POLITICA EUROPEANĂ DE MEDIU. EVOLUŢIE ŞI PERSPECTIVE

Argument................................................................................................................... Pag. 3

Capitolul 1- Politica de mediu- aspecte generale

1.1. Caracteristici ........................................... ........................................... Pag. 4

1.2. Baza legală........................................... ................................................ Pag. 4

1.3. Scurt istoric al politicii comunitare de mediu .................................. Pag. 5

1.4. Actorii instituţionali ai politicii de mediu........................................... Pag. 12

1.5. Obiectivele comunitare în domeniul mediului................................... Pag. 13

1.6. Principiile promovate in politicile comunitare de mediu.................. Pag. 14

1.7. Instrumentele de promovare a politicilor comunitare de mediu...... Pag. 17

Capitolul 2- Strategii ale politicii de mediu............................................................ Pag. 23

2.1. Dezvoltarea durabilă............................................................................ Pag. 24

2.2. Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului........................................... ...........................................

Pag. 26

2.3. Politica Integrată a Produselor (PIP) ................................................2.1.

Pag. 27

2.4. Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării..2.2.

Pag. 28

2.5. Taxele şi impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice....................... Pag. 29

2.6. Strategia europeană de mediu şi sănătate......................................... Pag. 29

2.7. Strategia tematică pentru managementul deşeurilor............ ...........................................

Pag. 30

Capitolul 3 - Evoluţie şi perspective de reglementare ale principalelor sectoare din domeniul protecţiei mediului la nivel comunitar

3.1. Calitatea aerului

3.1.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind calitatea aerului................

Pag. 35

3.1.2. Perspective de reglementare ..........................................................

Pag. 36

3.2. Calitatea apei

3.2.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind calitatea apei.................... Pag. 37

3.2.2. Perspective de reglementare ........................................................ Pag. 40

3.3. Managementul deseurilor

3.3.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind managementul deşeurilor..

Pag. 42

1

3.3.2. Perspective de reglementare ..........................................................

Pag. 47

3.4. Substanţe chimice

3.4.1.Evoluţia măsurilor comunitare privind substanţele chimice........... Pag. 47

3.4.2.Perspective de reglementare .......................................................... Pag. 49

3.5. Organisme modificate genetic

3.5.1.Evoluţia măsurilor comunitare privind organismele modificate genetic .......................................................... .................................

Pag. 51

3.5.2.Perspective de reglementare .......................................................... Pag. 52

3.6. Conservarea biodiversitatii3.6.1.

3.6.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind conservarea biodiversităţii ...............................................................................

Pag. 53

3.6.2. Perspective de reglementare ........................................................3.6.2.

Pag. 53

Capitolul 4- Evoluţie şi perspective ale implementării politicii de mediu comunitare în România

4.1 . Caracteristici ale politicii naţionale de mediu .................................. Pag. 56

4.2. Obiectivele României în domeniul mediului .................................... Pag. 56

4.3. Baza legală .......................................................... ................................. Pag. 57

4.4. Influenţa negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană asupra politicii de mediu ......................................................

Pag. 57

4.5. Actori instituţionali ai politicii de mediu .......................................... Pag. 59

4.6. Programe de sprijin a politicii naţionale de mediu Pag. 60

4.6.1. Phare .......................................................................... Pag. 60

4.6.2. ISPA .......................................................................... Pag. 62

4.6.3. Programul Operaţional Sectorial de Mediu. Axe prioritare ..........................................................

Pag.63

Concluzii .......................................................... ........................................................ Pag. 70

Bibliografie .......................................................... ................................................... Pag. 71

Argument

2

Politica de mediu este concepută ca formă a politicii generale a statului, având ca

sarcină stabilirea strategiilor, obiectivelor şi priorităţilor, metodelor şi mijloacelor implicate în

acţiunile desfăşurate pe plan naţional în scopul prevenirii şi combaterii poluării, a conservării

şi dezvoltării durabile a mediului.

Reprezentând o politică specială (atât la nivel naţional, european, cât şi internaţional),

politica de mediu înseamnă în acelaşi timp şi evaluarea situaţiilor reale ale mediului,

constatarea influenţelor negative asupra mediului, stabilirea instituţionalizată a măsurilor

necesare organelor statale în protejarea şi conservarea mediului, precum şi stabilirea sistemelor

de sancţionare în caz de poluare şi a cuantumului sancţiunilor aplicabile. Sarcinile politice de

protecţie a mediului sunt diferite şi complexe, principala răspundere a politicii mediului

revenind guvernelor fiecărei ţări precum şi autoritaţilor naţionale şi locale de specialitate, cu

scopul de a se asigura un înalt nivel de protecţie a mediului, ţinând cont de diversitatea

situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. De aici necesitatea unor acţiuni comune la

nivelul statelor membre şi nu numai, acţiuni aflate intr-o permanentă dinamică.

Lucrarea de faţă prezintă aspectele generale ale politicii de mediu, identificându-i

principalele caracteristici şi baza legală, realizând un scurt istoric şi precizând actorii

instituţionali, obiectivele, principiile promovate, dar şi instrumentele de promovare la nivel

comunitar. Sunt descrise şi strategiile politicii de mediu: dezvoltarea durabilă, programul de

promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului, Politica Integrată a

Produselor (PIP), Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării, taxele şi

impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice, strategia europeană de mediu şi sănătate, strategia

tematică pentru managementul deşeurilor.

În capitolul 3 este prezentată evoluţia, dar sunt precizate şi perspectivele de

reglementare ale principalelor sectoare din domeniul protecţiei mediului la nivel comunitar,

cum ar fi: calitatea aerului, calitatea apei, managementul deşeurilor, substanţe chimice,

organisme modificate genetic şi conservarea biodiversităţii

Capitolul 4 prezintă evoluţia şi perspectivele de implementare a politicii de mediu

comunitare în România, menţionându-se alături de caracteristicile naţionale ale politicii de

mediu şi obiectivele specifice influenţa negocierilor de aderare a României la Uniunea

Europeană asupra acesteia şi principalele programe de sprijin a politicii naţionale de mediu.

3

Capitolul 1

Politica de mediu- aspecte generale

1.1. Caracteristici

Politica de mediu reprezintă un sistem integru al priorităţilor şi obiectivelor de mediu,

al metodelor şi instrumentelor de atingere ale acestora care este direcţionat spre asigurarea

utilizării durabile a resurselor naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului.

Astfel, politica de mediu nu reprezintă o activitate, nişte principii, nişte declaraţii sau

nişte mecanisme ale protecţiei mediului, ci un sistem integru, compus din aceste elemente;

Componentele politicii de mediu interacţionează între ele, fapt ce determină

considerarea ei drept un sistem integru;

Politica de mediu conţine nu numai scopuri, obiective specifice sau priorităţi, ci şi

metodele şi instrumentele necesare atingerii lor;

Fiind bazată pe principiile durabilităţii, politica de mediu este orientată nu numai spre

conservarea mediului, dar şi spre utilizarea lui durabilă, inclusiv a conservării resurselor.

1.2. Baza legală

Baza legală a politicii de mediu a Uniunii Europene este constituită de articolele 174 –

176 (foste 130r-130t) ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95. Articolul 174 (fost

130r, care trasează obiectivele politicii de mediu şi conţine scopul acesteia - asigurarea unui

înalt nivel de protecţie a mediului ţinând cont de diversitatea situaţiilor existente în diferite

regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia, Articolul 175 (fost 130s) identifică procedurile

legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileşte modul de luare a deciziilor în

domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite SM adoptarea unor standarde mai

stricte.

Art. 175 stabileşte următoarele proceduri legislative:

- votul cu majoritate calificată în Consiliu şi procedura de cooperare cu Parlamentul

European ca regula generală;

- votul cu majoritate calificată în Consiliu şi procedura codeciziei cu Parlementul

European pentru programele de acţiune generală;

4

- unanimitatea în Consiliu şi consultarea cu PE pentru aspecte fiscale şi măsuri

referitoare la planificarea urbană şi naţională, amenajarea teritoriului şi managementul

resurselor de apă, precum şi pentru măsuri care afectează politica energetică.

Articolul 95 (fost 100a) vine în completarea acestuia şi are în vedere armonizarea

legislaţiei privitoare la sănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în Statele

Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naţionale în

scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcţionând într-o altă direcţie, Articolul 6 (fost 3c)

promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a Uniunii Europene şi subliniază

astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea

politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele şi

deciziile adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul

protecţiei mediului. Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere

transparenţa şi circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea

activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia mediului ş.a. (de exemplu: Directiva

90/313/CEE privind accesul liber la informaţia de mediu, Regulamentul 1210/90/CEE privind

înfiinţarea Agenţiei Europene de Mediu, etc.). Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială

(sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu şi care sunt: gestionarea

deşeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a

biodiversităţii naturale), protecţia solului şi protecţia civilă (care se regăsesc în planurile de

acţiune şi în strategiile elaborate).

1.3. Scurt istoric al politicii comunitare de mediu (momente cheie in evolutia politicii de

mediu comunitare)

Elaborate într-o concepţie liberală, tratatele instituind Comunităţile Europene (Paris

1951, Roma 1957) nu au inclus competenţe comunitare în domeniul mediului. În pofida

semnalelor tot mai evidente de poluare a mediului din anii ’60, intervenţiile comunitare în acei

ani au fost punctuale, legate în special de aspecte funcţionale ale pieţei comune, conform

metodei funcţionaliste de integrare (coordonarea/armonizarea politicilor naţionale în măsura

necesară stabilirii şi funcţionării pieţei comune).

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării

comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra

mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în acelaşi an. Astfel, statele membre au

adoptat in 1972 primele măsuri comunitare în domeniul protecţiei mediului, recunoscându-se

5

că expansiunea economică nu trebuie să fie un scop în sine, ci ea „trebuie să se traducă printr-o

ameliorare a calităţii cât şi a nivelului vieţii şi o atenţie particulară va fi acordată valorilor şi

bunurilor nemateriale şi protecţiei mediului”.1

Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune

pentru Mediu (PAM), o combinaţie de programe pe termen mediu corelate printr-o abordare

strategică şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a problemelor ecologice, bazate pe

calendare de acţiuni specifice pentru o perioadă determinată

Primul program de acţiune PAM 1 (1973-1977) a fost adoptat de către Consiliul

European şi reprezintă baza politicii comunitare de mediu, stabilind principiile de bază şi

obiectivele fundamentale în acest domeniu. Acest program reprezintă o combinaţie de

programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care identifică acţiunile generale care

trebuie realizate la nivel comunitar, printre care nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care

conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării.

În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2 (1978-

1982),

structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o particularizare a acţiunilor

generale stabilite anterior.

Primele două programe de acţiune pentru mediu, PAM 1 (1973-1977) şi PAM 2 (1977-

1981) s-au axat pe găsirea de răspunsuri imediate la problemele privind poluarea la nivel

comunitar, reflectând o abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează nevoia de

protecţie a apei şi a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare.

Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru

Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor

de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu

devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu alte politici comunitare.

În 1983 a fost adoptat PAM 3 (1983 -1986), care reflectă influenţa dezvoltării pieţei

interne şi necesitatea echilibrării obiectivelor de mediu cu cele ale pieţei. În acest program

accentul a fost pus pe principiile fundamentale ale prevenirii şi protecţiei, definindu-se o

strategie globală şi preventivă de salvare a mediului şi resurselor, acest program de acţiune

marchând trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile

poluante.

1 Negruţ Vasilica- Dreptul comunitar al mediului, Editura didactica si pedagogică, Bucureşti, 2006

6

Meritul principal al acestei prime etape (primele trei programe de acţiune) este de a fi

structurat componentele majore ale politicii comunitare de mediu: principiile, obiectivele,

instrumentele şi structurile instituţionale.

Acţiunea Comunităţii în domeniul mediului a rămas, însă, în continuare, limitată. Pe de

o parte, prevederile Tratatului Pieţei Comune nu stabileau asumarea de către Comisie a unor

responsabilităţi în domeniul mediului, iar, pe de altă parte, fundamentarea teoretică a primelor

programe era de orientare liberală. Argumentele implicării nivelului supranaţional de decizie,

conform principiului subsidiarităţii, nu ţineau de o abordare ecologică (riscurile de mediu, spre

exemplu). Trimiterile principale erau făcute la distorsiunile pe care diferitele politici naţionale

de mediu ale statelor membre le generau asupra pieţei commune (impactul asupra concurenţei

şi a comerţului). Această subordonare a implicării comunităţii în domeniul mediului,

obiectivelor de natură economică, erau încadrate în filozofia liberală a tratatelor, dar au condus

la o slabă eficienţă a măsurilor adoptate de către Comisie şi la dificultăţi de conciliere între

obiectivele economice şi cele de mediu, cu întârzieri în adoptarea unei politici comunitare

sectoriale.

Principalii factori care au împiedicat mult timp dezvoltarea unei politici efective de

mediu la nivel european au fost:

- diferenţele semnificative între standardele de mediu ale ţărilor membre; spre exemplu,

Austria, Danemarca, Finlanda sau Olanda au avut din totdeauna standarde de mediu mult mai

ridicate decât Grecia, Portugalia sau Spania, folosite, ce-i drept, într-o primă etapă, mai curând

ca instrumente de protecţie comercială netarifară, decât strict ca mijloace pentru protecţia

mediului. Din acest punct de vedere, a patra extindere a Uniunii (1995) a contribuit esenţial la

creşterea rolului Comunităţii în domeniul mediului prin presiunile exercitate de către noii

intraţi în direcţia fixării unor norme mai stricte de protecţie;

- limitele tratatelor şi aplicarea principiului subsidiarităţii care nu au permis implicarea

Comunităţii, gestionarea problemelor de mediu în ţările membre, decât în limita necesară

funcţionării pieţei interne;

- posibilităţile reduse de impact asupra legislaţiilor naţionale a Directivelor, ca instrument

legislativ comunitar predominant în acquis-ul de mediu, corelat cu utilizarea votului unanim în

adoptarea legislaţiei de mediu;

- lipsa unor studii privind problemele de mediu şi impactul pe termen lung al degradării

mediului, al utilizării intensive a resurselor şi al reducerii biodiversităţii;

- opoziţia clasică între obiectivele economice şi cele de mediu (criterii stricte în materie de

protecţia mediului limitează accesul la resurse, determină creşterea costurilor şi afectează

7

competitivitatea); destul de târziu, s-a argumentat faptul că standardele ridicate de mediu pot

genera valoare adăugată ridicată şi pot ameliora astfel competitivitatea firmelor, existând mai

curând o relaţie de complementaritate, decât de „conflict” între cele două categorii de obiective;

- costurile ridicate ale aplicării unei politici de mediu; eco-tehnologiile, agricultura extensivă

de tip durabil presupun costuri ridicate pe care unele dintre ţările membre nu-şi puteau permite

să le suporte;

- nivelul scăzut al rezultatelor în domeniul cercetării de mediu şi al dezvoltării eco-

tehnologiilor; nu întâmplător, una dintre măsurile adoptate de Comisie mai târziu în direcţia

durabilităţii creşterii o constituie cercetarea şi dezvoltarea tehnologică.

Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în

1997), document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului

Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957).

În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987- 1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de

coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent. Un element de

noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare

durabilă, adică promovarea conceptului de conservare amediului şi a resurselor sale în vederea

transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.

În cadrul acestui program au fost considerate prioritate următoarele tipuri de activităţi:

Aplicarea completă şi eficace a legislaţiei comunitare în vigoare;

Controlul impactului asupra mediului al tuturor substanţelor şi surselor de

poluare;

Un control mai bun la informare pentru public şi o mai bună difizare a

informaţiei;

Crearea de locuri de muncă.

PAM 4 pune accent pe promovarea coperării internaţionale în domeniul mediului, în

special asupra ajutorului care ar trebui acordat ţărilor în curs de dezvoltare pentru a depăşi

dificultăţile întâmpinate în acest domeniu.

Ultimele două programe, PAM 3 (1982 -1986) şi PAM 4 (1987-1992) reflectă evoluţia

politicilor comunitare la acel moment, schimbându-se abordarea calitativă. Obiectivele de

mediu încep să fie văzute ca instrumente de creştere a performanţei şi competitiviţăţii

economice. În plus, PAM 4 promovează abordarea integrată a politicii de mediu şi introduce

conceputul „dezvoltării durabile”.

8

PAM 5 (1993 – 1999) numit şi „Către o dezvoltare durabilă”, deşi este o prelungire a

celui anterior, adoptă, totodată, o abordare nouă a problemelor de mediu, implicând nu numai

autorităţile, ci şi societatea civilă.

PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu.

Tot în 1993 an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht),

ceea ce a însemnat, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în

dezvoltarea politicii de mediu.

În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul

de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în

considerare în cadrul politicilor sectoriale.

Din această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:

menţinerea calităţii generale a vieţii;

menţinerea accesului continuu la rezervele naturale;

evitarea compromiterii pe termen lung a mediului;

înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului,

fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi.

Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcţiei politicii de mediu

către o politică bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în cadrul procesului de

luare a deciziei, precum şi trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe

prevenire şi operaţionalizată prin utilizarea de instrumente economice şi fiscale.

Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor pentru

al 6- lea program de acţiune, intitulat „Alegerea noastră, viitorul nostru” – PAM 6 (2001-2010)

- care susţine strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în

deciziile ce afectează mediul.

PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani:

1) schimbarea climatică şi încălzirea globală- are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce

produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);

2) protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa

speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa;

3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un

impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;

4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv creşterea

gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora.

9

Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea

obiectivelor lor şi care au în vedere:

aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în statele membre;

obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului;

implicarea strânsă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea de soluţii pentru

problemele de mediu;

asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării

pentru protecţia acestuia;

accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a terenurilor (în

scopul conservării peisajelor şi a mediilor naturale).

De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor

aspecte importante ale protecţiei mediului, precum:

protecţia solului,

protecţia şi conservarea mediului marin

utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile

poluarea aerului

mediul urban

reciclarea deşeurilor

gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile.

Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de

descriere a stării de fapt şi de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor

propuse pentru rezolvarea acestor probleme.

Până în momentul de faţă au fost iniţiate primele şase strategii, după cum urmează:

1) Calitatea aerului - strategie iniţiată prin programul „Aer curat pentru Europa”

(CAFE), lansat în martie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări

strategice şi integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra

mediului şi sănătăţii umane; acestea trebuie prezentate Comisiei la sfârşitul anului 2004 sau

începutul lui 2005 şi vor fundamenta strategia de combatere a poluării aerului.

2) Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002, prin

publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică

pentru protecţia solului”; în cadrul acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima dată

tratată independent şi sunt prezentate problemele existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile

distinctive ale unei politici de mediu în această direcţie.

10

3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie ce demarează în

iunie 2002, prin comunicarea Comisiei : „Către o strategie tematică pentru utilizarea

pesticidelor în contextul dezvoltării durabile” - comunicare prin care sunt stabilite următoarele

obiective:

minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi mediului rezultate din utilizarea pesticidelor,

îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuţiei pesticidelor,

reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai

sigure,

încurajarea obţinerii de recolte fără utilizarea pesticidelor,

stabilirea unui sistem transparent de raportare şi monitorizare a progresului, inclusiv

dezvoltarea de indicatori adecvaţi;

4) Protecţia şi conservarea mediului marin: această strategie este iniţiată prin comunicarea

omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul

durabilităţii şi conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor şi

zonelor de coastă, acordând o atenţie specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.

5) Reciclarea şi prevenirea deşeurilor – lansată în mai 2003, această strategie reprezintă

prima tratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii de deşeuri, iar prin

comunicarea aferentă sunt investigate modalităţile de promovare a reciclării produselor (atunci

când este cazul) şi sunt analizate opţiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-

eficacitate.

6) Mediul urban – această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul

dezvoltării durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban: transportul

urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura urbană,

iar până la sfârşitul lui 2003 va fi lansată comunicarea aferentă, urmând ca strategiile de

protecţie a mediului să fie definitivate până în iulie 2005.

Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)”,

având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor

de viaţă şi conducând astfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice. Programul va fi

supus unei evaluări intermediare în 2005, în vederea revizuirii şi actualizării sale conform

ultimelor informaţii şi progrese în domeniu.

Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării

durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare

durabilă în domeniile: economic, social şi al protecţiei mediului.

11

Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă şi anul 2003, prin adoptarea Strategiei

europene de mediu şi sănătate (SCALE), care are în vedere relaţia complexă şi direct cauzală

existentă între poluarea şi schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Elementul

de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe

sănătatea copiilor - cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării

mediului.

1.4. Actorii instituţionali ai politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de actori instituţionali

implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea sa, şi care se află în permanentă consultare

cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizaţii industriale, organizaţii

nonguvernamentale şi grupuri de reflexie2. Prin diversele atribuţii pe care le au, acestea

contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor sale atât

la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare.

Comisia Europeană- Direcţia Generală de Mediu a fost creată în 1981 şi este direct

responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de

a iniţia şi definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate

vor fi implementate de Statele Membre.

Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene şi se reuneşte

de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor de mediu ale statelor membre.

Parlamentul European

Comitetul de mediu, sănătate publică şi politică a consumatorului.

Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin

cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973

Parlamentul a înfiinţat un Comitet de mediu, format din specialişti şi responsabil pentru

iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului.

Comitetul economic şi social are un rol consultativ în procesul de decizie şi

ilustrează generalitatea politici de protecţie a mediului ambiant.

2 Pentru termenul „think tank” din limba engleză se preferă varianta română „grupuri de

reflexie” în loc de „rezervoare de idei”.

12

Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ şi asigură implicarea

autorităţilor regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu

sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea spaţială şi de chestiunile ce ţin de

politica urbană şi de energie.

Agenţia Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) şi are ca scop

principal colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiant către

decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi permanente de monitorizare a

mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariţie. Astfel, activitatea sa

constă în:

furnizarea de informaţii pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice;

promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi protecţiei mediului;

sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul

mediului.

Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele sale

asupra situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri de protecţie

a mediului la nivel comunitar şi fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această

direcţie. Odată cu Agenţia Europeană de Mediu a fost stabilită şi Reţeaua Europeană de

Informare şi Observare pentru Mediu (EIONET)2, care conectează reţelele naţionale de

informare ale statelor membre.

Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în

conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului Comunităţii

Europene:

ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin

cooperarea cu Parlamentul European ;

pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în

co-decizie cu Parlamentul European;

decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu Parlamentul European pentru

aspectele fiscale şi măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi

managementul resurselor de apă, precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.

1.5. Obiectivele comunitare în domeniul mediului

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de

Articolul 174 al Tratatului CE şi sunt reprezentate de:

13

conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;

protecţia sănătăţii umane;

utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;

promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale de

mediu şi nu numai.

1.6. Principiile promovate in politicile comunitare de mediu

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de

protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă

printr-un proces de orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe

nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru

daunele cauzate mediului.

1.6.1. Principiul cooperării

În cadrul obligaţiei generale a statelor de a coopera, sunt incluse o serie de alte obligaţii

cu caracter specific, care vizează schimbul de informaţii, necesitatea notificării şi a

consultării cu statele potenţial afectate, cerinţa coordonării la nivel internaţional a

activităţilor de cercetare.

Schimbul de informaţii reprezintă un aspect fundamental al protecţiei mediului prin

componenta programului care vizează evaluarea mediului global (Earthwatch). Planul de

Acţiune al Conferinţei de la Stockholm a urmărit instituţionalizarea schimbului de informaţii,

pentru a asigura circularea cunoştinţelor în cadrul comunităţilor ştiinţifice şi pentru a furniza

factorilor de decizie la toate nivelurile cele mai bune cunoştinţe disponibile, în forma utilă şi la

momentul oportun.

a) Principiul notificării preliminare impune obligaţia fiecărui stat care are planificată o

activitate ce poate produce un prejudiciu, de a furniza în timp util statului potenţial afectat,

toate informaţiile necesare, pentru ca acesta să poată lua măsurile care se impun pentru a

preveni pagubele ce pot fi provocate asupra teritorilului său şi, dacă este necesar, de a demara

consultări cu statul în cauză. Declaraţia de la Rio confirmă principiul notificării preliminare.

b) Principiul notificării în caz de urgenţe reprezintă versiunea notificării necesare

după producerea faptului, comparativ cu notificarea prealabilă. Scopul acestei notificări este

de a permite şi crea statelor afectate cea mai mare posibilitate de a se pregăti pentru şi a

14

micşora potenţialele pagube. Prevederile privind notificarea în caz de urgenţe constituie

elemente importante ale reacţiilor internaţionale în special cu privire la accidentele nucleare şi

cele industriale care produc efecte transfrontaliere. Declaraţia de la Rio codifică acest principiu.

c) Principiul asistenţei în caz de urgenţe. Deşi nu se poate vorbi încă de o confirmare a

obligaţiei de a furniza asistenţă în caz de urgenţă, decât pentru statul responsabil pentru crearea

respectivei situaţii, importanţa asistenţei mutuale în cazuri de urgenţe a fost afirmată şi prin

Declaraţia de la Rio.

d) Principiul consultării solicită statelor să permită părţilor potenţial afectate să aibă o

posibilitate de a analiza şi discuta o activitate planificată în statul care iniţiază un proiect,

activitate care poate provoca o posibilă pagubă în alt stat sau în alte state. Statul proponent nu

este neapărat obligat să se conformeze intereselor statului afectat, dar trebuie să ia în

considerare şi aceste interese. Obligaţia de a derula consultări este de cele mai multe ori

legată de obligaţia notificării prealabile.

1.6.2. Principiul evitării prejudicierii mediului

Principiul general al evitării prejudicierii mediului, acceptat în dreptul internaţional al

mediului, solicită statelor să asigure ca activităţile desfăşurate în cadrul propriei jurisdicţii sau

propriului control să nu producă pagube mediului din alte state sau mediului comun. Acest

principiu a fost adoptat prin Declaraţia de la Stockholm şi reiterat integral prin Declaraţia de la

Rio (Principiul 2).

Principiul nediscriminării între state reprezintă o variaţie mai îngustă a obligaţiei cu

caracter general de a împiedica prejudicierea mediului, care constă în obligaţia de nu lua

măsuri care să deplaseze poluarea de pe teritoriul unui stat către teritoriul altui stat .

Principiul nediscriminării asigură ca poluatorii care provoacă poluare transfrontalieră să fie

supuşi unor prevedri legale obligatorii cel puţin la fel de severe ca cele aplicabile oricărei

poluări echivalente produse în propria ţară. Aceasta înseamnă că regulamentele şi regulile

naţionale din domeniul protecţiei mediului, cum ar fi cele care stabilesc niveluri admisibile de

poluare, care prevăd răspunderea juridică, accesul la justiţie sau alte prevederi de fond similare

sau regulamente procedurale, trebuie să fie în mod egal aplicate, indiferent dacă poluarea

afectează resursele naţionale sau pe ale altui stat.

Principiul prevenirii poluării derivă de asemenea din obligaţia cu caracter general de

evitare a producerii de pagube asupra mediului şi a fost adoptat prin Declaraţia de la

Stockholm.

15

Principiul precauţiei este unul dintre cele mai generale principii de protecţie a

mediului, care vizează evitarea pagubelor aduse mediului şi realizarea dezvoltării durabile.

1.6.3. Principiul compensării prejudiciului

Principiul responsabilităţii statului este confirmat prin Declaraţia de la Stockholm.

Nu există încă un consens internaţional asupra detaliilor privind momentul şi modalitatea de

plată a compensării, ci doar prevedri cu caracter general:

Principiul „poluatorul plăteşte” Impune obligaţia ca poluatorul să suporte cheltuielile

pentru realizarea măsurilor de prevenire a poluării sau să plătească pentru pagubele provocate

de poluare.

Principiul accesului egal la procedurile administrative şi judiciare. Conform

principiului accesului egal, persoanelor (fizice şi/sau juridice) afectate dintr-un stat, trebuie să li

se confere acelaşi acces la remediere şi reparare, care este furnizat părţilor afectate din statele în

care sunt localizate activităţile poluatoare.

1.6.4. Principiul protejării resurselor naturale şi al zonelor comune

Multe dintre principiile, îndatoririle şi obligaţiile anterior prezentate sunt axate pe

controlul poluării mediului. La fel de importante pentru realizarea dezvoltării durabile sunt

problemele privind utilizarea durabilă a resurselor naturale. În mod tradiţional, resursele

naturale localizate în întregime în interiorul frontierelor naţionale au fost considerate ca fiind de

domeniul legiilor şi priorităţilor de dezvoltare naţionale.

Resurse împărţite. Acest concept se referă la resurse care nu se află în întregime în

jurisdicţia teritorială a unui singur stat, ci sunt repartizate de ambele părţi ale frontierelor sau

migrază de la un teritoriu la altul. Deşi principiul utilizării durabile înglobează un larg domeniu

de responsabilităţi, marea lor majoritate se referă la cooperare, notificare şi consultare. Aceste

aspecte sunt cuprinse în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată printr-

o rezoluţie a Adunării Generale a ONU.

Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, Cap. II, Art 3

La exploatarea resurselor naturale împărţite de două sau mai multe ţări, fiecare stat

trebuie să coopereze, în baza unui sistem de informare şi a unor consultări prealabile, pentru a

realiza o utilizare optimă a unor astfel de resurse, fără a provoca pagube intereselor legitime ale

altora. Practic, toate principiile legate de cooperarea internaţională şi îndatorirea de a evita

producerea de prejudicii se aplică activităţilor statului, legate de resursele naturale împărţite.

16

Moştenirea comună a umanităţii. Zonele globale comune sau zonele universale

desemnează acele zone aflate în afara limitelor jurisdicţiilor naţionale, cum sunt mările

nordului, fundul mărilor, Antarctica, spaţiul extraterestru sau stratul de ozon. În general, pentru

resursele aflate în aceste zone, conceptul de suveranitate perpetuănu se aplică. Deşi zonele

comune sunt deschise utilizării legitime, paşnice şi raţionale de către toate statele, acestea nu

pot fi atribuite de către nici un stat.

1.7. Instrumentele de promovare a politicilor comunitare de mediu

Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului

sunt reflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi de numărul - în continuă

creştere - al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei

tipuri de instrumente: legislative, tehnice şi instrumente economico-financiare, la care se

adaugă un set de „instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor tendinţe şi strategii de

protecţie a mediului.

A. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecţie a mediului

sunt reprezentate de legislaţia existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte

normative (directive, regulamente şi decizii3) adoptate începând cu anul 1970 (acestea

constituie aşa numitul acquis comunitar).

B. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambiant şi

utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi

incluse:

3Regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la data intrării lor în vigoare atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora. Regulamentele se aplică direct pe teritoriul statelor membre, cărora le este interzis să adopte măsuri de transpunere sau orice alte măsuri care ar putea îngrădi aplicarea lor directă. Dacă în text nu este precizată data intrării în vigoare, aceasta va fi reprezentată de cea de a 20-a zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.Directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele membre, lăsând la latitudinea acestora modalităţile de atingere a lor. În text este precizată data până la care statele membre trebuie să adopte măsurile de adaptare la directiva în cauză. Directivele se aplică şi ele direct pe teritoriul statelor membre, dar numai după expirarea termenului de transpunere.Deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele juridice cărora le sunt adresate. Unele au caracter individual (având un singur destinatar sau un număr limitat de destinatari), iar altele au caracter general (sunt obligatorii pentru toate statele membre şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora).Recomandările, rezoluţiile şi avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, jucând rolul de instrumente indirecte pentru apropierea legislaţiilor şi practicilor naţionale.Acordurile şi convenţiile sunt înţelegeri în forma scrisă supuse dreptului internaţional dar încheiate fie de către Comunităţi cu state terţe, fie de către acestea şi statele membre cu state terţe, fie numai între statele membre, în conformitate cu competenţele stabilite prin tratatele constitutive.

17

- Standarde şi limite de emisii (sunt incluse în legislaţia specifică şi au menirea de a limita

nivelul poluării mediului şi de a identifica marii poluatori);

- Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT, Best Available Technologies) : instituţii

specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale (energie, metalurgie,

chimie etc.) şi a căror utilizare devine obligatorie;

- Denominarea „eco” (eco-etichetarea) : denominarea are rolul evidenţierii produselor

comunitare care îndeplinesc anumite cerinţe de mediu şi criterii „eco” specifice, criterii stabilite

şi revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco;

- Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM (au fost create pentru a asigura

conformitatea cu legislaţia de mediu a Uniunii Europene şi aplicarea uniformă a acesteia. Acest

lucru este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea, desfăşurarea,

urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de mediu în toate statele membre).

C. Instrumente financiare ale politicii de mediu

Deşi nu se poate vorbi despre existenţa unei fiscalităţi ecologice la nivel comunitar,s e

poate spune că toate instrumentele financiare gestionate de instituţiile comunitare au drept scop

atingerea unor obiective de protecţia mediului. Sursele principale de finanţare sunt Banca

Europeană de Investiţiisi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare(BERD). Astfel

BERD a adoptat prima „Politică de mediu” în anul 1991, document care promova

anganjamentele Acordului de Înfiinţare a Băncii „de a promova dezvoltarea durabilă şi un

mediu înconjurător sănătos în toate activităţile sale”. În acest document BERD recunoasşte că

dezvoltarea durabilă reprezintă un aspect fundamental al administrării corespunzătoare a

afacerilor şi căaspiraţia spre creşterea economică şi promovarea unui mediu înc onjurător

sănătos sunt legate în mod direct.

În scopul recpectării mandatului de mediu, BERD şi-a propus să urmeze patru direcţii

strategice:

Integrarea considerentelor de mediu în ciclul proiect(procesul de evaluare a mediului,

clasificarea proiectelor, etc.)

Promovarea investiţiilor orientate către mediu în toate sectoarele

Convenţionalizarea considerentelor de mediu prin politicile sectoriale şi de ţară şi prin

activităţile de cooperare tehnică ale BERD

Instituirea de parteneriate pentru soluţionarea problemelor de mediu regionale şi globale

Principalele instrumente financiare sunt însă reprezentate de programul LIFE si de Fondul

de Coeziune.

18

1. Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele mediului în

ţările UE, precum şi în ţările în curs de aderare. Programul a fost implementat în trei faze:

prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;

a doua fază: 1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro;

a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.

Programul LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE - Natură, LIFE – Mediu

şi LIFE –Ţări terţe, toate trei urmărind îmbunătăţirea situaţia mediului înconjurător dar fiecare

dintre ele având buget şi priorităţi specifice. Componenta Măsuri însoţitoare funcţionează ca o

subcategorie a acestora şi are rolul de a asista cu materiale, studii şi informaţii implementarea

celor trei componente tematice, precum şi de a finanţa acţiuni de diseminare şi schimb de bune

practici. Toate componentele sunt supuse condiţiei co-finanţării de către statele eligibile, cu

excepţia componentei Măsuri însoţitoare - care beneficiază de finanţare 100% din partea UE.

Proiectele finanţate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce

reflectă relevanţa şi seriozitatea acestora şi care cer ca proiectele:

- să fie de interes comunitar şi să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;

- să fie implementate de parteneri serioşi din punct de vedere financiar şi tehnic;

- să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acţiunilor, buget şi costeficacitate.

Componenta LIFE - Natură finanţează – în proporţie de 50%-70% din cheltuielile eligibile

-proiecte de conservare a habitatului natural şi a faunei şi florei sălbatice (conform directivelor

păsărilor şi habitatelor), sprijinind astfel politica de conservare a naturii şi reţeaua Natura 2000

a Uniunii Europene. Prin acest program a fost susţinut financiar planul naţional de acţiune

pentru protejara delfinilor din Marea Neagră.

Componenta LIFE – Mediu finanţează – în proporţie de 30%-50% din cheltuielile eligibile

acţiuni ce au drept scop implementarea politicii şi legislaţiei comunitare referitoare la protecţia

mediului, atât în statele membre, cât şi în ţările candidate.

Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea de metode şi

tehnici inovatoare de protecţie a mediului, prin cofinanţarea proiectelor demonstrative cu

rezultate a căror diseminare are importanţă deosebită în promovarea aspectelor inovatoare.

LIFE - Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanţare: dezvoltarea şi planificare

utilizării terenurilor, managementul apelor, reducerea impactului produselor asupra mediului

printr-o abordare integrată a proceului de producţie. Prin acest program a fost susţinută

financiar dezvoltarea sistemelor selective de colectare a deşeurilor menajere.

Componenta LIFE – Ţări terţe finanţează proiecte de asistenţă tehnică (70% din cheltuielile

eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în ţările terţe. Altfel spus, această

19

componentă are în vedere crearea capacităţilor şi structurilor administrative necesare

dezvoltării politicii de mediu şi a programelor de acţiune în statele membre, în unele ţări

candidate (Estonia, Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacă şi Slovenia) şi în unele ţări

terţe din jurul Mării Mediterane şi Mării Baltice.

2. Fondul de Coeziune

Înfiinţarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich, acesta

devenind operaţional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici:

Sfera limitată de acţiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar numai

statelor membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară.

Aceasta înseamnă că ajutorul este direcţionat către statele mai puţin prospere luate în

întregime (este vorba doar de Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda);

Sprijinul financiar este limitat la co-finanţarea proiectelor din domeniile protejării

mediului şi dezvoltării reţelelor de transport trans-europene;

Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se

acceptă condiţiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere

legătura dintre acest fond şi obiectivul realizării uniunii economice şi monetare.

Fondurile Structurale asigură dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor

nedezvoltate cu un PNB sub 75% din media comunitară şi sprijină conversia economică şi

socială a regiunilor confruntate cu dificultăţi structurale.

Din fonsurile structurale sunt finanţate proiecte de eficientizare a serviciilor de apă

(contorizare, reducerea pierderilor în reţea), reducerea volumului de deşeuri (investiţii în

dezvoltarea pieţei de reciclare, pentru separarea deşeurilor la sursă).

3. Programul SAMTID

În 2001 a fost demarat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor “Programul de

Dezvoltare a infrastructurii în oraşele mici şi mijlocii” (SAMTID). Acest program este destinat

îmbunătăţirii stării tehnice a infrastructurii locale şi a calităţii serviciilor de alimentare cu apă şi

canalizare. Valoarea programului este de 96 mil. Euro, iar structura de finanţare este de 50%

sub formă de grant de la UE şi de la bugetul de stat şi 50% reprezentând împrumuturi de la BEI

şi BERD. Programul a fost accesat de 91 de oraşe din 14 judeţe, cu o populaţie totală de 2,5

milioane de locuitori.

4. Facilitatea Globală pentru Mediu (GEF)

20

România a aderat la acest program în 1994, fiind un fond destinat susţinerii financiare

pentru protecţia mediului la nivel global, prin constituirea unui fond special şi alocarea acestuia

pentru proiecte globale care au în vedere păstrarea biodiversităţii, schimbările climatice,

poluanţii organici persistenţi, combaterea deşertificării, protejarea stratului de ozon etc.

Proiectele GEF sunt implementate prin intermediul PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare), PNUM (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu) şi Banca Mondială. Proiectele

trebuie să îndeplinească două criterii:

- să reflecte priorităţile naţionale sau regionale şi să aibă sprijinul ţării/ţărilor implicate;

- să contribuie la ameliorarea situaţiei mediului pe plan global.

În România au fost implementate, până în 2006, 20 proiecte GEF, majoritatea

referitoare la protecţia apelor Mării Negre şi ale Dunării.

5. Fondul de Mediu (FM)

În baza Legii 73/200 şi a OUG nr. 86/2003 s-a constituit Fondul de Mediu. Are drept

scop un număr limitat de investiţii de mediu de interes public, acordând prioritate celor incluse

în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.

Încasările din FM provin din colectarea diferitelor taxe suportate de agenţii economici

poluatori, alocaţii de la bugetul de stat, sponsorizări, taxe pentru eliberarea autorizaţiilor de

mediu, rambursarea capitalului şi a dobânzii de către utilizatorii resurselor fondului. Resursele

fondului sunt în mare parte canalizate către proiecte/achiziţionarea de aparatură cu tehnologie

nepoluantă şi proiecte de gestiune a deşeurilor (inclusiv a celor periculoase). Categoriile de

proiecte eligibile sunt stabilite printr-un plan anual de către comitetul director al Fondului.

6. Iniţiativa comunitară INTERREG III

Interreg III a fost cea mai importantă initiaţivă comunitară, stabilită în cadrul Fondului

European de Dezvoltare Regională, pentru perioada 2000-2006. Obiectivul acestei noi faze a

Interreg este consolidarea coeziunii economice şi sociale în cadrul promovării cooperarii

transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale şi a unei dezvoltări

echilibrate pe teritoriul european. Acţiunile ce privesc relaţia dintre graniţe, zonele de graniţă

dintre statele membre şi statele non-membre UE reprezintă punctul central al acestei iniţiative.

Interreg III se implementează prin intermediul a trei sub-programe:

• Partea A: cooperarea transfrontalieră ce promovează dezvoltarea integrată la nivel regional

dintre regiunile de graniţă învecinate, incluzând graniţele externe şi anumite graniţe maritime;

21

obiectivul este dezvoltarea economică şi socială a cooperării transfrontaliere prin strategii

comune şi programe de dezvoltare;

• Partea B: cooperarea transnaţională îşi propune să promoveze un nivel înalt de integrare între

grupuri de regiuni europene, cu scopul de a obţine o dezvoltare solidă, armonioasă şi

proporţionată în UE, o integrare teritorială la nivel înalt, incluzând aici şi statele candidate sau

învecinate;

• Partea C: cooperare interregională în teritoriul Uniunii (şi statele învecinate), pentru a

îmbunătăţi coeziunea şi dezvoltarea regională.

Bugetul total este de 4.875 milioane euro pentru perioada 2000-2006.

22

Capitolul 2

Strategii ale politicii de mediu 4

Strategia de protecţie a mediului este definită ca fiind: “totalitatea acţiunilor şi

măsurilor destinate conservării resurselor naturale şi menţinerea calităţii factorilor de mediu la

un nivel acceptabil”5.

Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarităţii (adică

delegarea de responsabilităţi statelor membre, în timp ce Uniunea Europeană trasează numai

cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) şi încearcă înlocuirea abordării verticale

tradiţionale, de tip comandă şi control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a

obiectivelor de mediu ale Uniunii Europene.

Elaborarea unor strategii de protecţie a mediului a fost determinată de diverse

considerente cum ar fi:

- Înlocuirea unor acţiuni întâmplătoare, izolate cu acţiuni coerente de protecţie

a mediului;

- Elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel

încât să fie posibilă evaluarea acesteia.

- Formarea personalului specializat în funcţie de fiecare etapă şi acţiune;

- Controlul aplicării măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizaţiilor,

cerinţelor legale etc.

Se poate spune că aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să

completeze instrumentele standard şi care acţionează ca stimulente în vederea adoptării de

măsuri pentru protecţia mediului sau care accentuează tendinţa spre o abordare bazată pe

principiul voluntariatului. Astfel, este vorba despre:

2.1. Dezvoltarea durabilă,

4 Institutul European din România, Politica de mediu, Seria Micromonografii - Politici Europene, (lucrare elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02) Bucureşti, 2003, p.21-27.5 V. Rojanschi, F. Bran, Politici şi strategii de mediu, Editura Economică, Bucureşti, 2002

23

2.2. Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei

mediului,

2.3. Politica Integrată a Produselor (PIP),

2.4. Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării,

2.5. Taxele şi impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice,

2.6. Strategia europeană de mediu şi sănătate.

2.7. Strategia tematică pentru managementul deşeurilor.

Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 şi a tendinţei inovatoare a PAM 6, care

prevede creşterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de mediu şi care

promovează acţiunile orizontale şi integrate.

2.1. Dezvoltarea durabilă

Esenţa dezvoltării durabile constă în faptul că problemele dezvoltării economice să fie

soluţionate numai ţinându-se cont de cerinţele de mediu şi de necesităţile asigurării sociale.

Scopurile dezvoltării durabile:

asigurarea dreptului populaţiei la un mediu favorabil de viaţă;

revizuirea politicii de utilizare extensivă a resurselor naturale, folosirea acestora în

limitele capacităţilor de regenerare;

asigurarea populaţiei cu minimul necesar de muncă, alimentaţie, energie, apă, servicii

comunale şi asistenţă medicală;

integrarea cerinţelor ecologice în toate deciziile economice şi sociale;

crearea accesului la informaţia de mediu şi participarea publicului la luarea deciziilor de

mediu.

Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată în anul 2001, la

întâlnirea internaţională de lucru de la Göthenburg (Suedia), ca strategie pe termen lung ce

concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi protecţia

mediului şi care a cunoscut o apreciere semnificativă în următorii ani.

Conceptul dezvoltării durabile e însă prezent în politica de mediu a Uniunii Europene încă

din PAM 5 şi doar se delimitează ca strategie de sine stătătoare în 2001. La momentul actual

există două linii de dezvoltare a acestei strategii: prima, corespunde Procesului Cardiff şi are în

vedere exact integrarea politicilor de mediu în alte politici comunitare; a doua, reprezentată de

Declaraţia de la Göthenburg – numită şi „O Europă durabilă pentru o lume mai bună: o

strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă” – are în vedere rolul UE în aspectele

24

globale ale dezvoltării durabile. Prin cadrul de dezvoltare iniţiat în 2001 au fost identificate 4

priorităţi:

1) schimbarea climatică şi utilizarea energiei “curate”(adică a surselor de energie ce nu

dăunează mediului);

2) sănătatea publică;

3) gestionarea responsabilă a resurselor naturale;

4) sistemele de transport şi utilizarea terenurilor.

Pentru tratarea acestor priorităţi au fost stabilite 3 direcţii de acţiune, ce structurează şi

eficientizează strategia de dezvoltare durabilă şi care, în acelaşi timp, se completează reciproc.

Acestea cuprind:

2.1.1. Propuneri ce influenţează mai multe sectoare (cross-cuting proposals)

2.1.2. Măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung,

2.1.3. Reviziuiri progresive a gradului de implementare a strategiei, iar fiecare

dintre ele este dezvoltată prin stabilirea unui set de măsuri ce creează cadrul de acţiune propriu-

zis şi duc la operaţionalizarea şi aplicarea în practică a dezvoltării durabile.

Pentru prima direcţie de acţiune (2.1.1. ), măsurile aferente au în vedere următoarele

aspecte:

toate propunerile legislative majore trebuie să includă o evaluare a potenţialelor

costuri şi beneficii economice, sociale şi de mediu;

programele comunitare de cercetare şi dezvoltare trebuie să se axeze mai mult pe

dezvoltarea durabilă;

Acestora li se adaugă accentul pe îmbunătăţirea comunicării, prin sublinierea

importanţei dialogului sistematic cu consumatorii şi a consultării altor ţări – cea din urmă în

vederea promovării dezvoltării durabile pe plan global. Convingerea că politicile comunitare

trebuie să sprijine eforturile altor ţări în această direcţie – întrucât dezvoltarea durabilă nu poate

fi numai o preocupare a UE, ci trebuie să fie a întregii lumi – s-a materializat în cadrul a două

evenimente majore:

1) “Un Monterey Conference on Financing for Development” („Conferinţa Organizaţiei

Naţiunilor Unite de la Monterey asupra finanţării pentru dezvoltare”), din martie 2002, la care

s-a luat decizia de a mări „ajutorul oficial pentru dezvoltare” al UE;

2) Johannesburg Summit (Conferinţa de la Johannesburg), la zece ani după Conferinţa

de la Rio, summit în cadrul căruia EU a înfiinţat o „coaliţie a celor dispuşi” (coalition of the

willing) să promoveze surse reutilizabile de energie şi a încheiat alte acorduri de dezvoltare

durabilă la nivel global.

25

A doua direcţie de acţiune (2.1.2.) este strâns corelată cu priorităţile identificate, astfel

încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de măsuri de acţiune. Tabelul de

mai jos structurează această corespondenţă:

Măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung ale dezvoltării durabile4

A treia direcţie de acţiune (2.1.3.) prevede ca măsuri de realizare:

a) o revizuire anuală a strategiei, care are loc în cadrul întâlnirii din fiecare primăvară a

Consiliului European

b) o revizuire a strategiei la schimbarea fiecărui mandat al Comisiei

c) organizarea, de către Comisie, a unui forum cu părţile interesate (la fiecare doi ani).

Cerinţele minime6 pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele:

o eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor de hrană, energie, locuinţă,

sănătate;

o creşterea demografică controlată;

o conservarea şi sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului activităşii

economice asupra mediului;

o redimensionarea creşterii economice, printr-o distribuţie mai echitabilă a

resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei, reorientarea

tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor etc.

2.2. Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului

4 Sursa:Institutul European din România, Politica de mediu, Bucureşti, 2003, p.23

6 A se consulta V. Rojanschi, F. Bran, op.cit., p. 100.

26

Acest program are la bază Decizia 466/2002/EC din martie 2002, funcţionează ca un

instrument financiar şi reprezintă reînnoirea unui program anterior, desfăşurat pe parcursul a

trei ani (1998-2000). Noul program acoperă perioada 2002 -2006, are un buget de 32 mil. Euro

şi încurajează participarea sistematică a ONG-urilor la dezvoltarea politicii comunitare de

mediu, precum şi sprijinirea asociaţiilor locale şi regionale mici ce contribuie la aplicarea

aquis-ului comunitar. Rolul său de stimulent este materializat prin acordarea de sprijin financiar

nerambursabil ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului, pe baza unor propuneri

trimise de acestea.

Criteriile de acordare a granturilor urmăresc priorităţile PAM 6 şi promovează educaţia

pentru protecţia mediului şi sprijinirea implementării legislaţie comunitare de mediu, iar

sumele acordate acoperă 70% din cheltuielile organizaţiei pe ultimii doi ani pentru ONG-urile

din statele membre şi 80% pentru cele din ţările candidate. Sunt eligibile toate statele membre

ale UE (15+10+2) sau Turcia şi state din Balcani (Macedonia, Albania, Croaţia, Bosnia-

Herţegovina).

2.3. Politica integrată a produselor (PIP)

PIP are la bază Cartea verde a unei politici integrate a produselor (februarie 2001) şi există

ca strategie începând din iunie 2003, odată cu adoptarea de către Comisie a comunicării

aferente. PIP urmăreşte să minimizeze degradarea pe care unele produse o cauzează mediului

pe durata ciclului lor de viaţă şi propune o abordare voluntară în vederea „produselor verzi”,

precum şi o strânsă cooperare cu părţile interesate. Principiile de bază ale acestei strategii sunt:

1) pentru reducerea impactului negativ asupra mediului, trebuie să se ia în considerare

gândirea în perspectivă a ciclului de viaţă al produselor de la producerea până la sfârşitul vieţii

produsului;

2) implicarea pieţei, prin crearea de stimulente în vederea încurajării cererii şi ofertei de

“produse verzi”(acele produse ce nu dăunează mediului);

3) implicarea celor interesaţi şi încurajarea cooperării între consumatori, societăţi şi

forurile politice;

4) descreşterea permanentă a impactului pe parcursul ciclului de viaţă al produsului;

5) crearea şi utilizarea de instrumente variate care să răspundă diversităţii produselor

(instrumentele pe baza acordurilor voluntare sunt primordiale, dar vor fi necesare şi măsuri

obligatorii).

27

În ceea ce priveşte implementarea sa, au fost identificate două direcţii de acţiune :

- Stabilirea de „condiţii cadru” pentru îmbunătăţirea continuă a impactului produselor

asupra mediului, în toate fazele ciclului de viaţă, de la producere, utilizare şi până la eliminare ;

- Crearea unei „abordări specifice produsului” – adică identificarea produselor cele mai

dăunătoare la adresa mediului şi dezvoltarea de proiecte pilot pentru demonstrarea practică a

beneficiilor aplicării PIP.

Acesată strategie are un potenţial ridicat de promovare a unei atitudini centrată pe

preocuparea pentru mediu, atât din partea producătorilor cât şi a consumatorilor – ceea ce, pe

termen lung, poate genera formarea unui mecanism autoreglabil de selecţie a tipurilor de

produse aflate pe piaţă, în funcţie de potenţialul lor dăunător asupra mediului. Pentru a asigura

eficacitatea acestei strategii, Comisia a prevăzut o revizuire a sa la fiecare trei ani.

2.4. Acordurile voluntare de mediu

Acordurile de mediu există ca strategie declarată în urma unei Comunicări a Comisiei

din iulie 2002 şi reprezintă o formă de co-reglementare, cu rolul de a sprijini implicarea activă

şi responsabilizarea agenţilor economici faţă de protecţia mediului. Acordurile de mediu au un

caracter voluntar şi sunt folosite în mod curent în toate SM, la nivel naţional, regional sau local,

însă apar ca o noutate la nivelul UE – ca acorduri încheiate între Comisia Europeană şi

federaţiile industriale europene. Elementul de noutate este reprezentat de stabilirea unui cadru

legal pentru utilizarea acordurilor voluntare de mediu; altfel, putem vorbi de acorduri de mediu

încă din 1996, când au fost pentru prima dată subliniate avantajele acestora:

- o abordare pro-activă din partea industriei;

- soluţii eficace şi create special pentru problemele identificate;

- realizarea rapidă a obiectivelor de mediu.

Reglementarea funcţionării acestora, adusă de Comunicarea din iulie 2002, stabileşte

trei tipuri de acorduri posibile:

1) acorduri din proprie iniţiativă: se referă la iniţiativele sectorului industrial în domenii în

care Comisia nu intenţionează să propună reglementări şi pe care le poate sprijini printr-o

recunoaştere formală;

2) auto-reglementări: reprezintă situaţiile în care reprezentanţii industriei aleg să reglementeze

un aspect controversat, pentru a preveni o reglementare legislativă din partea Comisiei.

Comisia recunoaşte acordul prin emiterea unei recomandări şi poate adăuga o monitorizare a

obligaţiilor printr-o decizie a PE;

28

3) co-reglementări: atunci când Comisia consideră că este necesară legislaţia într-un anumit

sector, se poate utiliza o formă mai strictă de acord voluntar de mediu, în care Consiliul şi PE

stabilesc obiectivele şi cerinţele de monitorizare, în timp ce industria decide măsurile care

trebuie luate.

Domeniile în care aceste acorduri la nivel comunitar pot avea un rol însemnat sunt:

impactul produselor din PVC asupra mediului, politica integrată a produselor, schimbarea

climatică şi gestionarea deşeurilor.

2.5. Taxele şi impozitele de mediu

Taxele şi impozitele de mediu au fost adoptate în 1997, ca o modalitate de a promova

utilizarea instrumentelor fiscale în vederea creşterii eficacităţii politicii de mediu. Acestea sunt

taxe şi impozite impuse în şi de către statelor membre (şi nu la nivel comunitar), strategie ce a

fost permanent încurajată de către Comisia Europeană şi care presupune utilizarea a două

categorii de taxe şi impozite de mediu:

- cele care se aplică emisiilor poluante (de exemplu, taxe pe poluarea apei, pe emisiile

de zgomot în domeniul aviatic);

- cele care se aplică produselor (taxe pe pesticide, accize pe petrol, etc.);

Veniturile realizate din aceste taxe şi impozite se adaugă la bugetele statelor membre şi

pot fi utilizate în scopul finanţării activităţilor de protecţie a mediului, dar şi pentru reducerea

altor taxe (cum ar fi taxele de muncă). În acest context, strategia Uniunii Europene constă în:

- colectarea experienţelor statelor membre privind taxele de mediu,

- analizarea efectelor economice şi de mediu ale taxelor şi impozitelor existente,

- monitorizarea efectelor acestora asupra Pieţei Unice şi asupra competitivităţii industriei

europene, cu scopul de a aprecia eficacitatea acestor instrumente fiscale şi eventuala

posibilitate a translatării lor la nivel comunitar.

2.6. Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE)

De la început, politica de mediu a avut drept obiectiv îmbunătăţirea sănătăţii.

Articolele 152-174 Tratatul de la Amsterdam reprezintă baza legală a acţiunilor Uniunii

29

Europene în ceea ce priveşte mediul şi sănătatea9, iar obiectivele şi acţiunile necesare au fost

incluse în cel de al 6-lea PAM..

Această strategie este cea mai recentă acţiune în domeniu şi are în vedere relaţia complexă

şi direct cauzală existentă între poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea

umană. SCALE este rezultatul preocupării constante a Comisiei Europene în această direcţie şi

a fost iniţiată în iunie 2003 (2003-2008), fiind elaborată prin colaborarea Direcţia Generală de

Mediu cu Direcţia Generală de Cercetare şi Direcţia Generală de Sănătate. Elementul de

noutate al acestei strategii este centrarea pe sănătatea copiilor - care reprezintă cel mai

vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului - spre deosebire de restul

legislaţiei de mediu, care este bazată pe norme şi standarde pentru adulţi. Dezvoltarea acestei

strategii are la bază 5 elemente cheie:

1. va fi fundamentată ştiinţific şi va analiza interacţiunile complexe dintre diverşi

poluanţi şi organismul uman;

2. va fi centrată pe copii şi va iniţia acţiuni pilot asupra poluanţilor cu relevanţă

specifică pentru copii (precum dioxinele şi metalele grele) şi asupra substanţelor cu acţiune

endocrină;

3. îşi propune să crească gradul de informare şi responsabilizare a părţilor interesate şi

al publicului;

4. legislaţia Uniunii Europene va completa legile naţionale şi va fi revizuită pentru a

reflecta situaţia şi nevoile speciale ale copiilor;

5. va evalua constant acţiunile întreprinse în acest scop.

Pentru dezvoltarea acestei strategii, Comisia are în vedere o serie de întîlniri cu părţile

interesate, în vederea stabilirii unor grupuri de lucru şi grupuri consultative, precum şi în scopul

determinării rolului acestora din urmă în cadrul implemetării SCALE.

2.7. Strategia tematică pentru managementul deşeurilor

Este necesară clarificarea noţiunii de “deşeu”, chiar dacă nici o definiţie nu satisface în

întregime această noţiune. Există mai multe definiţii ale deşeului5, astfel :

9 Organizaţia Mondială pentru Mediu şi Sănătate defineşte mediul şi sănătatea ca incluzând atât efectele directe, patologice ale chimicalelor, radiaţiilor şi altor agenţi biologici, cât şi efectele, uneori indirecte, asupra sănătăţii şi bunei condiţii a mediului fizic, psihologic, social şi estetic, care include gospodăriile, dezvoltarea urbană, amenajarea teritoriului şi transporturile.5 A se vedea A. Culic, R. M. Petrescu, Managementul şi legislaţia deşeurilor, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2006, p. 14-15.

30

Din punct de vedere legislativ : Legea 426/2001 defineşte deşeul ca “orice substanţă

sau orice obiect din categoriile stabilite în anexa I B, pe care deţinătorul le aruncă,

are intenţia sau obligaţia de a le arunca”.

Din punct de vedere al protecţiei mediului: un deşeu constituie o ameninţare din

momentul în care acesta intră în contact cu mediul înconjurător.

Din punct de vedere economic :un deşeu reprezintă un obiect a cărui valoare

economică este nulă sau negativă pentru deţinător la un anumit moment. Această

definiţie exclude, însă o bună parte a deşeurilor reciclabile care au o anumită valoare

economică.

Conform documentelor comunitare, deşeurile sunt definite ca orice substanţă sau orice

obiect al căror detentor s-a desistat sau are obligaţia să se desisteze, în virtutea dispoziţiilor

legislaţiei naţionale în vigoare(articolul 1 din Directiva nr. 75/ 442 din 15 iulie 1975)

Strategia tematică pentru managementul deşeurilor este una dintre cele 7 strategii

conturate în cadrul PAM 6. Comisia a lansat în 2003 o consultare largă a tuturor celor implicaţi

asupra opţiunilor politice pentru prevenirea şi reciclarea deşeurilor6.

Obiectivul strategiei este eliminarea relaţiei cauzale dintre rata creşterii

economice/utilizarea resurselor şi cea a producerii deşeurilor. Sunt identificate următoarele

aspecte principale7 :

Pentru formularea unei politici bune de prevenire a deşeurilor este necesară o

analiză ştiinţifică, în prezent nu există date statistice de încredere;

În privinţa reciclării, trebuie să se pună accentul pe materiale în locul accentului pe

produse care şi-au încheiat perioada de viaţă ;

O nouă dezbatere asupra definiţiei deşeurilor;

Necesitatea stabilirii unui nivel de reciclare comun tuturor statelor membre, etc.

Managementul deşeurilor cuprinde următoarele elemente:

A. Prevenirea.

Cea mai buna strategie de reducere a deşeurilor este cea care previne de la început apariţia

deşeurilor. Prevenirea poate necesita modificări semnificative ale proceselor tehnologice, dar

poate furniza cele mai bune rezultate de mediu şi economice

6 În vârful marilor “producători” de deşeuri menajere se află SUA cu peste 700 kg/loc/an, deşeuri provenind mai ales din ambalaje. Cantitatea de deşeuri produsă nu este însă totul, la fel de important fiind şi procentul în care ele sunt reciclate.7 P. Prisecaru, op.cit., p. 254.

31

B. Reducerea cantităţilor de deşeuri generate de activităţi socio-economice:

Concepţia produselor: depinde de producător, care ar trebuie să le realizeze astfel

încât să fie uşoară dezmembrarea lor pe produse cu acelaşi specific, pentru a face

posibilă o procesare diferenţiată (ex. Fabricile de automobile care proiectează

maşini în vederea separării lor pe piese metalice, plastice, sticlă etc. şi nu pe

transformarea lor prin presare).

Diminuarea ambalajelor: producătorii ar putea fi stimulaţi prin taxe degrevante la

produsele care s-ar recupera prin costurile provenite din circuitul gunoaielor şi

reducerea poluării.

Diminuarea consumului: este o problemă specifică consumatorilor asaltaţi de

reclame, vitrine.

C. Utilizarea:

Reutilizarea: aplicată în special sticlelor. Aici intervin mai ales cetăţenii, în cazul

sticlelor normale care se pot reumple, de exemplu apă minerală, bere.

Reciclarea: este segmentul cel mai slab dezvoltat în România, prin care se pierd uriaşe

cantităţi de materii prime: hârtie, cauciuc, metal etc.

În domeniul Utilizării un rol important îl au şi pubelele publice diversificate pe

produse. În acest sens sunt propuse câteva măsuri:

- Crearea lanţului comercial pentru deşeuri;

- Introducerea sistemului de pubele pe grupe de produse şi apoi a serviciilor de

colectare, transport şi valorificare distincte;

- Dezvoltarea reţelelor publice, în special cu caracter privat pentru colectare;

- Educarea populaţiei prin responsabilizare, informare şi sisteme de amenzi, dar şi taxe

de degrevare.

D. Procesarea:

Depozitarea controlată: “depozitele ecologice” care asigură în final, printr-o serie de

construcţii în care un rol esenţial îl au odiverse produse noi denumite geosintetice,

confinarea, închiderea, izolarea masei de deşeuri astfel încât să fie redusă la minimum

poluarea mediului. Această problemă trebuie privită diferenţiat în funcţie de nocivitatea

deşeurilor.

Compostarea: presupune o selectare prealabilă a deşeurilor pentru a rămâne numai cele

cu un conţinut mare în materii organice, după care prelucrarea lor este relativ simplă:

stropirea şi reamestecarea pe platforme din beton pe o perioadă de 3-4 săptămâni. În

32

final se obţine un îngrăşământ de tipul gunoiului de grajd. Este cel mai ecologic

procedeu de reinserare a deşeurilor în mediu.

Deşeurile care pot fi tratate biologic (compostate8) sunt, in principal, următoarele :

- fracţia biodegradabilă din deşeurile menajere şi asimilabile;

- deşeuri din grădini şi parcuri;

- deşeuri din pieţe şi complexe alimentare;

- resturi biodegradabile din industria alimentară;

- namol rezultat din staţiile de epurare oraşeneşti.

Tratarea mecanică şi biologică (compostare) a deşeurilor este condiţionată de tipul

deşeurilor şi modul de colectare. Colectarea selectivă este un proces de gestionare a deşeurilor

municipale prin care materialele de origine casnică (domestică) care au un potenţial de reciclare

(hârtie, carton, sticlă, plastic şi metal) sunt recuperate şi dirijate spre filierele de reciclare. Acest

proces necesită o compostare “la sursă”, o colectare separată a materialelor secundare şi

tratamentul lor într-un centru de recuperare.

Obiective

Contribuie la reciclarea materială şi organică,

Reduce fluxul colectării în amestec pentru tratare.

Factori limitativi (piedici)

Efortul cerut producătorilor particulari de deşeuri, prin urmare motivaţia este un factor

esenţial în reuşita colectărilor selective,

Gestiune riguroasă a organizării sistemului de colectare selectivă .

Deşeurile care fac obiectul colectării selective

Se disting două tipuri principale de colectare selectivă:

Colectarea selectivă a deşeurilor “curate şi uscate” (sticlă, hârtie, cartoane, ziare,

reviste, plastic, aluminiu)

Colectarea selectivă a părţii fermentabile a deşeurilor menajere sau “bio-deşeurile”.

Colectarea selectivă a deşeurilor depinde de:

contextele locale : tipul de habitat, densitatea populaţiei, etc.

natura şi numărul fluxului care trebuie tratat (partea reciclabilă a ambalajelor menajere,

ziare – reviste, partea fermentabilă a deşeurilor menajere, etc.).

modalităţile de colectare (uşă în uşă, aport voluntar, colectare regrupată sau colectare

mixtă etc.)

8 http://www.apmbz.ro/2gdscp/Ghid%20compostare.doc

33

organizarea colectării (frecvenţa colectării, echipamente de încarcare, tipurile de

recipienţi sau de vehicule de colectare, etc.

Incinerarea: se poate introduce la un moment dat pe circuitul reutilizării şi

reciclării, dar presupune o severă triere prealabilă pentru determinarea materialelor

necombistibile.

Incinerarea poate fi:

- cu adaos de combustibil, pentru deşeurile spitaliceşti sau pentru deşeuri periculoase sau

speciale Problema substanţelor periculoase care afectează mediul şi sănătatea umană a fost

adusă în atenţia publicului în special de accidentele petrecute în anii ’70 şi ’80 (Seveso-Italia

din 1976, Bhopal-India în 1984 şi cel de la Basel pe Rin în 1986). La acestea s-a adăugat

intensificarea transportului trans-frontieră a deşeurilor periculoase şi depozitarea acestora în

special în ţările cu legislaţie de mediu mai permisivă (ţări slab dezvoltate şi în dezvoltare).

Cantitatea de deşeuri periculoase generată anual nu este cunoscută dar este estimată la cca. 400

de milioane de tone din care 95% sunt produse de ţările dezvoltate economic (ex. SUA – 85%

din total). Deşeurile periculoase se referă la: deşeuri non-nucleare industriale, pesticide,

deşeuri chimice, deşeuri uranifere, cenuşi de incinerare etc.Dintre acordurile şi convenţiile

internaţionale care au fost realizate pe marginea acestei probleme menţionăm: Convenţia

privind Controlul Deplasării Transfrontieră a Deşeurilor Periculoase şi a Amplasării Lor

(Convenţia de la Basel din 1989); Convenţia de la Bamako (Mali) viza interzicerea

importului şi a depozitării deşeurilor periculoase în ţările africane etc..

- fără adaos de combustibil, eventual chiar cu producere de energie termică, ceea ce

presupune deşeuri cu o putere calorică de peste 1400kca/kg şi o umiditate sub 40%.

Piroliza: este un procedeu termochimic (mai rar utilizat) de transforamare a unor

substanţe solide în substanţe gazoase ce condensează ulterior la diferite temeraturi,

separând fracţiuni lichide combustibile. Reprezintă singura metodă de valorificare a

deşeurilor din materiale plastice selectate din masa deşeurilor, incinerarea lor separată

ridicând numeroase probleme tehnice şi de poluare.

34

Capitolul 3

Evoluţie şi perspectivele

de reglementare ale principalelor sectoare din domeniul protecţiei mediului

3.1. Calitatea aerului

3.1.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind calitatea aerului

Calitatea aerului a constituit una din preocupările majore ale Uniunii Europene. Încă din

1970, măsurile comunitare au vizat îmbunătăţirea calităţii aerului prin controlul emisiilor

substanţelor dăunătoare, prin îmbunătăţirea calităţii combustibililor şi prin integrarea cerinţelor

de protecţie a mediului în sectoare ca trasnportul sau energia.

Cel de-al şaselea Program de Acţiune privind Mediul prevede, ca domenii prioritare

mediul şi sănătatea şi îşi propune asigurarea unui niveld e calitate a aerului care să nu aducă

prejudicii sănătăţii oamenilor. În acest sens au fost stabilite principiile şi obiectivele strategice

privind calitatea aerului, apei şi solului(directiva 96/62/CE), iar în anul 2000 s-a adoptat

strategia globală „Aer curat pentru Europa: către o strategie tematică privind calitatea aerului”.

Obiectivele strategiei sunt:

Dezvoltarea, colectarea şi validarea informaţiilor ştiinţifice privind efectele

poluării atmosferice(evaluăria le calităţii aerului, studii, etc.)

Sprijinirea implementării şi analiza eficienţei legislaţiei existente, propunerea unor

proiecte de legi acolo unde se consideră necesar

Asigurarea că măsurile sunt luate la nivelul adecvat şi dezvoltarea unor legături

structurale cu alte domenii relevante;

Dezvoltarea unei strategii integrate, care să includă măsuri bazate pe eficienţa

costurilor;

Diseminarea informaţiilor.

Având în vedere aceste obiective s-au adoptat directive care au drept scop reducerea

concentraţiilor de dioxid de sulf, oxizi nitrogenaţi şi de plumb(Directiva nr 1999/30/CE),

dioxid de nitrogen(Directiva nr 85/203/CE), reducerea substanţelor ce aduc prejudicii stratului

35

de ozon(Regulamentul nr 2037/2000/ CE) ori de stabilire a unor limite maxime admisibile

pentru anumiţi poluanţi atmosferici(Directiva nr 2001/81/CE).

Prin Decizia nr 97/101/ CE s-a stabilit ptocedura unui schimb reciproc de informaţii

asupra datelor colectate de staţiile de măsurarea a poluării aerului., informaţii care sunt folosite

în vederea cartografierii nivelurilor de poluare asupra ansamblului teritoriului comunitar.

Comisia Europeană elaborează anual un raport general destinat publicului, care

rezumă datele obţinute şi care realizează o sinteză asupra tendinţelor în privinţa calităţii aerului

în cadrul Uniunii.

3.1.2. Perspective de reglementare

Comisia a propus în februarie 2003 o politică de actualizare şi simplificare a acquis-ului

comunitar. Urmând această iniţiativă, propunerile actuale au drept ţintă fuzionarea prevederilor

celor 5 instrumente legale separate în domeniul calitatii aerului într-o singură directivă, în

dorinţa de a simplifica şi reduce volumul actualei legislaţii. În completare, propunerile

revizuiesc substanţial prevederile existente, astfel încât să cuprindă ultimele cercetări ştiinţifice

în domeniul sănătăţii şi experienţa Statelor Membre.

În septembrie 2005 Comisia Europeană a prezentat o Strategie tematică privind poluarea

aerului şi o propunere pentru o nouă Directivă a calităţii aerului pentru reducerea poluării

aerului în Uniunea Europeană în cadrul programului Aer Curat pentru Europa (CAFE).

Directiva 2008/50/CE pentru calitatea aerului este prima masura de implementare a

Strategiei. Incepand cu data de 11 iunie 2010, se vor înlocui Directiva privind evaluarea şi

managementul calităţii aerului (Directiva Cadru), cele trei directive fiice: Directiva privind

valorile limită pentru dioxid de sulf, dioxid de azot şi oxizi de azot, pulberi şi plumb din aerul

ambiental, Directiva privind valorile limită pentru benzen şi monoxid de carbon din aerul

ambiental şi Directiva privind ozonul din aerul ambiental, precum si Decizia Consiliului care

stabileşte schimbul reciproc de informaţii şi date din reţele şi staţii individuale de măsurare a

poluării aerului ambiental între Statele Membre.

De asemenea, noua Directiva are câteva noi elemente, mai ales referitoare la particule fine,

PM2,5 si include şi posibilitatea de derogare de la valori limită existente si viitoare, luând în

calcul şi faptul că depăşirile datorate surselor naturale vor fi exceptate de la prevederile

acesteia. Derogările pot fi garantate numai cu condiţii stricte, iar Statele Membre trebuie sa

stabilească planuri speciale pentru calitatea aerului şi să ia masurile necesare în vederea

asigurării conformării.

36

De asemenea, în prezent este în discuţie o propunere de Directiva de modificare a

Directivei 98/70/CE în ceea ce priveste specificaţiile pentru benzină, motorină şi gazolină şi

introducerea unui mecanism de monitorizare şi reducere a a emisiilor de gaze cu efect de seră

rezultate de la utilizarea carburanţilor pentru transportul rutier şi de modificare a Directivei

1999/32/CE, în ceea ce priveşte specificaţiile pentru carburantul utilizat de nave pe caile

navigabile interioare şi înlocuirea Directivei 93/12/CEE (calitatea carburanţilor).

Comisia a adoptat această propunere de Directivă în luna februarie 2007. Această

Directivă asigură o piaţă unică pentru carburanţi, stabilind specificaţii minime pentru

comercializarea acestora pe baza normelor de mediu şi sănătate.

Scopul acestei propuneri legislative este de a modifica Directiva 98/70/CE în vederea

reducerii poluării şi emisiilor de gaze cu efect de seră de la utilizarea rutieră şi nerutieră a

carburanţilor şi asigurarea utilizării pe scară tot mai largă a biocombustibililor. Directiva ar

trebui să contribuie la punerea în aplicare a strategiilor comunitare privind calitatea aerului,

schimbările climatice şi dezvoltarea durabilă.

În data de 21 decembrie 2007, Comisia a adoptat propunerea de Regulament pentru

introducerea standardului EURO VI. Propunerea stabileste reguli comune la nivel UE privind

vehiculele grele in ceea ce priveste emisiile de poluanti.

Scopul principal al acestei propuneri este reducerea, faţă de limitele prevăzute în

standardele EURO V, a emisiilor de NOx ( cu 80%) şi cele de pulberi în suspensie (cu 66%)

provenite de la autocamioane şi autobuze.

Propunerea introduce şi alte prevederi referitoare la:

OBD (on board diagnostic);

Accesul la informatiile privind repararea;

Durabilitatea si inlocuirea instrumentelor de control a poluarii;

Măsuratori privind emisiile de CO2 şi consumul de carburant.

Propunerea privind standardul EURO VI va abroga directivele existente din domeniu şi

va intra în vigoare din anul 2013.

3.2. Calitatea apei

3.2.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind calitatea apei

Preocupările comunitare privind calitatea apei s-au concretizat încă din 1968, când

Consiliul Europei a adoptat Carta Europeană a Apei, document cu o deschidere regională ale

cărei principii şi obiective au devenit realităţi incontestabile. Printre acestea se enumeră:

37

resursele de apă nu sunt inepuizabile, calitatea apei trebuie să fie protejată în funcţie de

utilizarea ei, apa este un patrimoniu universal, apa nu are frontiere.9

O altă concretizare a preocupărilor privind calitatea apei o reprezintă Acordul european

asupra limitării folosirii detergenţior nebiodegradabili în procesele de spălare şi curăţare.

Preocupările comunitare privind calitatea apei au parcurs trei etape:

- etapa I, corespunzătoare perioadei 1970- 1980, al cărei obiectiv general a fost protecţia

surselor de apă.

- etapa a II-a, corespunzătoare perioadei 1981- 2000, al cărei obiectiv a fost reducerea

poluării la sursă;

- etapa a III-a, corespunzătoare perioadei 1981- 2000, al cărei obiectiv a fost gospodărirea

durabilă a apelor

Politica europeană în domeniul apei dezvoltată în prima etapă a urmărit protecţia

surselor de apă prin impunerea unor standarde de calitate a mediului (EQS- Environmental

Quality Standards), care stabilesc criterii şi limite specifice pentru resursele de apă.

Dintre directivele adoptate în această perioadă se numără:

Directiva nr 75/440/EEC privind calitatea apelor de suprafaţă;

Directiva nr 79 /869/EEC privind metodele de prelevare şi analiză a apelor de suprafaţă;

Directiva nr 76/160/EEC privind calitatea apei de îmbăiere;

Directiva nr 78/659/EEC privind calităţii apelor dulci ce necesită protecţie sau

îmbunătăţire pentru a susţine viaţa peştilor;

Directiva nr 79/923/EEC privind calităţii apelor pentru moluşte;

Directiva nr 80/92/EEC amendată de Directiva nr 98/83/EC, privind calitatea apei

destinate consumului uman.

În scopul atingerii obiectivului celei de-a doua etape, de a se reduce poluarea la sursă,

au fost stabilite valori limită admisibile(ELV- Emission Limit Values) pentru evacuarea

poluanţilor în mediul acvatic.

Dintre directivele adoptate în această perioadă se numără:

Directiva nr 76/464/EEC privind poluarea creată de evacuarea unor substanţe

periculoase în mediul acvatic al comunităţii(mercur, cadmiu, hexaclorciclohexan,

tetraclorura de carbon, DDT, pentaclorfenol, etc.)

Directiva nr 80 /68/EEC privind protecţia apelor subterane împotriva poluării create de

unele substanţe periculoase;

9 N.N. Constantinescu, Economia protecţiei mediului natural, Bucureşti, Editura Politică, 1976

38

Directiva nr 91/676/EEC privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi

din surse agricole;

Directiva nr 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate orăşeneşti;

Directiva nr 98/83/EEC privind calitatea apei destinate consumului uman.

În cea de-a treia etapă, cu scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă, Directiva

Cadru 2000/60/EC a Parlamentului şi Consiliului European stabileşte cadrul de acţiune pentru

ţările membre din Uniunea Europeană în domeniul politicii apei şi recunoaşte bazinul

hidrografic ca unitate naturală şi fundamentală pentru formarea, utilizarea şi protecţia apei.

Problemele abordate de Directivă se referă la următoarele:

Coordonarea organizărilor administrative în cadrul Districtelor bazinelor hidrografice -

Statele membre trebuie să identifice bazinele hidrografice individuale aflate pe teritoriul

lor şi atribuirea acestora unor Districte;

Obiective de mediu pentru ape de suprafaţă, subterane, arii protejate - obiectivul este "o

stare bună" chimică a corpurilor de apă, după cel mult 15 ani de la intrarea în vigoare a

Directivei;

Caracteristicile Districtului bazinului hidrografic. Revizuirea impactului asupra

mediului din cauza activităţilor umane şi analiza economică a folosinţelor de apă,

conform celor prevăzute în anexe;

Apa folosită pentru captarea apei potabile - cuprind cursurile de apă care asigură minim

10 m3/zi şi care deservesc mai mult de 50 de persoane;

Monitoringul stării apelor de suprafaţă a apelor subterane şi a ariilor protejate pentru

apele de suprafaţă astfel de programe trebuie să cuprindă: volumul şi nivelul sau

valoarea debitului până la limita relevantă pentru starea ecologică şi chimică şi

potenţialul ecologic; pentru apele subterane astfel de programe trebuie să acopere

monitorizarea stării chimice şi cantitative;

Recuperarea cheltuielilor pentru serviciile de apă - Statele Membre trebuie să ţină

seama de principiul recuperării cheltuielilor serviciilor de apă inclusiv cheltuielile din

punct de vedere al mediului şi de resurse, având în vedere analizele economice conform

Anexei III şi în particular, în concordanţă, cu PRINCIPIUL POLUATORUL

PLĂTESTE;

Registrul ariilor protejate - pentru zonele care necesită protecţie specială ;

Modul combinat de abordare pentru surse de poluare punctuale şi difuze;

Programe de măsuri - fiecare stat trebuie să asigure stabilirea pentru fiecare district sau

parte a unui district a unui program de măsuri;

39

Probleme care nu pot fi puse în practică la nivel de stat;

Planuri de gospodărire pe bazine - statele elaborează câte un Plan de Gospodărire la

nivel de bazin hidrografic pentru fiecare district;

Informarea şi consultarea publicului - este un element pe care se pune un mare accent;

Raportare la Comisiile UE;

Strategii împotriva poluării apei - se va stabili o listă de substanţe prioritare care

prezintă un risc important pentru mediu;

Strategii de prevenire şi control a poluării apelor subterane;

Raportul Comisiei privind implementarea Directivei Cadru;

Penalităţi - statele membre trebuie să determine penalităţile aplicabile pentru încălcarea

prevederilor naţionale adoptate conform acestei Directive. Penalităţile astfel adoptate

trebuie să fie eficiente, proporţionate şi descurajante.

Implementarea Directivei cadru este responsabilitatea fiecărui stat membru, dar de

aplicara ei răspunde Comitetul Directorilor de Apă din ţările membre ale Uniunii

Europene, care coordoemnază grupe de lucru în vederea realizării în mod unitar a

metodologiilor şi a ghidurilor de implementare.

3. 2. 2. Perspective de reglementare

La Consiliul European din 1988 a fost identificată necesitatea dezvoltării unei legislaţii

europene corespunzătoare în domeniul managementului apelor. Acest proces a durat aproape

10 ani până când Comisia a publicat prima propunere în februarie. Procedura de codecizie

urmată a fost un proces intensiv până la publicarea Directivei modificate şi intrarea in vigoare

în anul 2000. Atât transpunerea cât mai ales implementarea Directivei cadru a apelor (WFD) au

ridicat o serie de probleme chiar şi statelor membre cu o veche tradiţie în domeniul protecţiei

mediului (Olanda, Germania, Marea Britanie, etc).

La sfârsitul anului 2006 a fost publicată în Jurnalul Oficial, Directiva 2006/118/CE

privind protecţia apelor subterane împotriva poluării şi deteriorării. Această directivă fixează la

nivel european standardele pentru apele subterane referitoare la nitraţi şi pesticide şi impune

statelor membre obligativitatea de a stabili, până la sfârşitul anului 2008, valori de prag la o

serie de alte substanţe periculoase, în funcţie de caracteristicile geologice şi hidrogeologice ale

fiecărei ţări şi de activităţile caracteristice din anumite zone – ex. zonele din apropierea

minelor. Este evident ca asigurarea calităţii apelor subterane reprezintă o condiţie extrem de

importantă pentru furnizarea apei potabile de calitate şi reducerea riscului de îmbolnăvire a

populaţiei. Este important de precizat ca poluarea freaticului este, cel mai adesea, un fenomen

40

aproape ireversibil şi, ca atare, depoluarea acestui tip de apă este extrem de anevoioasă dacă nu

chiar imposibilă şi cu consecinţe grave asupra folosirii la alimentarea cu apă potabilă, şi tocmai

de aceea au fost instituite la nivel european reguli stricte în vederea prevenirii şi, respectiv a

limitarii pătrunderii de poluanţi în apele subterane.

În luna octombrie 2007 a fost publicată în Jurnalul Oficial Directiva 2007/60/CE

privind evaluarea şi gestionarea riscurilor de inundaţii care are ca scop stabilirea unui cadru

pentru evaluarea şi gestionarea riscurilor de inundaţii, cu scopul de a reduce consecinţele

negative pentru sănătatea umană, mediu, patrimoniu cultural şi activitatea economică asociate

cu inundaţiile în cadrul Comunităţii.

În luna decembrie 2008 a fost publicată în Jurnalul Oficial Directiva 2008/105/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele de calitate

a mediului în domeniul apei, de modificare și de abrogare a Directivelor 82/176/CEE,

83/513/CEE, 84/156/CEE, 84/491/CEE, 86/280/CEE ale Consiliului și de modificare a

Directivei 2000/60/CE care reglementeaza protecţia apelor de suprafaţă împotriva poluării cu

substanţe prioritare şi prioritar periculoase. Directiva stabileşte un cadru legislativ deosebit de

sever referitor la nivelul la care trebuie stabilite standardele de calitate a apelor de suprafaţă şi a

altor elemente ale ecosistemelor acvatice, la nivel european sau la nivelul fiecărui stat membru

pentru 33 de substanţe considerate de interes deosebit pentru ape datorită caracteristicilor lor de

persistenţă, bioacumulare şi toxicitate dovedite prin studiile initiate de Comisia Europeană.

Aceste standarde de calitate trebuie atinse până în anul 2025, cu examinări periodice, atât ale

calităţii apelor cât şi ale sedimentelor şi biotei.

Deoarece în ultimii ani multe state membre s-au confruntat cu fenomene de secetă şi

deficit de apa, provocarea pe care o reprezinta aceste fenomene trebuie să fie abordată atât ca

problema esenţială de mediu, cât şi ca o condiţie prealabilă a creşterii economice durabile în

Europa. Comisia Europeana a prezentat, la 20 iulie 2007, o comunicare privind soluţionarea

problemei deficitului de apă şi a secetei în Uniunea Europeană, iar această problemă a fost

discutată în cadrul reuniunii informale a miniştrilor mediului de la Lisabona din 1 septembrie

2007.

Comunicarea expune o prima serie de opţiuni strategice la nivel european, naţional şi

regional în vederea abordării şi atenuării problemelor inerente deficitului de apă şi secetei în

UE. Comisia se angajează să se ocupe în continuare de această problemă la nivel internaţional,

în special în cadrul Convenţiei ONU pentru combaterea deşertificarii şi al Convenţiei-cadru a

Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbarile climatice.

41

Această comunicare defineşte o prima serie de opţiuni strategice în vederea lansării unei

ample dezbateri asupra posibilităţilor de adaptare la deficitul de apă şi la secetă, două fenomene

care s-ar putea, eventual, agrava în contextul schimbărilor climatice. Comisia estimează că sunt

necesare eforturi suplimentare pentru a introduce rapid aceste măsuri la nivel european.

Comisia va revizui progresele făcute pentru realizarea obiectivelor fixate şi va redacta un raport

asupra acestora adresat Consiliului şi Parlamentului European.

Unele state membre sunt afectate de secetă şi nu de supraexploatarea resurselor de apa,

iar secetă nu poate fi abordată la nivelul bazinului hidrografic, aşa cum Directiva Cadru Apa

recomandă, ea trebuie tratată la scara regională specifică dimensiunilor climatice ale

fenomenului. Consiliul recomandă ca până în 2012, sa fie revizuie strategia sa în acest domeniu

şi să se ia măsurile necesare pentru dezvoltarea unui plan de acţiune pentru ameliorarea

condiţiilor şi de adaptare la acest fenomen.

3.7. Managementul deseurilor 3.3.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind managementul deşeurilor

Este necesară clarificarea noţiunii de “deşeu”, chiar dacă nici o definiţie nu satisface în

întregime această noţiune. Există mai multe definiţii ale deşeului10, astfel :

Din punct de vedere legislativ : Legea 426/2001 defineşte deşeul ca “orice substanţă

sau orice obiect din categoriile stabilite în anexa I B, pe care deţinătorul le aruncă,

are intenţia sau obligaţia de a le arunca”.

Din punct de vedere al protecţiei mediului: un deşeu constituie o ameninţare din

momentul în care acesta intră în contact cu mediul înconjurător.

Din punct de vedere economic :un deşeu reprezintă un obiect a cărui valoare

economică este nulă sau negativă pentru deţinător la un anumit moment. Această

definiţie exclude, însă o bună parte a deşeurilor reciclabile care au o anumită valoare

economică.

Conform documentelor comunitare, deşeurile sunt definite ca orice substanţă sau orice

obiect al căror detentor s-a desistat sau are obligaţia să se desisteze, în virtutea dispoziţiilor

legislaţiei naţionale în vigoare(articolul 1 din Directiva nr. 75/ 442 din 15 iulie 1975)

Una dintre cele 7 strategii conturate în cadrul PAM 6 vizează managementul

deşeurilor, planul Uniunii fiind reducerea cantităţii de deşeuri generate cu 20% în perioada

2000-2010 şi cu 50% în anul 2050.

10 A se vedea A. Culic, R. M. Petrescu, Managementul şi legislaţia deşeurilor, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2006, p. 14-15.

42

Politica Uniunii Europene în managementul deşeurilor implică trei strategii

complementare11 :

a. Eliminarea producerii deşeurilor la sursă, prin îmbunătăţirea designului produselor,

prevenirea şi eliminarea producerii deşeurilor este strâns legată de îmbunătăţirea

metodelor de fabricare a produselor, metode prin care pot fi influenţaţi consumatorii în a

utiliza produse ecologice care să necesite folosirea redusă a ambalajelor.

b. Încurajarea reciclării şi refolosirii deşeurilor, prin această strategie se urmăreşte

recuperarea unei cât mai mari cantităţi de deşeuri şi reciclarea lor. În acest scop, Comisia

Europeană a identificat câteva surse de deşeuri, care se referă la ambalaje şi deşeurile de

ambalaje, baterii şi acumulatori sau deşeurile electrice şi electronice. Prin directivele

Uniunii Europene se solicită statelor membre să introducă reglementări privind

colectarea, refolosirea şi reciclarea deşeurilo rprovenite din aceste surse.

c. Reducerea poluării cauzată de incinerarea deşeurilor, în situaţiile în care deşeurile

nu pot fi refolosite şi reciclate, se recomanda incinerarea acestora. Folosirea incinerării,

precum şi a gropilor de gunoi necesită o atentă monitorizare , datorită prejudiciilor ce pot

fi aduse mediului, motiv pentru care au fost adoptate directive ce stabilesc linii directoare

stricte privind managementul diferitelor tipuri de deşeuri, a gropilor de gunoi ori a

limitării emisiilor ce provin de la instalaţiile de incinerare.

Uniunea Europeană acordă importanţă tuturor etapelor de management al deşeurilor,

precum şi gestionării diferitelor tipuri de deşeuri. În acest context, s-a elaborat cadrul general

de management al deşeurilor, care cuprinde reglementări referitoare la punerea în practică a

legislaţiei în domeniul deşeurilor, cum ar fi: coordonarea managementului deşeurilor (Directiva

nr 75/442/CEE), gestionarea deşeurilor periculoase (Directiva nr 91/689/CEE), a uleiurilor

uzate (Directiva nr 75/439/CEE), a nămolurilor de epurare (Directiva nr 86/278/CEE) sau

prevenirea şi reducerea efectelor negative ale depozitării deşeurilor(Directiva nr 99/31/CE).

Efortul comunitar se îndreaptă spre gestiunea deşeurilor, acordându-se importanţă

prevenirii creării de deşeuri şi apoi revalorificării sau eliminării finale a acestora. Potrivit art. 4

din Directiva nr 75/442/CEE, această opreţie complexă presupune eliminarea deşeurilor fără a

pune în pericol sănătatea omului şi fără a prejudicia mediul, creând riscuri pentru apă, aer sau

sol, faună şi floră, fără a provoca incomodităţi prin zgomot ori mirosuri şi fără a aduce atingere

siturilor şi peisajelor. Regula fundamentală în acest domeniu este că deşeurile trebuie să fie

permanent sub controlul autorităţilor desemnate în acest scop. Ele trebuie să stabilască planuri

referitoare la tipurile şi cantităţile de deşeuri de eliminat, siturişe adecvate pentru astfel de

11 Conform Negruţ Vasilica- Dreptul comunitar al mediului, Editura didactica si pedagogică, Bucureşti, 2006

43

operaţiuni, etc. Deţinătorii de deşeuri trebuie să se asigure ei înşişi de eliminarea acestora, fie să

le dea colectorului public sau unei întreprinderi de eliminare. (art 6 şi 7 din Directiva nr

75/442/CEE)

Directiva nr 75/442/CEE este, de altfel, primul instrument juridic comunitar care a

invocat principiul „poluatorul plăteşte”. Astfel, articolul 11 face referire la costul eliminării

deşeurilor, deducerea făcută prin eventuala lor valorificare trebuind să fie suportată de către

detentorul care dă deşeurile unui colector sau unei întreprinderi şi, dacă este cazul, de detentorii

anteriori ori de către producătorul produsului generator de deşeuri.

În ceea ce priveşte deşeurile toxice, Directiva nr 91/689/CEE stabileşte că aceste

deşeuri nu trebuie să fie stocate, tratate şi/sau depozitate decât prin instalaţii, stabilimente sau

întreprinderi autorizate în acest scop.

Operaţiunile de eliminare trebuie să fie supervizate de autorităţi desemnate, iar cei care

execută operaţiunea de eliminare trebuie sp ţină un registru al deşeurilor, iar orice transport de

deşeuri trebuie să fie însoţit de un document de identificare.

Transportul deşeurilor este reglementat prin Regulamentul nr 259/93/CEE privind

supervizarea şi controlul transportului deşeurilor în interiorul sau în afara Comunităţii

Europene, care prevede cerinţe privind importul, exportul, transportul în tranzit în funcţie de

destinaţia deşeurilor, recuperareasau depozitarea sau funcţie de tipul de deşeu(în funcţie de lista

pe care este înscris12).

Incinerarea deşeurilor vizează reglementări privind prevenirea şi reducerea poluării în

urma incinerării deşeurilor(Directiva nr 2000/76/CE) şi a incinerării deşeurilor

periculoase(Directiva nr 94/67/CE), a reducerii emisiilor anumitor poluanţi rezultatţi din

incineratoarele urbane(Directiva nr 89/429/CEE) şi reglementări privind noile incineratoare

urbane (Directiva nr 89/369/CEE).

Directiva nr 94/67/CE(subdirectivă a Directivei cadru nr 75/442/CEE) impune statelor

membre să stabilească condiţii obligatorii de funcţionare şi valorile limită ale emisiilor uzinelor

de incinerare a deşeurilor periculoase prin intermediul autorizaţiilor administrative. Şi

deversarea apelor uzate este supusă autorizării.

Directivele nr 89/369/CEE şi nr 89/429/CEE , subdirective ale Directivei cadru nr

84/360/CEE privind combatera poluării aerului de la fabricile industriale stabilesc cerinţe

specifice de autorizare şi funcţionare privind uzinele de incinerare noi sau deja existente,

reglementând autorizarea, proiectarea, echipamentul şi funcţionarea uzinelor municipale de

incinerare a deşeurilor, cu excepţia uzinelor care incinerează nămoluri reziduale, deşeuri

12 Listele galbenă şi roşie cuprind deşeuri periculoase, lista verde cuprinde deşeuri nepericuloase.

44

chimice, toxicesau periculoase, deşeuri medicale, etc., întrucât acestea sunt supus eunui regim

mai strict, prin Directiva nr 91/689/ CEE.

În ceea ce priveşte deşeurile specifice, reglementările se referă la ambalaje şi deşeurile

de ambalaje(Directiva nr 94/62/CE), managementul deşeurilor provenite din industria

extractivă, depozitarea acumulatorilor şi bateriilor folosite (Directiva nr 91/157/CEE). Primele

măsuri privind deşeurile de ambalaje au fost introduse prin adoptarea Directivei nr

85/339/CEE , care se refera la deşeurile de ambalaje provenite din cutiile ce conţineau băuturi

lichide destinate consumului uman. Directiva lasă la latitudinea statelor membre introducerea

unor stimulente referitoare la colectarea şi reciclarea acestor deşeuri, activităţi ce se bazau

perecuperarea costurilor prin vânzarea materialelor rezultate prin recuperare. Dat fiind faptul că

nu toate statele au introdus astfel de măsuri de colectare şi reciclare, directiva a produs aproape

colapsul industriei de ambalaje în momentul în care au apărut materialele refolosite pe pieţele

statelor care nu introduseseră stimulente şi scheme de colectare şi reciclare. Directiva nr

94/62/CEE armonizează măsurile luate la nivel naţional în vederea prevenirii şi reducerii

impactului ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje asupra mediului şi asigurării funcţionării

pieţei externe.

Legislaţia comunitară privind bateriile şi acumulatorii introduce măsuri de control a

depozitării acestor deşeuri. Adoptată ca o reglementare specifică în cadrul Directivei nr

75/442/CEE, Directiva nr 91/157/ CEE are în vedere recuperarea şi/sau depozitarea controlată a

bateriilor şi acumulatorilor care conţin cantităţi de mercur, cadmidiu sau plumb. Conform

Directivei, statele membre au obligaţia să întocmească programe de reducere a conţinutului

demetale grele, de promovare a comercializării bateriilor sau acumulatorilor perfecţionaţi, de

reducere treptată a produselor care trebuie eliminate, să promoveze cercetarea şi să favorizeze

folosirea unor substituenţi care conţin mai puţini poluanţi. De asemenea, se impune asigurarea

unei organizări eficiente a colectării separate, şi, acolo unde este cazul, stabilirea unui nou

sistem de depozitare. În vederea încurajării reciclării se pot utiliza instrumente economice, iar

consumatorii trebuie să fie informaţi despre aspectele de risc şi oportunităţile privind

depozitarea.

În luna iunie 2005, Comisia a prezentat Consiliului propunerea de Comunicare privind

”Strategia tematică pentru prevenirea generării deşeurilor şi reciclarea acestora”.

Comunicarea a fost insoţită (pachet legislativ) de propunerea de revizuire a Directivei cadru

deşeuri, respectiv propunerea de Recomandare privind măsurile de prevenire a generării

deşeurilor.

45

Poate cea mai importantă reglementare din domeniul deşeurilor a fost Directiva privind

managementul deşeurilor rezultate din industria extractivă (Directiva nr. 2006/21/CE).

Directiva introduce reguli comunitare pentru prevenirea poluării apelor şi solului datorită

depozitării îndelungate în iazuri de decantare sau haldele de deşeuri. Stabilitatea unor astfel de

depozite temporare trebuie garantată pentru a reduce posibilele consecinţe de accidente.

Împreuna cu Directiva SEVESO II revizuită privind controlul accidentelor industriale majore şi

documentul BAT13 (Best Available Techniques), implementarea Directivei va asigura o

gestionare eficientă a deşeurilor din industria extractivă în cadrul UE (prin prevenirea

accidentelor şi daunelor aduse mediului şi sănătăţii populaţiei, produse de tratarea şi eliminarea

deşeurilor miniere). Adoptarea acestei reglementări a condus la dezvoltarea acquis-ului

comunitar, în domeniul managementului deşeurilor. Este pentru prima dată când deşeurile

rezultate din industria extractivă au o reglementare specifică14.

În decembrie 2005, Comisia Europeană a propus o nouă Directivă Cadru privind

deşeurile, care stabileşte scopul şi obiectivele privind impactul de mediu datorat generării şi

gestionării deşeurilor, luând în calcul ciclul de viaţă al resurselor şi ierarhizarea deşeurilor.

Prin noua Directiva Cadru privind deşeurile s-a realizat o revizuire generală a Directivei

Cadru nr. 2006/12/CE şi s-au preluat prevederile Directivei nr. 91/689/CEE privind deşeurile

periculoase şi Directivei nr. 75/439/CEE privind eliminarea uleiurile uzate (care urmează să fie

abrogate începând cu 11.12.2010). Prin aceasta propunere se are în vedere aplicarea celei mai

bune reglementări (Better Regulation) în domeniul deşeurilor, urmărindu-se integrarea

prevederilor Directivelor menţionate, precum şi o simplificare a cadrului legal specific.

Această Directivă este în deplină concordanţă cu principiul prevenirii şi minimizării

deşeurilor (încurajănd valorificarea materială şi energetică a deşeurilor, precum şi reutilizarea)

şi, de asemenea, cu principiul autosuficienţei aplicat în eliminarea deşeurilor, atât la nivelul

Uniunii Europene, cât şi al fiecărui stat membru în parte.

Noua Directivă:

introduce obiective de mediu şi clarifică conceptele de valorificare şi eliminare a

deşeurilor;

stabileşte standarde minime şi o procedură pentru stabilirea acestor standarde pentru un

număr de operaţiuni de management al deşeurilor,

solicită dezvoltarea de programe naţionale de prevenire a generării deşeurilor.

13 Pentru iazuri şi deseuri de carieră.14 Pentru acest tip de deşeuri existau prevederi generale în Directiva cadru a deseurilor (75/442/CE) şi în Directiva privind depozitarea deşeurilor (1999/31/CE)

46

În luna decembrie 2008 a fost publicată în Jurnalul Oficial Directiva 2008/103/CE a

Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 de modificare a Directivei

2006/66/CE privind bateriile şi acumulatorii şi deşeurile de baterii şi acumulatori în ceea ce

priveşte introducerea pe piaţă a bateriilor şi a acumulatorilor a fost publicat în Jurnalul Oficial

şi modifică Directiva 2006/66/CE privind bateriile şi acumulatorii.

Regulamentul (CE) nr. 669/2008 a fost publicat în Jurnalul Oficial in iulie 2008 şi completează

Regulamentul (CE) nr. 2006/1013 privind controlul transporturilor deşeurilor din şi înspre UE.

3.3.2. Perspective de reglementare

Cadrul legislativ comunitar pentru reglementarea managementului deşeurilor îl

reprezintă Directiva cadru deseuri (Directiva nr. 2006/12/CE) care va fi abrogată de Directiva

Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2008/98 din 19 noiembrie 2008 privind deşeurile şi

de abrogare a anumitor directive, începând cu 11.12.2010.

Pentru perioada următoare se are în vedere modificarea Directivei 2002/96/CE privind

deşeurile de echipamente electrice şi electronice şi discutarea propunerii de directivă a

Parlamentului European şi a Consiliului privind restricţiile de utilizare a anumitor substanţe

periculoase în echipamentele electrice şi electronice. Totodată Preşedinţia Uniunii Europene va

dezbate aspectele privind managementul deşeurilor biodegradabile, în corelare cu Carta Verde

publicată de Comisia Europeană.

Această revizuire va examina posibilităţile de creştere a eficientei directivei în atingerea

ţintelor de mediu şi de a elimina orice costuri care nu sunt necesare pentru mediul de afaceri,

consumatori, organizaţii neguvernamentale şi autorităţi publice, costuri care provin din

implementarea acestei directive. Revizuirea va avea în vedere ţintele, domeniul de aplicare şi

prevederile privind responsabilitatea producătorului.

3.4. Substanţe chimice

3.4.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind substanţele chimice

Obiectivele Uniunii Europene in domeniul substanţelor chimice sunt promovarea

transferului liber al produsleor chimice pe teritoriul acsteia şi protecţia sănătăţii şi siguranţeo

populaţiei şi a animalelor, precum şi a mediului. Pentru atingerea acestora s-au parcurs mai

multe etape, în cadrul cărora măsurile întreprinse s-au bazat pe principiul unui echilibru care

trebuie să existe între protecţia mediului, pe de o parte şi concurenţa din industria chimică, pe

de altă parte.

47

Într-o primă etapă au fost abordate două teme:

- marketingul, pregătirea şi utilizarea anumitor produse periculoase, urmărinsu-se

interzicerea unor produse periculoae, precum azbestul, ori substanţele cancerigene şi

limitarea folosirii unor produse ca nichelul sau benzenul(Directiva nr 76/769/ CEE)

- impunerea unor măsuri stricte în privinţa clasificării, ambalării şi etichetării substanţelor şi

preparatelor periculoase (Directivele nr 67/548/CEE şi 1999/45/CEE)

În anul 2001 Comisia Europeană a cerut o revizuire a lesgislaţiei privind fertilizatorii, în

scopul clasificării şi simplificării acesteia(COM(2001)508).

Totodată, pentru a se asigura o protecţie mărită, s-au luat măsuri pentru controlul

riscurilor, introducandu-se regulamente pentru evaluarea acestora. În acest sens, pot fi amintite:

Regulamentul nr. 793/93/CEE, Directiva nr 87/18/CEE referitoare la tratarea substanţelor

chimice şi Directiva nr 88/320/CEE privitoare la inspecţia şi verificarea laboratoarelor.

Importul şi exportul produselor chimice periculoase au fost supuse unui control strict

din partea Uniunii, încheindu-se în 1998, Convenţia de la Rotterdam privind procedura

consimţirii informării prealabile privind importurile şi exporturile anumitor produse chimice şi

pesticide periculoase.

Regulamentul nr 304/2003/CE al Parlamentului European şi al Consiliului din 28

ianuarie 2003 privind importul şi exportul produselor chimice periculoase are drept obiectiv

promovarea răspunderii şi cooperării în transporturile internaţionale ale substanţelor chimice

periculoase în scopul protejării sănătăţii populaţiei şi a mediului.

Regulamentul stabileşte produsele chimice ce fac obiectul regulamentului, modul de

participare a statelor membre şi a Comisiei, metodele de notificare pentru exporturi şi

importuri, informaţiile necesare pentru comercializarea acestor substanţe, modul de transmitere

a acestora, de efectuare a controlului, a monitorizării şi raportării.

În decursul timpului au apărut fenomene noi care au pus probleme deosebite referitoare

la sănătatea populaţiei şi a animalelor, printre acestea fiind şi disfuncţiile endocrine. Comisia

Europeană a adoptat în 1999 o strategie referitoare la disfuncţiile endocrine, care se bazează pe

problemele cauzate de anumite substanţe sintetice, considerate a fi generatoare de disfuncţii

endocrine, încercându-se identificarea cauzelor care produc asemenea fenomene, consecinţele

şi soluţile potenţiale, în special în adoptarea unei legislaţii adecvate.

Revizuirea politicii europene din domeniul substanţelor chimice prin introducerea

unui nou cadru de reglementare constituie un subiect deosebit de sensibil datorită implicaţiilor

pe care acesta le poate avea atât asupra competitivităţii industriei şi inovaţiei, cât şi asupra

sănătăţii şi mediului un nou sistem de reglementare al produselor chimice – REACH

48

(Regulamentul 1907/2006) are potenţialul de a crea îmbunătăţiri reale pentru mediu şi sănătatea

umană. Pentru multe din produsele chimice de pe piaţa UE nu există informaţiile necesare care

să permită o analiză adecvată a riscurilor pe care acestea le comporta. Regulamentul are

influenţă asupra competitivităţii unuia din sectoarele industriale cheie din UE (industria

chimică), oferind în acelasi timp şi posibilitatea de a influenţa competitivitatea multora din

utilizatorii secundari de produse chimice (”downstream users”).

Propunerea legislativă privind sistemul REACH a fost contestată de către

reprezentanţii industriei chimice europene care au caracterizat sistemul ca inutilizabil

(unworkable) şi birocratic, opinând ca introducerea sa va conduce la pierderea competitivităţii,

a unui numar impresionant de locuri de muncă şi la creşterea costurilor. Mai multe studii de

impact realizate de diferite firme de consultantă au condus la concluzia că implementarea

sistemului REACH va fi insoţită de costuri imense, greu de suportat de către industria chimică

europeană.

În domeniul biocidelor, la nivel comunitar se are in vedere revizuirea legislaţiei

privind punerea pe piaţă a produselor biocide. Acestă propunere urmează Raportului din 2007

referitor la implementarea Directivei Biocide (98/8/CE). Obiectivul este un cadru legal revizuit

pentru reglementarea plasării pe piaţă a produselor biocide. Revizuirea are ca scop rezolvarea

îngrijorărilor legate de complexitate Directivei şi de costuri, precum şi de disponibilitatea

anumitor produse biocide. Revizuirea va aduce o simplificare semnificativă a cadrului

legislativ actual şi de asemenea, va duce la simplificarea procedurilor.

Referitor la protecţia stratului de ozon se are in vedere revizuirea Regulamentului

2037/2000 referitor la substanţelor care epuizează statul de ozon. E necesar ca unele prevederi

ale Regulamentului să fie modificate sau abrogate, deoarece consumul şi producţia de substanţe

care depreciaza stratul de ozon au fost reduse sau a încetat. Alte prevederi vor fi simplificate,

cum ar clarificarea definiţiilor şi procedurilor. De asemenea, vor înceta unele excepţii acordate

unor utilizatori de substanţe care epuizează stratul de ozon.

3.4.2. Perspective de reglementare

Regulamentul (CE) nr. 689/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind

exportul şi importul de produse chimice periculoase are ca principale obiective:

a) aplicarea Convenţiei de la Rotterdam privind procedura de consimţământ prealabil în

cunoştinţă de cauză, aplicabilă anumitor produşi chimici şi pesticide ce prezintă risc care

fac obiectul comerţului internaţional,

49

b) promovarea responsabilităţii comune şi a eforturilor comune de cooperare în domeniul

transportului internaţional de produse chimice ce prezintă risc în vederea protejării sănătăţii

umane şi a mediului de daunele potenţiale

c) contribuţia la utilizarea corectă din punct de vedere ecologic a produselor chimice ce

prezintă risc.

Comisia Europeana a adoptat, în luna iulie 2006, un pachet legislativ referitor la pesticide

care include şi Directiva privind stabilirea unui cadru pentru acţiunile comunitare desfăşurate în

vederea atingerii utilizării durabile a pesticidelor. Această Directivă, alături de Strategia

privind utilizarea durabilă a pesticidelor şi Propunerea de Regulament privind introducerea pe

piaţă a produselor de protecţie a plantelor răspunde unui obiectiv din cadrul celui de-al şaselea

Program Comunitar de Acţiune şi anume: “Reducerea impactului pesticidelor asupra mediului

şi sănătăţii umane şi atingerea unei dezvoltări durabile a pesticidelor, precum şi reducerea

generală semnificativă a utilizării pesticidelor în corelare cu protecţia necesară a plantelor.”

Obiectivele specifice ale Directivei sunt:

- minimizarea periculozităţii şi riscurilor utilizării pesticidelor asupra sănătăţii umane şi a

mediului;

- îmbunătăţirea controalelor utilizării şi distribuirii pesticidelor;

- reducerea nivelului de substanţe active dăunătoare, substituirea substanţelor periculoase cu

alternative mai sigure (inclusiv alternative non-chimice);

- încurajarea practicării unei agriculturi cu conţinut scăzut în pesticide;

- stabilirea unui sistem transparent pentru raportare şi monitorizare a progreselor, în vederea

atingerii obiectivelor strategiei, inclusiv dezvoltarea unor indicatori durabili.

De asemenea, în propunerea de Directivă sunt incluse şi principalele măsuri prevăzute de

Strategia Tematică, şi anume:

- elaborarea Planurilor Naţionale/Regionale de Acţiune – stabilirea unor ţinte cantitative;

- crearea unui sistem de instruire şi de conştientizare a publicului;

- inspecţia periodică şi obligatorie a echipamentelor de aplicare a pesticidelor;

- interzicerea sistemelor de pulverizare (spray-uri);

- creşterea protejării mediului acvatic;

- definirea zonelor de utilizare redusă sau zero a pesticidelor;

- promovarea unei agriculturi cu conţinut scăzut în pesticide şi crearea unui Management

Integrat al Dăunătorilor (IPM).

Pachetul legislativ referitor la pesticide adoptat de Comisia Europeană în luna iulie 2006

conţine şi o propunere de Regulament privind plasarea pe piaţă a produşilor de protecţie a

50

plantelor comunitare care să înlocuiască actuala reglementare în domeniu, Directiva

91/414/CEE privind introducerea pe piaţă a produselor de protecţie a plantelor.

Scopul regulamentului este de a asigura un nivel înalt de protecţie a consumatorilor şi a

mediului, în paralel cu îmbunătăţirea prevederilor legislative, creşterea competitivităţii şi

clarificarea şi simplificarea procedurilor. În plus, alegerea regulamentului ca instrument legal

va asigura că prevederile vor fi implementate concomitent şi în acelaşi mod în toate statele

membre, reducând astfel sarcinile administrative şi asigurând claritatea pentru agenţii

economici implicaţi.

În esenţă, toate cele trei documente urmăresc limitarea substanţială a utilizarii pesticidelor,

pe motive de sănătate publică şi protecţie a mediului. Mai mult, se poate aprecia că tendinţa va

continua în UE şi pe termen lung, având în vedere accentul pus la nivel politic european pe

protecţia mediului şi, respectiv, sănătate umană. De altfel, această abordare priveşte ansamblul

substanţelor chimice, aşa cum reiese şi din Regulamentul REACH.

Totdată, abordarea comunitară vizează asigurarea unui grad mai ridicat de protecţie pentru

persoanele care intră în contact direct sau indirect cu pesticide precum şi pentru mediu.

3.5. Organisme modificate genetic 3.5.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind organismele modificate genetic15

Ordonanţa de Urgenţă nr 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul

Oficial, Partea I, nr 1196 din 30.12.2005, care prevede un regim special de reglementare,

autorizare şi administrare al activităţilor care implică organisme modificate genetic vizează

utilizarea limitată şi eliberarea deliberată a acestora, precum:

- utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic;

- introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a microorganismelor modificate genetic vii;

- importul microorganismelor modificate genetic.

Directiva nr 90/219/CEE stabileşte reguli comune referitoare la utilizarea

microorganismelor modificate genetic în laboratoarele de cercetare şi în industrie şi, totodată,

măsurile adecvate de protejare a sănătăţii umane şi a mediului faţă de orice risc apărut din

activităţile care folosesc microorganisme modificate genetic.

Sunt prevăzute şi proceduri asupra planurilor de urgenţă şi de răspuns în caz de

accident, caz în care utilizatorul trebuie să înştiinţeze autorităţile naţionale competente, iar

statul membru al Uniunii Europene respectiv trebuie să se asigure că s-au luat măsurile ce se

15 Organism modificat genetic- orice organism, cu excepţia fiinţelor umane, în care materialul genetic a fost modificat printr-o modalitate ce nu se produce natural prin împerechere şi/sau recombinare naturală(Ordonanţa de Urgenţă nr 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr 1196 din 30.12.2005)

51

impun într-o asemenea situaţie, să alerteze celelalte state membre care ar putea fi afectate, să

informze Comisia Europeană, să analizeze accidentele şi să recomande acţiuni adecate în

scopul prevenirii unor accidente similare în viitor.

Eliberarea organismelor modificate genetic în mediu în scopuri de cercetare şi

dezvoltare este reglementata de Directiva nr 90/220 CEE , care formulează şi cerinţe clare

referitoare la protejarea informaţiei minime ce poate fi accesibilă opiniei publice(descrierea

organismului modificat genetic, numele şi adresa notificatorului, scopul şi locul eliberării,

metode şi planuri de monitorizare a organismului modificat genetic).

3.5.2. Perspective de reglementare

Organismele modificate genetic (OMG) se afla în centrul dezbaterii politice, economice

şi sociale în Europa. Deşi cetăţenii europeni s-au declarat, în majoritate împotriva OMG, iar

statele membre nu au ajuns la un consens în această privinţă, Comisia Europeană a decis să

ridice moratoriul impus în anul 1999 şi să autorizeze vanzarea de porumb modificat genetic.

Regulamentul nr. (CE) 1830/2003 privind trasabilitatea şi etichetarea organismelor

modificate genetic şi trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru animale, produse din

organisme modificate genetic şi care amendează Directiva 2001/18/CE prevede etichetarea

produselor care conţin organisme modifcate genetic. Pentru produsele preambalate constituite

din sau conţinând OMG trebuie să fie înscrisă pe etichetă menţiunea "Acest produs conţine

organisme modificate genetic" sau menţiunea "Acest produs conţine «numele

organismului/organismelor» modificat/modificate genetic" (această prevedere este cuprinsă în

Hotărârea Guvernului nr. 173/2006, hotărâre emisă pentru implementarea la nivel naţional a

Regulamentul nr. (CE) 1830/2003).

În cadrul Consiliului de Mediu din 4-5 decembrie 2008 au fost adoptate Concluziile

Consiliului referitoare la organisme modificate genetic, care prevăd printre altele:

- Posibilitatea luării unor măsuri de restricţionare, inclusiv de interzicere a OMG-urile

pentru a asigura protecţia biodiversităţii în eco-sisteme fragile, cum ar fi siturile Natura 2000

desemnate conform Directivelor 76/409/CEE și 92/43/CEE pe baza evaluării riscului asupra

mediului bazat pe informaţii ştiinţifice.

- Posibilitatea stabilirii de zone libere de OMG-uri pe baza acordului voluntar, conform

legislaţiei naţionale relevante.

3.6. Conservarea biodiversitatii

52

3.6.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind conservarea biodiversităţii

Dat fiind faptul că statele membre ocupă o mare parte a Europei, exitând o diversitate a

mediilor naturale şi seminaturale, s-a impus necesitatea reglementărilor comunitare în acest

domeniu.

În Europa, mai mult de o mie de specii de plante şi 150 de specii de păsări sunt pe cale de

dispariţie. Pentru combaterea acestei situaţii s-au adoptat măsuri de conservare a florei şi faunei

sălbatice, precum ar fi protejarea anumitor specii de păsări (Directiva nr 79/409/CEE), a puilor

de focă (Directiva nr 83/129/CEE), a cetaceelor (Regulamentul nr 348/81/ CEE)sau a delfinilor

(Decizia nr 1999/22/CE)şi de conservare a habitatelor naturale (Directiva nr 92/43/ CEE)

Măsurile de protejare s-au îndreptat şi spre limitarea comerţului cu păsări sau animale

sălbatice(Regulamentul nr 338/97/CE), adoptarea unor standarde minime de locuire pentru

animalele din grădinile zoologice(Directiva nr 1999/22/CE) sau de protecţie a animalelor

folosite în scopuri experimentale(Directiva nr 86/609/CEE).

Uniunea Europeană este parte în numeroase convenţii, cum ar fi Convenţia de la Berna

privind conservarea europeană a faunei şi florei sălbatice şi a habitatelor naturale(Decizia nr

82/72/CEE); Convenţia de la Bonn, privind conservarea speciilor migratoare(Decizia nr

82/461/CEE), Convenţia de la Rio de Janeiro privind diversitatea biologică(Decizia nr

93/626/CEE), precum şi Convenţia de la Canberra privind conservarea resurselor maritime vii

din regiunea Atlanticului(Decizia nr 81/691/ CEE)

3.6.2. Perspective de reglementare

Natura 200016 este o reţea ecologică de arii naturale protejate ce are scopul să

menţină într-o stare de conservare favorabilă o selecţie a celor mai importante tipuri de habitate

(enumerate în Anexa I a Directivei Habitate) şi specii ale Europei (enumerate în Anexa II a

Directivei Habitate şi în Anexa I a Directivei Păsări ,Directiva asupra Conservării Păsărilor şi

Directiva asupra Conservării Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice asigură un

cadru pentru desfăşurarea politicilor în domeniul conservării naturii de către Statele membre

UE şi reprezintă cele mai semnificative angajamente internaţionale luate de aceste State în

direcţia conservării naturii. Printre acestea: se adresează unei game variate de probleme şi

conţin obligaţii concrete, în special referitor la realizarea unei reţele coerente de arii protejate.

Aceste două Directive stabilesc nivelul minim de standarde pentru conservarea biodiversităţii

adoptate de către Statele membre şi care reprezintă o parte esenţială a celui de-al cincilea

16 http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_8530/Natura-2000-ce-este-si-ce-scopuri-are.html

53

Program de Acţiune în domeniul Mediului. Mai mult decât atât, conform Tratatului de la Roma

(Articolul 130 r), amendat de Actul European Unic şi ulterior de către Tratatul de la Maastricht,

măsurile UE în domeniul mediului trebuie să fie integrate în alte politici ale UE. Aceasta

înseamnă că toate politicile şi instrumentele UE trebuie să fie conforme cu cadrul juridic al UE

în domeniul mediului, lucru aplicabil şi acestor două directive.

Reţeaua Natura 2000 este formată din:

- arii speciale de conservare (Special Areas of Conservation) - constituite conform Directivei

Habitate (Directiva 92/43 din 1992 privind Conservarea Habitatelor Naturale şi a Faunei si

Florei Salbatice)

- arii de protecţie specială avifaunistică (Special Protected Areas) - constituite conform

Directivei Păsări (Directiva 79/409 din 1979 referitoare la conservarea păsărilor sălbatice).

Problema unui suport financiar adecvat implementării reţelei Natura 2000 a fost, încă

de acum 3 ani, subiectul unei rezoluţii a Consiliului şi Parlamentului European. Pentru

pregătirea unui răspuns fundamentat la această cerinţă, la sfârşitul anului 2002, Comisia

Europeană (asistată de un grup de experţi din statele membre şi diverse grupuri de interes) a

întocmit raportul referitor la finanţarea reţelei Natura 2000. Pe parcursul a circa doi ani s-a

derulat un proces intens de consultare atât a autorităţilor responsabile cu implementarea reţelei

Natura 2000, cât şi a publicului interesat. Stabilirea reţelei Natura 2000 (considerată cea mai

mare şi coerentă reţea a zonelor protejate din lume şi un instrument eficient al UE, pentru

protejarea faunei şi florei) va concretiza obiectivul de stopare a declinului biodiversităţii până

în anul 2010.

Obiectul dezbaterilor care au avut loc atât în Consiliu, cât şi în cadrul Parlamentului

European sunt legate de opţiunile de co-finanţare a reţelei Natura 2000 (la nivelul Comisiei au

fost propuse două opţiuni de co-finantare: utilizarea fondurilor comunitare existente şi creşterea

fondului LIFE Natura).

Abordarea Comisiei este de a urma opţiunea 1) prin integrarea finanţării în fondurile

pentru dezvoltarea rurală (RDR) şi fondurile structurale (SF). Această abordare are anumite

limitări şi obstacole şi anume:

finanţarea managementului habitatelor şi speciilor periclitate n-ar putea

fi acoperită în totalitate din fondurile structurale şi cele pentru dezvoltare rurală;

biodiversitatea nu reprezintă obiectivul principal al fondurilor de

dezvoltare regională şi rurală;

instituţiile care au responsabilitate în gestionarea fondurilor de

dezvoltare regională şi rurală nu au experienţă în ceea ce priveşte coordonarea proiectelor

54

privind conservarea naturii (este important ca autorităţile responsabile pentru conservarea

naturii să continue să joace un rol important în finanţarea reţelei Natura 2000);

pierderea fondului LIFE Natura ar putea pune în pericol atingerea

obiectivelor privind biodiversitatea, stabilite pentru 2010.

Definitivarea desemnării siturilor Natura 2000 la nivelul întregii Uniuni Europene

(inclusiv pentru România şi Bugaria) este programată pentru începutul anului 2010, iar până în

anul 2012 se doreşte finalizarea siturilor marine Natura 2000.

Pachetul privind biodiversitatea are în vedere două aspecte:

a) raportul pe termen mediu asupra implementării Planului de Acţiune

referitor la biodiversitate;

b) comunicarea asupra liniilor directoare pentru abordarea aspectelor

referitoare la speciile străine invazive.

Comunicarea are ca scop prezentarea diferitelor linii directoare disponibile pentru a

reduce ameninţarea la adresa patrimoniului natural european, ameninţare provenită din sosirea

pe teritoriul Uniunii Europene a speciilor non-native. Acţiuni viitoare împotriva speciilor

invazive urmează a fi propuse în perioada 2009-2010. Obiectivul este acela de a împiedica şi

controla pătrunderea speciilor străine invazive, prin aceasta protejându-se biodiversitatea

europeană.

Capitolul 4

Evoluţie şi perspective

ale implementării politicii de mediu comunitare în România

55

4.1. Caracteristici ale politicii naţionale de mediu

În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor

naţionale în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în

1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabileşte obiectivele naţionale în domeniu –

„Strategia Naţională de Protecţia Mediului”, reactualizată în 1996 şi în 2002. Strategia este

structurată în două părţi:

(1) o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea economică şi

calitatea factorilor de mediu

(2) strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecţie a mediului, priorităţile,

obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung.

Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naţionale cu cea comunitară în

ceea ce priveşte principiile, priorităţile şi obiectivele . Astfel, principiile urmărite sunt:

conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;

dezvoltarea durabilă;

prevenirea poluării;

conservarea biodiversităţii;

conservarea moştenirii culturale şi istorice,

principiul „poluatorul plăteşte”;

stimularea activităţii de redresare a mediului (prin acordarea de subvenţii,

credite cu dobândă mică, etc.).

4.2. Obiectivele României în domeniul mediului

În ceea ce priveşte priorităţile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naţionale,

dar şi tendinţele şi iniţiativele existente pe plan global, ele fiind:

menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi calităţii vieţii;

menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii;

apărarea împotriva calamităţilor şi accidentelor naturale;

raportul maxim cost-beneficiu;

respectarea programelor şi convenţiilor internaţionale privind protecţia mediului.

Referitor la obiectivele stabilite, acestea sunt împărţite în obiective pe termen scurt (până în

anul 2000), mediu (până în anul 2005) şi lung (până în anul 2020).

4.3. Baza legală

56

Strategiile din 1992 şi 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica

naţională de mediu până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Naţional de Aderare la

Uniunea Europeană.. Începând cu anul 1999 şi continuând anual, până în 2003, strategia

naţională de mediu este completată de o serie de documente adiţionale, cum ar fi –– „Raportul

privind starea mediului în România”, care corespunde primei părţi a „Strategiei de Protecţia

Mediului” şi o completează, printr-o analiză detaliată a calităţii principalilor factori de mediu:

calitatea atmosferei, calitatea precipitaţiilor atmosferice, starea apelor de suprafaţă şi subterane,

starea solurilor, starea pădurilor, gestionarea deşeurilor, situaţia poluării sonore, etc.

Strategiei Naţionale de Protecţia Mediului i se adaugă, în anul 2002, „Strategia

Naţională de Gestionare a Deşeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu şi

care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000; acest lucru s-a făcut prin transpunerea

Directivei Cadru privind deşeurile – no. 75/442/EEC, preluată în legislaţia legislaţia română

prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, aprobată şi completată în 2001 prin

Legea 426/2001. Etapele de dezvoltare a strategiei constau în: analiza situaţiei existente,

identificarea problemelor, stabilirea obiectivelor strategice, evaluarea opţiunilor de atingere a

obiectivelor şi elaborarea unui „Plan Naţional de Gestionare a Deşeurilor”. Acest plan, elaborat

de un grup de lucru format din reprezentanţi ai industriei, ministerelor implicate, ONG-urilor şi

ICIM , cuprinde două părţi distincte:

1. acţiuni cu caracter general: identifică tipurile de acţiuni necesare implementării strategiei,

precum şi entităţile responsabile, termenele de realizare, costurile estimate şi posibilele surse de

finanţare;

2. proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din teritoriu.

4.4. Influenţa negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană asupra politicii

de mediu

Odată cu anul 2000 şi cu începerea negocierilor de aderare, politica de mediu se

dezvoltă conform strategiei elaborate de Comisia Europeană pentru ţările candidate în cadrul

Agendei 2000. Astfel, pentru a alinia politicile naţionale de mediu la standardele şi obiectivele

politicii comunitare, ţările candidate trebuie să identifice arii prioritare de acţiune, să

stabilească obiective cheie ce trebuie realizate până la data aderării şi să stabilească termene de

adoptare, transpunere şi implementare a acquis-ului de mediu.

Priorităţile identificate de către Comisie pentru ţările candidate se referă la poluarea

aerului, poluarea apei şi gestionarea deşeurilor.

57

În anul 2002 au fost deschise negocierile de aderare pentru Capitolul 22- Protecţia

Mediului, pe care România speră să îl închidă în cursul anului 2004. Tot în anul 2002, Comisia

Europeană elaborează un document special pentru a ajuta România şi Bulgaria în eforturile lor

de aderare la UE în 200730 şi pentru a suplimenta asistenţa financiară acordată – respectiv

„Foaia de parcurs pentru România şi Bulgaria”. Foia de parcurs pentru România este centrată

pe aspectele administrative şi juridice, pe reforma economică şi pe adoptarea unor capitole ale

acquis-ului comunitar ce au la bază „Raportul anual asupra progreselor înregistrate de

România pentru aderarea la Uniunea Europeană - 2002 .

Aspectele de mediu menţionate în Foaia de parcurs au în vedere dezvoltarea

capacităţilor de implementare a legislaţiei de mediu adoptate, precum şi coordonarea inter-

ministerială în problemele de mediu, în scopul promovării dezvoltării durabile şi transformării

politicii de mediu în politică transversală. În acest sens, sunt subliniate obiective pe termen

mediu şi lung ce răspund unor probleme specifice. Astfel, pe termen scurt, principalele

probleme identificate sunt:

realizarea unui evaluări generale pentru identificarea nevoilor existente;

dezvoltarea de planuri de implementare completate de strategii de finanţare;

îmbunătăţirea capacităţii administrative de implementare a acquis-ului, prin creşterea şi

formarea personalului corespunzător, la nivel central, regional şi local;

pregătirea legislaţiei de mediu prin consultarea părţilor interesate şi evaluarea

amănunţită a costurilor de implementare;

adoptarea legislaţiei orizontale pentru evaluarea impactului asupra mediului şi accesul

la informaţie;

întărirea structurilor şi mecanismelor implicate în implementarea aspectelor de mediu în

cadrul altor politici sectoriale.

Pe termen lung, aspectele avute în vedere se referă la continuarea transpunerii legislaţiei

comunitare, implementarea celei deja adoptate şi la întărirea structurilor administrative

necesare implementării complete a acquis-ului de mediu.

Aceste recomandări sunt analizate detaliat în Raportul asupra progreselor înregistrate

în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie

2003, care cuprinde evaluarea progresului făcut în direcţia realizării lor în anul imediat

următor.

Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal,

implementarea acquis-ului de mediu, adică a legislaţiei orizontale şi sectoriale care

reglementează politica de mediu a Uniunii Europene.

58

Acquis-ul sectorial de mediu este structurat pe următoarele domenii:calitatea aerului,

gestionarea deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii, controlul poluării industriale şi

managementul riscului, substanţe chimice şi organisme modificate genetic, poluarea sonoră,

protecţia civilă şi siguranţa nucleară. Un aspect particular al transpunerii legislaţiei sectoriale îl

reprezintă solicitarea, de către România, a 11 perioade de tranziţie, cu durate între 3 şi 15 ani şi

necesare ca urmare a evaluării costurilor ridicate pe care le presupune, după cum urmează: o

perioadă de tranziţie în domeniul calităţii aerului, 3 referitoare la gestionarea deşeurilor, 4

privind calitatea apei şi 3 în domeniul poluării industriale şi al managementului riscului.

4.5. Actorii instituţionali ai politicii de mediu române

Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt Ministerul

Mediului si Dezvoltarii Durabile (MMDD) şi Parlamentul României.

Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile este direct responsabil pentru iniţierea

strategiilor naţionale de mediu şi crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit

din 3 direcţii generale: Direcţia „Agricultură şi Păduri”, Direcţia „Ape” şi Direcţia „Mediu” –

dintre acestea numai ultimele două fiind de interes major pentru politica naţională de mediu.

Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile

are in subordonare trei unitati:

Agentia Nationala pentru Protectia Mediului

Garda Nationala de Mediu

Administratia Rezervatiei Biosferei "Delta Dunarii"

coordonează patru unitati:

Institutul National de Cercetare - Dezvoltare pentru Protectia Mediului - ICIM

Bucuresti

Institutul National de Cercetare – Dezvoltare "Grigore Antipa" - INCDM Constanta

Institutul National de Cercetare si Dezvoltare "Delta Dunarii" - INCDDD Tulcea

Administratia Fondului pentru Mediu – AFM Bucuresti

coordonează 2 unitati sub autoritate:

Administratia Nationala Apele Romane

Administratia Nationala de Meteorologie Meteorologie şi Hidrologie.

4.6. Programe de sprijin a politicii naţionale de mediu

59

Strategiile de dezvoltare a politicii naţionale de mediu sunt conturate în funcţie de

priorităţile aderării la UE şi de necesităţile naţionale, coroborate cu priorităţile naţionale.

Astfel, se poate vorbi despre extensii ale programelor comunitare dar şi de iniţiative

naţionale şi iniţiative conforme strategiilor internaţionale de protecţia mediului. Iniţiativele

comunitare active în domeniul politicii naţionale de mediu sunt reprezentate de instrumentele

de pre-aderare Phare, ISPA, şi LIFE34; conformitatea cu strategiile internaţionale este dată de

Agenda 21 şi Facilitatea Globală pentru Mediu (GEF), iar conformitatea cu cele naţionale de

Programul „Sănătate pentru România”.

4.6.1. Programul Phare

Programul Phare17 a fost unul dintre cele trei instrumente de asistenţă financiară

nerambursabilă acordată de Uniunea Europeană, menit să sprijine statele candidate din Europa

Centralǎ şi de Est  în eforturile acestora de pregătire pentru aderare.Phare a fost creat la

începutul anului 1989 pentru Polonia şi Ungaria, primele două ţări din regiune care au renunţat

la comunism şi la economia centralizată. Scopul său era de a ajuta aceste două ţări în procesul

de tranziţie de la regimul comunist la cel democratic (de aici şi numele său: Poland Hungary

Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucţia

Economiei). Pe măsură ce alte state din Centrul şi Estul Europei au trecut la un regim

democratic, acestea au fost incluse de asemenea în program. Astfel, în 1996, 13 state primeau

fonduri nerambursabile Phare: 10 state candidate la acea dată (Bulgaria, Republica Cehă,

Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia) şi 3 state

necandidate (Albania, Bosnia-Herţegovina şi fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei). Până în

anul 2000 ţările din partea vestică a Balcanilor (Albania, Bosnia-Herţegovina şi fosta Republică

Iugoslavă) au beneficiat de asistenţă Phare, însă din anul 2001 acestea au fost incluse în

programul CARDS (Asistenţă Comunitară pentru Reconstrucţia, Dezvoltarea şi Stabilitatea

Balcanilor). 

Obiectivul general al programului Phare a fost de a ajuta statele candidate să se pregătească în

vederea aderării la Uniunea Europeană, sprijinul concentrându-se asupra priorităţilor pentru 

îndeplinirea criteriilor de aderare de la Copenhaga, şi anume:

- stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, respectarea

drepturilor omului şi protecţia minorităţilor; - existenţa unei economii de piaţă funcţionale;

- capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi pieţei din Uniunea Europeană;

- capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru al Uniunii Europene. 

17 http://www.fonduri-ue.ro/phare-178

60

Obiectivele Phare au vizat:

întărirea capacităţii administrative şi instituţionale în statele candidate, pentru ca acestea să

poată funcţiona eficient în cadrul Uniunii Europene („Dezvoltare instituţională”);

sprijinirea statelor candidate în efortul investiţional de aliniere a activităţilor industriale şi a

infrastructurii la standardele UE („Investiţii pentru sprijinirea aplicării legislaţiei comunitare”);

promovarea coeziunii economice şi sociale („Investiţii în coeziune economică şi socială”).

Prin  programul Phare, Uniunea Europeană a acordat României, încă din anul 1991,

asistenţă pentru dezvoltare instituţională, consolidarea legislaţiei necesare asigurării

compatibilităţii cu acquis-ul comunitar, investiţii şi asigurarea coeziunii economice şi sociale.În

cadrul fiecărui program anual Phare s-au finanţat proiecte care să  asigure pregătirea României

în vederea aderării la Uniunea Europeană, urmărindu-se domeniile prioritare, aşa cum au fost

acestea identificate în Parteneriatul de aderare, grupate pe criterii politice, economice, de

întărire a capacităţii administrative şi a capacităţii de asumare a obligaţiilor de stat membru

(adoptarea acquis-ului comunitar în diferite domenii).Alinierea la normele şi standardele

Uniunii Europene a presupus investiţii pentru dotarea instituţiilor cheie, a căror capacitate de a

monitoriza sau aplica corpul legislativ comunitar trebuia întărită.

Acordul cadru între Comisia Europeană şi Guvernul României, ca beneficiar, s-a semnat

la 12 martie 1991, şi stabilea cadrul tehnic, legal şi administrativ pentru implementarea unor

măsuri în domeniul cooperării tehnice, financiare şi al altor forme de cooperare.Valoarea

alocării de asistenţă financiară nerambursabilă prin Programul Phare în perioada 1990-1997 a

fost de 778 milioane euro. La acestea se adaugă şi sumele alocate pentru programele

comunitare, cooperarea transfrontalieră şi alte programe dedicate unor sectoare aparte

(programe orizontale şi programe multiţară), rezultând un buget total de peste 812 milioane

euro.  Începând din anul 1997, programul Phare a acordat sprijin crescut dezvoltării cadrului

legislativ şi structurilor administrative, proiectelor care promovează democraţia şi dezvoltarea

societăţii civile, investiţiilor în infrastructură, inclusiv cooperării transfrontaliere. 

În România, în anul 1999 a fost creat cadrul juridic, precum şi toate structurile administrative şi

bugetare necesare coordonării şi implementării programelor finanţate de Uniunea  Europeană.

De asemenea, în anul următor au fost create structuri mixte de monitorizare a implementării

proiectelor, formate din reprezentanţi ai autorităţilor române şi ai Comisiei Europene:

Comitetul Comun de Monitorizare (Joint Monitoring Committee), format din coordonatorul

national al asistenţei, responsabilul naţional cu autorizarea finanţării şi reprezentanţi ai

Comisiei Europene şi sub-comitete sectoriale de monitorizare (Sectorial Monitoring Sub-

61

Committee), stabilite de Comitetul Comun de Monitorizare, formate din coordonatorul naţional

al asistenţei, responsabilul naţional cu autorizarea finanţării, responsabilul/responsabilii cu

autorizarea programului din cadrul fiecărei agenţii de implementare şi un reprezentant al

Comisiei Europene. Pentru înfiinţarea şi definirea acestor structuri au fost semnate două

memorandum-uri de înţelegere între Comisia Europeană şi Guvernul României. Fiecare

memorandum de finanţare semnat între Comisia Europeană şi Guvernul României prevedea

responsabilităţi clare pentru fiecare din structurile naţionale stabilite: coordonatorul naţional al

asistenţei, responsabilul naţional cu autorizarea finanţării, responsabilii cu autorizarea

programelor, Fondul Naţional, Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare, agenţiile şi autorităţile de

implementare

4.6.2. ISPAProgramul ISPA (Instrumentul pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) este unul

dintre cele trei instrumente de finanţare nerambursabile ale Comunităţii Europene şi a fost

stabilit prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr.1267/1999 în vederea acordării

asistenţei pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi de

Est, asistenţă acordată pentru realizarea coeziunii economice şi sociale între state, în domeniul

politicilor privind infrastructura de transport şi de mediu.

Obiectivele ISPA sunt următoarele:

Să sprijine ţările beneficiare în vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale

Uniunii Europene.

Să extindă şi să conecteze reţelele de transport proprii cu cele transeuropene.

Să familiarizeze ţările beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile

Structurale şi de Coeziune ale Uniunii Europene.

Finanţarea este gestionată de Comisia Europeană, ISPA acoperind sectoarele privind

protecţia mediului şi infrastructura de transport doar pe o perioadă de şapte ani (2000 – 2006).

Facilitatea ISPA în sectorul transporturilor se concentrează în principal pe:

proiecte (măsuri) de infrastructură din domeniul transporturilor care

promovează o mobilitate susţinută, iar în particular cele care reprezintă proiecte de

interes comun (România şi Uniunea Europeană) bazate pe criteriile cuprinse în Decizia

1692/96/CE (Ghid Comunitar de îndrumare pentru dezvoltarea reţelei de transport

trans-europene);

proiecte (măsuri) care permit ţărilor beneficiare să respecte obiectivele

Parteneriatului de Aderare, inclusiv interconectarea şi interoperabilitatea reţelelor de

62

transport naţionale cât şi cu cele trans-europene, împreună cu accesul la astfel de reţele

de transport.

Proiectele trebuie să fie de dimensiuni suficiente pentru a avea un impact semnificativ

în ceea ce priveşte ameliorarea infrastructurii reţelelor de transport. Costul total pentru fiecare

proiect nu este, în principiu mai mic de 5 milioane Euro, totuşi, în cazuri excepţionale, pot fi

considerate şi proiecte al căror cost total este mai mic de 5 milioane Euro.

Asistenţa comunitară prin ISPA poate lua forma unei asistenţe nerambursabile directe sau a

unei asistenţe rambursabile, fie orice altă formă de asistenţă. Rata asistenţei comunitare

acordată prin ISPA va fi în majoritatea cazurilor până la 75% din costul total al cheltuielilor

eligibile (exclusiv taxe, achiziţii de terenuri, etc.) ce revin instituţiilor publice pentru efectuarea

proiectului respectiv. Comisia Europeană poate de asemenea să considere împrumuturile prin

Instituţiile Financiare Internaţionale angajate de aceste instituţii guvernamentale, ca fiind

echivalentul fondurilor publice naţionale. Fondurile ISPA nu pot fi combinate cu alte

instrumente de pre-aderare. Asistenţa combinată prin ISPA şi alte tipuri de asistenţă comunitară

pentru un proiect nu trebuie să depăşească 90% din cheltuielile totale pentru această măsură.

În vederea pregătirii proiectelor de lucrări care vor fi finanţate prin Facilitatea ISPA, acest

program poate de asemenea furniza suport pentru asistenţa tehnică şi studii preliminare,

incluzând:

studii de fezabilitate economico-financiară;

evaluări ale impactului asupra mediului înconjurător;

analiza proiectului de execuţie şi a costurilor;

asistenţă în pregătirea documentaţiei de licitaţie;

managementul proiectului.

4.6.3. Programul Operaţional Sectorial de Mediu. Axe prioritarePrin aderarea la Uniunea Europeană, România beneficiază de fonduri structurale şi de

coeziune, instrumente financiare menite să contribuie la reducerea decalajelor economice şi

sociale dintre Statele Membre UE. Pentru dezvoltarea şi extinderea infrastructurii de mediu,

România beneficiază de Fondul European de Dezvoltare Regională şi de Fondul de Coeziune.

Fondul European pentru Dezvoltare Regională contribuie la eliminarea

dezechilibrelor regionale în Comunitatea Europeană, reducerea diferenţei între nivelurile de

dezvoltare a diferitelor regiuni şi recuperarea decalajului de către regiunile mai puţin

favorizate.

63

Fondul de Coeziune sprijină Statele Membre în vederea reducerii diferenţelor de

dezvoltare economică şi socială şi stabilizării economiei naţionale.

Accesarea fondurilor comunitare este condiţionată de elaborarea de către Statele

Membre a unor documente oficiale care să indice domeniile ce necesită sprijin financiar din

partea UE.

În România, principalele documente de programare pentru perioada 2007-2013 sunt:

Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 (PND);

Cadrul Naţional Strategic de Referinţă (CNSR);

Programele Operaţionale Sectoriale/ Programul Operaţional Regional (POS/POR);

Documentele Cadru pentru Implementarea Programelor Operaţionale (DCI).

Programul Operaţional Sectorial Mediu este documentul care stabileşte strategia de

alocare a fondurilor europene pentru sectorul de mediu, în România, în perioada 2007-2013.

Programul a fost aprobat de Comisia Europeană în data de 11 iulie 2007.

Bugetul total al POS Mediu este de aproximativ 5,6 miliarde Euro, din care 4,5 miliarde

Euro reprezintă finanţare nerambursabilă a Uniunii Europene şi peste 1 miliard Euro reprezintă

contribuţia naţională.

Programul a fost elaborat de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, în calitate de

Autoritate de Management pentru POS Mediu (AM POS Mediu).

POS Mediu a fost elaborat într-un cadru partenerial amplu, cu implicarea tuturor

factorilor interesaţi de domeniul protecţiei mediului (autorităţi publice centrale şi locale, ONG-

uri, asociaţii patronale şi profesionale, agenţii naţionale, institute de cercetare, Comisia

Europeană etc.).

Perioada de aplicare a programului este 2007-2013, dar obiectivele sale urmăresc

nevoile de dezvoltare ale României şi după anul 2013, prin realizarea de investiţii ce pun

bazele dezvoltării durabile în infrastructura de mediu.

POS Mediu va fi administrat pe mai multe nivele, după cum urmează:

Responsabilă de implementarea programului este Autoritatea de Management, care

asigură coordonarea globală şi managementul implementării POS Mediu, iar 8 Organisme

Intermediare sunt responsabile pentru implementarea priorităţilor din POS Mediu, la nivel

regional;

Beneficiarii au rol principal în gestionarea şi implementarea proiectelor aprobate prin

POS Mediu (licitare, contractare, plăţi etc). Aceştia pot fi: Asociaţia de Dezvoltare

Intercomunitară, Agenţia pentru Protecţia Mediului, Administraţia Naţională „Apele Române”,

64

administratorii şi custozii ariilor protejate, autorităţile administraţiei publice locale (Consiliile

Judeţene, Consiliile Locale), ONG-urile, institutele de cercetare, universităţile, muzeele

autorităţile publice locale sau, în anumite cazuri, operatorii serviciilor de încălzire urbană,

Autoritatea de Certificare şi Plată a fost creată în cadrul Ministerului Economiei şi

Finanţelor pentru administrarea fondurilor primite de la Uniunea Europeană;

Autoritatea de Audit de pe lângă Curtea de Conturi va realiza auditul programului;

Comitetul de Monitorizare asigură eficacitatea şi calitatea implementării POS Mediu, astfel:

analizează şi aprobă criteriile de selecţie pentru proiectele de mediu finanţate din fondurile

europene, analizează periodic progresul realizat în atingerea obiectivelor specifice ale

programului operaţional, analizează şi aprobă rapoartele de implementare anuale şi finale.

AM POS Mediu are, în principal, următoarele responsabilităţi în implementarea

programului:

coordonează şi asigură managementul general al POS Mediu;

pregăteşte proceduri şi ghiduri pentru implementarea POS Mediu;

se asigură că proiectele propuse pentru finanţare sunt selectate conform criteriilor aprobate de

Comitetul de Monitorizare;

- stabileşte indicatori de evaluare şi monitorizare a programului;

elaborează şi transmite la Comisia Europeană rapoartele anuale şi finale pentru implementarea

POS Mediu;

asigură funcţionarea adecvată a sistemului de management şi control pentru proiectele din

cadrul POS Mediu;

asigură prevenirea, identificarea, investigarea şi raportarea neregulilor, precum si adoptarea

măsurilor de corecţie necesare.

Obiectivul global al POS Mediu îl constituie protecţia şi îmbunătăţirea calităţii

mediului şi a standardelor de viaţă în România, contribuind în acelaşi timp la conformarea cu

acquis-ul comunitar de mediu.

Implementarea programului va conduce la creşterea calităţii serviciilor publice de apă,

canalizare, salubritate şi termoficare, ţinând cont de principiile dezvoltării durabile şi

“poluatorul plăteşte”.

Obiectivele specifice ale POS Mediu sunt:

1. Creşterea accesului populaţiei din toate judeţele ţării la servicii publice de apă,

canalizare şi epurare, până în 2015.

2. Îmbunătăţirea managementului deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate

istoric, în minimum 30 de judeţe, până în 2015.

65

3. Reducerea impactului negativ cauzat de centralele municipale de termoficare în cele

mai poluate localităţi, până în anul 2015.

4. Protecţia naturii prin managementul ariilor naturale protejate, inclusiv prin

implementarea reţelei Natura 2000.

5. Reducerea riscului la inundaţii în cele mai vulnerabile zone şi reducerea eroziunii

costiere a Mării Negre, până în 2015.

În vederea atingerii obiectivelor din cadrul POS Mediu s-au identificat următoarele

priorităţi de finanţare:

1. Apă potabilă şi canalizare: Extinderea şi modernizarea sistemelor de apă şi apă uzată

(finanţată din Fondul de Coeziune);

2. Deşeuri: Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor şi reabilitarea

siturilor contaminate (finanţată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională);

3. Termoficare: Modernizarea sistemelor de încălzire urbană în localităţile cele mai afectate de

poluare (finanţată din Fondul de Coeziune);

4. Protecţia naturii: Implementarea sistemelor de management pentru protecţia naturii

(finanţată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională);

5. Inundaţii şi zona costieră: Îmbunătăţirea infrastructurii de prevenire a riscurilor naturale în

zonele cele mai expuse la risc (finanţată din Fondul de Coeziune);

6. Asistenţă Tehnică: Sprijin pentru Agenţiile de Mediu si Organismele Intermediare pentru

implementarea POS Mediu (finanţată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională).

Prioritatea 1: Apa potabilă şi canalizarea (Buget total 3,27 miliarde Euro, din care grant UE

2,78 miliarde Euro)

Accesul redus al al populaţiei la infrastructura de apă şi apă uzată (52%), calitatea

necorespunzătoare a apei potabile şi lipsa facilităţilor de canalizare şi epurare a apelor uzate în

anumite zone, numărul mare de operatori mici, care desfăşoară şi alte activităţi sunt problemele

cu care seconfruntă România în sectorul de apă.

Proiectele realizate prin prioritatea 1 POS Mediu sunt o soluţie la această situaţie.

Investiţiile vizează extinderea/modernizarea reţelelor de apă şi canalizare,

construirea/modernizarea de staţii de epurare, precum şi creşterea calităţii serviciilor publice de

apă şi canalizare, în condiţiile unor tarife acceptabile pentru populaţie.

Pentru dezvoltarea acestui tip de proiecte este necesată cooperarea între autorităţile

locale implicate în proiect, care vor stabili o strategie de dezvoltare a infrastructurii la nivel

66

judeţean/regional. Ele trebuie să formeze o Asociaţie de Dezvoltare Intercomunitară şi să

creeze un Operator Regional (Companie Regională de Apă), responsabil pentru realizarea

investiţiilor şi gestionarea serviciilor de apă/apă uzată.

Proiectele sunt evaluate şi selectate de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile,

prin AM POS Mediu, pornind de la lista de proiecte propuse pentru acest sector, anexată la

POS Mediu (anexa 2). Valoarea proiectelor poate varia de la 80 la 150 de milioane de euro.

Prioritatea 2: Deşeurile (Buget total 1,17 miliarde Euro, din care grant UE 0,93 miliarde

Euro)

În România, în majoritatea localităţilor, deşeurile sunt colectate şi depozitate în locuri

care nu respectă regulile europene de mediu.

POS Mediu propune remedierea acestei stari de fapt prin investiţiile în

achiziţionarea de containere pentru colectarea selectivă, facilităţi de transport, sortare,

compostare şi reciclare, construirea de depozite de deşeuri la standarde europene, închiderea

depozitelor vechi, neconforme, etc.

Similar sectorului de apă, şi în cadrul acestui sector se impune o abordare regională,

fiind necesară colaborarea între autorităţile publice locale pentru crearea unor structuri

asociative (ADI).

AM POS Mediu, este instituţia care realizează evaluarea şi selecţia proiectelor

propuse spre finanţare în baza anexei 2 a POS Mediu, care conţine o listă orientativă de

proiecte.

Tot în cadrul acestei priorităţi se are în vedere şi reabilitarea terenurilor contaminate

din cauza activităţilor economice desfăşurate în trecut, când nu s-au luat în considerare

aspectele de protecţie a mediului.

În prezent, se elaborează o strategie naţională pentru managementul terenurilor

poluate, precum şi un inventar al acestora. Aceste documente vor sta la baza selectării unor

proiecte pilot de închidere/reabilitare a terenurilor contaminate istoric, cu impact ecologic

semnificativ.

Prioritatea 3: Termoficarea (Buget total 458 milioane Euro, din care grant UE 229

milioane Euro)

Sistemele municipale de termoficare învechite contribuie în mod negativ la poluarea

aerului, afectând calitatea mediului şi sănătatea populaţiei. Pentru reducerea acestui fenomen

67

sunt necesare investiţii importante, care vor fi realizate prin proiecte ce au în vedere

reabilitarea şi modernizarea termocentralelor şi a reţelelor de distribuţie.

AM POS Mediu este responsabilă de evaluarea și selecția proiectelor depuse, o

condiţie obligatorie pentru acceptarea acestora fiind ca ele să aibă la bază o strategie locală de

încălzire pe termen mediu/lung care să analizeze şi viabilitatea sistemului de încălzire.

Tot ca o condiţie prealabilă, proiectele trebuie să vizeze acele centrale care au obţinut

perioade de tranziţie pentru conformarea cu standardele europene.

Prioritatea 4: Protecţia naturii (Buget total 215 milioane Euro, din care grant UE 172

milioane Euro)

În ultimele decenii, exploatarea excesivă a resurselor naturale, precum şi fragmentarea

habitatelor, au avut un impact negativ asupra patrimoniului natural al României. Deşi România

este înzestrată cu o bogată diversitate biologică, multe specii de plante şi animale sunt

ameninţate cu dispariţia.

În prezent, România trebuie să asigure înfiinţarea Reţelei Natura 2000, în

conformitate cu prevederile legislaţiei europene şi să implementeze măsuri de conservare în

ariile naturale protejate.

În cadrul acestei priorităţi, investiţiile vizează asigurarea unui management

corespunzător al ariilor protejate, menţinerea şi îmbunătăţirea stării de conservare favorabilă a

habitatelor şi speciilor, stoparea degradării biodiversităţii şi a resurselor naturale, precum şi

conştientizarea factorilor relevanţi.

Organismele Intermediare POS Mediu din fiecare regiune sunt responsabile pentru

evaluarea proiectelor, în timp ce AM POS Mediu este resbonsabilă de selecţia proiectelor.

Prioritatea 5: Inundaţiile şi zona costieră (Buget total 329 milioane Euro, din care grant

UE 270 milioane Euro)

Schimbările climatice, defrişările masive, ocuparea alibiei râurilor cu construcţii

neautorizate, îndiguirile făcute fără studierea efectului lor asupra mediului acvatic au avut ca

efect o frecvenţă crescută a inundaţiilor, pe de o parte, şi eroziunea progresivă a litoralului

Mării Negre, pe de altă parte. Având în vedere pierderile de vieţi omeneşti din ultimii ani,

pagubele materiale însemnate, a căror valoare este estimată la aproximativ 3 miliarde Euro, şi

dispariţia unor zone întinse de plajă, România trebuie să ia măsuri pentru prevenirea şi protecţia

împotriva dezastrelor hidrologice şi reducerea fenomenului de eroziune.

68

Proiectele din cadrul acestei axe prioritare vor avea ca scop realizarea infrastructurii

pentru prevenirea inundaţiilor şi reducerea consecinţelor distructive ale acestora, elaborarea

unor hărţi de pericol şi risc al inundaţiilor, planuri şi măsuri, inclusiv informare publică şi

instruire în domeniul reducerii riscurilor şi reabilitarea zonei costiere a Mării Negre afectate de

eroziune.

Prioritatea 6: Asistenţă tehnică (Buget total 174 milioane Euro, din care grant UE 130

milioane Euro)

Scopul acestei priorităţi este de a contribui la creşterea capacităţii de absorbţie a

fondurilor Uniunii Europene, prin sprijinirea pregătirii proiectelor, finanţarea activităţilor de

monitorizare, evaluare şi control al proiectelor, instruirea personalului Agenţiilor de Mediu,

Organismelor Intermediare şi a beneficiarilor cu privire la gestionarea fondurilor europene,

precum şi acţiuni de informare şi publicitate POS Mediu.

69

Concluzii

Protecţia mediului reprezintă astăzi în Uniunea Europeană o politică orizontală, cu rol

de principiu în elaborarea şi aplicarea tuturor politicilor Comunităţii şi statelor membre.

Abordarea integrată ţine de evoluţiile la nivelul strategiilor generale de integrare din ultimul

deceniu al secolului trecut care s-au adaptat treptat modelului dezvoltării durabile. Tratatul de

la Maastricht ridică protecţia mediului la „rangul” de politică comunitară, iar Tratatul de la

Amsterdam include principiul dezvoltării durabile ca unul dintre obiectivele comunitare şi

stabileşte aplicarea principiului integrării mediului în politicile sectoriale.

Prin cele şase programe de acţiune pentru mediu, Uniunea a elaborat un sistem complex

de legi comunitare orizontale şi pe domenii (calitatea aerului, gestiunea deşeurilor, calitatea

apei, protecţia naturii, poluare industrială şi managementul riscului, substanţe chimice

periculoase şi organisme modificate genetic, zgomot, protecţie civilă, siguranţa nucleară şi

radioprotecţie), a trecut de la abordarea sectorială la cea integrată, a dezvoltat principii şi

instrumente de acţiune, şi-a dezvoltat dimensiunea externă prin cooperarea la nivel

internaţional.

Politica europeană de mediu este un proces într-o continuă dinamică, în dezvoltarea

căruia se vor lua în considerare următoarele aspecte:

integrarea dimensiunii de mediu în deciziile şi politicile sectoriale;

promovarea dialogului cu societatea civilă în procesul decizional;

o bună reglementare (“better regulation”) bazat pe evaluarea de impact a fiecărei propuneri

de reglementări;

încurajarea modului de producţie şi consum durabil prin:

o promovarea programelor naţionale de “achiziţii publice verzi”;

o integrarea costurilor de mediu în preţurile produselor şi serviciilor;

o revizuirea ghidurilor de acordare a ajutoarelor de stat în domeniul mediului (pentru

a putea fi promovate măsuri pozitive de stimulare);

o reforma subvenţiilor cu consecinţe negative asupra mediului care sunt incompatibile

cu dezvoltarea durabilă;

implementarea obiectivului UE de stopare a declinului biodiversităţii până în anul 2010,

(prin includerea cerinţelor legate de acest obiectiv în alte politici sectoriale).

70

Bibliografie

Negruţ Vasilica- Dreptul comunitar al mediului, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2006

Institutul European din România, Politica de mediu, Seria Micromonografii - Politici Europene, (lucrare elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02) Bucureşti, 2003

V. Rojanschi, F. Bran, Politici şi strategii de mediu, Editura Economică, Bucureşti, 2002

Institutul European din România, Politica de mediu, Bucureşti, 2003

A. Culic, R. M. Petrescu, Managementul şi legislaţia deşeurilor, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2006

Gabriela Carmen Pascariu- Politica de mediu a Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 1999

Prisecaru, Petre, Politici commune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

Ion Pohoaţă- Dezvoltarea durabilă şi politica de mediu în Uniunea Europeană, Centrul de Studii Europene, Universitatea „Al. I Cuza” Iaşi

N.N. Constantinescu, Economia protecţiei mediului natural, Bucureşti, Editura Politică, 1976

http://www.euractiv.ro/

http://www.fonduri-ue.ro/phare-178

http://www.mmediu.ro/afaceri_europene/plan_masuri.htm

http://www.mmediu.ro/afaceri_europene/planuri_implementare.htm

http://www.ier.ro/documente/formare/Politica_mediu.pdf

http://ec.europa.eu/environment/enlarg/handbook/handbook.htm

http://translate.google.ro/translate?hl=ro&langpair=en%7Cro&u=http://www.ieep.eu/ publications/manual.php

71