In fond oamenii ar trebui sa-si fie reciproc oglinzi, sa-si raspunda unul altuia, sa-si fie ecou, dar huhurezii ca tine sunt stranii si cad usor prada vrajilor, incat nu mai sunt in stare nici sa vada, nici sa citesasca in ochii altor oameni, incat nimic nu le mai trezeste interesul."

Hermann Hesse - Lupul de stepa

"O, dar in toate aceste lucruri Hermina era ca viata insasi: intotdeauna daruita clipei, niciodata previzibila."

Hermann Hesse - Lupul de stepa

"Indiferent daca asta insemna o inalta intelepciune, ori o naivitate dintre cele mai simple: viata nu putea sa-l afecteze cu nimic pe cel care se pricepea sa traiasca astfel clipa de fata, pe cel care isi traia prezentul cu atata intensitate, fiind capabil sa aprecieze cu atata grija si bunavointa orice floare care-i iesea in cale, orice valoare momentana, fie ea cat de mica a acestui joc."

Hermann Hesse - Lupul de stepa 

"Iar cand un om este foarte intristat, dar asta nu din cauza ca l-ar durea dintii sau ca ar fi pierdut niste bani, ci din cauza ca, la un moment dat, pret de o ora, isi da seama de rostul tuturor lucrurilor, al vietii intregi, fiind cuprins de o adevarata tristete, ei, atunci omul seamana putin cu un animal - are o mina trista, dar arata mai la locul lui si mai frumos ca niciodata."

Hermann Hesse - Lupul de stepa

 

"Pentru ca sunt singura intocmai ca tine si sunt la fel de putin in stare sa iubesc si sa iau in serios viata, oamenii si pe mine insami. Intotdeauna exista si cativa oameni de soiul acesta, care cer totul de la viata, impacandu-se greu cu prostia si cu duritatea ei."

Metamorfozele lupului de stepa eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Mario Vargas Llosa [Mario_Vargas_Llosa]

2002-08-17  |     |  Înscris în bibliotecă de Gabriel Nita

Am citit pentru prima oară Lupul de stepă când eram aproape un copil şi un prieten mai mare, pasionat de Hesse, mi l-a pus în mână, presându-mă să-l citesc. Mi s-a părut greu şi sunt sigur că n-am putut pătrunde în atmosfera complexă a cărţii. Nici aceasta şi nici un alt roman al lui Hermann Hesse n-au figurat printre cărţile mele de căpătâi din timpul studenţiei; preferinţele mele se îndreptau spre povestiri în care se gândea mai puţin şi se acţiona mai mult, spre romane în care ideile erau substratul, nu substitutul acţiunii.

Pe la jumătatea anilor şaizeci, întregul Occident l-a redescoperit pe Hermann Hesse. Era epoca revoluţiei psihedelice şi a flower children, a societăţii tolerante şi a dispariţiei tabuurilor sexuale, a spiritualismului sălbatic şi a religiei pacifiste. Autorului romanului Der Steppenwolf, care tocmai murise în Elveţia – în 9 august 1962 – i s-a întâmplat atunci lucrul cel mai plăcut care i se poate întâmpla unui scriitor: a fost adoptat de tinerii revoltaţi din aproape întreaga lume, fiind transformat în mentorul lor. Practic, eu observam toate astea de la fereastra mea – locuiam pe atunci la Londra, în inima swingului, Earl’s Court – amuzat de spectacol, dar oarecum sceptic în privinţa reuşitei unei revoluţii ce-şi propunea să îmbunătăţească lumea prin consumarea marihuanei, prin droguri şi prin muzica formaţiei Beatles. Dar cultul acelor tineri pentru autorul germano-elveţian m-a intrigat, aşa că l-am recitit.

Şi într-adevăr, aveau dreptate să-l considere pe Hesse precursor şi guru. Pustnicul din Montagnola – la poarta căruia se pare că vizitatorii erau opriţi de un îndemn al înţeleptului chinez Meng Hsich, ce proclama dreptul omului de a fi singur în faţa morţii, fără a fi inoportunat de străini – le-o luase înainte, condamnând materialismul vieţii moderne şi respingând societatea industrială. El anticipase totul prin fascinaţia-i pentru Orient, cu religiile lui contemplative şi

ezoterice, prin dragostea-i pentru natură, prin nostalgia unei vieţi simple, prin pasiunea pentru muzică şi prin credinţa că narcoticele ar putea îmbogăţi cunoaşterea lumii şi sociabilitatea oamenilor.

Poate că Lupul de stepă nu este tocmai romanul care să fi reflectat cel mai bine ceea ce i-a făcut pe tinerii nonconformişti din Europa occidentală şi din Statele Unite din anii şaizeci să se simtă atât de atraşi de opera lui Hesse, fiindcă în această carte, de pildă, nu apare orientalismul pe care-l găsim în celelalte cărţi ale lui. Dar e romanul care dezvăluie cel mai bine originalitatea lumii create de-a lungul întregii sale vieţi (avea optzeci de ani când a murit) în opera sa, în care a cultivat toate genurile (inclusiv pe cel epistolar) cu excepţia teatrului.

Cartea a apărut în 1927, iar data este importantă, fiindcă întunecata strălucire a paginilor ei reflectă foarte bine atmosfera din acele ţări europene ieşite din apocalismul primului război mondial, care se pregăteau să repete catastrofa. E vorba de o carte expresionistă ce aminteşte pe alocuri de descompunerea şi excesele acelor caricaturi feroce, de burghezii pe care-i zugrăvea în acei ani George Grosz la Berlin şi de coşmarurile şi delirurile – triumful iraţionalului – care, începând cu acel deceniu al proliferării curentelor ideologice, al „ismurilor”, aveau să invadeze literatura întreagă.

Cum nu este un roman afiliat realismului, ci o ficţiune care descrie o lume simbolică, în care importante sunt reflecţiile, viziunile şi impresiile, iar faptele obiective sunt simple pretexte sau aparenţe, e greu să-l rezumăm fără a omite ceva esenţial din conţinut. Structura lui este foarte simplă: două cutii chinezeşti. Un narator nenumit scrie o prefaţă la manuscrisul lupului de stepă: Harry Haller, un bărbat de cincizeci de ani, ras în cap, care fusese chiriaşul mătuşii lui şi care lăsase acest text ce reprezintă esenţa romanului său. Din manuscrisul lui Harry Haller apare un altul, un fel de continuare: Tratatul Lupului de Stepă, transcris şi el, pe care un anonim i-l încredinţează pe stradă, într-un mod bizar.

Romanul nu se desfăşoară la acelaşi nivel al realităţii. El debutează într-un registru obiectiv, „realist” şi se sfărşeşte într-unul fantastic, un fel de happening în decursul căruia Harry Haller are ocazia să dialogheze cu unul dintre acele spirite nepieritoare pe care le are drept model: Mozart (înainte vorbise cu Goethe). De-a lungul povestirii există, aşadar, mai multe transformări calitative în care naraţiunea trece de la obiectiv la subiectiv sau, altfel spus, în termeni literari, de la realism la genul fantastic.

Dar raţionalismul nu se alterează prin aceste schimbări. Ba dimpotrivă: cei trei naratori ai romanului – cel care prefaţează cartea, Harry Haller şi autorul tratatului – sunt ultraraţionalişti, sunt spectatori şi înverşunaţi cercetători ai propriei lor persoane. Iar această aptitudine – sau, poate, acest blestem – de a nu putea înceta să gândească, de a nu scăpa de veşnica introspecţie în care trăieşte – l-a transformat, fără îndoială, pe Harry Haller într-un lup de stepă. Prin această formulă, Hesse a creat un prototip căruia îi corespund numeroşi indivizi din epoca noastră: solitari încăpăţânaţi şi neurastenici ce comunică greu sau chiar deloc cu ceilalţi, viaţa lor devenind un exil în care-şi rumegă amărăciunea ori furia împotriva unei lumi pe care n-o acceptă, simţindu-se totodată respinşi de ea.

E ciudat totuşi că romanul acesta, devenit o biblie a celui neînţeles şi trufaş, a celui ce se simte superior sau pur şi simplu rupt de societatea şi epoca lui ori a adolescentului în trecerea-i dificilă spre maturitate, nu a fost scris în virtutea unei asemenea atitudini, ci mai degrabă pentru a sublinia vanitatea şi a o critica. Prin Lupul de stepă, Hesse îşi făcea autocritica. După cum rezultă din corespondenţă, autorul avea o predispoziţie pentru a se transforma în lup sălbatic şi, aidoma personajului său, l-a tentat sinuciderea (pe vremea când era încă un copil). Dar, în cazul lui, acest profil ursuz şi autodistructiv al personalităţii a fost compensat întotdeauna de un altul, cel al unui

idealist iubitor de lucruri simple, naturale, dornic să-şi cultive spiritul şi să atingă, prin cunoaşterea de sine, pacea interioară.

Faţa şi reversul personalităţii lui Hermann Hesse sunt, în biografia lui Harry Haller, două instanţe ale unui proces. De-a lungul povestirii, lupul de stepă îşi pierde colţii şi ghearele, răbufnirile sângeroase împotriva acestei umanităţi căreia îi doreşte „o moarte violentă şi demnă” dispar, iar el învaţă, coborând în abisurile boemei, în nebunia simţurilor, întâlnindu-se cu „cei nemuritori”, să accepte viaţa aşa cum e,cu tot ce e superficial şi trivial în ea. Se poate presupune că, reluându-şi existenţa după ultima fantasmagorie din teatrul magic, Harry Haller va urma sfatul lui Mozart: „Trebuie să vă obişnuiţi cu viaţa şi să învăţaţi să râdeţi.”

„Aproape toate prozele pe care le-am scris sunt biografii ale sufletului”, a afirmat Hesse într-unul din textele sale autobiografice. „În nici una dintre ele nu există evenimente, complicaţii şi tensiuni; dimpotrivă, ele înglobează de fapt un discurs în care o persoană deosebită – o figură mitică – este studiată în raport cu lumea şi cu propriu-i ego.” Este o afirmaţie justă. Lupul de stepă relatează un conflict spiritual, o dramă care nu-şi află locul în lumea exterioară, ci în sufletul protagonistului.

Cine este Harry Haller? Deşi viaţa lui anterioară a abia menţionată, câteva date se regăsesc în reflecţiile lui, permiţând reconstituirea acesteia. Este un om care a studiat religiile şi mitologiile vechi, iar cărţile lui l-au făcut celebru; pacifismul şi ideile lui, ostile naţionalismului, au atras atacuri şi injurii din partea presei reacţionare; convingerile sale politice sunt echidistante faţă de „idealurile americane şi cele bolşevice” care „simplifică viaţa într-un mod pueril”. A fost căsătorit, dar soţia l-a părăsit; are o amantă pe care n-o vede prea des. Acum, singurele lui plăceri sunt muzica – mai ales Mozart – şi cărţile. A ajuns la jumătatea vieţii şi, când începe manuscrisul, este în pragul disperării, fiind chiar tentat să-şi pună capăt zilelor cu briciul.

De ce există o incompatibilitate între lupul de stepă şi lume? Fiindca lumea se-ndreaptă într-o direcţie pe care el n-o poate accepta nicicum. Şi are obiecţii nenumărate: discursul războinic şi materialismul ascendent, mentalitatea conformistă şi spiritul practic burghez, filistinismul ce domină cultura, maşinile şi produsele create de societatea industrială, în care presimte riscul subjugării omului. În lumea care-l înconjoară, Harry Haller îşi vede distruse ori zădărnicite acele principii şi idealuri care până atunci i-au călăuzit viaţa: căutarea perfecţiunii morale şi intelectuale, realizările artistice, creaţiile acelor fiinţe superioare pe care le numeşte „nemuritoare”. Când priveşte în jur, Harry Haller vede doar prostie, vulgaritate şi înstrăinare.

Dar când se observă pe sine, spectacolul nu este deloc mai stimulant; el descoperă un hău de disperare, o incapacitate radicală de a se interesa în vreun fel de lucrurile care împlinesc vieţile celorlalţi.

Cea care-l scoate pe Harry Haller din această criză existenţială şi metafizică nu este un filosof sau un preot, ci o curtezană veselă, Armanda, pe care o întâlneşte într-o cârciumă, într-una din veşnicile lui plimbări nocturne. Cu fermitate şi cochetării înţelepte, curtezana îl ajută să descopere – sau poate să redescopere – farmecul banalului şi fericita uitare pe care ţi-o oferă senzualitatea. Lupul de stepă învaţă să danseze dansurile la modă, să meargă la baluri, să asculte jazz şi trăieşte o aventură în trei, cu Armanda şi cu prietena acesteia, Maria. Împreună cu ele, asistă la acel bal mascat, unde – lumea reală fiind transformată în magie şi fantezie pură – trăieşte bucuria şi iluzia că va putea conversa cu nemuritorii. În felul acesta descoperă că marii creatori de înţelepciune şi frumuseţe n-au întors spatele vieţii, ci şi-au construit lumile admirabile printr-o sublimare amoroasă a lucrurilor mărunte care alcătuiesc, şi ele, existenţa.

În mod paradoxal, romanul acesta – care a fost scris cu intenţia de a exalta viaţa, arătând cât de

orbi pot fi unii oameni ca Harry Haller, ajungând prizonieri ai intelectului şi ai abstracţiunii, fără a avea sensul cotidianului, darul comunicării, al sociabilităţii şi bucuria simţurilor – a devenit aproape un manual pentru sihaştri şi mizantropi. La el apelează în continuare, ca la un text religios, nemulţumiţii şi disperaţii acestei lumi care, în plus, sunt sceptici în faţa oricărei alte realităţi. Acest tip uman, pe care Hesse l-a radiografat în chip magistral, este un produs al epocii şi al culturii noastre. N-a existat niciodată mai înainte, şi sperăm că nu va mai exista nici în viitor, presupunând că istoria omenirii va avea un viitor.

Ar trebui oare să regretăm această denaturare a cărţii pe care au provocat-o, prin lectură, cititorii ei? Nicidecum. Ce s-a întâmplat cu Lupul de stepă ne oferă mai degrabă o lecţie despre acest adevăr incomod al literaturii: un romancier nu ştie niciodată pentru cine lucrează. Nici cel mai raţional şi mai hotărât dintre ei – iar Hesse nu face parte din această categorie – sau cel care are mania detaliului şi obsesia stilului nu se poate împotrivi ca povestirile, odată ieşite din mintea lui şi adoptate de un public, să capete o semnificaţie, să dea naştere unei mitologii ori să transmită un mesaj pe care autorul nici nu l-a prevăzut şi cu care, poate, nici n-ar fi fost de acord. Un romancier poate fi dezorientat, ajungând să fie manevrat, în mod straniu, de acele forţe pe care le pune în funcţiune atunci când scrie. În singurătatea creaţiei, el îşi solicită luciditatea dar şi fantasmele spiritului şi uneori acestea din urmă deranjează ceea ce voinţa ar dori să aranjeze, îi contrazic sau îi nuanţează ideile şi stabilesc ordini secrete ce diferă de ordinea pe care el pretinde s-o impună povestirii sale. Dincolo de aparenţa raţională, orice roman conţine elemente ce provin din adâncurile cele mai secrete ale personalităţii autorului. Creatorului absorbit în întregime de actul creaţiei îi datorează literatura bună perenitatea: fiindcă demonii care-i urmăresc pe oameni dăinuie de regulă mai mult decât celelalte accidente din biografiile lor. Creând o fabulă pe care a vrut s-o transforme într-o amuletă împotriva pesimismului şi a angoasei unei lumi ce ieşea dintr-o tragedie şi trăia iminenţa alteia, Hermann Hesse a anticipat o imagine cu care aveau să se identifice tinerii nonconformişti ai unei societăţi îmbelşugate, o jumătate de secol mai târziu.

Londra, februarie 1987

„Lupul de stepă” este una dintre cele mai profunde cărţi scrise vreodată de Hermann Hesse. Prin rafinamentele teoretice oferite, volumul se concretizează ca fiind o expunere complexă a problematicii raportului dialectic dintre viaţă şi moarte. Personajul principal, Harry, este prototipul inadaptatului superior, mereu în căutarea

sensurilor ascunse, a transcedentalului, însă fără a avea raporturi sociale acceptabile cu cei din jurul său. El se simte exclus, atemporal, izolat. Putem observa

aici o preluare a temei omului de geniu din metafizica lui Goethe. Solitar, considerându-se superior, Harry trăieşte o pseudodramă. Contrariile, metaforizate în dialectica om-lup, îl atrag, însă incapacitatea lui decizională, ezitarea, îl fac să sufere

în ambele ipostaze: “Dimpotrivă, în cazul lui Harry lucrurile stăteau altfel, omul şi lupul nu-şi vedeau de drum alături şi nici nu se întrajutorau, ci se urau de moarte,

fără contenire, aşa încât existenţa unuia nu aducea decât suferinţă celuilalt, iar când doi se duşmănesc de moarte într-Un Sânge şi-Un Suflet, apoi viaţa aceea nu e bună

defel. Ei, dar fiecare cu soarta lui, şi uşoară nu-i niciuna..” Hotărârea lui Harry de a se sinucide reprezintă un moment de cotitură al romanului. El alege să pună capăt suferinţei, înţelegând că omul are cea mai mare putere posibilă, aceea de a decide dacă să mai trăiască sau nu. Din momentul acesta, se linişteşte într-o oarecare măsură, pentru că a reuşit să-şi învingă, chiar dacă doar la nivel teoretic, cea mai mare temere. Omul care reuşeşte să accepte ideea morţii nu mai are de ce să lupte pentru viaţă. Şi iată că totuşi Harry descoperă, la vârsta sa înaintată, plăcerea. Plăcerea simplă, brută şi în acelaşi timp brutală. El se

îndrăgosteşte, este atras de farmecul feminin, învaţă să danseze, ascultă muzică şi, încet, încet, se desprinde de lumea teoriei pentru a se arunca în vâltoarea practicii. Descrierea acestui proces al transformării este picturalizată de Hesse printr-o metaforă rafinată: descompunerea sufletului într-o infinitate de imagini şi recompunerea acestora din urmă pe o tablă de şah. În fond, întregul roman este un joc, prevestind una dintre ultimele cărţi ale autorului, „Jocul cu mărgele de sticlă”. De data asta însă, mărgelele sunt teorii şi sentimente. Prin pendularea între extreme, prin infuzia de elemente stilistice rafinate, Hermann Hesse împinge cititorul spre meditaţie, conturând idei profunde, aflate de multe ori în antiteză. Cartea te invită să elaborezi teorii, să analizezi cu atenţie toate ideile personajelor. Mozaicul cultural, specific perioadei interbelice (romanul „Lupul de stepă” a fost publicat în anul 1927), circumscrie acţiunea, limitând în mod autoritar paleta opţiunilor. Harry este captiv într-o lume pe care nu o poate înţelege şi faţă de care nu reuşeşte să îşi formeze o părere coerentă. Incertitudinea şi dualitatea sensurilor rămân un numitor comun de la prima până la ultima pagină. În fond, în jocul acesta al mărgelelor, al oglinzilor, ipostazele sunt infinite: „Îmi puse dinainte o oglindă şi am văzut din nou, în ea, cum întregul care era persoana mea se descompune în multe euri, mi se părea că numărul crescuse faţă de data trecută. Numai că figurile erau acum foarte mici, de mărimea unor piese de şah pe care le puteai mânui uşor, iar jucătorul luă cu degetele lui calme, sigure, câteva duzini din ele şi le aşeză pe podea, lângă tabla de şah...”  Perspectiva narativă este una aparte, păstrându-şi pe parcursul romanului unitatea, însă nuanţându-se în diferite ipostazieri în funcţie de cel ce se substituie naratorului. Întreaga acţiune este alertă, imaginile se succed cu repeziciune, iar senzaţia pe care cartea o insuflă cititorului este de obiectivizare împinsă până la extrem. Începând de la bătrâna doamnă propietară a imobilului şi până la nemuritorii adânciţi în pietrificarea lor emoţională, se observă spiritul critic şi mai ales, critica de sine. Nu întâlnim personaje mulţumite de sine, pentru că, în lumea lui Hesse, genialitatea are un preţ. Chiar şi cântăreţul de jazz, care, în final, se dovedeşte a avea calităţi demiurgice, se lasă modelat de implacabila natură umană şi este capabil să se autoanalizeze sever. „Lupul de stepă” este o carte a deznădejdii, o carte a iniţierilor ratate, o carte scrisă cu şi din durere. Problemele ridicate au ramificaţii multiple, prezentând societatea burgheză interbelică, o societate care, la vremea aceea, în 1927, „putrezea” strălucitor. Hesse dovedeşte o mare calitate anticipativă, preconizând izbucnirea unei noi conflagraţii mondiale, ba chiar anticipând şi rolul capital pe care Germania îl va avea de jucat în această nesfârşită piesă de teatru. O altă caracteristică a cărţii este artificialitatea dialogurilor, o trăsătură scoasă în evidenţă de autor pentru a contextualiza mai bine acţiunea. În perioada aceea, stilul oamenilor însemna totul, norma nu putea fi îndepărtată, intrase în subconştient. Conflictul dintre exterior şi interior, dintre natura umană intrinsecă şi norma socială, are consecinţe catastrofale. Singura evadare este moartea, iar Harry descoperă că este mai uşor să iei viaţa orbit de sentimente decât atunci când ajungi la această concluzie gândind raţional, obiectiv. Lupul nu poate fi niciodată subjugat. Şi, în final, marele mister al vieţii este în cele din urmă intuit. Nu elucidat, ci anticipat. Nimeni nu poate şti cu exactitate... Nu facem decât să învăţăm... Şi, poate: “Într-o bună zi voi juca mai bine acest joc cu figuri. Într-o bună zi voi învăţa să râd. Mă aştepta Pablo. Mă aştepta Mozart.” 

BibliografieHermann Hesse – Lupul de stepă – editura Rao – 2002

Monday, May 21, 2007

"Am avut oarece experiente cu dragostea, asa asa cred, in orice caz, desi cele care mi-au facut cea mai mare placere ar putea fi descrise cu usurinta drept "bun - simt elementar". M-am purtat frumos cu cineva o perioada scurta, sau poate chiar o perioada ingrozitor de lunga, iar persoana respectiva, la randul ei, s-a purtat frumos cu mine. Nu a fost neaparat vorba de dragoste. De asemenea: nu pot sa deosebesc dragostea pe care o simt fata de oameni de dragostea pe care o simt fata de caini,de exemplu," sau fata de o zi frumoasa de vara cu multa inghetata de menta.

"Dragostea e acolo unde o gasesti. Mi se pare o prostie sa te apuci sa o cauti si cred ca de multe ori e otravitoare. As prefera ca oamenii care,conform conventiilor, se presupune ca ar fi indragostiti, atunci cand se cearta sa-si spuna: "Te rog - un pic mai putina dragoste si un pic mai mult bun - simt elementar."

"Astept instructiunile voastre. Puteti fi orice vreti. Si eu o sa fiu orice vreti voi sa fiu. Hi ho"

" - Eliza...am zis eu, in multe din cartile pe care ti le-am citit se spune ca dragostea e lucrul cel mai important. Poate ca acum ar trebui sa-ti spun ca te iubesc.- Spune-mi, a zis ea.- Te iubesc, Eliza, am spus. S-a gandit.- Nu, a spus intr-un final. Nu-mi place.- De ce ? am intrebat- E ca si cum mi-ai tine un pistol la tampla, a spus. Nu e altceva decat o modalitate de a face pe cineva sa spuna ceva ce de fapt nu crede. Ce altceva as putea spune, eu sau oricine altcineva, decat "Si eu te iubesc" ? Doar pentru ca ma port ca si cum as sti ce urmeaza sa se intample, a spus ea, nu inseamna ca stiu ce urmeaza sa se intample. Poate nu o sa se intample nimic. "

Labels: Bufoniada sau Gata cu singuratatea (K. Vonnegut)