte de a se pronunţa sentinţa, şi astfel preotul de vrednică şi pioasă amintire Liviu Radu din Macedonia completează seria de preoţi martiri ai neamului jertfiţi idei naţionale.

18. Nicolae Brănuţiu preot în Giulvăz. După moartea preotului Liviu Radu administrează parohia Macedonia până-n iunie 1917.

19. Nicolae Ţuca, s-a născut în satul Opătiţa în 10/22 mai 1892 din părinţi Petru şi Săveta ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi la Dumbrăviţa, după care se înscrie la liceul piarist din Timişoara, unde, în anul 1912 îşi ia bacalaureatul. În toamna anului 1912 se înscrie la Institutul teologic din Caransebeş pe care-l termină în anul 1915. După terminarea studiilor, funcţionează ca învăţător suplinitor la şcoala confesională din Ghilad. În anul 1917 fiind ales preot în parohia Macedonia este hirotonit de P.S. Sa E. Miron Cristea episcopul Caransebeşului întru diacon în 18/31 mai iar întru preot în 20/21 iunie 1917.Având gramata arhierească nr. 2990B/1917 data în 20 mai e introdus în parohia

Macedonia la 16 iunie 1917. În lipsa învăţătorilor şi aici funcţionează ca învăţător suplinitor până-n toamna anului 1924.La venirea în parohie lipsind învăţătorul confesional cantor şi observând că şirul cântăreţilor ţărani se răreşte, instruieşte tineretul în cântarea bisericească, ca strana să-şi poată da tot concursul la sfintele sărbători după cum se cuvine. Ia parte la toate manifestările culturale din comună şi depune o muncă asiduă în combaterea concubinajului. Sub păstorirea acestui vrednic preot biserica s-a reparat în anii 1924 şi 1943 de asemenea s-a reparat temeinic şi şcoala confe-sională. În locul clopotelor rechiziţionate în primul război mondial a procurat în 1930 alte trei clopote. Sub păstorirea sa biserica şi-a întregit inventarul cu noi obiecte sfinte şi cărţi de ritual. Pentru vredniciile sale în anul 1936 părintele Nicolae Ţuca a fost distins cu brâu roşu iar la „Înălţarea Domnului” din anul 1950 a fost hirotonit protopop onorific. Căsătorit cu Vioara fiica fostului preot Aurel Popovici din Sinianăş are trei fete: Carolina născută 1918, Maria născută în 1919 şi Viorica născută în 1921.

20. Ioan Mureşan 21. Traian Rămneanţu, născut la 4 iunie 1935 în comuna Denta, jud.

Timiş, din părinţii protopopul Gheorghe Rămneanţu şi învăţătoarea Ersilia (născută Stoica), care a fost învăţătoare în Macedonia în perioada interbelică. A absolvit Şcoala nr. 2 de băieţi din Timişoara, apoi a urmat studii teologice (seminar la Caransebeş şi Institutul teologic din Sibiu). A fost preot în localităţile: Gad, Macedonia, Stamora Germană - Gaiul Mic, iar în prezent este pensionar.

22. Liviu Dirina, născut în Becicherecul Mic la 12 noiembrie 1950, din părinţii Constantin şi Letiţia, a terminat în anul 1974 studiile teologice la Institutul Teologic din Sibiu şi a funcţionat ca preot la Macedonia din anul 1986 până în 1993, când se transferă la parohia din Cebza.

23. Gheorghe Florea, născut în comuna Izvor jud. Dolj la 5 aprilie 1967, a terminat seminarul teologic din Craiova, a slujit la parohia din Macedonia din anul 1993 până în 2001. În anul 1999 a renovat biserica, este căsătorit şi are doi copiii. Actualmente funcţionează ca preot la Centrul de îngrijire şi asistenţă din Ciacova.

24. Cornel Bercea, născut la 9 ianuarie 1965 în comuna Sălciua jud. Alba, a terminat în anul 2002 Facultatea de Litere Filosofie şi Istorie, secţia teologie-istorie. A fost hirotonit în data de 5 aprilie 2002,


iar din 6 aprilie 2002 slujeşte cu pricepere şi bună credinţă parohia din Macedonia. Figură de preot - cărturar - gospodar se îngrijeşte de bunul mers al bisericii, dar şi al comunităţii bisericeşti, cu mijloace proprii a amenajat dependinţele din curtea casei parohiale, tot în acest timp profitând de înţelegerea şi ajutorul primarului din Ciacova reface instalaţia electrică din biserică. Pătruns de ideea restituirii trecutului istoric al satului a contribuit masiv la munca de documentare necesară redactării monografiei, muncind cu timp şi fără timp pentru o cât mai bună reconstituire a trecutului istoric al satului, cu care se identifică sufleteşte. Este demn de amintit că această comună a fost locul de baştină a

familiei Ioanovici de Vidak, iar unul din membri ei Petru Ioanovici Vidak a fost episcop între anii 1806-1818.

Biserica a fost dintotdeauna un factor unitar de credinţă dar şi de simţire românească. Ea a coalizat în jurul său nesecatele energii româneşti, necesare şi utile supravieţuiri în acele vremuri tulburi şi ostile. Biserica a făcut educaţie şi pentru adulţi şi pentru tineri, modelându-le sufletul şi comportamentul de buni creştini şi buni români. În vremea presiunilor politice ale stăpânirilor străine biserica a fost pentru români nu numai focar de viaţă morală creştină dar în egală măsură cuib de rezistenţă şi continuitate a tradiţiei vieţii româneşti. Dovada acestui măreţ rol, pe care l-a îndeplinit Biserica în viaţa neamului, între multe altele, stă în jertfele preoţilor deportaţi, încarceraţi în închisorile maghiare din timpul primului război mondial. Jertfa părintelui martir Liviu Radu este elocventă în acest sens. Trebuie să păstrăm mereu o pioasă amintire şi o simţită recunoştinţă slujitorilor bisericii, adevăraţi martiri ai virtuţilor creştine şi naţionale româneşti.

Nu putem să nu amintim pe cei care alături de preoţii satului au trudit nu numai pentru buna desfăşurare a activităţilor religioase, ci de multe ori au fost sprijinitorii activi ai iniţiativelor bisericii şi şcolii în lupta pentru apărarea fiinţei naţionale. Epitropii şi cantorii (cântăreţi de strană) au fost dintre cei mai însemnaţi susţinători şi apărători ai bisericii. Epitropii erau aleşi de adunarea parohială dintre cei mai de frunte locuitori ai satului şi aveau sarcina de a îngriji de patrimoniul cât şi de întreaga activitate religioasă din parohie Registrele bisericii28 ne indică următorii epitropi care au slujit biserica, după cum urmează: 28 Protop. Nicolae Ţuca, loc. cit., p.23.

1879-1881 I Savu Magda; II Isac Işfan 1882-1884 I Savu Magda; II Trăică Mioc 1885-1887 I Savu Magda; II Maxim Ogodescu 1888-1890 I Savu Magda; II Maxim Ogodescu 1891-1893 I Mitru Andraş; II Ioan Işfan 1894-1896 I Simeon Cebzan; II Ioan Bacucu 1897-1899 I Iosif Sculean; II Vasa Gherban 1900-1902 I Vasa Gherban; II Ioan Peia 1903-1905 I Vasa Gherban; II Adam Babescu 1906-1908 I Vasa Gherban; II Vasa Minda 1909-1911 I Vasa Gherban; II Pava Minda 1912-1914 I Ioan Ogodescu; II Ioan Peia 1915-1918 I Ioan Bacucu; II Simeon Crăsteţ 1918-1924 I Ioan Bacucu; II Simeon Crăsteţ 1924-1927 I Ioan Bacucu; II Petru Ciorogar 1928-1932 I Ioan Bacucu; II Petru Ciorogar; III Leonte Dumitru 1933-1938 I Ioan Avrămuţ; II Petru Ciorogar; III Leonte Dumitru 1938-1949 I Ioan Avrămuţ; II Petru Ciorogar; III Petre Sculean 1949-1950 I Petru Mesin; II Nicolae Vermescu Scriptele vechi şi mai noi ne mărturisesc, că din şirul acestor

vrednici epitropi s-au distins cu precădere foştii epitropi de pioasă amintire Savu Magda, Vasa Gherboni şi Ioan Bacucu. Administrând corect şi eficient bunurile parohiale aceşti credincioşi epitropi au contribuit din plin la progresul bisericii. S-a renovat biserica în interior, procurându-se scaune noi, realizându-se pictura din nou, s-au procurat ornate şi alte obiecte sfinte. În acelaşi fel s-a restaurat şi exteriorul bisericii, împrejmuindu-se biserica cu zid de cărămidă arsă, iar vrednicul epitrop Ioan Bacucu a donat din avutul său pe seama bisericii 2⅓ jughere de pământ fără nici o condiţie, constituind un pilduitor gest de creştin adevărat.

Cantorii (cântăreţii de strană) erau aleşi, la început, dintre dascăli, pentru că ei trebuiau să cunoască bine tipicul liturgic şi cântarea bise-ricească, materii obligatorii la preparandii. Fără îndoială că a cânta în strana bisericii, în trecut, era o deosebită cinste, o mare mândrie pentru orice tânăr, numai că însuşirea cântării bisericeşti era o muncă grea trebuind mulţi ani de trudă, începând din şcoală cu dascălul şi continuând cu preotul şi cantorii mai bătrâni. După o îndelungată ucenicie, tineri erau primiţi alături de cantori bătrâni, fiind mereu supravegheaţi pentru


a avea şi o bună purtare în afara bisericii. În biserica din Macedonia cântăreţi de strană pe lângă următorii dascăli:

1. Petru Ursulescu 1880-1884 2. Simeon Miloş 1884-1905 3. Teodor Sarescu 1905-1911 4. Gheorghe Cârdaş 1911-1918

au fost următorii credincioşi din sat: 1. Ioan Işfan 1868-1919 2. Ioan Chirici 1876-1923 3. Gheorghe Mărgineanţu 1880-1919 4. Ioan Ogodescu 1898-1944 5. Alexandru Bacucu 1904-1943 6. Ioan Babescu 1906-1950 7. Alexandru Petraşcu 1918-1950 8. Nicolae Magda 1918-1945 9. Iovan Crăsteţ 1918-1945

10. Ioan Magda 1918-1950 11. Moise Ciorogar 1918-1950 12. Nicolae Vermeşan 1918-1950 13. Roman Rusanda 1918-1933 14. Nicolae Bărcaci 1926-1950 15. Gheorghe Ciorogar 1947-1950 cantorul oficial al bisericii,

a absolvit şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Caransebeş.

16. Ioan Stan 1947-1950 17. Ioan Cebzan 1947-1950

Mulţi dintre aceşti cântăreţi de strană au fost instruiţi de vrednicul protopop Nicolae Ţuca în momentul venirii sale ca preot în Macedonia.

Cor bisericesc exista în Macedonia din anul 1884 înfiinţat de învăţătorul Simeon Miloş. Conducătorii ulteriori au fost: învăţătorul Teodor Savescu, Victor Breda, Iosif Boldea, Iosif Mioc şi cantorul bisericesc Gheorghe Ciorogar. Numărul coriştilor n-a fost stabil, corul a participat la serviciul divin, dînd răspunsurile şi pe lăngă aceasta a participat la manifestările culturale ale comunei. În scopul educării tineretului ca buni creştini şi buni cetăţeni părintele Nicolea Ţuca a înfiinţat societatea „ Sf. Gheorghe ” care a activat câţiva ani.

Lista cărţilor rituale bisericeşti vechi din parohia Macedonia existente în timpul păstoririi preotului Nicolae Ţuca

Nr. crt. Titlul cărţii Locul tipăririi Anul 1 Penticostar Sibiu 2 Octoich Râmnic 1750 3 Octoich Bucureşti 4 Sf. Evanghelie Bucureşti 1760 5 Mineiul lunii ianuarie Pesta 1805 6 Mineiul lunii februarie Pesta 1805 7 Mineiul lunii martie Pesta 1804 8 Mineiul lunii aprilie Pesta 1804 9 Mineiul lunii mai Pesta 1804

10 Mineiul lunii iunie Pesta 1804 11 Mineiul lunii iulie Pesta 1805 12 Mineiul lunii august Pesta 1804 13 Mineiul lunii septembrie Pesta 1804 14 Mineiul lunii octombrie Pesta 1804 15 Mineiul lunii noiembrie Pesta 1804 16 Mineiul lunii decembrie Pesta 1805

1. Inscripţia de pe minee „Carele mai întăi a fost tipărit, tălmăcit prin nevoinţa Prea

Sfăntului Episcop al Rămnicului, Kesarie, iar acum a doua oară după izvodul cel adevărat al Mineiului celui mare dat la tipar în zilele Prea Înălţatului Împărat al Romanilor şi Apostolnicescului Crai Francisc al doilea, cu blagoslovenia Excelenţei sale Prea Sfăntului Domn Ştefan Stratimirovici arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Răsăritului din Carlovăţ” S-au tipărit în Craiasca tipografie a Universităţi din Pesta la anul de la Cristos 1804 (respectiv 1805)”. 2. Inscripţia de pe Penticostar

„Ce cuprinde întru sine slujba ce i se cuvine din sfănta şi luminata duminică a Paştilor pănă la Duminica tuturor sfinţilor.Acum întru acesta –şi chip a doua oară tipărit în zilele Prea Înălţatului Împărat Ferdinand a întăilea.Cu blagoslovenia Prea Sfăntului Domn Vasile Moga episcop al Neuniştilor din marele Prinţipat al Ardealului Sibiu”. Tipografia lui Georgie de Klozius.


3. Inscripţia de pe Octoich „Ce să zice elineşte Paraclitiv. Acum întăi tipărit deplin romăneşte

întru a doua domnie a Ţării Romăneşti a luminatului Domn Ion Grigorie Ghika voevod. Cu blagoslovenia Prea Sfăntului Mitropolit al Ungrovlahiei Neofit. Prin osărdia şi toată cheltuiala Sfinţiei Sale iubitorului de Dumne-zeu Grigorie episcopul Rămnicului în anul de la Cristos 1750. De cucerni-cul întru preoţi: Popa Mihai, Athanasie Popovici’ ’Tipografia Rămnicului. 4. Inscripţia de pe Octoich

„Ce se zice Osmoglasnic, care acum întăi s-au tipărit din porunca şi toată cheltuiala Prealuminatului Domn Io Constantin Basaraba voevod Mitropolit fiind a toată ţara Teodosie. Şi s-au tipărit în sfănta Episcopie de la Bucureşti în anul dela zidirea lumii 7250(1742).’’ 5. Inscripţia de pe Sfănta şi dumnezeiasca Evanghelie:

„Care s-au tipărit acum în zilele Prea Înălţatului Domn şi oblăduitor a toată Ţara Romănescă, Io Scarlat Grigorie Ghika voevod. Cu blagos-lovenia şi cu toată cheltuiala purtătorului pravoslaviei Preasfăntului Grigorie Mitropolit a toată Ţara Romănească şi exarh Plaiurilor. Acum întru acest aşa chip tipărită şi drotorsită în scaunul Domniei în Bucureşti”. Tipografia Mitropoliei: În anul 1760.

Registrele matricole cu botezaţi, cununaţi şi decedaţi au existat la parohia Macedonia din anul 1779, deşi unele sunt incomplete pe baza lor se pot întocmi statistici demografice referitoare la dinamismului popu-laţiei din comună. În cele ce urmează redăm copia primelor înregistrări din matricole: a) Copia primei înregistrări în protocolul botezaţilor (în original scrisă

cu litere cirilice 1779, luna ianuarie, ziua 20. „S-au născut pruncul parte bărbătească în luna ianuarie ziua 8,

anului celui mai sus pus. Tatăl pruncului Petru Babescu şi mama Anghelina lui Ştefan, lăcuitor satului acestuia, s-au botezat şi s-au uns cu sfăntul mir prin mine preotul Ioan Marganovici, parohialnic a bisericii sfintei Prea Cuvioasa Paraschiva, care se află în satul Maţedonia în luna şi ziua ceia-ce s-a pus supt anul şi s-au dat în sfăntul botez pruncului numele Simion. Naşul lui a fost Toma Ciorogar, lăcuitor acestui sat’’ b) Copia primei înregistrări în matricola cununaţilor: 1779 în luna

februarie ziua 2 „După cea de trei ori strigare în biserică şi neaflăndu-se nici o

împiedicare, s-au făcut logodna şi s-au cununat mirele Jiva Tranş, întăia

cununie, lăcuitor Ciacova, cu mireasa, numele ei Petra, fata lui Savu Cio-rogar, întăia cununie, locuitoare acestui sat, în luna şi ziua ce s-au pus supt anul prin mine cucernicul preot Petru Işfanovici, parohialnic a bisericii sfinte Prea Cuvioase Paraschiva care se află în satul Maţedonia. Naş a fost Nicola Corgea, lăcuitor Ciacova, care şi mărturisesc împreună cu mine.’’ c) Copia primei înregistrări în matricola răposaţilor: 1779 în luna ianuarie

ziua 26 „Robul lui Dumnezeu Iosif Cosdin locuitor satului şi parohiei

acesteia, ispovedindu-şi mai înainte păcatele sale cucernic preotului Ioan Marganovici, parohialnic a bisericii sfinte Prea Cuvioasa Paraschiva, care se află în satul Maţedonia şi s-a cuminecat cu sfintele taine, au răposat în luna ianuarie, 25 zi şi anul cel mai sus. Şi s-au îngropat în pământ în luna şi ziua ceia - ce s-au pus supt anul în progadie de obşti”.

Schiţa iconostasului Sfintei biserici din Macedonia

1 – Sfânta Fecioară Maria; 2 – Sf. Evanghelist Ioan; 3 – Cina cea de taină; 4,5,6,7,8,9 – Apostolii; 10 – Mântuitorul Iisus Hristos;

11,12,13,14,15,16 – Apostolii; 17 – Sf. Ierarh Nicolae; 18 – Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul; 19 – Arhanghelul Gavril;

20 – Sfânta Fecioară Maria; 21 – Mântuitorul Iisus Hristos; 22 – Sf. Ioan Botezătorul


Consiliul parohial avea şi are menirea de a conduce comunitatea bisericească permanent, membrii săi fiind aleşi de adunarea parohială. În anul 1948 avem ca membri ai consiliului parohial pe următorii:

1. Preot Nicolae Ţuca 2. Petru Mezac 3. Cornel Petraşcu 4. Ioan Drăgoi 5. Gheorghe Işfan 6. Nicolae Vermeşan 7. Petru Mladin 8. Gheorghe Mioc 9. Ioan Magda (Rancu)

10. Ioan Mioc 11. Ioan Jiva 12. Ioan Peia

4 consilieri erau decedaţi29 Cercetând istoricul parohiei lăsat de părintele Nicolae Ţuca am

găsit listele adunări parohiale din anul 1948 şi 1959. Merită amintit faptul că această listă a adunării parohiale se întocmea de preot, apoi era citită de preot în biserică şi afişată în biserică, precum şi la oficiul parohial. După expirarea termenului de 14 zile, această listă era prezentată spre aprobare consiliului parohial, iar după aprobare era trimisă protopopiatului din Ciacova. Un amănunt interesant reiese din cercetarea listelor din 1948 şi 1959 şi anume că în satul Macedonia ordinea numerelor caselor s-a schimbat. Voi da în continuare lista membrilor din adunarea parohială pe anul 1959 din satul Macedonia, protopopiatul Ciacova.

Lista membrilor adunării parohiale din parohia Macedonia pe anul 1959.

Nr. crt.

Numele şi pronumele membrului

Starea civilă Etatea Ocupaţia Nr. casei

1 Ţuca Nicolae căs. 66 preot 158 2 Ardeleanu Petru căs. 47 agricultor 133 3 Avrămuţ Aurel căs. 51 agricultor 114 4 Avrămuţ Ştefan văd. 57 agricultor 115 5 Avrămuţ Petru căs. 36 agricultor 115

29 Pr. Nicolae Ţuca, loc.. cit.,p. 27

Nr. crt.



6 Babescu Gheorghe căs. 44 agricultor 128 7 Babescu Ioan căs. 70 agricultor 72 8 Babescu Ioan căs. 70 agricultor 128 9 Babescu Iosif căs. 62 agricultor 91

10 Babescu Iosif căs. 50 agricultor 202 11 Babescu Nicolae căs. 34 agricultor 75 12 Babescu Nicolae căs. 73 agricultor 89 13 Babescu Nicolae căs. 27 agricultor 91 14 Babescu Ştefan căs. 43 agricultor 7 15 Babescu Trăilă căs. 75 agricultor 6 16 Băcală Aurel căs. 48 agricultor 78 17 Bacucu Alexandru căs. 31 agricultor 92 18 Bacucu Ioan căs. 53 agricultor 92 19 Bîrcaci Nicolae căs. 47 agricultor 208 20 Bîrcaci Pavel căs. 52 agricultor 136 21 Bîrcaci Trifu căs. 74 agricultor 208 22 Bîrcaci Trifu căs. 26 agricultor 208 23 Berineanţu Ioan căs. 52 agricultor 142 24 Berineanţu Octavian june 26 agricultor 142 25 Bosica Aurel căs. 39 agricultor 67 26 Bosica Ioan căs. 44 agricultor 55 27 Breban Ioan căs. 36 agricultor 65 28 Breban Iosif căs. 71 agricultor 65 29 Bugaru Alexandru căs. 39 agricultor 209 30 Bugaru Constantin căs. 56 agricultor 206 31 Bugaru Ioan căs. 64 agricultor 90 32 Bugaru Ioan căs. 54 agricultor 210 33 Bugaru Ioan căs. 36 agricultor 128 34 Bugaru Ioan căs. 35 agricultor 197 35 Bugaru Ioan căs. 37 agricultor 211 36 Bugaru Nicolae căs. 37 agricultor 90 37 Bugaru Nicolae căs. 37 agricultor 127 38 Bugaru Pavel căs. 64 agricultor 127


Nr. crt.



39 Bugaru Petru căs. 62 agricultor 182 40 Bugaru Petru căs. 30 agricultor 41 41 Bugaru Simeon căs. 64 agricultor 153 42 Bugaru Rusalin căs. 29 agricultor 206 43 Bugaru Todor căs. 65 agricultor 14 44 Bugaru Traică căs. 48 agricultor 201 45 Bugaru Virgil căs. 30 agricultor 210 46 Călin Ioan căs. 35 agricultor 174 47 Chirici Achim căs. 63 agricultor 26 48 Chirici Gheorghe căs. 61 agricultor 29 49 Cocota Ilie căs. 30 agricultor 13 50 Colgea Ioan căs. 35 agricultor 213 51 Crusa Ioan căs. 56 agricultor 121 52 Cebzan Iefta căs. 57 agricultor 66 53 Cebzan Petru văduv 65 agricultor 51 54 Cioban Petru văduv 78 agricultor 169 55 Ciocîrlie Constantin căs. 53 funcţionar 144 56 Ciorogar Alexandru căs. 69 agricultor 10 57 Ciorogar Gheorghe căs. 34 agricultor 38 58 Ciorogar Ioan căs. 42 agricultor 10 59 Ciorogar Moise căs. 56 agricultor 35 60 Ciorogar Petru căs. 72 agricultor 32 61 Ciorogar Tănase căs. 65 agricultor 30 62 Dan Constantin căs. 36 agricultor 24 63 Dan Ioan căs. 48 agricultor 168 64 Doman Iulian căs. 36 agricultor 81 65 Drăgan Pavel căs. 47 muncitor 53 66 Drăgan Petru căs. 44 agricultor 68 67 Drăgoi Ilie căs. 50 agricultor 88 68 Drăgoi Ioan căs. 57 agricultor 131 69 Drăgoi Iovan căs. 37 agricultor 151 70 Drăgoi Simeon căs. 29 agricultor 88 71 Dumitru Petru căs. 56 agricultor 19

Nr. crt.



72 Grădean Aurel căs. 37 agricultor 199 73 Gherban Alexandru june 24 agricultor 134 74 Gherban Ionică căs. 56 agricultor 134 75 Gherban Simeon căs. 39 agricultor 150 76 Ghilezan Gheorghe căs. 58 agricultor 43 77 Ghilezan Petru căs. 33 agricultor 36 78 Golomuz Ioan văd. 83 agricultor 79 Golomuz Victor căs. 45 agricultor 56 80 Giuchici Cornel căs. 54 agricultor 61 81 Giurgiu Matei căs. 76 agricultor 120 82 Hegheş Petru căs. 52 agricultor 146 83 Hegheş Petru căs. 24 agricultor 146 84 Han Ioan căs. 34 agricultor 20 85 Işfan Alexandru căs. 66 agricultor 101 86 Işfan Cornel căs. 62 agricultor 178 87 Işfan Gheorghe căs. 61 agricultor 69 88 Işfan Gheorghe căs. 36 agricultor 3 89 Işfan Iulius căs. 41 agricultor 148 90 Işfan Moisă căs. 32 agricultor 69 91 Işfan Pavel căs. 58 agricultor 157 92 Işfan Petru căs. 46 agricultor 79 93 Izgărian Gheorghe căs. 55 agricultor 80 94 Jebelian Ioan căs. 56 agricultor 95 95 Jiva Iefta căs. 49 agricultor 31 96 Jivoin Ioan căs. 51 agricultor 12 97 Jarma Petru căs. 44 agricultor 124 98 Magda Ioan văd. 54 agricultor 136 99 Magda Moisă căs. 45 agricultor 98

100 Magda Nicolae căs. 56 agricultor 70 101 Magda Pavel căs. 81 agricultor 70 102 Magda Pavel căs. 60 agricultor 27 103 Marcu Aurel căs. 46 agricultor 232 104 Marincu Gheorghe căs. 37 agricultor 116


Nr. crt.



105 Marincu Ioan căs. 52 agricultor 97 106 Mărgineanţu Moise căs. 54 agricultor 109 107 Mărgineanţu Nicolae căs. 33 agricultor 96 108 Mărgineanţu Simeon văd. 78 agricultor 109 109 Mezin Nicolae căs. 38 agricultor 112 110 Mezin Petru căs. 61 agricultor 112 111 Minda Ilie căs. 61 agricultor 171 112 Minda Ioan căs. 58 agricultor 177 113 Mioc Alexandru căs. 70 agricultor 132 114 Mioc Gheorghe căs. 58 agricultor 62 115 Mioc Gheorghe căs. 38 agricultor 62 116 Mioc Ioan căs. 37 agricultor 188 117 Mioc Ioan văd. 76 agricultor 1 118 Mioc Livius căs. 47 agricultor 1 119 Mioc Moise căs. 52 agricultor 195 120 Mioc Pavel căs. 68 agricultor 186 121 Mioc Petru căs. 38 agricultor 194 122 Mircea Petru june 28 agricultor 34 123 Mircea Ioan căs. 61 agricultor 174 124 Mladin Ioan căs. 47 agricultor 5 125 Mladin Petru căs. 56 agricultor 63 126 Mladin Ştefan june 29 agricultor 5 127 Movilă Vasile căs. 36 agricultor 58 128 Niamţu Dumitru căs. 51 agricultor 59 129 Ogodescu Gheorghe căs. 35 agricultor 87 130 Ogodescu Gheorghe căs. 55 agricultor 87 131 Ogodescu Gheorghe căs. 46 agricultor 118 132 Ogodescu Gheorghe căs. 39 agricultor 187 133 Ogodescu Iovănel căs. 31 agricultor 50 134 Ogodescu Simeon căs. 63 agricultor 50 135 Oprean Vasa căs. 51 agricultor 113 136 Paulovici Ioţa căs. 52 agricultor 170 137 Peia Gligore căs. 51 agricultor 126

Nr. crt.



138 Peia Ioan căs. 37 agricultor 191 139 Peia Lazăr căs. 55 agricultor 13 140 Peia Simeon căs. 44 agricultor 23 141 Pescariu Petru căs. 40 agricultor 117 142 Petraşcu Alexandru căs. 54 agricultor 48 143 Petraşcu Cornel căs. 59 agricultor 137 144 Petraşcu Gheorghe căs. 55 agricultor 212 145 Petraşcu Ioan căs. 31 agricultor 125 146 Petraşcu Ioan căs. 71 agricultor 100 147 Petraşcu Ioan căs. 65 agricultor 170 148 Petraşcu Ioan căs. 41 agricultor 117 149 Petraşcu Iulius căs. 60 agricultor 26 150 Petraşcu Nicolae căs. 64 agricultor 74 151 Petraşcu Nicolae căs. 36 agricultor 85 152 Petraşcu Pavel căs. 69 agricultor 41 153 Petraşcu Simeon căs. 62 agricultor 117 154 Petraşcu Ştefan văd. 71 agricultor 106 155 Petraşcu Ştefan căs. 44 agricultor 106 156 Petraşcu Ştefan căs. 47 agricultor 111 157 Petraşcu Petru căs. 27 agricultor 48 158 Petraşcu Trăilă căs. 58 agricultor 73 159 Piparcă Traian căs. 32 agricultor 18 160 Popa Ioan căs. 31 agricultor 25 161 Popiţa Iosif căs. 51 agricultor 156 162 Popovici Alexandru căs. 55 agricultor 180 163 Pripag Alexandru căs. 44 agricultor 84 164 Raşa Constantin căs. 58 agricultor 37 165 Raşa Ioan căs. 43 agricultor 154 166 Raşa Martin căs. 33 agricultor 12 167 Raşa Nicolae căs. 31 agricultor 37 168 Roşu Todor căs. 32 agricultor 43 169 Rusanda Petru văd. 61 agricultor 184 170 Rusanda Roman căs. 56 agricultor 8


Nr. crt.



171 Rusanda Viorel căs. 27 agricultor 9 172 Rusu Iosif văd. 61 agricultor 58 173 Sandoşa Gheorghe căs. 72 agricultor 5 174 Sandoşa Gheorghe căs. 54 agricultor 110 175 Savu Petru căs. 33 agricultor 99 176 Sculean Alexandru căs. 30 agricultor 161 177 Sculean Ioan căs. 51 agricultor 28 178 Sculean Ioan căs. 25 agricultor 28 179 Sculean Ioan căs. 42 agricultor 149 180 Sculean Romulus căs. 62 agricultor 161 181 Sculean Iulius căs. 57 agricultor 198 182 Sculean Vasile căs. 59 agricultor 203 183 Stoian Ioan căs. 54 agricultor 143 184 Ţăran Trifu căs. 52 agricultor 165 185 Ursulescu Petru căs. 55 agricultor 141 186 Vermeşan Nicolae căs. 57 agricultor 52

În data de 2 iulie 1995 la Macedonia a avut loc o adunare a Oastei Domnului, ca urmare a invitaţiei făcute de preotul local. Fraţii şi surorile din Simeria, Cărpiniş, Timişoara, Ghilad, Crai Nou, Liebling s-au bucurat de o caldă primire şi o iubitoare ospitalitate din partea credincioşilor din sat.30

3.2. Şcoala

Macedonia se află aşezată într-o zonă cu o intensă viaţă şcolară românească. Astfel la Partoş exista încă din timpuri vechi o şcoală, în care învăţătorii călugări veniţi din Ţările Române învăţau pe tinerii care se pregăteau pentru chemarea preoţească sau dăscălească. Şcoala aceasta a întemeiat-o românul Georgiu Laiul jude primar din cercul Ciacovei. Din această şcoala au ieşit doi renumiţi cărturari: protopopul Constantin Suboni din Timişoara şi dascălul Mihai Roşu, născut în Jadani, care în 30 Oastea în misiune, în „Învierea”, Timişoara, 11 septembrie 1995, p.2

1790 trecea drept unul dintre cei mai de seamă cărturari bănăţeni ai timpului.31 În aceea perioadă, de obicei preoţii erau şi dascăli: ei învăţau pe copii din ceaslov, atât cât ştiau şi ei şi cât era necesar să iasă din ei cantori, psalţi şi, mai târziu preoţi sau dascăli. La început sala de clasă era chiar tinda biserici, aici preotul dascăl învăţa pe copiii rugăciunile, cetania cărţilor bisericeşti, cântarea psaltirei, rânduiala bisericească şi ceva socoată. Informaţii concludente despre activitatea şcolară găsim mai ales în conscripţiile bisericeşti.

Faptul că, la conscripţia din 1767, găsim la Macedonia un preot născut în sat, confirmă existenţa unor preocupări instructive din partea preoţilor autohtoni, cât şi capacitatea preotului Işfanovici de a-şi însuşi acel minim de cunoştinţe necesare pentru a convinge pe episcopul locului să-l hirotonească. În conscripţia din 1776 a eparhiei Timişoarei Macedonia apare în protopopiatul Ciacova, având doi preoţi hirotoniţi la 24.02.1763 şi respectiv 01.05.1767, deci o dovadă clară că aceşti preoţi au învăţat cele necesare la o şcoală. Odată cu hirotonirea, episcopul locului i-a rebotezat după obiceiul vremii, adăugându-le la nume sufixul „ vici”.

Dintr-un tabel al clerului eparhial, al averii lor şi şcolilor din anul 1768, făcut în eparhia Timişoarei, în districtul Ciacova erau 9 şcoli cu 128 copii de şcoală, 6 învăţători români şi se învaţa cititul, scrisul, socotitul şi cântul.32

Procesul de organizare a învăţământului pe noi baze a început la jumătatea secolului al XVIII-lea în întreg Imperiul habsburgic şi a durat până în primul deceniu al secolului al XIX-lea, când în general acest proces destul de anevoios a fost încheiat, ajungându-se ca în fiecare loca-litate bănăţeană să existe o şcoală organizată şi un învăţător.33 Dezvoltarea învăţământului a primit un cadru legislativ prin elaborarea regulamentului „Regulae directivae pentru îmbunătăţirea învăţământului din şcolile elementare sau triviale româneşti şi sârbeşti neunite”, aprobat de împărăteasa Maria Tereza la 24 mai 1774. În acest act normativ se găsesc: reguli privitoare la pregătirea învăţătorilor; materiile de învăţământ (citirea, scrierea, religia); se dispune traducerea unor cărţi şi manuale; se recomandă studierea unor materii practice suplimentare (albinărit, 31 Nicolae Tincu Velea, Istoria bisericească politico-naţionale a Românilor peste totu,

Sibiu, 1865, p. 198-199 32 I.D Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria mitropoliei Banatului,

vol. I, p. 316 33 V. Târcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat, Bucureşti, 1970, p.56


creşterea vitelor); reguli privitoare la clădirile şcolare, frecventarea şcoli, constituirea fondului şcolar şi controlul şcolilor.34

În noua concepţie a despotismului luminat aplicată în timpul lui Iosif al II-lea, pornind de la filosofia iluministă, statul trebuia să-şi manifeste prezenţa în toate sectoarele vieţii economico-sociale. Conform noi concepţii, statul subordonează biserica, încercând în acelaşi timp să pună în slujba sa şi educaţia, care devine în aceea perioadă o problemă de politică internă. Învăţământul, bisericesc şi laic, este supus şi el interesului statului, în general preconizându-se un învăţământ de stat. Prin „ Raţio educationis” (Organizarea educaţiei), apărut în 1777 şi care constituia regulamentul şcolar, se punea accentul pe învăţământul elementar, şcoala trebuind să crescă înainte de toate buni producători, deci buni contribuabili, buni soldaţi, buni cetăţeni, fără deosebire de neam şi confesiune.35 Chiar dacă iniţial acesta era demersul politicii habsburgice, mai târziu „primele instituţii naţionale legal recunoscute românilor bănăţeni – şcoala şi Biserica – se transformă în forţe de disoluţie; constituind cei mai importanţi factori de educaţie naţională”36.

La începutul secolului al XIX-lea, Banatul a înregistrat semnifi-cative mutaţii pe plan economic, cu influenţe benefice şi în sfera culturală a românilor, la aceasta contribuind şi măsurile luate de autorităţile austriece din acea vreme, în spiritul epocii luminilor pentru educarea supuşilor lor. În prima etapă se simţea nevoia acută a unui număr corespunzător de învăţători care să asigure desfăşurarea normală a procesului instructiv-educativ în şcolile înfiinţate din satele şi târgurile Banatului. Din cauză că o instituţie care să pregătească dascăli lipsea, s-au iniţiat cursuri de pregătire cu durata de patru luni pe an, ţinute de directori şcolari pentru calificarea slujitorilor şcolii.

Războaiele împotriva lui Napoleon dau prilejul Regimentelor româneşti să-şi arate vitejia şi drept recunoştinţă împăratul Francisc I înfiinţează în Arad, prima şcoală românească organizată, având profesori personalităţi bănăţene ca: Dimitrie Ţichindeal, Contantin Diaconovici Loga, Iosif Iorgovici şi alţii. Din totalul absolvenţilor acestei şcoli între 1812-1918 75% dintre elevi erau originari din Banat.37 34 I.D Suciu, R. Constantinescu, op. cit., p.360 35 Ibidem, p. 362 36 N. Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p.122 37 Dr. Teodor Botiş, Istoria şcolaei normale (Preparandiei) şi a Institutului teologic

ortodox român din Arad, Arad, 1922, p.414-500

Un document din 15 iunie 1815, semnat de Luca Kenghelaţ, directorul şcolilor greco-neunite din districtul Timişoarei şi administratorul districtului şcolar al Caransebeşului, cuprinde numele absolvenţilor uneia dintre primele promoţii de învăţători de la Preparandia din Arad precum şi şcolile unde au fost repartizaţi. Au primit învăţători calificaţi un număr de 72 şcoli, din care 41 în districtul şcolar al Timişoarei printre care şi Macedonia. Faptul acesta reprezenta un câştig real pentru români din Banat, sporind cel puţin numeric pătura intelectualilor, care se vor afirma ulterior în fruntea luptătorilor pentru dobândirea drepturilor naţionale. Din acest document rezultă şi numărul de ore pe care trebuia să le efectueze în şcoală fiecare dascăl, precum şi retribuţia acestuia pe un an de zile, care oscila în funcţie de acest număr de ore predate, renumerându-se cu un florin trei ore predate. Astfel la Macedonia a fost repartizat învăţătorul calificat la Preparandia din Arad, Ştefan Simion (Istvan Szimion) care avea 90 de ore pe an şi o retribuţie corespunzătoare de 30 de florini. După cum am menţionat retribuţia era stabilită în funcţie de orele stabilite în programa şcolară care oscilau în acord cu mărimea localităţi şi numărul elevilor. În anul 1785 a fost dată o împărţire a localităţilor pe trei clase de retribuire a dascălilor în funcţie de numărul caselor după cum urmează: I localitatea cu peste 500 de case – 50 fl.; II localitatea între 300-500 case – 35 fl.; III localităţi până la 300 case – 25 fl. Ne referim doar la suma de bani pe care comuna era obligată să o dea învăţătorului, asupra produselor în natură nu insistăm.38În 1816, retribuţia dascălilor pe cele trei clase era de 80,60, 50 fl. Din însăşi clasificarea retribuţilor, stabilită la 1816 (la un an după repartizarea promoţiei respective) se poate deduce cu aproximaţie şi mărimea celor 71 aşezări din Banat. Macedonia era cuprinsă în clasa III de retribuţie având în acea vreme un număr de case mai mic de 300. Pe lângă retribuţia în bani, învăţătorii primeau din partea obştei o locuinţă, precum şi produse în natură.39

Remarcăm la începutul secolului al XIX-lea pătrunderea interesului pentru învăţătură şi la nivelul oamenilor simpli. Preocupările pentru buna educare a tineretului de către dascăli calificaţi se întăresc şi se generalizează în cuprinsul satelor bănăţene. La aceasta au contribuit hotărâtor preoţii 38 Ioan Boroş, Organizarea şcoalelor naţionale româneşti în comitatul Caraşului la

1785-1786, Caransebeş, 1914, p.25-28 39 Virgil Grădinaru, Şcoli şi dascăli bănăţeni în cel de-al doilea deceniu al secolului al

XIX-lea, în „Mitropolia Banatului”, Timişoara, 1987, nr.1, p.78


care s-au aflat statornic în primele rânduri ale luptei pentru emanciparea culturală şi naţională, Biserica Ortodoxă Română constituind multă vreme principala instituţie culturală la sate, iar după înfiinţarea şcolilor „triviale” principalul sprijin al acestora şi un pilon al conştiinţei de neam.40 Dascălii care se ocupau cu pasiune de creşterea şi educaţia tineretului erau numeroşi, făcându-şi cu conştiinciozitate datoria şi fiind ca atare, preţuiţi de obşte. Un „atestat” din anul 1815 întăreşte cele afirmate, el conţine aprecieri pozitive, pline de recunoştinţă la adresa învăţătorului Moise Miohovici (Mioc) din satul Macedonia. Fruntaşii comunei fac bune aprecieri la adresa învăţătorului din sat „Care cu aşa statornicie şi blândeţe şcoala în decursul a şapte ani trecuţi au cercetat cât tuturor îndreptărilor săi bună sârguinţă au arătat. Aşişderea ce se atinge de moraliceasca lor purtare în şcoală şi în afară de şcoală totdeauna bună pildă tuturor au arătat, cât în starea învăţătorească a-l pofti voim, mai pe mulţi ani”.41 Acest „atestat” a fost dat de fruntaşii satului Macedonia la data de 26 octombrie 1815.

Din documente reiese că la începutul secolului al XIX-lea învăţământul din Banat a făcut progrese remarcabile, promoţiile de slujitori devotaţi şcolii ieşite de pe băncile Preparandiei arădene au contribuit la luminarea semenilor lor, la dezvoltarea culturii româneşti, etape absolut obligatorii în lupta pentru libertate şi unitate naţională. Referitor la Macedonia putem afirma pe baza acestor documente, că exista şcoală la începutul secolului al XIX-lea şi încă din anul 1808 ştim şi numele învăţătorului şi anume Moise Miohovici (Mioc) evident un băştinaş, iar în 1815 a mai venit de la Preperandia din Arad un învăţător calificat pe nume Ştefan Simion.

După încheierea – în anul 1867 –a compromisului dualist se dă legea XXXVIII din 1868, cu privire la învăţământ, ce stabilea următoarele: autorităţile care dobândeau prin lege, dreptul de a înfiinţa şcoli erau confesiunile, societăţile publice, comunităţile şi statul. Autorităţile care înfiinţau şcoli asigurau şi baza materială a instituţiilor educative şi stabileau şi limba de predare. În şcolile înfiinţate de stat, limba de predare era cea maghiară. După restabilirea Mitropoliei Ortodoxe a românilor din Transilvania, a fost recunoscut şi principiul autonomiei bisericeşti şi şcolare. În virtutea acestui principiu, şcoala populară românească din Transilvania şi Banat şi-a menţinut caracterul ei naţional, 40 Ibidem, p.79 41 Ibidem, p.80

devenind un factor de dezvoltare a conştiinţei naţionale. Pe baza statului organic a fost elaborat, în 1870, regulamentul „Organizarea provizorie a învăţământului confesional în Mitropolia gr. ort. a românilor din Ungaria şi Transilvania”, tipărit în anul 1872. Baza materială a şcolilor confesionale era asigurată de comitetele parohiale. Îndrumarea învăţă-torilor se făcea de către protopopul tractual, care îndeplinea funcţia şi atribuţiile de inspector şcolar. Obiectele de învăţământ studiate în şcoala populară erau: religia, citirea, scrierea, aritmetica, cunoaşterea măsurilor, gramatica, exerciţii de limbă, geografia şi istoria, fizica şi istoria naturală, agricultura, drepturile şi datoriile cetăţeneşti, cântul bisericesc şi naţional şi gimnastica.42

Din scriptele cercetate de harnicul preot Nicolae Ţuca şi parvenite nouă reiese că şcoala confesională susţinută de credincioşi a existat înainte de anul 1878, când se aminteşte în acte de învăţătorul Petru Socaţiu. Bătrânii satului susţin că locuinţa de la şcoala confesională a servit în acea vreme ca sală de învăţământ. Actuala sală de învăţământ de la şcoala confesională, după cum se învederează din hotărârea comitetului parohial din 1 decembrie 1891 s-a zidit în anul 1892 de maistrul Witter din Ciacova pentru suma de 2300 fl. Iată hotărârea comitetului parohial din 1 decembrie 1891: „ Preşedintele arată, că după ce s-a publicat licitaţia cu privire la zidirea şcolii în foaia oficioasă „Foaia Decezană” şi ajungând termenul licitaţiunii, dar la data aceea nu s-au prezentat mai mulţi reflectanţi, decât doi maiştrii şi anume Iosif Wittner din Ciacova şi Ferencz Kalt din Hatzfeld. Dar celui din urmă neconvenindu-i condi-ţiunile s-a retras de a reflecta la zidirea şcoalei noastre, deci comitetul aduce următorul decis:În urmarea că la licitaţiunea ţinută la 28 noiembrie a.c nu s-au înfăţoşat mai mulţi reflectanţi decât Dl. Iosif Wittner, deci comitetul parohial văzând că timpul e înaintat şi că zidirea să se înceapă în primăvara anului 1892 şi consemnându-le maestrul Iosif Wittner care a zidit şi şcoala din Petroman, s-au tocmit cu dânsul având toată încrederea în el cu suma de 2300 fl., scriu două mii trei sute florini v.a totodată încheind cu el contract în două exemplare”.43 De fapt şcoala s-a zidit în 1892 începându-se lucrările în luna mai, după cum reiese din ho-tărârea comitatului parohiala din şedinţa sa din mai 1892.44 Cu zidirea noii săli de şcoală, vechea sală de învăţământ s-a transformat în locuinţă 42 Episcopia Aradului, Arad, 1989, p.192 43 Pr. Nicolae Ţuca, loc. cit., p.58-59 44 Ibidem., p.59


pentru învăţător. În această şcoală susţinută cu mari jertfe materiale de co-munitatea bisericească din Macedonia, şi-au făcut educaţia ţinerile vlăstare până în anul 1911, sub conducerea unui singur învăţător confesional.

La începutul secolului al XX-lea activitatea desfăşurată în şcolile româneşti a fost serios perturbată de prevederile legii învăţământului din 1907, numită şi legea Apponyi, lege care nesocotea dreptul naţio-nalităţilor din imperiu de a educa tineretul în limba sa maternă şi în spiritul istoriei şi tradiţiilor naţionale. Aplicarea legii a constituit o grea povară pentru comunităţile susţinătoare de şcoală.45 În anii imediat următori după apariţia legii Apponyi se înregistrează acţiuni susţinute ale inspectorilor şcolari ai statului pentru înfiinţarea de şcoli de stat cu limba de predare maghiară. În demersul lor erau sprijiniţi de autorităţile locale (notarii) care făceau presiuni asupra locuitorilor să susţină înfiinţarea şcolilor de stat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Macedonia, sat curat românesc, unde la iniţiativa primului notar din sat Ioan Muller s-a clădit a doua şcoală de stat, de către comuna politică, cu limba de predare maghiară. Atunci a început un adevărat conflict între locuitorii satului şi autorităţi, cu toate şicanele autorităţilor, români şi-au susţinut şcoala necru-ţând nici o jertfă. Cu toate acestea sunt nevoiţi a ceda presiunilor exercitate atât de organele de control şcolare cât şi cele administrative şi se încheie un compromis cu stăpânirea în ceea ce priveşte împărţirea elevilor de la cele două şcoli. Astfel s-a stabilit următorul acord: clasele I, II, III să cerceteze şcoala confesională, iar clasele IV, V, VI să frecventeze şcoala de stat cu limba de predare maghiară. Această situaţie a durat până în anul 1919, când se eliberează şi satul Macedonia de ocupaţia sârbească, iar şcoala se unifică devenind una singură de stat cu limbă de predare româna.

Iată tabloul învăţătorilor cunoscuţi din cercetări proprii şi din lista lăsată de preotul Nicolae Ţuca.

1. Moise Miohovici (Mioc) absolvent al Preparandiei din Arad în 1814, curs de 15 luni.

2. Ştefan Simion 1815- absolvent al Preparandiei din Arad în 1814, curs de 15 luni.

Au mai terminat Preparandia din Arad următorii învăţători: Paul Işfan (1821-1822), Iosif Popovici (1844-1845) şi Petru Işfan (1855-1856), dar nu ştim dacă au profesat în Macedonia46

45 Episcopia Aradului, Arad, 1989, p.199 46 Dr. Teodor Botiş, Istoria Preparandiei şi a Institutului Teologic ortodox-român din

Arad, Arad, 1922

3. Petru Socaţiu 1878-1882 4. Petru Ursulescu, originar din Macedonia a servit aici între ani

1882-1884. Sătenii îi ziceau a lui „ Mihai Dascălul”. Probabil şi tatăl său a servit aici ca învăţător.

5. Simeon Miloş născut în Hodoni, a funcţionat la şcoala din Macedonia între anii 1884-1905 1 ianuarie când se pensionează. Acest învăţător a înfiinţat primul cor din sat.

6. Petru Goanţă, învăţător suplinitor 1 ianuarie 1905- septembrie 1905 7. Teodor Savescu 1905-1911, a fost unul dintre cei mai zeloşi

învăţători pe care i-a avut şcoala. A continuat cu ardoare munca corală începută de predecesorii săi.

8. Gheorghe Cârdaş 1911-1920, născut în Lugoj,. A servit şcoala de fapt între 1911-1914 când a fost mobilizat în primul război mondial, iar la sfârşitul războiului nu se mai întoarce în sat, ci merge la Timişeni.

9. Pr. Nicolae Ţuca funcţionează ca învăţător suplinitor la şcoala confesională la început, iar apoi la şcoala de stat din ianuarie 1917 până în septembrie 1924 Învăţătorii de stat:

1. Aureliu Miloş, originar din Macedonia, născut în anul 1891, funcţi-onează ca învăţător între anii 1920-1935.

2. Victor Preda, învăţător suplinitor din Unip, funcţionează în anul 1933

3. Ioan Buibaş, învăţător suplinitor, originar din Urseni a servit şcoala în anul 1934

4. Iosif Boldea, învăţător suplinitor, originar din Ciacova a servit şcoala în anul 1935. Distins conducător de cor, care a lucrat cu multă râvnă la împăcarea celor două coruri, aflate în duşmănie din cauza politicianismului semănător de vrajbă, realizând un cor puternic şi unit.

5. Sabina Cercel, originară din Toager, absolventă a şcoalei medie de fete „Notre Dame” din Ciacova, promoţia 1920-1921, învăţătoare între anii 1924-1927

6. Ersilia Stoica din Deta, învăţătoare între anii 1927-1934 7. Maria Ursu, originară din Sebeş – Alba, între anii 1934-1950 8. Ioan Ispas din Pleniţa între anii 1936-1946 9. Iosif Mioc, originar din Macedonia între anii 1946-1951

10. Silvestru Pârvu din Tolvădia între anii 1952-1953


11. Florica Rotariu originară din Giulvăz între anii 1950-1951 12. Eugen Chirici din Cebza între anii 1952-1953 13. Constantin Ciocârlie născut în 1903 în comuna Câlnic Gorj,

funcţionează ca învăţător în Ghilad în anii 1926-1950, în Cebza între anii 1950-1953, iar în Macedonia între anii 1953-1959

14. Iovan Ţăran, originar din Cebza funcţionează între anii 1955-1957 15. Stan Constangioară, originar din comuna Broscari, născut în 1926,

funcţionează din 1957 până la pensionare 16. Nicolae Viţan. 17. Ioan Gavrilă 18. Emilia Gaiţă 19. Maria Cota 20. Zoe Dirina 21. Lia Babescu.

La şcoala de stat construită în 1911 au funcţionat între anii 1911-1918 următorii învăţători:

1. Elisaveta Krisbnam 2. Victor Virsching 3. Iuliana Maly 4. Vereş 47.

În timpul primului război mondial, învăţătorul Gheorghe Cârdaş fiind mobilizat pleacă pe front, fapt cea produs şcolii o perturbare serioasă, în programă, frecvenţa scăzând simţitor, copiii mai ales băieţii fiind nevoiţi să-şi înlocuiască, la muncile câmpului părinţii trimişi pe front. Evident că şicanele suferite de preotul Liviu Radu, culminând cu moartea sa în anul 1916 a dus la scăderea forţei educative a şcoli, deoarece preotul îndeplinea pe acea vreme şi atribuţii de director local şi participa nemijlocit la catehizarea elevilor.

Marea Unire deschide noi perspective dezvoltării învăţământului, şcoala, fie cu predare în limba română fie a naţionalităţilor conlocuitoare, devine acum cu adevărat o instituţie de instruire a tineretului şi în egală măsură de educaţie. Conţinutul unitar al întregului învăţământ din România Mare s-a realizat prin aplicarea Legii din 26 iulie 1924, care preconiza gratuitatea învăţământului primar şi posibilitatea de instruire în limbile materne. Învăţământul secundar şi superior s-a dezvoltat prin înfiinţarea de gimnazii şi licee noi, mulţi copii din Macedonia 47 Pr. Nicolae Ţuca, loc. cit., p.62-65

frecventând şcolile secundare şi superioare din Ciacova şi Timişoara. Pentru a ilustra contingentele de elevi, frecvenţa şcolii şi repartiţia etnică a şcolii din Macedonia din perioada interbelică dăm în continuare un tablou cu numărul elevilor înscrişi şi frecvenţa după naţionalitate.48

Nr. crt. Anul şcolar Înscrişi Au terminat şcoala Minoritari 1 1919/1920-1923/1924 370 320 1 2 1924/1925-1926/1927 3 1928/1929-1933/1934 557 504 10 4 1934/1935-1938/1939 700 641 5 5 1939/1940-1943/1944 468 332 9 6 1944/1945-1948/1949 341 301 3

După terminarea celui de-al doilea război mondial, şcoala româ-nească intră într-o perioadă contradictorie a existenţei sale. Realizările nu au lipsit, în unele direcţi putând fi considerate chiar importante. Reforma învăţământului impusă prin Legea din 3 august 1948 a urmărit să distrugă tradiţiile democratice şi naţionale ale şcoli româneşti şi să o integreze în planurile de sovietizare şi comunizare a României. Învăţă-mântul era exclusiv de stat, şcolile particulare fiind desfiinţate; educaţia religioasă interzisă; programele analitice modificate, pentru a corespunde cu ideologia comunistă sovietizată. Unele dintre aceste neajunsuri grave, total contrare şcolii tradiţionale vor fi înlăturate prin legile învăţământului din 13 mai 1968 şi decembrie 1978. S-a revenit, treptat, la învăţământul de 12 clase, a fost generalizat învăţământul primar de opt clase, s-a diversificat reţeaua şcolară punându-se accent pe orientarea practică şi formativă, dar s-a adâncit şi conţinutul dogmatic, ideologizant şi ateist.

Redăm în cele ce urmează un tabel cu elevii din Macedonia absolvenţi ai liceului „Alexandru Mocioni” din Ciacova.49

Nr. crt. Numele şi prenumele Promoţia Profesia 1 Viorica Mioc 1959-1960 Profesoară 2 Persida Babescu 1960-1961 Ingineră 3 Emilia Drăgoi 1960-1961 Funcţionară 4 Voichiţa Mioc 1963-1964 Bibliotecară

48 Pr. Nicolae Ţucă, loc. cit., p.66 49 Trifu Petcu, Monografia învăţământului din Ciacova, jud. Timiş, Editura Orizonturi

Universitare, Timişoara, 2003, p.251.


Nr. crt. Numele şi prenumele Promoţia Profesia 5 Aurora Ogodescu 1963-1964 Profesoară 6 Eugenia Raşa 1964-1965 Funcţionară 7 Dorinel Ciorogaru 1964-1965 Tehnician 8 Aurel Bacucu 1965-1966 Tehnician 9 Pavel Babescu 1966-1967 Profesor

10 Ionel Işfan 1966-1967 Inginer 11 Jenica Ogodescu 1969-1970 Funcţionară 12 Floare Babescu 1970-1971 Funcţionară 13 Florica Bugariu 1970-1971 Ingineră 14 Horia Ciocârlie 1970-1971 Inginer 15 Ioan Bugariu 1971-1972 Inginer 16 Georgina Ogodescu 1972-1973 Funcţionară 17 Dorel Sculean 1974-1975 Subinginer 18 Adelina Costângioară 1975-1976 Ingineră 19 Rodica Işfan 1975-1976 Funcţionară 20 Ioan Bărbuţi 1976-1977 Inginer 21 Eugen Ţăran 1976-1977 Inginer

Revoluţia din decembrie 1989 a determinat o schimbare radicală în conţinutul şi orientarea procesului de învăţământ în şcoli: îndoctrinarea ideologică şi ateistă sunt total înlăturate. Evoluţia pozitivă a învăţământului de după 1989 este certă, trebuind să fie mereu corelată la solicitările unei societăţi dinamice, aflată în continuă evoluţie.50

3.3. Activitatea culturală

Cultura a fost considerată şi la sate un factor determinant de modelare a conştiinţei naţionale, difuzarea valorilor culturale s-a făcut cu perseverenţă tocmai în acest scop, de a crea români instruiţi, creştini şi patrioţi. Ansambluri corale s-au înfiinţat în tot mai multe sate bănăţene în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, la iniţiativa preoţilor şi învăţătorilor săteşti, adevăraţii luminători ai acelor vremuri. Aceste coruri se ocupau nu numai cu formarea deprinderii în cântarea biseri- 50 I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş, Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p.240

cească şi naţională, ci erau adevărate şcoli unde se învăţau citirea, scrierea şi socoata de către adulţii silitori. Moralitatea satelor bănăţene româneşti, respectul oamenilor şi comportamentul ţăranilor bazat pe valorile etice sunt, în parte şi rezultatul educativ al acestor modeste societăţi culturale. Mai presus de toate, însă, ele au asigurat prin valorile culturii – solida-ritatea comunităţii româneşti. Întărirea solidarităţii naţionale a avut ca rezultat manifestarea unitară în marile momente ale istoriei. După formarea statului naţional unitar, societăţile culturale care au activat sub îndrumarea Bisericii – corurile, bibliotecile parohiale, casele de cultură – au fost factori de întărire a statului naţional prin propagarea valorilor morale şi culturale, întărirea spiritului moral şi lărgirea orizontului de cunoaştere al sătenilor.51

Corul din Macedonia a fost înfiinţat în anul 1884 de învăţătorul Simeon Miloş, care a funcţionat la şcoala confesională între anii 1884-1905.Conducători ai corului în lungul timpului au fost învăţătorii: Teodor Săvescu, Victor Preda şi Iosif Boldea. În perioada interbelică, pasiunile politice au dus la dezbinarea corului în două, politicianismul şi-a pus amprenta şi pe sufletele naive ale macedonenilor, rupându-le unitatea şi aşezându-i în două tabere duşmane. Mari eforturi au făcut preotul Nicolae Ţucă şi învăţătorul Iosif Boldea pentru a-i convinge de inutilitatea duşmăniei, demersul lor fiind ajutat şi de vizita P.S.S. Vasile Lăzărescu, care în termeni calzi şi profunzi i-a îndemnat stăruitor la unitate şi frăţie. După această vizită istorică pentru satul Macedonia, sătenii treziţi din orbitoarea lor pasiune politică, s-au împăcat, reunindu-se în continuare într-un singur cor, care mai strălucit a progresat. Frumos a progresat corul şi sub conducerea absolventului şcoalei de cântăreţi din Caransebeş, Gheorghe Ciorogar. Dacă la început corul şi-a desfăşurat activitatea numai în biserică, dând răspunsurile la serviciile divine, la praznicile bisericeşti mai mari, sau participând la înmormântări şi cununii, mai târziu şi-a lărgit sfera de activitate organizând serbări culturale, răspândind prin cântec lumina ziditoare a culturii.

În continuare dăm lista celor mai vechi corişti. 1. Ioan Magda (Rancu) 2. Ştefan Magda 3. Adam Bugaru 4. Iosif Mioc (Oţa) 5. Ioan Chirici

51 Episcopia Aradului, Arad, 1989, p.220


6. Gheorghe Mărgineanţu 7. Ioan Işfan 8. Petru Mioc 9. Matei Catău

10. Ioan Babescu 11. Moise Babescu 12. Ioan Ogodescu 13. Ion Magda (Bosco) 14. Iosif Sculean

Coriştii de mai târziu: 1. Ioan Rusanda 2. Trăică Rusanda 3. Roman Rusanda 4. Gheorghe Rusanda 5. Ioan Ciorogar 6. Simeon Rusanda 7. Cornel Pripag 8. Ioan Pripag 9. Iulian Mioc

10. Siemon Peia 11. Ioan Peia 12. Ioan Sculean 13. Miose Ciorogar 14. Gheorghe Ciorogar 15. Gheorghe Ciorogar 16. Pava Petraşcu 17. Alexandru Petraşcu 18. Iovănel Ogodescu 19. Petru Cebzan 20. Nicolae Vermeşan 21. Iosif Breban 22. Moisă Dragan 23. Petru Dragan 24. Nicolae Magda 25. Ion Babescu (Bibi) 26. Petru Ştefan 27. Gheorghe Ogodescu 28. min. Gheorghe Ogodescu 29. Simeon Glăvan

30. Pavel Babescu 31. Alexandru Ştefan 32. Dimitrie Babescu 33. Ştefan Babescu (Miloiu) 34. Ion Babescu (Servuş) 35. Gheorghe babescu (Servuş) 36. Ştefan Petraşcu (Checimă) 37. Petru Mesin 38. Gheorghe Marincu 39. Ionuţă Petraşcu 40. Gheorghe Ogodescu (Mila) 41. Trăică Jurma 42. Petru Jurma 43. Pavel Bugaru 44. Niţă Magda 45. Cornel Petraşcu 46. Rudolf Hep 47. Ioan Drăgoi 48. Iovan Drăgoi 49. Iosif Step 50. Ioan Rasa 51. Petru Bujan (Duţă) 52. Iosif Popita 53. Nicolae Sculean 54. Ioan Crâstet 55. Aurel Mioc (Macu) 56. Gheorghe Ogodescu (Fluture) 57. Viorel Ogodescu 58. Ioan Rusu 59. Simeon Peia (Nomi) 60. Ioan Peia (Sam) 61. Petru Mioc (Scurtă) 62. Ioan Cebzan 63. Vasa Sculean 64. Alexandru Bugaru 65. Cornel Bugaru 66. Todor Chiş 52

52 N. Ţucă, loc. cit., p.30-31


În toată perioada interbelică s-au făcut numeroase încercări de a construi în sat o casă naţională, însă costul lucrări a fost mult prea mare faţă de posibilităţile materiale ale localnicilor, la care s-a adăugat sabo-tarea reciprocă a iniţiativelor practicată cu mult succes de partizanii partidelor istorice în acea vreme. După război s-a construit de stat un cămin cultural spaţios, locul unde s-au desfăşurat multe manifestări culturale. Acest cămin cultural s-a construit în anii 1949-1950 pe locul vechiului conac al baronului Nicolici, pe vremea când funcţiona ca primar Maria Pripag. Principalele activităţi artistice care s-au desfăşurat în acest lăcaş cultural au fost serbările date de corul tinerilor conduşi cu pricepere de Gheorghe Ciorogar şi de învăţătorul Ioan Gavrilă. De asemenea aici s-au desfăşurat serbările şcolare, unde elevii şi-au dovedit măiestria artistică prin cântece, poezii, dar mai ales prin piese de teatru, puse în scenă cu talent şi dăruire de competenta educatoare Victoria Ciocârlie, mama viitorului prefect de Timiş, prof. univ. dr. Horia Ciocârlie. Tot la căminul cultural se ţinea duminicile şi la sărbători, tradiţionalul joc, la care participa cu însufleţire întregul sat, muzica fiind asigurată de un taraf local. Aici, în curtea căminului cultural a supravieţuit din vechiul parc al baronului Nicolici un copac multisecular, care a trezit interesul specialiştilor, fiind considerat un monument al naturii.

Cântecul popular a fost şi la Macedonia la el acasă, măiestria coriştilor a probat cu prisosinţă acest lucru, dar satul a excelat şi prin mari talente individuale, de cântăreţi vocali şi instrumentişti renumiţi. Amintim aici pe celebrul taragotist Pavel Cebzan (Pava), cel care prin muncă şi talent nativ a parcurs un drum ascendent, de la taraful din sat la ansamblul din Caransebeş şi mai apoi la „Doina Banatului” din Timişoara.În anii 1980-90, împreună cu formaţia condusă de marele virtuos Gheorghe Zamfir a întreprins lungi turnee în străinătate, ajungând să fie primiţi şi la curtea imperială a Japoniei. Actualmente acest renumit instrumentist s-a stabilit din anul 1991 în oraşul Chicago, dar care, chiar dacă părinţii săi s-au dus la cele veşnice, îşi păstrează casa părintească..

Nu putem omite că în Macedonia sa născut şi talentata cântăreaţă de muzică populară, Elena Creţu Ghilezan, precum şi cunoscutul instru-mentist Micu Raşa. Localnicii din Macedonia au manifestat dintotdeauna o preocupare statornică pentru a-şi ridica nivelul cultural, în acest scop s-au abonat la ziare şi au cercetat cu hărnicie biblioteca. Deşi în comună nu este ciclul II, foarte rar se întâmplă ca un elev să nu termine ciclul II

la şcoala din Ciacova. De aici o parte din ei se îndreaptă spre meserii, iar alţii spre şcolile medii şi înalte.

Ca în majoritatea satelor bănăţene, în perioada interbelică a pătruns cu aplomb şi definitiv, fotbalul, jucat cu pasiune de tinerii paori într-o costumaţie de epocă (izmene suflecate, opinci sau ştrimfi de lână), iar mingea era făcută cu multă trudă din cârpe bine legate, închipuind ceva rotund, dar care să se rostogolească. După anii 1950 s-au organizat meciuri aprige cu satele vecine, Giulvăz, Cebza, Petroman sau Ghilad, care prin entuziasmul creat au devenit adevărate sărbători. După anul 1970 s-a înfiinţat asociaţia sportivă „Timişul” Macedonia, ce a obţinut rezultate notabile în campionatul judeţean, promovând chiar şi în divizia D, după un aprig meci de baraj susţinut cu echipa C.S. Lugoj. Din cauza dificultăţilor financiare, echipa n-a rezistat decât un an, dar a fost anul de vârf al afirmării sportive din satul Macedonia.

Trebuie să facem cuvenita precizare că şi Macedonia a avut şi are proprii săi intelectuali, născuţi în acest reprezentativ şi istoric sat pur românesc. Dacă există omisiuni în tabloul intelectualilor, ele nu sunt din rea credinţă, ci din necunoaştere:53

1. Petru Işfanovici, preot, născut în Macedonia, a slujit între anii 1767-1805

2. Pavel Işfanovici (Işfan), originar din Macedonia, preot, a slujit între anii 1781-1814, în timpul funcţionării sale ca preot s-a zidit actuala biserică (1813).

3. Ioan Işfanovici (Işfan), originar din Macedonia, preot, a slujit între anii 1806-1830. În anul zidirii bisericii probabil că a funcţionat ca şi capelan.

4. Moise Miohovici (Mioc), învăţător originar din Macedonia a funcţionat înainte de 1815.

5. Ştefan Simion, învăţător, originar din Macedonia, absolvent al Preparandiei din Arad promoţia din anul 1815.

6. Isac Ştefan, preot, originar din Macedonia, a slujit între anii 1816-1847.

7. Paul Işfan, învăţător, de origine din Macedonia. 8. Iosif Popovici, învăţător, originar din Macedonia. 9. Iosif Işfan, capelan 1836-1847, originar din Macedonia

53 N. Ţucă, loc. cit., p.54-56


10. Petru Işfan, învăţător de origine din Macedonia. 11. Ştefan Mioc, preot, originar din Macedonia, a slujit între anii 1847-

1858. 12. Petru Ursulescu, învăţător, originar din Macedonia, a funcţionat

între anii 1882-1884 13. Aurel Radu fiul fostului preot Mihai Radu din Macedonia, fost

judecător în Timişoara. 14. Liviu Radu, fiul preotului Mihai Radu, preot, slujeşte în Macedonia

între anii 1914-1916. Datorită poziţiei sale naţionaliste a avut multe de suferit din partea autorităţilor maghiare. Deferit justiţiei, târât prin tribunale, maltratat în închisori moare în 1916, înainte de a se pronunţa sentinţa devenind un martir al neamului, jertfit ideii naţionale.

15. Cornel Suciu, fiul nelegitim al preotului Ioan Tinca, născut în Macedonia în 1891, fost contabil în Caransebeş.

16. Bela Suciu, fiul nelegitim al preotului Ioan Tinca născut în Macedonia în anul 1896, fost ofiţer.

17. Aurel Miloş, fiul învăţătorului Simeon Miloş, născut în Macedonia în 1891, fost învăţător aici între anii 1920-1936.

18. Cornel Minda, fiul lui Ioan Minda, născut în anul 1894, fost învăţător suplinitor în Macedonia în anul 1915.

19. Alexandru Magda, fiul lui Ioan Magda, născut în Macedonia în anul 1911, preot în Remetea şi Şipet.

20. Ilie Ursulescu, fiul lui Adrian Ursulescu, născut în Macedonia, funcţionar la Reşiţa.

21. Valer Ursulescu, fiul lui Adrian Ursulescu, născut în Macedonia, funcţionar în Bucureşti.

22. Matei Catău, fiul lui Matei Catău, născut în Macedonia în anul 1915, fost contabil.

23. Simeon Mărgineanţu, fiul lui Simeon, născut în Macedonia în anul 1919, ofiţer.

24. Iosif Mioc, născut în Macedonia, învăţător în sat între anii 1946-1951.

25. Gheorghe Petraşcu, fiul lui Toma, născut în Macedonia în anul 1923, funcţionar.

26. Ionel Işfan, inginer, fost director la fabrica de bere din Haţeg (decedat).

27. Pavel Babescu, profesor la liceul „Alexandru Mocioni” din Ciacova. 28. Dorina Magda, profesoară de istorie în Timişoara. 29. Daniela Avrămuţ, profesor la liceul Electrotimiş. 30. Ion Bărbuţ, primar la Făgăraş. Datorită calităţilor probate de bun

gospodar, alegătorii din oraşul Făgăraş l-au ales primar în două legislaturi consecutive.

31. Persida Babescu, profesor de matematică, plecată în Germania. 32. Ion Marincu, inginer zootehnist la Direcţia agricolă Timiş. 33. Ion Bâjă, absolvent al facultăţii de matematică-informatică Timi-

şoara. 34. Livia Adelina Costângioară, absolventă a Institutului Politehnic

Timişoara, a cărei fiică a cucerit medalia de aur la Olimpiada internaţională de geografie ţinută în Australia în anul 2006, actualmente bursier în S.U.A., la Chicago.

35. Ion Avrămuţ, inginer mecanic. 36. Ionel Ţăranu, inginer zootehnist. 37. Liviu Avrămuţ, inginer zootehnist la Ciacova. 38. Liviu Mioc, inginer chimist la Tomeşti. 39. Georgina Mioc, profesoară pensionară în Sibiu. 40. Dorel Sculean, inginer constructor la Timiş - Bega. 41. Ioan Bugaru, ing. mecanic la Apele Române. 42. Ioan Maistor inginer electronist la Fabrica de tramvaie Timişoara. 43. Mariana Maistor inginer electronist RATT Timişoara. 44. Liviu Minda inginer calculatoare în Republica Africa de Sud. 45. Laurenţiu Mioc, profesor de istorie în Timişoara. 46. Gheorghe Babescu, inginer electronist la Turnu Severin. 47. Pavel Cebzan, taragotist, plecat în SUA. 48. Viorel Jiva, absolvent al Facultăţii de Construcţii şi al Facultăţii

de Ştiinţe Economice din Timişoara. 49. Horia Ciocârlie, profesor la Politehnica din Timişoara, Prefectul

judeţului Timiş în perioada 2000-2004. 50. Ovidiu Avrămuţ, absolvent al Facultăţii de drept din Timişoara. 51. Florica Bugaru, absolventă ISE Timişoara, contabilă. 52. Violeta Borineanţu, absolventă ISE Timişoara, contabilă. 53. Agrofina Ogodescu, profesoară de matematică, pensionară.


3.4. Portul Trăim într-o perioadă de mare avânt industrial şi tehnologic cu

influenţe binefăcătoare asupra traiului şi confortului, însă în acelaşi timp asistăm neputincioşi la dispariţia industriei casnice, cu care se îndelet-niceau atât de intensiv cândva harnicele noastre ţărănci, din mâinile cărora ieşeau lucruri admirate şi mult preţuite nu numai în ţară ci şi în străinătate. Declinul industriei casnice se datoreşte industrializării, fabricile de îmbrăcăminte confecţionează diverse tipuri de haine, mai rapid şi mai ieftin, falimentând industria casnică, care a devenit mai mult artizanală. Odată cu dispariţia acestei industrii dispare şi mândrul port popular bănăţean. În cele ce urmează încercăm să conturăm ceea ce a fost în trecut portul popular atât la bărbaţii, cât şi la femeile din satul Macedonia.

Bărbaţii purtau cămăşă lungă din pânză de fuior, din bumbac sau din „cinari”(pânză ţesută din fire foarte subţiri), ţesute în războiul de casă şi cusută de mâna iscusită a gospodinei. Cămaşa de lucru era cusută simplu, iar cea de sărbătoare din pânză de bumbac, ori „ cinari”, pe poale jos erau ciurate; gulerul şi mânecile erau împodobite cu diferite cusături zise „împunsuri” sau cu „brăduleţ”. Peste cămaşă bărbaţii se încingeau cu praşchia (serpar) de piele lată de 15-20 cm. În zilele de lucru se purta „spenţul”, iar la sărbători „chintuşul” un fel de vestă (laibăr) făcut din stofă asemănătoare cu şuba de calitate fină, în trecut era purtat atât de bărbaţi cât şi de tineri. Chintuşul era împodobit cu cusături de flori de diferite culori, mai vii la cei tineri, iar la bătrâni în culori sobre în special culoarea neagră. Îmbrăcăminte mai călduroasă erau: bocul, un fel de peptar fără mâneci lung până peste pântece; cojocul confecţionat din piei de oaie cu mâneci şi lung până la genunchi, acesta se folosea mai mult ca haină de sărbătoare. În timp de iarnă se purtau iţari de şubă din lână albă. Peste toate acestea în timp de iarnă se foloseşte bundaşul (băclia) făcut din piei de oaie şi lung până la pământ. Încălţă-mintea ţăranului vară- iarnă a fost opinca cu nojiţe şi curele late, cu obiele de cărmăjini şi negre. Vara pe cap purta pălărie, iarna „clăbăţul” (căciula) din piele de miel.Încă din perioada interbelică, se constată declinul portului popular, cu amărăciune relatează părintele Ţuca despre portul oamenilor din acele timpuri, „ ici-cola la unii mai vârstnici se mai poate vedea cămaşa lungă şi aceasta numai în zi de sărbătoare. A dispărut în genere cămaşa lungă, chintuşul, cojocul, iţarul de lână (şuba), opincile cu obiele. Mai ales tineretul a părăsit portul nostru

bănăţean. El poartă cămeşi scurte, procurate din prăvălie. Tot aşa din prăvălie sunt procurate şi celelalte haine confecţionate din stofe fine şi cusute după cea mai recentă modă şi cojoacele încep a se rări de-a binelea ţinându-le locul „căputurile” (paltoane) domneşti. Locul opincilor în zilele de lucru l-au luat „şlaichele”, un fel de sandale pe lângă se poartă ciorapi procuraţi din comerţ, ori făcuţi de gospodină. În sărbători mai ales tineretul e încălţat în pantofi fini şi făcuţi partea cea mare la comandă, iar unii în cizme”54

Îmbrăcămintea la femei fie tinere, fie mai în vârstă se compune din „ciupăgar” sau „spăcel”, lucrate cu iscusinţă de mâna îndemânatică a ţărăncii. Peste mijloc femeile se încingeau cu brâu, sau brăciră. Până la vârsta de 15 ani poartă o singură catrinţă dinainte, iar după această vârsta poartă două catrinţe. De demult la sărbători purtau opreg în locul cătrinţei la spate. După măritiş femeile purtau „conci” făcut dintr-o împletitură de păr femeiesc în trei viţe având un format aproape drept-unghiular, peste care se legau apoi cu o cârpă (basma). În zilele de lucru peste ciupăgar au purtat „spenţul”. Încălţamintea în trecut şi la femei a fost opinca, numai cele mai înstărite purtau cizme. „Dacă hainele de toată ziua erau mai modeste, apoi cele de sărbători chiar şi în trecut au fost mai luxoase. Ca obiecte de lux femeile proaspăt măritate purtau „pleconicul” „zanea de bani” şi „tulbentul”. „Pleconicul” era o bucată de stofă lunguiaţă şi lată de 6-8 cm pe care s-au cusut bani apoi s-a legat peste cap şi atârna pe ambele părţi, de regulă până-n josul urechilor. Cele mai înstărite purtau în sărbători mai ales „zanea de bani’’ pe piept. Galbeni sau bani de argint prevăzuţi cu ureche erau înşiraţi pe 3-4 sârme, astfel că formau un triunghi cu vârful în jos. „Tulbentul” era cusut din fire de aur pe o materie rezistentă sau banii erau cusuţi pe aceasta. Se aşeza pe frunte şi lăsat pe ceafă ajungea până peste grumaz. Ca haină de iarnă se purta bundicul lucrat din piele de miel şi decorat cu flori de diferite culori şi cu oglinzi micuţe. Era mai mult o haină de sărbătoare şi avea lungimea până peste pântece. Femeile căsătorite purtau şi „mincia” un fel de palton de stofă căptuşit cu piei de miel. În vechime toate hainele erau lucrate de gospodine, care foarte rar intrau în prăvăli pentru a-şi cumpăra haine, astăzi aproape toate hainele se procură din „duchean”, – conchide părintele Nicolae Ţuca, fin observator al evoluţiei vieţii la sat.55 54 N. Ţuca, loc. cit., p.48 55 N. Ţuca, loc. cit., p.51


3.5. Datini, tradiţii, obiceiuri

3.5.1. Obiceiuri de familie În vorbirea curentă, aceste două cuvinte, datină şi obicei se

întrebuinţează cu acelaşi sens; totuşi o mică diferenţă există. Datina pare a fi termenul general popular pentru tot ce se practică după anumite reguli vechi şi are în limba literară un anumit colorit arhaic (datina străbună). Obiceiul cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată. Ceremonia este o parte a obiceiului, constituit dintr-o secvenţă organizată de acte solemne, îndătinate, cu conotaţii primordiale de bună cuviinţă. Ritul este acel element al obiceiului în care intervin reprezentările mitologice, care se plasează la nivel sacrului în virtutea credinţelor vechi ale mediilor folclorice.56

Obiceiurile populare sunt manifestări folclorice, pe care o colecti-vitate închegată le repetă cu regularitate, la acelaşi prilej socotindu-le juste şi obligatorii şi care sunt transmise din generaţii în generaţii prin tradiţie. Aceste obiceiuri au contribuit, în trecut la închegarea unei colectivităţi şi la păstrarea formelor tradiţionale de viaţă. Colectivităţile, satele în general, erau pătrunse şi stăpânite de acea forţă de conservare, care a făcut ca anumite obiceiuri să se păstreze, chiar şi după ce şi-au pierdut sau şi-au schimbat sensul. A respecta obiceiurile, tradiţia, era obligatoriu pentru fiecare membru al colectivităţi; neîndeplinirea rigorilor tradiţionale, ducea la excluderea individului din colectivitate, în sensul moral evident, dar cu atât mai greu de suportat. Individul cădea în aprobiul public fiind batjocorit, dispreţuit şi umilit. Respectul pentru tradiţie şi grija pentru forma obiceiului au făcut ca, în satele cu viaţă tradiţională anumite persoane cu aptitudini să se specializeze în anumite obiceiuri ale vieţii folclorice (bocitoare, vornici la nuntă).Obiceiurile urmează şi ele dinamica socială fiind supuse schimbărilor determinate de contextul socio-cultural în care trăiau. Obiceiurile pot să-şi piardă sau să-şi schimbe sensul; uneori rămân complet golite de sensurile primare, ajungând în timpurile noastre doar simple petreceri. În colectivităţile tradiţionale, obiceiurile dădeau un ritm propriu vieţii. Respectarea şi practicarea lor 56 Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti 1976, p.25

după rânduiala îndătinată imprima vieţii colective, familiei şi în general, vieţii sociale a satului o anumită cadenţă. În perioada muncilor agricole, ele stabileau un echilibru între muncă şi odihnă; chiar în timpul unei zile de lucru, la coasă şi la seceră, se respecta cu multă rigoare fruştucul şi prânzul mare, odihna după prânzul mare la care se cânta şi se spunea poveşti şi cina. Duminica era organizată după o anumită rânduială; participarea la slujba religioasă, iar după masă petrecerile, jocul, care începea devreme şi se termina odată cu venirea animalelor de la păşune, când se cânta obligatoriu marşul. Dincolo de credinţele pe care le-au oglindit cândva, obiceiurile au avut şi un sens social, al ajutorului reciproc, a asigurat o comunicare normală între oameni, necesară echilibrului social.57

Originea obiceiurilor e foarte diferită, unele sunt deduse din practici apărute în procesul muncii, altele sunt bazate pe credinţe şi mituri străvechi. Biserica a introdus şi ea o serie de obiceiuri şi a contribuit la schimbarea sensului şi formelor obiceiurilor mai vechi. Obiceiurile au imprimat vieţii sociale tradiţionale o anumită rânduială, necesară pentru vieţuire, întărind comunităţile, dându-le puterea de a trece prin atâtea vicisitudini fără să se dezagrege. În cultura noastră tradiţională obiceiurile, în totalitatea lor cele pe care folclorişti le-au numit ale vieţii de familie, formează un sistem complex de relaţii, un sistem corelat cu viaţa omului, cu viaţa neamului, cu viaţa comunităţilor mai mici sau mai mari, locale sau regionale.58 În ceea ce priveşte Macedonia vom prezenta câteva obiceiuri ale vieţii de familie pe care le-am găsit în manuscrisul har-nicului părinte Nicolae Ţuca pe care le-a cules din mijlocul sătenilor, al căror păstor spiritual a fost:

Obiceiuri la naştere şi botez Îndată ce femeia în stare binecuvântată a născut, să taie buricul

celui nou născut, carele de regulă să păstrează legat într-o pânză până la vârsta de 7 ani, când i-se va da spre a-l dezlega. După aceasta moaşa sau altă femeie fie tânără sau bătrână numită „baba” celui nou născut merge la preot cu un vas cu apă spre a o sfinţii. Din această apă să toarnă în scăldarea pruncului pe cât se poate, până la 6 săptămâni. Apa din scaldă să aruncă tot într-un loc ferit de călcat. La trei zile, în ziua ursitorilor se aşeză sub perina noului născut o pogace mică, un pieptene şi o oglindă, 57 Ibidem, p.30 58 Ibidem, p.3


iar pe masă să pune un păhar cu apă. Noul născut nu se lasă singur în cameră până la botez. Femeia în stare binecuvântată se fereşte a fura ceva spre a nu purta pruncul, ce se va naşte semnul lucrurilor furate. Dacă femeia în această stare merge în casă străină şi se va afla acolo pe cei ai casei la mâncare de regulă i-se oferă şi ei mâncare. Botezul noului născut se face le opt şi după opt zile. Despre aceasta se anunţă în seara botezului naşul şi preotul. Plecând la botez cel nou născut e scos din casă de un băiat, dacă pruncul nou născut e băiat, iar dacă e fată de o fată. În pragul uşii mama pune piciorul pe pruncul lăsat jos (aşa se calcă toate vrăjile îndreptate spre prunc). La biserică cel nou născut e dus de moaşă, sau de o femeie numită „baba mare” Şi la Macedonia este obiceiul, ca mama pruncului, până ce copilul e dus la biserică să lucreze lucruri bărbăteşti sau femeieşti după cum micuţul e băiat sau fată. Întors acasă de la biserică să pune masa, la care sunt invitaţi rudeniile şi vecinii. La sfârşitul mesei să aduce micuţul, nu i-se spune numele până ce toţi cei prezenţi îi fac daruri în bani. Naşul în afară de crijmă îi face dar de haine. Dar şi el e dăruit de fini la sfârşit, când pleacă spre casă cu daruri de pânzeturi, pe care le duce atârnate după grumaz.

Noului născut nu i se taie unghiile, ci mama i-le rupe cu dinţii până la vârsta de un an (spre a nu se face hoţ). Tot aşa nu se tunde cei micuţi până la vârsta de 1 an. Părul tuns la un an de regulă se îngroapă la rădăcina unui pom cu preferinţă la rădăcina unui păr.

Obiceiuri la nuntă Primul pas spre căsătorie a doi tineri îl fac „peţitorii”, rude sau

prieteni ai tatălui junelui, însărcinaţi a iscodi la părinţii fetei, pe care tânărul doreşte a o lua în căsătorie: dacă aceasta se învoieşte la aceasta. La plecarea în peţit este obiceiul a se arunca în spatele peţitorilor o pisică. Dacă pisica să agaţă de haine înseamnă, că peţitul va avea succes, din contra nu. Ajunşi peţitori la părinţi fetei le destăinuie scopul vizitei lor. Primind răspuns favorabil se întorc şi comunică aceasta părinţilor tânărului. După aceasta se hotărăşte ziua pentru „tocmă”. În ziua tocmei junele cu părinţii săi şi alte rudenii merg la viitoarea mireasă. Aci toţi cei poftiţi se aşează la masă. Urmează aducerea miresei. La început se aduc alte femei camuflate, care însă sunt respinse cu cuvintele „nu aceasta ne trebuie”. În sfârşit se aduce mireasa, care sărutând mâna oaspeţilor mai vârstnici este dăruită cu bani. Mirii se aşează la masă faţă în faţă, apoi

mirele predă miresei, progacea de tocmă, pe care este aşezată suma de bani asupra căreia au convenit părinţii lor, ca din aceştia mireasa să-şi cumpere cele trebuincioase. Cu acest prilej soacra mare îi dăruieşte viitoarei nore o „cotrinţă” (şorţ). După aceasta se serveşte mâncarea, de regulă cina, căci tocma se face seara. Se hotărăşte tot atunci şi ziua cununiei urmând a se face cele cerute de legile civile şi bisericeşti. Joi înainte de cununie două rudenii ale mirelui duc miresei „pana” (o floare artificială ce se va pune în turbent), precum şi dulapul în care mireasa îşi va pune hainele. Cununa se face numai duminica, sâmbăta înainte de cununie „givării” (de regulă un băiat şi o fată) având ciutura împodobită cu flori şi o maramă, purtând un ştergar slobozit peste umărul drept şi legat subsoara mâini stângi, pleacă spre a invita oaspeţii poftiţi de stăpânul casei spunându-le ora fixă când să fie prezenţi. În ziua cununiei socrul mare însoţit de rudenii merge cu muzica şi-l aduce pe naş. Oaspeţilor adunaţi li-se serveşte o mică gustare, în care timp giverii se duc la mireasă spre a o anunţa că imediat sosesc nuntaşii. Toţi nuntaşii merg la mireasă şi luând-o se duc la biserică. În biserică şi de regulă la înconjurarea mesei mirii se întrec a se călca pe picior, crezând că prin aceasta îl va supune unul pe celălalt. După cununie mireasa obişnuieşte a trage de mâna câte o prietenă a sa mai intimă, ce înseamnă a-i urma la măritiş. La plecarea de la biserică mireasa aruncă peste cap îndărăt un măr. Convoiul nu se întoarce pe aceiaşi cale, dar în aşa fel ca să ajungă în faţa casei şi nicidecum în dosul casei. Convoiul e întâmpinat de socrul şi soacra mare, naşului i-se aduce un purceluş spre a-i cresta urechea. Mireasa face cadou socrului o pereche de obiele sau un ştergar, soacrei o cămaşă cusută de ea, iar celorlalţi ai casei dăruieşte câte un ştergar, în schimb ea primeşte daruri în bani. În faţa uşii la intrare e aşezată o bucată de pânză pe care o calcă tineri, aici li se pune în mână câte o lumânare aprinsă, iar miresei i se dă şi o pâine, apoi sunt traşi în casă de soacra mare cu o brăciră lungă; ajungând în cameră ocolesc masa de trei ori. După aceasta mirii şi giverii se postează la uşa intrării în casă punând jos la intrare o troacă. Nuntaşii pot intra numai după ce au aruncat bani în această troacă. Luând sfârşit acestea se începe jocul pe care îl începe mireasa cu mirele cu hora, giverii îşi lasă ciuturile în grija naşului până ce joacă şi ei. Spre seară nuntaşii în afară de naşii şi mirii pleacă cu muzica după cinstea (darurile) naşului şi giverilor aducându-le în aşa fel încât să fie văzute de toţi. Acestea constau din


câte un pom asemănător pomului de Crăciun încărcat cu zaharicale şi „pancove” (turte fripte) având pe ele câte o oglindă mare precum şi daruri de stofă, mătase sau pânză pentru haina miresii. Ceilalţi nuntaşi îşi aduceau singuri darurile. Se continuă jocul, apoi se strigă cinstele naşului şi giverilor de către doi nuntaşi mai glumeţi, care fac haz la adresa lor în chip şi fel spre a distra pe cei prezenţi. Urmează jocul miresei pe bani. Acest joc îl începe givărul cu mireasa, apoi se continuă jucând cu mireasa toţi cei care oferă bani. Jocul miresei îl termină mireasa cu mirele, care oferind şi el bani, în acompaniamentul muzicii o duce în altă cameră. Bani încasaţi sunt ai miresei. Cina se serveşte după jocul miresei, după care se continua jocul apoi se face strigarea darurilor celorlalţi nuntaşi. Luni dimineaţa către orele cinci se termină petrecerea, naşul e condus acasă cu muzica iar ceilalţi nuntaşi se împrăştie pe la casele lor. Luni pe la ora 11 se începe iarăşi veselia, socrul mare cu câteva rudenii se duc la naşi să-l „vindece”. Apoi se cinstesc iarăşi nuntaşii, după câteva jocuri convoiul se reîntoarce acasă. După masă în acompaniamentul lăutarilor se desface părul miresei, care adeseori generează lacrimi din partea miresei dar şi din partea celorlalte femei care şi ele prin aceasta şi-au luat rămas bun de la starea de „ fată mare”. După aceasta mireasa se îmbracă în haine de nevastă, având pe cap „turbentul”. Luni înspre seară mirele cu mireasa însoţiţi de giveri şi alţi nuntaşi merg la naş spre a-l duce la „gostie”(partea a doua de nuntă de luni se cheamă aici „gostie”).Tot aşa merg după părinţii givărilor, în sfârşit, fără miri se aduc şi părinţii miresei. Aşezându-se la masă se aduce mireasa înaintea părinţilor dar nu îndată. La început se aduc alte femei camuflate şi apoi mireasa, urmează jocul plin de veselie după care se pune masa. Această petrecere de regulă se prelungeşte până marţi la amiaz. Luând sfârşit petrecerea, naşul şi giverii dăruiţi şi ei de miri cu diferite daruri sunt petrecuţi la casele lor.

La nunţi se fac multe glume: se fură ciutura giverilor, păpucul miresei, lingurile şocăciţelor (bucătăreselor), care toate trebuiesc răscumpărate în fel şi chipuri; fie prin joc, fie prin bani etc. Băutura se găseşte din abundenţă şi se consumă cu dărnicie contribuind firesc la avântul veseliei. Oraţii la nuntă nu se prea fac. Ele se rezumă în cele spuse de cei ce strigă cinstea în mod glumeţ. Se obişnuieşte a se adresa naşului, când se închină cu ţuică cam aşa „naşule sară-ţi gura” „naşule mâncu-ţi vacile şi tu mie iepile”, bineînţeles fără ca naşul să se supere.

Obiceiuri şi datini la mort Moartea cuiva este prevestită de anumite semne auzite şi văzute

de familia muribundului, ţipetele de animale, găinile cântă cocoşeşte, cucuveaua ţipă mereu în apropiere, ai casei visează că prin curte sunt fântâni, se bate ochiul cuiva, pe mână se ivesc nişte semne galbene etc. Suflarea celui bolnav este rapidă şi grea, are vedenii şi vorbeşte cu rudele moarte.

Există credinţa că cel care moare în săptămâna luminată se va odihni în rai, fiind aceasta deschis. Despre cel ce moare în zi ploioasă se zice, că-i pare rău după lumea aceasta. În momentul, când muribun-dului îi iese sufletul i-se pune în mâna dreaptă o lumină aprinsă la mijlocul căreia sunt legate nişte fire de busuioc şi-o batistă în care sunt legaţi 9 bani de metal. Lumina aceasta de regulă o pune în mâna muribundului o femeie, care n-a fost măritată a doua oară. Lumina aceasta se păstrează spre a fi aprinsă la pomenile ce se vor pune la sorocul de 8- 9 zile, 6 săptămâni, jumătate de an şi la un an. Femeia cu „dorule” nu va mătura casa, ci de regulă alta. În momentul când a ieşit sufletul se opreşte ceasul, oglinzile şi icoanele se acoperă. Scăldatul mortului se face de către rudenii şi vecinii de acelaşi sex, urmează îmbrăcarea mortului, apa rămasă de obicei se aruncă la gunoi. Mortul se înfăşează cu şorţ negru.

Se anunţă crâsnicul, care cheamă şi preotul spre a veni la ieşirea sufletului. Tinerii sunt îmbrăcaţi în hainele lor de miri punându-li-se în mână sau vârându-li-se în brâu banii pentru trecerea punţilor (vămilor). Dacă mortul are şi nepoţi decedaţi el le va duce acelora „dincolo” bomboane şi diferite jucării. Până la aşezarea cadavrului în coşciug se va improviza un catafalc pe care se aşează mortul cu capul către fereastră. Aşternutul pentru mort se face în felul următor: pe masă sau pe scânduri se pune o poneavă (pătură) apoi o pânză şi la cap o perină, apoi se aşează mortul, care numai peste noapte se acoperă cu o pânză subţire.

În coşciug se aşează mortul numai în ziua înmormântări înainte de a veni preotul. Coşciugul de regulă se unge cu usturoi pe dinăuntru. După aceasta se aşează mortul rupându-i legătura de păr negru şi punând 4 lumini la cele 4 laturi ale coşciugului. Pânza cu care se acoperă trebuie să fie curată, fără înflorituri şi nu se taie, ci se rupe. Mâinile mortului se încrucişează pe piept băgându-se de seamă, ca mâna dreaptă să fie deasupra, uneori mâinile încrucişate se leagă cu o maramă. Înainte dea


i-se face groapa se ia măsura mortului cu scopul de a delimita bine dimensiunile ei. Această măsură se face cu un băţ de floarea soarelui sau de trestie. Coşciugul se face din scânduri de brad sau se procură gata. Crucea de regulă se face din salcâm. Familiile mai înstărite comand şi cruci de marmură.

Începătorul gropii primeşte de la familia răposatului o straiţă nouă (traistă) cu un colac, o oală în care s-a dus apă pentru spălarea mâinilor şi un ştergar. Oamenii, care duc mortul primesc câte un ştergar sau maramă, un colac şi o lumină. Se crede că sufletul mortului stă în streaşina casei până la 6 săptămâni, pentru asta se aşează un pahar cu apă în fereastră până la 9 zile, care dimineaţa se ia.

Îndată ce mortul a fost îngropat o fată curată „îi trage izvorul” (6 săptămâni duce apă de la fântâna de unde mortul a locuit în timpul vieţii. Apa o duce la ea acasă). Pentru acest serviciu fata primeşte o cârpă, un cârceag (urcior de pământ) şi o sumă de bani. La 6 săptămâni aceasta încetează.

În seara ajunului îngropării mortului se adună în casa acestuia vecinii şi neamurile la păzit. Femeile, când vin la păzit aduc cu ele făină şi flori, ce se pun la căpătâi, iar din făină se fac colaci. Mortul nu se lasă singur în cameră. A rămas încă datina în sat de a se împunge cadavrul cu un ac de gămălie în dreptul inimii spre a nu se face strigoi. Până la înmormântare se cheamă preotul spre a citi stâlpi de evanghelie.

La înmormântare panalida mica se săvârşeşte în curte afară. După săvârşirea acestuia, stropindu-se mortul cu vin, în semnul crucii se închide coşciugul, iar preotul trece deoparte şi sfinţeşte pomana, după aceasta convoiul se pregăteşte pentru plecarea spre biserică. Înainte de plecare soţia mortului dă de pomană peste coşciug o sticlă de ţuică, o cană cu apă, un colac şi un blid de mâncare, precum şi o găină. Odată terminate toate acestea convoiul porneşte spre biserică în ordinea următoare: „giecii” îmbrăcaţi în stihare şi purtând o cruce şi sfeşnice, urmează apoi steagurile, preotul cu cantorii, coşciugul purtat de patru sau şase bărbaţi, de obicei rude, vecini sau prieteni ai decedatului, apoi o babă cu o traistă cu colaci şi o oală cu apă şi în fine familia şi sătenii. La fiecare răscruce de drum mortul este lăsat jos, iar preotul face slujba pentru stare. Ajuns la biserică sicriul este aşezat la mijloc în dreptul uşilor împărăteşti cu faţa spre altar. Deasupra coşciugului se aşează o cruce cu icoana hramului şi luminii în formă de spiral numită „colac”, care se aprinde.

La patru colţuri ale coşciugului se fixează patru lumini, aprin-zându-se şi acestea, se distribuiesc lumini apoi tuturor celor prezenţi, care le aprind. În cursul serviciului religios la cântarea „veniţi fraţilor” rudele şi prietenii răposatului trec în faţa coşciugului doi câte doi, fac două mătănii mici sărută icoana şi sfânta cruce, apoi iarăşi o mătanie apoi ating cu mâna coşciugul în semn de rămas bun.

De la biserică în aceiaşi ordine se îndreaptă spre cimitir oprindu-se la fiecare colţ de stradă. Groapa terminată se găseşte lângă celelalte morminte ale familiei. Prima glie de pământ, ce se scoate, se pune lângă cruce. Dacă atunci, când s-a făcut groapa s-au scos oasele unui mort vecin, ele se strâng grămadă la un colţ de groapă, preotul le stropeşte cu vin şi pe acestea. La cimitir coşciugul se lasă jos cu năsălia cu tot la partea dreaptă a gropii, apoi luându-se de pe aceasta se aşează în groapă cu ajutorul unei sfori. Preotul îl stropeşte cu vin în semnul crucii, apoi cu hârleţul taie puţin pământ din cele patru laturi ale gropii şi-l aruncă în groapă peste coşciug. Rudele şi prietenii aruncă bani şi pământ în groapă. Odată groapa astupată femeia din casa mortului toarnă apa deasupra gropii, acelora care l-au dus, să-şi spele mâinile, iar celelalte femei care au însoţit mortul trec pe la morminţii lor udându-le cu apă, împărţind ceva mâncare de pomană şi cântându-se. Acasă la pomană iau parte rudele, groparii şi vecinii. Obiceiul este de a se pune pomană a doua zi după înmormântare, la 9 zile, 6 săptămânii, la jumătate de an şi la un an.

Dacă oraţii la nuntă nu se prea folosesc, apoi femeile îndurerate sunt cu atât mai meştere a-şi manifesta, a-şi exprima dorul şi durerea după dragii lor decedaţi. Dau aici două bocete ale unei creştine:

Bocetul unei mătuşi la moartea nepoatei „Liţă scumpa mea Drăghină Fată scumpă şi sărmană Să şti dragă că-i păcat Că prea tânără ai plecat Fiica avea treizeci de ani Şi-a lăsat cinci pui orfani Mătuşa mult s-a rugat Şi-n ziua când ai plecat Să nu pleci fiica de-aici


Că-ţi rămâne puii toţi mici Puii ei or izbutit Fiica dulce a putrezit Tânără nepoata mea Cu mult dor a plecat ea Şi-o chemat puii la pat Şi cu dor i-o sărutat Şi la şcoală i-o mânat Bine-n şcoala n-au ajuns Şi-au primit puii răspuns Ei răspunsul l-au primit Că mama lor a murit Puii când or auzit Or fugit acas ţipând Şi s-or strâns pe lângă ea roată Şi-or plâns puii Tot or plâns şi-or lăcrimat Şi de ia tot s-or rugat Mami nu ne lăsa mami Că toţi ni-s tineri de ani mami, A noastră scumpă dulce, Nu ne lăsa, nu te duce, Cum ne laşi, într-a cui samă Fără căldură de mamă Tânără nepoata mea Multă lume-o plâns la ea Că trei zile şi trei nopţi Ne-am frânt pe lângă ca noi toţi Si atâta noi am dorit-o Că şi moartă-am molărit-o Moalărul când o venit Lumea-n plâns o izbucnit Când s-o băgat el pe poartă Cu dor o plâns lumea toată Că să uită lumea cum vin Cinci puiuţi lângă sicrin Şi pe toţi i-o pus în rând

Şi lângă ia i-o molărit, Tânără nepoata mea Multă lume o plâns la ea Că s-a strâns o lume-ntreagă Pre nepoată să mi-o vadă În sicrinul dă iuagă C-or venit şi din alte sate De aproape şi de departe Ca fost Drăghină vestită S-o vadă cum e chicită Că de la cap până-n subsori O şăzut ea între flori Toată în haină de mătasă Gătită ca o mireasă Tânără nepoata mea Mare dor mi-o lăsat ea Şi n-o mai putem uita”

Bocetul aceleaşi femei la moartea fiicei vitrege „Dragă Florică, scump nume De curând plecaşi din lume C-o venit moartea nemiloasă Ea cu agera ei coasă Rapid la tine a venit Fecioria ţi-a cosit C-o venit fără de milă Şi ţi-o luat zilele-n silă Şi-o venit de dimineaţă Să te scoată din viaţă Şi-o strigat pe alt tău nume Să ieşi afară din lume Ea ţi-o adus sicriu cu flamuri Şi te-o scos dintre neamuri Tânără ficuţă dulce Ca iute te-ai putut duce O Florică scumpă fată Nu ţi-i jale de-al tău tată


Că de când l-ai părăsit Tatăl tău a îmbătrânit Chinuind a tăbărât Că trăieşte cu mare dor Fără mână de ajutor N-are nici un viitor N-avut parte de-următori Din a lui cinci puişori Ne ducem la lucru vara Şi venim acasă seara Uşile găsim închise Lampa o găsim stinsă În vatră nu e lumină Pe masă nimic de cină Ş-aşa trăim de cu greu Cât mai ştie Dumnezeu Tatăl tău mai are un dor Al fratelui tău Ion Că la vârsta de cinci ani Moartea i-a fost lui dintr-un cal Calul, când l-o lovit A rămas mort la pământ Maica lui când a auzit Mă mir cum a mai trăit Tatăl tău n-a fost acas Ci-n prinsoare la năcaz Când carte a căpătat El în plâns a leşinat Şi i-a rupt inima doru Ca atunci şi-a pierdut fecioru Şi de atunci şi până acuma E pierdut pe totdeauna Viaţa-i dărâmată Inima-i disperată N-are nici o mângâiere Şi trăieşte cu durere

3.5.2. Obiceiuri calendaristice de peste an Tradiţii de Crăciun

În ajunul Crăciunului dis de dimineaţă femeile fac colaci pentru ziua de mâine spre a se da de pomană. Unul – al Crăciunului – se face mai mare în care se aşează o nucă şi se înfig nişte firicele de busuioc în el. Se spune: dacă busuiocul nu se pârleşte la copt va fi an ploios, din contră secetă. Se mai fac colaci numiţi „cineviţi” în formă de corn, care în seara de ajun la cină se rup de câte doi inşi din casă apucând fiecare de un capăt al cornului. Mai este obiceiul a se face o pogace, numită purcăriţă pe care se aşează atâtea bucăţele de aluat, câte vite sunt în casă şi se coace şi aceasta. În ziua a treia de Crăciun, câte o bucăţică din aceasta se dă vitelor. În seara ajunului se aduce în cameră fân amestecat cu paie strigându-se: mei, viţei, purcei. Locuinţa astfel gătită închipuieşte grajdul din Vifleem. Sub masă într-o oală nouă se aşează boabe de grâu, ovăz, orz, porumb etc. amestecate, din care în ziua a treia de Crăciun se dau vitelor şi păsărilor. Pomul de Crăciun nu lipseşte. În seara de ajun capul familiei aruncă nuci în cameră, iar copii le adună(cel ce adună mai multe e mai norocos). Tot acum seara umblă copii cu steaua vestind naşterea lui Hristos, fiind dăruiţi cu bani, cu nuci şi altele. În ziua de Crăciun se obişnuieşte a se da de pomană şi anume: un colac, o bucată de cârnaţ, nişte nuci şi o lumină. Această pomană, de regulă copii se străduiesc să o ducă cât de dimineaţă, căci la casa unde ajung primii vor fi puşi „cloţă”, anume gospodina îi aşează pe scaun, le despoaie porumb pe cap şi ei strigă ca cloşca puii. Se preferă a se pune „cloţe” copiii mai liniştiţi ( să stea cloţa), pentru aceasta li-se dau bani şi prăjituri. Piţărăii nu obişnuiesc a umbla, doar ţiganii umblă în ziua întâia cu colinda. Credincioşii duc la biserică câte 1-2 lumini spre ardere întru pomenirea morţilor. Salutul creştinilor în sărbătorile Crăciunului este „ Hristos s-a născut” „Adevărat s-a născut” Grajdul vitelor nu se curăţă în prima zi, ci numai în ziua a doua, iar camera, în ziua treia, cînd fânul şi boabele se dau vitelor, iar gunoiul dinpreună cu mătura se arde în foc în curte. În ziua a doua de Crăciun finii îşi duc ploconul la naş.

Tradiţii de Anul Nou Credincioşii la Anul Nou se felicită reciproc dorindu-şi un an

nou fericit. E obiceiul de a nu se tăia păsări la anul nou spre a nu avea


pagube în decursul anului. La anul nou în prăjitură se aşează un ban, cel ce îl găseşte este norocos, iar dacă se nimereşte în tăietură e spre norocul casei. Credincioşii se feresc a da bani la anul nou.

Tradiţii la Bobotează În ajunul Bobotezei în fiecare casă se fierb cotoroage, din care a

doua zi se dă de pomană la cei săraci. Credincioşi sunt atenţi la vântul ce bate la sfinţirea apei: dacă bate vântul de sud se prevesteşte un an ploios (mănos); cel de nord înseamnă un an secetos. Din apa sfinţită îşi duce acasă într-o sticlă şi o păstrează peste an.

Tradiţii la Joia Mare Se dă de pomană câte un colac şi un cârciag (urcior de pământ)

cu apă, sau un pahar pentru fiecare mort la mânerul cărora se leagă nişte firicele de flori.

Tradiţii la Paşti În sâmbăta Paştilor se roşesc ouăle pentru sărbătorile de Sf. Paşti.

La Înviere toţi credincioşi i-au parte cu lumini în mână. Întorcându-se acasă după Înviere şi slujba utreniei salută pe cei de acasă „Hristos a înviat” aceştia răspund cu „ Adevărat a înviat”. Înainte de prânz se dă de pomană un colac şi ouă roşii. Este obiceiul, atât în casă între membrii familiei a se ciocni înainte de prânz şi rosti cu acest prilej creştinescul salut „Hristos a înviat” iar celălalt răspunde cu „Adevărat a înviat”; cât şi între toţi credincioşii acest fel de a ciocni.

A doua zi de Sf. Paşti este pentru pomenirea morţilor, când după terminarea Sf. Liturghii toţi credincioşi pleacă din biserică cu procesiunea la cimitir, unde femeile sunt adunate cu bucătele de pomană. Aici preotul pomeneşte morţii din pomelnicul credincioşilor apoi sfinţeşte bucatele aduse, care apoi fie că se consumă de cei prezenţi, fie că se dau săracilor. Întoarcerea de la cimitir se face tot cu procesiunea îndătinată.

La Sângiorz este obiceiul a se uda. La Sf.Pr. Ilie se obişnuieşte a se tăia cocoşul pe o grămadă de buruieni, ca sângele acestuia să se scurgă pe buruieni (explicaţia nu se ştie). La Sânziene se aduc de pe câmp flori, numite „sânziene” din care se fac atâtea cununi, câţi membri sunt în familie şi se aruncă pe acoperişul casei. Acela va trăi mai mult. La Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul nu se face foc în casă (spre a nu se face tăciune în grâu). La Sfinţii 40 mucenici se fac pogăci şi se dau de pomană.

Colinde În afară de copii, care umblă cu steaua, mai colindă ţiganii spre

a-şi câştiga şi ei ceva cântând cam în felul următor: Scoală gazdă nu durmi Domnului, Domnului Că Crăciunul a venit Domnului, Domnului Cu colac mare frumos Domnului, Domnului Să fi gazdă sănătos Domnului, Domnului Cu un cârnaţ după grumaz Şi-o buchică de răchie La gazda de veselie

Apoi: Câtă ţiglă pe casă, atâţia galbeni la gazda pe masă. Cântecele de stea sunt cele cunoscute în general: Mare minune

se arată; O ce veste minunată; În oraş în Vifleem. Pluguşorul nu se obişnuieşte.

Sărbători băbeşti Dintre multele sărbători de odinioară se mai ţin următoarele: Caii lui Sân Toader, care încep în prima zi de marţi din postul

Sf. Paşti. Femeile nu îndrăznesc să umble singure seara, nici măcar a sta la lucru, dacă n-au cel puţin un bărbat în mijlocul lor. Aceştia se spune se vând la primul târg, când femeile se eliberează de frică. În sâmbăta Sf. Toader se dau colaci de sănătatea vitelor. Fetele se spală pe cap şi rostesc: „Trage Sân Toader, dă-mi chică capului, cât coada calului, ca mâna de groasă, ca prăjina de lungă”. „Ţâr înainte ţâr înapoi” se ţine la mijlocul postului, când se numără ouale şi femeile nu lucrează nimic, căci n-au spor.

Ziua de trăsnet numită Gherman, se ţine sâmbăta înainte de Înălţarea Domnului, când nimeni nu lucrează spre a nu fi trăznit. Originea acesteia se explică în felul următor: e foarte posibil ca în trecutul mai îndepărtat în ziua de Gherman, care sigur atunci a picat în ziua de sâmbătă înainte de „Ispas” (căci de atunci Ghermanul este în ziua de 12 mai) au fost descărcări electrice în tot jurul cu mai multe victime, băgând groază şi spaimă în credincioşi în aşa fel că li s-a întipărit credinţa, că lucrând în această vor fi trăzniţi. Zadarnice sunt toate străduinţele de ai convinge spre a lucra în această zi.

Barbara (Varvara) şi Saviţa (Sava) se ţine în 4 şi 5 decembrie, când femeile nu lucrează, ca să nu li-se întoarcă gura.


Vrăjitoriile Din unele practici, precum şi din descântece se deduce că, cre-

dincioşi mai cred în acestea. Astfel de practici sunt de exemplu: cloştele nu se pun miercurea şi vinerea, anumite legume nu se seamănă în orice zi şi îndeosebi nu marţi, miercuri şi vineri.

Apoi următoarele descântece arată, că se mai crede în vrăjitorii şi farmece.

a) Colăcit Colăcite mare, eu te-am suflat Cu stânga te-am descântat De unde ai venit? Din vânt turbat Mânce-te câinii Eu nu te-am lăsat Şi te-am lepădat Că-s descântătoare Maicii Domnului rugătoare

b) De deochi Fugi giochi (de ochi) dintre ochi Din creii capului Din faţa obrazului Fugi giochetură (de ochetură) Că te ajunge vânt din gură Şi te vede soarele Şi-ţi taie picioarele Fugi deochiat Om blăstămat Cu gura te-am blăstămat Şi în vânt te-am lepădat De o fi deochitură de om Să-i pice mustăţile De o fi deochi de femeie Să-i pice ţâţele De o fi din copil Să râdă copii Iar de o fi din fată Să-i pice părul

c) Bubă Bubă albă, bubă neagră, bubă vânătă Bubă nemţească, bubă ungurească Bubă, bubă de 99 de feluri Cu ai (usturoi) te-am ait, cu sare te-am sărat Cu pită te-am frământat Cu mătura te-am măturat Lasă-l pe (N) curat, luminat Ca argintul de curat Te-am descântat, te-am lepădat Lasă pe (N) curat Ca în vânt te-am lepădat (Aici folosesc usturoi, sare, pană şi mătură)

d) Numărătoarea mare Tatăl nostru al Sfintei Vineri Vinerea avea, avea un fecior Ca un domnişor Ochii lăcrima Sânge din inimă vărsa Vineri nu-l credea Numai soră sa Magdalina Care culegea flori din omidă Culegând s-a înspinat Dumnezeu aşa a lăsat Din spini să facă albini Din albini să facă ceară Din ceară să facă lumini Luminile să se aprindă Porţile raiului să se deschidă Şi a iadului să se închidă O Doamne!Fericit va fi Acela, care va zice Tatăl nostru al Sf. Vineri Joi seara de două ori Vineri dimineaţa de trei ori Acela va merge


La mese întinse La lumini aprinse La spălare de păcate

Alte superstiţii Deşi credinţa în strigoi începe a dispărea totuşi se mai menţine

unele practici, care dovedesc, că nu a dispărut cu desăvârşire. Astfel coşcigul mortului se unge cu usturoi, căciula şi la femei cârpa se aşează sub capul mortului (cele purtate); întoarcerea scaunelor cu picioarele în sus după scoaterea mortului, împungerea în dreptul inimi cu ac cu gămălie. Despre zâne nu se ştie. Se mai obişnuieşte „păpăruga”. în timp de secetă ţigăncile se învelesc în ramuri de soc şi umblă pe la casele oamenilor spre a fi udate zicând următoarele:

„Păpărugă rugă ia ieşi de mă udă Cu olcuţă nouă Şi-o umple de rouă Noru-i răcoros Gazda îi sănătos Unde dai cu sapa Să meargă ca apa Unde dai cu plugul Să meargă ca gându Hai dodoloaie, ploaie Dă-ne Domne ploaie Ploiţă curată Pe holde vărsată Spicul să ne crească Iarba să înverzească

Apoi fetele de măritiş, când apar păpărugile i-au câte una pe mână cântându-le

„Păpărugă, rugă Încotro vei zbura Acolo mă voi mărita„ (credinţă deşartă)

Jocul Horele şi jocurile se ţineau pe vremuri, aproape în toate duminicile şi sărbătorile. Mai înainte se ţineau înaintea bisericii, iar apoi în căminul cultural. La joc joacă junii şi fetele precum şi cei noi

căsătoriţi. Jocurile mai obişnuite sunt: hora, ardeleana, de doi, iar în timpul din urmă a străbătut şi aici valsul şi tangoul, ceea ce de altfel nu se potrivesc cu hainele ţărăncilor noastre. Chiuituri nu se prea aud şi dacă da apoi sunt foarte simple ca:

„Dragu-mi cu cine joc Că miroase a busuioc Dragu-mi cu cine săr Că miroase-a călăpar”

Şi iarăşi „Cine joacă şi nu strigă Facă-i-se gura strâmbă”.

La adresa unei fete mai comode se mai zice „Foaie verde de măr dulce Am o mândră ca şi-o cruce Dar la lucru n-o pot duce Dimineaţa-i roua rece Paste zi se prea încălzeşte

Doine Dintre cântecele, ce s-au cântat în sat redăm câteva: a) Du-te dor cu dorurile

Pe la toate plugurile Măi dorule măi, Du-te şi la badea-al meu Că ară dincolo de tâu Măi dorule măi, De te-o întreba ce fac Să-i spui că m-am măritat Măi dorul măi, De te-o întreba cu cine Cu un voinic ca tine Măi dorul măi, Du-te dor şi te alină Mai lasă-mi puţină odihnă Măi dorul măi,


b) Trecui valea să urc dealul Of, Of, măi nană, Mi s-o despotcovit calul Of, Of, măi nană, Nu e vina calului Nici a potcovarului Of, Of, măi nană, Ci-e vina mândrii mele Ca pus casa-n petricele Of, Of, măi nană, Dar e vina cam şi a mea Căci prea des mă duc la ea Of, Of, măi nană.

c) Vară, vară, primăvară La ogor de primăvară Toate plugurile ară Numai plugul badelui Stă pe coasta dealului. Nici nu urcă, nici coboară Bate boii de-i omoară. Ia ascultă baciule Nu-ţi mai bate vitele Că nu-i vina vitelor Ci-i vina mândrelor. Vin feciori în sat Vin de la arat Şi cu pana-n pălărie Chiuie de veselie (bucurie). Vin fetele în sat De la secerat Şi vin cântând cu zor Că munca lor a fost cu spor. Fetele de la Sibiu Poartă spicele de grâu Şi cu foc în obrăjori Să le placă la feciori.

Balade, legende, epigrame, satire şi fabule nu sunt. Proverbele şi zicătorile ce se folosesc sunt cele mai multe din cele ale lui Anton Pann. Ghicitori originale la fel nu sunt, se obişnuiesc cele culese de prin calendarele vechi. Cimilitura originală ar fi următoarea:

Iarna, când ai casei în nopţile lungi se strâng la poveşti se obiş-nuiesc a se întreba aşa „ciumelei, ciumelei unde este un cloţobon, o cloţoboană, doi totoşei şi o puichiţă”. Aceasta înseamnă o familie din sat cloţobonul fiind capul familiei, cloţoboaia este femeia, totoşeii sunt băieţii din casă, iar puichiţele sunt fetele.

Obiceiuri la serbarea hramului Obiceiuri deosebite nu sunt la serbarea hramului. Această sărbă-

toare se deosebeşte de celelalte doar prin faptul, că atunci credincioşii sunt cercetaţi de rude şi prieteni din alte părţi cu care petrec şi în ziua următoare.

Prima procesiune ce se face este cea din Duminica Sf. Paşti la Înviere, la care nu este casă din care să nu participe câte 2-3 membri din familie cu lumini aprinse în mâini. Această procesiune pleacă de la biserică străbate anumite străzi şi apoi se întoarce la biserică unde se săvârşeşte slujba Învierii Domnului. Casele pe unde se trece cu învierea sunt iluminate de o mulţime de luminiţe aşezate de regulă în semicerc în ferestre, iar străzile sunt iluminate de făclii făcute de credincioşi şi fixate pe străzi la distanţe de circa 30-40 m una de alta. Să luminează tot satul având un aspect corespunzător marelui praznic al Învierii Domnului. A doua procesiune este cea din ziua a doua de Sf. Paşti, când după terminarea Sf. Liturghii toţi credincioşii în convoi impunător în sunetul clopotelor pornesc prin sat, apoi trec peste izlazul comunal şi peste o parte din hotarul comunei. Cu acest prilej vitele de pe izlaz sunt stropite de preot cu apă sfinţită, iar la semănături se citeşte rugă-ciunea „La toată litia” ori în caz de secetă, rugăciuni din Molitfelnic. După aceasta procesiunea se reîntoarce la cimitir unde se face pomenirea morţilor si sfinţeşte pomana. La ieşirea cu litia atât la dus cât şi al întors, credincioşi pe lângă care trece procesiunea aruncă peste convoi boabe de tot felul de cereale amestecate şi muiate în apă. Creştinii din convoi răspund la această cu „Doamne miluieşte” ori în caz de secetă „Doamne ploaie”. S-a mai obişnuit a ieşi cu litia în lunea Rusaliilor pentru binecuvântarea semănăturilor şi în caz de secetă.


Sfinţirea caselor Credincioşii înainte de a intra în casă nouă, cheamă preotul pentru

a sfinţi casa. Sfinţirea casei se face după rânduiala arătată în Molitfelnic, atunci de regulă sunt invitate rudele şi vecinii, care i-au parte şi la masă. Sfinţirea caselor credincioşilor de către preot se face de două ori pe an şi anume în două zile înainte de Bobotează şi în sâmbăta Sf. Paşti. La această slujbă preotul este însoţit de paraclisier dacă e şi cantor şi de 2 copii îmbrăcaţi în stihare. Sfinţirea caselor se face la toţi credincioşii până la unul. Se mai obişnuieşte să umble la stropitul caselor şi 2 copii şi anume la Înălţarea Sf. Cruci, la lăsatul de sec înaintea Crăciunului şi a Sf. Paşti şi în duminica a III din post.

Naşii, finii Naşii şi finii fiind legaţi printr-o legătură cu caracter de afinitate

duhovnicească au unii faţă de alţii îndatoriri morale. Naşilor le revine datoria de a-şi îndruma finii pe calea cea bună, pe calea adevărului, a-i feri de tot ce le poate primejdui sufletul lor şi deci mântuirea. În acest scop ei ţin strânse legături cu fii lor spirituali, cu finii lor. La rândul lor finii sunt datori a-şi respecta naşii, a le urma sfaturile, care nu ţintesc decât la fericirea lor. Această legătură între naş şi finii se observă în toate momentele vieţii lor şi bune şi grele.

Postul În trecut s-a ţinut aşa cum s-a poruncit de sfânta noastră biserică.

În trecut chiar şi vasele în care se fierbea de dulce şi apoi şi cele din care se mânca la lăsatul secului se înlocuiau cu altele anumite pentru post. Azi postul nu se mai ţine cu aceiaşi rigoare. Credincioşii de regulă postesc numai în prima şi ultima săptămână din post şi miercurile şi vinerile din cursul postului. În trecut la lăsatul postului se făcea priveghi adică se aprindea foc în colţurile străzilor în jurul căruia se adunau credincioşii. Azi a dispărut acest obicei. Nici vorba nu era în trecut de petreceri. Tineretul îşi avea distracţiile sale în zilele de sărbătoare din post „mingea”, „oborocul”, căratul cu „vârtejul” şi cu „hamul”.

Este obiceiul ca credincioşii să se împărtăşească în prima dumi-nică din post.

Şezători Şezătorile aparţin trecutului. Clacă se mai face îndeosebi, când

cineva îşi clădeşte casă nouă. Atunci este ajutat de rudenii, de prieteni şi de alţi săteni pentru a-şi aduce materialul necesar şi chiar la zidire.

Credinţe în forţele naturii Dintre aştrii, despre luna noua au următoarea credinţă: dacă

aceasta se iveşte cu capeţii în sus va fi lună ploioasă, dacă luna are în jurul său un cerc va urma ploaia. Dacă luna calendaristică la început este secetoasă se speră că ploaia va veni la sfârşitul lunii. Eclipsele se explică de cei bătrâni cu vârcolaci. Despre cutremurul de pământ se zice că prin cutremur pământul se uşurează de păcatele oamenilor. Din culorile curcubeului se deduce următoarele: dacă culoarea verde e predominantă va fi an mănos, iar dacă e roşie şi se arată mai lată şi mai bătătoare la ochi aceasta înseamnă sânge, război.

Vocabular cu termeni bisericeşti folosiţi în Macedonia Slujba mică (Utrenia), slujba mare (Liturghia), miruit (ungerea

cu untdelemn sfinţit), steag (prapur), cerime (baldachin), pivă (treasc), crâsnic (paracliser), tutor (epitrop), geac (ministrant)

Vocabular de cuvinte cu caracteristici locale Ceacea, ceaica (nenea, frate mai mare), nana, naica (soră mai mare),

tata mare, tata mic (fratele mai în vârstă sau mai tânăr decât tata), mama mare, mama mică (soţiile unchiului mai mare sau mai mic), doica (cumnata, soţia fratelui mai mare).

Târnaţ (coridor), clet (cameră de alimente), podrum (pivniţă), şofru (şopron), şifoner (dulap), fereang (perdea), dricală (saltea), peşchir (ştergar), iorgan (plapumă), şpoier (maşină de gătit), piglais (călcător), vadră (găleată), tolcer (pâlnie), cigane (tigaie), cineri (farfurie), chiscant (cană de adus apă), cârceag (urcior de pământ), fedeu (capac), ciuvani (troacă), vălău (jgheab), budac (târnacop), arşov (hârleţ), cocie (căruţă), căruţă (trăsură cu arcuri), rudă (oiştea), avlie (curte), firiz (ferăstrău)59.

Aceasta este Macedonia, un receptacul de istorie culturală şi frumuseţe a datinilor, o lume deschisă spre posteritate în care, acum se poate desluşi impresionante destine ale unor oameni ai locului şi se poate simţi pulsul viu al atâtor veacuri încărcate de istorie.

59 Pr. Nicolae Ţuca, loc. cit.,p 7-15.


Capitolul 4 AŞEZĂRI, POPULAŢII, OCUPAŢII

Macedonia a suferit d-a lungul istoriei numeroase schimbări de habitat, populaţii şi mai puţin de denumire, deoarece numele comunei s-a conservat în forma actuală din cele mai vechi timpuri Din zorile istoriei Macedonia şi împrejurimile sale au fost locuite; aici, în lunca Timişului şi a numeroaselor sale braţe condiţiile de mediu relativ prielnice au asigurat cele necesare traiului şi vieţuirii umane.

Între om şi mediul natural există o complexă relaţie biunivocă, în sensul că mediul natural (solul, subsolul, apele, clima, vegetaţia, fauna) au influenţat asupra organizării sociale şi economice, cât şi a manifestărilor spirituale ale omului. Omul, la rândul său, a modelat şi a transformat mediul natural în care a vieţuit. E bine să precizăm faptul că în perioada antică, dar şi feudală, mediul natural din microzona Macedonia a fost total diferit faţă de cel actual. Mari modificări în ceea ce priveşte clima, apele, vegetaţia, fauna s-au produs în aceste mari unităţi de timp. Amintim, în treacăt, schimbările de climă, care au dus la schimbarea regimului apelor din perioada antică, lucrările de desecare a mlaştinilor din perioada feudală, tăierea masivă a pădurilor întreprinsă până la începutul secolului al XX-lea, toate acestea au constituit elemente de influenţă asupra habitatului şi implicit asupra omului. Considerăm că este necesar să facem o prezentare mai amănunţită referitoare la geografia istorică a Banatului în ceea ce priveşte zona mlăştinoasă în care se găsea Macedonia. Potrivit cercetărilor moderne la sfârşitul mileniului I.dHr., clima a devenit mai caldă şi mai uscată, iar Marea Neagră a trecut printr-o fază de recesiune. Efectele însumate ale celor două fenomene fizico-geografice au determinat modificări ale hidrografiei Câmpiei de vest a Banatului, mlaştinile şi-au restrâns suprafaţa. Restrângerea suprafeţelor acoperite de mlaştini a fost consemnate de către Notarul anonim al regelui Bela(sec. IX), Nicolaus Olahus (sec.XVI ) şi Evlia Celebi ( prima jumătate a sec. XVII), deci în perioada secolelor IX-XVII. Rezultatele cercetărilor geografice moderne evidenţiază faptul că în două mii de ani relieful a cunoscut modificări doar în privinţa

microformelor de relief (crovuri, braţe moarte, albii părăsite, meandre) Amplitudinea modificărilor s-a datorat pantei de scurgere a râurilor foarte redusă, constituţiei pietrografice a subsolului şi intervenţiei omului. În zona Macedoniei nu au existat suprafeţe clasice de mlaştină, în accepţiunea geografică a termenului. În realitate râul Timiş care curge prin apropiere datorită pantei de scurgere redusă a format cursuri secundare, cursuri temporare, braţe moarte, meandre, lacuri, bălţi şi uneori mlaştini pe care le-a alimentat permanent sau temporar cu apă.1 Din a doua jumătate a secolului al XVII şi până la începutul secolului al XVIII a urmat o perioadă de extindere a suprafeţelor mlăştinoase menţionate în lucrările lor de Luigi Fernando Marsigli şi Francesco Griselini. Acelaşi Francesco Griselini a consemnat şi o amplă reducere a mlaştinilor, fapt care s-a datorat intervenţiei omului reprezentată de marile lucrări de hidroamelioraţii care au început în secolul XVIII. În acest cadru geografic şi climatic s-a constituit şi a evoluat viaţa comunitară din Macedonia şi orice cercetare pertinentă trebuie să ţină seamă de aceste condiţii de mediu hotărâtoare în acele vremuri pentru destinul unui sat.

Caracteristic aşezărilor descoperite în cadrul microzonei Macedonia este aşezarea vetrei de locuire în zona de luncă pe locuri mai ridicate de teren sau pe dâmburi. Amploarea acestor aşezări, durata, apariţia şi dispariţia în timp sunt probleme greu de cercetat ; fenomenul acesta cu privire la arealul ocupat de vetrele aşezărilor şi de dinamica sa în timp constituie un subiect încă nu destul de limpezit. Din perioada neolitică datează primele urme arheologice descoperite la Macedonia, deci semnele evidente ale unei aşezări umane ridicate pe dâmburi înălţate în terenurile mlăştinoase din jur, alese , probabil, datorită posibilităţilor de apărare. Inventarul descoperit este prea modest pentru a ne încumeta la o analiză profundă, dar ne poate da indicii relative în ceea ce priveşte ocupaţia populaţiei şi anume cultivarea pământului, creşterea animalelor şi dezvoltarea meşteşugurilor, toate acestea demonstrând existenţa unor structuri comunitare organizate şi aşezate în care s-a consolidat o viaţă familială şi comunitară cu o civilizaţie proprie. Aşezările umane şi-au continuat evoluţia în perioada de convieţuire daco-romană, aceasta este concluzia ce se desprinde din cercetarea urmele materiale descoperite la Macedonia. Cu toate că zona era mlăştinoasă viaţa şi-a urmat cursul, săpăturile arheologice întâmplătoare sau sistematice din microzona 1 Alexandru Gyuriş, Contribuţii la geografia istorică a Banatului, în ,,Analele Banatului” ,

serie nouă IV, arhitectură-istorie, Timişoara, 1995, p.407.

Cap. 4. Aşezări, populaţii, ocupaţii 155 156 MACEDONIA – UN SAT CU NUME ŞI OAMENI CU RENUME

Macedoniei au scos la iveală multe urme de aşezări care continuau pe cele vechi sau erau întemeiate în acele timpuri. Vestigiile de viaţă desco-perite din perioada Daciei romane relevă faptul că romanii cuceritori au convieţuit cu autohtonii contribuind împreună la progresul provinciei şi că în această convieţuire s-a impus limba şi cultura romanilor ca purtători ai unei civilizaţii mai dezvoltate.

Reconstituirea habitatului uman din vechile timpuri înseamnă, în principal, reconstituirea locuinţei. Literatura de specialitate precizează existenţa unei evoluţii încete, dar sigure, de la locuinţa tip bordei şi semi-bordei la locuinţa de suprafaţă. Termenul care desemnează aceste ame-najări modeste, aceste colibe, în comparaţie cu vechea locuinţă romană (domus) este cel de casa. Este important de ştiut momentul când s-a produs această adopţie a termenului de casa pentru a desemna locuinţe din cadrul unei aşezări. Originea românescului sat se regăseşte în termenul latin fossatum, termen eminamente militar care desemna un loc întărit cu şanţuri. S-a apreciat că transferul de sens, de la cel militar spre unul civil, care aminteşte o aşezare deschisă paşnică, s-a produs în mediul armatei de graniţă în secolele IV-VI. Foarte probabil că în acea vreme a avut loc adoptarea apelativului latin casa, pe fondul unei ruralizări generale a spa-ţiului fostei provincii Dacia, când locuinţele modeste din lemn şi pământ devin elementul dominant al aşezării. Acest tip de locuinţe va domina peisajul rural al spaţiului bănăţean până în perioada medievală târzie2.

În primul rând, năvălirea popoarelor migratoare, în mod evident, a convulsionat aşezările rurale ale populaţiei daco-romane, destabili-zându-le şi obligându-le să se replieze, în funcţie de împrejurări, din calea năvălitorilor, fie părăsindu-şi vetrele, fie concentrându-se în anumite zone, până la stabilirea unor raporturi normale în relaţiile cu migratorii. Infor-maţiile documentare demonstrează necesitatea – pentru conducerea politică migratoare – a creării de condiţii optime pentru viaţa şi apărarea populaţiei autohtone. Pentru a exemplifica cele spuse ne vom referi la misiunea oficială a ambasadorului bizantin Priscus Panites zis Retorul la curtea regelui hun Attila, întâmplată la mijlocul secolului al V-lea d.Hr. Impor-tanţa lui Priscus pentru istoria meleagurilor bănăţene şi chiar pentru istoria împrejurimilor Macedoniei, constă în faptul că mărturia lui, chiar frag-mentară, a ajuns până la noi şi conţine informaţii deosebit de valoroase.

Relatarea lui Priscus, făcută în stilul epocii, este deosebit de impor-tantă. Ea furnizează informaţii utile în ceea ce priveşte epoca lui Attila, 2 Dumitru Ţeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Ed. Mirton, Timişoara, 1998, p. 56.

a relaţiilor regelui cu Imperiul Roman de Răsărit, dar şi asupra realităţilor geografice ale locurilor prin care autorul s-a deplasat. Traseul deplasării delegaţiei conduse de Priscus a trecut probabil prin zona localităţilor Vârşeţ spre Deta, ocolind pe la est mlaştinile de la Alibunar. În continuare, au putut merge spre nord-vest traversând Bârzava (Drecon?), spre vadul Timişului (Tigas) de la Foeni, continuându-se călătoria spre curtea regelui Attila. Din descrierea acestei călători până la traversarea Timişului la Foeni (în apropiere de Macedonia), Priscus menţioneaza imaginea câmpiei bănăţene, aşa cum era atunci, adică o câmpie joasă, plată, străbătută de o reţea de ape curgătoare cu o pantă redusă de scurgere, unele cu un debit apreciabil, care era acoperită parţial în vest de apele unor mlaştini. Descrierea lui Priscus confirmă concluziile geografilor moderni prin care se constată că în mileniul I d.Hr., zona de câmpie din vestul Banatului a fost acoperită de mlaştini, fiind însă intens locuită. Ţinând cont de faptul că expediţia bizantină a ocolit mlaştinile, (descrierile lor lipsesc), înseamnă că existau căi de acces, cunoscute doar de băştinaşi. Mlaştinile, cu toate că nu sunt amintite în text, sunt atestate de Priscus în mod indirect. El vorbeşte de utilizarea intensă a trestiei , stufului, plante specifice zonelor mlăştinoase, la acoperişuri, încălzit şi chiar iluminat. De asemenea el arată că au folosit pentru traversarea unor râuri ,, plute” pe care ,,barbarii” le duc în care, pentru locurile acoperite cu bălţi. Relatările sale sunt edificatoare în ceea ce priveşte intensa locuire a teritoriului traversat. Priscus ne spune că a întâlnit multe sate în calea lor, în care ocupaţiile de bază erau agricultura şi creşterea animalelor, după cum rezultă din produsele oferite (mei, orz, mied), amintind existenţa cailor şi a animalelor de povară. Un fapt deosebit de important ce reiese din relatarea lui Priscus se referă la limba vorbită de autohtoni, numită ausonică, o limbă romanică, probabil limba vorbită în zona romanităţii dunărene. Locuitori satelor, dependenţi faţă de stăpânitorii huni, sunt o populaţie sedentară, de altă origine decât cea hunică, organizată în obşti şi având cu stăpânitorii huni doar relaţii de dependenţă tributară. Rezultă din relatarea călătoriei că migratorii cu tot cumplitul renume pe care şi l-au dobândit prin violenţa lor – nu numai că nu au distrus populaţiile din teritoriile ocupate , ci reprezentau pentru aceştia garanţia unui relativ calm ce asigura condiţiile necesare dezvoltării economice.3 3 Priscus Panites Retorul, Ambasadele Romanilor către popoare, în G. Popa Lisseanu, Izvoa-

rele Istoriei Românilor, I (text şi traducere), Editura Bucovina, Bucureşti, 1932, p. 91-92


Pulsaţiile lumi barbare îşi aveau, fără îndoială, originea printre triburile asiatice, ale căror mişcări se repercutau din trib în trib până la frontierele lumii civilizate. Pericolul valurilor umane le-a resimţit din plin şi Imperiul roman, care, în faţa violenţei incursiunilor migratoare, se repliază în sudul Dunării, dar menţinând încă un cvasi-control asupra teritoriilor părăsite. Situaţia în fosta provincie Dacia romană se carac-teriza prin: ruralizarea populaţiei, pentru a se sustrage mai uşor incursi-unilor migratoare; obştii săteşti destul de bine organizate, care-şi plăteau tributul faţă de stăpânii nomazi; o ocupaţie politică mai mult nominală; populaţii daco-romane care în cursul veacurilor vor asimila din plin anumite populaţii migratoare; influenţe culturale reciproce ale autohtonilor şi alogenilor; predominanţa şi continuitatea populaţiei autohtone sedentară cu o organizare socială mereu mai întărită după trecerea fiecărui val migrator; influenţele Bizanţului, lucru absolut firesc pentru autohtonii de pe teritoriu Banatului romanizaţi, care vedeau în imperiu o sursă regeneratoare şi un sprijin constant în apărarea integrităţii lor etnice.

În această perioadă grea, bulversantă, încep să apară elemente care vor caracteriza întreaga evoluţie a băştinaşilor. Sursele documentare surprind o intensă locuire a Banatului mai ales în zonele de deal şi de păduri, impusă fireşte de condiţiile vitrege a fluctuaţiilor politice determinate de valurile migratoare. Macedonia nu se afla situată într-o zonă de deal, dar era înconjurată de întinse păduri seculare. Pădurea ocupa suprafeţe întinse, ea oferind adăpost, şi multiple posibilităţi de hrană: fructe, ciuperci, miere, vânat precum şi lemnul cu diferite întrebuinţări. Dar se observă că tot mai multe aşezări se întemeiază în defavoarea pădurilor, adică prin defrişări, cenuşa rezultată, fiind singurul îngrăşământ al solului acelor vremuri. Şi oamenii epocii nu pregetă să uzeze de această înlesnire, având încă un folos şi mai mare: sporirea suprafeţelor de agricultură şi a terenurilor de locuire. Cea mai mare parte a terenurilor defrişate prin ardere era destinată ogoarelor pentru cultivarea cerealelor, care devin hrana principală a oamenilor: grâu, mei, secară şi mai puţin orz şi ovăz. Se constată o oarecare îmbunătăţire şi perfecţionare a uneltelor de lucru sapa, secera confecţionate din lemn sau fier, târnăcopul cu ramă de fier sunt răspândite şi folosite pretutindeni. Aratrul principala unealtă a vremi, se transformă în plug, din lemn, cu tot mai multe piese din fier (cuţitul, brăzdarul). Pentru prelucrarea seminţelor de cereale, alături de râşniţă, sunt tot mai des folosite morile de vânt şi, mai rar chiar şi morile de apă. Perfecţionările suferite de

uneltele agricole, făcându-le mai eficiente, creşterea randamentului pământului (rotaţia aleatorie a culturilor) se va resimţi benefic sub raport demografic prin apariţia unor aşezări mari cu o populaţie relativ numeroasă.4

Cât priveşte renunţarea la felul de trai în locuinţe de piatră şi preferinţa pentru casele de tip bordei (sau semibordei), această ,,mutaţie” s-a petrecut în provincia Dacia romană, încă din perioada primelor migraţii, constituind una din modalităţile de adaptare a daco-romanilor la situaţia creată de prezenţa migratorilor. Aceştia, permanent preocupaţi de obţinerea de la băştinaşi a bunurilor materiale şi alimentare erau atraşi de orice construcţie aspectuoasă pe care o întâlneau, spre jaf şi pradă, făcând imposibilă locuirea acestora.

O altă consecinţă a tendinţei autohtonilor de a se sustrage controlului militar al migratorilor o vedem în modul de construire al aşezărilor, care în secolele V-VIII se compuneau dintr-un număr foarte restrâns de locuinţe. Gruparea în pâlcuri de până la zece bordeie nu s-a datorat în toate cazurile slabei populării a zonei, ci mai degrabă altor considerente. Unui modest cătun cu locuitori puţini, spre exemplu nici o autoritate militară nu îi putea impune (cu şanse reale) prea mari cantităţi de produse alimentare sau sume de bani. De asemenea, răspândirea locuitorilor pe spaţii cât mai extinse prezenta avantajul unei diminuări considerabile a posibilităţii de a se institui o supraveghere militară nemijlocită prin cantonarea cetelor de migratori înarmaţi pe lângă fiecare pâlc de case ale băştinaşilor

După încetarea pericolului cauzat de popoarele migratoare, în special după dispariţia kaganatului avar, s-a produs o substanţială creştere a numărului şi a suprafeţei ocupate de aşezările autohtone. Aşadar, dispărând cauza ce a făcut ca aşezările să fie cât se putea de mici, treptat satele au început să-şi modifice înfăţişarea, construind vetre bine închegate. Aşezări precum cele identificate la Timişoara, Parţa, Ilidia, au început să cunoască o nouă etapă în existenţa lor, mai prosperă şi lipsită de spectrul unor iminente incursiuni avare.

Lotul de materiale arheologice, considerabil sporit faţă de ceea ce se cunoştea cu puţină vreme în urmă, evidenţiază cât se poate de clar faptul că majoritatea covârşitoare a urmelor de locuire constă din aşezări 4 Alexandru Gyuris, Contribuţi la geografia istorică a Banatului în secolele IV-XII,

în,,Analele Banatului”, serie nouă IV, arheologie-istorie, Timişoara, 1995,p. 403


în care este net predominantă cultura materială de tradiţie romanică.5 În general, tipologia unei locuinţe a evoluat în timp; rămân, ca elemente caracteristice următoarele: podeaua puţin îngropată în pământ, pereţii realizaţi din împletitură de nuiele peste care s-a aplicat o lipitură de lut, amenajările interioare care cuprind o vatră de formă circulară, uneori un cuptor de copt şi o groapă de provizii. Inventarul locuinţelor a evidenţiat obiecte de uz casnic din ceramică, arme şi, mai rar, obiecte de podoabă. Necropolele descoperite, în absenţa aproape completă a informaţiilor scrise, ne dau unele mărturii arheologice privind ritul de inhumaţie, cât şi dovezi ale culturii materiale. Documentele arheologice precum şi izvoarele documentare referitoare la ocupaţiile populaţiei din microzona cercetată atestă caracterul autarhic al economiei tradiţionale săteşti, capacitatea grupului familial de a-şi produce în cadrul propriei gospodării toate cele necesare traiului zilnic: hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, mobilier şi obiecte de uz gospodăresc. Mediul familial asigura existenţa zilnică a individului, dar evoluţia în timp a acestuia impunea socializarea lui prin întreţinerea unor relaţii stabile şi puternice cu cei din jur, cu neamurile, cu vecinii. Fără această relaţie bine conturată şi permanentizată, existenţa umană ar fi rămas fără perspectiva dăinuirii peste generaţii.6

Dezvoltarea continuă a agriculturii prin mărirea suprafeţelor cultivate de obştile săteşti, care au stat la baza întemeierii aşezărilor rurale a condiţionat şi perfecţionarea activităţii de administrare a comu-nităţilor. La consolidarea satelor bănăţene, un rol deosebit l-a avut natura ocupaţiei locuitorilor, care a impus constituirea unor aşezări stabile cu trei componente fundamentale: vatra satului - spaţiul de construire a gospodăriilor; terenurile agricole, izlazul, păşunea şi pădurea - spaţiul de desfăşurare a muncii şi locuitorii. Iniţial, terenurile şi păşunile consti-tuiau averea comună a locuitorilor organizaţi în obşti săteşti înfiripate pe baza criteriului de rudenie, fiind descendenţi ai unui strămoş comun, apreciat ca întemeietor şi respectat ca atare generaţii de-a rândul. Pământul se lucra în devălmăşie, ceea ce presupunea o răspundere comună în privinţa întreţinerii proprietăţii. Conducătorii obştii erau un grup de ţărani respectaţi pentru calităţile lor gospodăreşti şi dotaţi cu multă înţelepciune a vieţii. Ei aveau şi dreptul de judecată asupra conflictelor 5 L. Marghitan, Banatul în lumina arheologiei, III, Ed. Facla, Timişoara, 1985, p. 186-187 6 Viorel Popescu, Evoluţia aşezărilor rurale din Banat, Ed. Waldpress, Timişoara,

2003, p.70.

ce puteau să apară între membrii comunităţii sau de a reprezenta comu-nitatea în pricini ce se puteau ivi cu satele învecinate. Acest tip de organizări teritoriale, numite de Nicolae Iorga ,,sate genealogice”, având la bază formaţiuni de tip tribal stau la baza dezvoltării ulterioare a satelor, din care unele au evoluat până la rangul de cetăţi, în cadrul cărora s-a dezvoltat, pe măsura perfecţionării muncii şi a uneltelor o pătură mai înstărită care a dobândit puteri şi funcţii militare, administrative şi sociale.7

O evoluţie asemănătoare a avut şi legendarul Nicolae Danciu de Macedonia parcurgând un drum ascendent, dintr-un refugiat din Ţara Românească, destoinic şi luptător, bine apreciat de autorităţile centrale ale regatului maghiar a fost propulsat în rândul nobilimii locale, primind şi demnităţi pe măsura capacităţii sale.

Pentru perioada evului mediu, reconstituirea unui sat presupune cunoaşterea vetrei, a spaţiului de activitate, a activităţii oamenilor, a bisericii şi necropolei. Descoperirile arheologice din microzona Mace-doniei ne oferă doar răspunsuri limitate privind imaginea unui sat medieval, deoarece aceste aşezări n-au beneficiat de o cercetare arheologică exhaustivă, singura în măsură să ofere, pe baza descoperirilor, reconstituirea imaginii unui sat medieval. Odată cu emiterea documentelor scrise, în secolele XIII-XIV, de către cancelaria maghiară, sfera informaţiilor s-a îmbogăţit, iar aşezările medievale au căpătat denumiri. Prima atestare documentară a Macedoniei apare în anii 1332-1335, în listele de zeciuală papală , când preotul Nicolae plăteşte 6 bani (banales). Aceste registre papale cuprind taxele anuale pentru perioada anilor 1332-1335, satul nu figurează decât o singură dată în anul 1334, dovadă că în Macedonia catolicismul primilor regi Angevini n-a putut să găsească prozeliţi într-o aşezare curat românească. Suma mică plătită presupune un număr foarte mic de catolici şi faptul că în următorii ani nu se mai plăteşte înseamnă că preotul în lipsă de enoriaşi a părăsit localitatea. În acea perioadă comuna apare sub denumirea de Machadonya şi era proprietatea familiei Danciu de Macedonia, particula ,,de” ilustrând înnobilarea. Aceştia deţin posesiunea până în anul 1478, când trece în proprietatea familiei Duţu (Doczy). Ïn perioada secolului al XV-lea Macedonia era fortificată, după cum reiese din scrisoarea lui Danciu de Macedonia către sora sa Ecaterina de Remetea pe care o roagă să-i trimită material lemnos pentru reparaţia fortificaţiei. Este interesant de observat că în

7 Ibidem, p 73.


acele timpuri zona Macedoniei era lipsită de păduri, ceea ce ne ilustrează câte ceva privind variaţia vegetaţiei în cursul timpului. Locuitorii satului erau iobagii nobilului de Macedonia participând la toate acţiunile iniţiate de acesta, fie că erau lupte împotriva turcilor, fie că erau conflicte interne cu alţi nobili locali. În anul 1392 văduva lui Ştefan Posa Szeri acuză de violenţă pe iobagii nobililor de Macedonia, ceea ce ne arată existenţa luptelor interne dintre nobilii locali prea puţin dispuşi să se supună autorităţii centrale .8

În perioada ocupaţiei turceşti avem puţine informaţii despre sat, este sigur că localitatea a existat, deşi a avut mai multe vetre de locuire. Făcea parte din sangeacul Timişoara, nahia Ciacovei care cuprindea 127 de aşezări. Existenţa mai multor vetre de locuire se explică atât prin variaţia condiţiilor de mediu (inundaţii), cât şi prin represalile la care a fost supus satul după răscoala românilor şi sârbilor din 1594 la care populaţia din Macedonia a participat activ. Tradiţia spune că vechea vatră a satului a fost părăsită după ce turcii au atacat satul prin surprindere venind cu ,,şărcile”(bărcile) pe Timiş şi omorând mulţi săteni, iar pe alţii luându-i robi.9 Acest eveniment dramatic, se presupune că a avut loc în timpul războiului dintre austrieci şi turci dintre anii 1736-1739 şi care s-a desfăşurat cu precădere pe teritoriul Banatului. Imediat după terminarea ostilităţilor, sătenii din Macedonia şi-au mutat satul pe actuala vatră de locuire. Pentru a nu mai fi luaţi prin surprindere de duşmani, au săpat în jurul satului un şanţ de apărare, ale cărui urme mai sunt vizibile şi astăzi.

Deosebit de preţioase informaţii despre istoria locurilor şi a oamenilor, a limbii şi vieţii lor materiale şi spirituale ne dă toponimia. Numele de locuri reflectă primele impresii pe care pământul l-a făcut asupra omului, lucru firesc de altfel, căci pământul l-a hrănit, i-a fost adăpost şi mormânt. Toponimia ne permite să jalonăm în timp întemeierea aşezărilor umane, să aflăm cum erau ele locuite; numele de locuri, ca şi cele ale oamenilor relevă o anumită semnificaţie, care, descifrată corect, ne dezvăluie o mai bună înţelegere a sufletului uman.

Toponimele mărunte (nume de lanuri, văi, şesuri, dealuri, mici ape, lunci) oglindesc mai fidel legătura între oameni şi aceste locuri, locuirea lor neîntreruptă pe aceste locuri. De aceea e mai important de 8 Ortvay T., Magyarország földrajzi leirása, Budapesta, 1896, p478. 9 Pr. Nicolae Tuca, Cronica parohiei Macedonia, mss.

studiat numele de locuri decât numele satului, deoarece toponimele mărunte au supravieţuit nealterate în mintea omului, pe când numele satului a fost la bunul plac al administraţiei şi a suferit, de-a lungul vremii, schimbări numeroase.

În hotarele satului sunt multe locuri ce au denumiri diferite, astfel partea hotarului din dreapta Timişului poartă următoarele denumiri: Sighed, Sigheduţ, Bucovina, Râtul Morii, Vlaşca, şi Caraci. Numele colectiv al acestor părţi de hotar este Orosin. Părţile hotarului din stânga Timişului au următoarele denumiri: în partea de nord a satului Câmpul mare; la nord-est Vâna roşie, Sân-Marta; la nord-vest Ţarina mică; la est Izlazul comunal; la vest Gârbova, Valea Gialului; la sud-vest Lipituri, Pădurea-mare; la sud Selişte, La sat, La Oldâcău, Livezi, Cot, Jâta, Ungurul, Fundosul, Pătruţela, Râtul lung; la sud-est Regeni şi Dancie-rât. Analizând puţin denumirile de locuri din Macedonia putem spune că toponimele provenite din nume generice (deal, vale) devin nume proprii-oiconime (Dealul, Valea). Rareori vom întâlni, însă, asemenea nume topice, deoarece, chiar dacă ar fi acceptate de vorbitori, ele ar provoca confuzii în comunicările dintre oameni. De aceea, toponimele provenite din astfel de nume generice au nevoie de determinări care să le confere anumite funcţii şi sensuri (de identificare sau de calificare), adică să răspundă întrebărilor „a, al cui deal, vale" sau „ce fel de deal, vale" (Valea Gialului )10. Toponimele Ungurul ne relevă că aici au existat unguri mult mai mulţi decât sunt actuali sau se explică printr-un principiu bine cunoscut în toponimie: după cum elementele materiale atrag atenţia prin varietatea lor, motiv ca să se nască nume de locuri corespunzătoare, la fel şi raritatea exemplarelor etnice provoacă formarea numelor topice adecvate. Elementul minoritar dă tema numelor topice, nu cel majoritar, obişnuit11. Râtul Morii transmite peste timp informaţia că aici a existat într-o anumită perioadă a istoriei satului o moară, posibil în epoca regatului maghiar. La sat e probabil locul unei vetre de locuire părăsită în vâltoarea istoriei atât de zbuciumate a evului mediu.

Livezi pare a fi locul unde s-a cultivat cu predilecţie pomi fructiferi. O anumită parte din numele topice provine din nume de persoane, unele cunoscute şi azi în antroponimia satului, altele nu, dar existente, 10 Vasile Ioniţă, Nume de locuri din Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 69. 11 Ibidem, p. 29.


fără îndoială, odinioară. Numele topice de origine antroponimică indică, prin felul cum sunt derivate sau prin aspectul lor sintactic, raporturi de proprietate asupra pământului (de exemplu Dancie-rât presupusă reminiscenţă de la proprietatea nobilului Danciu de Macedonia). Selişte este un termen folosit în literatura de specialitate, ce desemnează locul unde se află sau se afla un sat; în limba sârbo-croată, selişte înseamnă o fostă aşezare omenească. Vatra actuală a satului Macedoniei este alta decât cea pe care s-a constituit odinioară satul. Vechea vatră a satului a fost pe locul care a rămas în memoria colectivă sub numele de Selişte, de unde în anul 1739 satul s-a mutat pe actuala vatră. Potrivit tradiţiei bătrânii satului vorbeau că cea mai veche vatră a satului a fost ,,dincolo de vână”. Schimbarea vetrei satului nu înseamnă strămutări de populaţii la distanţe mari sau măsuri ale voinţei stăpânirii, ci, mai degrabă, o schimbare determinată de anumite necesităţi fireşti. Pericolul unor inundaţii permanente sau teama de jafurile turcilor, presupun că a fost cauza primei mutări, cea de-a doua mutare s-a datorat sigur războiului austro-turc din 1737-1739, când Banatul a devenit teatrul de operaţiuni, iar oamenii din Macedonia şi-au căutat locuri mai ferite, care să le asigure o minimă protecţie împotriva atacurilor de pradă şi jaf12.

Putem cunoaşte numărul precis al locuitorilor din Macedonia din momentul când Banatul a fost ocupat de habsburgi. Riguroasa administraţie austriacă, din raţiuni economice şi fiscale, imediat după cucerirea provinciei de la turci face şi primele conscripţii pentru stabilirea numărului populaţiei băştinaşe şi pentru evaluarea potenţialului economic al provinciei.

Politica populaţionistă a habsburgilor urma principiul conform căruia capacitatea de performanţă a statului depinde în mare măsură de numărul supuşilor, de stabilizarea acestora, dar şi de ridicarea calitativă a populaţiei prin creşterea bunăstării economice şi a pregătirii intelectuale, ridicarea nivelului moral şi religios, îmbunătăţirea asistenţei medicale. Din acest punct de vedere Banatul, ca domeniu al Coroanei, trebuia să devină model şi bază de experiment al politicii reformiste, iar realizarea politicii populaţioniste s-a înfăptuit prin două căi: prin stabilizarea populaţiei autohtone şi prin colonizarea unor populaţii germanice, urmărindu-se, în final, crearea unui supus luminat şi fidel stăpânirii. Numeroase legi date de autorităţile civile şi cele ecleziastice în sensul 12 Ibidem, p. 179.

favorizării căsătoriei, reducerea divorţurilor, adulterului şi imoralităţii, preîntâmpinarea şi limitarea consecinţele dezastruoase ale epidemiilor sau ale perioadelor de foamete, au avut un efect benefic asupra creşterii demografice, a creşterii nivelului de civilizaţie al provinciei, au provocat mutaţii sensibile în lumea satului şi în mentalitatea colectivă.

Pentru încurajarea creşterii şi stabilizării populaţiei s-au elaborat reguli şi proceduri de stare civilă şi evidenţă. Pentru îmbunătăţirea statisticii populaţiei, în 1778 Curtea ordonă instituirea registrelor matricole de evidenţă de stare civilă (naşteri, botez, deces), introduse cu începere din 177913.

Conscripţiile şi recensămintele au fost instrumente eficiente de informare, pe care statul şi biserica le-au ordonat periodic şi prin care s-a urmărit, dincolo de obţinerea imaginii potenţialului umano-economic şi realizarea unei organizări mai riguroase a satelor, de pildă, după conscrierea caselor s-a ordonat fixarea numerelor, pentru o mai bună identificare. Recesămintele incipiente ale secolului al XVIII-lea s-au numit mai întâi consemnări de populaţie (Seelenkonsignationen) între anii 1753 şi 1769, iar apoi conscripţii de populaţie (Seelenkonscriptionen) între anii 1770 şi 1790.Referitor la aceste conscripţii sunt necesare două observaţii de principiu. Prima observaţie: conscripţiile nu sunt lucrări unitare asupra demografiei şi economiei unei provincii sau ţări a coroanei habsburgice, ci o colecţie de acte strânse la curtea din Viena sau risipite pe la reşedinţele diferitelor unităţi administrative. De asemenea, aceste acte nu sunt redactate după o metodă unitară, care de altfel nici nu exista, fiind în curs de elaborare, la iniţiativa lui Iosif al II-lea. A doua observaţie: materialul cules, referitor la populaţie fie la bunurile locuitorilor şi produselor solului, era făcut cu un scop precis: interesele militare. Această observaţie este pe deplin valabilă în cazul Banatului. Astfel, în sat interesau mai puţin numărul de suflete al populaţiei, ci câte case sunt în sat care ar putea fi folosite într-un eventual cantonament militar. Interesa numărul de cai care ar putea fi utilizaţi de armată, mai interesa cantitatea de grâu sau fân, nu ca valoare economică intrinsecă, ci în scop militar, ca hrană sau furaje. Faţă de observaţiile semnalate-când se ştie că acesta a fost obiectivul – e greu a pune totdeauna de acord exigenţele unei conscripţii, făcute în vederea determinării populaţiei 13 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Ed. Facla, Timişoara,

1986, p. 32.


unei regiuni, cu datele pe care conscripţia însăşi elaborată în scop principal militar ţi-le poate pune la dispoziţie. De aici şi lipsurile inerente fie că la unele sate lipsesc informaţii demografice, fie că în altele populaţia se calculează după numărul de case şi nu după cel de familii. Totuşi chiar aşa, cu toate dificultăţile şi lipsurile, această colecţie de acte şi hărţi, constituie pentru cercetătorul care doreşte să se edifice asupra situaţiei demografice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un instrument deosebit de preţios. Dar poate că, tocmai scopul, altul decât cel demografic, pe care conscripţia l-a urmărit, o face cu atât mai utilă şi mai obiectivă, când permite a descifra totuşi stări etnice, şi aceasta cu atât mai mult cu cât funcţionarii puşi cu strângerea datelor erau îndeosebi germani.14 Aceste conscripţii deşi cu lipsuri şi cu informaţii sărace ne ajută totuşi să ne facem o imagine asupra Macedoniei, a cărei istorie din totdeauna s-a contopit cu larga desfăşurare de fapte istorice a Banatului.

Imediat după ocuparea Banatului, administraţia militară îşi începe munca de organizare şi pentru a putea evalua posibilităţile exploatării fiscale a provinciei se va executa, încă din cursul anului 1717 o conscripţie generală a Banatului. Această conscripţie va fi completată în anii următori, prin elaborarea unor hărţi detaliate ale ţinutului, care vor cuprinde toate aşezările locuite sau părăsite ale Banatului. În conscripţia din 1717 apare Macedonia cu 50de case în districtul Ciacova, dacă considerăm că în fiecare casă a locuit cel puţin 5 membri avem o populaţie aproxi-mativă a satului de 250 locuitori.

Problemele economice şi social-politice cu care s-a confruntat Banatul în secolul al XVIII-lea nu pot fi înţelese în toată complexitatea lor dacă nu se are în vedere şi existenţa, pe teritoriul acestei provincii aşa numitelor ,,predii”. Aceste întinse spaţii situate între hotarele cultivate ale vechilor sate bănăţene au devenit, după 1718, întocmai ca şi întregul pământ al Banatului, bunuri ale Curţii imperiale austriece, pe care se promova păşunatul extensiv cu animale destinate exportului. Aceste terenuri constituiau, de regulă, hotarele unor localităţi dispărute de-a lungul vremii. Ele au pierit, însă populaţia statornică din zonă a transmis peste veacuri numele lor, chiar dacă străvechiul hotar sătesc ajunsese 14 Dr. Nicolae M. Popp, Populaţia Banatului în timpul lui Iosif II, Timişoara, p.10, extras

din "Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii Regale Ferdinand din Cluj, Timişoara, VII, 1942, p.24-21

să servească doar ca loc de păşunat. Numărul prediilor existente în Banat nu era stabil, modificându-se în funcţie de orientarea populaţiei spre locuri mai prielnice pentru practicarea agriculturii. Pentru înţelegerea importanţei economice a prediilor trebuie arătat că în secolul al XVIII-lea principala sursă de venituri a Banatului era exportul de vite şi produse animaliere, acestea asigurând bilanţul activ al comerţului exterior. Plecând de la această realitate, susţinătorii politicii mercantile au emis enunţul care a rămas valabil până la sfârşitul veacului şi pe care îl găsim exprimat cu claritate în 1795 într-un ordin al Consiliului Aulic de Război din Viena către Comandamentul General Bănăţean din Timişoara: ,,Prediile aduc un folos mai mare decât ogoarele cultivate”. Această concepţie explică constanta luptă a Administraţiei provinciale împotriva tendinţelor de transformare a păşunilor în terenuri agricole.15

Comerţul cu vite era deosebit de rentabil şi pentru faptul că nu presupunea nici un fel de investiţii. Vitele erau cumpărate de la locuitorii bănăţeni, din Transilvania, Ţara Românească sau Ungaria şi aduse pe predii, unde erau ameliorate şi îngrăşate timp de 1-2 ani, trăind vara şi iarna în aer liber, sub îngrijirea unui număr redus de oameni, pentru 200 de boi fiind necesari doar 2-3 oameni. Vitele crescute pe predii în cirezi mari suportau apoi foarte bine transportul spre pieţele de desfacere de pe întinsul Imperiu austriac. Pe prediul Mali Oroszin aflat în apropierea Macedoniei se creştea în acea perioadă 200 de cai, 700 de vite şi 600 de porci.16

Prediile nu erau administrate direct de autorităţile imperiale, ci date în arendă. Astfel erau evitate numeroasele dificultăţi legate de creşterea animalelor, precum şi riscurile unor pierderi cauzate de epizootii. Arendările aveau loc, în general, prin licitaţii anuale, a căror dată era popularizată din timp, contractele încheiate de Administraţie cu arendaşii sau cu Societatea Prediilor Bănăţene fiind apoi ratificate de autorităţile vieneze. Cu toate acestea, nu o dată autorităţile imperiale, atunci când era vorba de obştile săteşti, admiteau până şi transformarea terenurilor de păşunat în ogoare cultivate. Asemenea situaţii costituiau totuşi excepţii, în mod obişnuit păşunile fiind arendate fără a se acorda dreptul de schimbare a destinaţiei lor. Referindu-ne doar la prima jumătate a 15 Elena Calincof, Date privind prediile bănăţene din secolul al XVIII-lea, în ,,Analele

Banatului”, serie nouă II, arhitectură-istorie, Ed. Museon, Bucureşti, 1993, p. 278. 16 Ibidem, p. 279.


secolului al XVIII-lea avem informaţii că prediul Tojesk, în 1742 era arendat comunelor Macedonia şi Petroman, iar în anul 1760 prediul întreg Hettin aflat în districtul Timişoara era arendat comunelor Macedonia, Cebza şi Checea.17 Între negustorii predialişti ai veacului al XVIII-lea amintiţi în documentele vremii sunt şi câţiva din Macedonia ca de pildă Martin şi Paul Işfan, sau Sava şi Iosim Işfan. În 12 mai 1722 locuitorii din Macedonia Martin şi Paul Işfan fac contract cu Administraţia din Timişoara şi ia în arendă terenurile fostei comune Peterta (Peterda), comună care a fost complet părăsită de foştii ei locuitori. Acest sat nu a mai fost reînfiinţat. În 24 aprilie 1723 fraţii Meha din Macedonia iau în arendă pământurile fostelor comune Cernia şi Toseg.18

Administraţia habsburgică a consemnat sarcinile impuse Banatului într-un număr impresionant de acte printre care şi o conscripţie din anul 1743. Importanţa ei deosebită constă în faptul că este cel dintâi document în care ni se dezvăluie pe larg unele realităţi din provincia Banatului, la numai câţiva ani după războiul cu turcii. Astfel, cunoaştem acum aproape toate aşezările locuite, dimpreună cu sarcinile respective. Dar ceea ce trebuie reţinut îndeosebi în acest document este faptul că a fost consemnată pentru prima oară şi naţionalitatea locuitorilor din fiecare aşezare în parte. În această meticuloasă conscripţie Macedonia apare ca aşezare românească, având dare pe cap (la care erau supuşi toţi bărbaţi trecuţi de 15 ani) de 60 de unităţi, darea după avere 41 de unităţi, contribuţia în bani care trebuia plătită de întreaga comunitate a fost stabilită la 815 florini şi 15 x (cruceri).

Respectivele cifre prezintă importanţă în măsura în care ne dau o imagine a mărimii şi puterii economice a satului în comparaţie cu satele vecine. În acel act se arată că aşezarea românească Rudna a plătit fiscului 593 florini contribuţie, 37 de unităţi dare pe cap şi 36 unităţi dare pe avere, iar Gadul sat apropiat, aflat pe malul stâng al Timişului, locuit tot de români, a achitat 602 florini contribuţie, 31 ½ de unităţi de dare pe cap şi 25 ½ de unităţi dare pe avere. Din datele prezentate mai sus reiese că Macedonia era mult mai dezvoltată la data aceea decât satele din jur şi era mai populată.19 Interesaţi în organizarea superioară 17 Ibidem, p. 290. 18 Pr. Nicolae Tucă, loc., cit. p5. 19 Bujor Surdu, Aspecte privitoare la situaţia Banatului în 1743, în ,,Anuarul Institutului

de Istorie”, XIII, Cluj, 1970, p.33

Macedonia pe harta Banatului Timişan, publicată de F. Grisselini (1776)

Macedonia pe harta Banatului Timişan (1783)

a provinciei, guvernatorii Banatului caută mijloace de a spori randamentul muncii şi producţia, precum şi diversificarea ocupaţiilor populaţiei. Se plantează duzi pentru creşterea viermilor de mătase, se introduce cultura


cartofului, a orezului, se fac ample lucrări de desecare a mlaştinilor şi de canalizare a râurilor. Şi locuitorii Macedoniei au participat într-o măsură mai mare sau mai mică la lucrările efectuate în vecinătatea satului, fiind obligaţi prin robotă să presteze lunar un număr de zile la marile lucrări de consolidare a cetăţilor, la amenajarea de drumuri sau poduri, la operaţiile de desecare sau îndiguire.

După încorporarea Banatului în Ungaria (1778-1779), conform unui proiect mai vechi al lui Iosif al II-lea, fiscul imperial a pus în vânzare o serie de domenii camerale împreună cu prediile aparţinătoare. Astfel ajunge în 1782 proprietar la Macedonia Toma Vidac Ioanovici, acesta însă, nereuşind să plătească dările vinde proprietatea în 1792 lui Ioan Nicolici de Rudna. Urmaşii acestuia Ioan, Petar şi Alexandru la moartea bunicului lor împart moştenirea între ei, iar Ioan Nicolici primeşte domeniul de la Macedonia cu întreaga pădure.

Date deosebit de preţioase pentru cunoaşterea situaţiei demografice, precum şi a intinderii fondului funciar al satului ne sunt furnizate de harta Banatului Timişan întomită de colonelul Elmpt, în perioada 1769-1772, din ordinul viitorului împărat al Austriei, Iosif al II-lea. După lista alfabetică a localităţilor Banatului după Korabinsky şi harta militară din 1772, Macedonia apare ca sat românesc, cu 219 familii, având şesii iobagiale în suprafaţă de 4287 iugăre şi 599 clafteri20. Spre comparaţie, arătăm că Rudna se prezenta la acea dată cu 72 de familii şi 4650 iugăre şi 1282 clafteri, iar Gadul cu 100 de familii şi 4523 iugăre şi 800 clafteri.Aceste cifre ne indică faptul că Macedonia era mult mai populată decât satele din jur, dar avea pământ mai puţin21. După dicţionarul lui Korabinsky, Macedonia se află la ¾ mile de Şebel (Jebel). După Valyi, Macedonia este o comună valahă în comitatul Torontal, cu locuitori ortodocşi, având bogăţii ca şi ,,Cepsa” (Cebza).

În continuare voi enumera alte recensăminte până în zilele noastre, fără a mai indica sursele, fiind extrase din caietele-manuscris ale istoricului Nicolae Ilieşiu, aflate la Arhiva Muzeului Banatului, precum şi din cele mai recente recesăminte:

• Statistica lui Feneş Elek (1839) - 1.294 gr.-neuniţi, 12 romano-cat., 8 evanghelişti, 8 evrei, 4 reformaţi, total 1.328.

• Statistica greco-neuniţilor de la Buda (1843) arată 1.170 de suflete. 20 Dr. Nicolae M. Popp, op. cit., p.34 21 Ibidem, p. 37-40.

• Statistica din 1851 – 1.294 ortodocşi, 12 catolici, 8 evanghelişti, 2 evrei, 8 reformaţi, în total 1.324.

• Statistica din 1863 – 1.070 locuitori. • Statistica din 1873 – 1082 locuitori. • Statistica din 1880 – 715 gr.ort., 44 romano-catolici, 4 augustieni,

4 evrei, în total 767, din care 682 români, 42 germani, 14 maghiari, 11 sârbo-croaţi 18 cu limbă maternă necunoscută, 110 alfabetizaţi, 166 de case22.

• Statistica din 1890 – 772 români, 38 germani, 74 unguri, 36 sârbi, 12 croaţi, 5 alţii, în total 937.

• Statistica din 1900 – 1.032 locuitori din care 869 români. • Statistica din 1910 – 1.089 locuitori din care 988 români.23 • Statistica din 1930 – 882 români, 16 ţigani, 29 alţii, în total 927

locuitori. • Statistica din 1949 – 613 români ortodocşi, 169 perechi cununate,

19 perechi la ofiţerul stării civile şi 8 perechi concubini, 250 ger-mani şi maghiari, în total 940 locuitori.

• Statistica din 1956 – 911 locuitori. • Statistica din 1980 – 537 suflete, 170 de familii. • Statistica din 1992 – 595 români, 61 maghiari, 32 germani, 1 sârb,

1 alţii, în total 69024. În cel de-al şaselea volum din seria Studia Censualia Transilvanica

s-au prezentat datele ultimului recensământ efectuat pe teritoriul Ba-natului înainte ca această provincie să întregească hotarele României Mari. Recensământul din anul 1910 cuprinde numeroşi indicatori, care descriu structura demografică a aşezărilor, structura confesională şi cea după limba maternă, precum şi alte date şi care oferă o privire de ansamblu asupra localităţilor din acel timp.

Macedonia avea o suprafaţă de 5224 iug., 205 case: din care cu pereţii din piatră sau cărămidă 15; din piatră şi pământ 4; din chirpici sau pământ 185; din lemn 1; cu acoperiş de ţiglă 140; şindrilă 3; trestie sau paie 62. Populaţia era de 1089 locuitori, din care 23 emigraţi în străinătate, după limbă: 988 români, 43 maghiari, 30 germani, 22 sârbi şi 6 22 Recesământul din 1880 Transilvania, Ed. Staff, Cluj-Napoca, 1997, p. 334. 23 Traian Lalescu, Le probleme ethnographique du Banat, Paris, 1919,p 36. 24 Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timiş, Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara,

1998, p.127


alte limbi; după religie: ortodoxă 1010; romano-catolică 65; reformată 7; evanghelică 1; izraelită 1; alte religii 5. Populaţia după vârstă: 0-5 ani 127; 6-11 ani 140; 12-14 ani 81; 15-19 ani 111; 20-39 ani 315; 40-59 ani 221; 60-94; ştiu să scrie şi să citească 422.25

Statisticile prezentate sunt destul de elocvente în ceea ce priveşte dinamica populaţiei din punct de vedere etnic şi confesional din Macedonia. Ca o remarcă generală putem afirma, fără nici un dubiu, preponderenţa elementului etnic românesc în toate statisticile, apariţia etnicilor germani şi maghiari în prima jumătate a secolului al XIX-lea fie ca slugi la moşierii locali, fie prin cumpărare de pământ după desfiinţarea iobăgiei, precum şi tendinţa de descreştere continuă a populaţiei, tendinţă accentuată după cel de-al doilea război mondial. Această descreştere continuă are, în parte, explicaţia în sistemul de un copil, generalizat în Banatul de şes, la care se adaugă şi alte cauze (economice, de mentalitate, mortalitate infantilă ridicată, emigrări, pierderi în război, deportări, exodul spre oraş în anii comunismului şi altele).

Pentru a avea o imagine şi mai pregnantă a mişcării populaţiei pe o perioadă de timp mai îndelungată voi prezenta tablouri statistice cu botezaţii, cununaţii şi morţii între anii 1779-2005, pe baza registrelor matricole existente la Arhivele Statului-filiala Timişoara, în colecţia Registre de stare civilă a judeţului Timiş, dar şi a registrelor existente actualmente la parohie.

Anii Botezaţi Cununaţi Morţi 1779 56 16 1780 53 19 8 1781 47 11 9 1782 24 15 22 1783 32 7 38 1784 40 11 40 1785 35 19 46 1786 12 13 55 1787 25 15 40 1788 26 12 44

25 Studia Censualia Transilvanica, vol. VI, Recensământul din 1910, Cluj-Napoca,

Ed. Staff, 1999, p.561-563

Anii Botezaţi Cununaţi Morţi 1789 42 15 48 1790 60 14 17 1791 49 11 42 1792 66 8 27 1793 58 11 37 1794 42 18 62 1795 36 17 45 1796 28 18 40 1797 49 14 30 1798 53 15 20 1799 48 12 54 1800 59 27 21 1801 54 8 40 1802 56 19 12 1803 45 - 60 1804 61 19 61 1805 48 17 37 1806 58 16 39 1807 65 16 44 1808 73 8 44 1809 59 14 48 1810 64 15 92 1811 69 15 37 1812 52 15 52 1813 56 17 48 1814 53 8 39 1815 35 9 40 1816 49 9 34 1817 41 10 63 1818 50 27 53 1819 63 16 74 1820 57 18 20


Anii Botezaţi Cununaţi Morţi 1821 59 7 27 1822 60 9 33 1823 57 11 77 1824 63 14 37 1825 45 17 43 1826 67 26 79 1827 30 12 53 1828 55 14 42 1829 45 12 83 1830 46 29 84 1831 48 - 112 1832 58 - 48 1833 56 - 39 1834 68 12 44 1835 48 13 60 1836 70 26 77 1837 48 17 87 1838 80 15 71 1839 58 19 70 1840 57 7 29 1841 65 13 84 1842 43 83 1843 47 21 78 1844 58 17 60 1845 41 15 69 1846 54 14 49 1847 39 15 54 1848 53 11 - 1849 25 26 - 1850 50 21 - 1851 53 20 - 1852 52 14 - 1853 13 3

Botezaţi Cununaţi Morţi 1859-1869 341 1854-1864 126 1854-1862 538 1869-1879 323 1864-1874 122 1862-1872 447 1879-1889 314 1874-1884 95 1872-1882 440 1889-1899 358 1884-1894 84 1882-1892 327 1899-1909 307 1894-1904 72 1892-1902 312 1909-1919 213 1904-1914 70 1902-1912 276 1919-1929 267 1914-1924 57 1912-1922 217 1929-1939 143 1924-1934 63 1922-1932 209 1939-1949 101 1934-1944 68 1932-1942 150

1944-1949 51 1942-1949 104 1950 17 1950 - 1950 12 1951 14 1951 10 1951 12 1952 12 1952 2 1952 14 1953 10 1953 - 1953 12 1954 17 1954 2 1954 10 1955 10 1955 2 1955 5 1956 14 1956 2 1956 13 1957 8 1957 12 1957 11 1958 16 1958 6 1958 6 1959 4 1959 2 1959 12 1960 5 1960 - 1960 7 1961 9 1961 2 1961 8 1962 7 1962 2 1962 14 1963 3 1963 2 1963 12 1964 3 1964 1 1964 4 1965 5 1965 4 1965 7 1966 4 1966 4 1966 8 1967 5 1967 1 1967 11 1968 7 1968 1 1968 15 1969 9 1969 7 1969 9 1970 10 1970 4 1970 20 1971 7 1971 2 1971 12 1972 11 1972 5 1972 8


Botezaţi Cununaţi Morţi 1973 2 1973 1 1973 13 1974 5 1974 4 1974 - 1975 5 1975 4 1975 12 1976 4 1976 1 1976 9 1977 3 1977 2 1977 6 1978 7 1978 2 1978 6 1979 5 1979 3 1979 6 1980 - 1980 3 1980 7 1981 5 1981 1 1981 6 1982 6 1982 1 1982 6 1983 1 1983 2 1983 11 1984 5 1984 3 1984 8 1985 1 1985 2 1985 8 1986 5 1986 2 1986 10 1987 6 1987 1 1987 12 1988 14 1988 1 1988 14 1989 5 1989 - 1989 6 1990 8 1990 1 1990 13 1991 4 1991 2 1991 12 1992 2 1992 2 1992 18 1993 1 1993 - 1993 8 1994 1 1994 2 1994 4 1995 9 1995 2 1995 11 1996 1 1996 - 1996 6 1997 6 1997 1 1997 15 1998 2 1998 - 1998 9 1999 2 1999 2 1999 8 2000 - 2000 - 2000 6 2001 - 2001 1 2001 7 2002 2 2002 1 2002 4 2003 3 2003 - 2003 12 2004 3 2004 1 2004 6 2005 3 2005 1 2005 9

Din prezentarea acestor tabele, observăm că în tabelul răposaţilor există câteva rubrici goale pe anii 1848-1853, când nu avem date, iar în tabelul botezaţilor nu avem date pentru perioada 1853-1859 . Numărul morţilor din anii 1837-1839, când, în Banat, a bântuit ciuma este de 228 victime. Este evident că efectele calamităţilor naturale (secetă, inundaţii, cutremure), cât şi epidemiile de ciumă şi holeră au afectat şi populaţia din Macedonia. În Banat foametea a bântuit după anii în care ciuma sau alte molime au afectat populaţia, în anii secetoşi, în timpul războaielor austro-turce (92 de morţi), în perioada 1794-1795 (107 morţi) şi, mai ales în anii1810 (92 morţi) şi 1831(112morţi)

Se poate constata, din analiza acestor tabele, că mortalitatea ridicată este o caracteristică a dinamicii demografice în secolele XVIII-XIX În intervalul 1780-1829, conform registrelor naşterilor şi deceselor, au fost înregistrate 2.468 naşteri şi 2.156 decese, revenind o creştere de 312 în 50 de ani, respectiv o medie de 6,24 pe an. Densitatea anuală a naşterilor, în tot acest interval, a fost de 49,3. Pe decade, dinamica natalităţii a avut o evoluţie uşor crescătoare în primele două decade, pentru ca în decada a treia să atingă punctul maxim, iar apoi să scadă uşor în urmă-toarele două decade:

I 1780-1789....................... 33,7 naşteri în medie pe an II 1790-1799....................... 48,3 naşteri în medie pe a III 1800-1809....................... 57,8 naşteri în medie pe an IV 1810-1819....................... 53,2 naşteri în medie pe an V 1820-1829....................... 53,8 naşteri în medie pe an Mortalitatea s-a menţinut la un nivel ridicat. Densitatea anuală a

deceselor a fost de 43,12. Pe decade, mortalitatea are cote ridicate din prima decadă, în ultimele două decade creşte simţitor. Explicaţia pentru cota ridicată a mortalităţii din prima decadă poate fi războiul austro-turc din 1788-1789, cu efectele sale, iar, pentru perioada ultimelor două decade, marea foamete din anii 1815-1820:

I 1780-1789....................... 35 decese în medie pe an II 1790-1799....................... 37,4 decese în medie pe an III 1800-1809....................... 48 decese în medie pe an IV 1810-1819....................... 53,2 decese în medie pe an V 1820-1829....................... .49,4 decese în medie pe an Cele mai mari creşteri demografice s-au înregistrat în decadele

II, III, V, când numărul naşterilor pe decade întrece numărul deceselor.


Pentru perioada 1780-1789 avem, după Korabinsky, în Macedonia , 219 de familii; de obicei, istoricii români lucrează cu indicele 5 pentru această perioadă, dar, în provincia civilă, numărul mediu al locuitorilor dintr-o familie depăşeşte constant cifra 5, apropiindu-se de media 6, fixată pentru Ungaria26. Astfel, avem în Macedonia în această perioadă, aproximativ 1200 de locuitori; a fost perioada când, pe ansamblu, decesele au depăşit naşterile doar în prima decadă. În celelalte decade numărul naşterilor depăşeşte decesele. Numărul căsătoriilor la biserică este relativ mare, având o densitate medie anuală, , de 14 căsătorii.

Eşantionul oferit de statisticile existente în registrele matricolelor din satul Macedonia indică o creştere lentă, nu lipsită de oscilaţii, pentru această perioadă. Deşi sporul natural este evident, nivelul ridicat al mortalităţii reflectă precaritatea condiţiei umane din această perioadă. Triumful vieţii asupra morţii este încă fragil, inegal sau de scurtă durată. Condiţia umană continuă să fie precară, calitatea vieţii rămâne pe un plan secund, problema supravieţuirii apărând ca dominantă într-o existenţă expusă acţiunii războaielor, calamităţilor, foametei, pericolului morţii la o vârstă timpurie.

Comparativ cu situaţia demografică din perioada 1780-1830, vom analiza aceleaşi probleme pentru o perioadă mai recentă, şi anume 1889-1939.În Macedonia, în perioada 1889-1939, au fost înregistrate 1.288 naşteri şi 1.164 decese, revenind o creştere de 124 de locuitori în 50 de ani, respectiv o medie de 2,48 pe an. . Densitatea anuală a naşterilor a fost de 25,76. Pe decade, dinamica natalităţii a avut o evoluţie descres-cătoare oscilantă, la sfârşitul perioadei natalitatea fiind cea mai mică:

I 1890-1899.. ......................35,8 naşteri în medie pe an II 1900-1909 .......................30,7 naşteri în medie pe an III 1910-1919. ......................21,3 naşteri în medie pe an IV 1920-1929 .......................26,7 naşteri în medie pe an V 1930-1939. ......................14,3 naşteri în medie pe an În ceea ce priveşte mortalitatea, se menţine la un nivel ridicat,

mai ales în prima decadă, apoi descreşte constant; în ultima decadă se înregistrează cele mai puţine decese (15 decese în medie pe an):

I 1890-1899 .......................31,2 decese în medie pe an II 1900-1909 .......................27,6 decese în medie pe an

26 Nicolae Bocşan, op., cit. p 42.

III 1910-1919....................... 21,7 decese în medie pe an IV 1920-1929....................... 20,9 decese în medie pe an V 1930-1939....................... 15 decese în medie pe an Creşteri demografice semnificative s-au înregistrat în primele

decade, când avem un excendent natural pozitiv , în celelalte decade situaţia se echilibrează, naşterile şi decesele devin aproximativ egale. Eşantionul analizat ne înfăţişează tabloul îngrijorător al descreşterii populaţiei, sporul natural, ce transpare din analiza cifrelor, indică feno-menul de îmbătrânire a satului, deşi numărul mediu al căsătoriilor este egal cu cel din perioada 1780-1830, dar numărul copiilor născuţi este mult mai mic, justificabil, presupun, prin încetăţenirea sistemului familiei cu un copil. Evident că această descreştere constantă a populaţiei este generală la scara întregului Banat şi are o multitudine de cauze, precum războiul mondial, cu toate consecinţele sale; emigraţia, care a răpit satelor elementele tinere şi active; mortalitatea ridicată, îndeosebi infantilă; lipsa pământului obligându-i pe tineri la un timid exod spre oraşe, pentru învăţarea unui meşteşug etc.

Comparând cele două perioade analizate observăm saltul demo-grafic al primei perioade, determinat de anumite elemente (populaţie tânără, condiţii naturale favorabile vieţii, îmbunătăţirea asistenţei sanitare, care a redus considerabil efectele epidemiilor, o legislaţie în consens cu politica populaţionistă), care au făcut posibilă această creştere. Tabloul îngrijorător al depopulării satului din cea de-a doua perioadă analizată este, în parte, explicabil prin creşterea gradului de sărăcie al populaţiei, sporirea impozitelor şi taxelor, reducerea însemnată a preţurilor la produsele agricole şi menţinerea unor preţuri ridicate la produsele industriale necesare gospodăriilor ţărăneşti; toate acestea contribuind considerabil la sărăcirea populaţiei de la sate, care, în ultimă instanţă, şi-a vândut lotul de pământ şi a ales calea emigrării fie la oraş, fie în alte state în căutarea unei sorţi mai bune. O altă cauză posibilă pare a fi concepţia materialistă de viaţă a ţăranului bănăţean, care, din instinct se apără, prin reducerea natalităţii, împotriva fărămiţării averii, temerea sa ascunsă că agricultura pe care o practică nu este suficient de rentabilă spre a asigura existenţa unei familii numeroase. La cei bogaţi se constată luxul şi tendinţa de trai bun. Aici, natalitatea este considerată o sarcină incomodă pe care caută să o evite, în plus, influenţaţi de şvabi, practică sistemul de 1-2 copii, tocmai pentru a-şi păstra averea nefărămiţată.


Există şi cauze de ordin medical care concură la depopularea satului: lipsa de asistenţă medicală; avorturile frecvente, practicate cu mijloace rudimentare, au dus la sterilitatea femeii; lipsa de igienă; efectul devas-tator al bolilor (tuberculoza); greşita alimentare sau subalimentaţia copiilor cauzează mortalitatea infantilă etc.

Condiţiile naturale relativ favorabile, fertilitatea solului, ponderea mare a câmpiei în ansamblul teritoriului Macedoniei au asigurat agri-culturii ponderea principală în economia satului. Creşterea animalelor a fost o altă sursă de existenţă şi de venituri a gospodăriilor ţărăneşti. Pentru perioada veche nu avem date concludente referitoare la situaţia economică a satului, dar, în Macedonia, ca în întreg Banatul, cultivarea pământului şi creşterea animalelor au constituit principalele ocupaţii şi surse de existenţă.

Ca urmare a creşterii populaţiei, cât şi din motive de dezvoltare, s-a considerat necesară transformarea – în locuri cultivabile sau păşuni – a unor părţi întinse din pădurile aflate în preajma satului, de asemenea mari suprafeţe de pământ au fost redate agriculturii prin lucrările de hidroamelioraţii întreprinse la sfârşitul secolului XIX-lea. Deşi sistemul de cultură trienal sau în trei hotare era cunoscut, dominant a rămas multă vreme sistemul bienal: o parte a hotarului era semănată un an, iar cealaltă era lăsată să se odihnească.

Cucerirea Banatului de către habsburgi a însemnat o organizare mai clară, atât din punct de vedere economic, cât şi administrativ. Statutul social al iobagilor, care formau majoritatea ţărănimii, a cunoscut fluctuaţii de la o epocă la alta, în funcţie de suprafaţa lotului în posesie, de cuantumul obligaţiilor feudale şi, mai ales, de stabilizarea lor. Până la 1765 nu se remarcă preocupări pentru reglementarea suprafeţei loturilor ţărăneşti, fiind acordate de administraţie într-o manieră subiectivă. În asemenea condiţii au loc repetate abuzuri la fixarea obligaţiilor ţărăneşti, atât fiscale, cât şi feudale. Sub imboldul noului curs reformator instituit de coregentul Iosif, s-au realizat: o conscripţie a populaţiei; măsurarea hotarelor comunelor şi districtelor; delimitarea şi împărţirea loturilor date ţăranilor în posesie. Reglementarea suprafeţei loturilor ţărăneşti s-a făcut în funcţie de capacitatea de muncă a familiei, stabilindu-se suprafaţa sesiei întregi la 34 iugăre (24 iugăre arător, 6 iugăre fâneţe, 3 iugăre păşune şi 1 iugăr loc de casă şi grădină), jumătate de sesie la 19 iugăre (12 iugăre arător, 4 iugăre fâneţe, 1 iugăr păşune, 1 iugăr intravilan),

sfertul de sesie la 11 iugăre (6 iugăre arător, 3 iugăre fâneţe, 1 iugăr păşune, 1 iugăr intravilan) şi optimea de sesie la 7 iugăre (5 iugăre arător, 1 iugăr păşune şi 1 iugăr intravilan). Suprafeţele care depăşeau întinderea loturilor ţărăneşti au fost împărţite în moşii şi arendate de administraţia provincială prin licitaţie27.

Obligaţiile ţăranilor către stăpânul feudal şi faţă de stat au constituit o permanentă sursă de nemulţumiri a populaţiei băştinaşe. Ţărănimea a fost supusă la plata contribuţiei pentru nevoile militare, robotă, zeciuială şi încărtiruirea trupelor. Zeciuiala se presta împăratului în calitate de stăpân feudal, din cereale, animale, fân, vin, ceară, porci şi miere; se lua a zecea parte din toate produsele, indiferent de recoltă. Robota era prestată împăratului în dubla sa calitate; pe parcurs, robota s-a transformat în bani, iar răscumpărarea ei se făcea anual. Reglementarea urbarială din 1780, în vigoare până la revoluţia paşoptistă, asigura dreptul de intervenţie al statului şi raporturile dintre ţărani şi proprietari. Această tentativă a monarhiei s-a lovit de rezistenţa nobilimii maghiare, în condiţiile apartenenţei Banatului la Ungaria28.

Patenta imperială pentru desfiinţarea iobăgiei, emisă la 22 august 1785, a avut efecte benefice; deşi ţăranii rămân mai departe în starea de iobăgie, ei şi-au dobândit doar libertatea personală. Până la revoluţia din 1848, dieta Ungariei din 1836 – prin articolele dietale – garantau libertatea de strămutare, accesul la funcţii, la justiţie, la profesiuni, dreptul de a dobândi imobile, libertatea de a dispune de averea proprie, dreptul de răscumpărare a libertăţii, cu acordul proprietarului, toate acestea făceau ca iobăgimea bănăţeană să aibă un statut mai bun decât în Transilvania. Nuanţele sunt de mai mică importanţă, pentru că ele nu pot modifica ponderea şi gravitatea chestiunii ţărăneşti în ansamblul societăţii29.

Odată cu încorporarea Banatului la Ungaria din 1788-1789 feno-menul cel mai important pentru istoria naţională a românilor l-a constituit apariţia unui grup compact de nobili macedo-români, ridicaţi din rândul negustorilor bogaţi, dintre care mulţi s-au identificat cu idealul naţional românesc şi au patronat iniţiative cu caracter naţional. La Macedonia a ajuns proprietar Toma Vidak Ioanovici şi apoi Ioan Nicolici de Rudna 27 Ibidem, p. 62. 28 Ibidem, p76. 29 Ibidem, p.81.


(sârb) şi urmaşii săi care în general s-au comportat bine cu locuitorii satului.

Anii 1794 şi 1795 au fost ani de secetă şi foamete, când au pierit mulţi locuitori din Macedonia. Revoluţia din 1848 a rezolvat una din marile nemulţumiri ale ţărănimii, şi anume a fost desfiinţată iobăgia; iobagul a devenit proprietar pe sesia pe care o lucra, plătind despăgubirea stabilită de autorităţile austriece.

Ca urmare a Patentei Imperiale din 1852 încep, şi în Banat, comasările de hotare şi separările de păduri şi de păşuni. Comasarea proprietăţilor ţărăneşti aflate, în majoritatea cazurilor, răspândite în mai multe loturi era un proces absolut necesar în vederea introducerii unei economii moderne. Loturile mici ale gospodăriilor ţărăneşti, răsfirate, împiedicau – în mare măsură – folosirea tehnicii moderne, cultivarea cu randament a plantelor cerealiere şi industriale. Mai mult, prin depla-sarea de la un lot la altul se pierdea un timp preţios, iar drumurile de acces spre loturile mici răpeau mari suprafeţe de teren. În ciuda acestor fapte evidente, ţărănimea se opunea cu îndârjire oricărei reglementări, ceea ce a dus la tergiversarea comasării, proces neterminat nici până la izbucnirea primului război mondial. Această rezistenţă avea, de altfel, o bază reală, ţinând cont de experienţa negativă pe care ţărănimea a acumulat-o de-a lungul secolelor în raporturile cu proprietarii feudali30. Până în anul 1887 la Macedonia domeniul baronului de Rudna era amestecat cu pământurile ţăranilor din sat. La stăruinţa moşierului şi cu ajutorul organelor de stat în acel an s-a facut comasarea pământului, moşierul primind pământul într-un singur loc. Comasarea pentru moşier a fost avantajoasă, dar pentru ţărani nu, căci prin această comasare mulţi ţărani au primit pământuri slabe aşezate în zona joasă din lunca Timişului. Hotarul comunei, adică suprafaţa de teren agricol intrat în proprietatea ţăranilor din Macedonia după comasare şi până în momentul colectivizării a fost de 5241 iugăre cadastrale, care era împărţit după cum urmează:

1. Vatra satului şi teren necultivabil ........ 300 iug. 2. Izlaz şi păşune comunal ....................... 636 iug. 3. Teren arabil şi pădure .......................... 4200 iug. 4. Drumuri şi şosele ................................. 105 iug.31

30 Lajos Kakucs, Contribuţii la istoria agriculturii din Banat, Ed. Mirton, Timişoara,

1998, p. 72-73. 31 Pr. Nicolae Tuca, loc., cit, p 112.

Urmărind reformarea imperiului, în anii de după revoluţia de la 1848-1849, forţele politice vor crea cadrul legislativ pentru modernizarea administraţiei, finanţelor şi economiei în general. Această politică urmărea, prin desfiinţarea vămilor interne în anul 1850, crearea unei pieţe interne cu o mare putere de absorbţie. Totuşi, până la construirea căilor ferate, din lipsa unor drumuri de acces sigure şi relativ ieftine, prezenţa produselor agrare din Banat se mărginea doar la ţinuturile apropiate, iar accesul pe pieţele externe era mult îngreunată. Construirea căii ferate Jebel-Ciacova dată în funcţiune în 7 august 1893, care trece prin apropierea Macedoniei şi apoi prelungirea liniei ferate Ciacova-Boka (Serbia) în 1895 a fost un obiectiv obligatoriu pentru a crea o mai bună organizare a transporturilor şi care va deschide calea mult aşteptată şi de ţăranii din Macedonia de a-şi vinde produsele şi pe pieţe externe.

Pe marile domenii, inclusiv pe domeniul baronului Nicolici de Rudna s-au introdus de timpuriu maşini moderne care au scurtat mult timpul scurs între seceriş şi comercializarea produselor cerealiere. Pentru a putea aprecia valoarea reală a introducerii unei batoze mecanice în privinţa economisirii forţei de muncă, amintim că, la mijlocul secolului al XIX-lea, la treieratul manual (cu îmblăciul) al unei cantităţi de 100 măji de grâu erau necesare 1.800 ore de muncă; aceeaşi cantitate se obţinea cu o batoză mecanică (cu tracţiune animală) în numai 300 ore de muncă, iar cu batoza de aburi după 128 ore de muncă. În afară de avantajul preţului, un alt avantaj considerabil faţă de domeniile vecine era avansul de trei sferturi de an la vânzarea cerealelor. În cazul batozei mecanice, cerealele puteau fi vândute în vara sau toamna recoltei, domeniul neavând pierderi de depozitare, din cauza dăunătorilor şi a germinaţiilor posibile. Acestea determinau pierderi de până la 10 %, până în primăvara anului viitor (îmblăcitul manual era posibil numai în timpul iernii)32.Avantajele folosirii maşinilor agricole în timpurile respective le puteau obţine doar moşierii ce aveau suprafeţe mari de cultivat şi bani suficienţi pentru investiţii, gospodăriile ţărăneşti fiind obligate – din lipsa banilor – la folosirea metodelor învechite de cultivare şi recoltare a culturilor. Folosirea uneltelor de lucru, plugul de lemn fiind înlocuit cu plugul de fier, lucrările de reparaţii a căruţelor, atelajelor 32 Ibidem, p.104.


şi maşinilor agricole creează condiţii optime pentru dezvoltarea meşte-şugurilor şi la sate. Şi în Macedonia au existat unul sau mai mulţi fierari, rotari, şelari, potcovari, tâmplari, zidari etc. În perioada mai recentă, când, datorită adoptării de haine orăşeneşti, industria casnică îşi pierde obiectul muncii, ia avânt croitoria şi cizmăria, alte două componente meşteşugăreşti din lumea satelor.

Marea secetă din anii 1863-1864 a distrus total recolta de grâu şi porumb a sătenilor. Pentru a veni în ajutorul locuitorilor din Macedonia, greu năpăstuiţi de efectul secetei şi de foamete, cancelaria imperială a hotărât ca din familiile cu trei feciori trecuţi de 20 de ani, cel mare să plece colonist în comunele Ecica- Română şi Sarcia (astăzi în Serbia), fapt care a depopulat într-o oarecare măsură satul. De asemenea îndelunga secetă a decimat şeptelul de animale al ţărănimii; după anii secetoşi, animalele au fost vândute pentru existenţa familiei sau pentru achitarea datoriilor cumulate. Pentru refacerea şeptelului ar fi fost necesar un capital lichid, care depăşea posibilităţile micilor gospodării ţărăneşti. De altfel, în toată perioada crizei agrare, pentru marea majoritate a gospodăriilor mici şi mijlocii, principala grijă era salvarea proprietăţii îndatorate. Indiferent de condiţiile catastrofale, ca urmare a anilor secetoşi, băncile, dar şi aparatul de stat urmăreau încasarea tuturor datoriilor şi impozitelor de la ţărănimea îndatorată. În aceşti ani, execuţiile forţate în vederea încasării impozitelor, precum şi licitaţiile cerute de bănci erau la ordinea zilei în Banat. Cele două decenii ce au urmat după marea secetă din anii 1863-1864 au constituit perioada cea mai grea pentru gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii, din cursul secolului al XIX-lea. Primele semne ale redresării economiei agrare au fost constatate după recolta deosebit de bună din anul 188233. Perioada de criză a relevat cu claritate deficienţele structurii agrare a Banatului, bazate pe monocultură (70 % din suprafeţele cultivate le deţinea cultura grâului şi porumbului), exploatarea neraţională a pământului, scăderea producţiei de grâu pe un iugăr de pământ de la 11 măji, din anii 1850-1860, la o medie de 6-8 măji, în anii 1890-1900.

Încă din perioadă imperiului austro-ungar, locuitorii Macedoniei au încercat să-şi îmbunătăţească condiţiile de trai, emigrând mai ales 33 Ibidem,p. 118-119.

în SUA. Un prim val de emigrări s-a petrecut în anul 1905. Cel care a reuşit cel mai bine dintre locuitorii Macedoniei a fost Moise Petraşcu (fratele după mamă a lui Dimitrie Jiva), care a ajuns proprietarul unei măcelării prospere în oraşul american Saint Baltimore. Un alt val de emigrări s-a întâmplat în perioada comunistă, când mulţi tineri au trecut clandestin graniţa cu Iugoslavia şi după un timp au reuşit să se stabi-lească în diferite ţări ale lumii, ajungând până şi în îndepărtata Australie. Acolo s-au realizat material, dar au rămas pentru totdeauna chinuiţi de dorul locurilor natale.

În luna mai a anului 1912 Timişul străpunge digul în dreptul satului Cebza şi inundă şi Macedonia, 50 de case fiind distruse de ape. Refacerea satului a costat şi timp şi bani, pagubele suferite de locuitorii Macedoniei n-au putut fi uşor refăcute. Dacă până la marea inundaţie din 1912 casele satului în marea majoritate au fost făcute din pământ bătut de la temelie, după inundaţie, dacă nu sunt zidite din cărămidă arsă, apoi toate sunt subzidite cu cărămidă arsă de la temelie până la înălţimea de 1,1/2 m.

Tipologic, Macedonia se prezintă sub forma unei aşezări rurale de câmpie, sistematizată în secolul al XVIII-lea. În raport cu reţeaua stradală gospodăriile ocupă parcele dreptunghiulare alungite cu latura îngustă spre drum şi au anexele construite în imediata apropiere a acestuia. Cu foarte puţine excepţii casele constituie elemente componente al frontului stradal, la care participă şi unele anexe, care nu sunt orientate spre curte. Casa de plan dreptunghiular, cu latura scurtă spre stradă are la bază tipul de plan cu tindă şi două încăperi. Pe latura lungă apare de regulă o prispă totală (târnaţ) cu stâlpi de lemn neornamentaţi sau din zidărie. Aceste prispe înregistrează în ultimul timp tendinţa de trans-formare în coridoare închise. Casa de locuit cu plan în “L” este mai puţin folosită. Structura caselor este realizată din zidărie de cărămidă nearsă, iar pe fundaţii de cărămidă arsă, iar planşele şi şarpantele din lemn. La casele mai vechi s-a folosit şi tehnica pământului bătut, învelitorile sunt în prezent executate din ţiglă. Iniţial, în zonă s-a folosit pentru acoperire trestia, paiele şi tulpinile de porumb. Anexele sunt grupate spre curte sau în prelungirea casei. Pentru anexe sistemul structural este realizat tot din cărămidă nearsă la ziduri şi lemn pentru şarpantă. De obicei văiuga s-a folosit la grajduri în timp ce pătulul şi şopronul


sunt făcute din rigle de lemn. Gospodăriile sunt delimitate prin garduri de scânduri, pari sau zidărie. Este des folosit gardul compact din zidărie spre stradă, cu porţi de lemn simple. În ultimele decenii se foloseşte tot mai des plasa de sârmă şi porţile metalice. Construcţiile mai vechi au faţade simple, tencuite şi lipsite de ornamente, spre stradă unele case au decoraţiuni simple cu motive rombice sau vegetale.

Topologie planimetrică. Sat Macedonia, com. Ciacova

Sistem constructiv general: fundaţii şi soclu = cărămidă; ziduri = văiugă; planşeu = lemn; învelitoare = ţiglă;

a - coridor, b - cameră, c - bucătărie, d - cămară-şpais, e - pivniţă, f - încăperi speciale, g - grajd

Topologie volumetrică. Planuri gospodării

Sat Macedonia, com. Ciacova

Aşa după cum aminteam, culturile predominante în economia agrară a satului Macedonia au fost grâul şi porumbul. Grâul, folosit atât în alimentaţie, dar şi la vânzare, mai ales la piaţa din Ciacova şi Timişoara. Porumbul a fost cultivat atât pentru alimentaţie, dar mai ales pentru furajarea animalelor din gospodării. Ovăzul avea o căutare deosebită pentru furajarea animalelor de tracţiune. Orzul era cultivat pentru aportul său la îngrăşarea animalelor, dar, în acelaşi timp, era destinat şi fabricilor de bere din ţinut. În perioada mai recentă, în Macedonia s-a dezvoltat şi viticultura, e adevărat pe suprafeţe mici. Pe lângă producţia cerealelor, ramura cea mai importantă din agricultura Macedoniei a fost creşterea animalelor. Creşterea vitelor cornute era o preocupare


specială a gospodăriilor ţărăneşti, care foloseau tracţiunea animalelor pentru cultivarea pământului şi pentru transport. Odată cu scăderea suprafeţelor de păşunat se reduce şi numărul animalelor, iar odată cu generalizarea plugurilor de fier cu o mai mare capacitate de arat în adâncime, vitele cornute au fost înlocuite cu cai puternici. După anul 1873 începe un proces de lungă durată în structura zootehniei din Banat. În cursul acestui proces, rasele tradiţionale locale sunt înlocuite cu rase mai bune, având randament superior atât la producţia de carne, cât şi la lapte. Astfel, pe lângă animale cornute, cai, porci se cresc şi oi, a căror lână avea, în perioada respectivă, o căutare deosebită. Pe marile domenii, mai bine orientate spre producţia de marfă, se trece la creşterea animalelor de rasă. Pe lângă creşterea vacilor de lapte, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a acordat o atenţie sporită şi creşterii vitelor pentru carne. Creşterea cailor s-a impus pentru rolul lor preponderent ca animale de tracţiune. În gospodăriile ţărăneşti din Macedonia în acea perioadă, unde la plug erau folosiţi mai ales boii, se creşteau cai de rase mai puţin rezistente la muncile câmpului, uşori, buni la trap, cum ar fi lipiţanii şi caii arabi34.La începutul secolului al XX-lea, din cauza nerentabilităţii lânei, oile de rasă au fost crescute numai de către unele domenii. Majoritatea gospodăriilor ţărăneşti au crescut rasele locale ţurcana şi ţigaia35.Creşterea porcilor şi exportul produselor specifice, cum sunt untura şi carnea afumată, aveau o tradiţie lungă în Banat. În gospodăriile ţărăneşti se creşteau porci pentru consumul propriu, dar şi pentru vânzare. Evident că, pe lângă creşterea animalelor mari, în Macedonia, în fiecare gospodărie, se mai creşteau şi animale mici (păsări, găini, raţe, gâşte, curci), iar un domeniu distinct îl constituia albinăritul. Deşi cultivarea pomilor se făcea pe terenul din jurul casei, în Macedonia, în perioada interbelică şi, probabil, şi înainte, existau mai multe cazane de răchie.

După Marea Unire s-a înfăptuit reforma agrară, pe baza legii din 23 iulie 1921. Legea prevedea două categorii de oameni care au fost îndreptăţiţi să primească pământ, şi anume: 1. – capii de familii care, în ultimii ani înainte de concentrare, au lucrat în agricultură şi acei care, înainte de expropriere, au lucrat pe pământurile expropriate; 2. – orga-

34 Ibidem, p. 133. 35 Ibidem, p. 134.

nizaţiile bisericeşti şi şcoli, numai atunci când preoţii şi învăţătorii au fost plătiţi din veniturile agricole. Prin reforma agrară din 1921 s-a expropriat moşia baronului Nicolici de Rudna, absenteist. Din această moşie s-a împroprietărit ţăranii săraci din Macedonia şi Petroman cu loturi de 5 iug. pentru fiecare cap de familie îndreptăţit. Pădurea baro-nului a fost transformată în parc de vânătoare şi aici a venit de câteva ori în perioada interbelică regele Carol al II-lea însoţit de fiul său Mihai, pe atunci un băiat vioi şi zburdalnic, după cum îşi aminteşte Gheorghe Ciorogar participant a partidele de vânătoare ca şi gonaş.

Reforma agrară din 1921 a produs schimbări importante în structura şi situaţia ţărănimii. Înfăptuirea reformei agrare a dus la creşterea pro-prietăţii ţărăneşti; o pondere mai mare, din punct de vedere numeric şi ca poziţie economică, a dobândit-o ţărănimea mijlocaşă. Dincolo de aceste avantaje obiective, legea agrară s-a făcut în condiţiile unor grave încălcări ale legii; abuzurile săvârşite începeau de la întocmirea tabelelor cu cei îndreptăţiţi a primi pământ, unde se făceau numeroase omisiuni. Putem enumera şi alte abuzuri: ţăranii erau împiedicaţi să intre în posesia loturilor, au fost tergiversate lucrările de aplicare efectivă a reformei, ceea ce explică de ce a întârziat aşa de mult traducerea în viaţă a acestei reforme. Scopul principal al reformei agrare a fost întărirea ţăranului prin pământ, însă, din păcate, acest ţel n-a fost atins nici în proporţie de 70 %, datorită lipsei unei politici agrare adecvate. Ori, după legiferarea exproprierii şi împroprietăririi, o politică agrară gospodărească consecventă cu textul şi litera legii din 1921 era absolut necesară. Reforma aceasta, de altfel benefică şi de mari proporţii, nu-şi are momentul critic în expropriere şi împroprietărire, ci ulterior acestora în dispoziţiile (sau lipsa dispoziţiilor) luate, o bucată de vreme, pe marginea reformei. Neavând un credit ieftin, împroprietăritul sărac nu va avea nici inventarul agricol necesar unei exploatări rentabile, obligându-l fie să-şi muncească bucata de pământ cu metode rudimentare, fie să o arendeze, iar în momentul apariţiei legii Mihalache, să-şi vândă lotul, îngroşând rândurile proleta-riatului agricol.

Cauza fundamentală a crizei economice din anii 1929-1933, raportată la lumea satului şi care a făcut ca nivelul de trai al ţărănimii să scadă, a fost marele decalaj între preţurile producţiei agricole şi cele industriale, ca de exemplu: la pieţele din Timişoara


Produsul 1929 1930 1931 Carne porc 1 kg 52,25 46,85 32,85 Lapte 1 l 10 7 6,05 Grâu 1 kg 6,55 4,37 2,9 Porumb 1 kg 6,06 2,72 2,53 Zahăr 1 kg 39 39 41,90 Petrol 1 l 6,5 6,5 4,15 Ciment 100 kg 278 278 283

Se constată nu numai diferenţa dintre cele două categorii de produse, ci şi faptul că preţul produselor agricole a scăzut mult mai rapid decât al produselor industriale. Scăderea preţurilor produselor agricole a determinat o reducere considerabilă a utilizării maşinilor agricole şi a îngrăşămintelor şi se va recurge din nou, în mare măsură, la folosirea unor mijloace de muncă rudimentare. Lipsa unei exploatări raţionale a pământului, datorită utilizării – în mai mare măsură – a metodelor cu un randament scăzut (aratul cu plugul cu tracţiune animală, folosirea grapelor de mărăcine, semănatul păioaselor cu mâna) a avut, drept consecinţă, o gravă oscilaţie a producţiei de la an la an, mai mult în funcţie de condiţiile climatice. Acest fapt a dus la existenţa unei permanente stări de nesiguranţă în lumea satului Macedonia. La aceasta se adaugă greutăţile provocate de calamităţile naturale; în anul 1932 judeţul Timiş-Torontal a fost afectat şi a suferit pagube enorme din cauza inundaţiilor, grindinei, ruginei şi a febrei aftoase (la animale). Pagube mari au suferit locuitorii din Macedonia în anul 1932 din cauza febrei aftoase, ca urmare a organizării slabe a serviciului sanitar şi a lipsei de medicamente necesare. Pentru a limita extinderea bolii, auto-rităţile au recurs la închiderea târgurilor şi pieţelor, ceea ce a provocat alte pierderi băneşti pentru ţărani. Ţăranii nu şi-au putut vinde animalele, deoarece, aproape întreg anul 1932, târgurile şi pieţele au fost închise în toate comunele din plasă şi aproape în tot judeţul.

Majorarea sarcinilor fiscale şi modul nejust de stabilire a impozitelor au creat puternice nemulţumiri în rândul ţărănimii. De exemplu, impozitul agricol a fost stabilit în anul 1928, când preţul grâului era de 900 lei m.m., în timp ce grâul se vindea – în acel moment – cu 140-160 lei m.m. O altă cauză au fost datoriile către bănci şi cămătari; se constată,

în acei ani, că 90 % din ţărani sunt datori la băncile populare, în primul rând şi la sucursalele băncilor liberale de prin centrele de plasă. Exista, de asemenea, o pronunţată diferenţă între preţul zilei de muncă cu braţele şi preţurile muncilor efectuate cu animalele şi utilajele. De exemplu, în anul 1931 ziua de lucru cu braţele era plătită cu 20-30 lei, iar aratul unui hectar era de 300 lei. Ieşirea din criză, conversiunea datoriilor agricole s-a petrecut după anul 1933, când şi la Macedonia s-a simţit un binevenit reviriment, ce s-a consolidat în anii următori, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Este cert că o parte din locuitorii Macedoniei nu au putut depăşi prea mult pragul sărăciei, deşi o anumită ameliorare s-a produs şi în nivelul lor de trai. Evoluţia calităţii vieţii în perioada interbelică nu poate fi apreciată global. Sensul general a fost cel de progres, de ridicare la cerinţele şi posibilităţile timpului respectiv, dar au existat reculuri temporare (1929-1933), urcuşuri importante (1934-1940) şi, mai ales, pronunţate diferenţe între categoriile de populaţie36.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial şi implicarea directă a României, din iunie 1941, în acţiunile militare pe frontul din Est, a creat noi şi multiple neajunsuri în rândul locuitorilor Macedoniei. Concentrările, mobilizarea pe front a unor locuitori au lăsat numeroase familii fără forţa de muncă activă şi tânără. Prin legea mobilizării agricole, toată populaţia de la sate cuprinsă între 12-70 de ani era mobilizată pentru lucru. Prin decretul-lege din anul 1942 a fost hotărâtă blocarea – în patrimoniul statului – a grâului, porumbului, ovăzului, orzului şi secarei. În baza acestui decret, guvernul a hotărât să lase la producător o cantitate redusă (60 kg grâu pe an), restul fiind rechiziţionat. Printr-un alt decret-lege se impun măsurile luate de guvern privind planurile de cultură. Locuitorilor li s-a cerut să cultive o serie de plante, deşi mulţi aveau loturi mici, care abia ajungeau pentru cultura cerealelor necesare întreţinerii familiilor. Aceste produse erau rechiziţionate cu mare întârziere şi la preţuri derizorii. Stabilirea raţiei de cereale pe anul 1942-1943 în cote foarte mici a nemulţumit pe ţărani, care încercau să-şi facă singuri dreptate: snopii de grâu de pe câmp erau transportaţi noaptea acasă, bătuţi cu ciomege, iar grâul rezultat era ascuns. Rechi- 36 Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timiş, Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998,

p. 201.


ziţionarea animalelor de tracţiune a creat o situaţie grea ţăranului, lipsindu-l, astfel, de mijloacele de producţie.

După terminarea războiului, pe fondul ocupaţiei militare străine şi impunerii unui regim politic împotriva voinţei majorităţii românilor, reforma agrară din 1945 a avut mai mult implicaţii politice şi mai puţin efecte economico-sociale. Prin această reformă s-au împroprietărit locuitorii Macedoniei lipsiţi de pământ cu câte 5 ha, fie din rezerva de stat, fie din pământul nemţilor ce se aflau pe teritoriul satului.37 Lipsiţi de capital propriu, de inventar agricol, obligaţi să dea cote şi să plătească impozite, majoritatea ţăranilor împroprietăriţi nu se vor bucura de efectele pozitive ale dreptului de proprietate. Sistemul cotelor şi al impozitelor agricole a constituit principalul instrument pentru sărăcirea ţărănimii, în vederea colectivizării agriculturii.

Meseriaşii din comună din acea perioadă: Pavel Drăgan fierar, Ioan Sculean fierar, Ioan Raşa rotar, Petru Hegheş rotar, Petru Drăgan frizer, Aurel Bosica frizer, Ioan Rusu frizer, Petru Halas frizer, Petru Olaru comerciant.

În Macedonia, datorită propagandei făcută cu mult zel, în anul 1955 ia fiinţă o asociaţie agricolă compusă din 12 familii individuale, care în anul următor se transformă în gospodăria agricolă colectivă ,,Timişul” compusă din 17 familii individuale şi care lucrează împreună 86 de ha. pământ arabil. În anul 1959 întreaga agricultură a satului se socializează.38 După anul 1960 condiţiile de existenţă se ameliorează treptat, au sporit retribuţiile pentru ziua de muncă, s-a realizat o îmbunătăţire a aprovizionării populaţiei cu produse de larg consum. Spre anul 1980 şi după, odată cu hotărârea conducerii statului de achitare integrală a datoriei externe, calitatea vieţii decade, lipsurile revin, prin raţionalizarea produselor de larg consum şi imposibilitatea procurării lor din magazine. Preţurile oferite de stat pentru produsele agricole ale C.A.P.-urilor erau foarte mici şi valoarea în bani a normei-muncă era redusă, astfel că nivelul de trai al majorităţii populaţiei de la sat a scăzut de la an la an 39.

Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat şi o renaştere a speranţei de realizare a unui nivel de viaţă adecvat sfârşitului de mileniu, într-o 37 Pr. Nicolae Tuca, loc., cit. p. 5 38 Ibidem, p. 111. 39 Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., p. 213.

societate prosperă. În ce măsură s-au realizat şi cât de mult realizările corespund şi împlinesc dorinţele noastre este o întrebare la care poate răspunde sincer fiecare cititor al acestei lucrări. În orice caz, după 1990 agricultura satului a fost supusă unei modificări structurale, datorate schimbării statutului juridic al dreptului de proprietate asupra suprafeţelor agricole. Ţăranii au redevenit proprietari asupra pământului, realizându-se o creştere importantă a sectorului privat, cu efecte pozitive în economia agrară. Evident că sunt mari greutăţi în exploatarea eficientă a loturilor particularilor, populaţia e îmbătrânită, sunt insuficiente fondurilor financiare pentru procurarea maşinilor, îngrăşămintelor chimice şi ierbicidelor, se simte lipsa unei pieţe de valorificare rentabilă a produselor agricole şi multe altele. Rezolvarea pozitivă a acestor chestiuni ar putea duce, într-un timp relativ scurt, la stabilitatea populaţiei rurale şi la o revigorare în lumea satelor.


ANEXE

Biserica din Macedonia

Păr. Cornel Bercea în faţa iconostasului

Corul şcolar condus de păr. Nicolae Ţuca

Anexe 195 196 MACEDONIA – UN SAT CU NUME ŞI OAMENI CU RENUME

Cup

lu d

e ţă

rani

îmbrăc

aţi î

n po

rtul

pop

ular

Mili

tari

din

Mac

edon

ia în

arm

ata

aust

ro-u

ngară

Fam

ilie

din

Mac

edon

ia

Tine

ri căsăt

oriţi

Tine

ri în

por

t pop

ular

la

înce

putu

l vea

culu

i XX


Duminică la Căminul Cultural

Câţiva dintre vechii corişti

Câţiva dintre vechii corişti

Pe vremea colectivului


Tradiţii la înmormântare

Aspect de la o înmormântare în perioada interbelică

Brigada artistică a satului la un festival

Copiii de la grădiniţă interpretând "Albă ca Zăpada şi cei 7 Pitici"

macedonia - banaterra.eu · trebuie precizat faptul că solurile zonale nu se prezintă sub forma...

Documents