revista perspective istorice nr 6

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

1

INTERVIU

1. Domnule profesor Simion Molnar, sunteţi un cadru didactic cu multă experienţă, foarte apreciat în judeţul Hunedoara. Ne puteţi face o scurtă prezentare a activităţii dvs. profe-sionale? În ceea ce mă priveşte, trebuie să menţionez că sunt născut, crescut şi şcolit în municipiul Deva, de care m-au despărţit doar anii petrecuţi în armată şi bineînţeles cei de la Iaşi, de la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii “ Al. I. Cuza”. Pasiunea pentru istorie mi-a fost inoculată de învăţătorul meu, regretatul Toma

Pienaru, iar de atunci am rămas cu o constantă preocupare atât pentru istoria naţională cât şi pentru cea universală. Pe parcursul gimnaziului, şi apoi al liceului, preocupările pentru istorie s-au amplificat, am devenit membru al Cercului de istorie din municipiul Deva, iar în vacanţele de vară efectuam o activitate de voluntariat ca şi ghid la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Desi, la sugestia părinţilor, am urmat secţia reală a Liceului nr. 2 din Deva, am continuat pregătirea în domeniul istoriei, si, atras de frumuseţea şi cultura oraşului Iaşi, mi-am îndreptat paşii spre Facultatea de istorie de acolo. Între 1977-1981 am fost student al acestei facultăţi, care pe atunci avea o dublă specializare, istorie-filosofie, şi, spre bucuria părinţilor mei, am absolvit ca şef de promoţie şi cu recomandarea pentru învăţământ superior şi cercetare. Am avut onoarea de a fi îndrumat de profesori de o excepţională valoare, cum au fost: Gh. Platon, Vasile Cristian, Vasile Rusu, Nicolae Gostar, Mircea Petrescu Dâmboviţa, Ilie Grămadă, Gh. Buzatu, Jean Caprosu. Timpurile au făcut ca să optez pentru a mă întoarce acasă, devenind profesor la Şcoala nr. 8, cu program suplimentar de muzică şi arte plastice. Nu am regretat nicio clipă acest pas, m-am reintors la familie, dar şi la comunitatea care m-a format, şi m-am pus în slujba ei pe parcursul celor 31 de ani de activitate. Am cunoscut satisfacţii deosebite ca profesor, având elevi prezenţi la olimpiadele judeţene şi naţionale, devenind apoi director adjunct al Şcolii generale. După 1990, a avut loc explozia carierei mele profesionale, am fost ales director al şcolii, pe care ulterior, împreună cu colegii mei


2

am retransformat-o în Liceul de muzică şi arte plastice (ce fusese desfiinţat abuziv în 1979), am organizat concursuri naţionale şi internaţionale în profilul liceului, dar am continuat şi pregătirea unor elevi în domeniul istoriei, astăzi unii profesori de istorie, jurişti, avocaţi; am iniţiat construcţia noii clădiri a Liceului de artă, din nefericire din cauze unele inexplicabile, neterminată nici astăzi. Din 1997 am fost numit inspector şcolar general adjunct, până în 2001, apoi director CJAPP, director al CCD, am revenit în 2005 ca inspector şcolar general adjunct, până în anul 2008, apoi din 2008-2009, un nou mandat întrerupt de schimbările politice; şase luni de zile între 2004-2005 am ocupat şi postul de subprefect al judeţului Hunedoara; ulterior am mai ocupat posturile de inspector de management şi director adjunct la Colegiul Naţional Sportiv “Cetate” Deva. În toate aceste funcţii, am crezut şi cred în continuare că ele reprezintă doar momente, că lucrul important este profesia ta de bază şi raporturile de colegialitate pe care trebuie să le respecţi dacă vrei şi tu să fii respectat. De asemenea, activitatea profesională a fost completată cu o serie de stagii de pregătire în afara graniţelor ţării, fie în profilul managementului şcolar, fie în cel istoric, în Franţa, Germania, Spania, Italia, Austria, Finlanda şi China. Activitatea mi-a fost răsplătită şi prin acordarea unor ordine şi distincţii, cum ar fi Ordinul Meritul pentru învăţământ, în rang de ofiţer, distincţia “Gheorghe Lazăr” clasa I şi Distincţia Coroana Regatului României, acordată pentru promovarea studiului istoriei în rândul tinerilor. Crezând în slujirea comunităţii, am activat şi pe planul candidaturii pentru Consiliul Judeţean, pentru care am fost ales în calitate de consilier, în mandatele 1996-2000, 2000-2004, 2004-2008, şi pentru această activitate am primit titlul de Consilier de onoare al Judeţului Hunedoara. 2. În octombrie 2009, la iniţiativa dumneavoastră a luat fiinţă filiala Hunedoara

a Asociaţiei Profesorilor de Istorie “ Clio”, cu personalitate juridică. Ce anume v-a determinat să aveţi această initiativă? În primul rând trebuie să menţionez că nu a fost o iniţiativă personală, că pentru punerea ei în practică m-am sfătuit cu un grup de colegi interesati de reluarea activităţii profesionale şi pe bază de Asociaţie, în ideea de a se putea organiza şi alte tipuri de acţiuni decât cele specific activităţii pur didactice. Astfel încât, ne-am reunit cei care am şi devenit membri fondatori, respectiv subsemnatul, d-na inspector Mirela Grădină, d-na director Adăscăliţei Felicia, d-nul director Adrian Liga şi d-nul profesor Sorin Vlaic. De asemenea am luat legătura şi cu d-nul inspector şcolar Mihai Manea, preşedintele APIR la nivel naţional care ne-a trimis statutul Asociaţiei pentru studiu, cu care suntem onoraţi să colaborăm în continuare. Ulterior, paşii au mers repede, am înscris Asociaţia, am primit actele din instanţă astfel încât la sfârşitul lunii octombrie am putut demara activitatea Asociaţiei printr-o conferinţă de presă prin care ne-am anunţat şi intenţiile de viitor. Ulterior au aderat la Asociaţie un număr de 40 membri, atât profesori de istorie cât şi persoane cu preocupări in domeniul istoriei din rândul presei şi din rândul clerului. Asociaţia beneficiază de însemne proprii, respectiv insignă, plachetă de onoare acordate diverselor personalităţi cu care a intrat în contact, Diplome de onoare şi Diplome de excelenţă, şi are un site propriu http//:apir-hd.xhost.ro. 3. Aţi putea aminti câteva dintre acţiunile organizate de filiala Hunedoara a APIR în cei trei ani de când a fost înfiinţată? Încă de la prima conferinţa de presă noi ne-am prezentat intenţiile de a fi o asociaţie foarte serioasă, implicată profesional, deschisă colaborării cu principalele instituţii municipale si judeţene. În luna decembrie a anului 2009, am realizat şi prima acţiune de amploare


3

prilejuită de împlinirea a 20 ani de la revoluţia din decembrie 1989. Acţiunea organizată împreună cu Asociaţia revoluţionarilor din judeţul Hunedoara s-a încheiat cu un Simpozion intitulat România - 20 de ani fără comunism, acesta finalizându-se cu un volum cuprinzând toate lucrările prezentate la Simpozion. De asemenea, cu ocazia diverselor evenimente istorice, la Sala mică a Casei de cultură au fost organizate întâlniri interactive cu elevii din Deva (24 ianuarie, 1 decembrie, răscoala lui Horea, 25 octombrie, marile evenimente ale lunii mai). Asociaţia s-a implicat în sprijinirea unor concursuri naţionale cum a fost cel intitulat Cultură şi civilizaţie în România sau alte concursuri şi olimpiade şcolare. Prin intermediul Asociaţiei au fost făcute numeroase lansări de carte, din care amintim: Drăgan Ciprian – Bibliotecile şcolare din Comitatul Hunedoarei, Geta Pârvănescu – Monografie Nichifor Crainic, Lector dr. pr. Florin Dobrei – Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni, Părintele Vasile Vlad – Asumarea postmodernităţii. De asemenea, membrii Asociaţiei au depus coroane de flori cu ocazia Zilei Eroilor, Zilei Armatei, a manifestărilor de la Ţebea. Un loc important în activitatea Asociaţiei, l-au reprezentat şi parteneriatele, cum sunt cele cu Inspectoratul Şcolar, CCD Deva, Muzeul Civilizaţei Dacice şi Romane, Casa de cultură “Drăgan Muntean”, Casina, precum şi parteneriate internaţionale cu Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, filiala Seghedin, şi catedra de limba română a Universităţii din Seghedin, Uniunea Culturală a Etnicilor Români din Bulgaria, filiala Vidin. Aş mai remarca două simpozioane cu caracter internaţional şi cu o prezenţă excepţională la nivel universitar, In memoriam Pompiliu Teodor, organizat împreună cu Colegiul Naţional “Decebal” Deva, şi cel dedicat lui Silviu Dragomir, organizat împreună cu Episopia Devei şi Hunedoarei. Prin prezenţa la aceste simpozioane a unor personalităţi ale istoriei şi culturii naţionale, calitatea acestora

s-a ridicat foarte mult, şi am aminti aici doar câteva nume: actualul rector al Universităţii “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Acad. Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, prorectorul aceleiaşi universităţi prof. univ. dr. Nicolae Bocşan, Acad. Pr. Mircea Păcurariu, prof. univ. Cornel Tatai Baltă, Prof. univ. dr. Iacob Mârza, de la Universitatea “1 Decembrie” din Alba-Iulia, precum şi prof. univ. dr Sorin Şipoş, de la Universitatea din Oradea, precum şi înalte feţe bisericeşti ca P.S. Macarie Drăgoi, Episcopia Europei de Nord, P.S. Lucian Mic, Episcopia Caransebeşului şi P.S: Gurie, Episcopia Devei şi Hunedoarei. Totodată, am fost onoraţi cu prezenţa unor membri ai Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, care au prezentat lucrări: prof. univ. dr Gheorghe Petruşan şi conf. univ. dr. Mihaela Bucin, însoţiţi de Excelenţa Sa Consulul României la Seghed, Dan Florea. Pe plan internaţional, membrii Asociaţiei au participat în anul 2011 la Simpozionul organizat la Seghed dedicat revoluţiei de la 1848 – 1849, şi au depus o coroană de flori la placa comemorativă care simbolizează reconcilierea româno-maghiară de la 1849. În ultimii trei ani, Asociaţia s-a implicat şi în organizarea Şcolii de Vară şi a Festivalului Internaţional pentru Dialog Intercultural „Diva Deva”, iniţiativă care aparţine lectorului universitar François Bréda. Şi aici semnalăm prezenţa unor personalităţi importante, atât din mediul universitar din ţară, cât şi din străinătate, cum sunt: prof. univ. dr. Pavel Puşcaş, prof. univ. dr. Alin Mihai Gherman, conf. univ. dr. Gheorghe Mândrescu, conf. univ. dr. Edit Szegedi, lector univ. dr. Giordano Altarozzi, Raul Waiss şi alţii. Trebuie amintit faptul că de un real sprijin ne-au fost şi inspectori şcolari generali din Ministerul Educaţiei, cum sunt prof. dr. Doru Dumitrescu, membru fondator al APIR “Clio” la nivel naţional, şi insp. şc. gen. Cătălin Pâslaru.


4

4. Asociaţia are şi o revistă, Perspective istorice, ajunsă acum la cel de al 6-lea număr. Cum apreciaţi implicarea cadrelor didactice în activitatea revistei? Primul număr al revistei a apărut în februarie 2010, răspunzând unei nevoi a colegilor noştri de a-şi manifesta calităţile ştiinţifice prin publicarea unor articole şi studii. Lansarea primului număr s-a făcut în prezenta reputatului politolog Cristian Pârvulescu, de la SNSPA, preşedintele Asociaţiei Pro-Democraţia. Titlul revistei, Perspective istorice, a părut în urma unor discuţii dintre membrii fondatori, iar ideea finală a aparţinut domnului profesor Adrian Liga. De la număr la număr, a crescut interesul colegilor noştri pentru a publica, precum şi calitatea articolelor, iar lor li s-au adăugat şi colaboratori exteni, de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, de la Biblioteca judeţeană, din ţară şi din străinătate. Publicaţia este bianuală, cu ISSN, având un tiraj cuprins între 250 şi 300 exemplare, iar distribuirea sa s-a făcut gratuit atât cadrelor didactice, cât şi în biblioteci publice şi şcolare, pe baza faptului că Asociaţia a beneficiat de câştigarea unor proiecte cu Consiliul Judeţean şi cu Consiliul Local Deva, care au permis finanţarea atât a revistei, cât şi a unor activităţi ale Asociaţiei. Ne-am străduit să creăm un cadru festiv pentru lansarea fiecărui număr, atât în cadrul unor simpozioane, cât şi în cadrul Salonului Editurilor Hunedorene. 5. Pe lângă activitatea desfăşurată, sunteţi şi realizator constant al unor foarte interesante emisiuni TV cu tematică istorică. Cum alegeţi tematica emisiunilor? Pe parcursul derulării activităţilor Asociaţiei, a apărut o nouă preocupare, cea legată de promovarea istoriei prin emisiuni de televiziune destinate atât unui public larg, cât şi celor preocupaţi de problematica istoriei. Parteneriatul cu Postul Unu TV Deva a dus la

apariţia unui ciclu de emisiuni sub genericul "Feţele nevăzute ale istoriei". În cadrul celor peste 90 de emisiuni au fost abordate subiecte în special din istoria modernă şi contemporană a românilor, în lumina unor noi abordări apărute după 1990. Unele dintre aceste subiecte sunt controversate, dar am considerat că ele trebuie prezentate telespectatorilor din toate ipostazele cercetării istorice, cum ar fi: Mişcarea legionară – o controversă istorică; 23 august – deturnare şi adevăr istoric; Războiul din Răsărit; Monarhia română – file de istorie; Masoneria – societate secretă sau discretă; Feţele comunismului românesc; Mişcarea de rezistenţă anticomunistă în România; 11 septembrie 2001-atentat sau înscenare; Primul război mondial şi aspiraţiile României; Cuza şi epoca sa. Pentru realizarea acestor emisiuni, în calitate de moderator, am apelat la sprijinul unor colegi ai mei membrii ai Asociaţiei, cum ar fi d-nul profesor dr. Liviu Lazăr, d-nul profesor Adrian Liga, d-nul profesor Viorel Ciobanu, d-nul profesor Crişan Dorin, d-na profesor Coroi Livia, d-na profesor Irina Botici, d-nul deputat Gheorghe Firczack. Prin intermediul directorului postului TV, Sorin Istrate, a început realizarea unor emisiuni sub forma unor ediţii speciale, gen Referendumul de altădată, 23 august deturnare şi adevăr istoric, Avram Iancu şi Ţebea, pe postul Tv Transilvania Live, post cu acoperire naţională. De asemenea, ori de câte ori am fost solicitat, cu ocazia unor evenimente istorice, am realizat emisiuni la posturile Antena 1 Deva şi Hd TV. 6. Ce credeţi că ar trebui să facă cadrele didactice pentru a trezi interesul tinerilor pentru studiul istoriei? Trebuie să spunem sincer că se constată o scădere a interesului elevilor pentru materia istorie, lucru care nu este legat direct de activitatea profesorului, ci mai mult de conjunctura creată după 1990 datorită


5

preamultor încercări de reformă a sistemului educaţional. În acest moment consider că trebuie eforturi foarte mari din partea profesorilor de istorie pentru a recupera terenul pierdut nedrept în detrimentul altor ştiinţe. Ar trebui implicarea elevilor în activitatea didactică prin utilizarea metodelor active care dezvoltă gândirea critică, redeşteptarea pasiunii pentru lectura istorică şi a lecturii în general, prin revalorizarea sentimentului patriotic şi naţional. Desigur aceste lucruri nu sunt usor de realizat, pentru ele trebuie pasiune, dăruire, timp şi, evident, reconsiderarea vocaţiei de dascăl. 7. Cum vedeţi dvs viitorul istoriei ca disciplină şcolară, dar şi ca ştiinţă? Întrebarea comportă două aspecte; primul depinde de politica Ministerului Euducaţiei privind statutul disciplinei şi a numărului de ore alocat – redus în prezent la o oră pe săptămână, modificarea programelor şi manualelor şcolare. Sub acest aspect, istoria ar trebui privită ca un bun naţional şi tratată ca atare, ea fiind o disciplină formatoare a unei

culturi generale, culturi civice şi, nu în ultimul rând, a conştiinţei naţionale. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, istoria a fost şi va rămâne, dincolo de dificultăţile prin care trece, o regină a ştiinţelor. Este rolul istoricilor de a pune în evidenţă noi documente, de a elabora noi lucrări fără teama că adevărul poate să supere, de a renuţa la şabloanele trecutului ideologizat, fără legătură cu realitatea istorică şi de a folosi istoria doar ca argument în anumite moment istorice. 8. În încheiere, dacă doriţi să ne transmiteţi un mesaj… Cred că ceea ce am realizat până acum pe plan profesional în general, şi în ultimii ani pe planul Asociaţiei, s-a datorat ideii de muncă şi spirit de echipă. Nimic durabil nu se poate realiza doar prin acţiune individuală, şi cred că acesta este cel mai important mesaj, acela de a fi călăuziţi de spiritul de echipă, de colegialitate, de implicare şi voluntariat.


6

De la proiect la realitate

DIVA DEVA – o realitate culturală internaţională prof. Vasile Ilyes

Orice municipiu care-şi respectă blazonul, tradiţia, actele autentice de cultură cu deschidere spre un public din ce în ce mai larg, trebuie să includă în strategia sa imediată şi de perspectivă, proiecte durabile, cu rezonanţă. Şcoala de Vară şi Festivalul Internaţional pentru Dialog Intercultural „Diva Deva”, o iniţiativă privată a lectorului universitar François Bréda, de la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babes-Bolyai” din Cluj, şi a domnului Valentin Trifescu, doctorand la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj şi la Université de Strasbourg, este rezultatul unui efort colectiv. Încă de la început, acest demers s-a bucurat de susţinerea unor intelectuali din mediul cultural clujean: prof. univ. dr. Pavel Puşcaş, prof. univ. dr. Alin Mihai Gherman, conf. univ. dr. Gheorghe Mândrescu, conf. univ. dr. Edit Szegedi, lector univ. dr. Giordano Altarozzi, Raul Waiss şi mulţi alţii. Dorinţa de a face pentru câteva zile din Deva o capitală culturală şi de a contribui mai mult la redescoperirea identităţii şi valorilor locale, nu ar fi prins radăcini fără sprijinul dezinteresat al unor oameni (Ioan Sicoe, Dorin Petresc, Marcel Laptes, Petre Ursan, Puiu Mardan, Voicu

Petrean, Cristina Bodo) sau al Centrului Cultural „Dragan Muntean” din Deva. Implicarea în acest proiect al A.P.I.R. Deva – preşedinte prof. Simion Molnar – a fost una benefică, evenimentul devenind în scurt timp o adevărată mişcare culturală şi un simbol local. De la prima ediţie, din anul 2007, şi până la cea de-a şasea, din anul 2012, evenimentul nostru a avut onoarea să găzduiască o serie de cercetători şi oameni de cultură din ţară şi din străinătate. Dintre participanţii străini îi amintim pe: doamna Catherine Roth, fost director al Culturii şi al Patrimoniului Cultural şi Natural de la Consiliul Europei, domnul Pasquale Fornaro, profesor la Universitatea din Messina, specialist în istoria Ungariei şi a României. În fiecare an, Şcoala de Vară se axează pe o tematică nouă. Câteva din subiectele ediţiilor precedente au fost: „Confluenţe şi particularităţi europene”, „Europa dinaintea epocii naţiunilor”, „Influenţe austriece în spaţiul cultural transilvănean” şi „Cenzura şi autocenzura în Transilvania”. Studiile prezentate, comunicările pe temele propuse, schimbul de opinii, au constituit o demonstraţie eficientă a unui act de cultură.

Dintre comunicările prezentate amintim aici: -prof. univ. dr. Pavel Puşcaş (Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca), Viena şi Şcoala clujeană muzicală


7

-conf. univ. dr. Edit Szegedi (Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), Între lipsa şi prezenţa administraţiei - răscoala din Braşov (1688) -conf. univ. dr. Pál Judit (Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), Integrarea în Imperiu: de la Diploma Leopoldină la Compromisul din 1867 -conf. univ. dr. Gheorghe Mândrescu (Facultatea de Istorie şi Fiosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), Iniţiative de pionierat în legislaţia de protejare a patrimoniului în Principate, puse în acord cu tendinţele europene şi apărute în timpul domniei regelui Carol I -lector univ. dr. Adina Chirilă (Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest, Timişoara), O „gâlceavă" filologică asupra unui text bănăţean din secolul al XVII-lea -lector univ. arh. dr. Florin Mureşanu (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti), Imperiu Vs. Regat. Atitudine socială şi moştenire urbană -lector univ. dr. Giordano Altarozzi (Facultatea de Ştiinţe şi Litere, Universitatea „Petru Maior”, Târgu Mureş), Mişcarea naţională a românilor din Transilvania şi Risorgimentul italian -lector univ. dr. François Bréda (Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), Concepţiile teo-teatrologice ale Sfântului Ioan Gură de Aur dr. Vasile Ionaş (Deva), Reformismul austriac şi modernizarea Transilvaniei în secolul al XVIII-lea -arh. drd. Monica Mureşanu (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti), Influenţe austriece în arhitectura urbană transilvană -drd. Iosif Felvinti, (Université Paul-Valéry, Montpellier III), Bobul şi neghina. Prezentarea patrimoniului cultural transilvan în cadrul campaniei „România, mereu surprinzătoare” prof. Nicolae Florea (Cugir), Şcoala de reuniune grănicerească în contextul politicii austriece de modenizare a Transivaniei.

-drd. Ioana Rus (Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), Începuturile conservării patrimoniului în Transilvania. -drd. Anca Tatay (Institutul de Istorie „George Bariţiu”, Cluj-Napoca), Viena-Buda-spaţiul transilvănean, ruta de circulaţie a gravurii. - drd. Daniel I. Iancu (Universitatea „1 Decembrie”, Alba Iulia, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară, Orăştie), În căutarea documentelor. Istoria şi călătoriile în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Studiu de caz: Nicolae Densuşianu, -drd. Nicolae Emilian Bolea (Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), Familie şi Stat. Repere legislative ale căsătoriei în Transilvania (sec. XVIII-XIX). -drd. Raoul Weiss, (Paris), Das Reich ohne Eigenschaften; balKKanisme made in Austria -drd. Valentin Trifescu (Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), Originile vieneze ale Şcolii clujene de istoria artei. - conf. dr. István Király, Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj, Cenzura comunistă (1948-1989), ipostaze publice, discrete, secrete. -prof.univ. Pavel Puşcaş, Academia de Muzica “Gheorghe Dima”din Cluj, Dimensiuni ale cenzurii. -lector. dr. Angelica Puşcaş, Facultatea de Geografie, Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj”, Cenzura si autocenzura în satul românesc. -prof. univ. Cornel Tatai-Balta. Universitatea 1 Decembrie 1918” din Alba Iulia Muzeul din Blaj la 160 de ani. -drd. Dorin Petresc, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia, Interculturalităţi în contextul globalizarii. -istoric, Daniel I. Iancu Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva, Istorie şi cenzură. Cazul revoluţiunii lui Horea de Nicolae Densuşeanu. -lector. dr. Florin Dobrei, Universitatea “Eftimie Murgu” din Reşiţa, Cenzura în presa bisericească în perioada comunistă.


8

În acelaşi timp, în diferite locaţii, au avut loc concerte de muzică de avangardă (formaţie din Cehia), de muzică flamenco (duo din Canada), expoziţii de pictură, proiecţii de filme documentare şi artistice de scurt metraj, seri tradiţionale în lumea satului din Munţii Apuseni sau din Ţinutul Pădurenilor, excursii de documentare în Ţara Haţegului, Ţara Zarandului şi Munţii Orăştiei. Şcoala de Vară şi Festivalul Internaţional pentru Dialog Intercultural „Diva Deva” a ajuns, în anul 2012, la a şasea ediţie. Ea relevă deja o maturitate de exprimare şi un prestigiu deosebit, prin participarea unui număr important de personalităţi, care prin comunicările lor deschid orizontul de cunoaştere şi recunoaştere, şi pledează pentru dialogul inter-regional, naţional şi

internaţional. Creatii literare, artistice, muzicale, documente inedite de istorie şi cultură construiesc un act colectiv de mare valoare intelectuală, realizat însă în termini accesibili, atractivi şi interesanţi pentru publicul larg. Şcoala de Vară „Diva Deva” este, în fond, o universitate în diversitate, interludică şi interculturală, care îşi formează un public al său şi pentru care strategiile de viitor înseamnă confirmările spirituale ale prezentului. Dincolo de un oarecare automatism al cotidianului, acest mare proiect, devenit realitate, aduce culoare şi personalizare activităţii culturale locale şi regionale, singularizându-se şi afirmându-se ca o certă izbândă de spirit, iniţiativă şi normalitate.

Neolitic şi eneolitic dr. Mihai Rotea

Neoliticul (noua epocă a pietrei sau epoca pietrei şlefuite) a schimbat radical raportul dintre om şi natură, proces favorizat şi de modificările climatice (încălzire şi stabilitate climatică), în sensul în care omul devine din culegător producător. Vechile ocupaţii: culesul, vânătoarea şi pescuitul trec pe plan secundar,

în prim plan fiind de această dată cultivarea primitivă a plantelor alături de domesticirea şi creşterea animalelor. Acestora li se adaugă meşteşugurile casnice (ţesut, tors, împletit) şi cele specializate: olăritul, şlefuirea şi perforarea pietrei, metalurgia aramei şi cea aurului (ultimile două mai cu seamă din


9

eneolitic). Multiplicarea mijloacelor de existenţă semnifică, în esenţă, o perioadă mult mai prosperă, ce a permis şi un considerabil spor demografic. La început, metodele de cultivare a plantelor sunt la fel de primitive ca şi uneltele folosite (săpăligi sau plantatoare din corn de cerb), de aceea termenul cel mai fidel pentru această activitate ar fi cel de grădinărit. Debutul eneoliticului poate marca apariţia unui plug primitiv din lemn, numit aratru, ceea ce a modificat radical productivitatea şi dimensiunile suprafeţelor cultivate. Se presupune că a fost cultivat cu aceeaşi plantă, în mod repetat, acelaşi lot de teren constituit din solurile uşoare (afânate, nisipoase, care nu sunt foarte bogate în substanţe nutritive) ori aluvionare, determinând frecvent epuizarea solurilor. Nu trebuie exclusă, dimpotrivă pare cât se poate de firească, îngrăşarea naturală cu bălegar a terenurilor cultivate. Gramineele erau recoltate fie prin smulgere cu tot cu tulpina, fie prin tăiere cu secera. În pasta (lut şi degresanţi) din care sunt confecţionate recipientele adesea întâlnim şi pleava rămasă după recuperarea boabelor, tot aşa cum pereţii din chirpici ai locuinţelor conţin şi o mare cantitate de paie tocate. Analize complexe dovedesc că sunt cultivate grâul şi orzul, dintre plantele tehnice cânepa şi inul, dintre leguminoase bobul, mazărea şi lintea, iar dintre pomii fructiferi mărul este atestat în aria Cucuteni. Primele animale domestice, cu excepţia câinelui (cunoscut încă din mezolitic), sunt documentate odată cu cea dintâi cultură neolitică: Cârcea-Gura Baciului. O statistică făcută pe resturile osteologice din stratul cel mai vechi de la Cârcea indică 76 % animale domestice, iar alta, de la Gura Baciului, 96 % (analize recente indică 77%). Cele mai numeroase au fost bovinele, urmate de ovi-caprine şi porcine, această scară cantitativă fiind valabilă pentru ansamblul culturilor epocii. Toate aceste animale, diferite din punct de vedere zoologic, au ca trăsături comune raportul lor cu omul (o anumită apropiere a

animalului faţă de om, dar mai ales a omului faţă de animal) şi importanţa remarcabilă ce o deţin în istoria umanităţii. Ponderea cele două ocupaţii de bază, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, variază de la o arie culturală la alta, dar şi în timp. În general, economia neolitică s-a axat pe cultivarea plantelor, doar la sfârşitul eneoliticului şi, mai apoi, în perioada timpurie a epocii bronzului, se înregistrează o tendinţă de mărire a ponderii creşterii animalelor în detrimentul cultivării plantelor, datorită pătrunderii în spaţiul est european a unor populaţii intrusive, crescătoare de vite în turme mari, populaţii venite din stepele nord-pontice. Geneza neoliticului este rezultatul migraţiei lente a unor comunităţii din sudul Peninsulei Balcanice (cultura Protosesklo din zona tesalo – macedoneană), care au adus în spaţiul nostru cuceriri capitale de ordin economic. Procesul de neolitizare, a cărui esenţă constă în trecerea la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor (G. Childe a vorbit chiar de o revoluţie neolitică), nu a fost rezultatul inventivităţii populaţiei locale mezolitice, ci rezultatul pătrunderii în spaţiul românesc a unor comunităţi purtătoare ale civilizaţiei neolitice. De regulă, epoca neolitică este împărţită în trei perioade: neoliticul timpuriu, dezvoltat şi eneoliticul. Începuturile epocii neolitice pe teritoriul României, bazate pe date 14C calibrate, se situează în jur de 6 600 a. Chr., iar sfârşitul acesteia în jur de 3 800/3 700 a. Chr., nu mai târziu de 3 500 a. Chr. Neoliticul timpuriu (cca. 6 600 - 5 500 a. Chr.) cunoaşte două orizonturi culturale succesive, legate genetic între ele şi având fizionomii apropiate. Cel dintâi (orizontul Gura Baciului – Cârcea/Precriş) se datorează exclusiv migraţiei unei populaţii neolitice din zona sud-balcanică. Cel de al doilea (cultura Starčevo-Criş) reflectă procesul de adaptare a unor noi comunităţi sud-balcanice la condiţiile acestui spaţiu, rezultat şi din sinteza cu grupurile tardenoisiene locale.


10

Orizontul Gura Baciului – Cârcea, numit şi cultura Precriş, este rezultatul desprinderii din cultura Protosesklo a unui grup care înaintează spre nord şi care, ajuns în zona nord-dunăreană, întemeiază prima cultură cu ceramică pictată din România. Numărul mic de situri care pot fi atribuite acestui prim orizont cultural nu permite stabilirea cu certitudine a căii de pătrundere în spaţiul intracarpatic a acestuia, valea Oltului fiind, însă, cea mai probabilă cale. Pe baza stratigrafiei din staţiunile de la Gura Baciului (jud. Cluj) şi Ocna Sibiului (jud. Sibiu), evoluţia culturii este împărţită în trei faze majore.

Aşezările sunt situate pe terase înalte situate de-a lungul unor văi secundare. Locuinţele sunt cel mai adesea de tip bordeie şi semibordeie, dar apar şi locuinţe de suprafaţă, de obicei pe platforme realizate din pietre de râu. Ceramica (boluri, cupe, vase cu picioruşe) este fină, pictată cu buline ori motive geometrice albe pe un fond de culoare roşie sau brun-roşcată. Odată cu ceramica, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, noua cultură introduce uneltele din piatră şlefuită şi primele statuete din lut. Morţii erau îngropaţi în cuprinsul aşezării, uneori chiar sub locuinţe. La Gura Baciului a fost atestată,

pentru prima dată pe teritoriul României, incineraţia ca practică funerară. Plastica antropomorfă şi cea zoomorfă ne dezvăluie un sistem de credinţe bipolar: Marea Mamă, reprezentând principiul feminin, şi Taurul, reprezentând principiul masculin. Prezenţa în cadrul descoperirilor de la Gura Baciului a unor capete de piatră antropomorfe, asemănătoare cu celebrele capete de piatră de la Lepenski Vir, ne semnalează posibile contacte între autohtoni, culturile mezolitice şi noii veniţi. În acelaşi timp, adoptarea acestor zeităţi străine fie şi sub forma exclusivă a expresiei lor plastice, relevă un proces remarcabil de asimilare specific orizontului amintit. La Ocna Sibiului, în nivelul Precriş II, au fost aflate o mică statuetă din piatră, de formă conică, reprezentând un cuplu îmbrăţişat, şi un piedestal din aceeaşi rocă, asociat cu figurina. Pe statuetă şi pe soclu se pot distinge mai multe semne interpretate de descoperitor ca ideograme. Cultura Starčevo-Criş, care marchează generalizarea neoliticului timpuriu în spaţiul intracarpatic, este socotită uneori ca o prelungire a orizontului/culturii Gura Baciului-Cârcea/Precriş, trecându-se cu vederea că ea este rezultatul unei noi migraţii sud - balcanice (cultura Presesklo), ajunsă în Transilvania şi Moldova prin Banat. Cultura Starčevo - Criş are o lungă evoluţie, desfăşurată pe parcursul mai multor faze. Locuirile sunt instalate pe lunci, terase, dealuri şi chiar peşteri, acolo unde condiţiile de mediu sunt favorabile. Locuinţele erau adâncite în fazele mai vechi şi de suprafaţă (sub forma unor colibe) în fazele mai recente. Vase asimetrice, străchini şi cupe sferice, altăraşe cu picioruşe, toate lucrate din lut, mobilează spaţiile interioare ale culturii. Utilajul litic include microlite din silex şi obsidian, dar şi topoare mari de piatră şlefuită de tip Walzenbeile. Tot acum apar sporadic şi primele obiecte mici din aramă. Pintaderele decorate cu motive geometrice, precum şi scoicile Spondylus şi Tridacna atestă legăturile


11

cu regiunile Mediteranei Orientale. Înmormântările se făceau atât în interiorul locuinţelor, cât şi printre acestea. Analizele antropologice au relevat o componentă majoritară de factură mediteraneană, care pledează şi ea pentru originea sudică a acestei populaţii. Neoliticul dezvoltat (cca 5 500 - 4 000 a. Chr) acoperă intervalul cuprins între ultima fază a culturii Starčevo - Criş şi începutul culturii Petreşti, perioadă care include ceea ce multă vreme a fost cunoscut sub denumirile de neoliticul mijlociu şi târziu. Neoliticul dezvoltat este marcat de migraţia unor noi grupe de populaţii pornite din sudul Peninsulei Balcanice, aparţinând grupului de culturi cu ceramică neagră lustruită. Aceste grupe au creat cultura Vinča ( împărţită de regulă în patru faze principale: A, B, C şi D), al cărei început este sincron cu faza finală a culturii Sesklo (Grecia) şi care ocupă Banatul şi mare parte din Transilvania. Cam în aceeaşi perioadă, în nord – estul Transilvaniei, au pătruns din Moldova şi/sau Muntenia numeroase grupuri de purtători ai culturii ceramicii liniare cu note muzicale. Cultura Vinča în România îmbracă forme diferite în fucţie de fondul local pe care se dezvoltă (cultura Starčevo-Criş şi ceramica liniară) şi intensitatea pulsaţiilor sudice. Sinteza elementelor amintite a dat naştere la numeroase aspecte regionale înrudite, astfel încât pe teritoriul Transilvaniei specialiştii nu vorbesc de cultura Vinča propriu-zisă, ci de cultura Banatului, grupul Bucovăţ, grupul Pişcolţ, cultura Turdaş, complexul Cluj-Cheile–Turzii-Lumea Nouă-Iclod, grupul Iclod. Aceste grupe sunt caracterizate de ceramica neagră lustruită (cupe, străchini, amfore bitronconice, capace, etc.). Decorul este variat incizat-imprimat (în special benzi umplute cu liniuţe), cărora li se adaugă caneluri fine. Statuetele au capul rombic (ar putea indica o mască) şi corpul cruciform, fiind decorate adeseori cu motive spiralo - meandrice. În Banat, începând cu sfârşitul etapei Vinča A2, ia naştere cultura Banatului, în cadrul

căreia au fost sesizate anumite particularităţi zonale (grupele Bucovăţ şi Parţa). Aşezarea de Parţa (jud. Timiş) intens cercetată, demonstrează că această cultură a atins un înalt grad de civilizaţie marcat de construcţii cu etaj şi de o viaţă spirituală complexă, descifrabilă în parte prin componentele marelui sactuar cercetat aici. Edificiul de cult (dimensiunile maxime de 12, 6x7m), cu două faze de construcţie, avea două încăperi -una la răsărit, alta la apus- despărţite de masa-altar, apoi de un perete. Încăperea dinspre apus servea la depunerea ofrandelor curente. În fundaţia stâlpului de la intrarea dinspre sud a acestei încăperi s-a aflat un idol zoomorf şi un văscior. Încăperea dinspre răsărit servea ceremoniilor de iniţiere. Centre religioase de acest fel polarizau cu certitudine, prin prestigiul şi măreţia lor populaţia unei zone mai largi. Seminţele carbonizate aflate în aşezarea de la Liubcova ne indică cultivarea mai multor specii de cereale. Cea mai mare pondere o are grâul, reprezentat mai ales prin specia Triticum dicoccum, dar sunt prezente şi speciile Triticum monococcum şi Triticum aestivus în proporţie de cca. 10%. Trebuie semnalată, de asemenea, şi apariţia pentru prima dată pe teritoriul României a orzului din specia Hordeum vulgare. Nu lipsesc nici leguminoasele ca lintea şi măzărichea. Interesant de semnalat este şi modul de recoltare a grâului, cunoscut dintr-o aşezare de la sud de Carpaţi (Teiu, cultura Gumelniţa), probabil utilizat cel puţin în parte şi în alte spaţii. Grâul se recolta prin smulgere, apoi erau făcuţi snopii care erau legaţi cu tulpini de curpen, iederă sau viţă de vie. După aducerea în aşezare, grâul era bătut de pe spice. Comunităţile vinciene pătrunse pe cursul mijlociu al Mureşului, influenţate de tradiţiile Starčevo-Criş şi elementele ceramicii liniare, au creat o nouă sinteză culturală, denumită cultura Turdaş. Frecvenţa unor semne incizate pe fundul unor vase, descoperite mai cu seamă la Turdaş (jud. Hunedoara), interpretate adesea ca mărci de


12

olar, este considerată, în ultima vreme, ca fiind dovadă a unui început de consemnare grafică a datelor. Că lucrurile stau aşa o demontrează, se pare, şi tăbliţele de lut ars acoperite cu motive pictografice incizate de la Tărtăria (jud. Alba), descoperite, după N. Vlassa, într-o groapă rituală alături de idoli de lut şi alabastru şi un fragment de ancoră. Stratigrafia şi cronologia aşezării au suscitat vii şi îndelungate dezbateri. Conservarea de către unele comunităţi Starčevo-Criş a ceramicii pictate, la care se adaugă elementele vinciene, a creat în zona arcului de est a Carpaţilor Occidentali complexul cultural Cluj-Cheile–Turzii-Lumea Nouă-Iclod. Acest coplex reprezintă substratul pe care va lua naştere cultura Petreşti. Cercetările de lungă durată de la Iclod au demonstrat că această staţiune dispunea de un sistem complex de fortificaţii, construit în vremea fazei Iclod I, utilizat şi în faza Iclod II, când este şi abandonat odată cu extinderea locuirii. Tot aici au fost cercetate şi două necropole de înhumaţie în care defuncţii sunt depuşi în poziţie culcat pe spate cu mâinile pe piept, pe abdomen sau pe lângă corp; orientarea este est-vest, cu privirea spre est. Inventarul funerar constă din vase (cilindrice, cupe cu picior înalt, străchini pictate, vase cu profilul în S), ocru, unelte din piatră, podoabe şi ofrande animaliere. Alt grup meridional, mai puţin numeros faţă de cel care a creat cultura Vinca, s-a stabilit la nord de Dunăre, în Oltenia şi Muntenia, unde a dat naştere culturii Dudeşti. Decorul incizat al acestei culturi evoluează treptat în decor excizat, fiind transmis şi culturilor ce o succed în acest spaţiu: Vădastra şi Boian. Dobrogea este ocupată de purtătorii culturii Hamangia, cultură cu ceramică decorată cu şiruri de împunsături fine ce desenează motive unghiulare şi meandrice. Plastica antropomorfă a acestei culturi este cu adevărat excepţională. Formele sunt modelate realist, cu totul fabulos fiind cunoscutul Gânditor (autorul descoperirii s-a gândit la

cunoscuta lucrare a lui Rodin) şi replica lui feminină, ambele decoperite în aşezarea de la Cernavodă. Aceste statuete au fost puse, pe bună dreptate, în legătură cu plastica de la Hacilar, din Anatolia.

Eneoliticul (cca 4 600/4 500 – 3 800/3 700 a. Chr.) se caracterizează prin prezenţa alături de uneltele din piatră, os, corn şi lut ars a unui număr tot mai mare de piese din cupru. Pentru prima dată se produc, în tipare simple sau bivalve, unelte grele de aramă (topoare – dălţi şi topoare cu braţele în cruce) puse în legătură cu exploatarea zăcămintelor de cupru din Transilvania. Totodată, aurul este folosit pentru podoabe şi la confecţionarea unor idoli, precum cei de la Moigrad, din cadrul culturii Bodrogkeresztúr / Gorneşti. La rândul său, meşteşugul olăritului atinge o mare dezvoltare, dovadă fiind numărul impresionant de vase superb decorate descoperite în siturile eneolitice. Culturile tipice pentru această perioadă sunt: Cucuteni-Ariuşd, Petreşti, Gumelniţa, Sălcuţa, Tiszapolgár / Româneşti şi Bodrogkeresztúr/Gorneşti; primele două culturi fac parte din marea grupă a culturilor eneolitice cu ceramică pictată cu motive bicrome şi tricrome. În spaţiul estic al Transilvaniei, la Ariuşd (jud. Covasna), au fost executate cele dintâi săpături sistematice privind epoca neo-eneolitică din România. Materialele descoperite au fost integrate în marele complex cu ceramică pictată Cucuteni-Ariuşd-Tripolie, a cărui evoluţie este jalonată de-a lungul a trei faze (A, AB şi B). Ceramica


13

cucuteniană, admirabil pictată, ce poate sta alături de orice creaţie similară a lumii preistorice, cunoaşte, pe lângă formele comune, şi tipuri elegante: cratere, suporturi cilindrice, amfore si vase binoclu. Prin intermediul picturii bicrome sau tricrome sunt executate motive spiralice ori meandrice complexe, combinate după regulile simetriei şi care dau pereţilor recipientelor un efect cromatic desăvârşit. Remarcabile sunt şi motivele zoomorfe reprezintând feline. Plastica antropomorfă ţine seama de proporţiile reale ale corpului omenesc. Decorul acoperă ambele feţe ale corpului, de la gât până la vârful picioarelor. Acest decor fin şi precis este reprezentarea tatuajului, a podoabelor şi a costumaţiei Cultura Petreşti, a cărei evoluţie a fost stabilită pe parcursul a trei faze (A, A-B şi B), răspândită pe aproape tot teritoriul Transilvaniei, este socotită de origine locală de unii specialişti, iar de alţii ca o migraţie din zonele sudice ale Balcanilor. Este cunoscută în primul rând prin decorul pictat - motive pictate cu roşu, roşu-brun şi mai apoi brun pe fond cărămiziu – care face dovada nivelului înalt de civilizaţie atins de purtătorii acestei culturi. Motivele ornamentale constau din benzi, romburi, pătrate, spirale şi meandre. Formele tipice sunt străchinile, castroanele, suporturile înalte. Plastica este mai rară, la fel şi piesele de aramă. Sfârşitul acestei culturi a fost pus în legătură cu pătrunderea în centrul Transilvaniei a purtătorilor culturii/orizontului Decea Mureşului şi a culturii Bodrogkeresztúr /Gorneşti. Mormintele de la Decea Mureşului sunt considerate fie o continuare a ritualurilor de la Iclod, fie o dovadă clară a pătrunderii în centrul Transilvaniei a unei populaţii nord – pontice. Prezenţa ocrului roşu presărat pe schelete sau aşezat la picioare sub formă de bulgăraşi, precum şi alte elemente de ritual îşi găsesc, totuşi, cele mai bune analogii în necropola de la Mariopol din sudul Ucrainei. Cultura Bodrogkeresztúr/Gorneşti, caracterizată prin prezenţa aşa-ziselor vase de

lapte, cu gât înalt şi două proeminenţe mici trase din buză şi perforate vertical, este continuatoarea culturii Tiszapolgár/Româneşti (definită prin recipiente cu proeminenţe în formă de cioc de pasăre, decorate cu incizii dispuse în reţea sau în trepte), care, la rândul ei, este urmaşa culturii Tisa din perioada neoliticului dezvoltat. La sud de Carpaţi, cultura Gumelniţa, remarcabilă prin ceramica excizată şi prin cea pictată, evoluează de-a lungul a două faze (A1 şi A2; B1 şi B2). În aşezarea de la Căscioarele a fost aflat un extraordinar model de lut ars al unui sanctuar eneolitic, constând dintr-un soclu lung de 51cm şi înalt de 22,5cm, deasupra căruia au fost ridicate patru modele de locuinţe. Tot acolo, dar într-un strat de cultură mai vechi, ce aparţine culturii Boian, au fost semnalate şi resturile unei construcţii rectangulare de cult care avea pereţii interiori pictaţi cu alb şi roşu.

Înrudită cu cultura Gumelniţa este cultura Sălcuţa, din Oltenia, care face parte din marele complex cultural Sălcuţa-Krivodol-Bubanj. Numeroase elemente comune cu cultura Gumelniţa (aşezări de tip tell, ceramică pictată cu grafit, topoare de silex şi statuete de os) arată legăturile multiple, inclusiv genetice, dintre cele două culturi. Aşezările culturilor neo-eneolitice sunt situate pe terasele joase ori înalte ale apelor, pe boturi ori pinteni de dealuri. Uneori locuinţele erau dispuse după anumite reguli. Cercetările recente pun tot mai des în evidenţă sisteme de apărare (şanţuri şi valuri) ale acestor situri. Straturile de cultură sunt groase


14

şi suprapuse, formând uneori adevărate tell-uri. Locuinţele perioadei sunt de mai multe tipuri. Bordeiele adesea aveau o groapă de formă ovală, cu diametrul maxim de 5-6m şi minim de 3 m. Pe una dintre margini era amenajată o vatră simplă, dintr-un strat de lut netezit. Acoperişul din trestie era de formă conică sau alungită, sprijinit pe un schelet de căpriori. De la începutul neoliticului sunt documentate şi locuinţele de suprafaţă de formă rectangulară, cu o singură încăpere. Acestea aveau pereţii din împletitură de nuiele şi lipitură de lut amestecat de regulă cu paie. Acoperişul era în două ape, podeaua din lut bătătorit. Locuinţele cucuteniene din sud-estul Transilvaniei sunt spaţioase (40-100 mp sau chiar mai mult), au adesea platformă şi sunt împărţite în două sau mai multe încăperi. Sculptura neo-eneolitică este reprezentată prin figurine cultice, idoli, amulete realizate din os, piatră sau lut. Sunt reprezentări umane sau animaliere, extrem de interesante prin trăsăturile redate, prin stilizarea corpurilor ori prin exacerbarea anumitor zone ale corpului. Dintre miile de statui antropomorfe descoperite, cele feminine, simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii, reprezintă o majoritate covârşitoare. De asemenea, câteva vase antropomorfe pot fi socotite ca având valoare excepţională, ele impresionând prin plasticitate şi simbolistică. Remarcabile sunt cele numite “Zeiţa de la Vidra” (cultura Gumelniţa) şi “Hora de la Frumuşica” (cultura Cucuteni). Primul este un vas de mari dimensiuni, modelat fără cap şi decorat cu motive diverse ce acoperă întregul corp; cel de al doilea este un suport de vas format din şase statuete feminine văzute din spate, înlănţuite în cercul horei. Cuprul a fost folosit la început pentru obţinerea unor unelte ori podoabe mărunte (ace, sule, cârlige de pescuit, pandantive etc.), iar aurul a fost utilizat numai în scopuri decorativ-estetice. Mult timp piesele au fost obţinute prin tehnica ciocănirii, la tehnica turnării metalului în tipare (monovalve,

bivalve) şi la cea cu „ceară pierdută”, ajungându-se mult mai târziu. Deşi nu dispunem de certitudini în legătură cu provenienţa primelor piese de metal, se poate admite că este vorba de produse locale şi nu de importuri. Aceasta nu înseamnă în mod obligatoriu că metalurgia a fost o născocire a populaţiei locale, nefiind exclus ca ea să fi fost introdusă în urma legăturilor cu regiuni în care începuse mai devreme prelucrarea metalelor (Orient ori Caucaz). Eneoliticul reprezintă un notabil salt calitativ în dezvoltarea metalurgiei. În această perioadă artefactele din cupru sunt prezente în aşezări, în inventarul mormintelor ori chiar depozite (ansamblu de obiecte întregi sau fragmente concentrate într-un singur loc, de obicei izolat). Frecvent apar în această perioadă topoare plate, dălţi, ace cu capul rulat, brăţări simple sau plurispirale şi coliere. Cea mai complexă realizare a metalurgiei eneolitice este toporul cu gaură de înmănuşare transversală şi cu braţele dispuse în cruce. Aceste unelte-arme sunt legate de fazele târzii ale culturilor Cucuteni, Decea Mureşului şi Bodrogkeresztúr/Gorneşti. Piesele eneolitice din aur, mult mai reduse numeric decât cele din cupru, constituie în fapt începuturile orfevrăriei în ţinuturile transilvane. Nu putem trece peste acest capitol fără a aminti marele pandantiv de aur din tezaurul de la Moigrad (jud. Sălaj), care are 30 cm. înălţime şi cântăreşte 750 g. Cunoaştem relativ puţine lucruri despre tipurile rasiale ale populaţiei neoliticului transilvănean. În aria unor culturi, spre exemplu cultura Cucuteni, lipsesc descoperirile funerare, aceasta fiind expresia unor practici rituale ce nu pot fi identificate prin metode arheologice. Puţinele date antropologice de care dispunem (Gura Baciului, Iclod) vorbesc de trăsături mediteranoide. Rolul invaziei triburilor de păstori veniţi din stepele nord – pontice (presupuse neamuri indo-europene) în sfârşitul civilizaţiei de agricultori sedentari eneolitici reprezintă una din problemele viu dezbătute de specialiştii în preistoria Europei de sud-est. Ceea ce părea


15

ieri exclusiv o migraţie de triburi de păstori poate fi înţeleasă astăzi ca o transformare economico-socială a populaţiei locale, ca o adaptare a acesteia, sub un impus exterior, la noi condiţii de mediu, la modificări în evoluţia societăţii (creşterea rolului crescătorilor de animale şi a păstorilor, dezvoltarea metalurgiei, mobilitate mai accentuată, creşterea rolului militar al elitelor, modificări în planul credinţelor etc). În concluzie, datele arheologice de care dispunem ne înfăţişează neo-eneoliticul ca o perioadă de mare stabilitate, în care populaţii sedentare din spaţiul românesc au creat unele din cele mai spectaculoase civilizaţii din istoria umanităţii. Bibliografie selectivă I. Andriţoiu, Civilizaţia tracilor din sud-vestul Transilvaniei în epoca bronzului, Bucureşti, 1992 I. Andriţoiu, A. Rustoiu, Sighişoara-Wietenberg. Descoperiri preistorice şi aşezarea dacică, Bucureşti, 1997 T. Bader, Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei. Cultura pretracică şi tracică, Bucureşti, 1978 T. Bader, Die Schwerter in Rumänien, PBF IV, 8, Stuttgart, 1991 D. Bindea, Arheozoologia Transilvaniei în pre- şi protoistorie, Cluj-Napoca, 2008 M. Bitiri, Paleoliticul în Ţara Oaşului, Bucureşti, 1972 I. Bóna, Die mittlere Bronzezeit Ungars und ihre südöstlichen Beziehungen, Budapest, 1975 N. Boroffka, Die Wietenberg-Kultur. Ein Beitrag zur Erforschung der Bronzezeit in Südosteuropa, Bonn, 1994 V. Boroneanţ, Paléolithique supérieur et épipaléolithique dans la zone des Portes de Fer, Bucureşti, 2000 H. Ciugudean, Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti 1996 H. Ciugudean, Cercetări privind epoca bronzului şi prima vârstă a fierului în Transilvania, Alba Iulia, 1997

H. Ciugudeanu, Eneoliticul final în Transilvania şi Banat: cultura Coţofeni, Timişoara, 2000 N. Chidioşan, Contribuţii la istoria tracilor din nord-vestul României. Aşezarea de la Derşida, Oradea, 1980 V. Chirica, I. Borziac, N. Chetraru, Gisements du Paléolithique supérieur ancien entre la Dniestr et la Tisa, Iaşi, 1996 V. Chirica, D. Boghian, Arheologia preistorică a lumi. Vol. I-II, Iaşi, 2003 M. Cârciumaru, Paleobotanica. Studii în preistoria şi protoistoria României (Istoria agriculturii din România), Iaşi, 1996 M. Cârciumaru, Le Paléolithique en Roumanie, Grenoble, 1999 Fl. Draşoveanu, Cultura Vinća târzie (faza C) în Banat, Timişoara, 1996 V. Dumitrescu, A. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988 V. Dumitrescu, Arta preistorică in România, Bucureşti, 1974 C. Florescu, Repertoriul culturii Noua – Coslogeni din România. Aşezări şi necropole, Biblioteca Thracologica 1, Călăraşi, 1991 F. Gogâltan, Bronzul timpuriu şi mijlociu în Banat ţi pe cursul inferior al Mureşului, Timişoara, 1999 M. Gumă, Epoca bronzului în Banat, Timişoara, 1997 S. Haimovici, Contribuţia arheozoologiei la reconstituirea istoriei din neolitic şi până la epoca romană, în Istoria României, Bucureşti 2001 K. Horedt, Die Wietenbergkultur, Dacia, NS, IV, 1960, 107-137 C. Kacsó, Beiträge zur Kenntnis des Verbreitunsgebietes und der Chronologie der Suciu de Sus-Kultur, Dacia N.S. 31, 1987, 51-75 C. Kacsó, Die späte bronzezeit im Karpaten-Donau-Raum (14.-9. Jahrhundert v. Chr.), în Thraker und Kelten beidseits der Karpaten, Cluj-Napoca, 2000, 31-41 C. Kacsó, Mărturii arheologice, Baia Mare, 2004 T. Kovács, L'Age du Bronze en Hongrie, Budapest, 1977


16

Gh. Lazarovici, Neoliticul în Banat, Cluj-Napoca, 1980 Gh. Lazarovici, Z. Maxim, Gura-Baciului. Monografie arheologică, Cluj-Napoca, 1995 V. Leahu, Cultura Tei, Bucureşti, 2003 A. S. Luca, Cultura Bodrogkeresztúr, Alba Iulia, 1999 A. S. Luca, Preistoria generală, Alba Iulia, 1999 F. Mogoşanu, Paleoliticul din Banat, Bucureşti, 1978 S. Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii I. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, Bucureşti, 1978 Ion Motzoi-Chicideanu, Observaţii asupra complexului de cult din epoca bronzului de la Sărata Monteoru-Poiana Scoruşului, în EA-online, July, 2003 (www.archaeology.ro/imc_ps.htm) C.Nicolăescu-Plopşor, Oamenii din vârsta veche a pietrei. Epoca paleolitică în România, Bucureşti, 1965 I. Nestor, M. Petrescu-Dâmboviţa, Începuturile societăţii gentilice patriarhale şi ale destrămării orânduirii comunei primitive, în Istoria României, I, Bucureşti, 1960, 90-136 I. Ordentlich, Contribuţia săpăturilor de pe ”Dealul Vida” (comuna Sălacea, jud. Bihor) la cunoaşterea culturii Otomani, Satu Mare, 2, 1972, 63-84 I. Paul, Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992 I. Paul, Vorgeschichtliche Untersuchungen in Siebenburgen, Alba Iulia, 1995 Al. Păunescu, Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul României, Bucureşti, 1970 Al. Păunescu, Paleoliticul şi mezoliticul pe teritoriul României, în Istoria Românilor, Bucureşti, 2001, 67-110 M. Petrescu-Dâmboviţa, Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti, 1977 M. Petrescu-Dâmboviţa, Die Sicheln in Rumänien, München, 1978 A. Prox, Die Schneckenbergkultur, Kronstadt/Braşov, 1941

P. Roman, Cultura Coţofeni, Bucureşti, 1976 P. Roman, I. Nemeti, Cultura Baden in România, Bucureşti, 1978 M. Rotea, Preistoria, în Istoria Transilvaniei (vol. I), Cluj-Napoca, 2003 M. Rotea, Pagini din preistoria Transilvaniei. Epoca bronzului, Cluj-Napoca, 2009 M. Roska, Erdély régészeti repertóriuma, Cluj, 1941 M. Rusu, Consideraţii asupra metalurgiei aurului din Transilvania în Bronz D şi Hallstatt A, AMNapocensis, IX, 1972, 29-63 E. Sava, Die Bestattungen der Noua-Kultur, Kiel, 2002 C. Schuster, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei Superioare, Bucureşti, 1997 T. Soroceanu, Studien zur Mureş-Kultur. Mit Beiträgen von V. V. Morariu, M. Bogdan, I. Ardelean und D. Săbădeanu und Mitarbeit von Ortansa Radu, Internationale Archäologie 7, Erlbach, 1991 T. Soroceanu, Die Fundumstände bronzezeitlicher Deponierungen. Ein beitrag zur Hortdeutung beiderseitder Karpaten, in T. Soroceanu (Hrsg.), Bronzefunde in Rumänien, PAS 10, Berlin 1995, 15-80 M. Şandor-Chicideanu, Cultura Žuto-Brdo-Gârla Mare. Contribuţii la cunoaşterea epocii bronzului la Dunărea Mijlocie şi Inferioară, Cluj-Napoca, 2003 N. Ursulescu, M. Petrescu-Dâmboviţa, D. Monah, Neo-eneoliticul, în Istoria Românilor, Bucureşti, 2001, 111-209 N. Vlassa, Neoliticul Transilvaniei. Studii, articole, note, Cluj-Napoca, 1976 A. Vulpe, Die Äxte und Beile in Rumänien I, PBF IX, 2, München, 1970 A. Vulpe, Die Äxte und Beile in Rumänien II, PBF IX, 5, München, 1975 A. Vulpe, M. Petrescu-Dâmboviţa, A. László, Epoca metalelor, în Istoria României, Bucureşti, 2001

http://www.archaeology.ro/imc_ps.htm


17

Sistemul de numeraţie sumero-babilonian

prof. Drd. Lupu Gianina

Sistemul de numeraţie sumero-babilonian prezintă două caracteristici originale care nu se întâlnesc în nici unul dintre sistemele de numeraţie antice: este poziţional şi are bază sexagesimală. Notaţia poziţională se opune principiului juxtapunerii, care a stat la baza tuturor celorlalte sisteme antice şi pe care noi l-am păstrat în notaţia cu cifre romane. În sistemul poziţional, valoarea unui simbol numeric depinde de poziţia acestuia în secvenţa numărului scris. Astfel, în numărul pe care noi îl scriem sub forma 4 444, cifra 4 înseamnă nu numai 4 unităţi de ordinul întâi, ci şi 40 de unităţi, 400 sau 4000, după rangul şi poziţia lor în secvenţa de număr. Această notaţie prezintă imensul avantaj că simplifică operaţiile fundamentale,făcându-le mecanice şi permite să se exprime la fel de uşor numerele foarte mari ca şi numerele foarte mici. De fapt sumero-babilonienii au utilizat ambele sisteme. În textele neştiinţifice se întâlnesc asamblări de grupe de câte zece, cu simboluri numerice combinate după un principiu aditiv de juxtapunere, iar în textele matematice şi astronomice, notaţia este strict poziţională şi se fundează pe baza 60, necunoscută în sistemul vulgar0F

1. Acest sistem a început să fie folosit în Babilon în jurul secolului XIX î.Hr. şi a fost derivat din sistemul de numeraţie sumerian dar este superior oricărui sistem de numeraţie din lumea antică, anticipând sistemul de numeraţie modern. Mai precis, acest sistem lasă neschimbată valoarea unităţilor din primul rang, multiplică cu 60 pe cele din rangul doi, cu 602 pe cele din rangul trei şi aşa mai departe1F

2.

1 Rene Taton, Istoria generală a ştiinţei, vol.I, Ştiinţa antică şi medievală. Ştiinţa în Orientul Antic, Bucureşti, 1970, p.109. 2 Alexander Hellemans, Bryan Bunch, Istoria descoperirilor ştiinţifice,Bucureşti, 1988, p. 14.

Astfel un grup de numere cum ar fi: [3;1;2] care în sistemul nostru zecimal modern s-ar traduce prin expresia: 3×102+1×10+2= (300+10+2)=312 în sistemul sexagesimal babilonian înseamnă: 3×602+1×60+2=(3×3 600+60+2) = 10 800+60+2=10 862. Sistemul de numeraţie babilonian este sexagesimal, ceea ce înseamnă că 60 de unităţi dintr-un anumit ordin de magnitudine constituie o unitate a următorului ordin de magnitudine în ordine crescătoare. Astfel numerele între 1 şi 59 constituie unităţile primului ordin de magnitudine, multiplii lui 60 constituie al doilea ordin de magnitudine, multiplii lui 3 600 constituie al treilea ordin de magnitudine, multiplii lui 216 000 constituie al patrulea ordin de magnitudine şi aşa mai departe. De fapt acest sistem nu folosea decât două semne grafice: un cui vertical care reprezintă unitatea şi un unghi care îl reprezintă pe 10,după cum se poate observa şi în imaginea de mai jos:

Fig.1.1. Cele două semne principale folosite de sistemul de numeraţie sumero- babilonian

Numerele cuprinse între 1 şi 59 inclusiv erau construite pe baza principiului aditiv prin repetarea de câte ori era nevoie a celor două semne, care sunt ilustrate în imaginea de mai jos:


18

Fig.1.2. Cele 59 de numere ale sistemului de numeraţie sumero- babilonian

Numerele 19 şi 58 spre exemplu puteau fi scrise sub următoarea formă:

19 = un unghi şi nouă cuie

58 = cinci unghiuri şi opt cuie

Fig.1.3. Reprezentarea numerelor 19 şi

respectiv 58 conform sistemului de numeraţie sumero-babilonian

Până aici acest sistem de numeraţie este la fel ca şi cele dinaintea lui, dar peste numărul 60 el devine strict poziţional. De aceea numărul 69, de exemplu, nu a fost scris sub forma 60+9, ci sub forma 1+9 ceea ce reprezintă o unitate de ordinul doi care constituie o bază din 60 de unităţi plus 9

unităţi de rangul întâi, care sunt ilustrate şi în imaginea de mai jos2F

3:

Fig.1.4. Reprezentarea numărului 69 conform sistemelor de numeraţie sumerian şi respectiv babilonian

În sistemul de numeraţie babilonian valoarea unui semn varia în funcţie de poziţia pe care acesta o ocupa în cadrul expresiei numerice respective. Astfel semnul pentru 1 de exemplu putea reprezenta o unitate de ordinul întâi dacă este plasată în prima poziţie spre dreapta, 60 sau o unitate de ordinul doi dacă este plasată pe a doua poziţie, 3 600 sau 602 dacă este plasată în a treia poziţie şi aşa mai departe. De exemplu pentru a scrie numărul 75 (un 60 şi 15 unităţi) 15 este pus în prima poziţie, iar 1 este pus în a doua poziţie după cum se poate vedea şi în imaginea de mai jos:

Fig.1.5. Reprezentarea numărului 75 conform

sistemului de numeraţie sumero- babilonian Diferenţa dintre sistemul de numeraţie sumerian şi cel babilonian a fost aceea că cel sumerian s-a bazat pe principiul aditiv, iar cel babilonian pe principiul poziţional, după cum se poate observa cu uşurinţă prin compararea modului de scriere a două numere pe baza celor două sisteme de numeraţie. Să luăm spre exemplu numerele 1 859 şi 4 818 pe care le putem reprezenta sub cele două forme după cum se poate observa în imaginea de mai jos,

3 Georges Ifrah,The Universal History of Numbers. From Prehistory to the invention of the Computer, New York, 2000, p.146.


19

unde cele două metode de scriere a numerelor sunt mai mult decât evidente:3F

4

SISTEMUL SUMERIAN

SISTEMUL BABILONIAN

Fig.1.6. Reprezentarea numerelor 1 859 şi 4 818 conform sistemelor de numeraţie

sumerian şi respectiv babilonian

După cum se poate observa din imagini sistemul sexagesimal al babilonienilor aşeza numerele după o anumită convenţie, cea mai din dreapta poziţie reprezenta unităţile până la 59, iar poziţia următoare era pentru numere de la 60 în sus, ceea ce dovedeşte că acesta este un sistem de numeraţie poziţional. Notaţia babiloniană prezintă totuşi două lacune. Pe de o parte, în interiorul fiecărui ordin de unităţi, asamblarea se face în

4 Georges Ifrah, op.cit. , 147-148.

grupe de câte zece, prin urmare numeraţia este de tipul prin juxtapunere, singurele două semne întrebuinţate fiind unitatea şi zecele. Pe de altă parte, ea n-a început să folosească un semn special pentru notarea lui zero decât abia în epoca seleucidă, circa 311 î.Hr. şi numai în textele astronomice. Dar chiar şi în această epocă târzie zero nu este semnalat niciodată la sfârşitul unui număr. Astfel, astronomii babilonieni scriau 1025, dar n-au scris niciodată 250. Absenţa lui zero, în textele şi epocile în care el nu este marcat, lasă să planeze o ambiguitate asupra valorii absolute a unităţii, care poate să însemne la fel de bine 1, 60, sau 100, 3 600, sau chiar mai mult. Această ambiguitate nu constituia o piedică pentru calculatorii babilonieni, fiindcă ei aveau permanent în minte ordinul de mărime al datelor, dar constituie un obstacol obositor la descifrarea textelor matematice şi numai prin determinarea contextului matematic se putea rezolva problema alegerii adevărate a variantei4F

5. Deci nu poate exista o identitate funcţională între zero-ul modern şi cel babilonian, deşi necesitatea de a semnala ordinele care lipsesc a fost resimţită încă din epoca babiloniană timpurie pentru că orice sistem de numeraţie poziţional are nevoie de un semn special pentru a marca acest lucru. Într-adevăr, unele tăbliţe lasă un spaţiu gol în grafia numerelor în locul unde mai târziu va fi intercalat semnul lui zero sau a fost folosit un semn special pentru a marca separaţia dintre diferitele ordine de magnitudine sub forma a două cuie oblice sau a două unghiuri suprapuse care sunt reprezentate în imaginea de mai jos5F

6:

5 Rene Taton, op.cit., p.110. 6 Georges Ifrah, op.cit., p.149.


20

Fig.1.7. Diferitele semne de separaţie folosite de babilonieni pentru a marca cifra zero

Totuşi acest lucru nu a rezolvat definitiv problema lui zero pentru că nu se putea face distincţia între absenţa unei unităţi a primului rang de magnitudine şi absenţa unei unităţi a rangului doi de magnitudine sau mai mare, deoarece două spaţii arată la fel ca şi un spaţiu. De asemenea reprezentarea numerelor fără zero la sfârşit duce la o serie de ambiguităţi care rezultă din faptul că nu se poate şti cu exactitate care este ordinul de magnitudine pe care îl reprezintă6F

7. Dacă luăm de exemplu cazul lui 5 acesta poate să însemne 5×60=300,

5×602=18 000, 5×603 =1 080 000 sau 5×604=64 800 000. Această problemă a fost rezolvată cu ajutorul fracţiilor. Astfel babilonienii foloseau regula poziţiei pentru fracţii al căror numitor era o putere a lui 60. Cu alte cuvinte notaţia poziţională sexagesimală a fost extinsă şi asupra a ceea ce noi astăzi numim puterile negative ale lui 60: 60-1=1/60, 60-2 =1/602 =1/3 600, 60-3 = 1/603=1/216 000,etc. Numerele erau scrise de la dreapta spre stânga în ordinea ascendentă a puterilor lui 60 şi de la stânga spre dreapta tot în ordine ascendentă puterile negative ale lui 60, aşa cum reprezentăm şi noi numerele în cadrul sistemului nostru poziţional zecimal, cu excepţia faptului că babilonienii nu aveau nici un semn echivalent cu virgula noastră zecimală care desparte întregul de fracţie7F

8. Babilonienii utilizau încă dintr-o epocă foarte timpurie numeroase simboluri fracţionare: 1/2 1/3, 2/3, 5/6, etc. Folosirea fracţiilor 2/3 sau 5/6 constituie o trăsătură originală, fiindcă antichitatea preclasică n-a cunoscut decât fracţiile cu numărătorul egal cu unitatea8F

9. O problemă mai serioasă creată de inexistenţa cifrei zero o reprezintă faptul că în sistemul sexagesimal numărul 1 şi 60 au exact 7 Alexander Hellemans, Bryan Bunch, op.cit., p. 14.. 8Alexander Hellemans, Bryan Bunch, op.cit. , p.16. 9 Rene Taton, op.cit., p.111.

aceeaşi reprezentare şi spaţiul nu poate rezolva situaţia, pentru că numerele erau luate ca atare după context, pe care numai babilonienii îl puteau şti. Din acest motiv mai târziu babilonienii au inventat şi un semn pentru cifra 0, care datează probabil dinainte de venirea turcilor seleucizi în Babilon, în 311 î.Hr. Ei au început să folosească în locul spaţiului liber un semn care să indice lipsa unităţilor pentru diferitele ordine de putere ale lui 60, ce a fost derivat din vechiul separator de ordine amintit mai sus. Astfel într-o tăbliţă astronomică descoperită la Uruk şi datând din perioada seleucidă putem citi următoarea expresie: [2;0;25;38;4] care înseamnă (2×604+0×603+25×602+38×60+4)= 26 012 284 şi care este scrisă pe spatele tăbliţei sub forma:

Fig.1.8. Reprezentarea de pe spatele tăbliţei astronomice descoperită la Uruk unde

este folosit unul dintre semnele de separaţie din perioada seleucidă pentru

a marca cifra zero Semnul format din două cuie dispuse pe diagonală marchează absenţa unităţilor sexagesimale de ordinul trei9F

10. La început s-a crezut că matematicienii babilonieni îl reprezentau pe zero numai în interiorul unui număr dar s-au descoperit apoi o serie de tăbliţe care îl folosesc pe zero şi în faţa sau la sfârşitul unui număr. De exemplu într-o tăbliţă cu caracter astronomic din Babilon, din perioada seleucidă, îl găsim pe 60 scris sub următoarea formă:

10 Georges Ifrah, op.cit., p.152.


21

Fig.1.9. Reprezentarea lui 60 prin folosirea simbolului pentru zero la sfârşitul unui

număr

Aici semnul format din două unghiuri nu este folosit ca şi separator, ci pentru a marca absenţa unităţilor de ordinul întâi10F

11. Într-o altă tăbliţă astronomică, tot din Babilon,

din aceeaşi perioadă, numărul:

[2;11,46;0] adică

(2×603+11×602+46×60+0)=474 360

este reprezentat sub următoarea formă:

Fig.1.10. Reprezentarea tăbliţei astronomice de la Babilon unde simbolul pentru zero este

scris sub forma cifrei 10 având o coadă alungită

Zeroul de la sfârşitul acestui exemplu este scris într-un mod mai special, sub forma unui 10 cu o coadă alungită care nu se ştie exact de unde a provenit pentru că pe aceeaşi tăbliţă alte exemple de numere cu zerouri sunt reprezentate în modul tradiţional11F

12. Aceste semne au fost folosite de către astronomii babilonieni şi pentru a reprezenta sistemul de fracţii sexagesimale după cum se poate observa şi din următoarele exemple

11 Georges Ifrah, op.cit. , p.153. 12 Ibidem.

Fig.1.11. Reprezentarea sistemului de fracţii sexagesimale folosite de babilonieni

Mai târziu babilonienii au inventat şi un simbol special pentru zero, pe care matematicienii l-au folosit doar în mijlocul unui număr, iar astronomii îl foloseau şi la începutul şi sfârşitul unei expresii numerice. Cele două simboluri pentru zero aveau sensul de „vid” de „spaţiu gol”, dar nu a fost asimilat cu noţiunea de „nimic”pe care o are zero în cadrul sistemului nostru de numeraţie12F

13. O întrebare firească care se pune, referitor la folosirea cifrei zero de către babilonieni, este de ce acest lucru s-a produs atât de târziu în istoria Imperiului Babilonian, doar în perioada selgiucidă, când necesitatea utilizării lui a fost resimţită încă din perioada timpurie? Opinia mea referitoare la această problemă este că babilonienii nu au conştientizat noţiunea de „vid”, de „spaţiu gol” până la venirea turcilor seleucizi în Babilon. Aceştia au intrat în contact cu civilizaţia indiană şi au răspândit în teritoriile ocupate de ei elemente ale sistemului de numeraţie indian printre care şi noţiunea de „vid”(„sunya”) care era folosită în India în această perioadă pentru a marca lipsa unităţilor de un anumit ordin în cadrul textelor Sanskrite, deşi nu fusese inventat încă sistemul zecimal format din nouă cifre şi zero. Deci inventarea unui simbol special pentru cifra zero de către babilonienii din perioada seleucidă pare să se fi produs sub influenţa civilizaţiei indiene.

13 Alexander Hellemans, Bryan Bunch, op.cit., p. 14.


22

Consideraţii asupra fortificaţiilor dacice din Ţara Haţegului

prof. Mioara Praporgescu prof. Sergiu Praporgescu

O caracteristică importantă a civilizaţiei dacice în ansamblul ei o reprezintă arhitectura în piatră. Tehnica de construcţie este cunoscută prin murus dacicus, în construcţiile dacice, atât în cele militare cât şi în cele civile, putând fi recunoscute influenţe elenistice. Arhitectura în piatră a dacilor este cel mai bine reprezentată de complexul de cetăţi şi aşezări din Munţii Orăştiei, complex considerat cea mai înaltă expresie a civilizaţiei dacice în forma sa clasică din secolele I î.Hr.- I d.Hr.13F

1 Cetăţile dacice sunt atestate pe întreg teritoriul Daciei şi, deşi sunt foarte asemănătoare, nu au exprimări ahitectonice identice, dar, în plan militar, au reprezentat punctul forte al statului dac. Acest lucru este dovedit din plin şi de sistemul de fortificaţii creat de daci în Ţara Haţegului, zonă situată în imediata vecinătate a centrului politic, militar şi religios din Munţii Orăştiei. Rolul acestor fortificaţii era de a închide căile de acces dinspre sud şi sud-vest către Sarmizegetusa Regia (Basileion), capitala statului dac. Depresiunea Haţegului, denumită şi Ţara Haţegului, este încadrată de Munţii Poiana Ruscăi, la vest, de Munţii Ţarcu, la sud-vest, de Munţii Retezat, la sud, de depresiunea Petroşani, la sud-est, iar la est, de Munţii Şureanu (Munţii Orăştiei) care împreună cu Munţii Cindrelului (Cibinului) formează Munţii Sebeşului14F

2 . La nord, depresiunea Haţegului este mărginită de dealurile Hunedoarei, fiind astfel bine delimitată prin linii tectonice faţă de regiunile înconjurătoare înalte15F

3. Ţara Haţegului comunică prin pasul Merişor-Băniţa (731m) cu 1 Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972, p. 127. 2 Ştefan Ferenczi, Bazele geologico-geografice ale formării puterii centrale dacice în aripa de nord-vest a Munţilor Şureanului, în Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Cluj Napoca, 1989, p. 21. 3 Dorin Ursuţ, Adam Mitulescu, Petrică Paul, Drumul roman Sarmizegetusa-Ostrov. Aspecte geo-topometrice, în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, p. 201.

depresiunea Petroşani, prin „poarta” de la Subcetate (300 m), unde râul Strei străbate un scurt defileu, comunică cu depresiunea Cerna-Strei, iar prin pasul din defileul Văii Bistrei, numit Porţile de Fier ale Transilvaniei (699 m), comunică cu Valea Timişului16F

4 . Depresiunea este drenată de către afluenţii Văii Streiului, Văii Râului Mare, Văii Galbena şi Apei Sibişelului, care îşi au izvoarele în Munţii Şureanului, Poiana Ruscăi şi Retezatului17F

5. Între limitele menţionate mai sus, Ţara Haţegului are o suprafaţă de aproximativ 1300 kilometri pătraţi18F

6, dar trebuie spus că entitatea istorico-geografică denumită „Ţara Haţegului” depăşeşte, uşor, limitele geografice ale depresiunii Haţegului. Deşi Ţara Haţegului este cunoscută îndeosebi prin numeroasele şi importantele monumente romane (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, castre, gospodării agricole de tip villa rustica) şi medievale (cetăţile Colţ, Crivadia, Răchitova şi Mălăieşti, biserica de la Densuş etc), cele mai multe dintre ele fiind supuse unor cercetări sistematice, şi vestigiile dacice din această regiune sunt numeroase şi importante. Din păcate, cele mai multe dintre materialele dacice din Ţara Haţegului (a se vedea anexa) sunt descoperiri întâmplătoare sau rezultate în urma unor sondaje de suprafaţă. Prea puţine dintre obiectivele identificate ca fiind dacice au fost supuse unor cercetări sistematice: cetăţile Băniţa şi Piatra Roşie, parţial fortificaţiile de la Ponorâci-Cioclovina. Chiar dacă, din punct de vedere strategic, cetatea de la Piatra Roşie şi fortificaţiile de la Ponorâci-Cioclovina au fost

4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc-Ţara Haţegului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 6-10.


23

integrate complexului de aşezări şi fortificaţii dacice din Munţii Orăştiei19F

7 , situarea lor geografică, la limita depresiunii Haţegului, ne permite să le considerăm ca făcând parte din Ţara Haţegului şi să le includem în studiul nostru. În sprijinul nostru vine şi repertoriul arheologic al Ţării Haţegului, alcătuit de Hristache Tatu, Octavian Popa şi Zoia Kalmar, repertoriu care include cele două vestigii mai sus-menţionate, în Ţara Haţegului. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul localităţilor Luncani, Ursici, Târsa şi Bobaia, toate din comuna Boşorod, considerate ca făcând parte din Ţara Haţegului.

Fortificaţiile dacice din Ţara Haţegului se înscriu într-un vast sistem de apărare a capitalei din Munţii Orăştiei, sistem care cuprinde cetăţi şi turnuri de supraveghere şi semnalizare dispuse în valuri concentrice în jurul Munţilor Sebeşului, acest sistem de apărare exterior şi concentric exploatând foarte eficient relieful accidentat. În acest context dacii nu au apărat depresiunea Haţegului, ci intrările în depresiune20F

8, aceasta devenind ea însăşi o mare fortăreaţă care închidea accesul spre Munţii Orăştiei dinspre sud-vest şi dinspre sud. Datorită rolului lor strategic puternicele cetăţi şi fortificaţii dacice din Ţara Haţegului, de la Băniţa, Luncani-Piatra 7 Hadrian Daicoviciu, Ştefan Ferenczi, Ioan Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Cluj Napoca, 1989, p. 230. 8 Vulcu Bujor, Unele aspecte istorice ale utilizării teritoriului depresiunii Haţeg-Mureş, pentru aşezările omeneşti şi apărare, în Sargetia, X, 1973, p. 440.

Roşie, Ponorâci-Cioclovina, Pui şi Federi, au fost integrate complexului din Munţii Orăştiei, istoricii fiind unanimi în această privinţă. Cetatea dacică de la Băniţa reprezenta un puternic obstacol în calea unui inamic, în încercarea acestuia de a pătrunde dinspre sud spre centrul dacic de la Grădiştea Muncelului21F

9. Cetatea a fost descoperită pe dealul Piatra Cetăţii, numit şi Dealul Bolii, şi a fost cercetată sistematic în anii 1960 şi 1961, când au fost organizate două campanii de săpături. Cercetările au fost conduse de către O. Floca22F

10, asistat de I. H. Crişan şi de I.(Şt.) Ferenczi. Cetatea dacică de pe Dealul Bolii de la Băniţa cuprinde o serie de construcţii cu caracter militar defensiv, ridicate pe terasele şi pe culmea înălţimii: ziduri de incintă, turnuri, platforme de luptă, val de apărare şi altele, din piatră, lemn sau pământ. Lucrările de apărare sunt grupate pe latura de nord a dealului, ceilalţi versanţi fiind atât de abrupţi încât nu erau necesare lucrări pentru apărarea lor. Terasa inferioară a dealului, de pe versantul de nord-vest, pare să fie artificială şi prezintă urme de locuire străveche23F

11. Mai sus, pe la jumătatea înălţimii, drumul este barat de un zid de incintă construit din piatră nefasonată (opus incertum), legată cu mortar, lung de peste 60 m, cu o grosime de 0,85-0,95 m, cu câte un turn din lemn la cele două capete, zid care închidea complet versantul de nord şi, parţial, pe cel de nord-est al dealului24F

12. Se pare că acest zid este medieval, probabil din Evul Mediu timpuriu, când cetatea ar fi fost refolosită25F

13. Spre capătul de est al acestui zid a fost identificat un sanctuar patrulater, cu tamburi de piatră, similar cu sanctuarele din Munţii Orăştiei.

9 Octavian Floca, Cetatea dacică de la Băniţa, în Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, Bucureşti, 1966, p. 33; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, p. 69 10 O. Floca, op. cit., pp. 23-33. 11 Ibidem, p. 26; H. Daicoiciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op. cit., p. 212. 12 O. Floca, op. cit., p. 26. 13 Radu Popa, Observaţii privind zidurile de mortar din cetăţile dacice hunedorene, în Sargetia, XIII, 1977, pp. 277-283; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op. cit., p. 213.


24

Mai sus, paralel cu zidul menţionat, la marginea teraselor din partea superioară a dealului, apare un alt zid, gros de 2 m, cu o lungime de peste 115m, închizând latura de nord şi pe cea de nord-est a înălţimii. Acest zid este cu siguranţă dacic, fiind construit din piatră calcaroasă fasonată (opus quadratum), după cunoscuta tehnică a zidului dacic (murus dacicus): blocurile mari de piatră fasonate, de pe cele două feţe ale zidului (exterioară şi interioară), sunt legate între ele, de-a latul, prin bârne de lemn fixate în nişte jgheaburi în formă de coadă de rândunică. Între cele două feţe ale zidului se aşeza un emplecton de pământ şi pietre neprelucrate. Porţiunea de est a zidului este dublată în interior, pe o lungime de câteva zeci de metri, de un val puternic de piatră şi pământ26F

14. La capătul estic al zidului de piatră fasonată şi al valului de pământ se afla o poartă monumentală, cu trepte, mărginită pe ambele laturi de o balustradă din andezit. Prin această poartă se ajunge pe platoul superior al dealului, unde apar trei terase artificiale care se succed, în trepte, pe direcţia est-vest27F

15. Prima terasă, din faţa intrării, este cea mai mare şi este parţial naturală, parţial artificială. Pe această terasă au fost descoperite urme de locuire, în partea ei de vest şi de nord, reprezentate prin material ceramic, chirpici şi unele obiecte de inventar, dar nu s-au păstrat resturile unor construcţii, probabil din lemn, care ar fi putut fi aici. Terasa a doua, mai mică decât prima, dar mai înaltă, era închisă de jur- împrejur de un zid de piatră, gros de 1,40 m, construit în tehnica murus dacicus. Cea mai înaltă este a treia terasă a dealului, acropola (904 m), permiţând vederi la mari distanţe şi în toate direcţiile. Terasa a treia este înconjurată de un puternic zid de incintă, de formă trapezoidală (34x23x20 m), construit în tehnica murus dacicus28F

16. În mijlocul spaţiului închis de acest zid se afla un turn de veghe, construit din lemn şi chirpici. Ceva mai jos, în partea de

14 O. Floca, op. cit., p. 27. 15 Ibidem, p. 28. 16 Ibidem, p. 29

nord-vest a înălţimii, pe coasta stâncoasă şi greu accesibilă, se afla o platformă de luptă, lungă de 18 m, tăiată în stâncă. Zidul care mărgineşte platforma în partea de jos, a fost înălţat direct pe stânca naturală. Numărul mare şi varietatea obiectelor gospodăreşti descoperite atestă faptul că în cetatea de la Băniţa exista o viaţă economică intensă, la poalele dealului fiind identificată şi aşezarea civilă a cetăţii, în aria căreia a fost descoperit un mare atelier pentru prelucrarea metalului29F

17. În partea de nord-est a Ţării Haţegului, la limita vestică a Platformei Luncanilor, se află cetatea dacică de la Luncani-Piatra Roşie. Legat de Platforma Luncanilor, se cuvine să menţionăm faptul că această unitate geografică muntoasă se află, în partea ei de vest şi sud-vest, la contactul cu depresiunea Haţegului, noţiunea de „Ţara Haţegului” extinzându-se şi asupra acestei zone de contact. Cetate de la Piatra Roşie se află pe o stâncă uriaşă de calcar jurasic (823 m), izolată de restul platformei şi avea rostul de a bloca accesul unui eventual inamic spre Sarmizegetusa Regia, dinspre nord-vest, pe Valea Luncanilor, şi dinspre vest, pe Valea Streiului30F

18 . Cetatea a fost supusă unor cercetări sistematice în anul 1949, rezultatele investigaţiilor fiind publicate câţiva ani mai târziu31F

19. Un prim element de fortificaţie este turnul32F

20 aflat pe cărarea de acces spre cetate. Turnul (11,50x11,50 m) avea la bază ziduri din blocuri de calcar cu emplecton de pământ şi piatră, în tehnica murus dacicus. În partea superioară zidurile continuau cu cărămidă, acoperişul fiind din ţiglă. Trecând de acest turn, mai sus, se ajunge la o incintă (140x125 m)33F

21 construită dintr-un zid de piatră şi 17 Rustoiu Aurel, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj, 2002, pp. 65-66. 18 H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op. cit., pp. 69, 74. 19 Constantin Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie. Monografie arheologică, Bucureşti, 1954. 20 Ioan Glodariu , Eugen Iaroslavschi, Adriana Rusu-Pescaru, Florin Stănescu, Sarmizegetusa Regia capitala Daciei preromane, Deva, 1996, p. 165. 21 Ibidem.


25

pământ. Pietrele, sumar potrivite, erau legate între ele cu pământ (opus incertum), pe acest zid înălţându-se şi o palisadă34F

22. În partea de vest a incintei, capetele zidului fac corp comun cu o altă incintă, situată pe platoul superior (acropola), aceasta fiind fortificaţia propriu-zisă. Această incintă (102x45 m) este construită în tehnica murus dacicus35F

23, zidurile cuprinzând în traseul lor cinci turnuri: câte un turn la colţurile din sud-vest, nord-vest, nord-est şi sud-est, un altul fiind dispus spre mijlocul laturii de est. Cele cinci turnuri au fost construite din blocuri de calcar, acoperişul fiind din şindrilă. Intrarea în cetate se făcea prin turnul din colţul nord-estic, spre care ducea un drum lat, care, în incinta de pe terasele inferioare, era pavat cu lespezi de calcar. Cetatea de la Piatra Roşie, cu rosturi pur militare, era apărată şi de lucrări înaintate, pe Valea Stupăriei, unde se văd urmele unui val de pământ cu resturi anteromane, şi la intrarea în Valea Luncanilor, dinspre cătunul Ponorâci, unde au fost identificate fortificaţii puternice. Grandiosul sistem de fortificaţii dacice de la Ponorâci-Cioclovina, situat la sud de cetatea de la Piatra Roşie, nu a fost încă supus unor săpături sistematice, fiind cunoscut în urma unor sondaje36F

24 şi cercetări de suprafaţă37F

25. Aceste fortificaţii aveau rolul de a închide accesul spre Sarmizegetusa Regia, dinspre sud-vest, din valea Streiului, pe străveche cale a Dreptului. Drumul Dreptului pleca din Pui, urca pe trei direcţii, prin Fizeşti, 22 H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, p. 133. 23 H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op. cit., p. 200; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op. cit., pp. 166-167. 24 Dimitrie Marin Teodorescu, Cetăţile antice din Munţii Hunedoarei, în D. M. Teodorescu, M. Roska, Cercetări arheologice în Munţii Hunedoarei, Publicaţiile Comisiunii Monumentelor Istorice, Secţiunea pentru Transilvania, fasc. II, Cluj, 1923, p. 23-sondaj făcut în 1921; C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie. Monografie arheologică, pp. 72-74- sondaj făcut în 1949 de către O. Floca. 25 I.(Şt.) Ferenczi, Consideraţii de ordin geomorfologic şi topografic cu privire la desfăşurarea campaniilor împăratului Traian pentru cucerirea complexului de cetăţi dacice din Munţii Sebeşului (I), în Apulum, XVI, 1978, p. 127- investigaţii topografice în anii 1972, 1975, 1977; Hristache Tatu, Viorel Moraru, Dispozitivul defensiv dacic de la Ponorâciu (jud. Hunedoara), în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, pp. 151-160.

prin Federi şi pe panta de sud a Dealului Măgura, până deasupra platoului Murgoiu unde, reunindu-se, forma drumul mare de plai care traversa dispozitivul de apărare şi continua spre Poiana Omului, Prihodişte, Sarmizegetusa Regia. Valul principal38F

26 al dispozitivului de la Ponorâci-Cioclovina, numit Troianul, cu o lungime de peste 2,5 km, porneşte din punctul cel mai înalt, Dealul Mesteacănului, din care coboară o pantă abruptă spre satul Cioclovina, apoi continuă în linie aproape dreaptă până în dreptul înălţimilor Brănicioarei. De aici coteşte spre nord, pe partea superioară a pantei, iar în faţa dealului Vârful lui Vârfete (Vf. Poienii) traversează valea şi se leagă cu această înălţime. Grosimea valului principal, la bază, este de 10-14 m, iar înălţimea, în forma actuală, este de la 0,80 m la 3 m. Troianul este prevăzut cu cinci bastioane semicirculare dispuse pe partea de sud, unde era aşteptat agresorul. Din josul pantei urcă 33 de valuri, perpendiculare sau oblice, spre valul principal. Toate cele 33 de valuri adiacente se opresc la 12 m distanţă de baza valului principal, spaţiul dintre capetele lor şi baza Troianului constituind o bermă bine nivelată. Valul principal, făcut din piatră şi pământ, la fel fiind şi valurile perpendiculare şi cele oblice, era strâns pe ambele laturi de o palisadă din lemn. Fortificaţiile de la Ponorâci-Cioclovina au căzut în timpul războaielor cu romanii, de la începutul secolului al II-lea d.Hr, probabil în primul război daco-roman39F

27. Pe toată lungimea sa, Troianul prezintă miezul din piatră şi pământ complet ars, în urma incendierii palisadei. Se pare că dispozitivul defensiv dacic de la Ponorâci-Cioclovina era structurat pe trei aliniamente succesive40F

28, Troianul fiind ultimul 26 C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie. Monografie arheologică, pp. 72-74; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op. cit., pp. 170-173; H. Tatu, V. Moraru, Dispozitivul defensiv dacic de la Ponorâciu (jud. Hunedoara), pp. 154-155. 27 H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op. cit., p. 204. 28 Viorel Moraru, Opinii referitoare la funcţionalitatea complexului defensiv dacic de la Ponorâci (judeţul Hunedoara), în Sargetia, XVIII-XIX, 1984-1985, p. 113.


26

aliniament. Al doilea aliniament, la vest de Troian, consta în două poziţii fortificate din val de pământ şi piatră. Prima dintre aceste poziţii41F

29, de formă patrulateră, era situată între colina Cornăţel, la vest, Dealul Plopilor, la est şi polia Ponorâci, la nord-est. A doua poziţie a aliniamentului se afla pe Dealul Troianului42F

30, numit şi Dealul Bradului, situat la nord-vest de fortificaţia patrulateră, în zona Peşterii Cioclovina. Pe acest deal a fost identificată o fortificaţie din bermă, val de piatră şi pământ. Aliniamentul cel mai avansat43F

31, spre sud-vest, era amplasat pe Dealul Feţii (Vârful Feţii), Dealul Măguliciului şi Dealul Robului. Pe Dealul Feţii, valul de formă elipsoidală, cu o lungime de 350 m, formează o incintă, fiind identificate şi trei gropi de formă pătrată, posibile amplasamente ale unor turnuri sau instalaţii balistice. Pe această înălţime s-au găsit fragmente ceramice grosiere, de factură dacică, precum şi un creuzet pentru topit metal, dovedind existenţa unei garnizoane permanente pentru supravegherea fortificaţiilor44F

32 . Fortificaţia de pe Dealul Măguliciului, de formă trapezoidală, era prevăzută şi cu două turnuri, lungimea totală a valului care compune această fortificaţie fiind de aproximativ 1300 m. Mult mai puternică, deşi cu suprafaţa mai mică, era fortificaţia închisă cu val de formă elipsoidală, în lungime totală de 750 m, de pe Dealul Robului. Cercetările de suprafaţă indică faptul că la Pui şi la Federi, la sud de fortificaţiile de la Ponorâci-Cioclovina, ar putea fi şi alte fortificaţii dacice45F

33, care apărau drumul de plai (de culme) Pui-Dealul Măgura-platoul

29 H. Tatu, V. Moraru, Dispozitivul defensiv dacic de la Ponorâciu (jud. Hunedoara), p. 154. 30 Viorel Moraru, Hristache Tatu, O nouă fortificaţie dacică în zona Ponorâci, judeţul Hunedoara, în Sargetia, XVIII-XIX, 1984-1985, pp. 110-111. 31 H. Tatu, V. Moraru, Dispozitivul defensiv dacic..., pp. 153-154; V. Moraru, Opinii referitoare la funcţionalitatea complexului...Ponorâci, pp. 113-114. 32 I. (Şt.) Ferenczi, Consideraţii de ordin geomorfologic şi topografic..., p. 129 cu nota 19; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op. cit., p. 205. 33 V. Moraru, H. Tatu, Posibile fortificaţii dacice din val de piatră şi pământ la Pui şi Federi (judeţul Hunedoara), în ActaMN, 26-30, I/1 (1989-1993), 1994, pp. 265-266.

Murgoiu-Ponorâci. Tot în aria comunei Pui, spre nord-vest, pe valea Streiului, au fost identificate două posibile puncte de observaţie dacice46F

34, la Băieşti şi la Ruşor. Toate aceste fortificaţii, prezentate mai sus, dovedesc importanţa căii de acces spre Sarmizegetusa Regia, dinspre sud-vest, în concepţia strategilor daci. De aceea foarte importantă era şi calea de acces în Ţara Haţegului, dinspre sud-vest, din Banat, prin pasul din defileul Bistrei, cunoscut sub numele de Porţile de Fier ale Transilvaniei, unde se presupune că s-ar afla antica Tapae. Aici, în urma unor cercetări de suprafaţă au fost identificate fortificaţii posibil dacice47F

35, cu-noaşterea acestor fortificaţii fiind îngreunată de amenajările medievale. Locul în care au fost ridicate fortificaţiile, antice şi medievale, este şaua formată între culmile care se unesc aici, cea dinspre sud coborând din Munţii Ţarcului, iar cea dinspre nord, din Munţii Poiana Ruscă. Fortificaţiile dacice se desfăşoară pe culmile care flanchează drumul naţional Haţeg-Caransebeş şi linia ferată, în zona haltei Bouţari, cu frontul îndreptat spre vest. Tot în sud-vestul Ţării Haţegului, la Clopotiva (com. Râu de Mori), pe Vârful Pietrei, în Munţii Ţarcului, au fost identificate alte posibile fortificaţii dacice48F

36, constând în cinci valuri din grohotişuri. Din informaţiile prezentate mai sus, putem concluziona că Ţara Haţegului abundă în fortificaţii de factură dacică, dovadă certă a rolului deosebit avut de această regiune în strategia defensivă a regilor daci, mai cu seamă în secolul I d.Hr. Preocuparea strategilor daci pentru fortificarea acestei regiuni s-a dovedit justă în contextul războaielor daco-romane de la sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea, când una dintre principalele direcţii de atac ale romanilor a vizat tocmai Ţara Haţegului, în drumul spre Sarmizegetusa Regia. 34 H. Tatu, O. Popa, Z. Kalmar, Contribuţii la repertoriul arheologic al Ţării Haţegului(judeţul Hunedoara), în Sargetia, XXI-XXIV, 1988-1991, pp. 93, 99. 35 Hristache Tatu, Fortificaţii la Porţile de Fier ale Transilvaniei, în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, pp. 165-167. 36 H. Tatu, O. Popa, Z. Kalmar, op. cit., pp. 94-95.


27

Zarand - de la daci şi romani la români

prof. Petric Călin Dorin

Străvechi leagăn de cultură şi civilizaţie, Ţara Zarandului constituie una din zonele de referinţă ale istoriei naţionale. Comuna Buceş, prin dispunerea sa geografică, reprezintă puntea de legătură între două vetre de istorie şi tradiţie românească – Ţara Moţilor şi Ţara Zarandului, prin urmare, după cum timpul istoric şi-a orientat cursul ea a contribuit şi în acelaşi timp a „împrumutat” din tezaurul istoric al celor două „ţări”. Ţara Zarandului, cu microzonele sale între care şi cea a Bradului, reprezintă leagănul unor civilizaţii umane îndepărtate. Săpăturile arheologice sau descoperirile întâmplătoare au scos la iveală dovezile existenţei acestor civilizaţii. Cele mai vechi urme de locuire din Zarand datează din paleolitic, vestigii din această perioadă fiind descoperite pe terasele înalte ale localităţii Gurahonţ, în primul rând la Iosăşel49F

1. În peştera de la Crăciuneşti au fost identificate vestigii caracteristice epocii paleolitice, constând în unelte de silex şi os, vetre de foc, fosile de Ursus spelaeus, Equus caballus50F

2. În perioada paleoliticului mijlociu grupuri de humanoizi au locuit culmile piemonturilor şi terasele înalte din preajma localităţilor Zimbru, Răstoci, Valea Mare, Ociu, Brotuna, Beliu şi Brad51F

3. La Basarabasa au fost descoperite pe o terasă înaltă de circa 100 m, urmele unor exploatări de opal, datate în paleoliticul superior52F

4 . Alte descoperiri, aparţinând aceleiaşi perioade istorice s-au făcut în hotarul satului Prăvăleni, în locul numit “Vârful

1 Marton Roska, Cercetări preistorice în Ardeal, în ACMIT, 1926-1928, Cluj, 1929, p. 189. Lucian Roşu, Cercetări asupra paleoliticului de la Iosăşel, în Revista Muzeelor, Bucureşti, VI, nr. 3, p. 257-260. 2 Octavian Floca, Victor Şuiagă, Ghidul judeţului Hunedoara, Deva, 1936, p. 15. 3 Florian Dudaş, Repertoriul arheologic al Ţării Zarandului în lumina ultimelor descoperiri, în Revista Muzeelor, VII, 1970, nr. 5, p. 356. 4 C.S. Nicolaescu-Plopşor, Cercetări asupra paleoliticului superior, în Materiale, III, 1957, p. 281 şi 284-285.

Cremenii”53F

5 . La Valea Bradului, în punctele numite “Săcătura” şi “Breaza”, alături de mari cantităţi de opal au fost descoperite unelte paleolitice. În atelierele de prelucrare a pietrei din preajma acestor aşezări erau cioplite vârfuri de lance, răzuitoare, dăltiţe, toporaşe, lame, etc. În staţiunea arheologică Crăciuneşti s-au descoperit deasupra straturilor paleolitice, urme ale civilizaţiilor neolitice, constând din ceramică şi unelte de piatră şlefuită. Epoca neolitică mai este reprezentă în Zarand şi prin descoperirile de la Prăvăleni, unde au fost găsite două toporaşe din piatră databile la sfârşitul perioadei de tranziţie spre epoca bronzului54F

6. Perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului este ilustrată prin descoperirile de la Baia de Criş, Birtin, Brotuna, Bulzeştii de Sus, Crişcior, Grohot, Ribicioara, Ruda, Ţebea, Mihăileni, Buceş-Vulcan55F

7 , ul-timele două locaţii găsindu-se pe teritoriul comunei Buceş. La Mihăileni a fost identificat un topor din piatră de cuarţit-porphir, caracteristic culturii Coţofeni şi păstrat în Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. În peştera Cizmei, din masivul calcaros Grohot, sub un strat de cultură medievală, au apărut fragmente ceramice aparţinând culturii Coţofeni56F

8. În peştera cu trei intrări din Băiţa în urma unui sondaj arheologic s-a identificat existenţa a trei straturi de cultură, aparţinând perioadei de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (cultura Coţofeni), Hallstatt-ului timpuriu şi feudalismului timpuriu, cu un bogat material arheologic57F

9.

5 Nicolae Cătălin Rişcuţa, Monografia arheologică a depresiunii Brad, Alba Iulia, 1996, (Lucrare de diplomă), p. 24-25. 6 Ibidem, p. 26. 7 Ibidem, p. 27-33. 8 Ioan Andriţoiu, Contribuţii la repertoriul arheologic al judeţului Hunedoara, în Sargetia, XIV, 1979, p. 2. 9 Ibidem, p. 21-22.


28

Ceramica aparţinând culturii Coţofeni, precum şi topoarele din piatră (andezit negru - Băiţa) întregesc zestrea arheologică a Zarandului. Descoperiri din epoca bronzului au fost făcute la Birtin, Brad, Caraci, Ribicioara şi Ţebea58F

10. La Ţebea, pe „Dealul Ruşti”, a fost descoperită ceramică aparţinând perioadei de tranziţie la epoca bronzului, respectiv aceleiaşi culturi Coţofeni (străchini, castroane, ceşti, căni, având ornamentaţii cu benzi, butoni, incizii) şi bronzului incipient (Grupul Şoimuş).

Dovezile arheologice privind epoca fierului sunt ilustrate prin descoperirile de la Baia de Criş, Brad, Ribiţa, Tomeşti. La Baia de Criş s-au descoperit întâmplător, în anul 1881, trei statui-menhir, datate în secolul al VIII-lea î.Hr., dovadă a exploatării metalelor preţioase din cele mai vechi timpuri, de către strămoşii noştri geto-dacii. Ele sunt plasate de către arheologul Octavian Floca în prima epocă a fierului59F

11. De asemenea în cadrul cercetărilor efectuate în interiorul bisericii din Ribiţa au fost scoase la iveală “fragmente grosiere cu aspect specific pentru epoca hallstattiană”60F

12. Cea mai bine reprezentată epocă istorică din Zarand, în urma descoperirilor

10 Ibidem, p. 26. 11 Nicolae Cătălin Rişcuţa, Op. cit., p. 42. 12 Adrian Andrei Rusu, Biserica românească de la Ribiţa (Judeţul Hunedoara), în Revista Monumentelor Istorice, anul LX, nr. 1, 1991, p. 5.

întâmplătoare sau prin săpături sistematice, este epoca romană. Descoperiri de vestigii romane s-au făcut la Baia de Criş, Brad, Caraci, Crişcior, Dupăpiatră, Mesteacăn, Ribiţa, Ruda, Stănija, Ţebea şi Valea Arsului61F

13. La începutul secolului al II-lea d.Hr., după o îndârjită rezistenţă din partea autohtonilor daci, armatele romane reuşesc să ocupe o bună parte a teritoriului statului lui Decebal. Dincolo de motivele militare şi de politică externă, înstăpânirea Romei la nord de Dunăre a avut şi un temei economic – nevoia de metal preţios pe piaţa romană în condiţiile secătuirii minelor din alte părţi ale imperiului, precum cele din Dalmaţia, Spania etc. Procedând la organizarea noului teritoriu, romanii acordă o atenţie deosebită exploatărilor miniere, în special celor aurifere din Apuseni. Prezenţa romană în Zarand este atestată prin aşezările miniere grupate de-a lungul văilor afluente Crişului Alb şi având drept centru principal de extracţie mina de la Ruda-Brad. Astfel au fost descoperite unelte de lucru ale minerilor, râşniţe, pive, de asemenea zgură, toate constituindu-se într-un indiciu al existenţei la Băiţa a unor cuptoare pentru redus minereul aurifer; se adaugă galerii în care înaintarea se făcea cu dalta şi ciocanul (Băiţa, Ţebea) sau treptele tăiate în piatră precum cele de la Ruda-Brad, obiecte de uz comun, monede, opaiţe. În paralel se efectua şi extracţia aurului prin metoda spălării din nisipurile aurifere ale Crişului Alb, în zona localităţilor Mihăileni, Crişcior, Baia de Criş, Caraci. Harta descoperirilor de vestigii romane este reprezentată şi la Dupăpiatră, pe teritoriul comunei Buceş – aici a fost descoperit un fragment ceramic dintr-un apeduct roman; se adaugă Stănija, tot în comuna amintită, Ribiţa, Mesteacăn, Valea Arsului. Una din cele mai însemnate descoperiri de epocă romană a fost necropola de la Muncelu-Brad. Aici au fost dezvelite un număr de 129 de morminte62F

14. Inventarul arheologic al

13 Nicolae Cătălin Rişcuţa, Op. cit., p. 45-55. 14 Adrian Rusu, Cercetări în necropola Muncelu-Brad, în Materiale, XIII, 1979, p. 173-183.


29

mormintelor cuprinde fragmente ceramice, căni, ulcioare, fructiere, străchini, opaiţe cu un singur arzător, cuie de fier, fragmente de cuarţ şi silex, dar cele mai importante sunt cele 4 stele funerare, de dimensiuni diferite şi păstrate la Muzeul Aurului din Brad. Din analiza ritului funerar şi a materialului arheologic, la Muncelu-Brad este vorba de o necropolă din secolele II-III d.Hr., aşadar din perioada de simbioză şi sinteză a elementelor dac şi roman. Necropola de la Muncelu-Brad este extrem de importantă prin aceea că atestă existenţa uneia sau mai multor aşezări de colonişti-mineri aduşi aici în timpul stăpânirii romane. Asemenea aşezări existau pe toată valea Crişului Alb, unde s-au descoperit urme romane: Valea Arsului (o piuă de fier folosită la zdrobirea minereului), Mesteacăn, Ţebea, Baia de Criş (o aşezare minieră pe o terasă a Crişului, cunoscută prin clădiri, conducte de apă, un rezervor pentru apă, unelte de minerit, etc.), Caraci, pe Dealul Măgura (galerii romane de exploatare a aurului), Ribiţa (urme de spălare a aurului), Stănija (galerii săpate în stâncă)63F

15. Se presupune, nu fără temei, că în exploatarea aurului, au fost folosiţi şi autohtonii, cu o mare experienţă, dovedită mai ales de imensul tezaur al lui Decebal. Elementul de noutate pe care îl aduc romanii în comparaţie cu dacii este o tehnică superioară de extragere şi prelucrare a minereului şi exploatarea prin galerii, fapt atestat de aşa-numitele „trepte romane” de la Ruda-Brad. În acelaşi timp, se continuă şi rudăritul, care presupunea spălarea aurului cu trocul (albia) – rudarii erau meşteri specializaţi în confecţionarea albiilor din lemn de esenţă moale64F

16. În ceea ce priveşte însemnătatea aurului Daciei pentru Roma, este edificatoare următoarea constatare: banul de aur înainte de Traian era subţire, ca o foiţă de ţigară, iar la sfârşitul domniei lui, este gros şi masiv. Aceasta

15 Romulus Neag, Monografia Municipiului Brad (Ediţia a doua, revăzută şi adăugită), Editura Corvin, Deva, 2004, p. 16. 16 Ibidem, p. 17.

arată că s-a produs o spectaculoasă reevaluare a monedei de aur a Romei, pe baza exploatării aurului din Dacia. „Se întâmplă, ca să comparăm cu istoria modernă, ceva asemănător descoperirii aurului din California, în veacul trecut, care a declanşat în Statele Unite un <<gold rash>>, cum spun americanii, o goană după aur”65F

17. Mărturiile arheologice din Zarand ne indică, în primul rând, o îndelungată activitate în domeniul exploatării şi prelucrării aurului, fapt dovedit începând cu statuile antropomorfe descoperite la Baia de Criş, datând din vremea dacilor, pentru ca această activitate în timpul stăpânirii romane să cunoască o amploare deosebită. Este posibil ca în perioada prefeudală, după ce armata şi administraţia romană s-au retras la sud de Dunăre, populaţia locală daco-romană să fi continuat extragerea metalului preţios sub forma micilor exploatări individuale, valorificând rezultatele muncii în raporturile cu popoarele migratoare. Cercetările arheologice efectuate în zona Munţilor Apuseni – la Crăciuneşti, Băiţa, Bulzeşti şi în teritoriul învecinat, completate cu noile descoperiri ale istoriografiei, indică continuitatea populaţiei autohtone în secolele IV-XI şi în această zonă; această populaţie va constitui baza etno-demografică a structurilor politice româneşti de dinaintea pătrunderii maghiarilor în Transilvania. Descoperirile arheologice de la începuturile evului mediu confirmă organizarea zonei Zarand ca o adevărată „ţară românească”, întemeiată pe vechile instituţii româneşti ale cnezatelor şi voievodatelor, cu stăpânitori de sate, români ortodocşi, care ridică biserici de piatră aflate şi astăzi în folosinţă. Societatea românească transilvăneană, la începuturile evului mediu, era organizată în obşti săteşti, cele mai multe fiind situate pe văile râurilor sau în depresiunile montane. În cadrul obştii, pământul era în proprietatea 17 Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 14.


30

comună şi era periodic împărţit între familii, din trei în trei ani, după necesităţile şi posibilităţile de cultivare. O parte din pământ era folosit în comun (păduri, păşuni, fâneţe), iar o altă parte forma rezerva obştii. Proprietatea familială se limita la casa din vatra satului, la grădina din jurul casei, animale şi unelte de muncă. Organele de conducere ale obştii erau: jude (iudex) sau primar (villions) ori cneaz (kenez), ajutat de oamenii buni şi bătrâni (homines boni et veterani) şi sfatul obştii. Atribuţiile judelui erau importante: liderul scaunului de judecată, aduna dările, împărţea loturile familiale şi se îngrijea de rotaţia ogoarelor şi a culturilor. Judecata se făcea după „legea ţării”, care cuprindea norme juridice pentru întreaga viaţă socială, în fond, dreptul consuetudinar popular. Cei care sunt chemaţi în faţa judecăţii au dreptul să ducă martori jurători (iuratores), care depun mărturie prin jurământ (iuramentum). Toate acestea sunt norme juridice moştenite de la daco-romani66F

18. Desprinderea din sânul obştii a unor oameni înstăriţi, care acumulează pământurile mai bune şi îşi opresc cea mai mare parte din prăzile de război, duce la formarea unei pături conducătoare: juzii, cnejii, voievozii. Aceştia reuşesc să închege uniuni de obşti, mici formaţiuni statale. Conducătorii acestor formaţiuni politice îşi întăresc puterea prin organizarea unor cete înarmate şi prin construirea unor centre întărite, care erau cetăţile medievale. Valea Crişului Alb, cu depresiunea Zarand oferea condiţii dintre cele mai prielnice pentru dezvoltarea unor colectivităţi umane. În vestita ţară a Zarandului, socotită din punct de vedere al reliefului şi funcţionalităţii s-au dezvoltat formaţiuni politice româneşti medievale, ceea ce i-a dat dreptul să fie considerată o punte de legătură între cele două ţări româneşti, Ţara Haţegului şi Ţara Moţilor67F

19.

18 Ştefan Pascu, Ce este Transilvania? Civilizaţia Transilvaniei în cadrul civilizaţiei româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 36-37. 19 Idem, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, 1972, p. 35.

În primele secole ale evului mediu zona Zarandului era organizată ca o străveche vatră de populaţie românească, care îngloba o serie de districte, ce se suprapuneau în cea mai mare parte culoarului depresionar al Crişului Alb. Formaţiunile politice româneşti din Zarand au rezistat multă vreme expansiunii regatului feudal maghiar şi şi-au ctitorit excepţionale biserici din piatră, cum sunt cele de la Crişcior, Ribiţa şi Hălmagiu. În secolul al IX-lea Zarandul a fost cuprins în limitele voievodatului lui Menumorut, care se întindea, după cum aminteşte Anonymus68F

20 în a sa „Gesta Hungarorum”, între râurile Tisa, Mureş, Someş şi pădurea Igfon. Rezultatul primelor incursiuni militare maghiare va fi o vremelnică, dar instabilă stăpânire a teritoriului din partea de vest a Transilvaniei. Lipsa unei organizări, precum şi nomadismul vieţii lor determină, în scurt timp, retragerea maghiarilor spre Panonia, puţini rămânând să locuiască alături de autohtoni. Populaţia românească revine pe vechile ei vetre, ca urmare formaţiunile teritoriale slăbite vremelnic se refac şi se dezvoltă atât ca întindere, cât şi ca putere economică. “Legenda Sfântului Gerard” atestă existenţa, în secolul al XI-lea a “ţării” lui Ahtum, cu centrul la Morisena, pe Mureş, succesoarea formaţiunii lui Glad din secolul al IX-lea, şi care se întindea spre nord până la Criş, aşadar şi în Zarandul nostru. Aceasta va opune o dârză rezistenţă oştilor maghiare, din nou cotropitoare. Pătrunderea efectivă a maghiarilor a fost treptată şi de lungă durată, având drept rezultat organizarea teritoriilor nou cucerite în comitate, prima unitate teritorială de acest tip fiind, Bihorul, constituit în 1111. Întinderea Zarandului a fost organizată într-un comitat aparte în secolul al XIII-lea. În 1213 este amintit un oarecare Neurthen, comite curial de Zarand, iar în 1214 este pomenit în documente Dionisie, fiul lui Ompud din comitatul Zarand69F

21.

20 G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor (Anonymus, Gesta Hungarorum), I, Bucureşti, 1954, p. 91. 21 Ştefan Pascu, Op. cit., p. 35.


31

Eminentul arheolog şi istoric medieval, Radu Popa remarca că, vechiul comitat al Zarandului, din secolele XII-XIII, era situat în jurul localităţii eponime, aflată în zona de şes din sudul Crişanei70F

22 . În conştiinţa românilor, acest teritoriu va păstra necontenit, în decursul evului mediu, imaginea de „ţară românească”, cu zeci de sate conduse de cnezi, juzi sau voievozi. Supravieţuirea unor instituţii româneşti este reflectată şi în organizarea administrativ-teritorială sub forma districtelor. În Valea Crişului Alb sunt atestate opt districte româneşti, dintre care şase într-o diplomă din anul 1390: Hălmagiu, Căpâlna, Vârfurile, Izvorul Crişului, Arăneag şi Cladova. La începutul secolului al XV-lea este amintit districtul Crişul Alb (1404), urmat de cel al Ribiţei (1445)71F

23. Districtele amintite grupau mai multe comunităţi săteşti, ce erau conduse de cnezi sau juzi săteşti. Comitatul Zarand ajunge să înglobeze localităţile situate în zona Bradului abia în prima jumătate a secolului al XV-lea, în urma unor noi acţiuni expansioniste ale statului feudal maghiar72F

24. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi mai ales în secolul următor, instituţiile autohtone şi-au schimbat treptat conţinutul. Voievozii şi cnezii locali intră într-un proces de diferenţiere socială, de la poziţia de fruntaşi ai obştilor la cea de stăpâni ai pământurilor, cu privilegii şi autoritate de feudali. Pe lângă numărul însemnat de voievozi, în Zarand sunt amintiţi şi un număr relativ mare de crainici. Instituţia crainicilor datează din vremea destrămării obştilor săteşti, când încep să se cristalizeze structuri noi de tip feudal. Crainicii îndeplineau hotărârile scaunului de judecată, strângeau amenzile dictate de

22 Radu Popa, La începutul evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 11. 23 Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I-II, Bucureşti, 1966, p. 210. 24 Ioachim Lazăr, Vălişoara – studiu monografic, Editura Paula, Deva, 2006, p. 20.

acesta, dar serveau şi ca intermediari între slujbaşii regelui şi oamenii din teritoriu73F

25. Pe fondul intensificării relaţiilor feudale, tot mai multe sate din Zarand ca şi din alte părţi ale Transilvaniei îşi pierd libertatea devenind posesiuni ale unor stăpâni de pământ, dar mai ales, ale cetăţii regale Şiria, în virtutea unor danii regale. În campaniile militare din secolele XIV-XV îndreptate împotriva pustiilor tătare şi turceşti, s-au distins, prin deosebite fapte de arme, ca încercaţi luptători şi comandanţi, voievozii zărăndeni, Bălea din Crişcior şi Vladislav din Ribiţa. Pentru faptele lor de arme au fost răsplătiţi de către regele Sigismund al Ungariei, cu danii de pământ74F

26. Voievozii români din Zarand au dobândit între alte privilegii şi dreptul de a construi biserici de piatră, pe moşiile lor, la Crişcior şi Ribiţa. Pisania bisericii din Ribiţa, datată la 16 iulie 1417, amintea pe ctitorii lăcaşului de cult, Vladislav şi Miclăuş, care închină biserica Sfântului Nicolae, ce o primeşte împărtăşindu-le binecuvântarea sa75F

27. Documentele vremii păstrează şi alte nume de voievozi din Zarand. Într-un document din 1445, banul de Timişoara se adresează nobililor Moga din Hălmagiu, Ladislau de Bolya, Ştefan de Birtin, Ioan de Brad, Şerban şi Ioan de Ribiţa76F

28, “voievozii noştri iubiţi”. La mijlocul secolului al XV-lea, în Zarand se impunea stăpânirea voievozilor români din familia Moga de Hălmagiu. Urmaşii lui Moga, cel menţionat în documente la 1445 şi 1451 – Ştefan, Ioan şi Mihai, stăpâneau 48 de sate, pe care le-au organizat în două voievodate: un voievodat mare condus de Ştefan Moga şi altul mai mic, condus de voievodul Bota77F

29. În prima 25 Silviu Dragomir, S. Belu, Cnezi şi crainici români din Munţii Apuseni şi din regiunea Bihorului în evul mediu, în Acta Musei Napocensis, nr. 3, 1966, p. 177. 26 Ştefan Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, în Studii şi cercetări istorice, VIII, 1957, p. 33-36. 27 Silviu Dragomir, Vechi biserici din Zarand şi ctitorii lor în secolele XIV-XV, în ACMI, Secţia pentru Transilvania pe 1929, Cluj-Napoca, 1930, p. 249. 28 Silviu Dragomir, S. Belu, Art. cit., p. 174. 29 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj-Napoca, 1986, p. 523-524.


32

jumătate a secolului al XV-lea se plasează şi cea dintâi atestare documentară a principalelor sate din comuna Buceş de astăzi. În 1445 Capitulul din Alba Iulia introduce pe Iancu Corvinul Hunyade şi pe fiii săi, pe Ladislau şi Matia, în posesia castrului Şiria din Zarand, precum şi în posesia celor şapte districte româneşti, dependente de castrul acesta, şi care cuprindeau 110 sate. Cele şapte districte sunt: Araneag, Valea Cladova din comitatul Arad, Căpâlna, Ciuci, Crişul Alb (Crişcior), Hălmagiu şi Ribiţa din comitatul Zarand. Din cele 110 sate cu populaţie în majoritate absolută românească, dacă ne referim la cele din comuna Buceş, sesizăm că şi-au păstrat până astăzi denumirea: Ţebea (1427), Buceş (1439), Mihăleni (1439), Stănija (1439), Ribiţa (1439), Curechiu (1439), Zdrapţi (1441), Râşca (1441), Valea Bradului (1525)78F

30 - anul din paranteză indică data de la care este consemnat numele satelor. Aşadar, prima atestare documentară a satelor Buceş, Mihăleni şi Stănija datează din 1439. Buceş, în documentul din 1439 Buchafalwa, apare în documente ulterioare cu denumiri asemănătoare: Bwchaz (1525), Bucseni (1733), Bucses (1750), Bucenz (1760-1762), Butsesd (1805), Bucsesti (1850), Bucsesd, Buceşti (1854)79F

31. Situaţia este ase-mănătoare pentru Mihăleni – Mihalyestfalwa (1439), Mihalfalva (1441), Myhalestfalwa (1464), Mihalfalwa (1525), Miheleny (1733)80F

32. Denumirea sub care poate fi identificată localitatea Stănija în documentul din 1439 este Stanisafalwa81F

33. Continuând ideea atestării documentare a satelor buceşene, vom preciza aici că satul Dupăpiatră este atestat în anul 1825, satul Buceş Vulcan în 1856, iar satele Grohoţele şi Tarniţa cu un secol mai târziu, respectiv în anul

30 Romulus Neag, Op. cit., p. 38. 31 Mircea Valea, Anghel Nistor, Mihail N. Rudeanu, Toponimie hunedoreană – de la daci la români, Editura Călăuza, Deva, 2002, p. 170. 32 Ibidem, p. 229. 33 Ibidem, p. 266.

1956, odată cu constituirea lor în unităţi teritoriale distincte în cadrul comunei Buceş82F

34. Iancu de Hunedoara primeşte domeniul cetăţii Şiria în anul 1444, de la despotul sârb Gheorghe Brancovic, cu dreptul de patron „al bisericilor parohiale din Şiria, Galşa, Mâsca, Baia de Criş şi Băiţa şi al tuturor celorlalte biserici şi capele, fie creştine (latine), fie ale românilor, oriunde în cuprinsul cetăţii numite”83F

35.

Documentele atestă intrarea a numeroase localităţi din Zarand în relaţii juridice cu caracter feudal, ele făcând obiectul unui act de danie, de confirmare, de hotărnicie, etc. În comitatele Hunedoara şi Zarand sunt pomenite în documente, până în 1350, abia 18% din aşezări, iar de la această dată, şi până în 1514, apar 82% din aşezări84F

36. În anul 1525 figurau ca supuşi ai domeniului cetăţii Şiria următorii locuitori ai satelor din comuna Buceş: Mihăleni (Mihalfalwo) – Jowan Borde, Petrus Borde, Pare Nagh, Jowanus Sido, Tomas Zido, Petrus Roska, Cristan Roska, Mihal Roska, Dancyul Cyonka, Nekur Chonka, Jowan Popo, Opris Popa, Petrus Cyonka, Johannes Cyonka, Klesnik Kwan, Georgius Faur, Michael Kosa, Janko Mogos, Opris Cyowal, Michael Thapora, Merre

34 Arhiva Primăriei Comunei Buceş. 35 Traian Mager, Documente din secolul XV privind Hălmagiul, în Hotarul, 1938, nr. 5, p. 102. 36 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Cluj-Napoca, 1979, p. 26.


33

Knez85F

37 – satul era scutit de cens şi de darea în porci şi miei, deoarece servea la moara de scânduri (ad molendinnum serre), adică la fierăstrăul de apă86F

38; Buceş (Bwezez, Buczaz) – Zthano Monah, Ztazano Peter, Marco Bwlcz, Jannus Zerb, Jawan Zerb, Oppris Zerbe, Jowanis Crainik, Oppris Lucov, Mihal Demian, Simon Demian, Janus Dragus, Radwl Dragwl87F

39 – iobagii de aici aveau obligaţii în porci şi păsări; Stănija (Zthaniza) – Mihal Iloyana, Marco Buzan, Nicolo Iloyan, Micael Cycke, Bucye Peter, Lupsa Keczega, Oppra Zthaniza, Petrus Cozma, Janus Lupsa, Bumdar Lupsa, Marko Kenez, Jowan Karwe, Mihal Bale88F

40 – cu obligaţii în capre şi păsări; Dupăpiatră – Iwan Haragus, Dan Haragus, Zthan Haragus, Serban Jowan, Frecyka Haragus, Ladislaus Peter, Thomas Alz, Michael Twreyu, Georgius Ekz, Marco Wlad, Simion Slansk, Jowan Zlaw, Dona Duz89F

41 – cu obligaţii în porci şi miei. Pe lângă iobagi, în urbariu sunt cuprinşi şi libertinii, care efectuau serviciul militar – din Dupăpiatră, erau 3; de asemenea oamenii aflaţi în slujba cetăţii, “păsărarii”90F

42 – din Mihăleni, erau 2. Satele româneşti aveau instituţii proprii, în urbariu apărând un Andreas vaida, adică voievod, la Rişca, la fel şi instituţia cnezială apare frecvent în urbariu – Bulbalb şi Dan knez, la Baldovin, Stephanus knez şi Dan knez, la Vaţa de Jos, Marko knez şi Demetrius knez, la Stănija91F

43 . De asemenea, apar juzi – Ianus ozude, din Ruda. Prin feudalizare, unii dintre voievozi se ridicau spre nobilime, iar alţii erau degradaţi devenind funcţionari ai domeniului feudal. Pentru secolul al XVI-lea şi parţial pentru secolul următor, datele istorice cu referiri la Zarand sunt relativ sărace. După dezastrul de la Mohacs (1526), Zarandul este expus 37 Idem, Domeniul cetăţii Şiria la 1525, în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, III, 1960, p. 75. 38 Ibidem, p. 45. 39 Ibidem, p. 76. 40 Ibidem. 41 Ibidem. 42 Idem, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, vol. II, …, p. 69. 43 Ibidem, p. 76.

numeroaselor incursiuni prădalnice din partea turcilor, acţiuni care se înteţesc după ce aceştia cuceresc cetatea Ineu, în 1566. În drumul său spre curtea împăratului Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul, primul unificator al românilor, de la Deva trece prin Brad, Baia de Criş şi Hălmagiu, unde face un popas pentru o noapte92F

44.

Secolul al XVII-lea va înregistra o evoluţie a şerbiei în formele stabilite în secolul al XVI-lea. Intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania deschide prilejul de răzvrătire, de fugă de pe moşiile nobiliare a ţăranilor iobagi. Solicitat de nobilimea transilvăneană domnul însuşi a trebuit să reafirme legarea iobagului de moşie. După căderea lui Mihai Viteazul nobilimea reacţionează foarte dur. Prin Dieta de la Mediaş, din august 1602, se prevedea urmărirea, pentru a fi pedepsiţi, a tuturor celor care în timpul intrării lui Mihai Viteazul au jefuit atât oameni nobili cât şi pe alţii, au căzut asupra caselor nobiliare, au omorât nobili, le-au prădat bunurile, le-au devastat, le-au ars casele şi alte tâlhării au făcut. Ridicându-se împotriva ţărănimii care s-a răsculat în timpul lui Mihai, dieta interzice purtarea armelor tuturor iobagilor, dar cu deosebire românilor: “Român de acum încolo armă, arc să nu mai poată purta, iar afară de

44 Vasile Netea, Munţii Apuseni muzeu istoric şi pantheon al poporului român, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 176.


34

ciobanii care locuiesc la munte, ci sasul şi ungurul să poarte arme”93F

45. Alte obligaţii grele pentru locuitorii satelor sunt cărăuşiile pentru trupele care trec prin comitatul Zarandului. Cu prilejul Dietei din iulie 1698 se plâng comitatele Hunedoara, Alba şi Zarand, ca şi scaunul Orăştiei, de povara disproporţionată a cărăuşiei pentru ele94F

46. Sfârşitul secolului al XVII-lea coincide cu începutul stăpânirii habsburgice în Transilvania. Prin Diploma Leopoldină (1691) stăpânirea austriacă a dat domeniilor forestiere şi miniere, regimul de domenii ale coroanei. Curtea din Viena a luat o serie de măsuri menite să contribuie la dezvoltarea mineritului în Transilvania – practicarea mineritului de adâncime, cointeresarea capitalului particular. Pe la 1760 minele de la Ruda au ajuns în proprietatea familiei Ribiczei, care le exploatează până în timpul răscoalei din 1784. La 1791 acestea au fost acaparate de către contele Toldalagi şi baronul Zeyk, care au întemeiat asociaţia “Ruda 12 Apostoli” şi “Zdraholt Sfântul Ioan Evanghelistul”95F

47, ce îşi vor desfăşura activitatea până la 1848. Deoarece introducerea unor tehnici mai înaintate în minerit nu era posibilă în condiţiile muncii iobăgeşti, se va apela tot mai mult la lucrătorii salariaţi, unii aduşi din străinătate. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, la mina Băiţa, aflată în exploatarea directă a fiscului austriac, lucrau aproape 300 de mineri96F

48 . Nu s-a renunţat însă la robotă, dar s-a limitat întrebuinţarea ei la muncile auxiliare, care nu pretindeau o calificare deosebită. Sarcinile apăsătoare şi nemulţumirile faţă de instaurarea dominaţiei habsburgice, determină izbucnirea în 1703 a răscoalei “curuţilor”, condusă de Francisc Rakoczi II, care a cuprins, în desfăşurarea sa, şi Zarandul,

45 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1984, p. 113. 46 Ibidem, p. 544. 47 Romulus Neag, Op. cit., p. 59. 48 Alexandru Neamţu, Frământări în rândul minerilor din Transilvania la începutul secolului al XIX-lea. Greva minerilor de la Băiţa din anul 1804, în Studii şi cercetări de istorie, VII, 1957, 1-4, p. 121-122.

adunând mulţimi de răsculaţi sub lozinca „Pentru Dumnezeu şi pentru libertate”. Răsculaţii înregistrează un succes la 19 septembrie 1703, în lupta de la Brad reuşind să înfrângă trupele imperiale97F

49. În şirul luptelor cu caracter antifeudal şi antihabsburgic se înscrie şi mişcarea din primăvara anului 1759, condusă de Sofronie din Cioara, care a cuprins cu o deosebită furie şi intensitate şi ţinuturile de pe valea Crişului Alb98F

50. Secolul al XVIII-lea se caracterizează printr-o continuă scădere a pământului iobăgesc, concomitent cu sporirea alodiului nobilimii. Prin creşterea populaţiei pământul ţăranului iobag se divizează tot mai mult. Extinderea suprafeţelor cultivabile prin defrişare scade simţitor. În acelaşi timp posibilităţile de a lua în folosinţă pământuri rămase pustii se restrâng. În aceste condiţii creşte nevoia de pământ, ceea ce duce la o sporire a ostilităţii supusului faţă de stăpânul lui. Dar ceea ce ascute cel mai mult acestă ostilitate e atitudinea ostentativă a nobilimii, care cu orice prilej proclamă vehement, dreptul ei de proprietate. Dar nici iobagul nu a încetat niciodată de a socoti pământul un drept al său, de-a şi-l numi moşie, cu drept de moştenire şi a socoti totdeauna un abuz încălcarea acestui drept. Ţăranul dependent de nobil nu putea renunţa la gândul că pământul pe care l-a lucrat, l-a îngrăşat de veacuri cu sudoarea frunţii sale, pentru care a purtat toate sarcinile senioriale şi publice, e pământul lui, “proprietatea lui”.

49 Romulus Neag, Op. cit., p. 57. 50 Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1884, p. 152.


35

Dinastia romană valentiniano-teodosiană şi spaţiul carpato-danubiano-pontic

pr. lect. dr. Florin Dobrei După retragerea aureliană din 275, teritoriul nord-dunărean a rămas expus atacurilor venite din partea populaţiilor migratoare. Vremelnic, alături de populaţia autohtonă s-au aşezat, rând pe rând, goţi, huni, gepizi, avari, slavi, iar mai târziu pecenegi şi cumani, unii sfârşind prin a fi asimilate, parţial sau total, în marea masă a populaţiei romanizate; într-o anumită măsură, toţi şi-au exercitat influenţa asupra autohtonilor. Cei dintâi care şi-au făcut apariţia în spaţiul carpato-danubiano-pontic au fost goţii. Populaţie germanică originară din sudul Scandinaviei sau din insula Gotland, aceştia s-au stabilit în secolul I î.Hr. pe litoralul Mării Baltice, de unde, în secolul al II-lea d.Hr., au emigrat spre sud-est, în nordul stepelor pontice. În jurul anului 230 goţii au ocupat gurile Niprului, zonă ce va constitui o adevărată pistă de lansare a atacurilor îndreptate, pe uscat şi pe mare, asupra Imperiului Roman, pe tot parcursul secolului al III-lea; aceste atacuri le-au întreprins, de regulă, împreună cu triburile de carpi din Dacia liberă, rămasă în afara provinciei romane. În urma înfrângerii suferite sub împăratul Claudiu II (268-270), în anul 269, goţii s-au scindat în două mari ramuri, anume ostrogoţii (greutungii), care au ocupat spaţiul cuprins între Don şi Nistru, şi vizigoţii (tervingii), ce s-au aşezat în zona cuprinsă între Nistru şi Dunărea de Jos99F

1. Pe teritoriul ţării noastre, goţii s-au putut aşeza numai către sfârşitul secolului al III-lea, iar efectiv abia în veacul următor. Sub Aurelian le-a fost cedată provincia Dacia, pentru a se putea salva provinciile învecinate Moesia şi Illyricum. Cu toate acestea, stăpânirea gotică a fost una mai

1 Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti, 1995, p. 150.

mult nominală, luând forma unor tabere în mijlocul populaţiei autohtone100F

2. Vizigoţii au provocat numeroase daune Imperiului în secolul al IV-lea, mai ales sub împăraţii Constantin cel Mare (306-337) şi Valens (364-378).

Împinşi de huni, aceştia s-au stabilit apoi în Tracia, în anul 376, de unde, în 401 vor năvăli în Italia. Opriţi o perioadă de generalul Stilicon, vizigoţilor li s-a permis o regrupare de forţe, astfel încât, la moartea acestuia, au lovit cu o duritate şi mai mare Italia, însăşi Roma căzând în august 410. În anul 418 aceştia au organizat un regat în sud-vestul Franţei, ce a încorporat ulterior, sub regele Euric (466-484), aproape întreg teritoriul Galiei şi al Spaniei. Vizigoţii au fost înfrânţi în 507 de francii lui Clovis, regatul fiindu-le apoi distrus definitiv de arabi, în anul 711101F

3.

2 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 105-106. 3 H. C. Matei, op. cit., p. 343.


36

Ramura estică, a ostrogoţilor, a constituit, pe la mijlocul secolului al IV-lea, un alt regat, localizat în nordul Mării Negre, care s-a prăbuşit în jurul anului 375 sub loviturile hunilor. În consecinţă, unii s-au alăturat hunilor, alţii vizigoţilor, pe când marea lor masă s-a refugit în Pannonia. De aici, o parte au trecut în Italia, fiind însă înfrânţi de Stilicon în 406. Cei rămaşi s-au răsculat contra hunilor, câştigându-şi independenţa după bătălia de la Noricum. Susţinuţi de împăratul Zenon (474-475; 476-491), ostrogoţii, conduşi de Teodoric (474-526), au cucerit Italia în anul 493, de la herulul Odoacru. Au dispărut de pe scena politică europeană după anul 552, în urma înfrângerii suferite din partea armatei bizantine conduse de generalul Narses; teritoriile deţinute au fost incluse în 555 în Imperiul Bizantin102F

4. Împăratul a cărui domnie a fost dominată, aproape în exclusivitate, de confruntările armate cu această populaţie migratoare a fost Valens; asociat la domnie de fratele său, Valentinian I (364-375), acesta a inaugurat dinastia valentiniano-teodosiană, prelungită în timp până la anul 457. Într-adevăr, domnia sa a reprezentat şir nesfârşit de războaie. Profitând de supărarea populaţiei, 4 Ibidem, p. 238.

exasperată din pricina fiscalităţii excesive, în 365, un fals membru al familiei împăratului Constantin cel Mare, anume Procopius, s-a revoltat şi s-a proclamat împărat103F

5 . După înfrângerea acestuia, Valens a pornit o expediţie de pedepsire a vizigoţilor din nordul Istrului, care îl sprijiniseră pe acest uzurpator. Ammianus Marcellinus dă informaţii preţioase despre această campanie militară ce a durat trei ani de zile (367-369)104F

6. Astfel, în iunie 367, împăratul a trecut Dunărea pe un pod de vase, instalându-se în actuala Muntenie, la Constantiana Daphne, localitate pe care Marcellinus o fixează însă greşit pe malul drept al bătrânului Danubiu. Expediţia nu a avut succes, vizigoţii retrăgându-se din faţa armatei imperiale înspre Munţii Buzăului („Montes Serrorum”); „romeii”, neputând lua decât un număr mic de ostateci, s-au înapoiat la Durostorum (azi Silistra, Bulgaria). În vara anului următor, Valens s-a pregătit să treacă din nou Dunărea, dar a fost împiedicat de revărsarea apelor, petrecându-şi astfel vara într-un lagăr instalat în vecinătatea unui sat al carpilor („vicus Carporum”), nu departe de Carsium (azi Hârşova). În aceste împrejurări, se relatează că au fost trimişi la goţi doi demnitari, Victor şi Arintheus, ce le-au propus, pe rând, condiţii de încheiere a păcii; au fost trimise chiar câteva cete, ce au prădat dincolo de Dunăre. În primăvara anului 369, Valens a reluat expediţia, de data aceasta mult mai jos pe Dunăre, la Noviodunum (azi Isaccea), unde fusese construit un alt pod de vase; o „constitutio” semnată aici, la 5 iulie 369, confirmă ştirea lui Marcellinus. Au fost trimişi la regele Athanaric (367-381), numit de Ammianus „judex potentissimus”, aceiaşi demnitari, spre a li se propune condiţiile păcii105F

7.Urmăriţi şi învinşi, goţii au solicitat ei

5 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropolitană, Timişoara, 1990, p. 65. 6 Fontes Historiae Daco-Romane, Editura Academiei Române, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 123-127. 7 Marin Cojoc, Împăraţi şi înalţi demnitari bizantini pe teritoriul patriei noastre (secolele IV-XIII d.Hr.), în rev.


37

înşişi pacea, care a fost încheiată între Valens şi Athanaric pe un vas, în mijlocul apei106F

8. Sofistul paflagonian Themistios, care l-a însoţit pe suveran în Sciţia în timpul amintitei campaniei, ne înştiinţează despre restaurarea vechilor fortificaţii şi de construirea altora noi, ca şi despre repararea unor drumuri şi apeducte, a unor depozite de alimente şi a unor porturi la mare107F

9. O inscripţie latină din anul 369, descoperită la Gârliciu (jud. Olt), unde se presupune că exista cetatea antică Cius, pare să confirme spusele lui Themistios, ea amintind de înălţarea din temelii a unei fortificaţii („burgus”), prin truda soldaţilor din legiunea comitatensă „Prima Flavia Gemina”; lucrarea s-a făcut după înfrângerea goţilor, prin purtarea de grijă a tribunului Marcian şi a comandantului detaşamentului local („praepositus”) Ursicinus, din porunca lui Flavius Stercorius, comandantul militar al provinciei. Alte două fortificaţii, anume Gratiana, la gurile Dunării, sediul unei unităţi de „milites primi Gratianenses”, şi Valentiniana, localizată ipotetic pe malul mării, par să dateze din aceeaşi epocă108F

10. Este interesant de subliniat şi faptul că în Dobrogea s-au descoperit epigrafe latine contemporane, cuprinzând mai mult porecle romane (Januarius, Ursinus etc.) şi orientale (Abbas), precum şi numele unui băştinaş (Dicebalus = Decebal); toţi deţinătorii acestor nume erau militari109F

11 . Tot Themistios face menţiune despre un „tropaion”, un monument real, cu totul deferit de cel de la Tropaeum Traiani (azi Adamclisi); cele cinci plăci de pardoseală găsite lângă Congaz şi Mahmudia, din apropierea Deltei Dunării, aparţinând unui impunător edificiu care comemora victoria lui Constanţiu sau a lui Valens contra goţilor, ar putea fi asociate cu această informaţie110F

12. Grija „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an CVIII, 1990, nr. 7-10, p. 184. 8 V. V. Muntean, op. cit., p. 52-53. 9 Fontes Historiae..., II, p. 57. 10 I. Bitoleanu, A. Rădulescu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare: Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 127-128. 11 V. V. Muntean, op. cit., p. 65. 12 I. Bitoleanu, A. Rădulescu, op. cit., p. 128.

aparte a împăratului Valens faţă de această provincie este arătată şi de istoricul Sozomen, care ne informează că pe teritoriul de atunci al Dobrogei se aflau „multe oraşe, sate şi cetăţi, metropola provinciei fiind Tomis, oraş mare şi prosper de pe ţărmul stâng al Pontului Euxin”111F

13. Se ştie că încă din 332, după ce goţii au fost înfrânţi de Constantin cel Mare, una dintre condiţiile tratatului de pace încheiat cu ei, în calitate de „foederaţi”, a fost aceea a acordării libertăţii depline pentru creştini. În contact cu populaţia autohtonă, goţii s-au convertit la „religia iubirii necondiţionate” în număr mare, la aceasta contribuind în mare măsură şi Teofil, „episcopul Gothiei”, şi Ulfila, traducătorul Bibliei în limba gotă. Unitatea goţilor a început să fie zdruncinată însă din cauza persecuţiilor venite din partea unor conducători păgâni. O primă persecuţie, petrecută sub regele acestora Aorich, în jurul anilor 347-348, a dus la emigrarea unui număr însemnat de creştini în sudul Dunării, sub conducerea lui Ulfila. În urma victoriei lui Valens, care a încetat plata subsidiilor către goţii ce încălcaseră tratatul de vasalitate, Athanaric a pornit, prin anii 370-372, o nouă persecuţie contra creştinilor din regatul său, pe care-i bănuia de legături cu Imperiul112F

14. Aşa cum s-a amintit, în anul 376 goţii au fost înfrânţi de huni undeva în răsărit, în afara arcului carpatic. Cea mai mare parte a vizigoţilor, sub conducerea lui Fritigern şi Alaviv, au cerut azil în Imperiu, împăratul învoindu-se cu trecerea lor în sudul Dunării. Cu acest prilej, Ammianus Marcellinus aminteşte alţi doi demnitari bizantini, Lupicinus („comes”) şi Maximus („dux”), aflaţi undeva în regiunea Silistrei sau, mai spre nord, în Scythia Minor, a căror „lăcomie neruşinată” a provocat răscoala goţilor, cu consecinţe nefaste pentru Imperiu113F

15. A urmat prădarea barbară a întregii dieceze Tracia. Valens, aflat în Orient, i-a însărcinat cu conducerea operaţiunilor militare

13 Fontes Historiae..., II, p. 223. 14 M. Păcurariu, op. cit., I, p. 109-110. 15 Fontes Historiae..., II, p. 135-137.


38

pe Profuturus şi pe Traian, doi comandanţi slabi şi înfumuraţi. În ajutor, au fost trimise trupe şi de către Graţian, fiind puse sub comanda unui anume Richomer. Una dintre confruntări a avut loc în apropierea fortăreţei „Ad Salices”, situată undeva între Histria şi Delta Dunării. Goţii, în număr foarte mare, s-au aşezat în formă de cerc („carrago”); rezultatul bătăliei, cu pierderi însemnate de ambele părţi, a fost indecis114F

16. În aceste condiţii, Valens a trimis un nou comandant al cavaleriei, pe Saturnius115F

17. Bătălia decisivă s-a dat la 9 august 378, în apropierea oraşului Adrianopol, unde imperialii au suferit o grea şi memorabilă înfrângere, însuşi Valens pierzându-şi viaţa pe câmpul de luptă. Astfel dispărea ultimul vajnic protector al fruntariilor dunărene116F

18. La moartea acestuia, Graţian, rămas unic „augustus”, l-a înlocuit cu Teodosie (379-395), supranumit „cel Mare”. Beneficiind de o armată corespunzătoare, acesta a reuşit să respingă către Istru hoardele de alani, goţi şi huni ce penetraseră adânc în Peninsula Balcanică; între cei respinşi se aflau şi carpi. În urma tratatului din 382, goţii din cuprinsul Imperiului au primit statutul de aliaţi („foederaţi”), având obligaţia de a apăra hotarele danubiene. Mulţi dintre ei vor ajunge astfel în posturi de comandă, germanizarea armatei atingând, peste ani, un nivel alarmant117F

19. În toamna anului 386, împinşi de huni, ostrogoţii lui Odotheus au forţat frontiera, pentru a se stabili în Imperiu. Confruntarea decisivă a avut loc în zona Deltei Dunării, armata romană, condusă de Promotus, ieşind biruitoare. Însuşi împăratul Teodosie I a venit la faţa locului, iar la întoarcerea sa în capitală, la 12 octombrie 386, a pus să fie înălţată în „Forum Theodosii” („Forum Tauri”), în amintirea acestei victorii, o coloană împodobită cu reliefuri, înaltă de 140 de picioare118F

20.

16 Ibidem, p. 143-145. 17 Ibidem, p. 149. 18 V. V. Muntean, op. cit., p. 66. 19 Ibidem, p. 66-67. 20 M. Cojoc, op. cit., p. 186.

Potrivit altui istoric, anume Theodoret de Cyr, sub împăratul Arcadie (395-408), generalul roman Gainas a fost nevoit să se refugieze în anul 400 în stânga Dunării, unde a fost însă ucis de huni119F

21. Într-adevăr, încă de pe timpul lui Valens, o nouă populaţie migratoare şi-a făcut simţită prezenţa la graniţele răsăritene ale Imperiului; împăratul Teodosie I a fost nevoit să ia măsuri drastice împotriva unor grupuri ce penetraseră frontiera dunăreană. De origine turcică, vorbitori de limbă altaică, hunii proveneau din întinsele stepe central-asiatice, presupunându-se că ar fi menţionaţi de chinezi în documente încă din secolul al III-lea î.Hr., sub denumirea de „xiongnu”. Din secolul I d.Hr. aceştia şi-au început migraţia spre Apus, distrugându-i pe alanii din zona Mării Azov şi pe ostrogoţii dintre Don şi Nistru în secolul al IV-lea120F

22. Pătrunderea lor violentă în spaţiul nord-dunărean, începând cu anii 375-376, a provocat mari şi succesive deplasări de populaţie, punându-se astfel început aşa-numitei „mari migraţii a popoarelor”. În primele decenii ale secolului al V-lea aceştia şi-au stabilit centrul de puterie în Câmpia Panonică. În 434, în fruntea confederaţiei triburilor hunice a ajund Attila (434-453), supranumit în istoriografia veche creştină „biciul lui Dumnezeu”. Din acel moment,

21 Fontes Historiae..., II, p. 237. 22 Ibidem, p. 57.


39

Bizanţul a trăit într-o ameninţare constantă. Astfel, în anii 443 şi 447 hunii au trecut prin foc şi sabie o bună parte din Peninsula Balcanică, împăratul Teodosie II (408-450) văzându-se nevoit să ceară încheierea ostilităţilor, în schimbul unei despăgubiri şi a unui tribut anual considerabile. Cu ocazia păcii încheiate în 434 este amintită, ca fiind sub dominaţie hună, fortăreaţa Karsos (Carsium, azi Hârşova); cu prilejul incursiunii hunice din 447 de-a lungul Dunării şi în Balcani, au fost ruinate cetăţile Drobeta, Sucidava şi Oescus121F

23. Pentru a trăi însă acceptabil, hunii au fost nevoiţi să ajungă la un „modus vivendi” atât cu băştinaşii, cât şi cu Imperiul Roman. În anul 448, spre tabăra lor din Câmpia Panonică a plecat o ambasadă condusă de Priscus Panites. Se avea în vedere un scop dublu: soluţionarea chestiunii numeroşilor transfugi din războiul anterior, respectiv încercarea de a mitui pe cineva din anturajul lui Attila, spre a-l otrăvi. Izbutind să afle despre aceste uneltiri, căpetenia hună le-a făcut oaspeţilor o primire rece: „Fie ca romanii să păţească ceea ce-mi doresc ei mie!”122F

24. Episodul este deosebit de important pentru istoria noastră veche, întrucât în trecere prin Banat, Panion notează existenţa cetăţii bănăţene Constantia, situată în faţa cetăţii transdanubiene Margum, şi a limbii ausonilor, anume latina vulgară („romana rustica”) vorbită de localnici; ne sunt oferite şi detalii despre băştinaşii din Banat, înregistrându-se, spre exemplu, cuvântul „mied”123F

25 (o băutură specială), care a dăinuit până târziu. El însuşi mărturiseşte că a conversat cu un „barbar”, fără ca acesta să fi fost un tălmaci ori cu vreun prizonier roman. Această informaţie constituie astfel o importantă mărturie a continuităţii populaţiei daco-romane în spaţiul românesc124F

26.

23 H. C. Matei, op. cit., p. 170. 24 Fontes Historiae..., II, p. 40. 25 Ibidem, p. 260-261. 26 V. V. Muntean, op. cit., p. 53.

Forţa hunilor a slăbit considerabil după înfrângerea suferită în 451 pe „Campus Mauriacus” şi mai ales după dispariţia fulgerătoare a lui Attila în anul 453. La Nedao, în 454, s-a consumat apoi ultimul episod al ciocnirii europenilor cu hunii, aceştia fiind definitiv scoşi de pe scena istoriei de gepizi; ultimele lor rămăşiţe, răzleţite în nordul Mării Negre, au fost asimilate total în secolele următoare de către avari şi chazari125F

27. Din rândurile de mai sus rezultă limpede că în secole IV-V, circumscrise, ca extensiune temporală, perioadei domniei împăraţilor aparţinători dinastiei valentiniano-teodosiene, raporturile Imperiului Roman de Răsărit cu spaţiul carpato-danubiano-pontic au fost bogate şi diversificate, chiar şi în acele vremuri de retrişte. Aceste legături culturale, bisericeşti şi comerciale sunt dovedite de larga circulaţie monetară, precum şi de importurile bizantine de tot felul126F

28 ; descoperirile nu-mismatice (izolate sau sub formă de tezaur) semnalate la Şeica Mică (jud. Sibiu), Vădaşi (jud. Mureş), Unirea (jud. Călăraşi), Prisaca (jud. Olt), Gropeni (jud. Brăila), Horgeşti (jud. Bacău), Cudalbi (jud. Galaţi), Voineşti (jud. Vaslui)127F

29 etc. sunt elocvente. Aşadar, concluzia care se desprinde este aceea că, deşi desprins de pe harta imperială, spaţiul nord-daunărean a rămas pe mai departe în orbita strălucitoarei urbe constantinopolitane. 27 Ibidem, p. 53-54. 28 Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.n., Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 18. 29 Ibidem, p. 38.


40

Impactul marii invazii tătaro-mongole din anii 1241-1242 asupra spaţiului european (îndeosebi a celui românesc)

prof. Viorel Ciobanu

Marea invazie tătaro-mongolă din anii 1241-1242 a încheiat suita marilor migraţii de populaţii, dinspre stepele euro-asiatice - un adevărat creuzet de popoare -, dar şi nordic-baltice spre Europa Centrală şi Sud-Estică. Practic, timp de mai bine de un mileniu (mileniul întunecat, secolele III-XIII), de la invaziile popoarelor germanice – primii fiind goţii, urmaţi de gepizi, vandali, franci, longobarzi, apoi asiatice – hunii, avarii, vechii bulgari, slave etc. (nu le-am enumerat în ordinea cronologică a desfăşurării lor ci în cea etnică, pe grupuri înrudite ca gintă, familie etno-lingvistică), teritoriul românesc, cel al vechii Dacii, fusese străbătut de numeroase valuri de migraţie, cu tot cortegiul nefast de pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri de bunuri materiale, într-un cuvânt, cu determinarea unui regres istoric, unei întârzieri sensibile în constituirea civilizaţiei, a structurilor instituţional-statale pe aceste meleaguri. Dar, în ciuda celor spuse relativ la imensele distrugeri, efectele marii invazii mongole vor fi şi de altă natură, ţinând şi de registrul polilor de putere din zonă. Putem spune chiar că unele din aceste consecinţe vor fi chiar benefice, în ceea ce priveşte procesul constituirii statelor româneşti extra-carpatice - Ungro-Vlahia şi Moldova. Primele contacte ale mongolilor, cunoscuţi şi sub numele de tătari128F

1, (unele surse făcând legătura între nume şi tenul lor închis la culoare, oarecum negru, dar şi cu brutalitatea lor, proverbială, creştinii îi

1 xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, vol. III, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2001,pp. 438-451; (O altă interpretare este aceea că existau mai multe triburi turcice înrudite, cele mai importante erau cele ale mongolilor din stânga râului Keruden, şi cel al tătarilor, din dreapta râului Keruden, deci în zona de sud-est; acesta fiind un afluent al fluviului Amur, iar patria lor era sudul Amurului. De la zona dintre lacul Baikal şi deşertul Gobi, Imperiul mongol se va întinde apoi până la Oceanul Pacific şi gurile Dunării, fiind cel mai întins imperiu cunoscu până atunci).

desemnau cu termenul de tartari, fiinţe ale Tartarului / Iadului, de aici se pare că a derivat termenul de tătari) cu popoarele europene au avut loc în anii 1222-1223, când armata comandată de Gabe şi Sobutai, după ce urmărise în nordul Iranului pe hanul Muhammad al Horezmului, a traversat munţii Caucaz, întâlnind pe alani şi cumani129F

2. După ce au fost învinşi, cumanii s-au aliat şi cu cnezii ruşi, dar au pierdul şi de data aceasta, este vorba despre bătălia din anul 1223 de pe râul Kalka130F

3, un afluent al fluviului Don. Valorificarea izbânzii, în ideea anexării de noi teritorii în spaţiul ponto-caspic, nu s-a putut înfăptui, armata mongolă resimţind epuizarea unei solicitante expediţii, ea aflându-se la capătul unui itinerariu extrem de lung, însumând multe sute de kilometri. Expediţia din anii 1222-1223 a reprezentat, însă, pentru hanii tătari, o utilă famliarizare cu factorii naturali, etnici, politici din estul Europei. Ţinuturile de stepă din această zonă erau ideale pentru modul de viaţă nomad, pastoral, transhumant, iar ocuparea temeinică a regiunii a constituit una din ţintele predilecte ale marii campanii din anii 1241-1242131F

4. Acest iureş era preconizat încă din 1235, „anul şoarecelui”, când sfatul nobilimii mongole – marele kuriltai -, întrunit în stepa mongolă sub autoritatea lui Ogodai, al treilea descendent şi succesorul desemnat al marelui Ginghis-Han, hotăra reluarea ofensivei având ca obiectiv îndeplinirea menirii universale atribuite imperiului mongol de fondatorul său, nimeni altul decât Ginghis-Han132F

5. Testamentul 2 Ibidem, pp. 438-440. 3 Ibidem, p. 440. 4 Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău, Ed. Universitas, 1994, p. 195. 5 Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul European, 1933, p. 9; (Themugin Khan, Ginghiz-chan, sunt sintagme care semnifică: cel mai mare dintre stăpânitori; împăratul neamului omenesc; regele regilor; împăratul-ocean; astfel numele lui de împărat universal este consacrat).


41

lui Ginghis Han fusese abandonat temporar, din cauza morţii întemeietorului său - Temugin şi a problemelor succesiunii la tron din anii 1227-1229133F

6, probleme inerente unui stat creat prin forţa armelor. Aspiraţia mongolilor la dominaţia universală, deziderat des întâlnit în spaţiul cultural asiatic, încă din Antichitate la diverse popoare din zona sud-vestică ba chiar şi centrală a continentului galben, se reflectă şi în expresia: „Există un singur Dumnezeu în Cer, iar pe Pământ un singur stăpânitor – Ginghis-Han.” (Este frapantă similitudinea dintre această formulare şi cel dintâi precept islamic, relativ la unicitatea lui Allah şi la faptul că Mahomed era Profetul său pe Pământ. Probabil că potentatul mongol aspira la întemeierea unei noi religii care să-l aibă drept fondator. (Totuşi, nu trebuie să uităm că, în a două jumătate a secolului al XIII-lea, aşadar după marea expediţie, misionarii papali nu pregetau să încerce convertirea mongolo-tătarilor la creştinismul apusean, încurajaţi de anumite gesturi ale hanilor tătari134F

7.) Ideea de imperiu universal sub dominaţie mongolă a inspirat programul de cucerire cu adevărat universal elaborat de Ginghis-Han şi urmărit cu tenacitate de el însuşi şi de succesorii săi imediaţi. Instrumentul prin excelenţă al cuceririi a fost armia mongolă. Factorii care au asigurat succesul uluitor al ulusurilor mongole au fost extrema lor mobilitate, capacitatea de a manevra, îndeosebi aceea de a realiza largi operaţii de învăluire , dar şi disciplina riguroasă în care erau formaţi oştenii stepelor.135F

8 De asemenea, informarea asupra teritoriului ce urma a fi invadat, precum şi sprijinul unor elemente etnice locale au dus la succesele mongolilor. La acestea se adăugau disensiunile dintre statele creştine, ortodoxe sau catolice (în contextul a ceea ce s-a întâmplat după a IV-a cruciadă, din anii 1202-1204, finalizată cu desfiinţarea

6 xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, p. 441. 7 Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciadă şi imperiul mongol, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1993, pp. 106-112. 8 Ibidem, p. 90.

Imperiului Bizantin şi a Patriarhiei ortodoxe de la Constantinopol), precum şi problemele interne ale acestora, mai ales cele din regatul catolic al Ungariei (neînţelegerile şi relaţiile încordate dintre puterea centrală şi nobilimea cu tendinţe centrifuge, de lărgire a autonomiei sale.) Un alt element, foarte important, pentru reuşita operaţiunilor a fost şi utilizarea factorului psihologic, atrocităţile la care s-au dedat mongolii fiind justificate prin ţelul acestora de a ţine în subordine şi linişte popoarele cucerite şi de numărul relativ mare al tătarilor care ar fi fost necesari, în alte condiţii, să se ocupe de organizarea teritoriilor cucerite (era în tradiţia năvălitorilor barbari, dar nu doar barbari, ca atunci când asediau o aşezare să fie oferită clemenţă doar în cazul cedării, deci a deschiderii porţilor, în caz contrar, mila nu exista, nimeni nu era cruţat). Mongolii aveau, aşadar, numeroase atuuri care îi îndreptăţeau să spere la o cucerire facilă: o tactică de luptă specifică armatelor asiatice pe care europenii nu o cunoşteau (poate chiar o ignorau cu bună ştiinţă, dacă ar fi să ne gândim la ceea ce se va întâmpla chiar şi peste circa 150 de ani, cu ocazia dramaticei cruciade antiotomane de la Nicopole din 1396, sau în cazul cruciadei, la fel, sau poate şi mai tragice, de la Varna din anul 1444), o bună informare asupra realităţilor locale, specularea abilă a divergenţelor dintre statele europene, disputele confesionale, desfiinţarea Imperiului Bizantin şi a Patriarhiei ortodoxe (operă a fraţilor lor creştini din Apus, iar nu a vreunei puteri păgâne), specularea slăbiciunilor interne, unde procesul de feudalizare, dar şi disputele dintre monarhii aflaţi în plin proces de centralizare statală şi marea nobilime cu interese centrifuge conduceau la aprige dispute. Pentru cucerirea Europei, în 1236 – anul Maimuţei- o mare oaste a pornit din stepa mongolă spre apus sub conducerea nepotului lui Ginghis Han, Batu Han, fiul lui Jochi, cel care nu domnise nicio zi din pricina morţii sale


42

subite136F

9 . La expediţie au participat mulţi principi mongoli, conduşi de mentorul militar, marele strateg Subotai, cu un rol decisiv în campania europeană137F

10. Campania a debutat prin ata-carea bulgarilor de pe Volga, apoi supunerea altor etnii din bazinul Volgăi şi Kamei, urmând ocuparea altor ţinuturi locuite de alani şi cumani, în nordul Mării Caspice şi al Munţilor Caucaz. Peste un an s-a declanşat asaltul asupra statelor ruseşti, ele câzând unul după altul în robia mongolă138F

11. Pătrunderea mongolilor în stepele nord-pontice şi în Peninsula Crimeea (1237-1238) a dus la exodul în masă al cumanilor care vor căuta salvarea pe plaiurile dunărene, practic dinspre Cumania Albă spre Cumania Neagră şi nu doar. În anul 1239, hanul Kuthlen a primit acceptul regelui Bela al IV-lea de a se stabil în Ungaria, în fruntea a 40 000 de cumani, fapt care va cauza numeroase reacţii adverse în regatul panonic139F

12 . Căderea Kievului, în decembrie 1240, a deschis drumul hoardelor mongole spre Halici şi Wolhynia, iar iarna anului 1240-1241 a fost folosită de tătari pentru pregătirea asaltului asupra spaţiului central-european. Aşa cum aminteam anterior, hotârârea declanşării invaziei a aparţinut marelui han Ogodai, ea având două motive fundamentale: ştirile despre existenţa şi a altor stăpânitori în afara Marelui Han, pe care acesta vroia să-i supună hegemoniei sale, dar şi existenţa Papei, ce era un intermediar între creştini şi Divinitate, potentat pe care hanul mongol vroia să-l cunoască, tătarii crezând doar în existenţa zeilor lor140F

13. Istoricul A. Sacerdoţeanu indică faptul că tradiţia a consemnat trei căi de pătrundere

9 xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, p. 441. 10 Şerban Papacostea, op. cit., p. 93. 11 xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, p. 441. (Reazan, Vladimir, mai târziu, Kievul; paradoxal, importanta aşezare care era Novgorodul nu a fost atacată); V. Spinei, op. cit., p. 196; A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 18-19. 12 V. Spinei, op. cit., p. 196; xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, p. 441; (hanul cuman Kuthlen este ucis în confruntările interne din regatul panonic, iar Regatul Ungariei este în imposibilitatea de a beneficia de forţa militară a celor 40 000 de cumani, deoarece aceştia se refugiază în sudul Dunării, în Peninsula Balcanică). 13 A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 25-26.

a tătarilor înspre Europa Centrală, ipoteză revelată de existenţa a trei state central-europene atacate de hoardele asiatice141F

14. În realitate se poate vorbi de patru ori chiar de cinci itinerarii. Conform aceluiaşi reputat istoric român, mongolii ar fi acţionat astfel: prima cale – prin Polonia propriu-zisă spre Silezia, când tătarii devastează Prusia, Pomerania, Lublin, Lwow, Sandomir, Cracovia, apoi trec Oderul. La 10 aprilie 1241, ducele Henric al II-lea al Sileziei este înfrânt la Liegnitz, ocazie cu care îşi pierde viaţa142F

15; a doua armată mongolă s-a unit cu cea învingătoare de la Liegnitz, în faţa Pestei, după ce invadase Boemia şi îl învinsese pe regele Venceslas la Glatz; a treia armată, cea de sud, care acţiona în Transilvania, era condusă de Kadan, Buri, Bochetor şi Bugec. După ce a traversat Moldova şi Basarabia, Buri a trecut Prutul pentru a pune stăpânire pe Câmpia Română. Acest comandant avea misiunea specială de a supraveghea vadurile Dunării, pentru a nu fi ameninţaţi de ţarul bulgar Ioan Asan al II-lea, un aliat al cumanilor dintre Carpaţi şi Dunăre. Buri se îndreaptă apoi spre Cenad, iar la Severin sau la Sânnicolaul Mare s-a luptat, probabil, cu banul unguresc al Severinului. Bochetor devastează Episcopia Cumaniei, situată în partea de sud a Moldovei, în zona Milcovului, apoi trece în Ţara Bârsei, unde-l înfrânge pe voievodul Transilvaniei, care cade în luptă. Celelalte căpetenii mongole acţionează pe alte teatre de bătălie143F

16. Faza decisivă a marelui asalt asupra Europei Centrale s-a desfăşurat în lunile februarie-martie 1241 şi a culminat cu zdrobirea armatei maghiare la Sajo (Mohi) şi ocuparea Pestei şi Budei144F

17.

14 Ibidem, p. 30. 15 xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, pp. 442-444. 16 A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 31-62; xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, p. 448. 17 Ş. Papacostea, op. cit., p. 94; xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, pp. 447-448; (în bătălie au murit arhiepiscopul de Esztergom/Strigoniu, Kalocza şi episcopul Transilvaniei; regele Bela al IV-lea s-a retras în Austria, apoi în Croaţia, de unde a organizat operaţiunile de rezistenţă şi repliere militară).


43

După alţi istorici, în afară de cei citaţi mai sus, tătarii au trecut Carpaţii Răsăriteni dinspre Rusia spre Cumania, aşa cum ne spune şi principala sursă de informare asupra acestor evenimente tragice, călugărul italian Rogerius145F

18, „Tătarii au ajuns la Poarta Rusciei (pasul Verecke) şi au început să distrugă prisăcile / indagines / gyepuk”146F

19, întăriturile ridicate de băştinaşi147F

20 . Conform tot lui Rogerius, cea dintâi victorie a tătarilor în Transilvania a fost la Rodna, centru minier cu populaţie germană, la sfârşitul lunii martie 1241. Prin viclenie, Rodna a căzut victimă asediului şi a fost cucerită de mongoli, o parte a populaţiei „600 de teutoni” au fost capturaţi

18 Cântecul de jale al lui Rogerius, în G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, 1934, vol. IV; (Rogerius este un călugăr Italian care a fost trimis de cardinalul Ioan Toletanus în misiune în Ungaria. În timpul acestei misiuni a fost surprins de marea invazie tătară din 1241 şi făcut prizonier. După 1242, la scurt timp, scrie o carte asupra invaziei tătărăşti – Carmen miserabile – Cântec de jale, intitulată astfel întrucât a fost oarecum silit “cu lacrimi în ochi să scrie pe un ton de jale despre un subiect trist şi dureros.” Lucrarea călugărului Italian cuprinde 40 de capitole. Codicele original s-a piedut , lucrarea păstrându-se într-o copie ulterioară. Unii cercetători îi contestă lui Rogerius paternitatea asupra acestei opere, îndeosebi asupra ultimei sale părţi. Această atitudine se bazează pe o serie de neconcordanţe în ceea ce priveşte pe Cavalerii de Rhodos); Alte surse care tratează, deseori tangenţial problema în discuţie , sunt: Cronica ungurilor a lui Simon de Keza, Cronica pictată de la Viena, Notitia de la Epternac, două lucrări din spaţiul de cultură persană: Istoria cuceritorului lumii a lui Ala Malik-e Djwayni, aşa numita Sumă a istoriilor a lui Rasid od Din. 19 Ibidem, p. 69, cap. XVI; xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, pp. 446-449. 20 Sistemul de prisăci, acest mod de a marca frontierele regatului ungar şi, totodată, de a le apăra, a fost preluat, fără doar şi poate, sau cel puţin s-a inspirat din organizarea limesului roman, prezent şi în zona intracarpatică, acum sub dominaţia coroanei ungare. Era o modalitate de a apăra graniţa cu întărituri, baraje de pământ şi material lemnos. Că acest sistem de prisăci exista în Transilvania înainte de venirea maghiarilor, aflăm de la Annonymus, care ne vorbeşte de prisăcile populaţiei autohtone, precum şi de altele noi, ridicate tot de populaţia autohtonă, la îndemnul cuceritorilor maghiari. Etapele pătrunderii regalităţii maghiare în Transilvania şi anexării noilor cuceriri sunt marcate de liniile de prisăci care indicau graniţa la momentul respectiv şi îndeplineau funcţia de apărare. Prisăcile sunt atestate şi în documentele secolului al XIII-lea cu ocazia aşezării cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei; G. Oprescu, Bisericile cetăţi ale saşilor din Ardeal, Bucureşti, Ed. Academiei, 1956, p. 34; K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei, secolele IV-XIII; Bucureşti, Ed. Academiei, 1958, pp. 109-111.

de tătari şi folosiţi drept călăuze148F

21, unul dintre ostatici fiind chiar comitele saşilor, Aristald149F

22. Drumul transmontan cel mai convenabil din sudul Haliciului până pe valea Someşului Mare, unde se afla Rodna, era fie cel de-a lungul cursului superior al apei Moldovei, fie cel de-a lungul cursului superior al Sucevei. Istoricul Victor Spinei e de acord cu existenţa expediţiei mongole asupra Rodnei, legând-o de rezultatele cercetărilor arheologice asupra numeroaselor aşezări cu val, şanţ şi palisadă de lemn din nordul Bucovinei. Aceste situri au ca ultimă fază de locuire pe cea a anului 1241 (de exemplu, Bâtca Doamnei150F

23.) Şi în Notitia de la Epternac, Rodna apare în lista localităţilor distruse de tătari151F

24 . Istoricul Iosif Şchiopul refuză identificarea Rodanei, amintită de Rogerius, cu Rodna. Este posibil, conform părerii acestuia, să fie vorba de un alt oraş, din nordul Ungariei, în zona Zipsului, unde existau la data invaziei tătare colonii de germani152F

25. Cercetările arheologice au descoperit sub fundaţiile unor cetăţi actuale ruinele aşezării devastate de tătari la 1241153F

26. Bistriţa a fost luată cu asalt din primele zile ale lunii aprilie 1241 , de aici oastea lui Kadan a înaintat spre apus, pe valea Someşului, trecând prin Dej, Cluj, Zalău154F

27, pentru a ajunge în cele din urmă în zona Bihorului, Oradea fiind şi ea distrusă, folosind-se la maximum viclenia155F

28.

21 Cântecul de jale al lui Rogerius, pp. 72-85, cap. XX şi urm. 22 Ibidem, pp. 33, 72; xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, p. 447. 23 V. Spinei, op. cit., p. 199; xxx; Istoria Românilor, Genezele româneşti, p. 448. 24 A. Decei, Relaţiile româno-orientale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 202; (Notitia de la Epternac oferă preţioase informaţii asupra dezastrului la care a fost supusă Transilvania de către nomazii stepelor asiatice la 1241. În această sursă avem date despre distrugerile din localităţile Rodna, Sibiu, Bistriţa, Kokelburg- Cetatea de Baltă, Cluj, Oradea, Târgul lui Thomas (Turda), Alba Iulia şi Zalău. 25 Iosif Şchiopul, Ţările Române înainte de secolul al XIV-lea, Bucureşti, Ed. Universul, 1945, p. 11. 26 V. Vătăşanu, D. Protase, M. Rusu, Şantierul arheologic Rodna, 1955, în Materiale şi Cercetări Arheologice, IV, 1957, pp. 211-213, Contribuţii la cunoaşterea unor cetăţi din nord-vestul Transilvanie , în File de Istorie, II, 1972, p. 84. 27 Ş. Papacostea, op. cit., p. 95. 28 xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, p. 447; Cântecul de jale al lui Rogerius, pp. 45-46, 85-86.


44

Notitia de la Epternac ne informează că în Cetatea de Baltă – Kokelburg au fost ucişi 30 000 de oameni în cursul campaniei tătare156F

29. Cifra pare exagerată deşi, aşa cum am spus, stătea în firea şi în strategia tătarilor de a elimina prin aceste masacre orice încercare de rezistenţă a populaţiei îngrozite. Izvoarele istorice menţionează distrugeri şi în Ţara Bârsei, unde tătarii au fost întâmpinaţi de voievodul Transilvaniei. Nu este exclus ca acesta să fie „DUX POUSA” amintit în documente. O altă oaste acţiona în regiunile extracarpatice spre a anihila forţele „valahilor negri.”157F

30 În luna aprilie a anului 1241, oştile din spaţiul extracarpatic trecuseră în Transilvania, unde au cucerit Sibiul158F

31. Călugărul Rogerius ne informează în continuarea expunerii sale despre distrugerile de la Oradea – „cetate foarte vestită în Ungaria”159F

32 – castrul de aici era întărit „cu şanţuri adânci iar deasupra zidurilor cu turnuri de lemn”160F

33 foarte expuse incendiilor atacatorilor; săpăturile arheologice de aici au surprins stratul de arsură, care corespunde momentului invaziei mongole161F

34. În continuare, călugărul Rogerius prezintă distrugerile de la Portul lui Thomas (Turda) „sat mare, teutonic, de lângă Criş”, de la Cetatea Chanad, Arad, oraşul Nova Villa (Perg) şi de la mânăstirea Egres de lângă Csanad162F

35. Un ultim oraş de-vastat de tătari şi amintit de Rogerius este Alba Iulia, oraşul fiind şi victima incursiunii tătare în drumul său de întoarcere, în anul 1242, în Asia Centrală, revenire precipitată de subita moarte a marelui han Ogodai şi de problemele succesiunii la tron; toate căpetenii trebuiau să se întoarcă în zona lacului Baikal, la

29 Cântecul de jale al lui Rogerius, vol. IV, p. 9. 30 A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 94. 31 xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, p. 449; Cântecul de jale al lui Rogerius, p. 9 şi urm. 32 Cântecul de jale al lui Rogerius, cap. XXXIV. 33 Ibidem. 34 A.A. Rusu, Cercetări arheologice în cetatea Oradea, Sinteză preliminară a anilor 1991-1993, în Crisia, XXIII, 1993, pp. 62-65. 35 Cântecul de jale al lui Rogerius, cap. XXXIV-XXXVII, pp. 86-92.

Karakorum163F

36, pentru a avea şansa accederii la tron. Dacă însumăm informaţiile oferite de diverse cronici cu cele rezultate din săpăturile arheologice, observăm că avem următorul tablou cu localităţi distruse de tătari: Rodna, Bistriţa, Sibiu, Cetatea de Baltă, Cluj, Oradea, Turda, Alba Iulia, Zalău, mănăstirea din Tămaşda, Cârţa, Igriş, Cisnădioara, Sebeş, Ilidia, localităţile Dej, Cenad şi Arad. Aurelian Sacerdoţeanu adaugă la acestea: Braşov. Rupea, Sighişoara, Teiuş, Orăştie, Deva, Gherla, Unguraş, Gilău, castrele Fata, Bucina şi Siga de lângă Bistriţa, Herina şi Bileag164F

37. Aşa cum am văzut, Rogerius ne informează despre fortificaţiile de care dispuneau sau nu unele aşezări sau cetăţi – „Rodna – cetatea teutonilor, care nu dispunea de întărituri” (cap. XX), Oradea „unde exista o fortăreaţă foarte cunoscută” (probabil din cauza zidurilor de piatră), Alba Iulia „cu ruinele sale din piatră165F

38 .” Cronica lui Rogerius menţionează şi o seamă de prisăci, cetăţile deja amintite şi, lucru foarte important, ridicarea de noi fortificaţii după marea invazie166F

39, „Ardealul – unde rămăsese mult popor şi unde, după trecerea tătarilor, s-au zidit foarte multe cetăţi.” Aşadar, după marea invazie tătaro-mongolă, viaţa îşi reia încet-încet cursul firesc. Erau însă şi numeroase schimbări, mutaţii determinate de iureşul formidabil al nomazilor stepelor asiatice. Pentru o mai bună apărare a locuitorilor, s-au impus construcţiile realizate din piatră, chiar şi utilizarea cărămizii 36Ibidem, pp. 55-56, 94-96; xxx, Istoria Românilor, Genezele româneşti, p. 450. 37 A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 38-43; (Despre impactul năvălirii mongole în spaţiul românesc au scris, printre alţii, în mod sistematic, dar mai ales în cadrul unor lucrări cu altă temă: Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania; Fortificaţii medievale din piatră din secolele XIII-XVI; Al. Avram, I. Gorea, Monumente istorice din Ţara Crişurilor; Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească; R. Heitel, Cetatea din Câlnic; K. Horedt, Contribuţii la Istoria Transilvaniei, secolele IV-XIII; G. Oprescu, Bisericile cetăţi ale saşilor din Ardeal; A.A. Rusu, Cetăţi medievale timpurii din judeţul Sălaj; Castelanii din Transilvania în secolele XII-XIV; O. Velescu, Cetăţi ţărăneşti din Transilvania, ş.a.). 38 Cântecul de jale al lui Rogerius, cap. XX, XIV, XXVIII. 39 Ibidem, cap. XL.


45

constituie un progres semnificativ raportat la perioada anterioară invaziei. Deşi existau şi înainte de invazie edificii din piatră (cele care utilizaseră vechile castre romane (precum Alba Iulia, Cluj, Turda, Severin etc.) cetăţile cavalerilor teutoni din Ţara Bârsei – Feldioara, Codlea etc. (edificarea acestor fortificaţii din piatră fiind chiar una dintre cauzele care au determinat alungarea teutonilor din Transilvania de către regele maghiar Andrei al II-lea în anul 1225), numărul edificiilor din piatră era relativ redus; după anul 1242 constatăm utilizarea sistematică a pietrei pentru ridicarea unor fortificaţii trainice, solide. Regatul ungar a luat măsuri pentru edificarea unui sistem de fortificaţii de graniţă, care să dubleze, ca avanposturi, cetăţile de interior, dispuse pe itinerariile obligatorii de trecere spre capitală, în zona trecătorilor, pasurilor, vadurilor, de-a ungul apelor; totodată, comunităţile săseşti s-au preocupat constant de mai buna fortificare a aşezărilor lor, aflate îndeosebi în zonele de graniţă, spre Carpaţii Meridionali şi Orientali.

Totodată, regalitatea maghiară, sprijinită de papalitate, încearcă reeditarea experimentului teuton, de astă dată în avantajul său (în oarecare măsură, chiar şi cavalerii teutoni făcuseră servicii importante coroanei maghiare în zonele de peste Carpaţii Meridionali, în detrimentul hegemoniei cumane); este elaborată astfel Diploma cavalerilor ioaniţi din anul 1247; ioaniţii nu vor veni însă în Banat, în ciuda acestui acord; documentul aruncă însă o lumină foarte

elocventă asupra realităţilor din spaţiul românesc la jumătatea secolului al XIII-lea. Practic, autoritatea regalităţii maghiare se erodase substanţial. Spunem aceasta atât în ceea ce priveşte raporturile coroanei maghiare cu nobilimea ungară (unii potentaţi locali însuşindu-şi unele fortificaţii regale, manifestând chiar tendinţe centrifuge), dar şi în privinţa hegemoniei ungare peste Carpaţi. Episcopia Milcoviei, element al penetraţiei ungare în zona viitorului stat Moldova, era distrusă; dominaţia tătară continua să se manifeste, deşi în mod indirect, asupra spaţiului est şi sud-carpatic. După rezolvarea problemelor succesorale, care determinaseră o vacanţă a tronului până în anul 1251, noul han tătar, Mongke, pregătea reluarea ofensivei în trei direcţii: spre China, în fruntea oştilor afându-se fratele său, Kubilai, spre Orientul Mijlociu şi Apropiat, expediţie pusă sub autoritatea unui alt frate al Marelui Han, Hulagu, o a treia direcţie de atac viza Europa, regiune de care urma să se ocupe Hoarda de Aur. Astfel, prin intermediul Hoardei de Aur, entitate statală din nordul Mării Negre, Marele Hanat tătar execita o influenţă indirectă, probabil prin căpetenile locale, care adunau tributul de la populaţie şi îl trimiteau reprezentanţilor stăpânitorilor mongoli asupra spaţiului românesc167F

40. Acest fapt a determinat coroana maghiară să ia act de interesele mongole, zonele respective scăpând influenţei directe ungare. Conflictele din zonă vor continua, realitate în care trebuie să includem atât noua invazie tătară de amploare din anii 1284-1285, când asiaticii sunt sprijiniţi şi de cnezii ruşi în atacul lor dinspre sud şi nord. Parte componentă a acestui îndelungat război pentru influenţa în spaţiul est-carpatic o constituie şi fondarea, de către dinastia de Anjou, de către regele Ungariei, Ludovic I, cel Mare a mărcii de apărare din nordul Moldovei

40 Ibidem, pp. 35, 49-50, 74, 89-90. (Rogerius îi aminteşte pe acei canesi sau balivi, căpetenii pe care mongolii le însărcinau cu colectarea tributului de la populaţia autohtonă şi aducerea sa la potentaţii asiatici).


46

cu capitala la Baia, la jumătatea secolului următor (pe la 1345-1353). Deja statele româneşti intraseră pe făgaşul constituirii instituţiilor proprii, ele tinzând sau reuşind să înlăture atât dominaţia popoarelor stepei cât şi

a regatului ungar, care trebuia să ia act de noile realităţi geo-politice din zona Mării Negre şi a Dunării de Jos.

O istorie mai puţin cunoscută a castelului de la Vinţul de Jos

prof. Crăciun Gino Mario

Pentru prima dată numele localităţii apare în anul 1219, când regele Ungariei, Andrei, dona arhiepiscopiei din Strigoniu un pământ chemat WYNCHY¹, iar printr-un document din anul 1248, emis de cancelaria voievodului Transilvaniei, Laurentiu, se conferă „oaspeţilor nostri” din Vinţ şi Vurpăr mai multe privilegii in ceea ce priveşte folosirea păşunilor, pădurilor şi apelor din acele părţi.168F

1 În anul 1395, Vinţul de Jos era amintit ca târg, iar în anul 1430 obţine titlul de oraş liber regesc, alături de Vurpărul învecinat, titlu pe care însă îl va pierde curând, deşi rolul său de centru al plutăritului comercial pe Mureş si de depozit de sare a crescut169F

2. Regele Ludovic al II-lea al Ungariei, vrând să înlăture pericolul turcesc care ameninţa existenţa statului maghiar prin încheierea de alianţe cu vecinii, mai ales cu domnitorii ţărilor române, donează în anul 1526 lui Radu de la Afumaţi, domnul Ţării Româneşti, feudele regale din Vinţu de Jos şi Vurpăr. Această danie, pe lângă castelul de la Vinţu de Jos şi cetatea de la Vurpăr, mai cuprindea satele din apropiere (Inuri, Cârna, Răcătau Sibişeni şi Ascuta) pe care le administra un reprezentant al domnului Ţării Româneşti. Radu de la Afumaţi a ţinut domeniul de la Vinţ şi Vurpăr până la sfârşitul domniei (1529). Dintr-un raport din anul 1552 reiese ca Radu de la Afumaţi ar fi primit această feudă din Transilvania în schimbul cetatăţii Poenari din Ţara Românească, în care se afla, în 1524, o 1 Ioan Şerban, Un monument de arhitectură medievală Biserica Reformată din Vinţu de Jos, Apulum XI - 1973, p. 308 2 Thomas Nagler, Vinţu de Jos în feudalismul timpuriu, Apulum VIII - 1970, p. 38 2 Ioan Şerban, Biserica Reformată din Vurpăr, Apulum VIII - 1970, p. 60

garnizoană a lui Ludovic al II-lea. Moise – Vodă a cerut şi el feudele din Transilvania, fără însă a putea să le obţină. Radu Paisie primeşte la 1540, feudele de data aceasta de la Ioan Zapolya si le administrează câţiva ani, după care ele vor intra în posesia cardinalului Martinuzzi. La 1547 Martinuzzi stăpânea singur acest domeniu şi se pare că la Vinţ a fost adăpostit fostul vistiernic al Ţării Româneşti, Barbu, de răzbunarea lui Mircea Ciobanul, de unde Martinuzzi a fost silit să-l predea domnului Ţării Româneşti.170F

3 Pe malul Mureşului există o construcţie în ruină pe care lumea din sat, dar şi ghidurile turistice, o consideră a fi „castelul Martinuzzi”.

Se pare că înaintea actualei ruine a existat o altă construcţie, cea a unei mănăstiri dominicane. Legat de acest lucru există un document emis la 13 martie 1264 la ORVIETO, prin care papa URBAN al II-lea dăruia magistratului JOANCHE, arhidiacon de Orăştie,

3 Anghel Gh., Berciu I., Cetăţi medievale din sud-estul Transilvaniei, Bucureşti 1968, p. 33 Calatori străini despre Ţările Române, vol. I 1968, p. 183, 220, 271 Calatori străini despre Ţările Române, vol. II 1970, p. 33 - 34


47

„biserica parohială sau plebeiană din Vinţu de Jos” pentru că veniturile arhidiaconatului nu îi erau suficiente. Aflăm, astfel, că venitul parohiei abia trecea suma de şapte mărci de argint anual, ceea ce indică faptul că efortul de construire al bisericii nu putea fi făcut decât într-o etapă ulterioară, spre sfârşitul secolului al XIII-lea.171F

4 Un document din anul 1300 aminteşte ca Elisabeta, văduva lui HENNING, donează o sumă importantă pentru construirea unei mănăstiri, fapt ce apare confirmat şi în anul 1361, în testamentul lui VIVIANUS, când este confirmată ca mănăstire dominicană, iar numele priorului său este fratele ALARDUS (frater ALARDUS prior ecclesiae in Vinch inferiori.)172F

5 Cercetările arheologice au arătat că biserica era impresionantă ca mărime (47 m lungime, 10,5 m corul, respectiv 14,5 m lăţime nava), închidea complexul spre nord. Apoi, lângă ea, numeroase încăperi erau dispuse în aşa fel încât să formeze o centură unghiulară de ziduri (aproximativ 39x50 m), care să închidă o curte (16,5 m x 26,5 m).173F

6 Mănăstirea a trăit secolul al XIV-lea ca un veac de maximă prosperitate, dar incursiunile turceşti din anii 1438 şi 1442 au afectat-o în mod grav. Se ştie despre o indulgenţă mai generală dată dominicanilor transilvăneni de către papa Eugeniu al IV-lea, datată in anul 1444, prin care se obţineau tot felul de înlesniri pentru a reface lăcaşurile afectate de către turci.174F

7 Documentele de la începutul secolului al XIV-lea dau şi ele dimensiunile procesului de decădere în care lăcaşul îşi derula viaţa. În 1524 se aflau acolo numai patru călugări, Ioan Crisostomul, prior, Vitalie din Sibiu, Gaşpar din Sebeş, preoţi şi Mihail, frate convers. În anul 1529, la Vinţu mai era menţionată o singură

4 Ioan Şerban, Un monument de arhitectură medievală Biserica Reformată din Vinţu de Jos, Apulum XI - 1973, p. 309 5 Bota, Cristian Florin, Odinioară la Vinţu de Jos, Satu-Mare 1998, p.12-13 6 Rusu, Adrian Andrei, Gotic si Renaştere la Vinţu de Jos, Satu-Mare 1998, p.2 7 Rusu, Adrian Andrei, Op. cit. p.7

persoană, anume priorul Tadeu, fără să aflăm dacă mai erau şi alţi călugări. Ultimul vieţuitor dominican a fost fratele Toma, mutat la Sebeş, iar de acolo la Sighişoara. În aceste condiţii nu i-a fost prea greu nobilului Nicolae Kozăr de ZWD să-l alunge şi să se instaleze acolo pe la 1532.175F

8 Acesta a transformat mănăstirea într-un castel pe care l-a vândut lui Gheorghe Martinuzzi, episcop de Oradea, care l-a rândul său, l-a cedat lui Ştefan Mailath în schimbul domeniului cetăţii Unguraşului. Nu este prea clar în ce condiţii domeniul a ajuns în stăpânirea lui Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti între anii 1540 – 1545. După moartea voievodului muntean, Gheorghe Martinuzzi a intrat efectiv în folosirea castelului de la Vinţu de Jos.176F

9 Informaţiile din secolul al XVI-lea descriu reşedinţa de la Vinţu nu numai ca un castel rezidenţial, ci şi ca o fortificaţie. Din punct de vedere arheologic, fortificaţia castelului a fost identificată sub forma unei palisade duble, ce înconjura, la o distanţă destul de mică de zidurile de închidere ale mănăstirii, cel puţin laturile de est şi sud. A constat din bârne groase înfipte vertical la o distanţă de circa 0,50 m una faţă de alta. Primul şir a fost dublat de altul, aflat la 0,50 m spre sud. Către colţul de sud-est al vechii mănăstiri, şirul de găuri de bârne descria un unghi drept, în aşa fel încât să se poată presupune că acolo a existat un turn. Palisada a fost demolată, nu a fost distrusă.177F

10 În castelul de la Vinţ va fi asasinat Gheorghe Martinuzzi. Iată cum prezintă un document de epocă asasinarea cardinalului: „Şi iar a izbucnit o neînţeleger atât de mare între cardinalul Gheorghe şi generalul Castaldo, încât Castaldo să creadă că atâta timp cât Gheorghe trăia, fiind bănuit de râvnire a principatului Transilvaniei prin alianţă cu turcii,

8 Rusu, Adrian Andrei, Op. cit. p.7 – 8 Calatori străini despre Ţările Române, vol. II 1970, p. 34 9 Rusu, Adrian Andrei, Op. cit. p.8 Calatori străini despre Ţările Române, vol. II 1970, p. 34 10 Rusu, Adrian Andrei, Op. cit. p. 10


48

Transilvania va fi neliniştită şi să transmită el însuşi acest lucru regelui Ferdinand. Aşadar, i se va întinde o cursă lui Gheorghe în castelul de la Vinţ, unde chiar este ucis. Căci, de bună seamă, Marco Antonio Ferrari, secretarul lui Castaldo, originar din Alessandria, înarmat cu o flintă mai mică, pe care o ţinea ascunsă, îi vesteşte lui Gheorghe, care îşi făcea rugăciunile, prin băiatul care se îngrijea de dormitorul acestuia, că are să-i împărtăşească un lucru urgent şi de mare importanţă. După ce i s-a îngăduit să intre în încăpere, îi întinde lui Gheorghe o scrisoare adresată regelui Ferdinand, scrisă pentru recomandarea sa rugându-l stăruitor pe cardinal să pună semnătura sa pe aceasta după ce, luând pana, se aplecase cu privirea întoarsă spre scrisoare, acela îi străpunge cardinalului gâtlejul cu o lovitură mortală. Deoarece se produses zarvă şi se auzeau ţipete, Sforza şi ceilalţi zece la număr, se năpustesc înlauntru şi cu săbiile scoase îl înconjoară pe Gheorghe, care implora ajutorul lui Christos şi al Divinei Fecioare Mama Acestuia, şi îşi unesc loviturile. Marco Antonio întinde flinta spre pieptul fiarei pe drept înfuriate care se năpustea înainte şi fremătă, trăgând un plumb, fără zăbavă, ceilalţi îl străpung toţi deodată, provocându-i răni peste tot; chiar şi pe băiatul al cărui nume era Francisc Ferre, care asista la teribila faptă neînarmat şi parcă trăznit, îl lasă pe jumătate mort, tăiat în şapte locuri, şi pleacă în goană din dormitor. După ce Gheorghe a fost ucis în felul acesta, Mercado îi retează urechea dreaptă, care era mereu păroasă şi, pentru ca treaba săvârşită să fie şi mai limpede lui Ferdinand, a dus-o cu ajutorul unor cai iuţi şi portiviţi la Viena şi de acolo la Praga. Cadavrul său, străpuns în mod hidos de multe răni, deformat de sângele scurs şi de putreziciune, printr-o pildă de necrezut a nestatorniciei lucrurilor omeneşti, a zăcut mai bine de 70 de zile, nebăgat în seamă şi neîngropat, în veranda încăperii în care fusese ucis; şi n-a fost aşezat de către preoţii colegiului din Alba – Iulia în mormântul său din lăcaşul consacrat Sfântului

Mihail, printr-o ceremonie tumultoasă, decât la începutul lunii martie, după ce fusese ucis cu cruzime la idele lui decembrie.”178F

11 După moartea cardinalului, castelul a fost jefuit. Într-o scrisoare adresată împăratului, Castaldo arată că în castelul de la Vinţ a găsit numai 2000 de monede de aur ce făceau parte dintr-un mare tezaur descoperit în apele Streiului. Un alt cronicar medieval, WOLFGANG BETHLEN, menţionează că într-o ascunzătoare din cetatea Gherlei, o altă reşedinţă a lui Martinuzzi, s-a dat de urmele unei mari părţi din comoară. „S-a aflat în cetatea Gherlei, cea de el facută, aur nelucrat, funţi 872, sloi de aur, funţi 20, de argint nelucrat, funţi 1387, sloi de argint, funţi 466, galbeni de ai lui Lisimah 4000, dintre carii fieştecare făcea patru galbeni ungureşti:”179F

12 De unde procurase Martinuzzi aceste averi? Un posibil răspuns îl găsim în Cronica românilor a lui Gheorghe Şincai: „Mergeau nişte pescari români cu şeicile din Murăş în Strei şi legându-şi luntrile de un trunchi, au zărit că sclipeşte ceva în fundul apei; vrând să scoată de supt apă aceea ce sclipea, au scos o grămadă de galbeni. Îndemnându-se a cerca mai încolo, au dat de o boltă zidită supt apă, care se stricase prin rădăcinile lemnului şi cercând mai cu de-adinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu samă de ai lui Lisimac, craiul Trachiei, cu inscripţie grecească; cum am înteles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi de aur au aflat. Carii ducându-i acasă şi împărţindu-i pescarii între sine, unii dintre dânşii au mers la Bălgradul Ardealului şi întrebând argintarii de cât preţ ar fi aurul acela, s-a vestit lucrul şi Gheorghe Monahul sau Martinuzzi care, ca un tutor al fiului craiului Ioan Zapolia, ocârmuia Ardealul, a început a cerca după pescari. A şi

11 Rus, Vasile, Syllogimaeorum Transylvanae Ecclesiae Libri Septem de Rudolf Bzenzeky, in Acta Musei Napocensis 34 – 1997, p. 265 - 266 12 Şincai, Gheorghe, Cronica românilor, Bucureşti 1984, vol. II, p. 271


49

luat multe mii de la unii pescari şi multe mii a mai găsit în numita boltiţă. Dară ceilalţi pescari, prinzând de veste, au încărcat vreo câteva care şi au trecut în Moldova.”180F

13 După asasinarea cardinalului Martinuzzi castelul va fi ocupat o perioadă de timp de oamenii generalului Castaldo.181F

14 În anul 1553, cetatea a fost ocupată de către oamenii lui Andrei Bathory, voievod al Transilvaniei. Cel din urmă era soţul MARGARETEI MAILATH, una dintre moştenitoarele de drept, şi va stăpâni castelul de la Vinţu până după anul 1559. Au urmat apoi GÁSPÁR BÉKES (1569 – 1575), ŞTEFAN şi CRISTOFOR BÁTHORY (1575 – 1578), din nou MARGARETEI MAILATH, recăsătorită cu IOAN IFFIÚ (1578 – 1594).182F

15 Între anii 1595 – 1597, în castelul de la Vinţu de Jos se va afla închis domnitorul Moldovei, Aron – Vodă zis Tiranul, aliat de nădejde al lui Mihai Viteazul, dar care va fi înlocuit de pe tronul Moldovei din porunca lui Sigismund Bathory cu Ştefan Răzvan. În anul 1597, în castelul de la Vinţ, Aron – Vodă va fi otrăvit de oamenii cancelarului Transilvaniei, JOSIKA.183F

16 În anul 1601 în temniţa castelului de la Vinţu de Jos au fost ucişi arhitecţii italieni SIMONE GENGA şi FULVIO GENGA din ordinul generalului BASTA sub pretextul că cei doi arhitecţi s-au amestecat în treburile politice ale Principatului Transilvaniei, în timpul lui Mihai Viteazul.184F

17 La începutul secolului al XVII-lea, castelul intră în proprietatea principelui Transilvaniei, GABRIEL BETHLEN (1613 – 1629) iar arhitectul de curte GIACOMO RESTI a conceput un nou ansamblu în spiritul Reanaşterii italiene târzii, încadrând vechile clădiri într-un ansamblu mai mare. Astfel,

13 Şincai, Gheorghe, Op. cit. p. 262 14 Anghel Gh., Bercui , Op. cit. p. 8 15 Rusu, Adrian Andrei, Op. cit. p. 8 16 Iorga, Nicolae, Istoria lui Mihai Vitezul, Bucureşti 1979, vol. I, p. 166 – 167, 212 Fislstich, Johann, Încercare de istorie românească, Bucureşti 1979, p. 129 17 Bota, Cristian Florin, Op. cit. p. 18

configuraţia în plan a castelelor se menţine la forma unui patrulater mai mult sau mai puţin regulat, format din corpuri de clădiri cu maximum trei nivele şi, uneori, parţial din ziduri de incintă cărora ulterior li se adaugă alte corpuri de clădiri. La colţurile zidurilor se ridică turnuri, iar la colţurile corpurilor de clădiri se simulează turnuri prin ieşindul clădirii respective, simulări subliniate şi prin forma acoperişului.185F

18 În secolul al XVII – lea acoperişul castelului era din şindrilă care era vopsită în roşu. 186F

19 De asemenea, în interiorul castelului se găseau numeroase sobe de cahle, ridicate pe picioare de cărămidă sau de piatră, uneori sculptate sau simple, de preferinţă roşii sau verzi, mai rar galbene, dar uneori bogat decorate (de regulă, alb – albastru) cu cornişă.187F

20 În 1657, solul suedez CONRAD IACOB HILTEBRAND, ajungând la castelul de la Vinţ, menţionează în raportul său că în castel se găsea o companie de pedestraşi germani conduşi de un căpitan numit CONRAD. De asemenea, menţionază că în localitate exista o puternică comunitate de anabaptişti (habani).188F

21 Între anii 1658 – 1661, castelul a fost avariat de către turci.189F

22 Iată cum prezintă cronicarul turc EVLIA CELEBI distrugerea localităţii: „...un oraş mare, împodobit cu biserici mari, case, hanuri, târguri şi bazaruri. Dar, într-o noapte, oastea tătărască, cea iute ca vântul, i-a luat prin surpindere pe toţi oamenii din acest oraş şi a găsit aici numeroase bogăţii şi foarte multe alimente, apoi a dat foc oraşului şi l-a nimicit.” 190F

23 În 1680 din ordinul principelui Transilvaniei, Mihai Apaffy, mitropolitul ortodox al Ardealului, Sava Brancovici; este 18 Sebestyen, Gheorghe, O pagina din istoria arhitecturii României – Renaşterea, Bucureşti 1987, p. 37 19 Sebestyen, Gheorghe, , Op. cit. p. 38 20 Sebestyen, Gheorghe, , Op. cit. p. 42 21 Calatori străini despre Ţările Române, vol. V 1973, p. 560, 564 22 Kraus, Georg, Cronica Transilvaniei 1608 – 1669, Bucureşti 1965, p. 270, 311, 335 23 Calatori străini despre Ţările Române, vol. VI 1976, p. 545


50

judecat la Alba - Iulia şi apoi închis în temniţa de la Vinţ.. Abia în urma intervenţiei voievodului Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino. Este eliberat şi lăsat să plece în Ţara Românească.191F

24 În secolul al XVIII – lea, castelul intră în posesia Episcopiei romano – catolice de la Alba – Iulia, care în 1733 face lucrări, modificări şi reparaţii la castel. 192F

25 În timpul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, din anul 1784, castelul nu a fost incendiat şi devastat. Iată ce prezenta un document al epocii: „Trei inşi ar fi pătruns şi în castelul episcopal, dar n-au stricat mai mult de trei ceşti, un al patrulea i-a împiedicat să prade mai departe, zicând că pentru asta nu li s-a dat putere.” 193F

26 În 1792 castelul a fost incendiat şi refacerile care au urmat au cuprins numai aripile învecinate dinspre nord. Iată cum apare descris castelul într-un document de epocă: „Prin centrul localităţii sunt vizibile rămăşiţele unui vechi castel princiar (...). Din clădire mai există două aripi înalte, într-una din ele se deschide o poartă sub o înaltă boltă, celelalte două laturi în prezent sunt ruine, fiind folosite drept magazii. Mai sunt vizibili, de asemenea, doi pereţi ai încăperii în care a fost ucis Gheorghe Martinuzzi.” 194F

27 În timpul revoluţiei din 1848 – 1849, castelul este transformat în fortăreaţă şi peste 400 de maghiari se refugiază în interiorul castelului. 195F

28 Nicolae Iorga a vizitat în 1906 castelul de la Vinţ şi iată ce prezenta în insemnările sale: ”(...) din mijlocul satului de câmpie (...) se înalţă o veche clădire, acum în ruine (...) care este vestitul castel, vestita cetate a Vinţului. La castel am găsit încăperi cu păreţii văruiţi, mari pivniţi goale, o curte năpădită de buruieni, un

24 Iorga, Nicolae, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti 2007, p. 70 - 72 25 Bota, Cristian Florin, Op. cit. p. 24 26 Prodan, David, Răscoala lui Horea, Bucureşti 1984, vol. I, p. 367 – 368, 466 27 Bota, Cristian Florin, Op. cit. p. 25, 31 28 Idem, p. 34, 37

păzitor tot aşa de sălbatic ca şi dărămăturile sale, şi atât.” 196F

29 Până în anul 1918 castelul va rămâne în proprietatea Episcopiei romano – catolice din Alba – Iulia. În timpul celui de-al doilea război mondial, în castelul de la Vinţu de Jos a funcţionat o şcoală de ofiţeri de aviaţie, care făceau instruire practică pe aerodromul improvizat din localitate, precum şi pe cel de la Balomirul de Câmpie. După război, castelul de la Vinţu de Jos a fost folosit ca magazie pentru îngrăşăminte chimice, depozit de cereale şi de mobilă, iar la sfârşitul anilor '70, devine fabrică de prelucrare a cărnii şi apoi saivan de oi.197F

30 Castelul a fost afectat de inundaţia din anul 1970, apoi, în anul 1981, s-a prăbuşit întreaga latură de nord a castelului.198F

31 În prezent, din castel n-au mai rămas decât zidurile exterioare, interiorul fiind complet ruinat. Se mai pot observa oarecum bolţile de cărămidă ale încăperilor de la parter, dar mai ales ancadramentul ferestrelor dreptunghiulare şi frontoanele triunghiulare de la etaj, apărute pentru prima dată în Transilvania la castelul de la Vinţ. Din păcate, în prezent palatul este într-o stare deplorabilă, este plin de arbuşti, buruieni şi scaieţi, iar dacă în prezent nu se va lua nici o măsură de conservare şi de protejare, probabil că în următorii 10 – 20 de ani, clădirea va dispărea cu totul, iar cei care vor trece peste aceste locuri nu vor şti ce drame şi pagini pline de istorie s-au petrecut pe aici.

29 Iorga, Nicolae, Neamul românesc in Ardeal şi Ţara ungurească la 1906, Bucureşti 2009, vol. I p. 140 - 141 30 Bota, Cristian Florin, Op. cit. p. 51 31 Idem, p. 54


51

Ascensiunea politică şi militară

a familiei Corvinilor dr. Ioachim Lazăr

Către sfârşitul secolului al XIV-lea vremuri tot mai tulburi ameninţau soarta statelor de la Dunăre. După ce au învins pe sârbi şi aliaţii lor în bătălia de la Kossopolje (1389), turcii s-au apropiat de hotarele Dunării. În anul 1393, ultima rămăşiţă a unui stat bulgar s-a prăbuşit sub loviturile turcilor, care i-au ocupat capitala, Târnovo199F

1. În 1394 o puternică armata otomană a pătruns în Ţara Românească. Domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân le iese în cale cu oastea sa, la un loc numit Rovine, situat undeva pe apa Jiului sau Argeşului obţinând o strălucită victorie. Dar potenţialul militar şi uman dintre Imperiul Otoman şi micul stat românesc din nordul Dunării era prea mare, astfel că Mircea este silit să se retragă în Transilvania. În 7 martie 1395, Mircea încheie un tratat de alianţă cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, şi în urma campaniei comune, Mircea eliberează Ţara Românească, înlăturând şi pe uzurpatorul Vlad impus ca domn de către turci200F

2. În aceste împrejurări apar primele date despre familia Corvineştilor. Unele versiuni susţin că familia ar fi originară din Ţara Românească. Potrivit acestei versiuni printre micii boieri munteni care ar fi avut de suferit în urma luptelor interne de acolo s-ar fi afla şi doi fraţi, dintre care unul purta numele de Şerbu şi se distinsese prin merite militare, împreună cu fiii săi, Voicu, Mogoş şi Radu. Celălalt frate, al cărui nume nu se cunoaşte, avea un fiu cu numele Radu. Faima de buni ostaşi ai lor ar fi atras atenţia regelui Sigismund de Luxemburg, care le-a înlesnit aşezarea în Transilvania luându-i în serviciul său. După intrarea în slujba regelui s-a distins îndeosebi fiul mai mare Voicu, în

1 Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 36. 2Ibidem, p. 38.

calitatea sa de „oştean al curţii regale”201F

3. El ar fi luptat probabil în armata ce apăra sudul Ungariei şi al Transilvaniei, căci se bucura de aprecierea comandantului de origine florentină. Filippo Scolari, cunoscut în Ungaria mai ales sub numele de Pippo de Ozora sau PippoSpano. Deşi susţinută de câteva cronici, în realitate nu este sigur că lucrurile s-au petrecut astfel. În fruntea satelor şi a oştilor româneşti din Transilvania, mai ales în Hunedoara, Banat şi Maramureş, stăteau reprezentanţi ai populaţiei locale româneşti, numiţi cnezi. Unii dintre aceştia erau recunoscuţi de rege în calitate de conducători ai unor obşti locale şi erau înzestraţi cu anumite drepturi, purtând numele de cnezi regali. Mulţi dintre aceştia s-au distins prin serviciile militare aduse regelui şi au fost răsplătiţi cu danii de moşii. Ridicarea familiei lui Voicu, fiul lui Şerb, prin slujbe militare se poare încadra în procesul mai larg re ridicare a unei părţi a cnezilor hunedoreni în rândurile nobilimii. Acest fapt ar explica mai bine legăturile de rudenie ale acestei familii cu mica nobilime din Hunedoara şi Caraş202F

4. Unele izvoare narative din secolul al XV-lea (Aeneas Sylvius Piccolomini, Dlugosz, Bonfinius) nu menţionează decât originea românească şi obscură a familiei, nu însă şi venirea ei din Ţara Românească. Alte cronici (Laonic Chalcocondil, Anton Verancsics) afirmă direct că Iancu era originar din Transilvania, sau chiar din Haţeg. Cercetări mai recente încearcă să stabilească originea familiei apelând la un document din 1447, care menţionează că „Hunedoreştii erau fraţi copărtaşi cu cnezii din Cinciş”203F

5. Fie că venise din Ţara Românească, fie că se ridicase

3Ibidem. 4Ibidem, p. 40. 5Adrian Andrei Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Editura Presa Universitară Cluj-Napoca, 1999, p. 27.


52

dintre cnezii din părţile Hunedoarei, este sigur că Voicu a fost în slujba lui Sigismund şi că în primii ani ai secolului al XV-lea se căsătoreşte cu Elisabeta, o tânără din mica nobilime hunedoreană. Din această căsătorie s-a născut pe la anul 1407, un fiu cu numele Iancu (Ioan). Un moment important în ridicarea acestei familii survine în anul 1409, când, la 18 octombrie, regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte lui Voicu, fraţilor săi Mogoş şi Radu, şi vărului lor Radu, precum şi fiului lui Voicu, Iancu, castelul Hunedoara, cu pământurile care ţineau de el, cuprinzând oraşul, şi vreo 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier204F

6. Alte surse vorbesc de doar 25 de aşezări, în primul rând cele de pe Valea Cernei şi a afluenţilor săi, spre vest toată regiunea Pădurenilor cu aşezările de acolo205F

7. Dincolo de acest număr relativ redus de sate, care aveau încă hotare întinse, care şi în a doua jumătate a secolului al XVII-lea se mai învecinau cu cele ale scaunului Orăştiei, Sebeşului, Sibiului, ajungând până în Carpaţii Meridionali206F

8.

Iancude Hunedoara,

guvernatorul Regatului Ungariei (1446-1452)

6Camil Mureşan, op. cit., p. 42. 7Iosif Pataki, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti 1973, p. XI. 8Ibidem.

Matia Corvinul, rege al Ungariei 1458-1490)

O serie de istorici susţin faptul că donaţia de la 1409 n-a fost chiar aşa de importantă, în momentul donaţiei Voicu fiind doar un „oştean al curţii regale” titlu care îl situa între nobilii de rând şi baronii regatului207F

9. Istoricul Adrian Andrei Rusu trage concluzia că donaţia de la 1409 nu era decât o posesiune modestă, fără nici un fel de caracter excepţional208F

10. Şi totuşi documentele vorbesc despre sume de bani pe care cei doi fraţi le cheltuiesc pentru solda soldaţilor întreţinuţi de ei. În apărarea cetăţilor Severin, Orşova, Mehadia şi Gureni, cei doi fraţi, Iancu de Hunedoara şi Ioan cel Tânăr s-au distins prin eroism încă din primăvara anului 1439. Pentru acoperirea soldei ostaşilor lor, adică pentru 2.757 fl. de aur, regele Albert le zălogea mai multe târguri şi sate din comitatul Bodrog209F

11 . Printr-un document emis la 27 septembrie 1439 cei doi fraţi aveau titlul de bani ai Severinului şi în afară de oştile din cetăţile amintite, mai ţin „în câmp” şi 200 de ostaşi călări. Solda acestora se

9Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 39-40. 10Ibidem, p. 43. 11Iosif Pataki, op. cit., p. XIII.


53

ridica la 6.000 de fl, aur pe trei luni, din care regele nu putea achita mai mult de 2.000, pentru restul de 4000 ei primeau sub formă de zălog districtul Icuş cu târgul Margina din comitatul Timiş210F

12. Prin documente emis de către noul rege, Vladislav I, la 9 august 1440, se menţionează noi fapte de vitejie a le celor doi fraţi. Ei nu se mulţumesc cu oprirea năvălitorilor la graniţă, ci au pornit la atac pătrunzând în părţile Vidinului. Pentru faptele lor regele le donează în „comitatul Hunedoara târgul Şoimuş cu satele Bârsău, Nevoeş (Lunca) şi Buruiene (Păuliş), iar în comitatul Timiş tot districtul Bujor, scoţându-le pe acestea de sub jurisdicţia voievodului Transilvaniei211F

13. Donaţiile primite i-au permis lui Iancu de Hunedoara să achiziţioneze noi posesiuni iar domeniul mărit al Hunedoarei a putut contribui atât la acoperirea nevoilor de aprovizionare prin dezvoltarea creşterii vitelor, cât şi la cele băneşti prin exploatarea fierului şi spălarea aurului din apele râurilor domeniului (Zlaşti, Jiu). Sprijinind urcarea pe tronul regatului Ungariei a lui Vladislav I, încă de la sfârşitul anului 1440, Iancu de Hunedoara este numit voievod al Transilvaniei împreună cu Nicolae de Ujlak, apoi comite de Timiş şi căpitan suprem al cetăţii Belgrad. De asemenea regele Vladislav I, prin actul de donaţie din 8 octombrie 1441, Iancu de Hunedoara primeşte târgul Dobra cu districtul său, rupându-l din domeniul cetăţii Deva. Vitejia în apărarea vadurilor Dunării i-a adus lui Iancu de Hunedoara demnitatea de voievod al Transilvaniei într-un moment de mare primejdie. Numirea lui Iancu de Hunedoara s-a dovedit necesară întrucât în primăvara anului 1442 o puternică armată otomană pătrunde în Transilvania. Surprinsă nepregătită oastea voievodului Iancu a fost învinsă la 18 martie 1442. Reorganizându-şi rapid armata Iancu repurtează peste câteva zile o victorie importantă. În septembrie 1442 după ce 12Ibidem, p. XIII-XIV. 13Ibidem, p. XIV.

trecuse cu armata sa în Ţara Românească înfrânge pe Ialomiţa o puternică armată otomană. Victoria obţinută înseamnă începutul campaniilor ofensive împotriva turcilor pentru alungarea lor din Europa. În septembrie 1443 Iancu trece Dunărea şi obţine victorii strălucite la Niş şi Zlatiţa. Iancu acceptă încheierea unui tratat de pace pe zece ani prin care se prevedea neamestecul Porţii în Ţara Românească dacă li se plătea în mod regulat tributul. La insistenţele legatului papal Cesarini regele Ungariei Vladislav anulează tratatul şi porneşte o nouă expediţie antiotomană, fără a ţine cont de sfaturile lui Iancu. Lupta hotărâtoare are loc la Varna, la 10 noiembrie 1444, unde armata cruciată condusă de regele Vladislav I este înfrântă însuşi regele fiind ucis. La 5 iunie 1446, Dieta Ungariei, întrunită la Rakos, alege pe Iancu de Hunedoara în funcţia de guvernator pe timpul minoratului regelui Ladislau Postumul. Demnităţile primite pe lângă că îl ridicau în rândul celor mai mari dregători ai regatului, oferindu-i prilejul să organizeze şi mai temeinic lupta de apărare împotriva turcilor i-au sporit considerabil şi veniturile. Înălţarea lui Iancu de Hunedoara la conducerea statului se datora imensului prestigiu pe care şi-l câştigase până dincolo de hotare, în strălucitele campanii pe care le condusese împotriva turcilor. În calitatea sa de guvernator al regatului Ungariei Iancu de Hunedoara îşi reînnoieşte eforturile pentru închegarea unei noi coaliţii antiotomane. Ajutoarele promise întârzie iar prin trădarea despotului sârb Brancovici a dus la pierderea bătăliei de la Kossovopolje din octombrie 1448. Pericolul otoman devine mai ameninţător după cucerirea Constantinopolului de către turcii conduşi de sultanul Mahomed al II-lea. După mai multe incursiuni în Serbia, în anul 1456 sultanul pregăteşte o mare campanie pentru cucerirea cetăţii Belgradului, considerată cheia Europei Centrale. După trei săptămâni de lupte, în iulie


54

1456, sultanul se retrage, Iancu obţinând o strălucită biruinţă. Dar la 11 august 1456 Iancu de Hunedoara se stinge din viaţă, mistuit de ciumă, în tabăra de la Zemun de lângă Belgrad. După moartea Lui Iancu de Hunedoara domeniul strămoşesc a trecut, împreună cu celelalte achiziţii ale marelui căpitan de oşti, în posesia primului născut, fiul său Ladislau. Chiar în acelaşi an (1456), Ladislau de Hunedoara aproba credincioşilor ortodocşi sârbi şi români, din târgul Hunedoara construirea unei capele212F

14. După condamnarea şi decapitarea lui Ladislau, toate posesiunile Corvinilor sunt în pericolul de a fi pierdute de către familie. Regele Ladislau al V-lea reclama de la Mihail Szilagyi cetăţile deţinute „ilegal” de învingătorul şi eroul de la Belgrad. Regele cerea fortăreţele Bistriţa, Deva, Gurghiu, Cricău, Haţeg şi Mihald, iar familia să rămână în proprietăţile ereditare şi cu cele donate lui Iancu de Hunedoara, adică Lipova, Hunedoara, Geoagiu şi Şoimuş213F

15. Prin alegerea Lui Matia Corvinul, rege al Ungariei, în ianuarie 1458, partida Corvinilor îşi întăreşte şi mai mult poziţia politică. În politica sa centralizare regele Matia se va sprijini pe orăşenime şi pe păturile mijlocii şi mici ale nobilimii comitatense din rândurile cărora va ridica dregători, curteni şi sfetnici apropiaţi, pe care-i va propulsa în rândurile marii nobilimii a regatului214F

16. Până în perioada anilor 1462-1464, regele Matia Corvinul a continuat să acorde diplome pentru servicii aduse sub flamura corbului cu inel înainte de anul 1456215F

17. În acelaşi timp, Matia Corvinul va apăra cnezii din unele sate ale domeniului Hunedoara împotriva Cândeştilor din Râu de Mori. În februarie 1459, regele Matia scria magistraţilor din comitatul Hunedoara să sprijine pe Ladislau de Râu Bărbat, Ioan zis Pagan, Valentin Barb,

14Ibidem, p. XVIII. 15Transilvania, An. VI, nr. 13/1 iulie 1873, p. 152. 16Ioan Drăgan, Diplomatul şi umanistul de origine română Filip More de Ciula (1470-1526) în Apulum,, XXI/1983, p. 184. 17Adrian Andrei Rusu, Impactul personalităţii în societatea românească a Haţegului din secolul al XV-lea; Iancu de Hunedoara. În Acta MN, XXII-XXIII, 1985-1986, p. 253.

un Ştefan, Clara, văduva lui Barb şi fiica Ciula, care erau năpăstuiţi de către Cândeşti216F

18. În timpul domniei lui Matia Corvinul componenţa şi situaţia domeniului nu s-a schimbat esenţial. În anul 1482, domeniul Hunedoarei era alcătuit din târgurile Hunedoara şi Haţeg şi 33 de sate la care se mai adăugau 5 părţi de posesiuni217F

19. În anul 1458, Matia Corvinul a întărit pe seama credincioşilor din Hunedoara aprobarea dată de fratele său, pentru construirea unei biserici218F

20. În acelaşi an, Matia Corvinul acorda lui Baiul şi Vuciul, cu titlul de nouă donaţie, cnezatul satului Băieşti şi posesiunea Ohaba din districtul Haţegului. Regele Matia Corvinul scuteşte, în anul 1459, pe Ioan Cândea din Râu de Mori şi pe fiii săi, Ladislau şi Ioan Cândreş de plata cincizecimii. Pentru merite şi servicii de ordin militar, Petru şi Ladislau, fii ai răposatului Iarul, împreună cu Ştefan şi cu Sărăcin primeau în 1463, de la Matia Corvinul, stăpânirea asupra posesiunii Coroieşti219F

21. În anul 1466, Matia Corvinul luând în considerare fidelitatea şi credincioasele servicii făcute de nobilii Ladislau şi Sandrinde Cinciş, de Dan şi Ioan, tot de Cinciş, de Nicolae Supra de Lingina şi de Dragotă, Mihail şi Dumitru de Silvaş, fraţi condivizionali cu amintiţii Ladislau şi Sandrin, le dăruieşte cincizecimea regală pentru posesiunile şi părţile de posesiune Cinciş, Silvaşul de Sus şi Lingina220F

22. Regele Matia Corvinul poruncea, în vara anului 1475, voievodului şi vicevoievodului Transilvaniei, ca pe viitor să nu mai îngăduie dregătorilor însărcinaţi cu strângerea dărilor perceperea vreunei taxe sau contribuţii de la cetăţenii Dobrei, încălcând astfel „vrerea noastră şi scrisorile întocmite în privinţa

18Idem, Miscellaneahatzegiana (Informaţii şi reinterpretări privitoare la istoria Ţării Haţegului în Evul Mediu (I), în Sargetia, XX, 1989, p. 188. 19Iosif Pataki, op. cit., p. 291-294. 20Ibidem, p. LXIII. 21Adrian Andrei Rusu, Cetatea Mălăieşti şi cnezatul Sălaşului (sec. XVI-XVII), în AIIA, Cluj-Napoca, XXV, 1982, p. 65. 22Ioan Aurel Pop, Datul oilor din Ţara Haţegului în veacul al XV-lea şi la începutul secolului al XVI-lea, în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, p. 291.


55

libertăţii oraşului nostru Dobra”221F

23 . Matia Corvinul ia şi alte măsuri în favoarea unor categorii de populaţie de pe domeniul părintesc. Astfel, el confirma, 12 aprilie 1482, vechile drepturi ale cnezilor din cuprinsul domeniului Hunedoara222F

24. Regele ordona, la 2 iulie 1484, castelanilor cetăţii Hunedoara să ia măsuri pentru paza drumurilor „false” deoarece în urma traficului clandestin vama încasată la Margina, Mănăştur şi Haţeg s-a redus simţitor223F

25. Tot sub stăpânirea sa, administraţia domeniului Hunedoara are un conflict îndelungat cu locuitorii Orăştiei pentru stăpânirea pădurilor de fag. Conflictul izbucneşte în ultimii ani de domnie a lui Matia Corvinul. Conflictul – pentru încetarea căruia au intervenit şi cele 7 + 2 scaune săseşti, ba chiar şi curia regală – s-a purtat, atât pe cale judiciară, în faţa diferitelor foruri judecătoreşti, cât şi cu armele la faţa locului224F

26. În vederea stingerii conflictului, Matia Corvinul dă ordin, în 1484, pentru stabilirea hotarului între scaunul Orăştiei şi comitatul Hunedoara225F

27. În secolul al XV-lea se dezvoltă intens exploatarea şi prelucrarea minereului de fier. Minereul de fier era exploatat din mina Ghelari. Fierăritul continua o îndelungată tradiţie în zona Hunedoarei. Acest lucru este dovedit de cuptorul de la Valea Caselor, descoperit în anul 1895 şi care datează din secolele IX-X226F

28. Cea dintâi menţiune docu-mentară a minelor de fier datează din anul 1493 când sunt amintite satele româneşti, munţii cu minele şi oraşul Hunedoara. Exploatarea fierului aducea venituri importante domeniului ce se ridicau la 400-500 florini. În timpul regelui Matia Corvinul exploatarea metalelor preţioase, a aurului şi

23Costin Feneşan, Un târg „uitat” Dobra, (sec. XV-XVII), în Sargetia, XV, 1981, p. 104. 24Iosif Pataki, op. cit., p. 128, doc. 17. 25Ibidem, p. 129, doc. 18. 26Ibidem, p. XXIII. 27Ibidem. 28Nicolae Maghiar, Ştefan Olteanu, Din istoria mineritului în România, Bucureşti, 1970, p. 101.

argintului ia o deosebită amploare. Această realitate este subliniată şi de raportul comisarilor regali, în anul 1552, care menţionau „că acum se face o singură cementare la mijlocul anului, în vreme ce în vremea lui Matia Corvinul se făceau, în fiecare lună două cementări”227F

29. Exploatarea aurului din subteran se făcea în singura mină de pe domeniu. La 8 decembrie 1506, Vladislav al II-lea, donează Beatricei, văduva ducelui Ioan Corvinul, fiul nelegitim al lui Matia, cetatea Hunedoarei cu mina de aur228F

30. În anul 1471, regele acorda saşilor privilegiul de a spăla aur pe domeniul Hunedoarei şi în alte părţi ale Transilvaniei229F

31. Un venit important era realizat de către stăpânii domeniului din preschimbarea aurului. Ei obţin acest drept încă din anul 1482, când a fost transmis de Matia Corvinul, fiului său natural, Ioan Corvinul, odată cu domeniul strămoşesc230F

32 . Înalta apreciere de care se bucura tehnica minieră şi cea metalurgică, folosită în Transilvania în evul mediu reiese şi din faptul că ţarul Ivan al III-lea al Moscovei, în anul 1488, cerea trimişilor lui Matia Corvinul să-i ceară acestuia un maistru „care cunoaşte minereul de aur şi de argint şi ştie să separeu minereul de pământ”231F

33. Faptul că Matia Corvinul n-a avut descendenţi nici din a doua căsătorie încheiată cu Beatrice de Aragon, în anul 1474, l-a făcut să se gândească la legitimarea fiului său natural Ioan Corvinul, născut în 1473. Astfel, la 8 aprilie 1482, atunci când Ioan Corvinul împlinea vârsta de 9 ani, Matia Corvinul îi donează întreg domeniul Hunedoarei232F

34. Domeniul a rămas în proprietatea lui Ioan Corvinul până la moartea sa, survenită în anul 1504, odată cu acesta stingându-se şi familia Corvinilor.

29Ibidem, p. 124. 30Iosif Pataki, op. cit., p. 133. 31Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Cluj-Napoca, 1981, p. 238. 32Iosif Pataki, op. cit., p. XCIV. 33Istoria gândirii şi creaţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti, vol. I, Bucureşti, 1982, p. 284. 34Iosif Pataki, op. cit., p. XIX.


56

Domeniul strămoşesc al Corvinilor deşi se va menţine aproape intact până la începutul secolului al XVIII-lea, când va intra în posesia fiscului austriac, el nu va mai ajunge niciodată

la perioada de maximă dezvoltare pe care o atinsese în vremea lui Iancu de Hunedoara şi a fiului său, regele Matia Corvinul.

Pregătirea în arta militară a lui Iancu de Hunedoara

prof. Sorin Vlaic Cariera militară a lui Iancu de Hunedoara a stârnit mereu printre istorici un interes mai mare decât însuși opera vieții lui. Se putea ști aproape tot despre faptele lui din tinerețe care nu aveau o importanță majoră. Dacă despre originea familiei au publicat lucrări detaliate Oszvald Arisztid ”Hunyadi János ifjúsága”,în 1916233F

1 și 1917234F

2 , George Barițiu, în 1873, Lajos Elekes ”Hunyadi János”. În 1409 Sigismund de Luxemburg face donație domeniul Hunedoarei către Voicu, tatăl lui Iancu. Următorul document referitor la Iancu datează din 1434, deci cu 25 de ani mai târziu. În 1434 la 17 ianuarie îl găsim pe Iancu, la Basel, în suita regelui Sigismund de Luxemburg, în postura de cavaler, aceasta calitate fiind dovedită și de actele din 1435 și 1437. Cum s-a derulat aceasta evoluție a lui Iancu în plan militar o să incer să descriu în rândurile ce urmează. Anii de dinainte de 1434 sunt destul de putin cunoscuți. Izvoarele vremii nu menționează date referitoare la această perioadă de aceea unele aspecte sunt nesigure, iar uneori ele par incredibile. Conform obiceiul vremii, înainte de a ajunge în serviciile regelui Sigismund de Luxemburg, Iancu și-a desăvârșit cunoștiințele militare la mai multe curți nobiliare unde a îndeplinit diferite servicii cavalerești. Nu avem o delimitare exactă a îndeplinirii acestor servicii, cu cine a venit în contact sau cum au influiențat aceste contacte cariera sa ulterioară. Când cercetările au 1Oszvald, Arisztid - Hunyadi János ifjúsága(Tinereţea lui Iancu de Hunedoara)(1916) - In: Történeti szemle(Prospecte de istorie) vol. 5 (1916) p. 354-365, 490-507 2Oszvald, Arisztid - Hunyadi János ifjúsága(Tinereţea lui Iancu de Hunedoara)((1917) - In: Történeti szemle(Prospecte de istorie) vol. 6 (1917) p. 36-77

încercat clarificarea acestor probleme, datele deținute despre protagoniști, dar și despre figurile secundare, erau insuficiente. În condițiile acumulării de noi date, putem considera ca tema poate fi reluată pentru a face clarificările necesare și a oferii mai multă lumină. Tinerețea lui Iancu de Hunedoara se împarte în mai multe etape, fiecare din acestea reprezentând angajarea lui Iancu în serviciile anumitor demnitari.

Camil Mureșan în lucrarea sa ”Iancu de Hunedoara”235F

3, consideră că debutul militar a lui Iancu ar fi avut loc la curtea despotului sârb Ștefan Lazarevici, în acelaș timp, istoricul Mihail P. Dan în lucrarea sa ”Un stegar al luptei

3Camil Mureşan – Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1968, pp. 38-44

http://opac.regesta-imperii.de/lang_en/anzeige.php?aufsatz=Hunyadi+J%C3%A1nos+ifj%C3%BAs%C3%A1ga&pk=1530724



http://opac.regesta-imperii.de/lang_en/autoren.php?name=Oszvald%2C+Arisztid


http://opac.regesta-imperii.de/lang_en/anzeige.php?zeitschrift=T%C3%B6rt%C3%A9neti+szemle

http://opac.regesta-imperii.de/lang_en/autoren.php?name=Oszvald%2C+Arisztid


http://opac.regesta-imperii.de/lang_en/anzeige.php?zeitschrift=T%C3%B6rt%C3%A9neti+szemle


57

antiotomane, Iancu de Hunedoara”236F

4, afirmă că debutul lui Iancu s-ar fi petrecut la curtea familiei Csaky, sau la curtea lui Csanadi Ferencz. Isoricul Engel Pál consideră că Iancu și-a început cariera în serviciile lui Nicolae Ujlaki237F

5. Datele referitoare la aceste afirmații sunt destul de vechi și credibile. Ioan Capistrano îi scrie papei Calixtus al III-lea despre Iancu de Hunedoara, ”... (Dumnezeu)însă a pus un bărbat asemănător pe locul lui, pe Nicolae Ujlaki, sub conducerea căruia el și-a început cariera cu cinci sau șase cai”. Aceste afirmații nu se bazează asadar pe legende, avem toate motivele să credem ca Ioan Capistrano, le știa direct de la Iancu. Datele sunt susținute și de informațiile pe care le avem referitoare la legătura celor doi demnitari. Trebuie specificat, referitor la afirmațiile lui Capistrano, conform cărora Iancu ar fi fost în serviciul lui Ujlaki, că nu este vorba de aceași persoană alături de care Iancu a înpărțit demnitatea de voievod al Transilvaniei, acesta născându-se in 1413. În vremea tinereții lui Iancu, capul familiei era fratele mai mare, Stefan Ujlaki, care îndeplinise și funcția de ban de Macsó, cel care a căzut în 1430 în luptele împotriva husiților. În acea vreme, aflându-se în serviciul lui Ștefan Ujlaki, Iancu a ajuns în contact cu fratele acestuia, Nicolae, care avea la vremea respectivă 16-17 ani, între cei doi legându-se o prietenie care a durat toată viața. Istoricul bizantin Chalcocondil, afirmă in lucrarea”Expuneri istorice”238F

6 că Iancu în tinerețe ”a venit la principele tribalilor, la care s-a năimit cu leafă și a stat timp destul de mult dând dovadă la orice ar fi fost trimis de domn, de un curaj îndrăzneț”.239F

7 Acest principe era Ștefan Lazarevici, dupa cum afirma și istoricul Camil Mureșan. Lazarevici a murit în iunie

4Mihail P. Dan - Un stegar al luptei antiotomane, Iancu de Hunedoar, Bucureşti, 1974, p.27 5Engel Pál–art. Hunyahi pályakezdėse(Începuturile carierei lui Iancu de Hunedoara)în lucrarea Nobilimea românească din Transilvania, satu Mare, 1997, pp91-105 6Laonic Chalcocondil - Expuneri istorice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958 7Ibidem, pp. 134-136

1427. Prezența lui Iancu la curtea lui Lazarevici s-a pastrat și în baladele si folclorul sârbesc. Unele din acestea în consideră pe Iancu ca fiind chiar fiul lui Lazarevici. Dealtfel numele de Iancu ne parvine pe filieră sârbă, în realitate Iancu purta numele de Ioan. Din perioada în care Iancu s-a aflat în serviciul lui Lazarevici ne parvine și episodul cu vânătoarea lupului. Tot Chalcocondil mai face o afirmație surprinzătoare ”Se mai spune că, înainte să fi venit la domnul tribalilor, ar fi fost în slujba lui Ali al lui Brenez și că a slujit cu leafă la el, avându-i în grijă de cai”.Totusi Chalcocondil afirmă în continuare ”N-as ști din ce să pot conchide cât adevăr e în aceasta, chiar dacă graiul turcilor l-ar fi deprins bine”240F

8 Există în cronica familiei Cillei (cronică dealtfel vedidică) o referire la Iancu: ”cândva și el fusese sluga familiei Cillei și precum se povestește și-a început slujba doar cu trei cai în curtea noastră”. Nici unul din biografii lui Iancu nu dă prea mare credit acestei afirmații, considerând-o doar o bârfă, știută fiind adversitatea familiei Cillei față de Huniazi. Cercetând izvoarele istorice, retinem afirmația lui Bonfinius: ”La început slujea cu 12 cai la Demetrius, episcopul de Zagreb”241F

9 . Istoricul Camil Mureșan este d părere că un episcop cu numele de Dumitru nu a fost la Zagreb242F

10, decât la 1376-1379, iar un altul abia la 1456-1466, date care nu coincid cu perioada la care facem referire. Majoritatea studilor înclină să identifice pe presupusul patron a lui Iancu, cu acest al doilea episcop, Dumitru Csupor, care va ajunge întradevăr episcop de Györ, în 1466. Este posibil ca Bonfinius să fi introdus în cronică numele unui episcop de Zagreb, despre care auzise în mod sigur pornind de la acest adevăr. Deși înstărită, familia Csupor din Monozili, nu avea o pozitție socială atât de bine plasată încât Iancu să fie angajat cu 12 cai.

8Ibidem, p. 156 9Bonfinius-Historia Panonica sive Hungaricarum Rerum Decades IV et dimidia, Köln, 1690, ap. cit. Camil Mureşan,p.46 10Camil Mureşan-Iancu de Hunedoara,Ed. Stiinţifică, Bucuresti, 1968, p.46


58

Acest Dumitru (Demetrius), nu putea fi stăpânul lui, fiind mai tânăr, născut în 1412, devenit episcop în 1438 în Knini (Croația), iar scaunul din Zagreb obținându-l cu ajutorul lui Iancu în 1450. Există totuși un sâmbure de adevăr în această afirmație a lui Bonfinius. Acest Demetrius avea doi frați, Akos și Gheorghe, amândoi numărându-se printre susținătorii lui Iancu în 1440, aflându-se și ei înainte în serviciul regelui Sigismund de Luxemburg. În 1443 îi găsim la încoronarea împăratului, la Roma. Chiar și mai târziu, când Iancu a devenit voievod al Transilvaniei, primul locțiitor al lui a devenit Gheorghe, iar Akos s-a numărat printre cei mai apropiați. Această simpatie față de familia Csupor a fost moștenită și de Matei Corvin. Așadar, afirmația lui Bonfinius trebuie înțeleasă că Iancu s-ar afla într-un grad de subordonare militară față de Akos în timpul cât a fost în serviciul regelui Sigismund.243F

11

Un alt episod referitor la ascensiunea lui Iancu de Hunedoara și inițierea sa militară, este legat de numele lui Pipo de Ozora sau Pippo Spano, pe adevăratul său nume Filippo Scolari. O informație ce ne parvine dintr-o monografie din sec. XV a lui Jacopo Bracciolini

11Malyusz Elemer-A maghyar rendi allam Hunyadi Korában, Szábadok(Statul centralizat în timpul lui Iancu de Hunedoara)(Secole), an 91(1957), nr. 1-4, pp. 46-123, nr. 5-6, pp. 529-602(trad. Vlaic Agnes)

elogiază luptele antiotomane,”N-a avut nimeni curajul să-i respingă pe cei care au năvălit în țară și au pustiit tot, în afară de voievodul Iancu, cel pe care Spano, l-a educat din fragedă tinerețe”. Ni se pare normal ca un tânăr din zona Hunedoarei să-și înceapă cariera militară alături de guvernatorul Banatului. Nu sunt motive să punem la îndoială veridicitatea informației244F

12 Același Bonfinius face o nouă afirmație contradictorie, informație preluată și de Camil Mureșan și de Mihail P. Dan, conform căreia Iancu ar fi servit și familiei Csáki. Informația lui Bonfinius merită atenție și încredere, știindu-se că Iancu mai târziu a fost bun prieten cu Francisc Csáki, fiul lui Gheorghe, acesta devenind în 1441 unul din cei mai importanți susținători și consilieri ai lui Iancu, din 1440 îndeplinește și funcția de conducător al județului Bihor, iar din 1453 si a județului Satu Mare. Este posibil ca prietenia dintre cei doi să dateze de pe vremea când Iancu era în serviciile voievodului Transilvaniei, Gheorghe Csáki245F

13. Parcurgând mai departe afirmațiile lui Bonfinius, surprinde spațiul larg pe care-l rezervă familiei Csanádi în legătură cu tinerețea lui Iancu de Hunedoara. El spune, ”După aceea, cu încredere de sine sporită a venit în Ungaria și a început să-l slujească pe Francisc Csanádi care l-a îndrăgit așa de mult, încât l-a primit ca pe un fiu, lângă el si-a început noviciatul sub o constelație norocoasă”246F

14. Vorbind de caracterul lui Iancu, Bonfinus face o nouă afirmație despre relația acestuia cu Csanádi, ”A fost atât de modest, încât nici pe drum, nici la masă nu s-a îmbulzit în fața lui Francisc Csanádi, nici după ce devenise guvernatorul mai multor ținuturi. Îl 12Florio Banfi-Filippo Scolari ės Hunyadi János(Filippo Scolari şi Iancu de Hunedoara) Hadtörtėnemi közlemenyek(Contribuţii de istorie militară)Budapesta XXXI, 1930, pp. 125-133, trad. Vlaic Agnes 13Engel Pál-Hunyadi pályakezdėse(Începuturile carierei lui Iancu de Hunedoara), Nobilimea românească din Transilvania, p. 96, trad. Vlaic Agnes 14Bonfinius-Historica….ap. cit. Camil Mureşan-Iancu de Hunedoara, p.49


59

cinstea deasupra rangului și o cinstea pe soția lui ca pe propria lui mamă”.247F

15 Putem deduce din această informație că pentru Iancu, Francisc Csanádi, a ocupat un loc special în viața sa. Este surprinzător că cercetătorii moderni nu i-au conferit o importanță prea mare. Aristid Oszvald, afirmă că Iancu a crescut la curtea lui lui Francisc Csanádi. De asemenea Lajos Elekes consideră ca e posibil ca primul stăpân a lui Iancu să fie Francisc Csanádi.248F

16 Informația este inte-resantă. Deși Bonfinius îi conferă o atenție sporită, sunt păreri că această familie nu ar fi existat în Ungaria, iar în localitățile cu nume de Csanád, nu au existat nobili. Este posibil ca Bonfinius să nu fi redat corect numele scriind Csanádi în loc de Csanád (Chanad dictus). Există într-adevăr două familii cu acest nume; una în Radna, cu o situație destul de bună, însă cunoscând membrii familiei din această perioadă, nu există printre ei nici un Francisc. Cea de-a doua familie era din județul Hunedoara, însă nici printre ei nu există nici un Francisc. Dacă ar fi să dăm o explicație logică, Iancu ar fi putut servii acestei familii din Hunedoara, dată fiind zona comună de conviețuire. Totuși apare un personaj care reține atenția. Numele său este Franco de Talovaci, despre care Nicolae Iorga spune ca era un întreprinzător ragusan caruia i se încredințase apărarea Belgradului și a Banatului de Severin249F

17. De ce Franco de Talovaci? Acesta deținuse funcția de șpan a localităților Csanád(Cenad-Krassó și căpitan de Belgrad, așa cum reiese dintr-un document pe care-l semnează în 1436. Este posibil ca în legătură cu această funcție, s-a format o poreclă care, deși nu s-a păstrat în scris, a ajuns totuși mai târziu la urechile lui Bonfinius250F

18.

15Ibidem ap. cit. p.50 16Lajos Elekes-Hunyadi,Budapesta, 1956, p. 59, trad. Vlaic Agnes 17Nicolae iorg-Istoria poporului românesc, Bucureşti, 1985, p. 261 18Mályus Elemer-A nėgy Talloci-fivėr, Törtėlemi Szemle 23(1980) pp.531-576, trad. Vlaic Agnes

Este posibil ca relația de subordonare dintre Iancu și Franco de Talovaci să fi durat foarte putin. Mai degrabă Talovici i-a cedat locul. Se pare că numirea lui Iancu în postul de căpitan al cetății Severinului, se datorează și căderii în prizonierat a lui Talovaci. O altă etapă a tinereții lui Iancu se petrece în Italia, acolo unde după ce-l însoțise pe regele Sigismund de Luxemburg pentru a fi încoronat la Roma, Iancu intră în serviciile ducelui de Milano, Filippo Maria Visconti. În Italia stă din decembrie 1431 până la sfârșitul lui 1433. Aici Iancu va învăța tehnica militară a condotierilor, care la vremea respectivă erau considerați cei mai buni mercenari din Europa. Desăvârsirea pregătirii militare Iancu si-o va face în Cehia, unde va participa la operațiunile militare împotriva husiților.251F

19 Rămâne deci sarcina de a pune ordine cronologică în această ucenicie. N-o putem face cu maximă certitudine, deoarece nu avem suficiente date. Putem însă emite unele posibilități. Partea cea mai dificilă este reconstruirea evenimentelor petrecute înainte de 1430. În această perioadă putem pune ucenicia lui Iancu pe lângă Ujlaki, Lazarevici, Spano și Csaki. După cum putem vedea, și-a schimbat destul de des stăpânii. De obicei aceste schimbări, în practica vremii, se datorau decesului stăpânului. Din lipsa altor date, pornim de la acest considerent. Avem patru date: 1426 - moartea lui Spano, 19 iulie 1427 moartea lui Lazarevici, 11 mai 1428 sau 6 octombrie 1429 moartea lui Csáki și aprilie 1430 moartea lui Ștefan Ujlaki. Este posibil ca ultimele trei date să fie considerate stații în cariera lui Iancu. E aproape sigur că dintre cei patru demnitari, ultima oară l-a servit pe Ujlaki, când acesta era ban de Macsó, deci din mai 1429. Înainte fusese probabil la curtea lui Ștefan Csáki sau a voievodului Ladislau Csáki, unde a ajuns după moartea lui Lazarevici în 1427. E posibil ca lângă Lazarevici să fi stat 3-4 ani, sau chiar mai mult. 19Mihail P. Dan- Un stegar alluptei antiotomane-Iancu de Hunedoara, Bucureşti 1974


60

Nicolaus Cusanus şi fondarea ştiinţei moderne

prof.dr. Ştefan Florin

Începuturile ştiinţei moderne sunt detectabile în Germania la jumătatea secolului al XV-lea fiind legate de preocupările lui Nicolaus Cusanus (1401-1464) cărturar încadrat alături de Giordano Bruno şi Francis Bacon în categoria precursorilor spiritului modern252F

1.

Personajul care face obiectul studiului nostru pe numele de botez Nicolaus Krebs s-a născut în micul sat german Cues de pe ţărmul râului Mosela într-o familie de condiţie modestă. Din cauza conflictului cu tatăl său care nu-i înţelegea pasiunea pentru studiu va intra în serviciul contelui de Manderscheid care îl va trimite să înveţe la şcoala organizată de ordinul călugăresc al ,,Fraţilor vieţii comune’’ din

1 Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice.Un studiu comparat al civilizaţiilor, Bucureşti, Humanitas, 2007, pp.158-159

localitatea Deventer253F

2. Parcursul intelectual al copilului Nicolaus Krebs a fost impregnat de un climat profund religios, atmosferă care nu-l va îndepărta însă de la studierea naturii şi a matematicii. La vârsta de 15 ani se înscrie la Universitatea din Heidelberg unde spre deosebire de scolastică, nominalismul filozofic oferea suficiente deschideri în direcţia dezbaterilor teologice254F

3. Perioada de şase ani petrecută la facultatea de drept din Padua trebuie raportată la împrejurările determinate de tensiunile din interiorul Bisericii catolice. Deciziile adoptate în cadrul conciliului de la Constanz (1414-1418) organism proclamat instanţă ecleziastică vizau în primul rând încetarea absolutismului papal, prerogativele Sfântului Scaun urmând să fie preluate de comunitatea formată din enoriaşi şi clerici. Interpretarea Bisericii ca un întreg organic făcea ca majoritatea să anuleze voinţa oricărui membru indiferent de poziţia ocupată în ierarhie255F

4. Obiectivele mişcării conciliare au vizat atât aspectele dogmatice ale credinţei cât şi reforma instituţională, originându-se în practicile creştinismului primar când adunările reprezentative corespunzătoare sinoadelor, luau hotărâri în privinţa organizării şi a conţinutului teologic. Transformările specifice sfârşitului evului mediu atestă dezvoltarea formelor comunitare în cadrul oraşelor precum universităţile, asociaţiile religioase şi nu în ultimul rând breslele cu un rol important inclusiv pe plan politic256F

5.Profesorii şi studenţii Universităţii din Padua susţineau cu ardoare doctrina ,,conciliară’’definită prin obiectivul reformării creştinismului apusean pe baze

2 P.P.Negulescu, Filosofia Renaşterii, Bucureşti, 100+1 GRAMAR, 2001, p.160 3 Ibidem, p.161 4 David Miller(coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2000, p.125 5 Ibidem,p.126


61

juridice257F

6. Înţelegerile dintre papi şi monarhi au pus capăt conciliarismului însă dezideratele formulate de această mişcare au fost interpretate ca reprezentând legătura între constituţionalismul medieval şi cel modern258F

7. Decepţiile avute de Nicolaus Krebs la începutul carierei de avocat explică hotărârea acestuia de a se înscrie la facultatea de teologie din Köln. Arhiepiscopul de Trier care i-a remarcat aptitudinile personale şi vocaţia de slujitor al bisericii, îl va ajuta să urce rapid treptele ierahiei ecleziastice259F

8. O altă latură a activităţii lui Nicolaus Krebs trimite la cercetarea fondului de manuscrise antice găsit la mănăstirile unde a putut să aibă acces dar mai ales in biblioteca catedralei din Köln care număra aproximativ opt sute de manuscrise. Cercetările efectuate se materializează în descoperirea unor scrieri aparţinând lui Ciprian, Pliniu si Tertulian.Demersurile sale stârnesc interesul umaniştilor italieni care îi dau numele de Nicolaus Cusanus, invitându-l să prezinte rezultatele cercetărilor întreprinse260F

9.

6 P.P.Negulescu, op.cit, pp.162-163 7 David Miller(coord.), op.cit.,p.126 8 Ibidem, p.165 9 Ibidem, pp.165-166

Ulterior, Cusanus se va afla în delegaţia stabilită de conciliul de la Basel care cu asentimentul papei Eugen al IV-lea pleacă la Constantinopol pentru a pregăti unirea dintre Bizanţul ortodox şi Roma catolică (1437) În timpul călătoriei de întoarcere pe corăbiile unde erau îmbarcaţi împăratul Ioan Paleologul şi patriarhul Iosif care urmau să participe la conciliul de la Florenţa, umanistul Nicolaus Cusanus îl va cunoaşte pe cărturarul Georgios Gemistos Plethon, întâlnirea cu acesta având semnificaţia unei veritabile revelaţii261F

10 . De acum înainte, Cusanus va considera ca teologia nu se mai putea întemeia pe regândirea operei lui Aristotel prezentă în filosofia lui Toma D’Aquino, ci pe gândirea neoplatoniciană262F

11. Platonismul nu era o filosofie necunoscută pentru creştinism în condiţiile în care până în secolul al XIII-lea va avea o influenţă importantă asupra scolasticii şi patristicii, îndeosebi asupra augustinismului263F

12. De ase-menea a existat o variantă populară a gândirii lui Platon la nivelul unor secte precum paulicienii sau valdeuzii şi nu în ultimul rând în mişcarea de la curtea Margaretei de Navarra264F

13. Un alt factor care a favorizat răspândirea moştenirii filosofului grec rezidă în imaginea unui univers înzestrat cu un suflet universal şi cu o ierarhie ce permitea omului să se afirme în plenitudinea forţelor sale. Totodată în absenţa unor principii teoretice închistate se creau premisele dezbaterii problemelor vremii, umaniştii fiind seduşi de acurateţea stilui şi de cultivarea temei iubirii. Platonismul care în etapa sa finală a valorificat contribuţiile lui Pitagora în matematică şi geometrie oferea de asemenea, suportul necesar constituirii ştiinţei moderne265F

14. Revenind la Georgios Gemistos Plethon acesta considera că filosofia Stagiritului este străină spiritului creştin, întrucât preceptele pe

10 Ibidem, p..177 11 Jacques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea Europei, Iaşi, Polirom, 2005, p.224 12 Mircea Florian, Filosofia Renaşterii, Cluj-Napoca, Grinta, 2003, p.87 13 Ibidem, pp.87-88 14 Ibidem, p.88


62

care le conţinea nu-i recunoşteau lui Dumnezeu pozitia de creator al Universului, negând caracteristica nemuririi sufletului individual, opinie expusă în opera ,,Despre deosebirea dintre filosofia platoniciană şi aristotelică’’266F

15. La rândul său, Nicolaus Cusa-nus, aprecia că fuziunea dintre creştinism şi neoplatonism permitea înţelegerea scopurilor divinităţii. Sensul expresiei ,,docta ignoranţă’’ mărturiseşte dorinţa omului de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere fără să ajungă însă la cunoaşterea totală a lui Dumnezeu267F

16 . În scrierea De conjecturis este dezvoltată concepţia despre Cosmos prezentă în De docta ignorantia. Fără a-l egala pe Dumnezeu, omul - cea mai privilegiată fiinţă din Univers - înzestrat de divinitate cu caracteristica gândirii are capacitatea de a crea lumea pe planul conştiinţei cu ajutorul cunoştinţelor. De aici rezultă motivul mistic al idealismului şi raţionalismului modern268F

17.

Zorii ştiintei moderne apar în momentul în care Nicolaus Cusanus în interogaţiile sale despre Dumnezeu va susţine caracterul infinit

15 Ibidem, p.90 16 Jacques Le Goff, op.cit., p.224 17 Mircea Florian, op.cit.,p.83

al Universului.Punctul de plecare a fost oferit de faimosul dicton identificat întâia oară într-un tratat din secolul al XII-lea conform căruia Dumnezeu este ,,o sferă al cărei centru se află pretutindeni iar circumferinţa nicăieri’’. Ulterior, trăsătura ubicuităţii divine este transferată de Cusanus asupra cosmosului269F

18, Creatorul fiind prezent în cele mai neînsemnate lucruri270F

19. Înaintea lui Cusanus, ideea infinităţii spaţiului apare în scrierile elaborate de Thomas Bradwardine (1290-1349) profesor de teologie la Oxford271F

20. În opera De docta ignorantia este respins sistemul lui Ptolemeu şi Toma D’ Aquino referitor la univers, pământul dobândind statutul de egalitate cu oricare altă stea. În filosofia lui Aristotel, fiecare lucru avea un topos,respectiv un loc bine determinat într-o ierarhie corespunzătoare unui univers inchis272F

21. Dacă în scolastică individul nu se bucura de preţuirea pe care o merita, în noile împrejurări fiecare persoană contribuie la armonia cosmosului prin propria-i devenire273F

22. Cu o mie de ani înainte de Cusanus, teoria platoniciană este folosită de Synesius în scrierea De somniis pentru a demonstra corespondenţele dintre om şi lume astfel că: ,,Trebuie ca părţile acestui univers care simpatizează şi conspiră cu omul, să fie reunite între ele cumva[...]. Cel ce înţelege înrudirea dintre părţile universului este cu adevărat întelept: el poate să-şi atragă beneficiile fiinţelor superioare, captând cu ajutorul sunetelor, al materiilor şi al figurilor prezenţa acelora ce sunt departe de el’’274F

23. În scrierea Idiota triumphans, aparţinând lui Cusanus, autorul consideră că fiecare individ este o reprezentare a cosmosului la scară umană,

18 Călin-Andrei Mihăilescu, 16-17.Renaştere, manierism, baroc, Bucureşti, Curtea Veche, 2005, p. 56, nota 15 19 Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renastere.1484, Bucureşti, Nemira, 1999, p.269 20 Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene. O istorie a ideilor occidentale, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 81 21 Jeanne Hersch, Mirarea filozofică.Istoria filozofiei europene, Bucureşti, Humanitas, 1994, p.111 22 Ibidem, p.269 23 Citat preluat din Ioan Petru Culianu, op.cit., 162


63

motiv pentru care intelectul omului este ,, descrierea vie a înţelepciunii veşnice şi nemărginite [...] Prin mijlocirea mişcării vieţii noastre intelectuale, suntem în stare să găsim în noi înşine obiectul căutării noastre’’275F

24. În consonanţă cu noţiunea de armonie universală, Nicolaus Cusanus va introduce ideea fundamentală de devenire care işi avea antecedentele în antichitate la Heraclit din Efes276F

25.Principiul continuităţii care va avea o strălucită carieră în filosofia europeană apare la Cusanus în pasajul următor din De docta ignorantia: ,,Toate lucrurile, oricât de diferite, au legături între ele. Există în genurile lucrurilor o astfel de legătură între cele superioare şi cele inferioare, încât ele se întâlnesc într-un punct comun; astfel de ordine se obţine între specii încât cea mai înaltă specie de un anumit gen coincide cu cea mai de jos a genului imediat superior, pentru ca Universul sa fie unul perfect continuu’’277F

26. În opera menţionată, Cusanus este un deschizător de drumuri susţinând unitatea corpurilor care formează Universul atât sub aspectul compoziţiei cât şi al structurii278F

27. Dinspre filosofia lui Platon venea şi valorizarea metodologică a matematicii, disciplină utilizată în realizarea reflecţiilor filosofice. Acest impuls nu întâlnea un teren gol, studentul în drept Nicolaus Krebs de la Universitatea din Padua, audiind şi cursurile de matematică şi astronomie. Abilităţile sale în aceste domenii au devenit evidente întâia oară la conciliul de la Basel cand va propune schimbarea calendarului279F

28 . Specialiştii în istoria matematicii consideră că pentru prima jumatate a secolului al XV-lea, Nicolaus Cusanus rămâne singura minte genială280F

29. În lucrarea De transmutationibus geometricis este

24 Citat preluat din Ioan Petru Culianu, op.cit., 162 25 Jacqueline Russ, op.cit., p. 93 26 Citat preluat din Arthur O. Lovejoy, Marele lanţ al Fiinţei.Istoria ideii de plenitudine de la Platon la Schelling, Bucureşti, Humanitas, 1997, p.70 27 P.P.Negulescu, op.cit., vol.I, p.182 28 Ibidem, p.181 29 M.Cantor, Vorlesunger über Geschichte der Matematik, Leipzig, 1899, p.211 Apud P.P.Negulescu, op.cit., vol..I, p.181

enunţată posibilitatea nelimitată a figurilor geometrice de a ,,coincida’’, respectiv de a se ,,transforma’’ unele în altele281F

30. În De docta ignorantia , autorul îi aminteşte pe Augustin şi Boetiu, filosofi care s-au situat pe poziţia lui Pitagora şi Platon atunci când au subliniat importanţa matematicii în demersurile proprii de a se ridica deasupra simţului comun în cercetarea realităţii: ,,Pe această cale înţelegem să înaintăm, împreună cu ei, şi, întrucat nu e altă cale care să ducă la lucrurile divine decat aceea a simbolurilor, afirmăm că putem alege acum semnele matematice’’282F

31. Cu două secole înaintea lui Descartes, matematica era considerată de Nicolaus Cusanus singura certitudine în materie de ştiinţă283F

32. Cercetările realizate în domeniul fizicii, în principal în mecanică trădează intenţia lui Cusanus de a introduce metoda experimentală, invocând necesitatea ca proprietăţile corpurilor să fie exprimate în cfre284F

33 . Din ambianţa medievală s-a născut obiectivul sintezei dintre credinţă şi ştiinţă, progresele realizate în fizică şi matematică neputând decât să întărească idealurile instituţiei ecleziastice285F

34. Tendinţa armonistă îl îndemna pe Cusanus să pledeze pentru eliminarea disensiunilor din interiorul catolicismului, concilierea dintre Biserica apostolică şi cea ortodoxă durând doar pe timpul conciliilor de la Florenţa (1438) şi Ferrara (1439). Planurile sale la fel ca şi cele ale lui Plethon au ţintit spre instaurarea unei religii universale, obiectiv realizabil pe baza dialogului dintre creştinism, iudaism şi islamism286F

35. Influenţat de Cusanus, papa Pius al II-lea îi trimite o scrisoare lui Mahomed al II-lea în care îi sugerează să adopte religia creştină după exemplul întemeietorului Constantinopolului (1461). În scrierea intitulată De cribratione Alchoran, elaborată de Cusanus se vorbeşte despre 30 P.P.Negulescu, op.cit., p.189 31 Citat preluat din P.P.Negulescu, op.cit., p.191 32 P.P.Negulescu, op.cit., p. 178 33 Ibidem, p.188 34 M. Florian, op.cit., 81 35 Ibidem


64

similitudinile dintre principiile prevăzute în Coran şi Biblie, unitatea confesională facilitând instaurarea păcii între creştini şi musulmani287F

36. Diferenţele doctrinare care separă religii precum iudaismul, islamismul şi zoroastrismul nu vizează decât aspectul riturilor datorită liantului comun care este creştinismul288F

37. Chiar dacă afirma primatul creştinismului, Nicolae Cusanus se detaşează de gânditorii de până la el prin faptul că deschide capitolul toleranţei confesionale care făcea posibilă naşterea ecumenismului289F

38. Ca răsplată pentru serviciile aduse Bisericii catolice, Nicolaus Cusanus va urca treptele ierarhiei ecleziastice până la rangurile de cardinal respectiv de vicar general290F

39. În domeniul teoriei politice, con-sidera la fel ca şi William Occam că legimitatea guvernanţilor nu se putea clădi decât pe asentimentul supuşilor291F

40.

36 P.P.Negulescu, op.cit., p.179 37 Jacques Le Goff, op.cit., p.225 38 Ibidem 39 P.P.Negulescu, op.cit.,pp.178- 179 40 David Miller, op.cit.,p.140

Prin ideea fundamentală a caracterului infinit al Universului, cardinalul Nicolaus Cusanus rămâne un deschizător de drumuri în spiritualitatea occidentală, cu implicaţii ce depăşesc sfera restrânsă a confesionalului. Schimbarea radicală realizată de acesta în astronomie într-o epocă dominată de peripatetismul oficial al Bisericii catolice, va avea consecinţe în toate domeniile existenţiale292F

41 . Perenitatea gândirii sale se verifică în atitudinea lui Giordano Bruno şi a lui Johannes Kepler care i-au recunoscut meritele în demolarea sistemului lui Aristotel şi Ptolemeu293F

42.

Cercetările întreprinse în domeniul matematicilor superioare anunţă inventarea calculului infinitezimal de către Leibniz şi Newton294F

43. De altfel, autorul Monadologiei, a fost influenţat de ideea armoniei universale şi a infinităţii naturii,295F

44 coroborându-le cu cer-cetările sale logico-matematice296F

45 . Pe linia neoplatonismului mistic specific Renaşterii care va permite conştiinţei să devină autonomă şi să creeze lumea la nivelul ideilor se năştea raţionalismul idealist modern297F

46.

41 P.P.Negulescu, op.cit.,pp.200-201 42 Jeanne Hersch, op.cit., p.114 43 Jacques Le Goff, op.cit., p.225 44 Mircea Florian, op.cit., p.80 45 Frederick Copleston, Istoria filosofiei.IV.Raţionaliştii.De la Descartes la Leibniz, Bucureşti, ALL, 2008, p.279 46 Mircea Florian, op.cit., p.66


65

Jurisdicţia Episcopiei Aradului peste Ţara Hălmagiului în secolul al XVIII-lea

preot dr. Pavel Vesa Conturarea politică a Ţării Zarandului în secolele XIV-XVI, în cadrul căreia zona hălmăgeană îşi avea poziţia sa bine definită, a favorizat strângerea legăturilor în toate domeniile între românii hălmăgeni cu cei din zona hunedoreană, sau din Câmpia Aradului, precum şi legăturile care se stabilesc cu bihorenii prin trecătoarea de la lazuri dar şi cu românii de pe valea Mureşului, prin trecătoarea de la Mădrigeşti – Căpruţa. Aşezarea geografică a localităţii Hălmagiu, întinderea mare şi poziţia dominantă în mijlocul depresiunii cu acelaşi nume, a situat-o încă dintru început între localităţile importante ale Ţării Zarandului, cu timpul devenind un punct istoric de referinţă, având drept caracteristică o evoluţie comună, sesizabilă pe tot parcursul secolelor XIV-XV, prelungindu-se până la data căderii Ungariei sub dominaţia otomană. Localitatea este aşezată în centrul unei mici depresiuni intramontane sprijinită spre Răsărit de culmile deluroase a trei văi a Sârbilor, a Luncşoarei şi a Băneştilor – ale căror ape sunt colectate de Valea principală a Hălmagiului. Aşezarea Hălmagiului, aşa cum apare astăzi, pune problema constituirii sale ca sat, comparabile cu aşezările aflate în imediata apropiere. Comparaţia este oarecum solicitată de prezenţa apropiată a unui sat omonim, Hălmăgelul, aflat la numai 2 km depărtare, în amonte, pe valea Sârbilor298F

1. Indiferent de data întemeierii aşezării deschise a Hălmagiului, acesta a existat cert în poziţia actuală încă în secolul al XIV-lea când, apare drept centrul unui voievodat românesc

1 Victor Eskenasy, Hălmagiu – un sat medieval din Ţara Crişului Alb (secolele XIV-XV). Contribuţii istorice, în “Ziridava”, V, 1975, pp. 22-23.

condus de voievodul Bybarch299F

2. Spre sfârşitul aceluiaş secol construindu-se şi biserica veche a satului, Hălmagiul aflându-se între puţinele sate din jur a căror existenţă este atestat documentar în anul 1359 (Bybarch Wajwoda olacorum de Holmad)300F

3. Primele date certe asupra Hălmagiului şi în general asupra aşezărilor Ţării Crişului Alb sunt din veacul al XIV-lea. Era printre ele, puţine la număr, a căror existenţă este atestată în secolul numit, cu specificarea că este unicul necatolic dintre dintre ele, deci, în întregime românesc. Doar două sate din zona apropiată Hălmagiului mai sunt atestate documentar în secolul al XIV-lea, Avram Iancu-Aciua (1366)301F

4 şi Vârfurile-Ciuci (1390)302F

5, celelalte, în secolul al XV-lea303F

6 sau mai târziu. Dacă Hălmagiul apare atât de devreme amintit în documente se remarcă o relativ târzie menţionare a satelor aflate pe văile care converg spre Hălmagiu şi ale căror aşezări, într-o epocă mai târzie, vor fi subordonate Hălmagiului. Între satele care într-o epocă mai târzie au ţinut de districtul Hălmagiului, numai două, sunt menţionate în secolul al XVI-lea, Luncşoara (1516, 1519, 1525) şi Vozdoci (1553). Două, par a fi creaţii târzii, din secolul al XVIII-lea, Poenari (1715-1720) şi Ţoheşti (1720)304F

7. Oricum, chiar primele sate sunt datate târziu în comparaţie cu Hălmagiul şi satele

2 Andrei Caciora, Eugen Gluck, Cnezate şi voievodate româneşti arădene, în vol. “Studii privind istoria Aradului”, Bucureşti, 1980, p. 160. 3 Alexandru Roz, Kovach Geza, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, Arad, 1997, p. 122.

4 Ibidem, p. 53. 5 Ibidem, p. 265. 6 Cristeşti (1439), Sârbi (1439), Tisa (1439), Băneşti (1441), Bodeşti (1441, 1445), Ioneşti (1441), Brusturi (1464, 1525), Târnăviţa (1484). Ibidem, pp. 57, 64, 68, 94, 134, 149, 217, 248, 251.

7 Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. II, Bucureşti, 1968, pp. 48, 213; Al. Roz, G. Kovach, op. cit., pp. 202, 255.


66

aferente lui (Băneşti, Bodeşti, Ioneşti – 1445, Brusturi – 1464) şi par a fi emanaţii ale acestora din urmă, dintr-o fază în care dispensarea şi circulaţia familiilor săteşti devenise un fapt curent, poate şi sub ameninţarea otomanilor, pentru zona aceasta, încă din prima jumătate a veacului al XVI-lea. La începutul secolului al XVIII-lea, cu toate că ţinutul Hălmagiului intră sub administraţia habsburgică, Ortodoxia predomina în toate aşezările, cu biserici de lemn, puţine de zid, ridicate în mijlocul satelor, iar din punct de vedere ecleziastic intrau sub jurisdicţia episcopilor de la Arad. O primă acţiune a ocupării de către habsburgici a comitatului Zarand, a fost înglobarea celor 57 de sate, începând de la Gura Văii şi până la Râşculiţa, în erariul de la Hălmagiu, creându-se astfel un puternic centru administrativ305F

8.

În jurul reşedinţei Ţării Hălmagiului a gravitat un vechi protopopiat român ortodox atestat documentar doar în 20 septembrie 1728, ceea ce nu înseamnă că acesta nu putea avea o vechime de mai multe secole. Menţionat într-un caiet de dări bisericeşti din 1728 al Episcopiei Aradului306F

9 , date despre întinderea protopopiatului avem numai de la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Astfel, conscripţia din 1755 a episcopului Sinesie Jivanovici al Aradului (1751-1768), menţionează pentru protopopiatul Hălmagiu, un număr de 50 de sate, adică 21,5 % din totalul existent în cele opt protopopiate

8 Traian Mager, Ţinutul Hălmagiului. Monografie. Cadrul istoric, Partea I-a, Arad, 1938, p. 61. 9 I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I, Timişoara, 1980, doc. 88, p. 170.

arădenea de la acea vreme. Numai 31 aveau statutul de parohie, iar 19 fiind afiliate parohiei celei mai apropiate. În ce priveşte numărul locuitorilor în cuprinsul protopopiatului, 44 de sate aveau între 2 şi 25 de suflete, 3 aveau între 51 şi 100 de suflete, doar parohia Hălmagiu avea peste 100 de suflete, mai exact 142307F

10. Conscripţia din 1767, a aceluiaşi episcop, menţionează un număr de 31 de parohii, dintre care numai 17 mai fac parte astăzi din judeţul Arad308F

11, celelalte 14, fiind parte componentă a judeţului Hunedoara, respectiv a protopopiatului Brad de mai târziu309F

12. Satele aveau între 16 familii (Mer-meşti) şi 208 (Hălmagiu). Un număr de 8 localităţi aveau între 16 şi 30 de familii310F

13, 4 aveau între 31 şi 40 familii311F

14, 5 aveau între 41 şi 50 familii312F

15, 5 între 51 şi 60 familii313F




19. Peste 100 de familii avea numai Hălmagiul (208 familii) şi Aciua

10 Aciua (astăzi Avram Iancu, cu filia Poiana), Basarabasa (cu filiile Ociu, Vaţa de Jos), Băneşti (cu filia Vozdoci), Căzăneşti, Ciungani, Cristeşti (cu filiile Bodeşti, Brusturi), Dobroţ, Hălmagiu (cu filiile Leasa, Leşcioara, Tisa, Ţărmure), Hălmăgel (cu filiile Obârşia, Sârbi), Ioneşti, Lazuri (cu filia Groşi), Leauţ, Luncşoara, Ocişor, Pleşcuţa (cu filia Gura Văii), Poenari, Prăvăleni, Rişculiţa (cu filia Baldovini), Rostoci (cu filia Dumbrava), Strâmba, Şteia, Tălagiu (cu filia Aciuţa), Târnava (cu filia Brotuna), Târnăviţa, Tomeşti, Tiuleşti, Ţoheşti, Vaţa de Sus, Vârfurile (cu filiile Măgulicea, Mermeşti), Vidra. Cf. Silviu Dragomir, Statistici sârbeşti din dieceza Caransebeşului şi a Aradului în veacul XVIII, în „Foaia Diecezană”, Caransebeş, anul XXIV, nr. 10, 8 martie 1909, p. 5. 11 Aciua (astăzi Avram Iancu), Aciuţa, Băneşti, Brusturi, Dumbrava, Hălmagiu, Hălmăgel, Luncşoara, Măgulicea, Poienari, Poiana, Sârbi, Tălagiu, Târnăviţa, Ţoheşti, Vârfurile şi Vidra. 12 Baldovin, Basarabasa, Cuieş, Dobroţ, Leauţ, Ociu, Ocişor, Prăvăleni, Râşculiţa, Strâmba, Şteia, Tomeşti, Valea Mare, Vaţa de Jos, şi Vaţa de Sus. 13 Mermeşti (16), Vozdoci (22), Cristeşti (22), Rostoci (22), Poiana (25), Dumbrava (25), Groşi (25), Târnăviţa (27). 14 Ţoheşti (32), Gura Văii (34), Ţărmure (37), Aciuţa (40). 15 Măgulicea (41), Budeşti (41), Ioneşti (43), Plerşcuţa (45), Sârbi (50). 16 Brusturi (62), Luncşoara (63), Tomeşti (65), Lazuri (66), Tisa (67). 17 Leasa (73), Vica (71). 18 Băneşti (81), Hălmăgel (81). 19 Ciuci (91), Tălagiu (93), Poenari (95).


67

(116 familii). În cele 31 de sate existau 1 564 familii cu aproximativ 7820 suflete ortodoxe317F

20. O problemă destul de puţin discutată, dar foarte controversată, este aceea a apartenenţei acestui protopopiat la Episcopia Aradului, mai ales începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului, cu toate că ţinutul Hălmagiului intră sub administraţia habsburgică, Ortodoxia predimina în toate aşezările, cu biserici de lemn, puţine de zid, edificate în mijlocul satelor, din punct de vedere ierarhic bisericesc intrau sub jurisdicţia episcopilor de la Arad. O primă acţiune a ocupării de către habsburgi a comitatului Zărand a fost înglobarea celor 57 de localităţi cuprinse între Gura Văii şi Râşculiţa, în erariul de la Hălmagiu, devenind astfel un puternic centru administrativ318F

21. Evoluţia apartenenţei administrative a teritoriului, începând cu anul 1733, reprezintă pentru ţinutul Hălmagiului, o situaţie specială. În acest an dieta ardeleană a decretat de lege hotărârea regelui Carol al III-lea, potrivit căruia, districtul voievodatului trece la principatul Transilvaniei, iar partea dinspre apus a comitatului Zarand să se alipească definitiv comitatului Arad, deci Ungariei. Frontiera dintre cele două provincii se fixează la vest de satul Gura Văii iar ţinutul Hălmagiului devine zonă de graniţă. Cu toate consecinţele ce decurg din aceasta319F

22. După anul 1733, în al treilea an de episcopat a lui Isaia Antonovici (1731-1748) menţinerea sau nu a zonei Hălmagiului sub jurisdicţia Episcopiei de la Arad, naşte un conflict de care caută să profite prozelitismul catolic. Românii ortodocşi din acest ţinut care aparţineau de episcopii ortodocşi ai Aradului, erau împinşi spre sfera de influenţă a Bisericii unite din Transilvania. Izbucneşte un conflict între mitropolitul de la Carloviţ şi Biserica catolică din Ardeal. Se urmărea ca românii

20 Matei Voileanu, Biserica românilor din Ardeal în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1926, pp. 46-47. 21 Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, p. 61. 22 Ibidem, vol. I, p. 224.

ortodocşi din această zonă să fie scoşi de sub jurisdicţia Episcopia Aradului şi să fie trecuţi sub cea a episcopului unit de la Făgăraş. Pentru că planul nu s-a realizat cum s-a dorit, guvernul a hotărât să ceară în sinodul mitropolitan de la Carloviţ desfiinţarea episcopiei arădene invocând motivul că nu existau mijloacele financiare suficiente de întreţinere, iar decretul din 4 martie 1695 prevedea înfiinţarea numai a şapte episcopii în Ungaria şi Croaţia320F

23. Planul nu poate fi dus la îndeplinire pentru că la 29 septembrie 1747 mitropolitul Pavel Nenadovici al Carloviţului (1749-1768) înaintează un memoriu Mariei Tereza la care anexează privilegiile confirmate de suverană din care se desprinde că episcopii Aradului întotdeauna au avut jurisdicţie şi peste românii ortodocşi din ţinuturile hălmăgene fără ca nimeni să se amestece în problemele lor bisericeşti321F

24. Chiar în rapoartele episcopilor Ioanichie Martinovici (1713-1720) şi Sofronie Ravanicianin (1720-1726) se reflectă cele afirmate mai târziu de mitropolitul Pavel Nenadovici322F

25. Episcopul Ioanichie Martinovici renunţând la atitudinea sa filouniatistă efectuează mai multe vizite canonice în ţinutul Hălmagiului pentru întărirea conştiinţei ortodoxe în rândul enoriaşilor. La 18 mai 1713 solicita mitropolitului Vichentie Popovici al Carloviţului (1713-1725), scrisori de recomandare pentru proiectatea sa vizită canonică în satele hălmăgene, mai ales că acolo se intensificase propaganda catolică a episcopului de la Muncaci. Şi rapoartele urmaşului său, episcopul Sofromnie Ravanicianin, ilustrează faptul că jurisdicţia sa se întinde peste românii hălmăgeni. Într-un raport adresat aceluiaşi mitropolit, este descrisă situaţia disperată a românilor 23 Silviu Anuichi, Activitatea mitropolitului Pavel Nenadovici (1749-1768) de Carloviţ în slujba Ortodoxiei, în “Studii Teologice”, Bucureşti, Seria a II-a, anul XIII (1961), nr. 9-10, p. 547. 24 S. Dragomir, op. cit., vol. I, pp. 226-229. 25 Amănunte la: S. Anuichi, Relaţii bisericeşti româno-sârbe din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, în “Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, anul XCVIII, 1979, nr. 7-8, pp. 932, 933, 937.


68

ortodocşi datorită propagandei catolicilor şi măsurile luate de comun acord cu preoţii locali. Activitatea desfăşurată în districtul Hălmagiului se intensifică în timpul episcopului Vichentie Ioanovici al Aradului (1731-1737). Cunoscând destul de bine limba română, trecând peste toate ostilităţile de care avea parte, în 1728, episcopul a efectuat mai multe vizitaţii canonice în eparhie, în mod special în zona Hălmagiului, ocazie cu care a luat legătura cu clerul şi enoriaşii ortodocşi, care i se plângeau de faptul că erau supuşi unor persecuţii din partea nobililor maghiari323F

26. Prezenţa episcopului în zonă s-a făcut simţită şi prin pastoralele trimise. Episcopul Vichentie Ioanovici scria mitropolitului de la Carloviţ că a întâlnit români ortodocşi nemulţumiţi de starea socială şi ecleziastică creată, văzând în el un eliberator, adesea adresându-i-se cu expresia: „numai să ne apăraţi de violenţa stăpânitorilor noştri pământeşti”324F

27. În anul 1748, după plecarea episcopului Isaia Antonovici, pretextându-se că în anul 1695 privilegiile ilirice nu menţionau nici un episcop ortodox la Arad, autorităţile habsburgice au vrut să suprime pur şi simplu episcopia arădeană. Se mai argumenta şi faptul că episcopia este săracă, neputându-se întreţine singură şi ar fi prea costisitoare pentru finanţele imperiale. Motivul adevărat era însă altul. În 1735 avusese loc mişcarea socială condusă de Pero Seghedinaţ, de aceea, drept represalii se introduseseră cele mai drastice măsuri pentru a avea un control mai sigur asupra întregii regiuni. Acum sunt desfiinţate şi regimentele grănicereşti de pe valea Mureşului325F

28. Adevăratul motiv al dorinţei imperialilor de a desfiinţa episcopia arădeană trebuie căutat în lucrarea ei de apărare a 26 Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare, vol. II, Bucureşti, 1998, doc. 606, p. 289. 27 S. Anuichi, op. cit., pp. 937. 28 Teodor Bodogae, Contribuţii documentare la istoria bisericii arădene din veacul XVIII, în “Mitropolia Banatului”, Timişoara, anul XVIII, 1967, nr. 1-3, p. 124.

Ortodoxiei din Arad, Bihor şi Hălmagiu326F

29 . Numai intervenţia mitropolitului Pavel Nenadovici determină modificarea atitudinii imperiale în ceea ce priveşte desfiinţarea episcopiei arădene327F

30. În scaunul de episcop al Aradului, în anul 1749 este ales Pavel Nenadovici (1749), până atunci episcop la Karlstatd. Din anul următor i-a urmat lui Isaia Antonovici în scaunul de mitropolit al Carloviţului. În această nouă calitate a administrat eparhia Aradului până în vara anului 1751 la numirea unui alt episcop. Cu ocazia Congresului naţional-bisericesc sârb care a ales ca mitropolit pe Pavel Nenadovici, comisarul imperial prezent la lucrări a cerut desfiinţarea episcopiei Aradului, motivând că guvernul nu are mijloace de întreţinere şi că nu era prevăzută în diploma imperială din 4 martie 1695. Datorită stăruinţelor mitropolitului Pavel Nenadovici, scaunul eparhial de la Arad a fost menţinut. La 4 februarie 1750, împărăteasa Maria Tereza decretează că episcopului ce urmează a fi ales, i se interzice a mai face vizite canonice în ţinuturile Hălmagiului, numai prin vicar sau printr-un alt reprezentant al său, punând din nou în discuţie jurisdicţia asupra ţinutului. După alegerea lui Sinesie Jivanovici ca episcop al Aradului (1751-1768), la 3 august 1751, împărăteasa întăreşte ordinul amintit cu menţiunea că deocamdată vizitele canonice în aceste ţinuturi puteau fi făcute numai prin vicar sau printr-un alt reprezentant al său. Încă de la începutul arhipăstoririi, episcopul Sinesie se confruntă cu mari greutăţi în privinţa vizitării ţinuturilor hălmăgene. În 2 decembrie 1751, mitropolitul Pavel Nenadovici îl înştiinţează despre greutăţile vizitării Hălmagiului şi despre intervenţiile pe care le-a făcut pentru primirea aprobărilor necesare328F

31. Episcopul avea însă dreptul de a-şi încasa veniturile vlădiceşti din district. Cu toate că Viena nu reuşeşte în totalitate să înlăture

29 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ed. II, Bucureşti, 1992, p. 516. 30 S. Dragomir, op. cit., vol. I, p. 228. 31 T. Bodogae, op. cit., doc. II, III, pp. 128-129.


69

jurisdicţia episcopilor arădeni asupra Hălmagiului, restrânge considerabil drepturile de vizitaţii canonice, dând astfel libertate absolută propagandei catolice329F

32. La numai un an de la urcarea lui Sinesie în scaunul eparhial arădean, aprobarea vizitării Hălmagiului este permisă numai cu condiţia de a nu se împiedica propaganda uniată în zonă şi a nu se provoca tulburări. La vestea trecerii la uniaţie a protopopului Simeon şi a 35 de hălmăgeni exoperată de Tatai la 10 decembrie 1751, episcopul Sinesie, în ianuarie 1752, trimite vicarul în Hălmagiu, dar este repins de Tatai, pe motiv că numirea episcopului şi pentru Hălmagiu, nu s-a comunicat şi guvernului ardelean. Îndrumat de guvern să ajute propagandei pentru uniaţie, episcopul Petru Pavel Aron de la Blaj, cu mai mulţi protopopi şi preoţi, la 14/25 februarie 1752, soseşte la Hălmagiu. Sătenii şi mai ales preoţii fug din calea lui, prind însă pe preoţii Gheorghe, Adam şi Ivan, aruncându-i în închisoare. Slujeşte cu preoţii în biserica din Hălmagiu şi în cele din jur, silind pretutindeni pe enoriaşi să asiste la slujbele din biserică. În raportul pe care îl face guvernului ardelean şi Curţii de la Viena, menţionează că 38 de sate l-au primit în biserică, declarându-le unite, şi numai 12 sate nu l-au primit, dar şi din acestea, arăta el că 5 au trecut la uniaţie, şi 7 rămânând neunite (Aciua, Aciuţa, Pleşcuţa, Tălagiu, Gura Văii, Rostoci şi Dumbrava). Cu toate promisiunie făcute de Tatay, satele răspund că nu primesc pe vicarul unit, o mulţime de oameni din Hălmagiu, Ţoheşti, Ocişor, Tisa şi Leasa, au fost arestaţi, necedând presiunilor de a trece la uniţi. Mitropolitul Pavel Nenadovici trimite jalba a 45 de sate şi 25 de preoţi hălmăgeni la Viena, cu rugarea să se menţină permisul acordat lui Sinesie la numirea sa din 3 august 1751, de a vizita Hălmagiul numai prin vicarul său. La 10 iunie 1752, primeşte răspuns favorabil dar numai pentru satele pe care nu le-a câştigat la uniaţie Petru Pavel Aron, iar în 13 iunie i se reaminteşte că nu are drept de

32 S. Dragomir, op. cit., vol. I, pp. 226-229.

amestec în Ardeal. La 28 iulie 1752, Hollaki şi Tatay, anunţau pe episcopul Sinesie că guvernul i-a împuternicit ca numai însoţit de ei poate ca vicarul său să viziteze Hălmagiul. La 5 septembrie 1752, soseşte în Hălmagiu arhimandritul Vichentie Prodanovici de la mănăstirea Hodoş, cu tălmaciul său pentru limba română, protopopul Ioan Albici al Aradului. Nu i se permite decât vizitarea celor şapte sate neunite, pe celelalte considerându-le unite. Când se pleacară spre Arad, în trăsura arhimandritului se aruncară jalbele tuturor satelor către episcopul Sinesie, arătând că şi ei se consideră ortodocşi, trecerea lor la uniaţie făcându-se prin forţă, rugându-l pe episcopul de la Arad să-i scape de Petru Pavel Aron “deoarece noi te cerem Preasfinţia Ta”. Alte petiţii, de cuprins similar, semnează preoţii Ioan din Hălmăgel şi Lazăr din Aciua. După plecarea arhimandritului şi a protopopului, administraţia civilă a început o serie de represalii, întemniţând mai mulţi locuitori din Leasa (14), Tisa (3), Ioneşti (7), Bodeşti (2), Hălmagiu (2) şi Ocişor (5). Preotului Ialoş din Dumbrava i s-a luat toată averea330F

33. Abuzurile, ajunse la cunoştinţa mitropolitului Pavel Nenadovici, le denunţă împărătesei care ordonă o nouă cercetare ce avea să stabilească exact cine se pronunţă pentru uniaţie şi cine nu. Mitropolitul, în strădania sa de a obţine efectuarea cercetării ordonate de împărăteasă, tergiversată de autorităţile guivernamentale, încredinţează o scrisoare adresată guvernatorului din Sibiu, împotriva abuzurilor din Hălmagiu. Rezultatul a fost uluitor. S-au declarat uniţi trei preoţi şi patru iobagi. Alţi 35 au fost declaraţi arbitrar ca uniţi. Cu toate acestea, împărăteasa a dispus ca biserica din Hălmagiu să fie dată celor trei preoţi uniţi, cărora li s-au dat şi salarii de la

33 Ştefan Lupşa, Istoria Eparhiei Aradului, vol. II, fasc. 1, f. 30- 32(manuscris păstrat în Biblioteca Arhiepiscopiei Aradului). Pentru abuzurile administraţiei, vezi mai multe amănunte la S. Dragomir, op. cit., vol. I, pp. 242-243 şi Anexele 71, 72, pp. 112 şi 113.


70

stat. În schimb, lui Sinesie i s-a dat dreptul de a vizita districtul Hălmagiului331F

34. Decretul imperial de la sfârşitul anului 1752 stabilea înfiinţarea unei comisii pentru Hălmagiu, Zarand şi Arad, care urma să să constate aparteneţa religioasă a locuitorilor, modificat în martie 1753 cu desemnarea unei comisii numai pentru Hălmagiu. Comisia avea sarcina a examina toate satele care urmau să se pronunţe fie în favoarea episcopului unit de Făgăraş, fie în a celui ortodox de la Arad. Cu numai o lună înainte, la 3 februarie 1753, ieromonahul Alexei şi protopopul ortodox al Aradului, Ioan Albici, adresează mitropolitului Nenadovici al Carloviţului o scrisoare în care descriu starea de spirit a populaţiei hălmăgene referitoare la evenimentele ce au avut loc. Ieromonahul Alexei şi protopopul Ioan Albici, descriu plecarea lor spre Sibiu, modul în care autorităţile au încercat să-i împiedice să efectueze călătoria spre Sibiu, unde odată ajunşi, s-a făcut tot posibilul ca mandatul mitropolitului să nu ajungă în mâna guvernatorului. A sosit acolo imediat şi iezuitul Mihail Salbek de la Blaj, considerat un expert în problemele Hălmagiului, care, împreună cu autorităţile, a încercat de astă dată să împiedice reîntoarcerea celor doi, însoţindu-i în Hălmagiu, încercându-se chiar suprimarea ieromonahului. La Hălmagiu, populaţia era într-o puternică stare de tensiune, adunându-se “câte cinci şi câte zece, se grăbesc şi discută, instigă - zice - revolta, ca şi când ar fi îndemnaţi de cineva [...]”, aserţiune menită să slujească scopului urmărit, în sensul că instigatorii ar fi delegaţii episcopului de la Arad. Populaţia era preocupată de perspectivele sale ca urmare a reorganizării teritoriale prin alipirea părţii de vest a comitatului Zarand la Ungaria332F

35. La 20 iunie 1753 românii din întreg ţinutul Hălmagiului adresează o scrisoare episcopului Sinesie în care se relatau

34 Amănunte la S. Dragomir, op. cit., vol. I, pp. 224-259; Gheorge Ţârcuş, Un document din anul 1753 privind frământările religioase din ţinutul Hălmagiului, în “Mitropolia Banatului”, anul XXXIII, 1982, nr. 7-9, pp. 538-550. 35 Gh. Ţârcuş, op. cit., Anexa, pp. 545-550.

suferinţele îndurate de ortodocşi solicitându-i prezenţa în ţinut. Scrisoarea este expediată de episcop mitropolitului Pavel Nenadovici la Carloviţ. Ieromnonahul Alexei, în calitate de reprezentant a lui Sinesie pentru Hălmagiu, la 9 octombrie 1753 relatează şi el mitropolitului o serie de abuzuri îndurate de preoţii ortodocşi din unele sate ale districtului, unii întemniţaţi în Arad, alţii fiind nevoiţi să plece în pribegie pentru că refuzau semnarea trecerii la uniaţie333F

36. Datorită plîngerilor românilor orto-docşi, la 11 iulie 1753, împărăteasa Maria Tereza a interzis autorităţilor civile şi militare să favorizeze pe uniţii din eparhia Aradului în dauna drepturilor de vizitaţii canonice ale episcopului Sinesie Jivanovici334F

37. La 18 decembrie 1753, împărăteasa Maria Tereza aduce la cunoştinţa mitropolitului Pavel Nenadovici că episcopul de la Arad va putea să-şi exercite dreptul de jurisdicţie şi peste ţinutul Hălmagiului imediat ce are loc întocmirea unei conscripţii care va avea să clarifice câţi erau ortodocşi şi câţi uniţi.335F

38 Cu toate că uniţii nu erau prea inte-resaţi de întocmirea conscripţiei, totuşi, comisia de anchetă şi-a început activitatea la 10 mai 1754, audiind locuitorii din satele districtului Hălmagiu. După doar patru zile de la declanşarea anchetei, un grup numeros de credincioşi din Hălmagiu şi satele din jur336F

39, se plâng episcopului Sinesie Jivanovici că au fost trecuţi din oficiu pe lista celor care au primit unirea cu Roma, cerându-i să îi primească sub jurisdicţia sa, motivând că „noi nu ne tăiem de ţară, ce noi ne plecăm vlădicului de la Arad că precum de-au fost moşii noştri şi noi încă ne ţinem până la moartea noastră, dară vlădichii de la Făgăraş nice cum nu ne plecăm, ci moarte voim să avem, decât să ne plecăm vlădichii de la Făgăraş, şi mai voim capul să ni-l taie, orice

36 S. Anuichi, Relaţii bisericeşti româno-sârbe, p. 957. 37 S. Dragomir, op. cit., vol. I, doc. 77, pp. 120-123; I. D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. 110, p. 195; doc. 112, pp. 196-200; doc. 113, p. 200. 38 S. Dragomir, op. cit., vol. I, doc. 77, pp. 120-123. 39 Petiţia este semnată d un număr de 30 locuitori din satele Hălmagiu, Bpneşti, Ciuci-Vârfurile, Râşculiţa, Vaţa, Brusturi. Cei mai mulţi semnatari erau din Hălmagiu.


71

fel de moarte”337F

40. Ei invocau realităţile unei stări de spirit care aveau să-i stăpânească mereu. După toate disputele, la 19 mai 1754, locuitori au fost convocaţi pentru a li se comunica rezultatele: cea mai mare parte a locuitorilor declarându-se ortodocşi. Ancheta a fost urmată de decretul imperial din 7 septembrie 1754, care a consfinţit rezultatele obţinute, cu excepţia bisericii „Sfântul Nicolae”338F

41 din Hălmagiu, toate celelalte au fost înapoiate ortodocşilor. Împărăteasa Maria Tereza a retractat toate ordinele anterioare, prin care episcopului Sinesie i-a fost interzisă vizitarea parohiilor din district. Dispoziţiile imperiale au însemnat, fără îndoială, victoria Bisericii ortodoxe asupra propagandei uniţilor339F

42. Rezultatul nefiind cel scontat de imperiali, în preajma Crăciunului din 1754, episcopului Sinesie i se îngăduie totuşi să facă o vizită canonică în Hălmagiu. Cu acest prilej, românii ortodocşi din localitate îi înmânează o petiţie340F

43 care să-i fie înaintată mitropolitului prin care i se cerea să intervină pentru ca ei să poată reintra în posesia bisericii edificată de înaintaşii lor în secolul al XIV-lea, rămasă însă pe mai departe uniţilor341F

44. După numirea lui Dionisie Novacovici ca episcop al Ardealului (1759-1767), Ardealul a fost scos de sub autoritatea Carloviţului, situaţie rămasă şi în timpul lui Ghedeon Nichitici (1784-1788), declanşând noi probleme pentru românii din districtul Hălmagiului. Autorităţile locale şi centrale habsburgice aduc mari neăplăceri şi fricţiuni în sânul ierarhiei sârbe şi între credincioşii români prin întinderea jurisdicţiei episcopului de la Sibiu şi asupra Hălmagiului. În scurta perioadă a mitropolitului Ioan Georgevici (1769-1773) al Carloviţului, prozelitismul uniat continuă cu înstrăinări de biserici şi instalări forţate de preoţi uniţi în parohiile ortodoxe generând alte 40 I. D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., vol. I, doc. 115, p. 201. 41 Astăzi biserica poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului”. 42 S. Dragomir, op. cit., vol. I, pp. 253-259. 43 Ibidem, vol. I, doc. 80, pp. 129-131. 44 Ibidem, vol. I, pp. 253-259.

nemulţumiri. În Hălmagiu se înregistrează dorinţa preoţilor şi enoriaşilor ortodocşi de a se supune din nou jurisdicţiei episcopului de la Arad342F

45. După moartea episcopului Sinesie Jivanovici, întâmplată în 1768, a urmat o sedisvacanţă de doi ani, când eparhia a fost condusă de locţiitori de episcopi, de Pahomie Cnejevici şi de Moise Putnic, episcopul Novisadului. La începutul anului 1770, deputaţia ilirică scria mitropolitului Ioan Georgevici că acceptă alegerea lui Pahomie cnezevici (1770-1783) în scaunul de la Arad, cu condiţia de a nu se amesteca în problemele bisericeşti ale Hălmagiului care se afla în continuare sub jurisdicţia Ardealului343F

46 , sta-bilindu-i-se jurisdicţia peste ţinuturile de la Mureş până în Maramureş344F

47. Faptul că i se interzicea asistenţa religioasă peste ţinuturile în amonte pe valea Crişului Alb, a nemulţumit pe românii ortodocşi hălmăgeni, ei adresându-se episcopului Pahomie de la Arad cu mai multe petiţii cerând protecţie împotriva presiunilor ce se făceau asupra lor şi interzicerea exercitării libere a cultului. Se plângeau că au rămas fără arhipăstor cerându-i să-şi exercite din nou jurisdicţia şi asupra lor, invocând în acest sens dreptul pe care l-a avut şi episcopul Sinesie Jivanovici, perioadă când “eram toţii înbucuraţi, iară de atunci încoace multor pricini şi îmbulzele am răbdat”. Ei se mai plângeau că multe biserici au fost trecute pe seama uniţilor iar fişpanul le-a rânduit preoţi uniţi pe care însă enoriaşii nu-i primeau. Din acest motiv, mulţi mureau fără să fie spovediţi şi cuminecaţi, alţii erau îngropaţi fără a beneficia

45 S. Anuichi, op. cit., pp. 978, 979, 983. 46 Fondul de documente diac. prof. dr. Silviu Anuichi (aflat în păstrarea familiei). Copii xerografiate din arhivele sârbe. Arhiv Srspke Academije Nauka i Umetnosti u Sremski Karlovcina (în continuare: A. S. A. N. U. K), Fond Mitropolitan-Patriarhal “A”, cutia 45, doc. 323/26 ianuarie 1770 (o copie xerox a documentului în Fondul de documente arhid. dr. Silviu Anuichi, aflat în păstrarea familiei). 47 Ed. I. Găvănescu, De la episcopul Pahomie Cnejevici la episcopul Petru Petrovici, în “Biserica şi Şcoala”, Arad, anul LXI, nr. 1-2 din 1937, p. 12.


72

de asistenţă religioasă. Ortodocşii hălmăgeni nu recunoşteau jurisdicţia asupra lor a episcopului ardelean, ei se considerau pe mai departe ca aflându-se sub cea a episcopului de la Arad. La 8 mai şi la 1 august 1776 episcopul Aradului se adresează mitropolitului Vichentie Ioanovici Vidac al Carloviţului (1774-1780) arătând starea tensionată din zonă, menţionând că la el veneau locuitori din ţinutul Hălmagiului care îi cereau milă, arătând că asupra lor se fac represalii şi nu pot să-şi exercite „liber şi în pace credinţa lor”345F

48. Starea de spirit din zonă este amplu descrisă în plângerea din 1 august 1776 a protopopului Adam Popovici al Hălmagiului: „Prea Sfinţite de Dumnezeu ales de arhiepiscop-mitropolit Părinte şi stăpâne, nouă preamilostive Noi preoţii şi norodul românesc din districtul Hălmagiului, care mai jos se vor iscăli, cu smerita noastră rugăciune cu plecare ne rugăm Preasfinţiei Sale ca către un mai mare al nostru păstoriu, de noi socotitoriu pentru aceste pricini. Precum din vremea Preasfinţiei Sale răposatului Sinesie vedem că am rămas fără păstor, şi atunci mai înainte vreme, de la Înălţata împărăţie comisiei ni s-au dat toate pricinile, gâlcevile despre toate lucrurile s-au aşezat şi de la scaunul Aradului păstor ni s-au dat dintru care mai înainte am fost iară acum ne lipseşte. Aşa acum cădem la mila Preasfinţiei Sale să aibă grijă de noi, să nu ne înstrăineze, ci precum am fost de acel numit scaun, cu plecare întru aceea ne ţinem şi la mila Preasfinţiei Sale nădăjduim. Întru care, până au trăit Preasfinţia Sa răposatul, am avut toţi pace, eraum toţi îmbucuraţi, iară de atunci încoace multor pricini şi îmbulzele am răbdat până nu mai putem, de la domnii varmeghiei; ca acum nouă preoţilor din Hălmagiu, nevoita pricină n ne spargă casele, să nu ia moşiile şi pe noi să ne ţipe din locuitele noastre pământuri, şi ne-au pus şi să ieşim şi tare ne-am înspăimântat şi

48 A. S. A. N. U. K, fond citat, cutia 58, doc. 90/8 mai 1776; cutia 59, doc. 157/1 august 1776 (o copie xerox a documentului în Fondul de documente arhid. dr. Silviu Anuichi).

pentru biserici am pecetluit şi le-am oprit, rămân fără biserică. Încă la Hălmagiu, popii cei uniţi au rânduit fişpanul şi oamenii nu-i primesc. Iară cei mai înainte preoţi de arhiereu mâhniţi nu cutează să meargă să fie rânduială la oameni şi mare pricină iaste, că mulţi oameni au murit necuminecaţi, fără preoţi s-au îngropat , ca nişte dobitoace. Şi aşezământuile cele mai înainte tocmite de la înălţata de-putaţie au stricat nouă: de mare răutate s-au apucat şi tot clerul şi norodul s-au înspăi-mântat şi noi cădem la mila Preasfinţiei Sale să ne trimită şi să ne rânduiască păstroe din scaunul Aradului şi să ne îmbucurăm şi cu această a noastră smerită a noastră rugăminte cădem şi de la Preasfinţia Sa folosinţi s-avem şi noi rămânem mai mici şi plecate slugi în toată vremea rugând pe milostivul Dumnezeu pentru viţa Preasfinţiei Sale. În Hălmagiu Mare” (urmează semnăturile în frunte cu protopopul Adam Popovici)346F

49. Prin eforturile conjugate ale mitropolitului Vichentie Ioanovici Vidac şi ale episcopului Pahomie Cnezevici, s-a ajuns ca în anul 1777, districtul Hălmagiului să reintre sub jurisdicţia episcopilor de la Arad, cu condiţia ca vlădica arădean să nu se amestece în problemele eparhiei ardelene, mai ales în ce privea hirotonirea viitorilor preoţi din Ardeal, în afară de cei din ţinutul Hălmagiului. Era ameninţat şi cu pedepsirea în cazul în care percepea taxă pentru hirotonire, chiar şi celor din ţinutul Hălmagiului347F

50.

49 Sunt peste 200 de semnături, preoţi şi credincioşi din diferite sate. Pe fila a patra, după semnături se află următoarea menţiune: “Această iscălitură de mai sus, precum se vede, pe scurt am însemnat, dar cuvântul iaste de la tot clirul, de la mare până la mic, cum că noi ne ţinem de scaunul Aradului şi de aşezământuile cele mai de ’nainte”. 50 A. S. A. N. U. K, fond citat “A”, cutia 239/25 septembrie 1777 (o copie xerox a documentului în Fondul de documente arhid. dr. Silviu Anuichi).


73

Din anul 1777, jurisdicţia Aradului asupra Hălmagiului se menţine până astăzi. Pentru urmaşul lui Pahomie Cnezevici, Petru Petrovici (1783-1786), jurisdicţia Episcopiei Aradului nu a mai fost o problemă, el fiind nevoit să se confrunte cu alte greutăţi, mai ales cele legate de mişcarea socială declanşată în 1784.

Proiecte de federalizare în perioada 1830-1859

Mici planuri anticipative pentru Uniunea Europeană prof. Nicolae Stoian

Situaţia internaţională În prima jumătate a secolului al XIX-lea, societatea a stat sub semnul prefacerilor social-politice şi al ideilor înnoitoare ale revoluţiilor moderne, a cunoscut tumultul luptei pentru libertate şi progres, pentru independenţă şi unitate politică. Cu toate că monarhiile au luptat pentru a stăvili influenţa ideilor revoluţionare, drumul deschis popoarelor de revoluţiile moderne şi de geniul napoleonian nu a putut fi înăbuşi dorinţa de libertate a popoarelor în această epocă de formare şi afirmare a conştiinţei naţionale. În Europa, după 1830, are loc o schimbare a raportului de forţe între monarhiile absolutiste (Austria, Prusia, Rusia) şi monarhiile constituţionale (Anglia şi Franţa). Printr-o politică externă mai dinamică a ultimelor are loc limitarea influenţei celor dintâi în diplomaţia europeană (treptat Sfânta Alianţă iese din scena istoriei). Pe teritoriul Ţărilor Române se întâlnesc cele trei mari imperii: habsburgic, otoman şi ţarist „derulând”, în continuare, „problema orientală” (moştenirea Imperiului otoman). Mai ales în faţa expansiunii ţariste „omul bolnav” (Imperiul otoman) trebuia ajutat: astfel, în iulie 1841 s-a desfăşurat la Londra o instruire a reprezentanţilor Angliei, Franţei, Rusiei, Austriei şi Prusiei care au

semnat documentul ce garanta integritatea teritorială a Imperiului otoman şi menţinea autoritatea sultanului asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. În această perioadă cele mai importante evenimente în Europa au fost Revoluţiile de la 1848-1849 şi Războiul Crimeii 1853-1856, ambele benefice pentru români: primul a întărit mult conştiinţa naţională a românilor, al doilea a propulsat Principatele Române, datorită poziţiei lor strategice, pe eşichierul politicii puterilor europene. I. Proiecte de federalizare în perioada prepaşoptistă (1830-1847) Naţionalism şi confederalism sunt două componente şi două concepte de acţiune politică ce converg şi se întrepătrund în această fază de început a luptei pentru renaştere românească. S-a întâmplat astfel pentru că aflaţi sub amintirile stăpâniri străine (Turcia, Rusia, Austria) trăiam alături de alte naţiuni cu care împărtășeau aceleaşi temeri şi speranţe pentru existenţa lor identitară. De aici unele obiective comune împotriva acelor imperii. Faptul acesta obliga pe unii exponenţi ai naţiunilor central-răsăritene să conceapă


74

modalităţi largi de asociere şi colaborare, inclusiv o formă de organizare confederativă348F

1. Se dezvoltă astfel la români, ca şi alte naţiuni mici limitrofe, un concept nou de confederalism. Aceasta se baza pe principiul naţionalităţilor, urmărim dislocarea imperiilor multinaţionale constituite prin rapt şi anexiuni teritoriale, în care erau incluse diferite populaţii şi etnii, supuse treptat unui progres de amalgare şi destrămare identitară. Confederalismul este stimulat de timpuriu – atât de români, cât şi de popoarele vecine – concomitent şi uneori înaintea ideii de stat naţional, dată fiind şi interferenţa factorilor externi. Marile puteri europene, cu deosebire cele accidentale indiferent de scopurile urmărite, văd organizarea acestor mici naţiuni nu ca entităţi separate, ci ca un bloc etnic eterogen, o confederaţie menită a fi opusă fie Rusiei, fie Austriei349F

2. Revoluţia franceză de la 1789, prin promovarea principiului naţionalităţilor a avut o importantă excepţională pe planul luptei popoarelor oprimate pentru emancipare. Dar tocmai în aceste momente de tresărire naţională a unor întregi comunităţi etnice sud-est europene apărea, în această zonă, Rusia, o puternică forţă politico-militară opusă aceleia franceze. Marea putere ortodoxă (a treia Romă), începând cu Petru cel Mare şi continuând cu ţarii următori, deschidea un proces de expansiune spre centrul şi sud-estul Europei350F

3. Dreptul de protecţie arogat începând cu 1774 (pacea de la Kuciuk-Kainargi) asupra coreligionarilor făcea ca, pentru popoarele balcanice, poate suveranitatea otomană să se suprapună protecţia rusească. Pentru Principatele Române, Pacea de la Bucureşti (1812) şi cea de la Adrianopol (1829), precum şi Regulamentele Organice, au întărit şi amplificat protectoratul rusesc. Rusia, 1 Apostol Stan, Grigore Ploeşteanu, Utopia confederalismului paşoptist, Editura Vestala, Bucureşti, 2001, p. 5. 2 Ibidem, p. 6. 3 Rusia ajunge vecină cu Moldova în urma războiului ruso-austro-otoman, 1787-1791, prin pacea de la Iaşi, ţarină Ecaterina a II-a.

prin duplicitatea ei politică, specula dorinţa de emancipare a popoarelor sud-est europene. Aceasta a determinat pe numeroşi admiratori ai Rusiei să vadă adevăratul chip al puterii ţariste, acela de cuceritor, iar nu de eliberator, cum pretindea351F

4. În Ţara Românească, principalul protestatar împotriva protectoratului Rusiei, Ion Câmpineanu352F

5 intră în legătură cu Adam Czertoryski (fost ministru de externe a Rusiei), dar acum principalul exponent al polonezilor din exil), împotriva dominaţiei ţariste) căruia în luna decembrie 1838 îi dezvăluie planurile lui de construire a unui regat dacic. Cu acest prilej, Câmpineanu recunoştea necesitatea unui regat al Poloniei, din punctul de vedere al tuturor românilor353F

6. Cei doi îşi garantau o colaborare mutuală care tindea să asocieze emigraţia polonă, Serbia şi Principatele Române într-o luptă comună de emancipare de sub dominaţia Rusiei. Conducătorul „partidei naţionale” oferea lui Mihail Sturdza, domnul Moldovei, şi tronul Ţării româneşti cu condiţia că va obţine de la puterea suzerană, Unirea Principatelor şi desfiinţarea protectoratului rus354F

7. În 1839, pentru Moldova, separat de acţiunea lui I. Câmpineanu era organizată Conjuraţia confederativă a lui Leonte Radu355F

8 şi Neculai Ene şi care avea legături cu emigraţia poloneză. Sprijinindu-se pe mai mulţi boieri şi inspirându-se după modelul statelor germane care se asociaseră într-o confederaţie Leonte Radu îşi propunea ca Moldova şi Ţara Românească să constituie o etnitate politico-administrativă distinctă împreună cu Serbia

4 Unul dintre aceştia a fost boierul moldovan Rosetti-Roznoveanu. 5 Energicul conducător al „Partidei Naţionale”. 6 Muzeul Czartoryski, Cracovia, ms. 5653, f. 19, 23-25, 33-37, apud Apostol Stan, Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 12. 7 Emisar a fost tânărul Ion Ghica, viitorul mare om politic şi scriitor. 8 Ridicat la rangul de boier de abia în anul 1822 şi cunoscut pentru cum incrimina autorităţile prin expresia „Blestemată ocârmuire avem”.


75

rămase autonome în Imperiul Otoman dar cu îndepărtarea protectoratului Rusiei. Pe fondul crizei orientale provocată de războiul turco-egiptean (1839-1840, al doilea război între Mahmud II şi vasalul său Mohammed Ali, viceregele Egiptului) la popoarele sud-est europene răzbat unele tendinţe de acţiuni în comun pentru emancipare atât faţă de puterea suzerană, cât şi faţă de cea protectoare. Presa occidentală colporta un şir între de informaţii despre evenimente: se pretindea că un pact confederativ, de inspiraţie muntenegreană s-ar fi încheiat între „deţinătorii puterii Moldovei, Valahiei, Serbiei şi Muntenegrului. Statele confederative, inclusiv Principatele Române, urmau să se mărească în limitele unor drepturi istorice şi naţionale şi să realizeze o alianţă sau chiar o asociere pentru apărarea propriei identităţi, ameninţată cu deosebire de către Rusia, dar şi condiţie a doritei emancipări faţă de Turcia. Prin aceste proiecte se propuneau soluţii care să dea satisfacţie naţionalităţilor, chiar înainte de marea zguduire a conştiinţei popoarelor, care avea să însemne revoluţia din 1848356F

9. II. Proiecte de federalisme în perioada revoluţia paşoptistă (1848-1849) „Primăvara popoarelor”, cum numea N. Bălcescu Revoluţia de la mijlocul secolului al XIX-lea, a cuprins cea mai mare parte a popoarelor Europei şi a constituit o etapă de o însemnătate decisivă în dezvoltarea societăţii europene şi în afirmarea noilor structuri moderne. Revoluţia română s-a înscris la loc de frunte în lupta progresistă desfăşurată la popoarele europene şi a fost în primul rând opera intelectualilor liberali, paşoptişti care majoritatea îşi desăvârşească studiile în Europa Occidentală. Aceşti „bonjurişti” au cules în Apus poate nu atâta învăţătura, cât mai ales soluţii pentru constituirea unui stat naţional modern. 9 George Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 6.

Trecerea multora dintre ei prin lojile masonice, contactele stabilite cu cercurile politice radicale, legăturile stabilite cu personalităţi europene ilustre i-au ajutat să se alinieze politic la Europa înaintată a vremii357F

10. Pentru popoarele din Europa centrală şi sud-estică obiectivele erau: înlăturarea monarhiilor absolutiste, garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice prin Constituţie, libertatea economică, desfiinţarea privilegiilor şi servituţilor personale, înlăturarea dominaţiei străine şi unitatea statală. În teritoriile româneşti, în Principate dominau obiectivele de natură politică şi socială, iar în Transilvania cele de natură naţională: aici nesocotirea drepturilor naţionale ale altor popoare, încercarea de a pune bazele unui stat maghiar unitar, cu o singură limbă oficială, cea maghiară cu imprimat, evenimentelor un curs negativ, ajungându-se la contradicţii şi conflicte deosebit de aceste. Încă de la începutul revoluţiei problema eventualei federaţiuni cu ungurii a fost tranşant condiţionată de către Simion Bărnuţiu în cunoscutul discurs din 2/14 mi 1848 din Catedrala Blajului: „Numai după ce va fi constituită şi organizată şi naţiunea română pe temeiul libertăţii egale, atunci să facă federaţiune cu ungurii, pentru apărarea comună, cum face o naţiune liberă cu altă naţiune liberă”358F

11. Neţinând seama de voinţa poporului român, aşa cum se manifestase pe Câmpia Blajului, Dieta din Cluj declara la 29 mai 1848 că acceptă cu recunoştinţă unirea Transilvaniei cu Ungaria, primind şi aprobarea împăratului la 10 iunie 1848.

10 Dan Berindei, Secolul al XIX-lea, în „O istorie a românilor”, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1998, p. 201. 11 George Ciorănescu, op. cit., p. 8.


76

Reacţia îndreptăţită a românilor este concretizată în memoriul, în numele românilor din imperiu, înaintat de către episcopul Andrei Şaguna, noului împărat Franz Joseph, la 13/25 februarie 1849 la Olmütz. Revendicarea era formulată în numele unei comunităţi etnice de peste 3,5 milioane români, fiind semnată de Andrei Şaguna359F

12, Ioan Popasu, Vasile Ciupe, I. Stoica, Iosif Pop Macedoni, Iacob Bologa, A. T. Laurean (Transilvania): Ioan Mocioni, Ioan Dobrean, Lucian Mocioni (Banat); Constantin Pomuţiu (Ungaria); Euxodiu Hurmuzachi şi Mihai Botnariu (Bucovina). Ea pretinde ca românii din imperiu să formeze un ducat naţional şi independent, cu o administraţie politică şi religioasă proprie, fără să părăsească cadrul imperial, căci împăratul ar fi cumulat şi funcţia de mare duce al românilor. Într-un moment deosebit de dificil, când administraţia austriacă primea lovituri nimicitoare din partea revoluţiei maghiare, la 10 martie 1849, reflectând asupra solicitării românilor, cabinetul imperial conchidea că era inadmisibilă o entitate românească alcătuită din Transilvania, o parte a Ungariei şi Bucovina, întrucât ţările menţionate ar trebui dizolvate, creându-se o ţară nouă de sine stătătoare a coroanei, „România”360F

13. În Principatele Române, exponenţii revoluţiei pentru a se emancipa de protectoratul rusesc care le înlătura spiritul naţional şi le pregătea anexiunea au conceput 12 „Acest voievod neîncoronat al românilor din Transilvania”, cum îl numea N. Iorga. 13 A. Stan, G. Ploeşteanu, op. cit., p . 103.

un nou cadru de relaţii cu puterea suzerană, Poarta otomană, aceasta interesată şi ea de abolirea protectoratului rusesc. De aici un demers insistent al conducătorilor revoluţiei de a transforma relaţiile de vasalitate în relaţii asociativ-confederative. Aceste planuri ale Bucureştiului de confederare presupuneau o alianţă strategică cu Franţa care prin apelurile ei către micile naţiuni europene, provocau pe ţar prin intenţia declarată de a scoate de sub dominaţia lui îndeosebi pe polonezi şi români, unificând Europa occidentală cu cea orientală pe principii social-politice şi naţionale şi, totodată, organizând-o sub forma unor state naţionale. Viabilitatea statalităţii acestor mici naţiuni era condiţionată însă de stabilirea între ele a unor relaţii speciale cu caracter confederativ, încât în spaţiul geopolitic între Marea Baltică şi Marea Neagră, prin polonezi şi români, îndeosebi, să se constituie în calea Rusiei un răgaz politico-strategic, prin care să i se împiedice expansiunea361F

14. Aceste planuri din Principate din vara anului 1848 îşi găsesc ecou atât în presa franceză (Journal des Debats, Le National, Le Siecle), cât şi în Adunarea Naţională (deputatul L’Herleette propune – pentru combaterea Rusiei – o acţiune de confederare a micilor naţiuni de la Dunărea de Jos)362F

15. Pe măsură însă ce Poarta otomană se cantona într-o politică duplicitară, neîncrezătoare în reformarea ei internă, cel puţin în raporturile cu românii, pentru combaterea agresivităţii Rusiei Bucureştiul este obligat să-şi îndrepte speranţele spre Ungaria, care şi ea, vedea în Principatele Române, singurii ei aliaţi de nădejde363F

16. Afirmaţia care la prima vedere ar părea cam forţată este ilustrată de faptul că revoluţionarii maghiari, în primăvara anului 1848 asociau ideea lor de recuperare administrativ-statală a provinciilor din monarhie care aparţinuseră Ungariei

14 Ibidem, p. 75. 15 Ibidem. 16 Ibidem, p. 251.


77

medievale, cu o alta „de a se uni cu naţiunea română (valahă), să se formeze cu ea o putere federativă, aliată în acelaşi timp cu Franţa. Le Siecle – la 5/17 aprilie 1848 – susţinea că Moldova şi Ţara Românească se aflau în frământare, afirmându-se o tendinţă de a se uni cu Ungaria, evident într-o relaţie de confederare364F

17. Într-o asemenea atmosferă Bucureştiul trimite la Pesta diverşi emisari. Dintre aceştia cei mai importanţi au fost N. Bălcescu şi A. T. Laurean: primul a rămas tot timpul conştient de însemnătatea cooperării cu Ungaria, în schimb transilvăneanul era mai realist „Principatele nu puteau să facă cu ungurii decât cel mult confederaţiune amicală, comercială365F

18. Şi alţi diplomaţi ai evoluţiei române precum Alecu Russo, Dumitriu Brătianu, A. G. Golescu după discuţii infructuase cu autorităţile maghiare se convinseseră dezamăgiţi că cu „ungurii nu e nimic de făcut”366F

19. Posibila şi dorita cooperare româno-maghiară a fost spulberată de amintitul exclusivism naţionalist al revoluţionarilor maghiari, în frunte cu Lajos Kossuth (mai mult slovac decât maghiar). Acest naţionalism excesiv, regretat de către Kossuth în exil, a aruncat Ungaria într-un război fratricid cu naţionalităţile, inclusiv cu românii, năruind totodată legăturile cu Bucureştiul văzut de către conducătorii maghiari, prin întărirea lui, drept un centru de gravitate pentru românii de peste Carpaţi367F

20. Acelaşi naţionalism excesiv şi rigid reprezenta şi motivul pentru care revoluţia maghiară şi-a înstrăinat alte naţiuni din centrul Europei, într-un moment în care puterea habsburgică le promitea formal recunoaşterea existenţei lor în cadrul unui stat bazat pe ideea federală. 17 Anul 1848 în Principatele Române, Acte şi documente, apud A. Stan, G. Ploeşteanu, op. cit., p. 29-30. 18 A. Stan, G. Ploeşteanu, op. cit., p. 52. 19 Ibidem, p. 61. 20 Kossuth, ca şi un istoric maghiar, simţea că acul busolei Transilvaniei este fixat spre răsărit.

După părerea prestigiosului istoric ceh Frantisĕc Palacky, Austria confederată era menită să constituie nu numai un instrument de armonizare a intereselor naţionale din zonă, ci şi să joace un rol important în stăvilirea expansionismului Rusiei. Dacă un asemenea stat n-ar exista, el ar trebui inventat în folosul Europei şi umanităţii368F

21 . Modelele erau cel elveţian şi cel american. Potrivit unor planuri de federalizare Austria s-ar fi divizat în 14 unităţi federale, pe bază strict lingvistică, constituindu-se opt mari unităţi naţionale: Austria germană, Austria cehă cu Slovacia; Polonia cu Galiţia, o parte cehă cu Slovacia; Polonia cu Galiţia, o parte a Bucovinei şi zona ruteană a Ungariei, Iliria; ţările italiene cu Lombardia şi Veneţia aparţinând Austriei; slavii de sud, grupul maghiar cu Ungaria şi o parte a Transilvaniei, grupul românesc cu teritorii din Transilvania, Ungaria, Bucovina, Galiţia şi alte graniţe militare369F

22. Spre un asemenea proiect, din septembrie 1848, s-au orientat atât românii din Transilvania, cât şi emigraţii din Ţara Românească: A. G. Golescu, Ion Ghica, Ion Maiorescu etc. Aceştia făceau demersuri pentru o alianţă confederativă nu numai cu Austria, ci şi cu Confederaţia germană, recent închegată formal, care apărea ca model de asociere a întregii Europe central-răsăritene370F

23. În primele zile ale anului 1849, o parte a emigranţilor din Ţara Românească scurtează perspectiva naţiunii române în condiţiile în care Principatele erau sub o dublă ocupaţie turco-rusă, iar românii din Austria luptau alături de trupele imperiale împotriva Ungariei. Menţinerea rigidităţii conducătorilor maghiari în problema naţională, în prima jumătate a anului 1849 a fost susţinută şi de spectaculoasele victorii ale armatelor maghiare sub conducerea capabilului general polonez Iosif Bem.

21 A. Stan, G. Ploeşteanu, op. cit., p. 90. 22 Constantin Graur, Cu privire la Franz Ferdinand, 1935, p. 196, apud A. Stan, G. Ploeşteanu, op. cit., p. 90. 23 A. Stan, G. Ploeşteanu, op. cit., p. 251.


78

În Transilvania, alături de Bălcescu, alţi exilaţi munteni Cezar Bolliac, Ghe. Magheru persistau în ideea de a promova sub raport propagandistic şi diplomatic, o cooperare a Principatelor cu Ungaria. Din multiple discuţii cu privire la Confederaţia dunăreană se detaşează Reuniunea de la Paris din 18-19 mai 1849 într-un moment când prăbuşirea Imperiului Austriei părea iminentă. Au participat: polonezul Czartoryski, maghiarii Teleki Laszlo, Pulszkz Ferenc, cehul Frantisek L. Rieger. Participarea mişcărilor naţionale română, croată şi sârbă este discutabilă371F

24. Principalele idei: Pentru înlocuirea Imperiului Austriei ca factor de echilibru în zona central-răsăriteană trebuiau împăcate naţiunile şi confederate prin renunţarea de către Ungaria de arogare a unor aşa-numite drepturi istorice. În acest sens, se preconiza o „Confederaţie dunăreană” de naţiuni mici chemate a se dezvolta şi apăra în comun: Ungaria, Moldo-Valahia, Serbia, Bulgaria, Croaţia, Boemia, Moravia chiar şi Polonia istorică. Pivotul sau elementul coagulator al Confederaţiei dunărene l-ar fi constituit Ungaria dar aceasta să fie remodelată după principiul naţionalităţilor. Naţiunile din Croaţia şi Voievodina, precum şi românii din Transilvania se vor bucura de autonomie încât vor fi rataşaţi Ungariei printr-o legătură federală. Relaţiile confederative erau limitate la construirea unei flote comune, construcţia de căi de comunicaţie, asigurarea unui comerţ liber etc. Se poate remarca deci că această epocă era saturată de planuri federale dar Kossuth rămânea consecvent politicii sale de intransigentă naţională atât timp cât nu pierduse speranţa victoriei armate, care prin forţă să susţină statul unitar maghiar. Aceasta se va spulbera la începutul lunii august 1849372F

25

24 Ibidem, p. 116-117. 25 Capitularea de la Şiria, executată prin spânzurare a 13 generali maghiari de către habsburgi; monumentul „libertăţii”

şi odată cu ea ideea de reconstituire a Ungariei istorice nu printr-o federalizare a statului, ci prin încercarea de amalgamare şi asimilare a celorlalte comunităţi etnice, mult mai numeroase decât maghiarii. III. Proiecte de federalizare în perioada post paşoptistă (1849-1859) În vara anului 1849, după prăbuşirea revoluţiei maghiare, care preferase să moară sub loviturile Austriei şi Rusiei decât să se împace cu naţiunile din cuprinsul ei prin reorganizarea regatului pe principii federale, exponenţii românilor şi altor naţiuni cu vederi confederative se refugiau în Turcia şi în Occidentul Europei (între Brussa şi Londra). Dar acest contact forţat cu Apusul nu a prilejuit numai suferinţă pribegilor români, ci le-a procurat satisfacţia de a fi luptat pentru ţară şi pentru revoluţie, făcând cunoscută cauza românească şi în străinătate, contribuind astfel într-o largă măsură la realizarea unităţii naţionale. După înăbuşirea revoluţiei în întreaga Europă, exilaţii nu vor mai excela prin legături ortodoxe cu guvernele celorlalte state în care acum se instalase reacţiunea, ci vor intra în asociaţii secrete, ducând o viaţă de conspiratori. În afară de relaţii notorii ale unora dintre exilaţii români cu cercurile francmasonice, refugiaţi politici, care nu-şi pierduseră speranţele în victoria revoluţiei, intră în contact cu Giuseppe Mazzini, care dirija activitatea tuturor acestor destaraţi (a fost întemeietorul Comitetului Central Democratic European de la Londra – 1850)373F

26. Constrânşi de vicisitudini externe să se afle împreună în Turcia, emigranţii români, unguri şi polonezi conveniseră la începutul anului 1850 că modalitatea de salvare a naţiunilor lor era confederarea. Se prefigura astfel, un pact confederativ între Ungaria, Polonia, Croaţia, Serbia şi Principatele Române. Era vorba de o alianţă suprastatală a acelor mici naţiuni întemeiată pe solidaritate de

de la Arad a cărui restaurare a produse polemici în societatea românească. 26 G. Ciorănescu, op. cit., p. 136-137.


79

interese, de drepturi, de sarcini şi de beneficii, considerându-se că între ţările menţionate există o similitudine de istorie şi destin374F

27. În acest climat, la Londra, la începutul anului 1850, sub forma unei Confederaţii orientale s-a închegat o înţelegere cu caracter larg est-european şi s-a constituit un Comitet din câte trei reprezentanţi pentru fiecare din cele şase naţiuni asociate: români, unguri, polonezi, ruşi, boemi şi moravi, sud-slavi. Reprezentanţii românilor în Comitet erau: N. Bălcescu, Ion Ghica, A. G. Golescu (unul dintre aceştia urmând să cedeze locul unui moldovean)375F

28. În condiţiile agravării stării de sănătate a lui Bălcescu, emigraţia română de la Paris decidea ca D. Brătianu să fie acela care să-l substituie în capitala britanică, în Comitetul Central Democratic European. La Paris, Bălcescu rămase cu convingerea că în acţiunea de organizare confederativă a Europei central-răsăritene, principiul naţionalităţilor va modela statutul popoarelor mici din această parte a continentului. O asemenea evoluţie va conduce inevitabil spre o Românie Mare. Era orb cine n-o vedea. Bălcescu pornea de la premisa că maghiarii luminaţi (Klapka, teleki) nu se vor opune unui atare proces, fiind interesaţi să trăiască cu românii într-o confederaţie376F

29. Bălcescu a întocmit pentru Klapla şi Teleki (care în concepţia sa reprezentau Ungaria viitorului spre deosebire de Kossuth care reprezenta Ungaria trecutului) o formulă de entitate politică confederală denumită Statele Unite ale Dunării (sub influenţa modelului american). Preconiza asocierea Ungariei, Moldovei, Valahiei, Bucovinei, Basarabiei şi Serbiei. Erau reunite trei naţiuni distincte cu teritoriu şi administraţie proprie: unguri, români şi sud-slavi. Elementul unificator al ţărilor asociate va fi Adunarea federală centrală alcătuită din 150 de deputaţi,

27 A. Stan, G. Ploeşteanu, op. cit., p. 136-137. 28 Ibidem, p. 138. 29 Ibidem, p. 141.

câte 50 de fiecare naţionalitate. Aceasta va numi un guvern federal alcătuit din 3 membri: ministrul de Război, ministrul de Externe, ministrul Comerţului şi comunicaţiilor, strângerea impozitelor va fi efectuată de guvernul separat al fiecărei entităţi naţionale377F

30. În dezbaterea de idei în rândul emigraţiei maghiare cu privire la organizarea Ungariei istorice pe principiul confederativ au existat şi planuri mai rezonabile. Unul este al generalului Perczel Mor, care încă din aprilie 150 preconizase următoarea schemă confederativă378F

31: 1. Croaţia, Slavonia şi Dalmaţia, împreună cu comitatele de la frontiera militară între Sava şi Drava vor fi separate de Ungaria. Acestea împreună cu Serbia şi părţi din Craina şi Stiria vor contribui un stat independent sub numele de Slavonia sudică. 2. Polonia va fi reconstituită potrivit statului de dinaintea dezmembrării. 3. Regatul Ceh, unit cu Moravia, va fi independent. 4. Valahia şi Moldova vor forma un stat. 5. Aceste patru entităţi se vor alătura Ungariei, care ar fi menţinut Transilvania şi Banatul în frontierele ei. Această confederaţie va fi pusă sub protectoratul sultanului, combătând deopotrivă Austria şi Rusia. Important este faptul că Perczel ataca, fie şi parţial, imuabilitatea frontierelor Ungariei istorice, un principiu devenit o fixaţie pentru conducătorii revoluţiei, îndeosebi pentru Kossuth. „Anchilozarea” conducătorului revo-luţiei maghiare este confirmată şi de către conţinutul Proiectului de constituţie întocmit de Kossuth, la solicitarea Comitetului central democratic european de la Londra, personal a lui Mazzini, din aprilie 1851. Acesta urmărea să reorganizeze Ungaria din perspectiva unei largi colaborări cu Principatele Române, Serbia, Polonia, Boemia etc.379F

32.

30 Ibidem, p. 143. 31 Ibidem, p. 152. 32 Ibidem, p. 153-154.


80

Potrivit Proiectului de constituţie a lui Kossuth Ungaria urma să devină o republică democratică sau o monarhie constituţională cu o Cameră a reprezentanţilor desemnată prin vot direct şi cu un Senat care substituia Camera superioară feudală. Se preconizau corpuri de antiguvernare locală, menite a garanta drepturi egale pentru toate naţionalităţile; limba oficială a fiecărei comunităţi sau comitat era a majorităţii locale, în timp ce aceea a parlamentului era dată de majoritatea reprezentanţilor aleşi. Minorităţilor li se promitea libertatea de a folosi propria limbă. Se considera că se asigura astfel cel mai bun mod de stabilire a „federaţiei interne” pentru naţionalităţile din Ungaria. Dat fiind că prin numărul de comitate naţionalităţile cuprindeau majoritatea Ungariei, ele îşi asigurau autoguvernarea la nivel de comitat prin Senat, ai cărui membri din aceste unităţi administrative urmau a fi delegaţi. De asemenea, naţionalităţilor din Ungaria li se asigura largi atribuţii în domeniul juridic, cultural şi şcolar. Constituţia lui Kossuth urmărea, în fapt, împăcarea a două principii ireconciliabile: menţinerea Ungariei istorice şi dreptul naţiunilor la autodeterminare. Teama venea de la părerea că românii urmăreau, în ultimă instanţă, „anexarea” Transilvaniei la Principatele Române şi constituirea pe această cale a Daco-României. De aceste probleme s-a ocupat şi Mazzini erijându-se într-un mediator imparţial între Kossuth şi D. Brătianu. Adresându-se în mod special românilor Mazzini îi considera „avangarda” gintei latine, „veriga de unire” cu slavii, maghiarii şi italienii, toţi aceştia chemaţi să se unească în spirit confederativ. Căci se profila ca o importantă construcţie politică „Confederaţia cea mare a Dunării”, o înfăptuire devenită iminentă în acele momente cu simbolul rămăşiţelor podului lui Traian380F

33. Comitetul naţional român îşi arăta satisfacţia că poporul pe care-l reprezenta era

33 Ibidem, p. 158.

chemat să lupte alături de unguri, slavi şi greci, să se înroleze „în sfânta cruciadă a democraţiei”.el dorea libertate, egalitate şi dreptate pentru toţi, considerând că orice populaţie, ca orice individ năzuie „să-şi aleagă locul cu deplină libertate”. Se lua notă de faptul că dreptul va fi acela care va decide delimitarea teritorială a naţiunilor, în cadrul unui viitor „Congres al democraţiei europene”, după cum promisese Comitetul central democratic european381F

34. Emigranţii români acceptau planul de constituire a unei mari Confederaţii dunărene, ca un fapt al acelei epoci. Dar era văzută ca o „străină alianţă” de naţiuni din zona menţionată; fiecare asociat va continua să se bucure în deplină libertate de propriu-i patrimoniu, menţinându-şi deplina individualitate şi acţiune. În timpul Războiului Crimeei (1853-1856) provocat de Rusia contra Turciei (susţinută de Anglia, Franţa, Regatul Piemontului) acţiunea emigranţilor est-europeni se concentrează împotriva Imperiului de la răsărit „prima închisoare a popoarelor”. Cei mai activi se dovedesc polonezii care de mai mult ori au simţit din plin „cnutul” rusesc. În frunte se afla acelaşi Adam Czartoryski care milita pentru antrenarea naţiunilor est-europene în acţiuni bine organizate şi complexe, împotriva Rusiei (în vara anului 1853 ţarul ocupase Principatele Române). Emigraţia română, la rându-i, desfăşura o febrilă activitate de implicare împotriva Rusiei, în Principatele Române, cu o legiune care ar fi urmat să fie pusă sub comanda foştilor generali ai revoluţie, Gh. Magheru şi Chr. Tell382F

35. Chiar şi Kossuth manifestă o uşoară cedare în direcţia reconstituirii Ungariei pe principiul naţionalităţilor care ar fi afectat pozitiv pe românii din Transilvania şi Ungaria cărora li se promiteau drepturi în limitele „autonomiei naţionale”. 34 Ibidem, p. 159. 35 Ibidem, p. 164.


81

Aceste frământări în rândul emi-granţilor est-europeni provoacă noi reafirmări programatice cu caracter confederativ. Astfel, unii polonezi propuneau, sub protecţia Austriei, să se înfiinţeze o unitate statală polono-română, în care Transilvania, Moldova şi Ţara Românească să se regăsească în cadrul aceleiaşi entităţi politice. Emigrantul maghiar Klopla, influenţat de un atare plan, cugeta şi el asupra unei uniuni confederative dintre Ungaria, Serbia şi Principatele Române383F

36. Războiul Crimeii se încheia doar parţial cu avantaje în favoarea naţionalităţilor central-est europene, de data aceasta avantajaţi fiind îndeosebi români din cele două Principate. Acestea erau scoase de sub protectoratul rusesc şi prin garanţii speciale, incluse în Tratatul de pace de la Paris din martie 1856, li se asigura o dezvoltare naţională aproape neîngrădită sub suzeranitatea sultanului şi garanţia marilor puteri europene. Convenţia de la Paris din 1858 a permis o „federalizare” a Moldovei cu Ţara Românească („unirea trunchiată”) pe care abilitatea paşoptiştilor patrioţi o vor transforma, în ianuarie 1859, în România modernă.

36 Ibidem, p. 167.


82

O femeie celebră în Epoca Luminilor - Marchiza de Pompadour

Mihai Manea

În 2012 Zilele Patrimoniului European, manifestarea tradițională patronată de către Comisia Europeană, a avut ca temă în Franța Trianonul uitat din timpul Doamnei de Pompadour. În același timp, a apărut foarte recent în librăriile pariziene o lucrare foarte interesantă, și anume Dicționarul favoritelor, o frescă veridică a favoritelor monarhilor francezi. S-a spus adesea că în spatele unui bărbat de succes se afla o femeie puternică. Apariția unei noi curtezane sau favorite a regelui la Versailles începuse încă din perioada Evului Mediu, dar obiceiul a înflorit în perioada domniei lui Francisc I, Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea. Dacă mai toți vorbesc cu plăcere despre femeile, unele socotite fatale, care i-au fericit pe bărbatii lor iluștri, mai nimeni nu suflă o vorbă și despre acelea care au nenorocit pe monahi sau oamenii de seamă. Epoca Luminilor a fost o epocă a istoriei europeneîn care spectaculosnul, opulența, cosmpolitismul s-au îmbinat într-un mod original. Într-un secol de dominația a culturii franceze, dorința de reformare a statului profesată de către monarhii luminați, sub impactul filozofilor iluminiști, pofta de cultură demonstrată cu prisosință de apariția saloanelor de lectură, dar și a Enciclopediei, inovațiile în tehnică și științăși mai apoi, prima revoluție industrială nu au putut rivaliza cu fastul curții de la Versailles, reședința monarhilor francezi, a cărui model de etichetă a fost imitat de la Madrid la Sankt-Petersburg, și de la Stockhom la Munchen și Neapole. Într-o atare epocă de efervsecență a vieții cotidiene femeile celebre prezente la curtea de la Versailles au jucat un rol deosebit. De fapt, favoritele regelui au exercitat o influență dominantă în alegerea sau îndepărtarea miniștrilor. Printre aceste personaje feminine s-a numărat și marchiza de Pompadour, cel mai vestit personaj de la curtea lui Ludovic al XV-lea.

Pe numele său real, Jeanne Antoinette Poisson, viitoarea marchiză de Pompadour s-a născut la Paris, într-o familie burgheză. Era fiica lui François Poisson, administratorul unor mari proprietăți funciare și a Louisei-Madeleine de la Motte. S-a spus că, de fapt, tatăl ei adevărat era financiarul bogat Charles François Paul Le Normant de Tournehem, care, mai târziu a și preluat sarcina creșterii viitoarei favorite, după ce François Poisson, a fost trimis în exil, în urma unui scandal (1725). Fiind frumoasă și chiar atrăgătoare, la 9 martie 1741 Jeanne s-a


83

căsătorit în biserica St. Eustache din Paris cu nepotul lui Charles-Guillaume Le Normant D’Etiolles, de la care a preluat numele. De pe urma căsătoriei a rezultat un băiat, care a pierit la naștere și o fiică, pe nume Alexandrine-Jeanne Le Normant d'Étiolles, numită Fanfan. Curând, perechea a pătruns în saloanele pariziene la modă, iar doamna d’Etiolles și-a deschis propriul salon, atragând protipendada epocii. Chiar Voltaire a devenit un obișnuit al casei. Unii autori au relatat că în copilărie, foarte probabil o ghicitoare, i-a prezis lui Jeanne că va deveni celebră. Mai mult, unii au continuat spunând că mama viitoarei marchize, marcată de profeție, a încercat totul ca fiica sa să fie remarcată de regele Ludovic al XV-lea, zis și Le Bien Aime, frumos și charismatic, dar un temperament melancolic, afectat de moartea părinților și a fratelui său. De tânăr, regele se căsătorise cu Maria Leszcynska, iar din căsătorie au rezultat zece copii.Cu toate acestea în jurul său au roit metrese vestite, ca de exemplu: Marie Anne de Maillynesle, ducesă de Châteauroux, Louisa O'Murphy, Marie Jeanne Bécu, contesă du Barry. S-a spus că povestea marchizei de Pompadour a început precum în basme. În 1745, Ludovic al XV-lea, care se afla în doliu după moartea ducesei de Chateauroux, a întâlnit-o pe domnișoara d’Etiolles cu prilejul unui bal mascat la Versailles, unde se celebra căsătoria lui Ludovic de Franța, Delfinul (moștenitorul tronului francez în perioada Vechiului Regim), cu infanta Maria Teresa a Spaniei. Apoi, cei doi s-au revăzut la Choisy-le-Rois, unul din locurile preferate de vânătoare ale regelui. La Versailles, s-a aflat foarte repede că ,,regele avea o metresă”, însă regina, crezând că cunoaștea firea lui Ludovic al XV-lea, era de părere că ,,amantele nu durează mult”. Aceasta mai ales, căci ar fi fost de neacceptat ca regele sa aibă o relatie publică cu o femeie burgheză, precum Jeanne, care nu putea niciodata sa fie primită la Curte, neavând de sânge nobil. Regele avusese mai multe

favorite si de aceea regina nu se simțea afectată, cu condiția ca aceste relații să nu ducă la un scandal. Însă după circa o lună, domnișoara d’Etiolles și-a făcut apariția la Versailles, unde a primit titlul de marchiză de Pompadour, cu blazon propriu și importante proprietăți funciare. La 14 septembrie 1745, noua marchiză a divorțat de soțul ei, prin separare obținând mari avantaje financiare. În cele din urmă, a fost prezentată oficial la Curte, unde regina a primit-o îngăduitor, voind sa demonstreze că era un lucru fără importanță, un ,,nou joc” al regelui, care nu o ,,atingea”. Să nu uităm nici faptul că și în Secolul Luminilor multe dintre căsătoriile din familiile regale erau mai mult afaceri de stat, pentru a se mentine pacea sau statu-quo-ul politic. Având deseori contra sa Curtea de la Versailles, membrii familiei regale, marchiza a reușit să fie ea însăși un centru real de putere, care dispunea de soarta miniștrilor și pecetlui alianțe politico-diplomatice. Jeanne era foarte îndragostită și fiind ambițioasă era gata să-și înfrunte opozanții pe drumul între pasiune și convențiile și eticheta de la Curte. Marchiza de Pompadourtrebuia să fie instruită, să învețe regulile etichetei specifice familie de Bourbon. Marchiza de Pompadour a început să guste plăcerile vieții la Curtea de la Versailles, făcând plimbări în compania nobilimii, deși știa ca era subiectul a numeroase intrigi și bârfe și că trebuia să înfrunte cu umor situațiile penibile. Treptat folosind glumele și fiind mai mereu surâzătoare, ea a înteles să iasă dintr-o situație jenantă și chiar sa atragă atenția asupra sa. Pentru a ajunge mai repede la favorita sa, regele a poruncit ca între apartamentul său și cel al marchizei, la Versailles, să fie construită o scară secretă. S-a spus că în comparație cu celelalte favorite, Ludovic al XV-lea putea vorbi, conversa, râde, avea incredere, cere sfaturi marchizei de Pompadour, căci aceasta era o persoană speciala, care îi putea oferi nu doar dragoste, ci și înțelegere. Aceasta s-a accentuat după moartea Henriettei, fiica favorită a lui Ludovic al XV-lea, când regele s-a închis mult în sine.


84

Marchiza de Pompadour nu a insistat în greșelile fostelor favorite care își bruscau și dușmăneau pe față rivalele, ci s-a preocupat ca să le câștige simpatia.

Influența incontestabilă a marchizei de Pompadour asupra regelui a marcat o întreagă epocă din domnia lui Ludovic al XV-lea, chiar dacă aceasta a fost exercitată de multe ori din umbră. Au existat contemporani care au fost de părere că Ludovic al XV-lea era un monarh slab, înrobit simțurilor și că s-a lăsat condus cu totul de marchiza de Pompadour. Ca sfă-tuitoare a regelui, marchiza de Pompadour a avut un cuvânt greu de spus în viața politică, unde totuși s-a confruntat mereu cu cardinalul de Bernis, unul dintre dușmanii săi constanți. Nu s-a dat în lături de la a-și spune părerea, care a devenit, în fapt, literă de lege în ceea ce priveșteorientarea politicii externe a Franței și asupra conducerii militare, ca de exemplu în planificarea strategiilor și campaniilor militare. L-a sfătuit pe Ludovic al XV-lea să se alieze cu Habsburgii, contra Marii Britanii și Prusiei în Războiul de Șapte ani, unde i s-a reproșat faptul că a contribuit în mod indirect la

înfrângerea trupelor franceze de la Rossbach (1757), dar și la pierderea coloniilor franceze din America de Nord, în favoarea englezilor. Foarte probabil că în această perioadă unii contemporani i-au atribuit marchizei de Pompadour vestitele vorbe - „După mine, Potopul!”, ceea ce nu toți istorici înclină să susțină ca fiind real. Nu mai departe, marchiza de Pompadour a jucat un rol important în înființarea manufacturii regale de porțelanuri de la Sevres (1765), care a făcut concurență porțelanului produs la Meissen, în Saxonia. La Versailles sunt multe portrete ale marchizei de Pompadour. Acestea ne dezvăluie o femeie frumoasă, dar și inteligentă și cultă, prietenă cu Voltaire, care a susținut scriitori, poeți, enciclopediști, filosofi. Totodată, a sprijinit teatrul. Astfel, pentru a nu pierde contactul direct cu regele, marchiza a organizat un teatru burlesc cu artiști apreciați, la inaugurarea teatrului fiind prezentată piesa „Tartuffe” de Molière. În ciuda criticilor care i-au fost aduse, mai ales legate de lux și bogăție exagerată, marchiza de Pompadour a avut o influență de netăgăduit asupra artelor în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, o domnie care este adesea considerată epoca de glorie a arhitecturii și designului interior. Patroană vestită a artelor, marchiza a strâns o cantitate considerabilă de mobilier și obiecte de artă. Marchiza era un spirit liberal și-a susținut în mod constant Enciclopediași pe autorii săi împotriva atacurilor Bisericii. Ea a fost un susținător al Iluminismului și a încercat să-l influențeze pe rege în acest sens. În apartamentele sale de la Versailles a organizat mese pentru rege, care aprecia stilul de viață burghez mai mult decât predecesorul său, Ludovic al XIV-le. S-a îmbolnăvit de tânără de tuberculoză și a murit la doar 43 de ani. Regele, fiind împiedicat de clerici, nu a venit să o vadă pe patul de moarte, deși a fost foarte îndurerat. Se spune că văzându-i cortegiul funerar cum înainta încet, printr-o ploaie mocanească, regele ar fi spus: „Marchiza nu o sa aibă azi vreme bună”.


85

BIBLIOGRAFIE -Évelyne Lever, Catherine Temerson,Madame de Pompadour: A Life, New York, 1999. -Nancy Mitford, Amanda Foreman, Madame de Pompadou, London, Perseus Books, 2001. -Pierre de Nolhac, Marchiza de Pompadour, București, Editura Litera, 2003.

-Henri Pigaillem, Dictionnaire des favorites, Paris, Pygmalion, 2010. -Michel de Zevaco, Marchiza de Pompadour, București, Casa Grafoart, 2001.

Furnalul de la Govăjdia, un important reper în istoria metalurgiei hunedorene Camelia-Elena Codrea Ionuţ-Cosmin Codrea

Judeţul Hunedoara este una din cele mai bogate zone ale României în ceea ce priveşte cultura şi civilizaţia, începând din cele mai vechi timpuri. Un aport important în susţinerea acestei dezvoltări atât materiale cât şi culturale l-a avut fierul, materie primă ce a avut virtuţi extrem de stimulatoare, în acest sens. Fierăritul în zona Hunedoarei este foarte vechi, el putând fi urmărit până înainte de cucerirea romană a Daciei. Pentru această perioadă avem dovezi arheologice constând în unelte pentru extragerea şi prelucrarea fierului. În evul mediu acest meşteşug este pomenit documentar începând cu secolul al XV-lea, apoi tot mai des în secolele XVI-XVII. Despre exploatarea fierului în evul mediu, pe domeniul Hunedoarei, ne parvin importante informaţii din arhiva lui Gheorghe de Brandenburg, stăpânul marelui domeniu al Hunedoarei, păstrată la Nürnberg. Aceasta face referire la organizarea mineritului în secolul al XV-lea şi primele decenii ale secolului al XVI-lea. Între fierăriile menţionate în arhiva lui Gheorghe de Brandenburg, din domeniul Hunedoarei, este cea de la Nădrap. Această localitate, care actualmente este un cătun al satului Govăjdia, este atestată documentar la 1458, deci cu 24 de ani mai devreme decât Govăjdia (atestată în 1482). Datele privind existenţa fierăriei (topitoriei) de la Nădrap se referă la primele decenii ale secolului al XVI-lea, alte fierării menţionate în aceeaşi arhivă

fiind Topliţa şi Bercz (probabil o localitate lângă Cinciş).384F

1

Foto 1

La începutul secolului al XVI-lea, topitoriile erau construite – ca şi în celelalte ţări europene – în apropierea apelor curgătoare. Atelierele erau construite ca şoproane deschise, înzestrate cu câte două cuptoare de extras fierul din minereu, deservite de foi hidraulice şi câte un cuptor de reîncingere a fierului extras, pentru a fi bătut, deservit la rândul lui de foi hidraulice şi de un ciocan mare hidraulic. Toate acestea erau propulsate de forţa apei, după sistemul morilor. Atelierele erau înzestrate cu încăperi pentru adăpostirea maiştrilor şi ajutoarelor lor şi pentru păstrarea fierului.385F

2

1 I. Pataki, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea. Studii şi documente, Bucureşti, 1973, p. XV. 2 Latinák G., A vajdahunyadi Magyar Királysági vasgyár és tartozékai, Budapesta, 1906, p. 87.


86

Fierăriile nu lucrau tot anul, ele fiind oprite în perioada îngheţului. Astfel sezonul de lucru începea primăvara şi se încheia toamna. Mai exista o întrerupere în timpul verii, opt săptămâni pe an, pentru muncile agricole.

Foto 2

Fierul produs se valorifica în diverse feluri, la nevoile militare şi gospodăreşti ale cetăţii şi domeniului Hunedoarei sau ale altor cetăţi şi domenii ale stăpânului feudal. Fierul se întrebuinţa apoi ca mijloc de plată. Cu fier se plăteau salarii, diferite lucrări, cu fier se făceau tranzacţii, cumpărături, cu fier se făceau daruri. Fierul obţinut era vândut, în mare parte, ca fier brut, fiind de obicei bătut în bare. Se vindea în diferite centre Haţeg, Orăştie, Deva, Sibiu, Gyula (Ungaria) etc.386F

3 Tot de satul Govăjdie aparţine astăzi şi cătunul Limpert, atestat documentar la 1506, unde se prelucra fierul, la fel ca şi la Nădrap, în secolele XVI-XVII. Pentru muncile legate de fierărit, fiecare fierărie avea distribuite anumite sate, între sarcinile iobăgeşti ale Pădurenilor intrând şi obligaţia de a face toate muncile cerute de minele de fier. În urbariul din 1681-1682, la fierăria de la Limpert slujeau satele Cerbăl şi Govăjdioara, iar la fierăria Nădrap satele Cerişor, Păclişa, Lelese, Alun. În veacul XVII, alături de fierăriile de la Nădrap şi Limpert mai funcţionau încă trei, cele de la Topliţa, Plosca şi 3 D. Prodan, Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei, în AIIC, I-II, 1958-1959, p. 29.

Baia Nouă. De fierăria Baia Nouă aparţineau satele Ruda, Plop, Poieniţa Voinii şi Bunila.387F

4 În legătură cu fierăritul conscripţia înregistrează diferite sarcini, iobagii pădureni (toţi, nu numai cei din satele repartizate pe fierării) erau obligaţi să cosească fân pentru caii fierăriilor, să-l clădească şi să-l transporte. În sarcina lor cădea şi îngrijirea cailor. Erau obligaţi să taie şi să transporte lemne pentru fierării. Pădurenii trebuiau să care în cetate săptămânal fierul produs de fierării, iar femeile lor trebuiau să toarcă şi să ţese pânza necesară minelor. Satele repartizate la fierării făceau şi muncile de specialitate, lucrătorii şi chiar şi maiştrii erau tot Pădureni aşezaţi aici. În tabelele satelor la 1681-1682 trei iobagi au dreptul lor notat că sunt maiştrii de cohuri şi anume Moisiu Radone din Teliuc, Ion Alic şi Ion Sârb din Ghelari. Mineritul a intrat într-o fază nouă în Transilvania după înlăturarea suveranităţii turceşti şi instaurarea regimului austriac în Principat, prin reorganizarea exploatării zăcămintelor miniere, între care şi fierul din zona Hunedoarei. Potrivit urbariului din anul 1754, la această dată existau trei mine de fier, care aprovizionau topitoriile de pe domeniul Hunedoarei. În anul 1774 funcţionau pe domeniul Hunedoarei 13 ateliere de extras şi prelucrat fierul, acţionate de energia hidraulică dată de râul Cerna şi pâraiele Govăjdia şi Runc. Pe valea Govăjdiei se aflau Baia de Coase şi atelierele de la Nădrap, Limpert şi Plosca. Creşterea producţiei de fier a dus evident şi la sporirea considerabilă a angajaţilor. Numai din satul Ghelari la 1775 erau cuprinşi în ocupaţiile miniere peste 200 persoane din 163 de familii. Austriecii vor aduce specialişti care vor moderniza vechile fierării.388F

5 Astfel, la 1781 se va inaugura furnalul de la Topliţa, care va funcţiona mai bine de jumătate de secol, până în 1837.389F

6 Furnalul trebuia să intre în reparaţii în 1837, dar în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1837 un puternic incendiu distruge clădirile

4 Ibidem, p. 117. 5 Latinák G., op. cit., p. 93. 6 Ibidem, p. 103-105.


87

maşinile şi materialele depozitate încheind astfel activitatea primului cuptor înalt din zona Hunedoarei.390F

7 Un rol important în metalurgia fierului în Transilvania de-a lungul secolului al XIX-lea l-a avut furnalul de la Govăjdia. În anul 1804, autorităţile habsburgice din Transilvania decid că e timpul pentru creşterea producţiei de fontă, prin construirea unui nou furnal cît mai aproape de zonele extractive de la Ghelar. Amplasamentul e stabilit de Thesauriatul din Sibiu la Govăjdia, care era mai aproape de minele de fier şi permitea o aprovizionare mai uşoară cu mangal şi minereu.391F

8 Construcţia lui a început însă abia în 1806, la confluenţa pâraielor Nădrab şi Runc, pe locul atelierelor Limpert, care fuseseră demolate. Deşi terminat în 1810 el a fost pus în funcţiune abia în 1813, odată cu terminarea anexelor, indispensabile în funcţionarea furnalului. Pe frontispiciul clădiri furnalului a fost aşezată inscripţia AUGUSTA IMPERATE FRANCISCO EXTRACTUM 1810. Această situaţie a fost cauzată de insuficienţa fondurilor alocate. (foto 1) Suma alocată construcţiei s-a dovedit a fi insuficientă, pentru că aceasta a ajuns doar pentru realizarea furnalului, hala furnalului şi aducţiunile de apă. De aceea Mätz Sámuel, proprietarul atelierelor de fierărit împreună cu Asztalos József, maistrul dulgher au întocmit proiecte noi de investiţii. Din proiectele clădirilor au rămas doar proiectul podului de încărcare şi proiectul depozitului de mangal (foto 2 şi 3). Potrivit acestora s-a construit digul pe pârâul Runc şi s-a curăţat canalul pentru aducţiunea apei dinspre barajul pe pârâul Nădrab. Astfel lucrările pentru construcţia uzinei au fost finalizate în 1813. Împreună cu toate investiţiile suma finală s-a ridicat la 98728 forinţi 50¼ creiţari. Furnalul a fost dat în exploatare în mijlocul lunii aprilie. Schiţa furnalului nu mai există, însă din alte

7 Combinatul siderurgic Hunedoara. Tradiţie şi progres în siderurgie. 1884-1974, Sibiu, 1974, p. 35. 8 Chindler, N., Popa, S., Prelucrarea fierului la furnalul de la Govăjdia, în Metalurgia, 1973, nr. 7, p. 458.

documente se cunoaşte forma şi dimensiunil. Potrivit documentelor creuzetul rotund avea un diametru de 110 cm, diametrul pântecului 215 cm, diametrul gâtului 105 cm. Înălţimea pântecului asupra fundului creuzetului 315 cm, înălţimea asupra fundului creuzetului a gurii de vânt superioare 53 cm, iar înălţimea gurii de vânt inferioare 47 cm, iar înălţimea totală a furnalului a fost 9,50 m. Gura de vânt superior avea o aşezare orizontală, cu trompa de suflare aşezată pe furnal pe latura dinspre pârâu, cu o deviere de 80 mm de la centrul cuvei furnalului. Gura de vânt inferior era la un unghi de curbură de 3° , îndreptat spre direcţia găurii pentru evacuarea fontei, cu o deviere tot de 80 mm de la centrul cuvei. Aerul pentru suflarea în furnal a fost asigurată de 6 foale duble cu aceiaşi dimensiuni, montaţi în sala maşinilor, o foală asigura 7-8 suflări pe minut. Aerul se transporta la furnal prin conductă. Prima campanie de exploatare a furnalului a fost foarte scurtă, şapte luni şi jumătate, datorită uzurii pronunţate a creuzetului dar şi a faptului că se adunase şi o cantitate de fontă suficientă atelierelor din împrejurimi. După rezidirea creuzetului furnalului, furnalul a fost pus din nou în funcţiune în anul 1814 şi a funcţionat timp de şapte ani până în 1821. În funcţie de disponibilitatea mangalului furnalul a funcţionat alternativ cu furnalul de la Topliţa. Datorită faptului că furnalul de la Govăjdie producea o fontă mai slabă calitativ decât cea de la Topliţa (datorită unor erori de proiectare a foalelor cît şi a lipsei de experienţă a personalului de deservire) el a fost oprit la sfârşitul anului 1820, stagnând timp de 17 ani până în 1837. În tot acest timp toate utilajele, digurile, canalele pentru aducțiune şi decantoarele pentru nisip au putrezit. S-au colmatat canalele de aducţiune şi au fost invadate de vegetaţie, astfel perimetrul uzinei a devenit o ruină fără valoare.392F

9

9 Bugnariu, Elena, Evoluţia tehnicii prelucrării fierului în zona Hunedoarei (Topliţa 1780-Hunedoara 1902), în Din istoria metalurgiei hunedorene. 110 ani de la


88

În urma incendiului de la începutul anului 1837 ce a distrus furnalul de la Topliţa şi anexele aferente, Tezauriatul a dat dispoziţie administraţiei ca să se adune la şedinţă împreună cu şefia uzinelor de fier şi să se decidă care uzină ar fi mai avantajos să beneficeze de renovare. În şedinţă s-au stabilit avantajele şi dezavantajele celor două locaţii şi s-a ajuns la concluzia că cantitatea lemnului pentru mangal din zona Topliţei s-a redus considerabil şi era nevoie ca lemnul să fie transportat din pădurile aferente Hunedoarei. În schimb transportul spre Govăjdia al lemnului pentru mangal şi al minereului de fier era mai uşor şi mai avantajos decât spre Topliţa. Astfel conducerea a votat în unanimitate pentru renovarea uzinei de la Govăjdia. După rezultatul şedinţei, Tezauriatul a dispus administraţiei renovarea uzinei. Toţi muncitorii şi specialiştii de la Topliţa au fost transferaţi aici. 393F

10 În 1837 s-au apucat de lucrările de renovare a uzinei şi au progresat atât de rapid încât au reconstruit totul de la pământ, iar lucrările s-au încheiat până la sfârşitul lunii septembrie 1838. Pe lângă furnalul şi dotările aferente mai consemnăm următoarele lucrări mai importante:

• Clădirea furnalului respectiv hala de turnare a fost din nou acoperit cu şindrilă.

• Creuzetul respectiv cuva furnalului împreună cu fundul creuzetului au fost zidite şi căptuşite din piatră refractară extrasă şi sculptată din piatră de carieră. Dimensiunile interioare s-au mărit faţă de dimensiunile originale care datau din 1813 în schimb înălţimea a rămas acelaşi.

• Aducţiunea de apă, roţile de apă şi cele două suflante radiale au fost complet refăcute.

• Podul pentru încărcarea furnalului cu o înălțime de 10,30m şi o lungime de

punerea în funcţiune a primului furnal de la Hunedoara. 1884-1994, Hunedoara, 1994, p. 302. 10 Combinatul siderurgic ..., p. 36-37.

57,60m a mai rezistat dar a fost demolat şi reconstruit în totalitate.

• Depozitul pentru mangal cu o capacitate de 294,49m³ a fost reparat şi s-a schimbat şi acoperişul.

• Pentru depozitarea mangalului cu o cantitate de 203,88m³ s-a construit al doilea depozit pentru mangal. (foto 4)

• Depozitul pentru fontă a fost reparat şi acoperişul a fost schimbat.

• S-a construit o staţie pentru concasarea zgurii dotat cu 12 săgeţi

• Canalele pentru aducţiunea apei de la digurile de pe pârâurile Runc şi Nădrab au fost complet refăcute.

Pentru lucrările enumerate s-au cheltuit 40529 forinţi, 51 creiţari, iar furnalul a fost pornit din nou pe 25 noiembrie 1838. Îmbunătățirile implementate şi renovarea furnalului de către proprietarul atelierelor de fierărit, s-au dovedit a fi benefice astfel cheltuielile de exploatare au scăzut, dar din cauza lipsei de mangal furnalul a funcţionat doar şapte luni astfel furnalul a fost oprit la sfârşitul lui iunie 1839.394F

11

Foto 3

În 1838 la uzina de la Govăjdia au ajuns doi meseriaşi renumiţi, instruiţi şi pricepuţi. Era vorba de directorul László József (Verwalter) şi inspectorul Barton József (Controllor). Experienţa lor a era recunoscută şi la nivele mai înalte ei fiind trimişi prin străinătate pentru schimb de experienţă, iar cu experienţa

11 Latinák G., op. cit., p. 101-103.


89

dobândită au putut implementa îmbunătăţirile necesare la uzina de la Govăjdia. Totuşi, datorită lipsei manganului, furnalul are o campanie de funcţionare de numai şapte luni. Se remarcă, în această perioadă preocuparea conducerii pentru modernizarea procesului de producţie şi în special pentru reducerea consumului de mangan. Astfel, în 25 august 1840, este pus în funcţie un preîncălzitor de aer tip Calder adus din Rhonitz (Silezia) ce a funcţionat până în 1879. (foto 8) Pentru transportul minereului şi manganului la gura furnalului se montează în anul 1841 prima cale ferată îngustă cu şine înguste, din fontă turnată la Govăjdie. Calea ferată avea o lungime de 246,8 m şi lega silozurile de minereu şi mangal peste podul de încărcare cu gura furnalului. Între 1850 şi 1918, când furnalul a fost închis, acesta a avut parte de o serie de îmbunătăţiri cu ocazia diverselor reparaţii. În 1879 este înlocuit preîncălzitolur tip Calder cu două de tip Wasseralfingen. În perioada 1886 –1888 instalaţia este oprită din cauza crizei economice. Producţia de vârf este realizată în anul 1889, 8800 t. În anul 1901 este modernizat sistemul de insuflare amplasându-se o turbină de tip FRANCISC. Captarea gazului de furnal se face cu un aparat de tip Pfort, perfecţionat ulterior cu unul tip Wordernberg. Ultima modernizare, localizată în sectorul de preîncălzire a aerului, are loc în anii 1914 –1915 când este înlocuit preîncălzitorul Wasseralfingen cu unul tip Cowper.395F

12 După 1918, când uzina ajunge în proprietatea statului român, furnalul a fost utilizat doar la experimentări de scurtă durată, până în anul 1924. Prin Legea nr.5 din 6 martie 2000 furnalul a fost declarat monument de arhitectură industrială. Nerentabilitatea vechilor uzine de metalurgice printre care şi uzina de la Govăjdia, a fost una din principale cauze ale construirii uzinelor de la Hunedoara (începute încă de la finele secolului al XIX-lea). O dată cu

12 Bugnariu, Elena, op. cit., p. 304.

lucrările de construcţie a uzinelor a început şi construirea funicularului Hunedoara – Ghelari - Vadu Dobrii pentru transportul la Hunedoara a minereului de fier şi a manganului, care a avut un rol important în viaţa Pădurenilor.396F

13 De remarcat că şi astăzi se mai pot vedea fragmente din calea ferată construită de austrieci la Govăjdia, de asemenea s-a conservat destul de bine şi furnalul de la Govăjdie, aşezat într-o zonă foarte pitorească, constituindu-se într-un interesant obiectiv turistic. Lista ilustraţiei Foto 1. Furnalul din Govăjdia în 1890. Foto 2. Conducerea şi personalul furnalului din Govăjdia. Foto 3. Schiţa depozitului de mangan din 1808. Bibliografie Bugnariu, Elena, Evoluţia tehnicii prelucrării fierului în zona Hunedoarei (Topliţa 1780-Hunedoara 1902), în Din istoria metalurgiei hunedorene. 110 ani de la punerea în funcţiune a primului furnal de la Hunedoara. 1884-1994, Hunedoara, 1994. Chindler, N., Popa, S., Prelucrarea fierului la furnalul de la Govăjdia, în Metalurgia, 1973, nr. 7, p. 458. Combinatul siderurgic Hunedoara. Tradiţie şi progres în siderurgie. 1884-1974, Sibiu, 1974. Latinák G., A vajdahunyadi Magyar Királysági vasgyár és tartozékai, Budapesta, 1906. Pataki, I., Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea. Studii şi documente, Bucureşti, 1973, p. XIII Prodan, D., Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei, în AIIC, I-II, 1958-1959, p. 29-124.

13 Combinatul siderurgic ..., p. 39.


90

Repere identitare în opera istoricului Iacob RADU: Volkgeist („Spiritul poporului“) sau apelul la Etnografie

prof. Dorin Petresc În Europa „Secolului Naţionalităţilor” (sec. XIX), unul dintre factorii principali care a polarizat studierea etnografiei şi folclorului a fost Naţionalismul, curent care accentuase importanţa identităţii etnice într-un spaţiu multicultural, contribuind la emanciparea politică a Naţiunii397F

1 . De aici, şi asumarea Etnografiei ca ştiinţă, aptă să surprindă, să imortalizeze şi să exalte filonul valorilor tradiţionale perene, acel element de coeziune interioară definit drept parte din „Spiritul poporului” – Volkgeist. Tocmai acest aspect a determinat ca, încă din Romantism, istoriografia naţiunilor europene moderne să recurgă la instrumentarul şi probaţiunea etnografiei, urmărind, de facto, angajarea elementelor identitare în discursul naţional. Din vexila erudiţilor teologi ai Blajului, pot fi remarcaţi câţiva precursori ai folcloristicii româneşti, ramură distinctă a etnografiei. Sub îndemnul şi coordonarea prepozitului cărturar Ioan Micu-Moldovan [1833-1915], studioşii blăjeni au alcătuit, între anii 1862-1878, cea mai bogată culegere de folclor transilvănean (190 caiete)398F

2, încredinţată filologului ceh Jan Urban Jarnik şi astristului Andrei Bârseanu399F

3,

1 Enciclopaedia Universală Britannica, vol. 6, Ilieş Câmpeanu,

Cornelia Marinescu – coordonatori, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 109.

2 Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, s.v; varianta electronică postată pe pagina web www.TeologiRomani.org [consultare la 08.09.2012].

3 Învăţatul ceh Jan Urban Jarnik a făcut o călătorie de documentare în Ardeal, în anul 1878, oprindu-se şi la Blaj, unde l-a cunoscut pe canonicul Ioan Micu Moldovan, membru al Academiei Române. La plecare, Ioan Micu Moldovan a încredinţat profesorului ceh bogata sa colecţie folclorică, formată din 190 de caiete, aceasta fiind cea mai valoroasă colecţie de folclor transilvan din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Jan Urban Jarnik se adresează tânărului Andrei Bârseanu pentru selectarea şi clasificarea acestui bogat material. Manuscrisul rezultat era trimis, în anul 1882, lui Titu Maiorescu, iar acesta l-a încredinţat, spre studiere, lui Vasile Alecsandri. „Bardul de la Mirceşti” a întocmit un raport, pe baza căruia colecţia a fost tipărită cu cheltuiala Academiei Române, sub titlul Doine şi strigături din Ardeal date la iveală de Dr. Ioan Urban Jarnik şi Andreiu

care vor şi publica o selecţie, cu titlul Doine şi strigături din Ardeal [ed. I, 1885; ed. II, 1895]400F

4.

La confluenţa dintre etnografie şi lingvistică se poziţionează şi dascălul lui Iacob Radu, de la Şcolile Blajului, prof. Alexiu Viciu [1855-1950], pasionat iscoditor şi culegător al folclorului şi graiului poporal din Transilvania. După Ion Pop Retegeanul şi Ioan Micu Moldovan, Alexiu Viciu rămâne, de departe, unul dintre cei mai de seamă folclorişti ardeleni, de la cumpăna secolelor XIX-XX401F

5. Străduindu-se să consemneze această moştenire vie din bătrâni, a întocmit volumele:

Bârseanu. Ediţiunea Academiei Române. Andrei Bârseanu a mai scos şi o „ediţie poporală” a colecţiei, în anul 1895, la Braşov. Mircea Ivănescu, Andrei Bârseanu, profesor, folclorist, academician şi preşedinte al „Astrei“, în publicaţia editată de Biblioteca Judeţeană „ASTRA“ Sibiu, Seria „Personalia“, nr. 22, 2008, p. 13.

4 Doine şi strigături din Ardeal, vol. I-II, Bucureşti, ed. I, 1885; ed. II, 1895.

5 Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, s.v.


91

Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun şi credinţe poporane [1914]402F

6; Flori de câmp, Doine, strigături, bocete, balade [rămasă în manuscris până în 1976]403F

7 . Mai poate fi adăugat aici şi aportul în domeniul studierii comparate a lingvisticii populare, rezultate materializate în lucrări precum: Glosariul de cuvinte dialectice din graiul viu al poporului român din Ardeal [1906-1907]404F

8 ; Limba română poporană şi dialectul sicilian. Paralelă [1904]405F

9. Poate că, preţuirea pentru etnografie i-a fost trezită tânărului gimnazist Iacob Radu de către inimoşii săi dascăli Ioan Micu Moldovan şi Alexiu Viciu, în răstimpul studiilor liceale. La o examinare atentă a operei istoricului şi Protonotarului Apostolic Iacob Radu (1868-1932), vom remarca ataşamentul permanent faţă de reperele identitare ale Naţiunii române. Astfel, autorul acordă atenţie scoaterii în evidenţă a elementelor de patrimoniu cultural material şi imaterial, de factură etnografică, în scrierile amplasate pe făgaşul „localismului creator”, precum Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului [Lugoj, 1913] şi Biserica Sf. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău. Satele şi poporul. Monografie istorică [Oradea-Mare, 1911]. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, istoricul Nicolae Densuşianu, aflat în Regatul României, iniţiase o impresionantă campanie de documentare etno-folclorică, în special pe cuprinsul Transilvaniei şi Banatului, prin intermediul „Chestionarului despre tradiţiunile istorice şi antichităţile ţerilor

6 Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal, datini de Crăciun şi

credinţe poporane. Culegere cu adnotaţiuni şi glosar, Bucureşti, 1914. XIl + 212 p.

7 Idem, Flori de câmp. Doine, strigături, bocete, balade, Colecţie de folclor inedită, publicată cu un studiu introductiv, note, indici şi glosar de R. Todoran şi I. Taloş, Cluj-Napoca, 1976, 336 p.

8 Idem, Glosariul de cuvinte dialectice din graiul viu al poporului român din Ardeal, în „Analele Academiei Române, Mem. Secţiei Literare”, s. II, tom. XXXIX, Bucureşti, 1906-1907, pp. 59-163 (şi extras de 105 p.).

9 Idem, Limba română poporană şi dialectul sicilian. Paralelă, Blaj, 1904, VII + 120 p.

locuite de Români”406F

10 . Această broşură a constituit călăuza unui chestionar sintetic, răspândit în lumea satelor, spre a fi completat, apelându-se la elita culturală şi confesională (învăţători, preoţi).

În urma acţiunii, s-a reuşit strângerea unui fond documentar de peste 15 000 Fişe de răspunsuri, organizate în 17 volume format mare, care urma să înjghebeze, la nivelul Academiei Române, o valoroasă bancă de informaţii folclorice, etnografice, lingvistice şi arheologice407F

11 . Pentru judeţul Hunedoara, Nicolae Densuşianu l-a avut colaborator pe avocatul şi omul politic devean Francisc Hossu-Longin, care a intermediat difuzarea

10 Date referitoare la acest amplu proiect de cercetare

etnografică a se vedea la: C. I. Istrati, Nicolae Densuşianu. Viaţa şi opera sa, în lucrarea lui Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Bucureşti, 1913, pp. LII-LIII; Nicolae Densuşianu, Vechi cântece şi tradiţii populare româneşti. Texte poetice din răspunsurile la „Chestionarul istoric” (1893-1897), Text ales şi stabilit, studiu introductiv, note, variante, indici şi glosar de Ion Oprişan, Bucureşti, Editura Minerva, 1975; Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.

11 Biblioteca Academiei Române, Colecţia Manuscrise Româneşti, nr. inv. 4545-4561, vol. I-XVII.


92

chestionarelor şi colectarea răspunsurilor, precum şi expedierea lor la Bucureşti. Actele Oficiului Vicarial greco-catolic Haţeg atestă participarea vicarului Nicolae Nestor (1895-1901), antecesor al vicarului foraneu Iacob Radu, la ancheta etnografică declanşată de Nicolae Densuşianu. Protocoalele de Esibite pentru Oficiul Vicarial înregistrează primirea Chestionarului, dar şi diseminarea sa, exemplare din acesta fiind trimise comunităţilor parohiale din Ţara Haţegului cu o mai mare pregnanţă a tradiţiilor populare408F

12. Pe aceeaşi rută oficioasă, vicarul returna Fişele de răspunsuri către Densuşianu, prin mijlocirea lui Hossu-Longin de la Deva, care închiriase o căsuţă poştală409F

13 . După finirea acţiunii, materialele concept urmau să fie clasate în arhivele parohiale. Însă, la depărtare de aproape un deceniu, formularele preliminare ale acelor răspunsuri la Chestionar, completate odinioară de preoţii din Băuţar, Lunca Cernii, Păucineşti, Pui, Răchitova, Silvaş, au fost redescoperite şi studiate de Iacob Radu, pe parcursul documentării Istoriei Vicariatului greco-catolic al Haţegului, aşa cum o probează, de altfel, fluxul corespondenţei cu parohiile respective, notificate în Protocolul de Esibite pe anii 1905-1909410F

14. Deşi nu le citează distinct, aceste surse şi-au găsit valorificare în monografia amintită, la subcapitolul „Locuitorii” (structura ocupaţională, locuinţa, alimentaţia, portul, particularităţi lingvistice)411F

15 . Atât din per-spectiva metodologiei exersate, cât şi din unghiul de vedere al sursologiei folosite, recursul la mărturia Chestionarelor lui Densuşianu evidenţiază o abordare isto-riografică pluridisciplinară, marcată de interesul lui Iacob Radu pentru noul orizont deschis de cercetarea etnografică, pe coordonatele „localismului creator”.

12 S.J.A.N.Hd., fond Vicariatul greco-catolic Haţeg (1784-

1948), Registrul nr. 11, ff. 8-9. 13 Ibidem. 14 Idem, Registrul nr. 12/1905-1909, pasim. 15 Iacob Radu, Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului,

Lugoj, 1913, pp. 15-19.

Din câte se poate sesiza, apelul la noua ştiinţă a etnografiei reprezintă un exerciţiu fundamental în monografismul profesat de Iacob Radu. Astfel, în lucrarea Biserica Sf. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău. Satele şi poporul. Monografie istorică [Oradea-Mare, 1911], instrumentarul etnografic pune în evidenţă identitatea culturii tradiţionale a comunei natale din proximitatea Aiudului, Tâmpăhaza-Uifalău (astăzi com. Rădeşti, jud. Alba). Din panoplia Etnographiei, sunt valorificate în economia cărţii: Portul şi hrana locuitorilor, Datini şi credinţe la anumite zile ale anului, Obiceiuri la înmormântări412F

16. Stilul monografic este completat cu inventarierea potenţialului economic al celor două localităţi, în capitolul Ocupaţiunea locuitorilor413F

17 , şi acest demers fiind amplasat la contact cu ştiinţa etnografică. De asemenea, în strânsă legătură cu profilul etnografic al localităţii, autorul prezintă o serie de detalii privind specificitatea arhitecturii locale şi modul de înjghebare a caselor, aspecte întregite de câteva fotodocumente prezentate în volum414F

18. Din „lada de zestre” a folclorului local, ca elemente ale patrimoniului cultural imaterial, sunt culese şi evocate în lucrare: Obiceiul de Crăciun, Nunta ţărănească şi Claca la seceratul grâului415F

19. Între alte nestemate consemnate în paginile cărţii, pot fi amintite acele repere care marchează timpul şi sărbătorile ţăranului român: Anul Nou, Boboteaza, Stretenia, Sântoaderul, Dochia, Mărina, Foca, Palia, Floriile, Sf. Paşti, Sângeorgiul416F

20. Nu lipsesc a fi pomenite nici obiceiurile şi credinţele magico-religioase, persistente încă din substratul precreştin al spiritualităţii populare: „Calendarul de ceapă”, prevestitor al meteorologiei din noul an; Strigarea peste sat sau „Moroleuca”; Jocul de

16 Idem, Biserica S. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, Satele şi

Poporul. Monografie istorică, Oradea-Mare, 1911, pp. 78-80, 82-88.

17 Ibidem, pp. 74-77. 18 Ibidem, pp. 13-15. 19 Ibidem, pp. 84-85. 20 Ibidem, pp. 82, 83, 84.


93

duminica; Armindeniul; cununile de Sânziene; Cununa grâului; Pomul funerar de la căpătâiul morţilor neînsuraţi417F

21. Înşiruind ritualul colin-dătorilor de Crăciun, autorul restituie, prin publicare, un artefact rarisim al creaţiei populare din zona Aiudului – „Mulţumita” colindătorilor sau Oraţia darurilor418F

22. De notat că, în subcapitolul Datini şi credinţe419F

23, alocat imortalizării patrimoniului etno-folcloric al comunei natale, autorul adoptă modelul de cercetare antropologică practicat de Simeon Florea Marian420F

24, în trilogia Sărbătorile la români [Bucureşti, 1901], lucrare citată în subtext421F

25. Acest import metodologic pledează în favoarea filierei germane a pătrunderii interesului pentru etnografie în spaţiul românesc transilvănean. Simeon Florea Marian preluase opţiunea pentru această ştiinţă din mediul vienez, prin intermediul

21 Ibidem, pp. 82, 83, 84, 87. 22 Ibidem, pp. 85-86. 23 Ibidem, pp. 82-88. 24 Simeon Florea Marian (1847-1907) – traiectul biografic îl înfăţişează, succesiv, preot în Poiana Stampei (1875-1877), Voloca, în apropiere de Cernăuţi (1877) şi Siret (1877-1883), apoi profesor de religie şi limba română la „Şcoala poporală” şi la „Şcoala reală inferioară” din Siret (1879-1883), profesor de religie la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava (1893-1907), protopresbiter (1903). S-a remarcat ca membru activ al Academiei Române (1881), membru în Societatea geografică română şi Societatea istorică română din Bucureşti, în Comisia centrală pentru conservarea monumentelor istorice din Viena, membru de onoare al mai multor societăţi culturale (Societatea Academică Literară „România Jună” din Viena, Junimea şi Dacia din Cernăuţi etc.). Simeon Florea Marian este considerat unul din cei mai de seamă folclorişti şi etnografi români. Pe lângă culegeri de folclor din toate ţinuturile locuite de români, a scris monografii despre sărbători, datini româneşti, ornitologie, cromatică etc. Prin opera, lui a pus bazele cercetării ştiinţifice a folclorului şi a stimulat culegerea amplă a creaţiilor populare de către alţi cercetători. Wikipedia. Enciclopedia liberă, accesibilă în formă virtuală la adresa: http://.ro.wikipedia.org [consultare la 10.02.2010]; Iordan Datcu, Sabina Cornelia Stroescu, Dicţionarul folcloriştilor români, Bucureşti, 1979, s.v.; Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români. Autori, publicaţii periodice, instituţii, mari colecţii, bibliografii, cronologie, Bucureşti, 2006, s.v.. 25 Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol. I, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1901, apud Iacob Radu, Biserica S[fintei] Uniri din Tâmpăhaza – Uifalău […], p. 82, infranotele nr. 1-2.

„releului” Sigmund Dische, avocat la Cernăuţi422F

26. Pe traiectoria dezvoltării funcţiunilor etnografiei în domeniul antropologiei culturale, arie limitanensă, auxiliară istoriei religiilor în stilul ce urma să ilustreze, mai târziu, filonul „Annales”, trilogia lui Simeon Fl. Marian anticipa, cel puţin la nivel intuitiv, teoria „riturilor de trecere”423F

27, formulată în sinteza lui Arnold van Gennep, Les rites de passage [Paris, 1909]424F

28. La un asemenea rit de trecere de sorginte precreştină425F

29, aflat încă în uz la Tâmpăhaza–Uifalău, face referire şi Iacob Radu în subcapitolul Datini şi credinţe. Obiceiuri la înmormântări426F

30, atunci când des-crie „Nunta mortului”427F

31 . Motivaţia acestui demers vizează prezervarea unei identităţi culturale, din perspectivă antropologică, element în măsură să confirme cel puţin perenitatea unor valori pe scara timpului istoric. Documentarea etnografică a presupus, sub aspectul mobilităţilor, cercetarea de teren428F

32 , prilej al culegerii şi consemnării tradiţiilor, iar din perspectiva strategiilor adoptate, recursul la metoda sociologică. Ţinând seama că subiectul viza satul natal, în materie de antropologie culturală, Iacob Radu nu a reuşit să menţină un grad de detaşare obiectivă, fiind implicat afectiv, ceea ce îl

26 Sigmund Dische, Despre obiceiurile la nuntă la români, în „Rumänische Revue”, Reşiţa-Budapesta-Viena, an. VII, 1891, nr. 6, pp. 309-317; nr. 7-8, pp. 418-425. 27 Simeon Florea Marian, Naşterea la români. Studiu etnografic, Ediţie îngrijită, introducere, bibliografie şi glosar de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2000, p. 9. 28 Legăturile lui Arnold van Gennep cu etno-folclorul românesc sunt atestate de corespondenţa savantului comparatist întreţinută cu Ovid Densuşianu. Gheorghiţă Geană, Proiectele româneşti ale lui Arnold van Gennep, în „Studii şi comunicări de etnologie”, Sibiu, IX, 1995, pp. 111-122. 29 Pentru cadrul general al problemei, cf. Gail Kligman, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Iaşi, Editura Polirom, 1998. 30 Iacob Radu, Biserica S[fintei] Uniri din Tâmpăhaza – Uifalău […], pp. 86-88. 31 Ibidem, pp. 87-88. 32 * * *, Enciclopedia Universală Britannica, coordonatori Ilieş Câmpeanu şi Cornelia Marinescu, vol. 5, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 343.


94

apropie de o viziune proprie Romantismului. De altfel, angajarea emoţională este refulată chiar de la nivelul semantic al textului: „[...] ne este scumpă, plăcută şi iubită orice amintire care ne leagă de acel popor, din care ne-am ridicat...”429F

33. Tot în domeniul Etnografiei, se încadrează şi imortalizarea fotografică a obiceiurilor tradiţionale, costumelor populare şi arhitecturii ţărăneşti. Răsfoind unele dintre scrierile sale, vom fi plăcut surprinşi să constatăm că Iacob Radu s-a arătat interesat de acest aspect al fotodocumentării de teren. Perioada cât a funcţionat vicar la Haţeg (1902-1911) i-a oferit dese ocazii de a fi în contact nemijlocit cu arhaica lume a satelor de aici, mai ales atunci când vizita comunităţile parohiale păstorite. Pe lângă frumuseţea autentică a costumului popular din Ţara Haţegului ori din Ţinutul Pădurenilor, l-au impresionat şi obiceiurile tradiţionale, în special „Nunta” şi „Ruga” (Nedeia). În anul 1908, tocmeşte pe cel mai vestit măestru fotograf din zonă, pe Adler de la Orăştie („Adler, Fényképészeti Müterme Szászváros”)430F

34, pentru a-l însoţi nu departe de Ulpia Traiana, la Băuţar, cu scopul de a eterniza în fotografii „Nunta” şi „Ruga” de acolo. Va publica câteva mostre din acele fotodocumente etnografice în paginile revistei „Răvaşul”, în continuarea studiului de istorie locală - Din „Monografia parochiei greco-catolice a Haţegului”431F

35. Cele mai multe le va expune de-a dreptul pe pereţi, în odăile noii reşedinţe vicariale de la Haţeg, edificate de el, cum procedase, bunăoară, cu vederea „Nuntă românească de la Băuţari”432F

36.

33 Iacob Radu, Biserica S[fintei] Uniri din Tâmpăhaza – Uifalău […], p. 82. 34 S.J.A.N.Hd., fond Vicariatul greco-catolic Haţeg, Registrul nr. 12/1905-1909, f. 131: Înregistrarea Chitanţei emise pe numele Atelierului fotografic Adler din Orăştie. 35 „Răvaşul”, Cluj, VII, 1909, nr. 10-11, p. 506. 36 În primăvara anului 2010, în Postul Sf. Paşti, am întreprins o călătorie de documentare la Haţeg, având ocazia să vizitez incinta fostei reşedinţe a Vicariatului foraneu Greco-Catolic, în prezent folosită drept casă parohială ortodoxă. Cu toate vitregiile vremii trecute şi asupra acestui edificiu, totuşi, se mai păstrează vechiul mobilier, comandat odinioară de Iacob Radu la vestiţii maeştrii măsari din Oradea şi Seghedin, precum şi

Aşa cum am mai relevat, un dosar etnografic mult mai extins îl va înjgheba, însă, localităţii natale – comuna Tâmpăhaza-Uifalău (astăzi Rădeşti, jud. Alba). În faza de strângere a materialului pentru întocmirea monografiei acestei aşezări din Hinterland-ul Aiudului, efectuează dese documentări de teren, ad oculum, context în care fixează pe suportul peliculei o serie de aspecte ale artei, arhitecturii şi tehnicii populare, precum şi din sfera patrimoniului imaterial local. Aceste fotografii erau menite să ilustreze „monografia istorică” semnată de Iacob Radu, sub titlul Biserica Sf. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău. Satele şi poporul [Oradea-Mare, 1911], favorizând cititorului o incursiune în miezul specificităţii acestei aşezări. Amintim succint câteva cadre reprezentând „seria icoanelor din satele noastre”, veritabile mărturii identitare ale unei comunităţi rurale din Ardeal, la începutul secolului XX: „Vedere generală a Tâmpăhazei”433F

37 , „Casă ţărănească veche”434F

38 , „Casă ţărănească modernă”435F

39 , „Stâlpi de uşă”436F

40 , „Podul umblător peste Murăş”437F

41 (brodina), „Toarce lele, toarce!”438F

42, „Bătrâni din Tâmpăhaza”439F

43, „Copilă de ţăran fruntaş din Uifalău”440F

44 , „Portul ţărănesc”441F

45 , „Hora”442F

46 , „Nuntă ţărănească”443F

47. De notat că, unii dintre protagoniştii pozelor sunt chiar rubedenii ale autorului, cei din viţa Rădeştilor şi Maiereştilor, acum mândri „nevoie mare” că din neamul lor

fotografiile etnografice executate de Adler, aninate în chip de tablouri, pe pereţii odăilor. La o examinare atentă a cartonului din spatele acestor fotografii înrămate, am descoperit cu surpriză însemnările de proprietate, manu propria „vicar Iacob Radu”. 37 Iacob Radu, Biserica S. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău [...], p. 6. 38 Ibidem, p. 13. 39 Ibidem, p. 14. 40 Ibidem, p. 16. 41 Ibidem, p. 5. 42 Ibidem, p. 77. 43 Ibidem, p. 78. 44 Ibidem, p. 79. 45 Ibidem, p. 80. 46 Ibidem, p. 83. 47 Ibidem, p. 84.


95

se ridicaseră doi înalţi clerici: Demetriu, vlădic la Oradea, iar Iacob, „vicareş” la Haţeg. Micile contribuţii ale istoricului Iacob Radu în domeniul etnografiei locale au rămas neobservate, necontabilizate de compendii precum Istoria Folcloristicii româneşti a lui Ovidiu Bârlea444F

48. Relevanţa acestei practici, în cazul particular al lui Iacob Radu, subliniază utilitatea unui discurs naţional axat pe reperele identitare ale „Spiritului poporului”. De facto, autorul s-a străduit în direcţia redării unui dram din latura pozitivă a ceea ce austriecii denominau drept „Selbstbewußtsein”, adică „sentimentul propriei valori”.

Evoluţia interbelică a scrisului istoric dedicat Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, demonstrează un apel relativ scăzut la auxiliul ştiinţei etnografice. Amintind de exemplul lui Iacob Radu, reprezentanţii generaţiei următoare, prin condeiele profesorului Constantin Pavel şi Monseniorului Ioan Dan, urmau să adopte etnografia, încluzând-o alături de istorie în ecuaţia discursului confesional, pentru a individualiza sevele naţionale din trunchiul Bisericii Greco-Catolice româneşti. Dascălul Constantin Pavel reuşea să aducă, în atenţia cercurilor 48 Cfm. Ovidiu Bârlea, Istoria Folcloristicii româneşti,

Bucureşti, 1974.

pedagogice din ţară, universul tradiţiilor populare din zona bihoreană, cu textul Contribuţiuni la etnografia Bihorului. Locuri şi oameni din munţii Bihării, conferinţă ţinută la Congresul General al profesorilor de geografie din România, la Oradea, în 25 mai 1925445F

49. La rândul său, părintele Ioan Dan, ajuns prelat apostolic în Argentina, a dovedit preocupări constante faţă de cultura etno-folclorică, aşezând-o între „mărgăritarele sufleteşti” ale spiritualităţii românilor. Textele sale istoriografice, axate pe Unirea Bisericilor, devin complementare studiilor ce surprind „Spiritul poporului” (Volkgeist) – Paştile la români, Crăciunul la români446F

50. Aşa cum aprecia † P.S. Episcopul Virgil Bercea, aceste praznice sunt „[...] abordate în perspectiva relevanţei lor pentru spiritualitatea românească. Parcurgând în fiecare caz un itinerar biblic, spectrul este mai apoi lărgit cu consideraţii luate din etnografia şi spiritualitatea românească, cuprinzând manifestări şi creaţii populare, obiceiuri, acte liturgice sau para-liturgice, mitologie şi reprezentare, pentru a înţelege în ce măsură esenţa acestor praznice a atins şi a devenit fecundă în sufletul românesc”447F

51. Pornind de la preocupările romantice ale lui Ioan Micu Moldovan şi Alexiu Viciu, dezvoltate de Iacob Radu în concepţia privind integrarea etnografiei în canoanele modelului monografic, şi până la Constantin Pavel sau Ioan Dan, care demonstraseră o viziune apropiată curentului Annales, se poate constata, iată, o anumită continuitate a trasării reperelor identitare, având drept numitor comun acel Volkgeist – „Spiritul poporului”.

49 Constantin Pavel, Contribuţiuni la etnografia Bihorului. Locuri şi oameni din munţii Bihării (Conferinţă ţinută în ziua de 25 mai 1925, în Oradea-Mare la Congresul General al profesorilor de geografie din România), Beiuş, Tipografia „Doina”, 1926. 50 Monsenior Ioan Dan, Dreptul la recurs, Cuvânt înainte de Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2009, pp. 11-183. 51 Ibidem, p. 8.


96

Aspecte privind evoluţia protopopiatelor greco-catolice

Ulpia Traiană şi Jiu (1862-1948) prof.dr. Camelia Elena Vulea

Ținut cu o bogată istorie, județul Hunedoara nu face excepție nici din punct de vedere religios. O constatare care se impune încă de la primele lecturi ale literaturii din domeniu este aceea a bogăției confesionale. Dintotdeauna zona s-a recomandat a fi un adevărat mozaic de confesiuni de la ortodocși și greco-catolici, la reformați, unitarieni și romano-catolici. În paginile ce urmează, ne propunem să ne referim doar la cadrul de organizare și funcționare a domeniului instituțional ecleziastic greco-catolic. Nu ne propunem o istorie exhaustivă a greco-catolicismului pe aceste meleaguri, deoarece o atare întreprindere s-ar dovedi imposibilă în lipsa studiilor care să abordeze evoluțiile locale ale protopopiatelor, ci doar schițarea unui scurt istoric, cu accent pe aspectele organizatorice. Se mai impune o precizare, și anume, aceea că, din motive care țin de evitarea reluării unor informații cunoscute deja publicului de specialitate, am lăsat la o parte prezentarea evoluției structurii organizatorice a vicariatului Hațegului448F

1. Ca atare, paginile de față se vor focaliza pe creionarea unui scurt istoric al evoluției celor două districte care, la un moment dat, s-au desprins din vicariat. De-a lungul istoriei, Biserica s-a dovedit a fi singura instituţie viabilă a românilor ardeleni, element important în definirea identităţii naţionale, apreciere de la care județul Hunedoara nu face excepție. Acest fapt explică demersurile vizavi de emanciparea ei

1 Informaţii detaliate despre organizarea şi evoluţia acestui vicariat se regăsesc la Camelia Elena Vulea, Biserica greco-catolică din vicariatul Haţegului (1850-1918), Cluj Napoca, 2009, passim; Nicolae Bocşan, Camelia Vulea, La începuturile episcopiei Lugojului. Studii şi documente, Cluj Napoca, 2003, passim; Luminiţa Wallner Bărbulescu, Structura Episcopiei Unite a Lugojului în perioada episcopului Mihaly de Apşa, în “Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia”, XLIII, 1-2, 1998, passim; Luminiţa Wallner Bărbulescu, Zorile modernitatii. Episcopia Greco-catolica de Lugoj in perioada ierarhului Victor Mihaly de Apsa, Cluj Napoca, 2007, passim.

de sub jurisdicţia străină, independent de confesiunea ortodoxă sau greco-catolică, deşi fiecare dintre cele două confesiuni o reclamau pentru sine prin constituirea unei mitropolii româneşti449F

2. Pătrunderea curentului naţional în Biserică a transformat treptat restaurarea mitropoliei în parte integrantă a programului naţional prin conceperea ei ca expresie a autonomiei naţionale450F

3. În timp, motivele invocate în favoarea unei mitropolii greco-catolice au fost numeroase și variate451F

4 . În acelaşi timp cu înfiinţarea mitropoliei greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş, prin rescriptul imperial din 12 decembrie 1850, care consfințea naşterea comunității catolice românești autonome452F

5, se dădea curs unor proiecte mai vechi, iniţiate încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea de către episcopii Cenadului Falkenstein şi Stanislavich, care vizau constituirea unei episcopii greco-catolice în Banat453F

6. Episcopia de Lugoj a luat fiinţă odată cu cea a Gherlei, prin rescriptul imperial din 12 decembrie 1850, confirmată de către papă prin Bula Apostolicum ministerium din 26 noiembrie 1853454F

7. În consistoriul din 16 noiembrie 1854, ţinut la Vatican, papa Pius IX anunţa numirea lui Alexandru Dobra, fost canonic de Oradea, la conducerea diecezei, ulterior întărit prin bula papală Apostolatus Officiu din 17 noiembrie 1854455F

8.

2 Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Bucureşti, 1977, p. 358-393. 3 Camelia Elena Vulea, op.cit., p. 38. 4 Al. Grama, Istoria Bisericii Româneşti Unite cu Roma de la începutul creştinismului până în zilele noastre, Blaj, 1884, p. 157. 5 R. Esposito, Leone XII e l’oriente cristiano, Roma, 1960, p. 97. 6 Luminiţa Wallner Bărbulescu, art.cit., p. 73-74; Silvestru A. Prunduş, Clemente Plăianu, Catolicism şi ortodoxie românească, Cluj, 1994, p. 115; Demetriu Radu, Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, vol. I, pp. 7-14. 7 Luminiţa Wallner Bărbulescu, op.cit., p. 75. 8 Nicolae Bocşan, Camelia Vulea, op.cit., p. 19.


97

Aceste demersuri s-au resimțit asupra districtelor ecleziastice hunedorene, care au trecut de sub jurisdicția directă a Episcopiei Blajului sub cea a Lugojului. Parte constitutivă a mitropoliei blăjene, noua dieceză bănăţeană s-a înscris imediat în trendul ce domina întreaga mitropolie, care viza reorganizarea în vederea uniformizării. Această necesitate s-a impus cu o și mai mare forță datorită specificului de organizare al noii dieceze alcătuită din teritorii diverse, cu structuri administrative şi uzanţe disciplinare diferite. Ca atare, un reper important a fost anul 1856, an în care episcopul Alexandru Dobra – la scurt timp de la numire – a luat decizia reorganizării mai multor parohii din vicariatul Haţegului. Procesul s-a desfășurat în mai multe etape, prima vizând o informare amănunțită asupra realităților existente în teritoriu. În acest demers, de un real folos s-a dovedit întreaga muncă de informare depusă vicarul Ștefan Moldovan, ale cărui propuneri considerăm că au avut o influență sporită asupra deciziei reorganizării vicariatului prin desprinderea unor parohii și crearea a două noi districte. La momentul creării episcopiei, pe teritoriul supus investigației de față, funcționa doar vicariatul Hațegului, o structură administrativ-ecleziastică întinsă, având în subordinea sa 55 de parohii, la care se adăugau filiile. În ceea ce priveşte vicariatul Haţegului, informaţiile culese din parohii în timpul primelor două vizite canonice, l-au îndreptat pe Ştefan Moldovan spre concluzia unei reorganizări în ideea unei mai bune administrări. A fost motivul pentru care, în anul 1856, a redactat o informare către Ordinariatul lugojan în care susţinea şi argumenta această necesitate. Redactat în urma ordinaţiunilor episcopale din 17/29 septembrie şi 10 octombrie 1856456F

9, în contextul înfiinţării noii episcopii lugojene, raportul,

9 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Hunedoara (SJANH), fond Vicariatul greco-catolic Haţeg, dosar 4/1856, fila 4; fond Protopopiatul greco-catolic Lupeni, 1/1855, f. 38; Arhivele Episcopiei Române Unite Lugoj (AERUL), fond Episcopia Lugoj, pachet doc. Ep. Lugoj 1856 nr. 1-300, f.n.

alcătuit din argumente şi sugestii, a fost prilejuit, foarte probabil, de intenţiile de reformare în vederea uniformizării organizării diecezane anunţate de către primul episcop al acesteia, Alexandru Dobra457F

10 . Un astfel de proiect presupunea amânarea oricăror iniţiative episcopale în direcţia optimizării organismului diecezan până la centralizarea tuturor datelor din teritoriu, presupunând că acţiuni similare se desfăşurau şi în restul eparhiei. Pe acest fond al interesului manifestat de către cercurile episcopale pentru această zonă, Ştefan Moldovan a înaintat Lugojului propunerea de reorganizare a vicariatului haţegan, bazată cu precădere pe observaţiile făcute cu ocazia inspecţiilor parohiilor, dar şi pe rapoartele şi informările expediate oficiului vicarial de către preoţii districtului. Punerea în practică a etapei a doua de restructurare a episcopiei, prin reorganizarea propriu-zisă a vicariatului, i-a revenit lui Petru Pop care a fost, fără îndoială, cel mai activ dintre vicarii haţegani pe tărâm politic, dar şi bisericesc. Din necesitatea optimizării administrației întinsului vicariat al Hațegului, la 29 martie 1863, episcopul Alexandru Dobra semna apariția pe harta diecezei a două noi protopopiate. Divizarea vicariatului prin desprinderea protopopiatelor Jiului şi Ulpiei a stabilit aproape definitiv structura administrativă a episcopiei care cuprindea 17 protopopiate (10 în părţile bănăţene şi 7 în cele transilvănene)458F

11. A trebuit să regândească întreaga administrație vicarială, îndatorire îndeplinită cu succes. Momentul 1863 i-a uşurat foarte mult misiunea deoarece numărul parohiilor asupra cărora se întindea jurisdicţia sa a scăzut considerabil. Din acel moment, protopopiatele și vicariatul au înregistrat o traiectorie confesională unitară, dovedind o mare stabilitate în ceea ce privește numărul parohiilor și al enoriașilor. În districtele

10 Vezi Camelia Elena Vulea, Luminiţa Wallner Bărbulescu, op.cit., pasim; Nicolae Bocşan, Vulea Camelia, op.cit., pasim. 11 Luminiţa Wallner Bărbulescu, art.cit., pp. 77-78.


98

studiate, din punct de vedere confesional s-a remarcat, cu deosebire începând din secolul al XIX-lea, o dinamică și o mobilitate confesională redusă. Încheierea disputelor confesionale prin crearea celor două mitropolii a avut efecte și în ținuturile hunedorene unde mobilitatea confesională a rămas doar o armă folosită cu preponderență în discursul colectiv în relația cu forurile ecleziastice superioare. Deasemenea, se remarcă rolul deținut de vicariat în raport cu protopopiatele, dar și în raporturile acestora cu episcopia, instituția vicarială fiind recunoscută ca intermediar între cele două nivele instituționale. Protopopiatul Jiului, cunoscut mai ales sub denumirea de protopopiatul Lupeni, a fost condus459F

12 inițial de Atanasie Filip, parohul secundar al Hațegului, care a administrat districtul fără a părăsi Hațegul. După moartea sa, survenită în 1866, protopopiatul a revenit în administrarea vicarului de Hațeg, Petru Pop460F

13, până în anul 1873 când a fost introdus Ștefan Radic461F

14. În timpul interimatului, Petru Pop a reușit să obțină ridicarea comunității Petroşani la rang de parohie de sine stătătoare462F

15. Interimatul prelungit și greutățile întâmpinate cu administrarea unui teritoriu atât de întins, l-au determinat să avanseze propunerea rearondării parohiilor protopopiatului Jiului prin împărţirea acestora între vicariatul Haţegului şi districtul Ulpiei. Propunerea sa a întâmpinat dezacordul canonicilor Ştefan Moldovan şi Gavril Pop, care

12 I. Radu, op.cit., pp. 137-139; pentru informaţii despre anumite parohii ale protopopiatului vezi şi Ioachim Lazăr, Ion Pilu Tămaş, Monografia comunei Baru Mare, Deva, 2003, pp. 73-74; SJANH, fond Protopopiatul ... Lupeni, 1/1866 f. 5. 13 SJANH, fond Protopopiatul ... Lupeni, 2/1862 f. 5, 7, 9; 3/1862 f. 1, 7; 1/1864 f. 2, 4; 3/1864 f. 5, 30, 31, 38, 46; 1/1865 f. 13, 21; 1/1867 f. 1, 3, 4; 3/1868 f. 20, 22, 27, 43; 1/1872 f. 3, 6, 14; 6/1872 f. 6, 11, 21, 24; Schematismus venerabilis cleri diocesis Lugosiensis, Lugoj, 1868, p. 30-32. 14 Numit în 20.02.1873 la propunerea vicarului Petru Pop – SJANH, fond Protopopiatul ... Lupeni, 4/1873 f. 22; 2/1877 f. 6, 7; Siematismul veneratului cler al Diecezei româneşti greco-catolice a Lugojului, Lugoj, 1877, p. 57; Siematismul veneratului cler al diecezei româneşti greco-catolice a Lugojului, Lugoj, 1891, pp. 12, 89. 15 Camelia Elena Vulea, Aspecte ale procesului de organizare a parohiei greco-catolice Petroşani în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Centru şi periferie, 2004, pp. 187-198.

invocau argumente de factură economică, geografică, administrativă şi confesională. Invitaţi să se pronunţe asupra acestui subiect, cei doi declarau463F

16 că „... nu aflăm nici un interes public bisericesc care ne-ar convinge că este de lipsă a se face altă arondare pentru acel district ci că, din contră, e de dorit ca acel district să rămână şi mai departe în marginile sale primitive”. Opoziția față de propunerea vicarului era solid justificată și susținută printr-un raționament obiectiv, rezultat din cunoașterea profundă a realităților hațegane. Aveau în vedere apropierea de Ţara Românească, exploatarea cărbunelui care atrăgea creşterea populaţiei, o mai bună administrare a unui teritoriu mai restrâns, dar şi distanţa mare care ar fi separat aceste parohii de centrul vicarial, oraşul Haţeg. În perioada cât la cârma afacerilor protopopești s-a aflat Ștefan Radic, reședința a fost stabilită în Petroșani. În lunga sa activitate de peste 35 de ani, din 1873-1910, Ștefan Radic a fost alegerea potrivită, demonstrând un mare zel în îndeplinirea obligațiilor ce i-au revenit. S-a dovedit a fi un spirit activ, un bun organizator și un susținător fervent al școlii românești confesionale din district, desfășurând o bogată activitate pe plan spiritual, cultural, educațional, social. Și-a intrat imediat în atribuții, manifestând spirit de inițiativă în acord cu atribuțiile ce îi reveneau, dar fără a le depăși sau a încălca ierarhia. Încă de la numire a început să se ocupe de problemele specifice de la introducerea unor preoți la redactarea conspectelor asupra stării școlilor din districtul încredințat, efectuarea de vizite canonice, ținerea în bună rânduială a afacerilor ecleziastice și administrative. A manifestat o preocupare deosebită pentru numirea unor teologi calificați, pentru ridicarea sau repararea bisericilor, caselor parohiale și a școlilor, toate acțiunile sale fiind realizate din considerare față de binele spiritual al credincioșilor464F

17. În perioada în care s-a aflat la

16 SJANH, fond cit., 4/1873 f. 20-21. 17 SJANH, fond Protopopiatul ... Lupeni, 1/1873 f. 6, 22, 31; 2/1873 f. 10, 14, 18; 1/1876 f. 6, 13, 17, 22, 29, 32, 37, 47, 49,


99

cârma districtului, a contribuit la adoptarea Statutelor Bibliotecii districtuale a Districtului Protopopesc greco-catolic al Jiului, discutate în adunarea protopopească de la Petroşani în data de 8 aprilie 1897 şi aprobate în şedinţa consistorială de la Lugoj în 29 aprilie 1897465F

18. Decizia înființării unei biblioteci districtuale s-a luat în sinodul protopopesc din 27 octombrie 1891, în prezența sa466F

19 . După numirea sa, Ștefan Radic a continuat să se adreseze vicarului în legătură cu acordarea unor dispense sau în probleme de divorț. Chiar și după reorganizare, vicarul a deținut rolul de intermediar între protopopiat și episcopie, informând episcopia asupra aspectelor semnalate de nou-denumitul protopop și efectuând anchetele dispuse de la ordinariat. În 1910 însă, o boală grea l-a imobilizat la pat, moment din care sediul protopopiatului nu a mai fost stabil, oscilând între Lupeni și Uricani în funcție de administratorul numit. Deși în teorie, în toate proiectele de reorganizare fusese desemnată scaun protopopesc, comuna Pui nu a îndeplinit niciodată acest rol. Între 1910-1912, administrator a fost Atanasie Bologa467F

20 , parohul Lupeniului, urmat între 1912-1939 de Nicolae Zugrav468F

21 , preot în Uricani, Ioan Pop 1940-1948, paroh în Lupeni469F

22. Atâta timp cât la cârma afacerilor ecleziastice se afla un administrator și nu un protopop definitiv numit, acesta nu avea obligația rezidenței în centrul protopopesc oficial desemnat. Protopopiatul a cunoscut o dezvoltare deosebită mai ales la început de secol XX când, în strânsă conexiune cu progresul exploatărilor miniere din zonă,

51; 4/1876 f. 3; 5/1877 f. 31, 39; 4/1879 f. 99; 3/1880 f. 4, 7, 9, 50; 2/1886 f. 3, 4, 9, 35; 2/1891 f. 80, 85, 86; 2/1894 f. 4, 7; 2/1901 f. 14, 15, 23, 27, 29; 3/1905 f. 1, 3, 8, 13 18 Ciprian Dacian Drăgan, Biblioteci şcolare in comitatul Hunedoara: 1867-1918, teză de doctorat. 19 ”Familia”, nr. 45, an XXVII/1891, p. 538. 20 SJANH, fond Protopopiatul ... Lupeni, 2/1911 f. 14, 22, 25 21 SJANH, fond Parohia greco-catolică Baru Mare, 1/1922-1940 f. 9, 11, 12, 45; fond Protopopiatul ... Lupeni, 1/1913 f. 3; 2/1915 f. 25; 3/1917 f. 8, 10; 2/1924 f. 9, 12, 13, 17; 3/1925 f. 6, 7, 8; 1/1949 f. 177-179. 22 SJANH, fond Protopopiatul ... Lupeni, 1/1942 f. 11, 12, 13, 133, 181; 1/1948 f. 13, 14, 15, 16, 17, 18, 22, 23, 24-38; 3/1948 f. 27, 30, 31; 1/1949 f. 1, 4, 6, 185.

populația a înregistrat o creștere dinamică, ceea ce a impus organizarea de noi parohii. Astfel, dacă la înființare, protopopiatul avea 17 parohii și 10 filii, cu 15.035 enoriași, conform afirmațiilor vicarului Iacob Radu, la 1903 episcopul Demetriu Radu amintea 14 filii470F

23, pentru ca în Șematismul Arhidiecezei din anul 1938 să fie menționate 23 de parohii471F

24 . Parohiile nou-înființate au fost Aninoasa, Câmpul lui Neag, Lonea, Lupeni II, Petrila, Petroșani II, situate în zone cu specific minier. Așezate de-a lungul Streiului și a Jiului, parohiile au cunoscut un spor demografic constant, neînregistrându-se schimbări confesionale remarcabile în ceea ce privește mobilitatea spre și dinspre ortodoxie până în 1948. Propopiatul Ulpiei-Traiane472F

25 a avut de la înființare până în 1948, 14 parohii473F

26 cu 12 filiale, așezate pe șesul Hațegului, la poalele Retezatului, iar trei dintre ele474F

27 dincolo de Poarta de Fier, spre comitatul Caraș-Severin. Între anumite coordonate temporale, protopopiatul Grădiștei a fost menționat în documentele vremii cu reședința în Grădiște, însă vicariatul Hațegului nu apărea. Și în Clopotiva a fost înregistrat la 1767 un anume protopop Ioan Pop Munyan475F

28 . Districtul a dovedit aceeași stabilitate numerică a parohiilor și filiilor, singura schimbare fiind, între anumite intervale de timp și în funcție de prezența unor teologi calificați care să fie

23 Bărbătenii de Sus; Baru Mare cu Baru Mic; Câmpul lui Neag; Coroieşti cu Vaidei-Vulcan şi Dealul Babei; Galaţi cu Fizeş; Iscroni cu Bărbătenii de Jos; Livadia de Câmp cu Livadia de Coastă; Lupeni; Merişor cu Băniţa; Paroş cu Măţeşti; Petros cu Crivadia; Petroşani cu Petrila şi Livezeni; Ponor cu Ohaba-Ponor; Pui; Râu Bărbat cu Hobiţa şi Uric; Uricani Hobiceni; Valea Lupului – vezi – D. Radu, op.cit., pp. 487-509. 24 Şematismul provinciei mitropolitane române unite de Alba Iulia şi Făgăraş, 1938, p. 183. 25 I. Radu, op.cit., pp. 139-140. 26 Grădişte; Ostrovul Mare cu Ostrovul Mic, Ostrovel cu Gureni; Râu de Mori; Clopotiva; Valea Dâljii; Hobiţa Grădiştei; Breazova; Zeicani; Păucineşti; Peşteana cu Peşteniţa; Sibişel cu Ohaba Sibişel; Bouţarul de Sus cu Bouţarul de Jos; Bucova. Ulterior pierd statutul de parohie Sibişel şi Breazova, în favoarea Bouţarului de Jos şi a Peşteniţei, situaţie menţinută până la desfiinţarea lor în 1948 – SJANH, fond Parohia greco-catolică Sarmisegetusa, 1/1934 f. 35; 1/1940 f. 3, 5, 167. 27 Bucova şi cele două Bouţare. 28 D. Radu, op.cit., vol. II, pp. 217, 219.


100

numiți ca parohi în parohiile vacante, aceea a pierderii temporare a statutului de parohie de sine stătătoare prin afilierea a două comunității sub administrarea aceluiași preot. Astfel, dacă în 1863 Breazova apărea ca și parohie, în 1903 și 1940476F

29 este menționată ca filie la Grădiște, iar Șibișel nu mai era consemnată ca parohie, în timp ce Bouțarul de Sus și Peștenița au devenit filii. Deasemenea, apar alte noi patru filii la Bouțarul de Jos477F

30. În perioada interbelică, protopopiatul s-a îmbogățit cu 7 parohii transferate de sub autoritatea vicariatului hațegan478F

31. La fel de stabil s-a dovedit a fi și sediul scaunului protopopesc aflat în Grădiște479F

32 , ulterior numită Sarmisegetusa, cu excepția unei scurte perioade de timp când protopopiatul s-a aflat în administrarea interimară a preotului din Bouțarul de Jos, Valer Paveloni480F

33, după nu-mirea lui Nicolae Muntean ca și canonic la Lugoj. Protopopiatul s-a dovedit unul dificil de administrat datorită dispunerii geografice a parohiilor, numărului ridicat de enoriași, dar și a ridicării la statut de parohie a unor filii, fapt care a impus numirea unui preot secundar în Sarmisegetusa în anul 1940, pentru a fi de ajutor preotului-protopop481F

34. Primul protopop numit a fost, pentru o scurtă perioadă, Simion Ulpianu în 1863482F

35, urmat de Ioan Ianza 1864-

29 SJANH, fond Parohia greco-catolică Sarmisegetusa, 1/1880 f. 11, 15; 1/1935 f. 35. 30 D. Radu, op.cit., vol. II, pp. 213-529. 31 Şematismul provinciei mitropolitane române unite de Alba Iulia şi Făgăraş, 1938, p. 183. E vorba despre Cârneşti, Densuş, Hăţăgel, Lunca Cernei de Jos, Lunca Cernei de Sus, Negoiu, Ştei. 32 SJANH, fond Parohia … Sarmisegetusa, 1/1880 f. 19; 3/1881 f. 1, 13; 3/1889 f. 9, 12, 19, 21, 22;3/1891 f. 1, 2; 2/1891 f. 4, 8, 10; 1/1894 f. 1, 7, 15, 17, 20, 25, 27, 31, 36, 40, 48, 50, 57, 62, 66, 69, 70, 75, 77, 78, 84, 85, 89, 96; 1/1905 f. 2, 3, 4, 6, 9, 11, 12, 16, 18, 19, 20, 23, 27, 42, 44; 1/1912 f. 9, 20, 24, 34, 38, 46, 47; 1/1918 f. 6, 9, 11, 21, 33, 35, 39; 1/1922 f. 3, 4, 5, 12, 17, 19; 3/1925 f. 2, 3, 4, 9, 16, 21, 25, 26, 28; 1/1935 f. 2, 4, 10, 11, 20, 22, 28, 29; 1/1940 f. 1, 7, 8, 18, 29, 37, 41, 49, 54, 65, 75, 134, 150, 151; 1/1947 f. 1, 2, 4, 5, 9. 33 SJANH, fond Parohia … Sarmisegetusa, 1/1922 f. 21, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 32, 33, 34, 36, 43, 47, 48, 49, 56, 60, 65, 67, 68. 34 A fost numit Pompiliu Tămaş, în 14 noiembrie 1940 – Ibidem, 1/1940 f. 165. 35 SJANH, fond Protopopiatul ... Lupeni, 1/1962 f. 1; Siematismul veneratului cler al Diecezei româneşti greco-catolice a Lugojului, Luogj, 1877, p. 97. A deţinut funcţia de

1884483F

36, Avel Pop Bociat 1885-1901484F

37, Nicolae Munteanu 1902-1922485F

38, Valer Paveloni admi-nistrator 1922486F

39, Romul Raca 1923-1930487F

40, Iustin Bora 1930-1947488F

41, Ioan Bora 1947-1948. Simion Ulpianu489F

42 s-a născut în Grădiște, fiind fiul preotului Iosif Pop. A studiat la Blaj unde a primit numele de Ulpianu din cauza numărului mare de elevi cu numele Pop. A fost nevoit să își întrerupă studiile din cauza distrugerilor provocate școlilor de către trupele maghiare. A participat la revoluția din 1848 împărțind proclamațiile lui Simion Bărnuțiu și Aron Pumnul. După absolvirea teologiei la Blaj a activat ca profesor la Preparandia din Hațeg. În 1859 a fost numit preot la Plosca, fiindu-i încredințată misiunea coordonării cursului înființat aici pentru viitorii teologi. De aici s-a mutat pe postul de preot al Grădiștei pe care l-a deținut între 1862-1863. A fost primul protopop numit al Ulpiei Traiane funcție pe care a exercitat-o pentru scurt timp, decedând în cursul aceluiași an. I-a urmat Ioan Ianza490F

43, care a deținut funcția de protopop până în 1884 cînd a fost numit vicar. S-a născut la Blaj în 6 ianuarie

protopop pentru un interval atât de scurt deoarece a decedat în acelaşi an. 36 SJANH, fond Parohia ... Sarmisegetusa, 1/1880 f. 1-10, 11, 16; 3/1881 f. 19, 20; Siematismul veneratului cler al Diecezei româneşti greco-catolice a Lugojului, Lugoj, 1877, p. 12, 65; Schematismus venerabilis cleri diocesis Lugosiensis, Lugoj, 1868, pp. 33-35. 37 SJANH, fond Parohia … Sarmisegetusa, 1/1885 f. 5, 6; 1/1887 f. 4; 1/1888 f. 26; 3/1889 f. 5, 6, 11, 14; 3/1891 f. 3, 4; 2/1891 f. 17-18, 21-22, 23-24; 1/1894 f. 22, 42, 44, 47, 53, 83, 99; 1/1903 f. 2; 1/1905 f. 21; Siematismul veneratului cler al Diecezei româneşti greco-catolice a Lugojului, Lugoj, 1891, p. 12, 98. 38 Ibidem, 1/1903 f. 17-18, 34, 43-46; 1/1904 f. 1-2, 90-91; 1/1905 f. 39-40, 51; 1/1908 f. 1; 1/1912 f. 16; 1/1918 f. 1, 5, 16; 1/1920 f. 1, 3, 27; 1/1921 f. 17-18, 21; 1/1922 f. 7, 10, 21. 39 Ibidem, 1/1922 f. 21. 40 Ibidem, 1/1923 f. 13, 14; 1/1924 f. 6; 3/1925 f. 12, 13, 17, 18; 1/1926 f. 2; 1/1927 f. 1, 4; 1/1928 f. 3, 57; 1/1929 f. 2, 54; 1/130 f. 12, 16, 23, 24. 41 Ibidem, 1/1930 f. 26, 46; 1/1931 f. 7; 1/1932 f. 17; 1/1933 f. 58; 1/1934 f. 8, 13; 1/1935 f. 5, 12, 15, 31; 1/1940 f. 2, 6, 14, 22, 27, 78, 86, 147, 159, 167; 1/1947 f. 10; Vicariatul ..., 1/1941 f. 9; Protopopiatul greco-catolic Orăştie, 1/1948 f. 13r. 42 D. Radu, op.cit., vol. I, pp. 353, 513, 519; Ioachim Lazăr, Din viaţa şi activitatea lui Simion Ulpianu (?-1863), în Sargeţia, XXVIII-XXIX/2, 1999-2000, pp. 123-156. 43 Iacob Radu, op.cit., p. 129; Liviu Botezan, Ioana Botezan, op.cit., p. 287.


101

1837, unde a absolvit şi gimnaziul. Teologia a absolvit-o în Alba Iulia şi Blaj, fiind hirotonit preot în 1862 în Ploscabaia (1862-1864). Din poziția de administrator protopopesc al districtului Ulpiei a manifestat un interes aparte față de prezervarea relicvelor istoriei românilor, fiind un colaborator apropiat al episcopului Victor Mihaly de Apșa și un apărător convins al patrimoniului național491F

44. Episcopul Mihaly, în anul 1876, declanșase o campanie susținută de achiziționare a obiectelor găsite în zona cetăților dacice, în intenția de constituire a unui muzeu la Lugoj. Activitatea depusă l-a recomandat în fața forurilor episcopale lugojene, fiind avansat vicar al Hațegului la 19 decembrie 1884. A ocupat scaunul vicarial până la moartea sa, survenită în 9 noiembrie 1895, fiind singurul vicar care nu a părăsit Haţegul pentru un stal canonical în Lugoj. Noul vicar, având o bogată experienţă în problemele administraţiei bisericeşti, dobândită în perioada petrecută la Grădiște, şi-a luat în serios însărcinarea. Încă din primele luni ale anului 1885 a întocmit diferite rapoarte referitoare la situaţia morală şi materială a preoţilor, văduvelor şi orfanilor de preoţi, asupra bisericilor şi şcolilor, s-a preocupat de zidirea de noi biserici, case parohiale şi şcoli492F

45. Pentru vicariat el este cel care a pus bazele Reuniunii învăţătorilor greco-catolici din ţinutul Haţegului493F

46. Lui i-a revenit misiunea pregătirii ultimei vizite pe care episcopul Mihaly a întreprins-o în teritoriile haţegane înaintea numirii ca mitropolit494F

47. De-a lungul perioadei în care au funcționat, cele două protopopiate s-au confruntat cu probleme similare legate de numirea, pregătirea și conduita corespunzătoare a preoților, coordonarea învățământului confesional elementar, 44 Pleşa, Ioan, Rotar, Octavian, Documente privind monumentele arheologice romane de la Ulpia Traiana Sarmisegetusa, în ”Sargeţia”, XIII, 1977; Drăghiţă, Zevedei Ioan, Protejarea patrimoniului naţional la Blaj (1848-1918), teză doctorat, consultat pe http://www.uab.ro/invatamant/doctorat/pagini/rezumate. 45 SJANH, fond cit., 1/1884 f. 93-98. 46 Familia, 30/1890, 29 iulie/10 august, p. 362. 47 Ibidem,1/1894 f. 35-36, 39-40, 41, 63-64.

edificarea lăcașurilor de cult, distrugerile suferite în timpul revoluției pașoptiste sau în timpul războaielor mondiale, pentru ca în 1948 să își întrerupă funcționarea ca urmare a unor măsuri politice arbitrare. La o jumătate de secol de la actul care consacra desființarea Bisericii Române Unite, decretul de lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a statuat revenirea Bisericii Unite în viața românilor. Astăzi Arhiepiscopia majoră e compusă din Arhiepiscopia de Făgăraș și Alba Iulia, episopiile Oradea, Cluj-Gherla, Lugoj și Maramureș. Reînființarea episcopiei lugojene a inițiat eforturile de reorganizare a vechilor protopopiate. Astfel, au fost reactivate 5 din cele 7 districte greco-catolice. Funcționează495F

48 astăzi protopopiatul Hațegului cu sediul în Hațeg, al Hunedoarei cu sediul în Deva, protopopiatul Lupeni cu sediul în Uricani, Orăștie cu sediul în Orăștie și Sarmisegetusa cu sediul în Bucova. În procesul de reactivare a vechilor structuri ecleziastice greco-catolice au fost întâmpinate dificultăți legate de recuperarea edificiilor religioase, dar și de refacerea vechilor parohii din cauza numărului mic al celor care au revenit la confesiunea greco-catolică. Ca atare, noile protopopiate au număr mai mic de parohii față de anul 1948. Astfel, protopopiatul Sarmisegetusa (fost Ulpia Traiana) are în componența sa doar 6 parohii din care două pe teritoriul hunedorean (Păucinești, Ștei), restul în Caraș-Severin (Bucova, Băuțarul de Sus, Băuțarul de Jos, Oțelul Roșu), iar protopopiatul Lupeni e format din doar 4 parohii (Petroșani, Lupeni, Uricani, Vulcan). Parohiile nu au reușit să intre în posesia lăcașurilor de cult care găzduiau liturghia greco-catolică anterior anului 1948. Ca urmare, în unele localități s-a ridicat biserică nouă sau liturghia se desfășoară în edificiul de cult romano-catolic.

48 Pentru informaţiile referitoare la reactivarea şi organizarea protopopiatelor greco-catolice hunedorene după 1989, mulţumim onoraţilor parohi-protopopi ai districtelor menţionate: Vasiloni Florin Trandafir (Protopopiatul Sarmisegetusa), Nagy Adrian (Prot. Lupeni).


102

Monarhia la începutul modernităţii în spaţiul românesc (sec.XVIII-XIX)

prof. Lavinia Nicoletta Liga Marile schimbări petrecute în Europa de Est la sfârsitul decenului 9 al secolului trecut a dus la revenirea regimurilor politice democratice. În mod evident, România nu a făcut excepţie. După mai bine de 40 de ani de comunism, societatea românească încerca să-şi redescopere trecutul, istoria ultimelor două veacuri, instituţiile şi principiile care au stat la baza modernizării în fapt a statul român, de exemplu principiul separării puterilor şi parlamentul ca reprezentant al voinţei poporului. Cu multă reticenţă însă a fost abordat subiectul principalei instituţii care a făurit România modernă: monarhia constituţională. Ne aducem aminte de monarhie doar cu ocazia aniversării unor evenimente istorice sau, dimpotrivă, când asistăm la desfăşurarea unor grave tensiuni şi crize politice la nivel înalt. Abia atunci oameni politici şi de cultură privesc la monarhie ca la o posibilă formă de guvernamânt capabilă să asigure linişte şi stabilitate în societate. Monarhia este asociată cu constituirea statului modern, dar această instituţie este prezentă în toată istoria românilor, chiar dacă are o serie de particularităţi faţă de alte spaţii istorice. Domnia a reprezentat principala instituţie în conducerea statelor medievale româneşti şi chiar într-un context internaţional defavorabil în care autonomia lor a fost grav încălcată (perioada fanariotă), unii dintre domni au încercat să impună o serie de măsuri reformatoare. Prin reformele practicate de aceştia, s-a îndeplinit un proces de unificare treptată a condiţiilor politice şi sociale din Principate care au pregătit unificarea adusă de secolul XIX.496F

1

1 Pompiliu Teodor, Secolul luminilor în ţările române, în „Istoria României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p.305

Contextul internaţional Sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX găsesc spaţiul românesc nu numai sub dominaţie otomană, cu regimuri fanariote în Moldova şi Ţara Românească, ci şi habsburgică în Transilvana şi Bucovina. Rusia, emite şi ea pretenţii de dominaţie pe care le materializează prin preluarea Basarabiei în 1812 şi impunerea „protectoratului” asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. Împărţirea zonelor de influenţă s-a realizat prin separarea problemei greceşti de cea a principatelor româneşti. Astfel, renunţând la amestecul în problema Mediteranei, Rusia îşi păstrează ascendentul în principate. Colaborând cu Anglia, căreia i se asociase Franţa, ea îşi continuă politica balcanică de presiune împotriva Imperiului otoman. Noile împrejurări o determină să renunţe temporar cel puţin, la politica de cucerire şi să se declare cu mai multă consecvenţă în favoarea menţinerii unui imperiu otoman slăbit de tendinţele de eliberare a popoarelor, de natură să-i îngăduie amestecul şi să-i menţină influenţa.497F

2 Crearea unor state independente ar fi stânjenit-o puternic în desfăşurarea politicii sale orientale, în schimb, lărgirea autonomiei statelor dependente corespundea obiectivelor ei. În această direcţie se înscrie politica de susţinere a cauzei greceşti, de impunere a aplicării integrale a clauzelor tratatelor bilaterale privitoare la Principatele Române şi Serbia. În acest sens este orientată Convenţia de la Akkerman, pe care Poarta este silită să o semneze la 7 octombrie 1826.498F

3 Denunţarea acestui tratat de către Imperiul otoman în 1828, a grăbit declanşarea

2 Gh. Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985, p. 28 3 Ibidem


103

războiului ruso-turc, de această dată Rusia având mandat european, nu înainte de a se fi angajat că nu va urmări obţinerea de anexiuni teritoriale sau privilegii speciale. Trupele ruseşti au ocupat Ţara Românească şi Moldova pentru a asigura trecerea efectivelor şi proviziilor spre frontul de la sud de Dunăre. Războiul s-a încheiat relativ repede, guvernul otoman acceptând termenii păcii impuse de Rusia. Încheiat la 2/14 septembrie 1828, Tratatul de la Adrianopol a constituit un moment de răscruce în dezvoltarea politică şi economică a Principatelor, deoarece conţinea un act separat pentru acestea. Sultanul a recunoscut autonomia administrativă a celor două principate şi a retrocedat Ţării Româneşti cetăţile turceşti de la Turnu, Giurgiu şi Brăila. Poarta a fost, de asemenea, de acord cu redactarea unor noi regulamente admi-nistrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, până la plata unor mari despăgubiri de război. Tratatul stipula de asemenea, plata tributului anual, iar sultanului îi revenea dreptul de a confirma alegerea domnilor.499F

4 Nevoite să accepte preponderenţa politică a Rusiei în această regiune, puterile europene Franţa şi Anglia mai ales, nu vor înceta nici un moment, ca, prin acţiuni diplomatice să contracareze influenţa ţaristă, sprijinind în felul acesta lupta naţională a românilor, chiar şi indirect, în condiţiile respectării suzeranităţii Porţii şi a integrităţii Imperiului otoman la adăpostul căruia principatele puteau să-şi menţină şi să-şi apere individualitatea. După înfrângerea revoluţiilor de la 1848 situaţia politică internaţională se caracterizează prin tendinţa de menţinere a statu-quo-ului şi a echilibrului de forţe. Echilibrul european se modifică odată cu redeschiderea crizei orientale. Războiul Crimeei (1853-1856) a avut drept consecinţe: 4 Keith Hitchins, Desăvârşirea naţiunii române, în „Istoria României”, Bucureşti, 1998, p. 358

înfrângerea Rusiei, slăbirea Imperiului otoman, izolarea politică a Austriei, urmări care au deplasat raportul de forţe în favoarea „puterilor liberale”. Franţa, devenită arbitră a Europei îşi consolidează poziţiile politice; Anglia a câştigat ascendent în vechea dispută cu Rusia, în timp ce Prusia şi Sardinia, în acţiunile lor îndreptate spre constituirea statelor naţionale proprii, împotriva Austriei, găsesc în Franţa un sprijin eficient politic şi diplomatic, intrând în concertul puterilor.500F

5 Tratatul de la Paris din anul 1856 a consacrat noua stare de lucruri, noul raport de forţe. Prin acest tratat se înlătura protectoratul rusesc asupra Principatelor, ele rămânând numai sub suzeranitatea Porţii şi având garanţia colectivă a marilor puteri europene. Regulamentele Organice aveau să fie revizuite potrivit cu dorinţele românilor. În acest scop trebuiau să se convoace în fiecare principat câte un divan ad-hoc ca reprezentant al întregii societăţi româneşti. Dorinţele acestor adunări cu scop reprezentativ şi consultativ aveau să fie examinate de puterile europene şi hotărârea finală concretizată într-o convenţie care urma să se încheie tot la Paris. Monarhia între proiect şi realitate Apărută pe harta politică europeană la 24 ianuarie 1859 sub forma Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei şi consacrată, apoi, ca entitate independentă sub numele ei istoric, România constituie în răsăritul Europei, până la desăvârşirea statală din 1918 un caz excepţional de modernizare politică reuşită.501F

6 Ion Bulei sintetizează conţinutul modernizării ca o trecere la capitalism, o trezire naţională şi o occidentalizare: trecerea la capitalism prin restructurarea economiei (reorientarea ramurilor ei, maşinism, forţă de muncă salariată, capital financiar, ş.a.), pe care o impune vieţii sociale şi ritmului mecanismului social; trezire naţională prin ideologia care stă la baza tuturor înnoirilor, prin schimbarea aşezământului politic; occidentalizare în

5 Gh. Platon, Istoria modernă a României, p. 143 6 Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p.5


104

măsura în care influenţa Occidentului devine dominantă502F

7. În sec. XVIII societatea românească a fost confruntată cu un întreg şir de crize: politică, economică, financiară, crize care inevitabil s-au răsfrânt asupra vieţii sociale. Criza politică s-a accentuat prin instituirea regimului politic fanariot – prin care Înalta Poartă impunea o mai strânsă integrare a celor două principate în sistemul politic otoman. Domnii numiţi deveneau simpli funcţionari ai Porţii, autonomia - o simplă ficţiune. Ca o consecinţă, în plan politic a lipsit libertatea de mişcare, de acţiune a forţelor reprezentative. Au existat totuşi tentative prin memoriile şi proiectele de reformă ale boierilor care conţin idei privind organizarea instituţională, accentul fiind pus în special pe latura politică: recâştigarea autonomiei trebuia să îngăduie şi reorganizarea internă.503F

8 După înlăturarea regi-mului fanariot şi revenirea la domniile pământene (naţionale), lucrurile s-au schimbat radical. De pe planul politic al relaţiilor internaţionale, al recunoaşterii statutului juridic al autonomiei Principatelor, efortul se deplasează, masiv, asupra organizării interne. Societatea românească trebuia organizată în acord cu spiritul veacului, cu realităţile „Europei luminate”.504F

9 Ceea ce nu făcuseră fana-rioţii ca reprezentanţi ai unei puteri străine, trebuiau să o facă acum, ordonat, forţele naţionale, cărora le-a revenit puterea politică. În a doua jumătate a sec. XVIII şi în prima jumătate a sec. XIX, zeci de memorii au fost adresate cancelariilor marilor puteri de către boierii români, care în aceeaşi măsură au elaborat proiecte de reformare a statului. În ceea ce priveşte forma de guvernământ, majoritatea covârşitoare a autorilor au optat pentru un regim monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia. Ca tipuri de regim monarhic, s-au propus absolutismul, cu

7 Ion Bulei, op. cit., p. 38 8 Gh.Platon (coord), Cum s-a înfăptuit România modernă o perspectivă asupra startegiei dezvoltării, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi 1993, p.15 9 Ibidem

varianta despotismului luminat sau „domnia mărginită” (constituţională). Teoria domniei constituţionale se bucura de o largă popularitate în ambele Principate. Întreaga construcţie politică pe care o propuneau autorii memoriilor şi programelor politice era una de tip reformist, în care opera de reaşezare a societăţii trebuia înfăptuită de „cârmuire”. În 1802, de exemplu, Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcătuit un proiect intitulat "Plan sau o forma de oblăduire republicească aristo-democraticească". Forma de guvernământ propusă era republica, pe care trebuia să o conducă boierimea grupată, potrivit principiului separarii puterilor, în trei divanuri: Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ, compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit din deputaţi aleşi prin vot indirect.

Contactul cu spiritul european al secolului al XIX-lea, în plină perioadă de dezvoltare a societăţii româneşti au făcut ca românii să-şi descopere propria identitate. Modernizarea n-a început în toate


105

domeniile în acelaşi timp şi nu a avut aceeaşi cuprindere în toate. Necesităţile economice au determinat adaptarea celor mai multe din instituţiile politice şi culturale burgheze; a urmat apoi organizarea administrativă, a învăţământului, instituirea unui sistem parlamentar, monarhia constituţională ş.a. Adaptarea s-a făcut pe cale evolutivă505F

10. Deşi spaţiul românesc a suferit numeroase influenţe occidentale de-a lungul secolului al XIX-lea, - cum era firesc ideile revoluţionare franceze au avut ecou în întreaga Europă - totuşi, modernizarea la români nu a fost o simplă imitaţie a Occidentului, ci un răspuns la nevoi proprii, o necesitate lăuntrică. Astfel, modernizarea societăţii româneşti a fost însoţită de proiecte de organizare politico-statală a ţării, în conformitate cu noile realităţi. Cu începere din 1821, când statul a devenit „românesc”, modernizarea societăţii trebuia să se facă pe linie naţională, nu în urma unei iniţiative „de sus”, ci printr-un efort colectiv al forţelor politice capabile să ofere soluţii coerente şi valabile.506F

11 Dincolo de proiectul antiotoman, mişcarea revoluţionară din 1821 a fost un răspuns dat de societatea românească la problemele cu care se confrunta. Ea a surprins mentalităţile în schimbare ("patria este poporul şi nu tagma jefuitorilor") şi necesitatea restructurării statului conturată într-un program coerent (Cererile norodului românesc). La baza statului trebuia să stea principiul suveranităţii poporului şi se impunea anularea legilor date fără acordul acestuia. Domnul trebuia să fie ales de ţară, iar privilegiile boiereşti desfiinţate. Deşi înfrântă, revoluţia de la 1821 a creat premisele modernizării societăţii româneşti, a dezvăluit gradul în care societatea devenise conştientă de propriile nevoi şi a reprezentat principalul moment al afirmării naţiunii române în spaţiul extracarpatic. În paralel cu evenimentele revoluţionare din Ţara Românească, în 10 Ibidem, p. 44 11 Ibidem

Moldova, lua naştere un proiect al cărvunarilor (numiţi astfel prin analogie cu "carbonarii italieni"): Proiectul celor 77 de ”ponturi” ("Constituţia cărvunară") alcătuit în 1822 de comisul Ionică Tăutu, consilier al domnului Ioniţă Sandu Sturdza, exprimă revendicările micii boierimi, inspirate de „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” şi de actele şi memoriile anilor 1821-1822, având astfel un caracter liberal şi iluminist. Conducerea statului ar fi fost atribuită unui domn, având puteri limitate, ales dintre „pământeni” de o Adunare Obştească formată din înalţi ierarhi şi „toată obştea boierilor”, ajutat de un Sfat obştesc investit cu atribuţii mai mari ca ale domnului. Un alt document important din aceeaşi perioada este Aşezamântul politicesc semnat de Simion Marcovici (1829), care susţinea organizarea statului pe baza separării puterilor. Considerat primul aşezământ constituţional al Principatelor, Regulamentul Organic (1831) este rezultatul direct al acestui proces politic, care a pus baza instituţiilor României moderne. Regulamentul Organic a creat serviciile publice, a determinat compunerea şi competenţa lor, a început organizarea unui corp de funcţionari permanenţi, a fixat condiţiile de numire, salarizare şi pensionare, a instituit miliţia naţională, a simplificat şi regularizat sistemul fiscal, a constituit o Adunare Legislativă, a introdus domnia pe viaţă şi a reglementat raporturile dintre proprietari şi clăcaşi507F

12, deci privea organizarea din temelii a societăţii româneşti. Aversiunea contemporanilor (im-plicit a revoluţionarilor de la 1848) faţă de acest aşezământ constituţional a apărut ca urmare a influenţei sporite a Rusiei care în acea vreme era putere protectoare, dar şi din cauza prevederilor care menţineau claca. Regulamentele Organice ale Munteniei şi Moldovei prevedeau constituirea Obişnuitelor Adunări Obşteşti (parlament) precum şi a

12 Andrei Oţetea, Geneza Regulamentului Organic, în „Studii şi articole de istorie”, II/1957, Bucureşti, p. 10


106

Adunărilor Obşteşti Extraordinare singurele care aveau competenţa de alegere a domnului. Pentru Muntenia se prevedea că Adunarea Obştească Extraordinară trebuia să fie formată din 4 membri de drept (mitropolitul şi 3 episcopi: de Râmnic, Buzău şi Argeş); 50 de boieri de rangul I, 75 de boieri de rangul II, 36 de deputaţi aleşi dintre boierii judeţelor (câte 2 din fiecare judeţ) şi 27 de deputaţi ai corporaţiilor din oraşe. În toate cazurile, candidaţii trebuiau să fie români şi să aibă vârsta de 30 de ani.508F

13 Criteriile erau asemănătoare pentru Adunarea Obştească Extraordinară a Moldovei: 3 membri de drept (mitropolitul şi episcopii de Roman şi Huşi), 45 de boieri mari, 30 de boieri de rngul II, 32 de deputaţi ai ţinuturilor, 1 deputat al Academiei Naţionale şi 21 de deputaţi ai corporaţiilor din oraşe.509F

14 Astfel, în temeiul Regulamentelor Organice, configuraţia colegiilor electorale care urmau să-l desemneze pe domn avea o reprezentare mult mai largă decât cea chemată să aleagă obişnuitele adunări obşteşti. Cu toate acestea, reglementările au fost aplicate doar în Muntenia, şi abia în 1842, deoarece, după încetarea ocupaţiei militare ruseşti, în Principate au fost numiţi cu acordul Rusiei şi a Imperiului otoman Mihai Sturdza în Moldova şi Alexandru Ghica în Muntenia. Adunarea Generală Extraordinară a ales ca domn, la 25 noiembrie 1842, cu un număr de 131 de voturi pe Gheorghe Bibescu. Adunarea era formată din 190 de membri. Compunerea ei era următoarea: 50 de boieri de rang I, 77 de rang II şi III, 36 deputaţi de districte, 27 reprezentanţi ai orăşenilor. Lista candidaţilor la domnie cuprindea nu mai puţin de 37 de boieri. Candidaţii trebuiau să fie români sau născuţi din părinţi naturalizaţi, gradul de nobleţe cel puţin de la bunic, cu vârsta de 40 de ani.510F

15

13 Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916, Editura Dacia, Cluj, 1991, p.43 14 Ibidem 15 Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Corespondenţă diplomatică şi rapoarte consulare franceze

În anii 1837-1838, reprezentanţii Partidei Naţionale (condusă de boierul Ion Câmpineanu) au redactat Actul de unire şi independenţă şi Osăbitul act de numire a suveranului românilor. Actul de unire şi independenţă solicita înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului rusesc şi unirea Principatelor într-un regat al Daciei. Osăbitul act de numire a suveranului românilor conţinea referiri la atribuţiile domniei care trebuia să fie ereditară, drepturi si libertati cetatenesti (votul universal) şi eliberarea clăcaşilor. În final, cele două documente cuprindeau un adevărat proiect de constituţie, bazat pe principiile liberalismului politic şi economic. Se preconiza unirea Principatelor sub domnia lui Mihail Sturdza, fapt posibil, după părerea domnului moldovean, numai cu sprijinul puterilor europene. Noul stat trebuia să fie o monarhie constituţională sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. În cadrul regimului preconizat, toţi românii erau declaraţi egali în faţa legilor, urmând să se bucure de libertatea personală, a cuvântului şi a presei şi de introducerea votului universal. S-a adoptat ideea limitării puterii suveranului de către parlament, a independenţei puterilor legiuitoare şi judecă-torească faţă de cea executivă, iar în economie principiul liberei concurenţe şi al neintervenţiei statului. Revoluţia română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Programele revoluţionare elaborate cu această ocazie au vizat nu doar revendicări economice sau sociale, ci în primul rând cele care vizau conducerea politică a statului. De exemplu, „Proclamaţia de la Islaz” cuprindea următoarea declaraţie de principii: „Puterea suverană ... în toate ţările se află undeva. În ţeara română este în poporul român” formulă care aminteşte de „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” din 1789, care prevedea că: „Principiul oricărei suveranităţi rezidă în mod (1825-1846) publicate de N. Hodos, vol. XVII, Bucureşti, 1913, p. 912


107

esenţial în Naţiune”.511F

16 Proclamaţia nu s-a mărginit la a se inspira din documentul revoluţiei franceze, ci a precizat si că: „tot românul e un atom al întregii suveranităţi a poporului”, decretând apoi „.. de azi înainte alegerea largă, liberă, dreaptă, unde tot românul are dreptul de a fi chemat şi unde numai capacitatea, purtarea, virtuţile şi încrederea publică să-i dea dreptul de a fi ales”. De aceea, trebuia să se constituie o reprezentanţă naţională compusă de reprezentanţii tuturor stărilor societăţii cu rol de organ legiuitor unicameral larg reprezentativ. În ceea ce priveşte domnia, Proclamaţia prevedea alegerea acestuia pe o perioadă de 5 ani, deoarece „domnia nu e un drept de moştenire a nici unei familii, domnia este a patriei, orice fiu al ei putând fi ales domn”512F

17. În acest caz, proclamaţia deşi păstra formal instituţia domniei, se urmărea instaurarea în fapt a unei forme de guvernământ republicane. Alături de această opţiune s-a afirmat o alta, vizând menţinerea monarhiei şi aducerea pe tronul principatelor a unui domn străin. Opţiunea a devenit oficială în cadrul internaţional, cu ocazia desfăşurării Conferinţei de la Paris din 1858, când au fost prezentate rezoluţiile adunărilor ad-hoc ale Munteniei şi Moldovei. De exemplu, în proiecrul de încheiere, prezentat în şedinţa din 20 nov./2 decembrie 1857 de 6 deputaţi în frunte cu M.Kogălniceanu se propunea: „- Pentru a da însuşi domnului o putere spre a se împotrivi la cererile ţi înrâuririle din afară; - Pentru a pune pe domnitor mai presus de tânguiri, de patimi şi de luptele partidelor, şi aşa a-l face neviolabil; - Pentru ca miniştrii să se privească şi să ocârmuiască ca funcţionari ai ţării, iar nu ca instrumente oarbe ale voinţei domnitorului; - Pentru a face ca în viitor demnitatea şi drepturile naţiei să nu mai fie sacrificate la toate interesele, pretenţiile şi înrâuririle străine; 16 Tudor Drăganu, op.cit., p.34 17 Ibidem

- În sfârşit, pentru ca autonomia României să fie un mare şi sfânt adevăr; - Adunarea ad-hoc a Moldovei doreşte şi primeşte la viitoare organizaţie a României următoarele baze fundamentale: I. Responsabilitatea miniştrilor înaintea Adunării Generale. II. O lege specială votată de Adunare în cea întâi sesie va statornici tribunalul însărcinat cu judecarea miniştrilor puşi sub acuzaţie de Adunare. III. Miniştrii osândiţi în nici într-un caz nu vor putea fi iertaţi de şeful statului”. Acest proiect a fost adoptat în unanimitate în aceeaşi şedinţă.513F

18 În Muntenia, Adunarea ad-hoc a adoptat în şedinţa din 9/21 oct. 1857 următoarele puncte: „Art. 1. Chezăşuirea autonomiei şi a drepturilor noastre internaţionale, după cum sunt hotărâte amândouă prin capitulaţiile din 1393, 1460 şi 1513 încheiate între ţările române cu Înalta Poartă, precum şi neutralitatea teritoriului moldo-român. Art. 2. Unirea ţărilor România şi Moldova într-un singur stat şi supt un singur guvern. Art. 3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare d'ale Europei, ai cărui moştenitori născuţi în ţară am dori a fi crescuţi în religia ţării. Art. 4. Guvern constituţional reprezentativ si, după datinile cele mai vechi ale ţării, o singură Adunare Obştească, care va fi întocmită pe bază electorală largă, încât să reprezinte interesele generale ale populaţiei române”.514F

19 Hotărârea marilor puteri a fost însă alta: unirea Principatelor Române, având fiecare câte un domn, câte două guverne şi adunări legiuitoare reprezentative. Momentul de la 24 ianuarie 1859 prin dubla alege a lui Alexandru Ioan Cuza a constituit nu doar „unirea cea mică” ci şi un prim răspuns al românilor adresat marilor puteri cu privire la punerea în aplicare a voinţei poporului. („unirea, românii au făcut-o”). 18 Ibidem, p.92 19 Ibidem, p.95


108

Deşi Vasile Boerescu afirma la 22 ianuarie 1859 în „Naţionalul”: „... candidatul nostru va fi cel al naţiunei; voim un domn al poporului care să fie un adevărat principe constituţional”515F

20, Alexandru Ioan Cuza a impus în a doua parte a domniei (1864-1866) un adevărat regim autoritar. Lui îi sunt recunoscute principalele reforme din domeniul economic şi social, dar mai ales cele din domeniul politic. Regimul autoritar l-a impus fiind nemulţumit de propria incapacitate de a face ca programul său să fie acceptat de Adunare, în special privind reforma electorală şi noua lege agrară.516F

21 Pentru a-şi consolida poziţia, Cuza a promulgat o nouă lege electorală şi o nouă constituţie („Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”). Deşi legea electorală a determinat o creştere substanţială a numărului persoanelor cu drept de vot, sistemul colegiilor electorale şi alegerile indirecte de deputaţi au diminuat semnificativ forţa electorală a majorităţii, în special a

20 Stelian Neagoe, Istoria unirii românilor – de la începuturi la Cuza Vodă- vol.I., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.603 21 Keith Hitchins, Desăvârşirea naţiunii române, în Istoria României, Editura Enciclopidică, Bucureşti, 1998, p.381

ţăranilor. Statutul reflecta nemulţumirea lui Cuza faţă de adunările reprezentative, ducând astfel la schimbarea fundamentală a relaţiei dintre ramura executivă şi cea legislativă a guvernului. Noua constituţie a subordonat legislativul domnitorului, deoarece îi garanta acestuia puteri cum ar fi dreptul unic de a iniţia o lege şi dreptul suprem de veto asupra proiectelor de lege adoptate de adunare.517F

22 Abdicarea forţată a lui Al.I.Cuza la 11 februarie 1866 a redeschis în faţa marilor puteri desfacerea unirii şi aplicarea prevederilor Convenţiei de la Paris din 1858. De aceea, oamenii politici ai vremii au acţionat rapid prin aducerea la conducerea statului a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei, având drept scop asigurarea unui sprijin extern faţă de tendinţele de dominaţie a celor trei mari imperii vecine: otoman, habsburgic, rus; acesta putea constitui un mijloc de apărare a intereselor naţionale, de afirmare a Principatelor în rândul statelor independente ale Europei.518F

23 Totodată, prin aducerea principelui străin se urmărea lichidarea luptelor dintre diferitele “partide” interne pentru ocuparea tronului, care au făcut mult rău ţărilor române, măcinându-le forţele şi unitatea de acţiune, cu consecinţe negative asupra statutului lor internaţional. Deşi la Conferinţa de la Paris din februarie 1866, Turcia şi Rusia s-au opus categoric aducerii unui principe străin pe tronul României, ajungându-se chiar la ameninţări cu intervenţie armată, în România soseşte, în mai Carol de Hohenzollern Sigmaringen. În ziua de 10/22 mai 1866, Carol a depus jurământul în parlamentul României: “Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei, şi a domni ca domn constituţional. La 29 iunie/11 iulie 1866 Corpurile legiuitoare au adoptat Constituţia, care a reprezentat baza organizării monarhiei constituţionale în 22 Ibidem 23 Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români 1866-1938, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.153


109

România, ce s-a menţinut până în februarie 1938.519F

24 “Constituţia stabilea următoarele atribuţii ale domnitorului, conform articolului 93: Numeşte şi revocă miniştrii săi; Sancţionează şi promulgă legile; Poate refuza sancţionarea acestora; Are dreptul de amnistie în materie

politică; Are dreptul de a ierta sau micşora

pedepsele în materii criminale; Numeşte şi revocă în funcţii publice; Face regulamentele necesare executării

legilor; Este capul puterii armate; Conferă gradele militare în

conformitate cu legea; Conferă decoraţiunea română conform

unei legi; Are dreptul de a bate monedă, conform

unei legi speciale; Încheie cu statele străine convenţiile

necesare pentru comerţ, navigaţie şi altele; însă pentru ca aceste acte să aibă putere, trebuie mai întâi să fie supuse spre aprobare puterii legislative.”

Constituţia mai prevedea că puterea legislativă se exercită în colectiv de către domn şi Reprezentanţa natională, domnul are iniţiativă legislativă; puterea executivă este încredinţată domnului. Puterea judecătorească se exercită de către curţi şi tribunale, iar hotărârile se pronunţă în virtutea legii şi se execută în numele domnului. Tot Constituţia din 1866 stabilea cazuri concrete în care domnul nu avea dreptul să intervină: nu putea ierta nici micşora pedepsele hotărâte de justiţie în privinţa miniştrilor, nu putea suspenda cursul urmării sau al judecăţii, nici a interveni prin nici un mod în administrarea justiţiei; nu putea crea o funcţie nouă fără o lege specială; nu putea modifica sau suspenda legile şi nu putea scuti pe nimeni de aplicarea lor; actul de dizolvare a

24 Ibidem, p. 155

parlamentului trebuia să conţină convocarea alegerilor până în două luni şi a Adunărilor până în trei luni; nici un membru al familiei domnitoare nu putea fi ministru. S-a adoptat principiul constituţional englez, potrivit căruia “regele domneşte dar nu guvernează”. Prin alegerea lui Carol, marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit; după intense negocieri diplomatice acest act a fost recunoscut de statele europene, inclusiv de Turcia (în octombrie 1866).

În virtutea legii aprobate de Parlament la 14/26 martie 1881, România a fost transformată în regat. În raportul guvernului, citit la ceremonia care a avut loc, se sublinia că „Domnul României este suveranul său, şi acest suveran luând titlul de rege, nu face decât să continue a exercita suveranitatea domnului”520F

25 În anul 1884, Parlamentul a modificat Constituţia, stabilind regatul ca formă de guvernământ. Atribuţiile regelui au rămas cele stabilite pentru domnitor în 1866.

25 Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p.33


110

La conducerea României, familia de Hohenzollern a dat primii regi, pornind de la Carol I, proclamat rege în 1881 (1866-1914) – în timpul căruia tânărul stat şi-a câştigat independenţa,-apoi Ferdinand I (1914-1927) numit şi Întregitorul, deoarece în timpul său s-a realizat marea unire, Mihai I (sub regenţă din 1927-1930), Carol II (1930-1940) şi din nou, Mihai I (1940-1947). Regele a jucat un rol-cheie în a determina rezultatul alegerilor, prin atribuţia sa constituţională de a-l numi pe viitorul prim-ministru. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea procedurile de schimbare a guvernelor a funcţionat perfect. Procesul începea cu demisia guvernului aflat la putere, consultări între rege şi politicienii de frunte şi alegerea unui dintre aceştia pentru a forma un nou guvern. “Rotaţia “ partidelor a devenit, de asemenea, regula generală în perioada 1881-1914, iar regele alterna de obicei la putere cele două partide principale – liberal şi conservator -, ca mijloc de a rezolva problemele economice şi politice serioase şi de a-şi păstra propria putere, menţinând echilibrul de forţe între cele două partide şi determinându-le să se afle în competiţie pentru favorurile sale.521F

26 Practica a fost acceptată drept normală şi necesară, cu excepţia partidelor care erau excluse, pentru că acorda o garanţie suplimentară a stabilităţii politice. În ciuda unor neajunsuri, sistemul politic oferea o protecţie substanţială a libertăţilor civile ale cetăţenilor. Erau respectate prevederile constituţionale referitoare la libertatea de asociere şi cea de întrunire, iar presa se bucura de cea mai largă libertate de exprimare.522F

27 Instituţia monarhică a avut un rol major în accelerarea procesului de modernizare – occidentalizare a societăţii româneşti.523F

28 26 Keith Hitchins, Făurirea României Mari, în “Istoria României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998,p.397 27 Ibidem 28 Mihai Sorin Rădulescu, Constituirea şi consolidarea statului naţional modern (1859-1881), în “Istoria României. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Rao, Bucureşti, 1999, p.92

Politica de reforme a domnitorului Al.I.Cuza a creat cadrul necesar modernizării, - care a fost completat prin adoptarea Constituţiei de la 1866 -, iar cucerirea independenţei de stat a asigurat condiţii pentru consolidarea sistemului politico-instituţional, pentru promovarea unei politici interne şi externe favorabile accelerării procesului de modernizare. În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, monarhia şi oamenii politici ai vremii au urmărit afilierea la un sistem de alianţe, deoarece numai aşa se puteau promova interesele de politică externă ale ţării şi să ofere protecţie faţă de presiunile externe periculoase. Într-un context internaţional de izolare a Franţei după înfrângerea acesteia din 1871, creşterea puterii Germaniei si realizarea Alianţei celor 3 împăraţi în 1881 la Berlin, România, condusă de un rege de origine germană, se alătură acesteia din urmă. Aderarea României la Tripla Alianţă a luat forma unui tratat bilateral cu Austro-Ungaria, datat la 18/30 octombrie 1883. Această alianţă a fost piatra de temelie a politicii externe a României timp de treizeci de ani, deoarece regele şi o parte din oamenii politici liberali şi conservatori ai vremii au perceput Puterile Centrale ca fiind cea mai puternică forţă militară şi economică din Europa. Dar ei au urmărit cu atenţie schimbările în atmosfera politică a Europei şi în echilibrul între sistemele de alianţă rivale, mai ales la schimbările în relaţiile dintre Germania şi Austro-Ungaria.


111

Clerul greco-catolic din episcopia Gherlei şi viaţa culturală a românilor ardeleni

prof. drd. Gligor Hagau Înfiinţarea diecezei greco-catolice de Gherla a avut loc în perioada în care cultura româneasca era marcatâ de spiritul revoluţionar de la 1848. Clerul greco-catolic de Gherla a contribuit din plin la dezvoltarea şi promovarea culturii române în Transilvania. Este suficient să menţionăm faptul că doi dintre scriitorii de marcă ai românilor, Rebreanu şi Coşbuc s-au născut şi format pe teritoriul diecezei. Ei pot fi consideraţi foarte puternic legaţi de mediul intelectual greco-catolic. Legătura lor cu clerul greco-catolic este de asemenea puternică. Poetul George Coşbuc nu provenea dintr-o familie ţărănească cum lăsa să se înţeleagă uneori pentru o mai bună consonanţă cu spiritul operei sale poetice ci dintr-o familie cu tradiţii preoţeşti de peste 200 de ani din satul Hordou524F

1 . Tatăl său Sebastian Coşbuc a fost paroh cu studii la Blaj iar mama sa, Maria era dintr-o familie de preoţi din Telciu Rămasă orfană de mamă ea va fi crescută la Năsăud de vicarul de Rodna, Ioan Marian care îi era unchi525F

2. George Coşbuc va petrece o parte din vacanţele sale de elev şi student la fratele său mai mare Leon Coşbuc, care a fost mult timp paroh la Leşu Ilvei526F

3, fiind căsătorit cu fiica parohului din Maieru, Vasile Groze, unul dintre cei mai de vază parohi din vicariatul Rodnei, exercitând un timp funcţia de admistrator vicarial interimar după moartea vicarului Grigore Moisil în 1891. De remarcat că fiul lui Leon, Vasile Coşbuc era paroh în Leşu Ilvei la 1930. După plecarea la Bucureşti Geoge Coşbuc nu va rupe legăturile cu zona natală. După 1900 va veni frecvent vara la sora sa Anghelina, căsătorită cu preotul din Feldru, Constantin Pop. Chiar şi în timpul războiului, în

1 Sandu Manoliu, Obârşia şi spiţa neamului Coşbuc în „Icoana unei şcoli dintr-un colţ de ţară românesc”, Năsăud, 1930, p. 359-362. 2 Ibidem, p. 383. 3 Ibidem, p. 390.

vara anului 1915 poetul a făcut o vizită la Feldru, strict supravegheată de jandarmii unguri527F

4. Un eveniment cu o semnificaţie aparte în viaţa românilor transilvăneni l-a reprezentat întemeierea la Sibiu, a Asociaţiunii transilvane pentru literatura româna si cultura poporului român (ASTRA), în perioada 23-26 octombrie/4-7 noiembrie 1861. Aceasta s-a constituit ca o societate de tip academic, după modelul societăţilor existente deja la naţiunile învecinate. ASTRA a luptat permanent împotriva politicii de deznaţionalizare a românilor, punând bazele unei mişcări de revigorare a conştiinţei naţionale şi militând pentru ridicarea poporului prin cultură. Asociatiunea a dus o luptă continuă pentru câstigarea drepturilor românilor transilvăneni, aflaţi sub ocupaţie habsburgică până în 1867, iar apoi sub ocupatia Imperiului Austro-ungar. Ţinta majoră a ASTREI, de la înfiinţare şi până în zorii secolului al XX-lea, a fost unificarea culturală a românilor, pentru ca mai apoi să poată fi înfăptuită şi unificarea statală. Ea a fost întemeiată din iniţiativa a 176 de cărturari transilvăneni, în frunte cu prelaţii Bisericilor Ortodoxã şi Greco-catolicã, mitropolitul Alexandru Şterca-Şuluţiu şi episcopul Andrei Şaguna, împreună cu Timotei Cipariu, George Bariţ, Ioan Cavaler de Puşcariu, Iacob Bologa, Ilie Măcelariu, Axente Sever. Preoţii au adus o contribuţie însemnată la activitatea ASTRA. Despărţămintele ASTRA creeate după adunarea generală de la Şomcuta Mare (august 1869) au fost un loc propice pentru manifestarea zelului clerului român în promovarea culturii naţionale. Despărţământul Sălaj va avea în toată perioada sa înainte de 1918 ca preşedinte pe vicarul Silvaniei iar numeroşi clerici ocupă funcţii de conducere. Dacă în marile oraşe membrii sunt recrutaţi în

4 Ibidem, p. 392.


112

general din laicatul juridic şi funcţionăresc, în sate preotul este adesea singurul membru al Astra asociat uneori cu învăţătorul confesional528F

5. Aceeaşi este situaţia şi în comitatul Bistriţa unde despărţământul ASTRA are ca preşedinte pe vicarul Rodnei şi numeroşi preoţi se înscriu în asociaţie. Contribuţia clerului diecezan la dezvoltarea culturii române din Transilvania este reliefată de organizarea la Năsăud în 8-19 august 1870 a celei de a X –a adunări generale a ASTRA, La această adunare, în urma stăruinţelor căpitanului suprem, Alexandru Bohăţiel, toate comunele din district – în număr de 44 au devenit membrii ASTRA, depunând 6874 de fl v.a. în contul Asociaţiunii; Membrii pe viaţă (100 fl la înscriere) au devenit comunele Măgura, Bichigiu, Hordou, Romuli, Salva, Rebrişoara, Rebra, Parva, Leşu, Poiana, Ilva Mică, Nepos, Runc, Mocod, Zagra, Poieni, Suplai, Găureni, Borgo-Suseni, Borgo-Mureşeni, Borgo-Mijloceni, Borgo-Joseni, Cârlibaba, Coşna. Membrii fondatori (cu 200 fl) au devenit comunele Rodna veche, Rodna Nouă, Ilva Mare, Maieru, Feldru, Sângeorz, Mititei,Telciu, Borgo-Tiha, Borgo-Bistriţa, Borgo-Prund, Borgo-Rusu, Năsăud529F

6 . Pentru zona Năsăudului, la 27 iulie 1881, un grup de profesori în frunte cu Constantin Moisil, au lansat un apel cu scopul de a întemeia un despărţământ al ASTREI. În urma acestui apel, la 21 august 1881, în sala hotelului Rahova , s – a ţinut adunarea de constituire a despărţământului Năsăud. Director a fost ales Constantin Moisil. Hotărârile luate au fost aduse la cunoştinţa Comitetului Central de la Sibiu, care le-a aprobat la 4 octombrie 1881. A doua adunare generală ASTRA la Năsăud s-a ţinut în 22-23 octombrie 1893 . Comitetul de organizare a fost format din vicarul Rodnei dr. Ioan Pop preşedintele 5 Ioan Musca, Membrii sălăjeni ai ASTRA (1861-1918) în „Acta Mussei Porolissensis.”, 16, 1992, , p. 417-432. 6 Ioan Seni, Pagini din istoricul Despărţământului ASTRA- Năsăud în “Conferinţele Bibliotecii ASTRA”, 132, 2011, p. 133.

Despărţământului Năsăud , secretarii acestuia Gregoriu Pletosu şi Ioan Gheţie, alţi membri ai Despărţământului precum, dr. Paul Tanco, Ioan Ciocan, Octav Bariţiu, dr. Constantin Moisil, Gherasim Domide, Iacob Prădanu - primar, dr. Alexiu Larionessi, Anton Precup, Ioan Tanco, Gavril Scridon, dr. Andrei Monda . ASTRA a desfăşurat o activitate diversă. Principalele sale activităţi au fost înfiinţarea de biblioteci populare, organizarea deconferinţe şi prelegeri populare, şezători culturale, reuniuni de lectură şi cântări, expoziţii istorico-etnografice. Preşedinţii Despărţământului Năsăudean al ASTREI au fost prof. Dr. Constantin Moisil (1881-1892), vicarul Rodnei Ioan Pop (1892-1901), prof. Paul Tanco (1901-1905), vicarul Ciril Deac (1905-1909). Se constată astfel pentru zona Năsăudului o alternanţă la conducerea Despărţământului a intelectualităţii laice şi clericale expresie a existenţei puternicului centru cultural românesc dijn jurul gimnaziului fundaţional românesc din Năsăud. Prima adunare generală ASTRA de pe teritoriul diecezei a avut loc la Gherla în 25-26 august 1868. Cu acest prilej s-a putut observa mult mai vizibil rolul clerului românesc în promovarea mişcării culturale româneşti în general şi a ASTRA în special. Astfel în acest caz preşedintele Comitetului de organizare a fost Ioan Anderco de Homorod530F

7 , canonic de Gherla şi nr. 3 în episcopie după episcopul Ioan Vancea, implicat desigur şi el în organizarea adunării în calitatea sa de prieten apropiat al lui George Bariţiu, adevăratul spiritus rector al ASTRA. Menţionata adunare se deschide la 25 august 1868 ora 9,00 dimineaţa. La propunerea luptătorului naţional Ilie Măcelariu s-a format o comisie de 12 persoane condusă de episcopul de Gherla, Ioan Vancea care l-a invitat la adunare pe preşedintele ASTRA, Ladislau Pop, preşedintele Tablei Regale din Târgu Mureş. Sosit, preşedintele a rostit un

7 “Transilvania”, 1, 1868, 16, p. 392.


113

discurs la care a răspuns în numele participanţilor preşedintele Comitetului de organizare, canonicul Ioan Anderco de Homorod. Membrii conducerii episcopiei (“gremiu”) au un rol important în activitatea adunării: notarul consistorial Lazăr Huza este ales în comisia de trei persoane însărcinată cu primirea de noi membrii, canonicul Ştefan Bilţiu este ales membru în comisia de revizie cheltuieli (5 membrii) , prepozitul Macedon Pop în cea bugetară (5 membrii), canonicul Ioan Anderco ca şi avocatul din Dej, Gavril Maniu sunt aleşi în comisia pentru propuneri făcute Adunării generale formată din 7 membrii. În seara zilei de 26 august, după încheierea lucrărilor episcopul Vancea a organizat la reşedinţa sa o petrecere (“banchet”) în cinstea participanţilor la adunarea generală. După cum apreciau participanţii “balulu datu aseră a fostu foarte splendidu. Omitu descrierea multeloru frumuseţi române intrunite la acestu bal din tote părţile şi amintescu numai atâta, câ nicicând n-am avut onoarea a fi în o petrecere română atâtu de numerosă. Junii si junele au săltat până dimineaţa la 5 ore, iară altă parte a publicului a conversat şi toastat prin chiliile laterale”531F

8. Tot din conducerea episcopiei dar extragremium, vicarul Maramureşului, Mihail Pavel, viitorul episcop de Gherla şi Oradea a propus extinderea activităţii ASTRA şi la ţinuturile “ungurene” ale diecezei, adică la comitatele Maramureş, Satu Mare, Ugocea şi la districtul Chioar, lucru acceptat de adunare. De altfel adunarea generală din anul următor se va ţine, conform deciziei adunării generale, chiar în acest ultim district, la Şomcuta Mare. Adunarea generală ASTRA se ţine din nou pe teritoriul diecezei de Gherla în anul 1878, an de realizări uriaşe pentru români. În 4-5 august în Şimleul Silvaniei s-au reunit pentru câteva zile figurile cele mai reprezentative ale culturii române din Transilvania. Călătoria parti-

8 “Federaţiunea”, 1, 1868, p. 477-478.

cipanţilor s-a făcut cu trenul până la Ciucea şi de acolo cu trăsurile până la Şimleu. Preşedintele comitetului de organizare vicarul Silvaniei, Olimpiu Barbolovici s-a ocupat de buna organizare a manifestărilor. Oaspeţii au fost întâmpinaţi la gară de membrii Comitetului de primire în frunte cu George Pop de Băseşti. La intrarea în Şimleu participanţii la adunare sunt primiţi de vicarul Silvaniei, Olimpiu Barbolovici care rosteşte un cuvânt de bun venit. Pe tot parcursul adunării generale vicarul va fi principalul organizator al manifestărilor legate de reuniune inclusiv dezvelirea monumentului lui Simion Bărnuţiu de la Borşa. Cuvântul de închidere a lucrărilor adunării generale este rostit de un alt preot din dieceză, pe atunci mai puţin cunoscut, pe nume Vasile Lucaciu532F

9.

Adunarea generală ASTRA din 1885 şi-a desfăşurat lucrările din nou în oraşul Gherla, reşedinţa diecezei. Chiar dacă noul episcop pro-maghiar Ioan Szabo a preferat să nu se implice în aceste manifestări de spiritualitate naţională românească, restul conducerii diecezei a fost reprezentată în număr însemnat la acestea. Astfel comitetul de organizare cuprinde nume importante ale diecezei 9 “Amicul Familiei”,1, 1878, nr. 2, p. 23.


114

precum canonicul Vasile Pop, tatăl adoptiv al luptătorului naţional Ştefan Cicio-Pop, Ioan Simon, profesor la Seminariul domestic diecezan, Nicolae Fechete-Negruţiu, fost prefect de studii la seminar dar mai ales canonicul Ştefan Bilţiu, vicar general episcopesc, practic nr. 2 al diecezei. Lucrările adunării generale sunt deschise la 29 august de vicepreşedintele ASTRA Iacob Bologa. În numele adunării discursul de răspuns este ţinut de către protopopul greco-catolic al Gherlei, Andrei Anton. Lucrările s-au încheiat cu un bal şi un concert la organizarea cărora clerul gremial şi diecezan a avut un rol important533F

10. Clerul avea un rol deosebit de important în organizarea şi funcţionarea ASTRA. Astfel după constituirea la 16 februarie 1898 a Despărţământului Satu-Mare al Asociaţiunii cu sediul la Seini, pentru creşterea activităţii şi a mijloacelor financiare de care dispunea despărţământul, preşedintele acestuia, George Şuta adresa la 15 decembrie 1898 protopopilor din comitat o scrisoare în care le cerea să îndemne preoţii să devină membrii ordinari iar cu ocazia vizitelor canonice pe credincioşii greco-catolici să devină membrii ajutători, arătându-le importanţa asociaţiei pentru progresul cultural al poporului român.534F

11 Comitetul Despărţământului IX Sălaj al ASTRA reunit la 29 iunie 1890 la Şimleu-Silvaniei sub preşedinţia vicarului Silvaniei, Alimpiu Barbolovici decidea convocarea Adunării generale a despărţămâmntului pe 4 august la Supurul de Sus. Publicitatea evenimentului urma a se face prin „Gazeta Transilvaniei” şi prin protopopi.535F

12 Plasarea protopopilor alături de cel mai celebru ziar al românilor din Transilvania arată de la sine rolu clerului în funcţionarea ASTRA. Pentru stimularea învăţământului popular ASTRA a 10 Idem, 9, 1885, nr. 12, p. 130-132. 11 Serviciul Judeţean Satu-Mare al Arhivelor Statului, Fond ASTRA, dosar 1, fila 1. 12 Serviciul Judeţean Sălaj al Arhivelor Statului, Fond familial Ioan Ardeleanu sr., dosar 181 fila 1.

demarat organizarea mai multor concursuri la nivel de despărţământ. Astfel la 25 octombrie 1899 protopopul de Eriu, Grigore Pop anunţa oficiile parohiale că Despărţământul Sălaj al ASTRA organiza concursul „cel mai bun învăţător din anul şcolar 1898-99” având două premii oferite de liderul PNR George Pop de Băseşti constând dintr-o vacă cu viţel şi o scroafă cu purcei.536F

13 În 1890 acelaşi Despărţământ acorda docenţilor următoarele premii: premiul George Pop de Băseşti constând dintr-o vacă cu viţel şi o scroafă cu purcei, premiul Ioan Nichita de 4 galbeni, premiile Iovian Cocian şi Ioan Papp de câte 20 fl., premiile Andrei Cosma, Demetriu Coroian, Alimpiu Barbolovici şi Ioan Şerb de câte 10 fl. 537F

14 Conform deciziei Comitetului din 22 martie 1890 aceste premii urmau a fi acordate pentru: cea mai mare grădină de pomi altoiţi, cel mai bun examen la şcoala de adulţi şi cel mai bun cor de tineri. 538F

15 Adesea vicarii foranei sunt nu doar reprezentanţii episcopului lor în comitatul respectiv ci şi şefi ai filialelor regionale ale ASTRA societate pentru care fac o intensă propagandă (în sensul bun al cuvântului nu în cel discreditat de comunism şi de politicianism)

539F

16. De asemenea ei insistă pentru atragerea de noi membrii şi strâng personal taxele de la membrii noi şi vechi. Astfel în iunie 1866 vicarul Rodnei Grigore Moisil strânge taxele de membru de la mai multe persoane cărora le eliberează chitanţă de 5 fl.: notarul comunal Maxim Haliţa, avocatul Florian Micheş, consilierul Vasile Vârtic, parohul Moisil Pop, notarul Ioan Mureşanu, locotenenţii Andrei Mihăilaş şi Ioan Rinzaş, parohii Chifor Cionca şi Ioan Pop540F

17. Deşi rolul ASTRA era preponderent cultural ea avea şi un scop pragmatic şi anume 13 Serviciul Judeţean Satu-Mare al Arhivelor Statului, Fond ASTRA, dosar 2, fila1. 14 Serviciul Judeţean Sălaj al Arhivelor Statului, Fond familial Ioan Ardeleanu sr., dosar 181 fila 2. 15 Ibidem, fila 3. 16 Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud al Arhivelor Statului, Fond Vicariatul greco-catolic Rodna, dosar 201, fila 31. 17 Ibidem, filele 44 – 52.


115

creşterea nivelului material şi a solidarităţii românilor din Transilvania ca premise sigure pentru progresul cultural al naţiunii. Una dintre activităţile în care preoţii greco-catolici s-au implicat foarte mult a fost constituirea de gânare prin contribuţia comună a locuitorilor. Astfel de grânare se înfiinţează în foarte multe sate sub conducerea preotului. Între acestea este şi grânarul înfiinţat la Boineşti în tractul Oaş. Conform Statutului aprobat de Adunarea generală bisericească din Boineşti acesta purta numele de „Grânarul bisericii greco-catolice din Boineşti” având ca urmare un caracter confesional. De aici rezultă că faptul că conducerea sa urma să fie deţinută de Biserica greco-catolică prin reprezentantul său local, parohul şi că membrii săi erau mai ales credincioşi greco-catolici. Primul aspect era reliefat de prevederile articolului 15 al Statulului care preciza că funcţia de preşedinte al grânarului revine „pentru totdeauna” preotului local şi doar celelalte funcţii sunt alese de Adunarea generală. Al doilea aspect nu este reliefat în Statut, neexistând nici o prevedere care să limiteze accesul la calitatea de membru sau funcţionar al grânarului de religia greco-catolică dar aceasta se subînţelegea într-o anumită măsură de caracterul confesional („grânarul bisericii”) al societăţii. Tot aşa deşi nu era nici o interdicţie pentru străini, caracterul românesc al întreprinderii era suficient de mult conturat de prevederile articolului 5 a Statutului care prevedea că limba de gestiune (şi de dezbatere am zice noi) este limba română, limbă în care sunt întocmite şi protocoalele societăţii. Din punct de vedere juridic grânarul menţionat era o societate pe acţiuni având, conform art. 1 un dublu scop: dezvoltarea spiritului economic la locuitori şi ajutarea locuitorilor lipsiţi cu alimente. Scopul nu era însă unul caritativ, alimentele primite trebuind înapoiate cu dobândă. Conform articolului 4 societatea era înfiinţată pe timp nelimitat putând fi dizolvată doar cu acordul majorităţii absolute a membrilor săi. Reflex al concepţiilor

socialist-utopice şi social-creştine, articolele 2 şi 3 interziceau orice operaţiune cu bani. Acţiunile, contabilitatea, dobânzile şi dividendele urmau să se stabilească şi să fie plătite doar în produse naturale, mai exact porumb („mălai”). Chiar şi în caz de urmărire silită a rău-platnicilor cheltuielile procesuale urmau a fi reflectate în contabilitate şi aprobate doar în natură.

541F

18 Capitalul social al grânarului consta, conform articolului 6 în 9,3 tone de mălai repartizat în 46, 5 acţiuni a 200 kg. de mălai. Articolul 7 prevedea că nu se vor distribui dividende până ce capitalul nu va ajunge la 20 de tone prin capitalizarea dobânzilor. Societatea avea două organe de conducere: Adunarea generală şi Direcţiunea. Adunarea generală era formată din toţi acţionarii, fiecare având drept de vot conform principiului un vot pentru o acţiune. Ea se reunea anual la 15 februarie. Direcţiunea era formată, conform articolului 14, din 10 persoane: preşedintele, notarul (secretarul), 2 curatori, curatorul bisericesc şi 5 membrii. Preşedintele era parohul iar ceilalţi erau aleşi anual de adunarea generală. Deciziile se luau cu majoritate simplă, în caz de egalitate votul preşedintelui având rol decisiv. Acestea erau obligatorii pentru toţi membrii542F

19. Aceste grânare erau destul de răspândite. Astfel conferinţa preoţilor din tractul Surduc constata în iunie 1897 că astfel de grânare există în aproape toate parohiile.543F

20Conform „Registrului acţionarilor” grânarul avea 40 de acţionari: unul cu 4 acţiuni (Biserica), altul cu 3 acţiuni (curatorul bisericesc Ioan Bogdan), 2 cu 2 acţiuni (Gheorghe Zele şi şcoala confesională) iar restul cu o acţiune. 544F

21

18 Serviciul Judeţean Satu-Mare al Arhivelor Statului, Colectia de documente ale instituţiilor eccleziastice, dosar 291 fila 11-12. 19 Ibidem, fila 12. 20 Serviciul Judeţean Sălaj al Arhivelor Statului, Fond protopopiatul Surduc, dosar 6, fila 27. 21 Ibidem, fila 13.


116

Alegerile din 1932 şi 1933 în România

prof. dr. Doru Dumitrescu A. 1932 Agravarea crizei economice, la începutul anului 1932, precum și lupta PNL, începută în aprilie același an, având drept scop răsturnarea guvernului, au dus, în cele din urmă, la căderea cabinetului de Uniune Națională, condus de Nicolae Iorga. După încercările eșuate ale regelui de a creea un nou guvern de uniune națională sub conducerea lui Nicolae Titulescu, vor fi chemați la cârma țării național țărăniștii, vice-președintele partidului Al. Vaida Voevod, simpatizant al regelui, fiind desemnat să formeze cabinetul545F

1. Scopul acestei numiri era mai profund și era menit să producă disensiuni în partid, tactica permanentă a lui Carol pentru instaurarea regimului său autoritar. De asemenea, prin această măsură regele dorea să-l atenționeze pe Iuiu Maniu că oricând putea găsi un om în partidul său, dispus să-i servească interesele. Noul guvern nu s-a mai prezentat în fața Parlamentului și a obținut, din partea regelui, la 12 iulie 1932, un decret de dizolvare a Corpurilor legiuitoare și de organizare a unor noi alegeri. Acestae au fost fixate pentru 17 iulie pentru Adunarea Deputaților și 20-25 iulie pentru Senat.546F

2

Discuțiile privind încheierea de carteluri electorale n-au fost prea fructuoase. Oferta făcută de PNȚ, PSD-ului nu a fost primită de liderii socialiști datorită compromiterii țărăniștilor în guvernarea anterioară. Singuri care au acceptat să colaboreze cu puterea au fost partidele minorităților (Partidul German, guparea ucrainienilor și Blocul Economic

1 Despre acest guvern Manoilescu spunea în aintirile sale că era”cel ai mare nonsens care s-a văzut vreodată” deorece orice altă soluţie era mi potrivită şi nu naţional ţărănişti care nu e decurcaseră pe tipul crizei. Vezi amănunte la Mihai Manoilescu, Memorii, vol II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p321,322 2 I. Scurtu, Din viaţa politică a României (1928-1947), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982, p200

Maghiar), un obicei des întâlnit, în alegerile din perioada interbelică.547F

3 Interesantă a fost, de asemenea, încer-carea PNL (I. G. Duca) de a face un cartel electoral cu PNL (G. Brătianu), mișcarea fiind torpilată din fașă de regele Carol al II, care simțea că acestă acțiunea va duce la întregirea PNL, care în acel moment era cel mai mare duşman al planurilor sale.548F

4 Un alt cartel care s-a antamat pentru aceste alegeri a fost cel dintre Partidul Naţionalist (N Iorga) şi Uniunea Agrară (C. Argetoianu), această înţelegere fiind curioasă deoarece se încheia între două formaţiuni care aveau numeroase dispute la vârf, cei doi oameni, politici aruncându-şi vina în public, unul asupra celuilat pentru insuccesul vechi guvernări naţionale549F

5. Pentru aceste alegeri au depus liste electorale 61 de formaţiuni politice, fapt ce dovedea o puternică criză a formaţiunilor politice. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă de teroare şi bătăi, unii oameni politici fiind răniţi, iar alţi chiar ucişi. În acest sens, prefectul de Buzău prevestea cum aveau să se desfășoare alegerile precizând că “la 14 iulie alegerile se vor desfăşura într-o baltă de sânge”.550F

6 Totalul alegătorilor înscrişi la aceste alegeri au fost de 4.220.731, din care totalul voturilor exprimate şi contestate fiind de 2.987.129.551F

7

3 Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, România după Marea Unire vol II, partea I (1918-1933), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p960 4 Al Gh. Savu, Sistemul Partidelor Politice din România 1919-1940, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp 47, 48 5 Constantin Argetoianu, Memorii, vol X, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1997, pp207, 208 6 Mihai Florescu, Alegerile parlamentare în lumina cifrelor şi faptelor, Bucureşti, 1946, p146 7 Monitorul Oficial, nr173, partea I-a, din 26 VIII, 1932, pp 4470


117

În urma alegerilor 12 partide au obţinut peste 2 %, iar alte 6 liste plus independenţi s-au clasat sub acest procent. În urma alegerilor din iulie 1932552F

8 s-au obţinut următoarele rezultate: Nr.crt Partidul Procent

obţinut Mandate obţinute

1 Partidul Naţional Ţărănesc

40,30 274

2 Partidul Naţional Liberal

13,63 28

3 Partidul Naţional Liberal (Gh. Brătianu)

6,53 14

4 Partidul Ţărănesc (dr. N Lupu)

5,72 12

5 L.A.N.C. 5,32 11 6 Partidul Maghiar 4,75 14 (6+8) 7 Partidul Naţional

Agrar 3,64 8

8 Partidul Social Democrat

3,38 7

9 Gruparea Corneliu Z Codreanu

2,37 5

10 Uniunea Naţională 2,28 5 Pe listele celor aleşi în Camera Deputaţilor se aflau o parte a liderilor PNŢ (Iuliu. Maniu, Ion Mihalache, Ştefan Ciceo Pop, Nicolae Polizu –Micşuneşti, V.V.Tilea) a celor de la PNL (I.G. Duca, C.I.C. Brătianu, Mircea Cancicov, Gh. Tătărescu ), precum şi cunoscuţii oameni poltici dr. N. Lupu , A. C. Cuza, Octavian Goga, C.Z. Codreanu, C. Argetoianu, Al. Averescu553F

9. Pe listele senatorilor se găseau nume precum: G.G. Mironescu (ţărănist) Rădulescu. Motru (ţărănist), Emil Haţeganu (ţărănist), Max Auschnit (independent).554F

10 În concluzie alegerile din 1932 reprezentau a patra chemare la urne decurs de de 5 ani. Acest fapt era o expresie a intensei crizei politice, consecință la rândul ei a puterniciei crize economice, care în 1932

8 Ibidem. pp 4470 9 Monitorul Oficial, nr.173, Partea I, din 26iulie 1932, pp4476,4599 10 Lista celor aleşi la Senat pot figăsiţi în Monitorul Oficial nr. 175, partea I, 28 VII 1932, pp 4654, 4687, Monitorul Oficial nr.176, partea I, 28 iulie 1932, pp. 4688,4709 şi Monitorul Oficial 176, partea I, 28 VII 1932,pp 4710, 4714

atingea vârful maxim de manifestare. Alegerile demonstrau viabilitatea activității sistemului parlamentar și în același timp precocitatea planurilor dictatoriale ale lui Carol al II-lea. Ele mai arătau gama largă a opțiunilor politice ale votanților care și-au dat sufragiile pentru mai mult de 10 formațiuni politice, punând în acest sens, sub semnul întrebării, însăși legea electorală din 1926. Din cele 61 de liste, cum menționam și mai sus, 9 nu au întrunit nici măcar 10 voturi. Acest fapt demonstra că opinia publică se orienta, cu precădere, spre partidele politice burgheze, iar începând de acum din timpul crizei și spre partidele de dreapta, fiind atrasă de propaganda lor demagogică. Trebuie menționat că partidul maghiar a obținut 14 mandate din care 8 pentru că obținuse majoritatea în 3 județe (Ciuc, Odorhei și Trei Scaune) la care se adăugau încă 6 mandate, pe care le primea, în conformitate cu art 91, alin. 2 din legea electorală, care acorda, din oficiu, un număr de mandate partidelor minorităților. În urma validării aleșilor și a formării grupurilor parlamentare președinte al Adunării Deputațilora fost ales țărănistul Ștefan Ciceo Pop, iar al Senatului N Costăchescu, aparținând aceluiași partid.555F

11

11 Monitorul Oficial, nr.173, Partea I, din 26iulie 1932, p4471


118

B. 1933 La 9 noiembrie 1933 premierul Alexandru Vaida Voevod, era nevoit să depună demisia ultimului guvern național țărănist, cabinet care încheia o perioadă de cinci ani, de când partidul venise la putere. Peste cinci zile la14 noiembrie se forma un nou cabinet din membri PNL, condus de I. Gh. Duca556F

12

Și la fel ca și guvernul Vaida guvernul liberal nu a mai cerut vot de încredere din partea Parlamentului, obținând de le rege decretul de dizolvare a Corpurilor legiuitoare. Alegerile au fost fixate la data de 20 decembrie pentru Adunarea Deputaților și 22, 28 și 29 decembrie pentru Senat.557F

13 . Ca urmare, observăm că nici Parlamentul din 1932 nu-și putuse îndeplini mandatul de 4 ani. Guvernarea național țărănistă se încheia cu o deziluzie pentru mase PNȚ ne mai revenind vreodată la putere. Deși a dus tratative cu multe partide, în vederea încheierii de carteluri electorale, totuși PNL a perfectat un singur cartel cu Partidul German, căruia i-a oferit 8 locuri în Adunarea

12 Despre acest guvern C Argetoinau declara că el „la putere de camarilă” şi de către evrei. Vezi C Argetoianu, Pentru cei de mâine..Amintiri din vremea celor de ieri,vol X, partea a VIII, (1932-1934), Editura Machiavelli, Bucureşti, 1997, p258-261 13 Istoria Românilor, vol VIII (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p322

Deputaților și 5 în Senat558F

14 . Încă o dată acest partid nu se dezmințea în atitudinea lui de a face cartel cu partidul aflat la putere. Un alt cartel a fost acela între Partidul Poporului și Partidul Conservator (Grigore Filipescu) care inițial încercase o coaliție cu Garda de Fier rămasă fără răspuns în urma dizolvării acesteia559F

15 . S-a încercat prin-tre altele și un cartel între PCR și PSD, remarcându-se în acest sens strădania lui Mihai Gheorghiu Bujor.560F

16 Alegerile s-au desfășurat într-o atmosferă de mare tensiune datorită presiunilor aparatului de stat pus în slujba PNL care vroia, cu orice preț, să câștige alegerile precum și datorită ripostei partidelor de opoziție, dar mai ales datorită violențelor Gărzii de Fier. Ca urmare, după ce în ședința guvernului din 7 decembrie s-au luat în discuție violențele Gărzii de Fier, în data de 9 decembrie, pe baza referatelor ministrului de interne Ion Inculeț și a ministrului de Justiție Victor Antonescu, s-a adoptat Jurnalul Consiliului de Miniștri privind dizolvarea Gărzii de Fier.561F

17 Ulterior, presa legionară va fi inter-zisă, iar unii dintre fruntașii Gărzi de Fier vor fi reținuți.Urmările acestui act sunt cunoscute și vor fi funebre pentru primul ministru, ucis, după cum se știe, de o echipă legionară a morții, pe peronul gării din Sinaia, în data de 29 decembrie 1933. La aceste alegeri au fost depuse liste electorale de 17 partide, precum și de 85 de grupări independente.Pe cele 827 de liste erau înscriși 4587 de candidați pentru cele 387 de locuri din Adunarea Deputaților. La vot erau înscriși 4.380.354 din care au votat 2978.748.562F

18

14 I Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paidea, Bucureşti, 1999, p277 15 Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, România după Marea Unire vol II, partea II (1933-1940), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p 285 16 Ibidem, p506 17 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul de Interne, dosar 5/1933, f 68-69 18 Monitorul Oficial, nr 300, Partea I/ 29 decembrie 1933, p 7944


119

Cum era și de așteptat Partidul Național Liberal a câștigat alegerile lejer, la un scor confortabil. În urma alegerilor din decembrie 1933, s-au obținut următoarele rezulate563F

19: Nr.crt

Partidul Procente obținute

Număr mandate

1 P.N.L. 50,99 300 2 PNȚ 13,99 29 3 Partidul Țărănesc 5,11 11 4 PNL (Gh Brătinau) 4,96 10 5 LANC 4,47 9 6 Partidul Național

Agrar 4,09 9

7 Partidul Maghiar 4, 01 8 8 Partidul Radical

Țărănesc 2,78 6

9 Uniunea Agrară 2,46 5 Sub 2% au obținut procente Partidul Poporului (1,58), Partidul Evreiesc (1,29) PSD (1,26), și alte 5 formațiuni politice.564F

20 Printre cei aleși pe listele pentru Camera Deputaților din PNL amintim nume precum: Mircea Cancicov, Richard Franasovici, I. Gh. Duca, Alexandru Lapedatu, Ion Manolescu- Strunga, Ion Nistor, Ion Pillat, Gh. Tătărescu etc. Din opoziție au devenit deputați: Mihail Ghelmegeanu (țărănist), Iuliu Maniu (țărănist), Ion Mihalache (țărănist), dr N Lupu (Partidul Țărănist dr N Lupu), Gh Brătianu (PNL Gh. Brătianu), C C Giurescu (PNL Gh. Brătianu), A.C Cuza (LANC), Octavian Goga (Partidul Național Agrar),Grigore Iunian (Partidul Țărănesc Radical), Constantin Argetoianu (Uniunea Agrară)565F

21. Pe liste Senatului, dintre membri PNL apar: Constantin Alimăneșteanu, Mircea Bădărău, Tancred Constantinescu etc. Din opoziție au fost aleși în Senat nume precum: Grigore Gafencu (PNȚ), M. Costăchescu (PNȚ), Grigore Filipescu (Partidul Conservator cartelat

19 Ibidem pp 7943- 7946 20 Ibidem 21 Ibidem, pp 7950-8071

cu Partidul Poporului), Max Auschnit, independent.566F

22 Președinți ai celor două camere ale Parlamentului au fost declarați: liberalul Nicoale Săveanu la Camera Deputaților(1934-1937)567F

23 și pe rând liberalii Leonte Moldovan (1934-1935), Constantin Dumitriu (1935-1936) şi Alexandru Lapedatu (1936-1937), al Senat568F

24. În concluzie alegerile din decembrie 1933 aduceau la putere pe liberali pentru perioadă de mai mulți ani. Victoria PNL era un succes așteptat și normal, în condițiile în care se organizau alegerile în acea perioadă. Meritele pentru acest rezultat deosebit, chiar și în condițiile legii din 1926, revin liderului de excepție care a fost I. Gh. Duca. Succesul PNL a dus și la votarea PNL Gh. Brătianu, care prin rezultatele obținute devenea al doilea partid al țării. Dacă PNȚ a pierdut voturi ca urmare a insucceselor din guvernările din tipul crizei economice, voturile lor se vor duca către partidele agrariene mai toate prezente în Parlament. Extrema dreaptă s-a menținut în Parlament prin LANC, în timp ce stânga a înregistrat un recul, PSD neputând intra în Camera Deputaților și mulțumindu-se cu un singur senator. Cum se desprinde și din tabelul de mai sus numărul celor care obținuseră peste 2% este mai mic (numai 9 partide) decât la alegerile precedente, ceea ce arată o polarizare a alegătorilor spre partidele care guvernaseră, dar și o dezorientare față de programele unor formațiuni politice, cele mai multe cu tentă demagogică. O ultimă concluzie ce se impune de la sine, este legătura dintre refacerea economică și redresarea politică, Parlamentul ales acum putând, în condițiile unei creșteri economice, să-și ducă la bun sfârșit mandatul de 4 ani.

22Monitorul Oficial, nr 301, Partea I/ 30 decembrie 1933, pp 8092-8119, Monitorul Oficial, nr 301, Partea I/ 1 ianuarie 1934, pp26-51 şi pp 79-83 23 Petre Dan, Preşedinţii Adunării Deputaţilor şi ai Senatului 1862-2004, Editura Meronia, Bucureşti, 2004, p 296 24 Ibidem p294


120

Regele Mihai I şi presa românească din primii ani ai diasporei

dr. Liviu Lazar Silit să părăsească ţara, la fel ca alţi mulţi români, regele Mihai a stat mereu în atenţia presei româneşti din diaspora care îl considera un catalizator al energiilor şi un simbol al unităţii românilor răspândiţi în cele patru zări de teroarea comunistă. Exilul oamenilor de cultură români a început în perioada 1945-1949, o dată cu prigoana regimului comunist, aflat în faza sa stalinistă, împotriva a tot ce reprezenta „trecut burghezo-moşieresc”. Cei mai mulţi oameni de cultură care au părăsit România prin exil au aparţinut lumii literelor, unde cenzura opera la modul cel mai concret, pe textul literar, nelăsând o altă posibilitate celor ce doreau să îşi exprime crezurile artistice şi sociale clar şi la lumina zilei. Diaspora românească s-a organizat rapid şi prima acţiune şi cea mai importantă a fost apariţia unui număr impresionant de ziare româneşti în toate colţurile lumii. Astfel, în 1951 apăreau următoarele publicaţii româneşti: -În Franţa: „La Nation Roumaine”, „România Viitoare”, „Chemarea”, „B.I.R.E.”, „Caete de Dor”, „Buletinul Eparhiei Ortodoxe”, (toate apărând la Paris). -În Germania: „Patria”, „Îndreptar” (ambele la München); „Orizonturi” (Stuttgart), „Vers” (Rastatt). -În Italia: „Vatra”, „Suflet Românesc”, „Ţara” (toate la Roma). -În Spania: „Destin” (Madrid). -În Anglia: „Făclia”, „Tribuna” (Londra). -În Statele Unite ale Americii: „Românul”, „Cronica Românească” (New-York); „Monitorul Comitetului Naţional Român” (Washington); „America”, „Solia” , „Unirea”, „Foaia Poporului” (toate la Cleveland); „Episcopia” (Detroit), „Semnele Timpului” (Dearborn Michigan). -În Canada: „Tribuna Română” (Toronto).

-În Argentina: „România”, „Cuget Românesc”, „Curentul Românesc” (toate la Buenos Aires). Majoritatea acestor ziare prezentau în paginile lor ştiri despre suveranul României Mihai I, obligat şi el să urmeze calea exilului. Pe lângă articolele de fond prezentate cu ocazia diferitelor zile aniversare ale Casei Regale, ziarele româneşti din diaspora prezentau şi diferite acţiuni la care participau românii şi chiar regele în unele cazuri. Ziarul „Ţara” din Roma, în numărul din octombrie 1949 nota într-un articol dedicat zilei regelui următoarele: „La 25 octombrie Majestatea Sa Regele Mihai I a împlinit 28 de ani. Simbol de unire şi supremă autoritate a românimii băjenare, tânărul nostru Suveran adună sub sceptrul său, dragostea şi speranţele a douăzeci de milioane de suflete chinuite”569F

1. Cu acelaşi prilej, ziarul „Vestitorul” din 8 noiembrie 1949 menţiona că pentru a doua oară regele Mihai I îşi serba ziua numelui departe de ţară şi de tron. Ziarul sublinia însă rolul regelui pentru realizarea unităţii româneşti din diaspora: „Sosirea Regelui printre Românii aflaţi în exil i-a eliberat de sentimentul apăsător al izolării şi le-a reamintit datoriile pe care le au de îndeplinit în acţiunea de dezrobire a patriei. Unitatea românească din afara hotarelor ţării nu se poate realiza decât în jurul tronului”570F

2. Din consultarea câtorva dintre numeroasele publicaţii româneşti din diaspora, rezultă că Regele Mihai I a ţinut o legătură strânsă cu comunităţile româneşti, chiar şi cu cele mai îndepărtate. Astfel, cu prilejul unei manifestări culturale româneşti la Sao Paulo (Brazilia) din 6 august 1919, regele Mihai I a trimis o scrisoare membrilor Coloniei românilor din Brazilia la care „asistenţa în picioare, a ovaţionat îndelung pe Suveran”571F

3. La Sao Paulo

1 „Ţara” (Roma), octombrie 1949, p. 1. 2 „Vestitorul” (Linz) , anul II, nr. 12 din 8 noiembrie 1949, p.1. 3 Ibidem, p. 16.


121

activa Societatea culturală „România” condusă de Augustin Hila din care mai făceau parte folcloristul Puiu Cucu de la Radio România, actriţa Mariana Popescu de la Teatrul Naţional din Bucureşti, tenorul Paul Mazilu de la Opera Română din Cluj etc572F

4. Aceştia au încântat auditoriul cu poezii şi cântece româneşti. Preluând ideile din scrisoarea regelui, Augustin Hila, în finalul manifestaţiei sublinia că „rostul acestor întruniri româneşti constituie un mijloc de întărire a frăţietăţii şi solidarităţii ce trebuie să domnească în sânul imigraţiei româneşti, iar prin atitudinea noastră demnă, prin muncă, cinste şi o neclintită solidaritate să cinstim numele nostru de români”573F

5. Trebuie subliniat faptul că şi comunităţile româneşti din diaspora erau mereu cu gândul la regele lor şi se manifestau, mai ales de ziua de naştere sau de ziua numelui suveranului. De exemplu, în 1949, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, a avut loc la Baden-Baden sărbătorirea onomasticei Regelui Mihai I. După Te-Deum au urmat cuvântări care au subliniat rolul Casei Regale în istoria României. Preşedintele Comitetului Românilor din zona franceză a Germaniei, maiorul Bumbăcescu Ion sublinia că „Românii din exil se simt mult mai legaţi de regele lor care împărtăşeşte aceeaşi soartă cu ei”574F

6. Participanţii la manifestaţie au trimis o telegramă regelui Mihai I în următorii termeni: „Din atmosfera de cucernică reculegere, învăluiţi în mireasma de tămâie, din vraja amintirilor festivităţilor de altădată şi din armonia splendidă a Imnului Regal, gândurile curate ale tuturor se prezintă Majestăţilor Voastre, asigurând Coroana de întregul lor devotament şi exprimând cele mai calde urări de sănătate, succese şi grabnică înapoiere în Patrie, Familiei Regale”575F

7. Manifestaţii de solidaritate cu Casa Regală din exil au avut loc la 8 noiembrie 1949 şi la München, Linz, Salzburg, Roma etc. În

4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem, nr. 13 din 1 ianuarie 1950, p. 24. 7 Ibidem.

numele Casei Regale, generalul C. Petre-Lazăr a trimis telegrame de mulţumire pentru manifestaţiile de solidaritate. Redăm, pe scurt un pasaj din scrisoarea primită de dr. Constantin Sassu, preşedintele Comitetului Român din München: „Domnule Preşedinte, Majestatea Sa, Regele mă însărcinează a Vă transmite Dv., Comitetului Român şi tuturor Românilor din preajma Dv., înalte mulţumiri călduroase, pentru bunele urări şi devotatele sentimente exprimate cu prilejul zilei de Sf. Mihai”576F

8. Legătura Regelui Mihai I cu comitetele române din Austria şi Germania s-a manifestat prin corespondenţa ţinută cu dr. Constantin Sassu, preşedintele Comitetului Român din Zona americană a Germaniei, cu dr. avocat Ion V. Emilian, preşedintele A.C.R.A.S. din Oberösterreich şi preşedintele Asociaţiei Studenţilor Români din Germania577F

9.

Legătura dintre Casa Regală şi românii din exil s-a manifestat nu numai cu prilejuri

8 Ibidem. 9 Ibidem, nr. 14 din 1 ianuarie 1950, p. 16.


122

festive, ci şi prin sprijinul material acordat în anumite situaţii. De exemplu, Asociaţia Studenţilor Universitari Români din Italia a trimis un memoriu în urma căruia regele Mihai I a hotărât să acorde din fondurile A. S. Regale Principesa Margareta, zece burse pentru studenţii români din Italia578F

10.

Regele Mihai I a vizitat şi unele comunităţi româneşti din diaspora, după cum rezultă din presa românească din perioada respectivă. Astfel, la 10 iunie 1951, Regele Mihai I, însoţit de Regina Ana şi de generalul C. Petre-Lazăr au asistat la slujba din Biserica Ortodoxă Românească din Paris (strada Jean-de-Beauvais) şi apoi la Biserica Greco-Catolică din strada Ribera579F

11. Ziua următoare, pe 11 iunie, a avut loc o recepţie în onoarea familiei regale, organizată de profesorul P. Sergescu, preşedintele Fundaţiei Regale Universitare „Carol I”. În discursul său, regele a subliniat în termeni emoţionanţi legăturile de prietenie între popoarele francez şi român: „Doamnelor şi Domnilor, În primul rând doresc să mulţumesc Franţei pentru azilul generos acordat românilor refugiaţi. Nu este pentru prima oară că Franţa acordă azil şi protecţie românilor alungaţi din patria lor. Evident, că nu este pentru prima oară când românii recunosc deschis şi sincer, datoria lor morală faţă de

10 Ibidem. 11 „Mesagerul„ (Paris), anul I, nr. 1, din 15-30 iunie 1951, p. 1.

ospitalitatea prietenilor noştri francezi. Ne vom reaminti întotdeauna de gestul frăţesc al poporului francez”580F

12. Referitor la Fundaţia Regală Universitară „Carol I”, din Paris, subliniem faptul că îşi propunea sprijinirea studenţilor români din străinătate, numai în anul 1951 acordând 30 de burse studenţilor români rezidenţi în diferite ţări europene581F

13. Prin intermediul legăturilor particulare pe care le avea regele Mihai I în mediile politice occidentale, acesta a intervenit pentru ajutorarea refugiaţilor români din diaspora. Legăturile regelui Mihai I cu românii din diaspora au continuat şi în deceniile următoare, Casa Regală din exil a României fiind considerată un important punct de sprijin moral şi chiar material pentru cei siliţi de nevolnicia vremilor să părăsească locurile natale.

12 Ibidem. 13 Ibidem.


123

Destine în malaxorul represiunii

prof. Minel-Dorin Răduţi „Dintre toate marile dorinţe, la una ţin cel mai tare: aş vrea ca tineretul să clădească o statuie a comunismului. La bază lanţuri, cranii şi bîte. Pe soclu, scheletul morţii cu coasa în mînă. În vîrful coasei, secera şi ciocanul pe care să scrie „cetăţeni pe unde veţi merge, pe cine veţi întîlni, să spuneţi la toată lumea să se ferească de ciuma comunistă.” (Alex Constantinescu, fost deţinut politic) Am avut ocazia să cunosc doi oameni care au fost trecuţi prin maşina de tocat destine a regimului comunist. Pe unul dintre ei l-am cunoscut foarte bine fiind fratele bunicii mele. Pe celălalt l-am cunoscut indirect prin ceea ce a lăsat scris. Amîndoi au fost striviţi în malaxorul represiunii comuniste. Primul un simplu ţăran din Banat a fost condamnat iniţial la 10 ani de muncă silnică pentru înaltă trădare art. 188 Cod Penal ca apoi să fie internat pentru 4 ani la Colonia Culmea conform unei adrese a MAI din 1958 cel de-al doilea un rasat intelectual din Teleorman a fost condamnat la 8 ani pentru uneltire împotriva orînduirii sociale art. 209 Cod Penal. Numele lor: Iosif Găvăgină( 1910-1977) şi Florea Costache(1908-1993). Din trecut tabula rasa... Comuniştii români, urmînd exemplul bolşevicilor ruşi de după octombrie 1917, au trecut la înlocuirea societăţii existente, considerată purtătoarea tuturor relelor provocate de capitalism, cu o societate nouă înzestrată cu toate virtuţile şi speraţele unei societăţi ideale. Acţiunea conţine două aspect total diferite – distrugere şi reconstrucţie – a fost condusă în pas forţat şi s- a făcut de cele mai multe ori în ură şi suferinţă582F

1. Distrugerea societăţii civile s-a făcut în numele eliminării “duşmanului de clasă”. 1 Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre, Editura Polirom, 1998, p. 41

Pentru comunişti duşmanul de clasă se găsea ascuns în toate categoriile socio-profesioale ale României interbelice. Ţăranii erau prin număr şi conservatorism în categoria duşmanilor de clasă pentru teoreticienii noii societăţi. Stiind cît de eterogenă era această masă enormă, doctrinarii regimului s-au străduit să învrăjbească categoriile ţărănimii şi mai ales prin propagandă şi violenţă să distrugă rezistenţa ţărănimii la colectivizare. Partidul nu sa limitat la expropierea latifundiilor şi la redistribuirea proprietăţii funciare ci se urmărea eliminarea făţişă din noua ordine social a ţărănimii tradiţionale583F

2. Naţionalizarea nu viza numai lichidarea marilor capitalişti ci a tuturor categoriilor de proprietari. Principiile stalinismului economic au fost puse în aplicare în mai 1948 prin naţionalizarea a 1060 de intreprinderi industrial şi miniere. Procesul a continuat în 1949 şi în 1950584F

3. Intelectuali au fost puternic persecutaţi pentru că în vechea orînduire exercitau o influeţă majoră. Expuşi la presiuni foarte puternice ei avea două posibilităţi: fie de a se supune, punîndu-se pe deplin în slujba noii orînduiri, fie de a dispărea într-o tăcere totală585F

4. Dărîmarea structurilor ce au stat la baza vechii societăţi s-a dovedit mult ai dificilă decît înlăturarea duşmaului de clasă. Comuniştilor români le-a fost relative uşor să neutralizeze organizaţiile publice pentru că prin măsuri

2 În acest sens, la 3-5 martie1949, Plenara CC a PMR a dat semnalul official al transformării socialste a agriculturii. 3 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Editura Humanitas, 1993, pp. 259-260 Construirea fără burghezie şi împotriva burgheziei era una dintre lozincile epocii. 4 Mihail Sadoveanu unul dintre importanţii scriitori interbelici a confecţionat la repezeală lucrări propagandistice Camil Petrescu a creat ultimele sale lucrări în proză şi dramaturgie în stilul realismului socialist în timp ce Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu au fosşterşi cu buretele din cultura românească Apud, Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 374


124

coercitive le-au desfinţat iar membrii lor ,în cele mai multe cazuri, au fost arestaţi. În momentul în care liderii comunişti au încercat să meargă mai în profunzime – adică să dezintegreze structurile de bază ale societăţii civile – s-au lovit de mari greutîţi cu toate că acţiuea lor intra în logica “tabulei rasa”, indispensablă pentru instaurarea noii orînduiri, drept urmare familia, religia şi cultura au fost atacate de către exponenţii noului regim586F

5. Pentru distrugerea societăţii civile puterea comunistă nu a ezitat să utilizeze teroarea. Primii ani, şi nu numai, aveau să rămînă pentru mulţi dintre locuitorii “galaxiei comuniste”, anii fricii. În România s-a realizat o represiune metodică şi absurd totodată, care prin valuri de epurări, campanii de denunţuri, procese populare, arestări secrete şi execuţii sa dorit să se dezarticuleze societatea pentru ca puterea să fie acaparată de Partidul-Stat. Această teroare roşie a reuşi în cîteva luni să arunce o ţară întreagă în braţele nesiguranţei, nesiguranţă care a dăinuit pînă la căderea comunismului. Pentru apune în practică teroarea roşie, liderii comunişti aveau nevoie de un aparat represiv bine structurat. Securitatea reprezenta “ochii şi urechile poporului” şi se autodefinea “sabia ascuţită a partidului” iar pentru duşmaniidin exil “braţul lung al revoluţiei”587F

6. “A zdrobi, a reprima, a demasca, a nimici, a lichida, a stîrpi, a da de pămînt cu duşmanii poporului trebuia făcut cu toată ura, dar disciplinat şi nu oricum.” Aceasta era menirea Securităţii în viziunea unui înalt demnitar communist588F

7. În România moartea “omului vechi” şi naşterea” omului nou” putea fi grăbită de către Securitate prin reeducare termen gîndit de comunişti pentru a camufla idea de spălare a creierului. Moartea omului vechi era doar unul din aspectele proiectului măreţ al liderilor comunişti din România. Al doile aspect, 5 Bujor Nedelcovici, Originile securităţii I, în 22, anulXIV, nr.637, februarie 2003, p. 12 6 Jean-Francois Soulet, op. cit.,p.51 7 Ruxandra Cesereanu, Limba securităţii, în 22, anul XIV, nr. 699, iulie-august 2003, p. 12

naşterea omului nou avea să mobilizeze încă şi mai multe energii şi mijloace. Moartea omului vechi şi naşterea “omului nou” a făcut parte din proiectul diabolic şi utopic patronat de Dej şi Ceauşescu. Pentru grăbirea apariţiei “omului nou” trebuia promovată societatea oficială bazată pe propagandă, mistificare, înregimentarea populaţiei şi promiterea “unui viitor individual şi colectiv luminous.”589F

8 La aceste valori se mai pot adăuga cultul personalităţii liderului şi supunerea oarbă. Partidul influenţează viaţa membrilor săi - la fel de puternic ca un ordin religios - justiţia social, internaţionalismul, încrederea asolută în raţiune şi cunoaşterea naturii. Individul eliberat astfel de prejudecăţi alienate, deschis deplin către nou mereu pregătit să înlăture nedreptatea se poate mîndri “că pune umăru la zidirea unei lumi noi” cu un destin excepţional. De fapt noua societate pe care comuniştii au vrut să o instaureze în România a fost o societate inegalitară în care coexista un grup de privilegiaţi cu o masă de defavorizaţi. Comunismul a suprimat democraţia în numele unei factice “democraţii superioare”, a înlocuit pluralismul prin comunismul statal şi a creat condiţiile apariţiei universului concentraţionar şi a fuziunii dintre comunismul pseudoegalitar şi barbarie. A făcut dintr-o ideologie mitico-utopică,dintr-un set de afirmaţii profetice lipsite de orice prealabilă verificare empirică, un program de acţiune a cărui imposibilitate însăşi era menită să ducă la o continuă agresiue împotriva realităţii.590F

9 Promisul “rai communist” era încă foarte departe! 8 Ruxandra Cesereanu, Contra spălării creierului ori contra educării un posibil concept în 22, anul XIV, nr.640 aprilie 2003, p. 8 9 Vladimir Tismăneanu, Lenin şi geneza totalitarismului, în 22, anul XIV, nr 701, octombrie 2003, p. 13


125

Cu arma în mînă în Munţii Banatului…

Rezistenţa anticomunistă şi antisovietică din Banat a debutat încă din toamna anului 1944, inmediat după 23 august În câteva luni cât a mai durat războiul, germanii au efectuat în Banat cel puţin patru paraşutări dintre care trei cuprindeau şi efective umane. Prima dintre ele, efectuată în munţii din preajma Domaşnei, cuprindea un grup format din şase persoane, în frunte cu Iosif Găvăgină, originar din comuna Doclin, încă doi bănăţeni din judeţul Timiş, Nicolae Târziu şi Pintilie Ţinţoiu, precum şi un tânăr radiotelegrafist german berlinez, Johann, care provenea din Kriegsmarine. Ei s-au ascuns la coliba unui anume moş Pătru de la Domaşnea, situată în vecinătatea Porţii Orientale. Grupul acesta avea de îndeplinit misiuni informative în favoarea Wehrmacht-ului şi de sabotaj împotriva transporturilor militare sovietice pe calea ferată şi şosea către front. În consecinţă, grupul condus de Iosif Găvăgină s-a angajat imediat după sosire în lupta anticomunistă, prin mijloacele specifice muncii organizatorice şi informative. Din relatările lui Filon Verca, bunurile paraşutate de germani la Bunila au fost aduse de acolo şi îngropate în locul

Racoviţa, pe malul Timişului, lângă Caransebeş, aproape de casa lui moş Dragu Grozăvescu. Cele paraşutate mai târziu au fost adăpostite în vecinătatea Ruscăi. Unul dintre membrii echipei lui Iosif Găvăgină, avocatul Nicolae Târziu, care cunoştea toate aceste locuri de depozitare, a predat bunurile Siguranţei şi apoi a început să îşi trădeze colegii. Filon Verca susţine că tot acesta a sabotat şi cea de-a patra paraşutare, făcându-se astfel vinovat de decesul celor doi legionari îngheţaţi în munţi. Au mai fost, se pare, şi alte câteva paraşutări germane în Munţii Banatului, dar de o importanţă mai redusă. Dintr-o notă informativă aflăm că Securitatea a infiltrate un om al ei în grupul de partizani condus de Iosif Găvăgină ceea ce a dus la capturarea grupului în 1948. Iată conţinutul notei informative "Azi 1-XII-1950 ora 11 am fost la Găvăgină.A vrut să vină el la mine însă a uitat să ia adresa de la Bălănescu. A deschis el imediat discuţia despre organizaţie întrebându-mă dacă cunosc pe Mircea sau pe Marcu care 1-a numit sef. Mi-a spus că Bălănescu a fost la el cu aceşti băieţi la Socolar adecă cred că Marcu Ion si Radu. El mi-a spus că primăvara vrea să treacă graniţa în străinătate să aducă un aparat de transmisiune. Mai departe a zis că a avut un tip în organizaţie care a vrut să atace pe paznicii care aduc banii la mina Secul si cu aceşti bani să-si cumpere arme, îmi zice Găvăgină. L-am aranjat pe acest tip. Apoi a continuat zicând că Minea nu vrea să facă legătură cu alte persoane, el ar avea la Mehadia în munţi o trecătoare în care ar putea să tina rezistentă oricărui batalion se soldaţi. A zis că are oameni de încredere la Mehadia care numai de ar avea arme si încep orice răscoală.Apoi eu i-am spus că acolo nu mai există oameni de-ai lui Domăsneanu, atunci Găvăgină mi-a spus că Domăsneanu nu este împuşcat ci a fost deportat în U.R.S.S. de unde a fugit. Apoi Găvăgină mi-a spus că el a trimis o scrisoare în Anglia ca să fie citita la R.Londra si că a fost citită pe 8 Nov. de ziua regelui. El a zis


126

că a trimis-o pe un şofer ce a trecut graniţa si face parte dintr’o ambasadă .Găvăgină vine la mine pe 2-XII-1950 ora 5. De fapt e un tip foarte vorbăreţ si nu s’a sfiit adică păzit să nu spună toate acestea. Bălănescu a trimis o ilustrata din Târgoviste la părinţi. Eu i-am spus lui Găvăgină să se intereseze de adresa lui sau daca a mai scris. Aproape tot timpul el a vorbit si eu abia puteam să întreb591F

10. (2-XII-1950. . .inf. Gelu.’' ) În 1948 s-a lăsat prins cu toate că ar fi putut fugi din nou în munţi Stăteam ascuns de aproape două săptămîni în pădurile de lîngă Bocşa. Am aflat că Icoane mama, baba şi maica a bătrînă au fos luate şi duse la Reşiţa la Securitate. Nu ştiu ce au făcu ăia cu ele dar tare rău au fost spăriate. Jîndarul de la Bocşa o venit la noi acasă şi o vorbit cu sorămea şi ia zis că să fug că peste cîteva ceasuri vine să mă ridice. Eu eram plecat la tîrg la Văsiova să cumpăr nişte cucuruz. Am ajuns acasă. Icoane plînjea cînd m-o văzu şi o zis că mi-o pregătit raniţa să fug din nou în pădure să nu mă ridice jîndarii. Am zîs că nu mai fug că degeaba mai fug. Aşa că m-au arestat m-au dus mai întîi la Caransebeş şi după ai al a Cimişoara şi de acolo a început năcazu.592F

11 Iosif Găvăgină a fost periculos pentru regimul comunist (a fost legionar, a luptat cu arma în mînă în Munţii Banatului şi nu şi-a trădat camarazii) care l-a aruncat în puşcăriile sale timp de 14 ani ca după aceea să-l “elibereze” în marea puşcărie numită România comunistă. Numai simpla enumerare a închisorilor în care a fost deţinut perioade de timp mai lungi sau mai scurte ne face să ne îngrozim Gerla, Aiud, Jilava, Piteşti în lagărul (colonia) de muncă de la Oneşti la Canal în lagărul (colonia) de muncă Cap Midia în lagărul (colonia) de muncă Culmea în Deltă la

10 Mărturii privind amploarea mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat (1) 11 Am încercat să-mi readuc aminte şi să notez cam tot ce mi-a povestit Iosif Găvăgină

tăiat de stuf în lagărul (colonia) de muncă la Periprava)593F

12. A fost eliberat în 1962. Prin 1972/1973 avînd 9 ani am început să înţeleg de ce baba (bunica mea) plîngea atunci cînd moşu (aşa-i spuneam eu lui) era înştinţat de un domn în civil că trebuie să plece cu trenu la Reşiţa şi cînd miliţianul venea pe la noi şi întreba numai de Ioşca (Iosif Găvăgină). Am înţeles de la tata că moşu a făcut închisoare ca deţinut politic pentru că a fost legionar şi că s-a luptat cu comuniştii în munţi şi că nu-i om rău şi că-mi va povesti el mai mul te cînd voi creşte mare. Iosif Găvăgină mi-a povestit cîte ceva dar cele ai multe informaţii le am de la tata. „În fiecare an comemora cele două momente cruciale din viaţa lui de fost deţinut politic: ziua arestării şi ziua eliberării din detenţie prin faptul că prepara şi mînca terci de sărbătoare si terci obişnuit. Pot să vă spun că ambele mîncăruri erau de neconsumat. Vezi tu copile, îmi spunea mie, ce am mîncat timp de 14 ani.” „Toată viaţa lui după eliberare a trăit foarte modest; camera lui era mobilată simplu un pat de campanie un cufăr un dulap simplu o masă şi două scaune un cuptor un lavoar, pe jos pămînt bătut cu maiul a refuzat să punem duşumea. Spunea că că ar fi nedrept ca el să trăiască în ‚lux” în timp ce camarazii lui au murit fie în munţi fie înînchisoare şi nu putea să înţeleagă de ce el a scăpat iar ei nu mai sunt.”

12 Conform fişelor matricole penale- deţinuţi politici publicate pe site-ul Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc


127

În cazul acesta materialul subversiv sunt eu...

Florea Costache a fost incomod pentru regimul comunist, care l-a aruncat în multele sale puşcării pentru 8 (opt) ani de zile dintr-un motiv, spuneam, pe care orice justiţie normală l-ar eticheta stupid şi aberant: „favorizarea infractorului”, în fapt salvarea de la moarte a unui coleg şi prieten, avocatul Ionică Boia. Da, pentru că a chemat un medic ca să-l consulte şi apoi să-l opereze de urgenţă pe muribundul Ionică Boia, care agoniza în pat din cauza unei apendicite, Florea Costache a trebuit să treacă prin următoarele închisori: Ghencea, Ministerul de Interne, Rahova, Jilava, Aiud, Baia Nistrului (la minele de plumb), Gherla şi din nou Aiud. În cele peste 20 de caiete de care am amintit mai sus, Florea Costache a evocat suferinţele sale, dar mai ales pe ale camarazilor săi de detenţie. Un adevărat iad care, desigur, nu poate să încapă în aceste câteva rânduri scrise de mine. La începutul anchetei de la Jilava a avut marele noroc să-l întâlnească, tot în arest, pe monseniorul Ghika, de la care a învăţat câteva lucruri fundamentale, mai ales pentru situaţia lor ca deţinuţi politici în închisorile comuniste. Acest mare intelectual

creştin şi-a trăit acolo ultimele lui săptămâni de viaţă. Era un sfânt, îmi spunea profesorul, un sfânt coborât parcă din icoanele noastre vechi. Iradia numai bunătate şi era incapabil de ură şi de supărare: „Să-i iertăm pe torţionarii noştri, ne sfătuia el, să nu le purtăm ranchiună, căci Dumnezeu le va orândui pe toate”. El a lăsat în manuscris peste 20 de caiete, care însumează mii de pagini, pregătite pentru tipar. Între acestea, un loc aparte îl ocupă evocările din viaţa de combatant, care a luptat în ultimul mare război, atât pe frontul de Est, cât şi cel din Vest, până la încheierea păcii. De o valoare inestimabilă sunt, mai ales, impresiile sale din închisorile comuniste din România. Aici intrăm, de fapt, într-un adevărat infern, care te face să te întrebi, îngrozit, cum au mai putut să iasă oamenii vii din el. Manuscrisul este intitulat În temniţă de Florea M. Costache. Din păcate s-au păstrat doar două caiete cu însemnări din temniţă. „Mă trezesc în zgomot de lovituri sălbatice în uşă. Deschid uşa antreului şi o pădure de pistoale stau ţintite spre mine. Era securitatea. Un ofiţer de securitate mă întreabă: - Cu cine am onoarea? - Cu Florea Costache, răspund eu -Suntem informaţi că aveţi materiale subversive, îmi explică un alt ofiţer de securitate. Deschid uşa bibliotecii mele şi răspund: -Aceasta este averea mea! -Scoate materialele subversive, insistă ofiţerul. -Anume, care întreb eu? -Mein Kampf, insistă ofiţerul de securitate -În cazul acesta materialul subversiv sunt eu... –Ai ghicit, îmi spune ofiţerul rîzînd. -Permiteţi-mi atunci să mă îmbrac..” Pe parcursul a peste 60 de pagini Florea Costache descrie cu mult har prin ce a trecu în primele luni de închisoare. “Uşa celulei se deschide din nou. Intră un sergent care mă întreabă: - Cum te numeşti? - Costache Florea. - Ai venit acum?


128

- Da. - Pune-ţi ochelarii! Îi îmi pun ochelerii. Mă ia de braţ şi porneşte cu mine pe corridor pînă la capătul unor trepte. De aici mă ia în primire un altul parcă mai cu inimă. Îmi atrage atenţia cu blîndeţe cînd trebuie să urc trepte. Am urcat multe. Cred că mai multe etaje. M-au băgat apoi într-o cameră unde cineva îmi ia un interogatoriu scurt. … Apoi ordonă celui care ma adus să mă ducă înapoi. Tot timpul interogatoriului am purtat ochelari. Nu am văzut nimic... “ Pe coperta unuia dintre manuscrisele lui Florea Costache stă scris Aici Memoriale I. Caietul cuprinde peste o sută de poezii Cele mai multe versuri le-am elaborate la Aiud în gînd, fără să le fi scris ani în şir. Fiecare vers îl repetam de zeci de ori, pînă se fixa bine în memorie. Seara cu regularitate, memoram miile de versuri pe care le elaboram. Numai după ce eram sigur de memorarea versurilor învăţate, treceam la elaborarea unor noi versuri. Iată două din poeziile aflate în manuscrisul lecturat de mine :

Trist Închisoare, închisoare,

Sufletul mi-e gol şi trist, Din ce a fost cu ani în urmă

Nu mai este decît Crist

Stă în mine pus pe cruce Cu cununa lui de spini,

Iar din răni îi picură singe, Vorbele-I sunt lacrimi

Greul crucii nu mă apasă Închisoare doar sunt trist

Că sunt oameni nevrednici Pentru rănile lui Crist

Cucul

Un camarad a înebunit Lacheii stelei roşii rîd Nu sunt nebun, el a răcnit Lacheilor cu suflet crud.

A fost băgat într-o celulă În frig şi singur şi golaş

Şi aude disperat cum urlă, Lacheii rîd cu glas vrăşmaş

Av ea şi el un dor pe lume

Copiii şi soţia lui Lacheii rîd că au ce spune Din inimă au scos un cui

Cei doi ne-a lăsat un mare Testament: Să nu-l răzbunăm! Există deja prea multă ură în societatea noastră, prea multe răni încă necicatrizate, care ne otrăvesc viaţa. Să nu le mai zgândărim. Altminteri, de proşti şi de bestii nu ne va mântui decât bunul Dumnezeu.

Aspecte ale lustraţiei în Europa

prof. Marilena Ana Draia

Adoptarea unei legi a lustației a fost necesară pentru consolidarea valorilor şi instituţiilor democratice şi pentru protejarea principiilor fundamentale prevăzute de Constituţie. Pentru aplicarea unei asemenea legi are nevoie de decizii politice cu un nivel moral ridicat.594F

1 Republica 1 prof.Pavel Źaćek ( Praga), la Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie

Cehã a adoptat Legea lustraţiei în 1991, Germania în 1992, Ungaria în 1994, iar Polonia în 1997. În România, promulgarea Legii lustrației s-a realizat abia la 23 de ani dupa caderea comunismului și cu câteva zile înaintea aniversării a 22 de ani de la Proclamația de la Timișoara. Prin proclamatia din 11 martie 1990 România devenea, la acea dată, prima țară din


129

Europa de est care atrăgea atenția asupra necesității lustrației. Dar ce presupune această LUSTRAȚIE? În DEX cuvântul nici măcar nu apare; îl găsim totuşi înregistrat de noul DOOM, care l-a preluat din uzul curent şi din cîteva dicţionare de neologisme, unde are sensul de "ritual, ceremonie de purificare din antichitatea latină". La originea echivalentelor culte de azi - fr. lustration, engl. lustration, it. lustrazione, sp. lustración etc. - stă termenul latin lustratio. Revista Uniunii Scriitorilor595F

2 preciza în 2006, că, după 1989, lustraţie (ca şi echivalentele sale internaţionale) a devenit un termen politic, legat de diferitele legi prin care se limita accesul la putere al celor vinovaţi de abuzuri şi represiuni în perioada regimului communist. Deci, este imperios necesar să știm pe cine lustrăm. Practic definirea activiștilor a fost și un pretext bun de amânare, de tergiversare a aplicării legii în România. Lustrarea, în nici un stat comunist, nu i-a vizat pe toți membrii partidului comunist, ci doar pe cei implicați direct în conducerea lui și a statului. Chiar și așa, după căderea comunismului în Europa, nici un stat nu-și permitea demiteri în masă: toți procurorii, toți polițiștii etc. Trebuiau vizate anumite grupuri țintă care au jucat un rol mai important în regimul comunism. Și, adevărul este că lustrația nu se putea aplica cu adevăratimediat dupa inlaturarea comunismului. Niciodată trecerea unui stat de la un regim totalitar la unul democratic nu a fost făcută prin demiterea imediată și în masă a functionarilor din fostul regim. Este și cazul Germaniei sau a Spaniei, după înfrânderea nazismului, respectiv, după moartea lui Franco. Privind in sens invers, in regimurile totalitare totul este simplu. Spre exemplu, în secolul al XX-lea Ungaria a avut nouă schimbări de regim: în 1918, 1919, 1920,

2 Rodica Zafiu, Păcatele Limbii: Lustraţia, România Literară, http://www.romlit.ro/lustraie

1944, 1945, 1948, 1956, 1957, 1990. Toate regimurile se defineau în antiteză cu cel precedent, astfel că cei eliberați din închisori îi persecutau sau ucideau pe cei dinainte. Singura excepție a constituit-o trecerea de la comunism la democrație, în 1989-1990.596F

3 La noi trecerea la democrație s-a făcut violent, printr-o ruptură bruscă de regimul comunist – printr-o revoluție. Imediat, în 1990 noi începeam o tranziție mult prea lungă, în timp ce alte țări fost-comunite au străbătut-o în anii 80. Poate tocmai de aceea, state precum Germania, Cehoslovacia, Ungaria, chiar și Polonia, nu au amânat 20 de ani adoptarea legii lustrației. În Cehoslovacia, primele liste cu lustrabili apar la doar trei luni după Revoluția de catifea, acest fapt datorindu-se președintelui de atunci, Vaslav Havel, care, în martie 1990, reușește chiar lustrarea guvernului și a parlamentului Cehoslovac.597F

4 Dl. Hubertus Knabe, directorul Memorialului din Berlin, declara că în Germania problema lustrației apare în timpul primei campaniei electorale libere, când, în fruntea partidelor politice fruntașe se aflau foști colaboratori. În 1992, după doi ani de revoluție pașnică, legea este adoptată și este considerată ca model pentru statele fost-comuniste din Europa.598F

5 În Ungaria, unde înlaturarea co-munismului poate fi privit ca o revoluție negociată, nu s-a produs o incriminare a celor vinovați; fără revoluție nu se puteau înlocui din funcții foștii comuniști.599F

6 Legea lustrației este adoptată în statul vecin doar cu puțin înainte de finalul primei guvernării democratice, care avea un procent mare de comuniști, în 1994.

3 prof.Gábor Bánkúti ( Budapesta), la Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie 4 Pavel Źaćek, la Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie 5Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie 6 Gábor Bánkúti, la Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie


130

În Polonia, lustrația a început târziu și se produce lent, putându-se vorbi de o lustrație târâtoare.600F

7 Dealtfel, Polonia este statul în care alegerile democratice s-au organizat destul de târziu, doar în 1991, pentru că, inițial, a fost creat un prim guvern de coaliție, de conciliere, guvern în care comuniștii dețineau posturile cheie. Este destul de interesantă povestea lustratiei in Polonia! Astfel, la sfârșitul lunii mai 1992, guvernul polonez, eminamente necomunist, solicită o listă a lustrabililor care încă erau în posturile cheie ale statului. Situația devine cu adevărat tensionată când, pe listă, este prezent și numele președintelui în exercițiu, Lech Wałęsa, figură marcantă a rezistenței anticomuniste din Polonia anilor 80, laureat al Premiului Nobel pentru pace în 1983. Tribunalul Constituțional declară această acțiune neconstituțională, iar pentru mulți polonezi acest lucru a echivalat cu faptul că Wałęsa s-a declarat indirect vinovat. Dealtfel, Lech Wałęsa, in ciuda candidaturilor ulterioare epuse pentru presedintie, nu va mai fi reales601F

8, iar acuzațiile de colaboraționism planează și astăzi asupra lui.602F

9 Legea

7 Patryk Pleskot ( Varsavia) , la Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie 8 Potrivit Wikipedia, a pierdut alegerile prezidenţiale din 1995, obţinând 48,72% din voturi în turul al doilea în faţa lui Aleksander Kwaśniewski, reprezentant al foştilor comunişti polonezi (Alianţa Stângii Democrate, SLD). Soarta lui Wałęsa la aceste alegeri a fost hotărâtă de comunicarea publică nereuşită; la dezbaterile televizate, a părut incoerent şi necioplit; la sfârşitul primei dintre cele două dezbateri, ca răspuns la mâna întinsă de Kwaśniewski, el a răspuns că liderul post-comunist poate să-i „strângă piciorul”. După alegeri, Wałęsa a declarat că se retrage din viaţa politică, iar rolul său a devenit unul marginal. Wałęsa a candidat din nou la alegerile prezidenţiale din 2000, dar a primit doar 1% din voturi 9 Dl prof. Pleskot declara ca, de-a lungul timpului, Wałesa a fost acuzat de a fi fost informator al poliţiei secrete Służba Bezpieczeństwa, cu numele de cod „Bolek” la începutul anilor 1970. La 11 august 2000, Curtea de Apel din Varşovia, V Wydział Lustracyjny, a stabilit că declaraţia de lustraţie a lui Wałęsa este adevărată — că el nu a colaborat cu regimul comunist. O carte din 2008, foarte controversată, scrisă de istorici de la Institutul de Memorie Naţională (IPN), Sławomir Cenckiewicz şi Piotr Gontarczyk, în care Wałęsa este acuzat de colaborare cu regimul, a fost foarte mediatizată şi a provocat o dezbatere la nivel naţional. Wałęsa neagă colaborarea cu poliţia secretă, iar alţii au remarcat că poliţia secretă poloneză falsifica frecvent documente. În noiembrie 2009 Wałęsa l-a dat în

lustrației pentru Polonia va fi adoptată abia în 1997, la doi ani după ce Wałęsa și-a încheiat mandatul de președinte; rămâne discutabil dacă între cele două există o legătură! Revenind la România, Proclamația de la Timișoara din 1990, document programator inițiat de George Șerban, avea treisprezece puncte, ele pornind de la sloganurile Revoluției din decembrie 1989. Cu toate acestea, cea mai mediatizată prevedere a documentului devine Punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punând accent mai ales pe funcția de președinte. Pentru Punctul 8 nu se cerea o lege specială, ci doar ca el să fie cuprins într-o lege electorală. Deși nu era cu nimic mai important decât celelalte puncte, Punctul 8 devine rapid centrul proclamației, si aceasta datorită celor ce se simțeau vizați. Inițiatorii Proclamației de la Timișoara precizau: Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despărtirii noastre de comunism. (Ion Iliescu era figura cea mai proeminentă vizată de Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara). Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia

judecată pe preşedintele Poloniei, Lech Kaczyński, acuzându-l că l-a calomniat, repetând aceste acuzaţii.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nomenklatura

http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidului_Comunist_Rom%C3%A2n

http://ro.wikipedia.org/wiki/Securitate

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Legislaturi&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pre%C8%99edinte


131

atunci am putea face o alegere în cunoştinţă de cauză, cu cărţile pe faţa.603F

10 Proclamația din 1990 sublinia că, până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența acestora din viața publică este absolut necesară, ei constituind principala sursă de tensiuni și suspiciuni din societatea românească.604F

11 Cu toate acestea, proclamația nu a avut succes datorită rezistenței structurilor comuniste, prevederile ei nefiind aplicate în procedurile electorale în România postdecembristă, alegerile prezidențiale din 1990 și cele legislative din 1990 desfășurându-se fără aplicarea regulilor lustrației. Deși legea lustrației elaborată de Germania în 1992 este considerată cea mai evoluată, felul în care au acționat politicienii cehi este de admirat. Așa cum am mai amintit, Vaslav Havel, încă de la începutul anului 1990, lustrează guvernul și parlamentul, astfel că în iunie 1990, la primele alegeri libere, se conturase deja gruparea comuniștilor. Dealtfel, și astăzi în parlamnetul ceh, Partidul Comunist este prezent într-un procent destul de mare ( 11 %). Legea urma să fie valabilă pentru cinci ani, și așa a fost pentru Slovacia lui Dubcek, însă, în 1995, Vaslav Havel îi prelungește aplicabilitatea in Cehia pe termen nelimitat.

În plus, din 2008, listele cu foștii colaboratori sunt publicate pe internet,

10 Proclamaţia de laTimişoara, punctul 8

http://epochtimes-romania.com/news/2012/03/legea-lustratiei-si-drumul-sau-sinuos-de-a-lungul-anilor---144064 11 Proclamaţia de laTimişoara, punctul 8

oricine având acces la ele. Și ca dovadă a importanței unei asemenea legi, stă faptul că în Cehia există un partid comunist și azi, iar în Slovacia, unde legea lustrației nu mai are aplicabilitate, partidul comunist a dispărut din Parlament. Pentru Germania, avem o situație inedită. Faptul că au existat două Germanii, una comunistă și una democratică, a reprezentat un avantaj: activiștii din RDG au fost repede eliberați din posturile pe care le dețineau, ei fiind înlocuiți cu funcționari din RFG. Așa că, pentru nemți, lustrarea s-a făcut nemțește, în condițiile în care nicăieri în lume nu s-a reușit o lustrație completă.605F

12 Urmărirea firului amânării adoptării legii lustrației în România este mai mult decât complicată: o serie de proceduri, multe personaje, proteste a diferite ONG-uri, protestatari intrati in greva foamei... Legea lustrației a fost votată de două ori în parlamentul României, dar de fiecare dată a fost sancționată de către Curtea Constituțională606F

13 . Este foarte interesant cum democrația ne cere să garantăm chiar și activiștilor / agresorilor din timpul regimului comunist o serie de drepturi stipulate de Declarația Drepturilor Omului! Concret, acești oameni nu pot fi închiși pentru faptele lor, chiar dacă sunt dovedite pentru ca, atunci când le-au săvârșit, ei au respectat legea statului comunist. Totuși, trebuie să intervină justiția morală! Un tribunal al crimelor comuniste nu există, ține de societatea civilă din fiecare stat în

12 Hubertus Knabe ( Berlin), la Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie 13 1) în 1993, o moţiune iniţiată de Constantin Ticu Dumitrescu vizând „interzicerea accesului informatorilor la funcţii în stat“ a fost votată cu o largă majoritate, fără însă nicio urmare practică. Nici n-ar fi avut cum în condiţiile în care Comisia pentru drepturile omului din Senat decisese că legea ar afecta viaţa privată a informatorilor Securităţii. 2 ) în iulie 2010, Curtea Constituţională hotăra, ca urmare a contestaţiei făcute de PSD, că „Legea lustraţiei instituie o prezumţie de vinovăţie şi o adevărată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere colectivă şi pe o culpabilizare generică, globală, făcută pe criterii politice“, spunând că interzicerea dreptului de a fi ales în diferite demnităţi încalcă regulile statului de drept

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_preziden%C8%9Biale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_1990

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_preziden%C8%9Biale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_1990

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_legislative_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_1990

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lustra%C8%9Biei


132

parte. Oricum, trebuie făcută o diferență între lustrație – interzicerea accesului la anumite funcții, și urmărirea penală – închisoare / amendă pentru cei vizati. Privita din punct de vedere practic, toate statele fost – comuniste au cam aceleași probleme când vine vorba de lustrație: - kilometri întregi de documente: 110km

Germania, 86,4km Polonia, 24km România, 7,9 km Cehia, 7,5 km Bulgaria, 3,9 km Ungaria și 1,8 km Slovacia607F

14. - piedicile politice în calea demiterilor și

alocarea unui buget insuficient pentru instituțiile care dețin și cercetează documentele fostelor poliții secrete : ex. În Germania, fiecare land hotărăște dacă își verifică sau nu angajații, chiar și parlamentarii608F

15; în Cehia, PCC, cu 11% în parlament, este foarte activ vis-a-vis de închiderea arhivelor fostului regim609F

16; în Polonia, după înfrângerea fraților Kacinsci, puterea actuală încearcă reducerea bugetului alocat Institutului Memoriei Naționale, în așa măsură încât, președintele instutului declara că lustrația este în Polonia o procedură moartă.610F

17 - durata prea mare de timp necesară

cercetării dosarelor. Ex.: în prezent, în Polonia, trebuie verificate 150 000 declarații, iar Institutul poate să soluționaze doar 5 000 pe an.

- arhive incomplete, multe documente fiind distruse sau ascunse, uneori pentru șantaj politic.

- foștii agenți din regimul comunist ocupa posturi cheie in viata econimică si influenteaza aplicarea lustratiei.611F

18 În urma Legilor lustraţiei, 80.000 de persoane şi-au pierdut locurile de

14 Gábor Bánkúti, la Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie 15 Hubertus Knabe, la Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie 16 Pavel Źaćek, la Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie 17 Patryk Pleskot, la Şcoala de Vara 2012, Sighetu Marmaţie 18 Katharina Kilzer, Lustraţia în presa germană, Şcoala de vară, Ediţia XV, 2012, Sighetu Marmaţiei

muncă în Cehia, 50.000 în Bulgaria, iar în Lituania peste 30.000.612F

19Dar cei mai mulți, au părăsit domeniul politic sau de stat tocmai pentru a nu li se face publice dosarele de colaboratori; sunt cazuri celebre și în România.

- justiția nu reușește să fie independentă613F

20 Revenind la Proclamația de la Timișoara din 1990, la punctul 7, preciza că “Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi a întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR. Prezenta acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică“. Ori, tocmai prin faptul că activiștii nu au părăsi scena politică din România a fost motivul amânării adoptării legii. Închei prin a subscrie declaraţiei d-nei Andreei Pora: lusraţia votată recent din parlament încheie fără drept de apel capitolul decomunizării. Proiect ratat şi suferind de toate racilele societăţii, lustraţia românească este caricatura jenantă a Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, reuşind performanţa de a fi nu doar nedreaptă, tardivă şi fără acoperire morală, dar şi revanşardă, încărcată de frustrările, interesele şi vendetele politice ale momentului. Motivul este simplu: anticomunismul românesc a fost doar o aspiraţie intelectuală, un proiect fără acoperire populară.614F

21 Acum, Legea Lustraţiei este un document inutil scopului pentru care a fost formulată Proclamaţia de la Timişoara.615F

22

19 Andreea Pora, De la Punctul 8 la punctul zero http://www.revista22.ro/articol-13691.html 20 Ibidem 21Ibidem 22 http://malinbot.wordpress.com/2012/03/11/punctul-8-cum-am-ratat-sansa-unui-viitor-normal/


133

Esența Cuvântului Primordial – în orizontul gândirii indiene

- Rezonanțe a ontologizării realității în act - simbol - prof. Irina Botici

Surprinderea esenței cuvântului în

gîndirea indiană presupune trăirea VERBULUI – Cuvântului Primordial prin actul pe care cel dintâi îl desemnează. Totul a fost creat prin act, orice ființă substanță a fost întrepătrunsă prin act în orizontul gândirii filosofice. Lumea este manifestarea lui Brahman” Acest Brahman este fără început și fără sfârșit este Cuvântului Primordial, Fonem imparatic (Sphota) care se manifestă sub formă de obiecgte și din care apare lumea animată. El care, relevant ca Unu, este suportul unei puteri diferite si aparte împărțit în efectele puterilor sale deși este invizibil"616F

1 Cuvântul ca act creatic a fost și va fi

întotdeauna un fenomen primitiv de o profunzime a cărui semnificație pură nu a putut încă fii dezvăluită încă, decât în mică măsură din imensul tezaur sacru al Imnurilor Vedice. Acestea conțin Cuvântului Primordial asemenea unui izvor viu al Spirtului Absolut ce a relevat întrega semnificație a Universului.

Pentru a surprinde acest adevăr Barthari alege calea de atingere a lui Brahman prin intermediul Gramaticii indiene evidențiind actul originar al cuvântului. Natura cuvântului fiind înțeleasă de gramaticianul indian atât ca o acțiune un proces dat o dată pentru totdeauna cât și ca o convenție. Sinteza dintre cuvântul ca fapt natural și cuvântul ca fapt convențional este generată în baza unui conținut semantic ce există latent și nemanifestat în cuvânt a cărui expresie generală este tradusă prin” lumina cunoașterii” – Sphota, unde multiplicitățile devin Unul iar forma cunoașterii este în sine însuși: “ Spre această supremă esență a cuvântului care s-a înmormântat în expresii diverse, sprea această prea sfântă lumină, Gramatica este calea cea mai directă. Ea, această formă transformată în cuvânt, este 1 A. Moretta- Cuvântul şi tăcerea, Editura Tehnică, Bucureşti 1994, p20

cea care alcătuiește fundamentul oricărei științe, al oricări arte. Mulțumită ei, toate lucrurile sunt create deci, deosebite unele de altele.”617F

2 Cuvântul nu este o realitate absolută,

substanțială ci o fromă ce se manifestă prin limbaj. Limbajul nu este separate de gândire, nimic din ceea ce aparține găndirii nu scapă limbajului. Cuvântul neexprimat este Verb și totodată semn, cuvântul devine astfel purtător de semnificații. Verbul este cel care dă curs acțiunii iar aceasta nu poate fi înțeleasă dec ât pri inferență – anumana – succesiune de părți legate unitar. “Verbul este puntea de legătură dintre diferitele planuri ale ființei și adevărul suprem”618F

3 . Acțiunea cunoașterii este ase-menea unui act simbolic de care cunoașterea omenească nu va putea să se lipsească niciodată. Prin intermediul semnului- symbol, ființa omenească va putea surprinde realitatea însăși. Semnul – simbol potrivit lui A. Marino“ ontologizează realitatea” a cărei ordine esențială este determinată intuitiv prin manifestarea acestuia.619F

4 Adepții Mimansa susțin că semnificația

conținutului stă cu totul în cuvânt, el fiind baza generatoare de sens ce se manifestă prin intermediul conexiunilor și a frazelor verbale. Cei din orientarea curentului Nyaya nu susțin inferența logică a cuvintelor luate fiecare în parte.

Cuvântul rămâne un simplu zgomot fără semnificat. Bartrhari argumentează constructiv mediind cele două concepții extremiste considerând că există o entitate inițială prin care cuvântul dobândește puterea sa semnificantă: “ Cuvântul este unic are în el

2Idem, p23 3 A. Moretta- Spiritul Indiei, Editura Tehnică, Bucureşti 1993, p68 4 A. Marino-Hermeneutica lui Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p187


134

infinita multiplicitate, cuvântul este constituit întotdeauna dintr-un gând unic și izvor al diferitelor gânduri distinct, el este în același timp matrializat de lumină”620F

5 Puterea semnificantă a cuvântului se

manifestă în lume prin intermediul energiei Sakti care care acutizează în lumea infinită expresia formelor de viață – “Puterea cuvântului care rezidă în respirație și ceea ce rezidă în intelect capătă o formă diferențiată pe măsura manifestării sale în aspectul articulării (vocalelor)”621F

6 Însușirea actului de vorbire este o binecuvântare o cuminicare între Univers – fiinta umană drsăvârșită parcă prin respirație și intelect.

Trebuie ținut cont că în lingvistica indiană cuvântul nu s-a separat niciodată de procesul mental si nici de lumina energetică manifestată în act a cuvântului. Manas rămâne întotdeauna legat de corporalitatea sunetului.

Filosofia cuvântului la Barthari ca regulă a unei limbi care își are rădăcinile în minte și gândire aceasta neputând fi explicată decât prin intermediul conceptului de lumină generatoare de energie Sphota.

Sphota lui Bartrhari este verbul care devine lume si semnificat relevându/se prin cuvinte ca un reflex cu semnificații profunde al procesului de exprimare verbală. Sphota este însuși Brahman, Sabda - lume și sunet este o intuiție care suprimă brusc orice succesiune sau diferențiere raportată la aspectul material, sonor, energetic al cuvintelor. Această entitate fonemică suprimă succesiunea dar atunci când ea se manifestă în sunete participă la succesiune nepertându-se astfel legătura cu consonanțele sacre, de adâncime a cuvintelor afirmă Bratrhari în Vakyapadia. Sphota este cuvântul care rezidă în intelect și care face ca toate cuvintele să poată fi percepute asa cum o flacără poate lua naștere dintr-o altă flacără, la

5 A. Moretta- Cuvântul şi tăcerea, Editura Tehnică, Bucureşti 1994, 147 6Idem, p. 104

fel, cuvintele sonore se raportează la Sphota ca la un izvor. 622F

7 Gramaticianul indian acordă lui Sphota

“o entitate nonentitate a sunetului manifestat” care devine o manifestare a revelație prin care se intuiește verbul în act generând o cunoaștere directă a spiriului.623F

8 În urma celor prezentate observăm că

datorită actului de manifestare verbul, esența cuvântului se manifesrtă ca o intuiție în care orice diviziune dispare în vedera unei înțelegeri depline a Spiritului Absolut. Cuvântul Primordial este conceput ca un tot ce își face simțită prezența în urma unui proces mental, ca o entitate dezăvârșită și reală. Doar prin convenție se poate ivi limitarea datorată exprimării cuvântului. Comunicarea prin convenție trensmite mesaje de suprafață generând multiplicitate. În ceea ce priveste cuvântul convențional el are o natură intrinsecă dar prin care se evidențiază doar o suprapunere reciprocă ce manifestă distanță în comunicare, între cuvântul semnificat și cuvântul natural.

Relația dintre cuvântul natural (sacru) și cel profan (convențional) este aceeasi ca cea dintre semnificat și semnificant, dintre semn și manifestarea semnului. Prin acțiunea verbului se determină un act creativ de denumire a lucrurilor. Fără acest act, natura ar rămâne “ mută și neanimată”.624F

9 Acest act creative de denumire a Universului este încărcat cu același conținut de putere magică ce uneste subiectul uman cu obiectul universal. Substratul potențial intrinsec al fiecărui cuvânt se află în AUM ce apare sub formă de Pranava, ce desemnează energia vitală de emitere a sunetelor, cu ajutorul căreia se explică conrespondența dintre sunetele ce izvorăsc din corpul uman și energiile spirituale, prin acestea Universul vizibil – invizibil își face simțită prezența la nivelul conținutului 7 M. Biradeau- Vakyapadia, Edition de Bocard, Paris, 1964, 364 8 A. Moretta- Cuvântul şi tăcerea, Editura Tehnică, Bucureşti 1994, 171 9 A. Moretta- Cuvântul şi tăcerea, Editura Tehnică, Bucureşti 1994, p.179


135

energetic. Acest conținut energetic este la baza lui Sphota a cărui lumină intuitivă relevă esența Cuvântului Primordial.

Mesajul transmis de gramaticianul indian a avut o consonanță deosebită atât pentru cercetătorii moderni cât și pentru cei contemporani. India este posesoarea unei literaturi vedice si hermeneutice a căror texte ilustrează într/un mod de neegalat mentalitatea arhaică sacră. Barthari surprinde legătura profundă dintre forma și conținutul cuvântului, arătând cănu se poate disocia conținutul cunoscător a cuvântului de semnificantul lui. “Cuvântul nu poate fi obiectul unie alte forme așa cum nici lumina nu poate fi luminată de o altă lumină”. 625F

10 Gânditorii moderni prin cercetările

comparative pe care le-au realizat între limbile diferitelor popoare s-au raportat doar la un limbaj metalingvistic, referindu-se doar la forma fonetică a limbii ocolind individualitatea concretă a limbii. Ceea ce nu au reușit să surprindă modernii a fost tocmai particularitatea concretă al limbii ce constituie defapt obiectul ei. Cercetătorii moderni realizează un proces de cunoastere a cunoașterii obiectului limbii în care înțelesul tuturor cuvintelor sunt raportate la un alt nivel semantic, piezându-se legătura inițială sacră dintre semnificat și semnificant.

Raportându-ne la concepția antică aristotelică, ce a influențat întreaga gândire modernă, despre sensul cuvântului observăm două direcții ce decurg din analiza pe care filosoful o realizează asupra limbi, se relevă faptul că pentru a ajunge la o cunoaștere integrală asupra lucrurilor ce există în realitate trebuie să ne raportăm la universalitate.

Un prim orizont rezultat în urma concepției aristotelice s-a tradus în evul mediu prin fenomenul de verbalism care a dominat multă vreme știința. Conform acesteia numele este un semn prin care lucrurile se lasă cunoscute. Verbalismului i se opune nominalismul, după care semnele nu pot fi 10 Al.- George, Sergiu – Limbă şi gândire în cultura indiană, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p.6

considerate corespondente ale lucrurilor – res – cu adevărat existente în afara lucrurilor. Nominaliștii considerau că formele lingvistice – cuvintele – mintea noastră nu pot construi decât o serie de rapoarte cu valoare exclusiv logică.

A doua perspectivă implicită în concepția aristotelică a fost aceea după care folosirea unei limbi presupune o cunoaștere inegrală a realului impunându- se o atitudine logistică. La Aristotel universalul se află în realitatea lucrurilor. Pe linia realismului aristotelic se va ajunge la Toma d' Aquino la un fel de dualism epistemologic în care obiectele sunt cunoscute prin date senzoriale fiind independente de cel care cunoaște. Pe această orientare vor merge F. Bacon, J. Locke și D. Hume.

În perioada modernă observăm că aristotelismul intră în criză. Limba mai este privită ca un reflex simplu a unei lumi a lucrurilor și a conceptelor ci este identificată cu caracterul ficărui popor, fiecare limbă deosebindu-se de toate celelate în mod radical. Aceasă nouă concepție despre cuvânt chiar dacă este prezentată sporadic în operele lui Bacon, Vico, Locke și Leibniz.

Cercetările asupra problemei cunoașterii și intelectului uman în perioada modernă se caracterizează prin importanța pe care o dobândește vorbirea, învățarea cuvintelor pentru elaborarea teoriei cunoașterii. Jhon Locke relevă că învățarea unor cuvinte condiționează dobândirea ideilor care nu sunt înăscute. “Legăturile dintre cuvinte și lucruri nu sunt legături metaistorice, universal valabil, cunoașterea lucrurilor, atunci când tinde să aibă o valoare universală, trebuie în mod necesar să depindă de cuvintele unei lumi anume. “626F

11 Conform acestei concepții este

adecvată doar o abordare istorică a limbii care are o fizionomie proprie atât din punct de vedere fonic cât și din punct de vedere semantic – sintactic. Prin aceste concepții Vico 11 De Mauro, T- Intorducere în semantică, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p 61.


136

și Leibniț depășesc concepția aristotelică după care limbile ar fi diferențiate la nivel fonic ele fiind identice sub aspectul structurii de concepte și categorii universale.

În gândirea lui Leibniz fiecare limbă are modalități specifice de descompunere în concepte și categorii a conținutului experienței.627F

12 O asemenea idee o găsim și în opera lui Wilhlem vom Humboldt conform căreia adevărata diferențiere dintre limbi nu este o diferență dintre sunete sau semne ci una dintre viziuni despre lume. Aceasta se poate afirma pe baza conceptului de “formă interioară a limbii” innere Sprachform și în genera după care “limba este organul constituant al gândurilor”. 628F

13 Fără o prezentare în profunzime a

aceste concepții se observă că aristotelismul lingvistic este total înlăturat de concepțiile despre limbă din sec. al XVIII lea, dar nu pentru multă vreme, deoarece devine dominantă la sec. al XIX lea. În acest secol se menține ideea conform căreia istoria este singura cheia pentru studiul științific al vorbirii omenești. Conforma acestei orientări se inițiază cercetări de gramatică comparativă între care cele mai cunoscute sunt cele ale lui F. Bopp și Pott, care au realizat un studiul lingvistic comparativ al limbilor indo-europene. Aceste orientări pun în umbră caracterul semantic și sintactic al limbii.

În gândirea indiană se constată o contiunitate organică notează Sergiu Al. George trecând de la categoriile intangibile ale lumii arhaice la disciplinele spiritului a omului modern. Se naște astfel speculația arhaică în intimitate cu cea ritualică.629F

14 În contemporneitate se încercă o

depășire a modernității prin explicarea conceptelor semiotico – hermeneutice capabile să prezinte însemnătatea limbii prin raportare la realitate.

Prin definirea semnului ca unitate lingvistică ce unește un concept cu o imagine

12 Idem p65 13 E. Cassirer, Eseu despre om, Editura Humanitas, 1994, 170 14 Al.- George, Sergiu – Limbă şi gândire în cultura indiană, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p10

acustică, Saussure arată complemantaritatea semantică dintre semnificatul semnului și sem,nificantul acestuia. Astfel limba constituie un complex sistem de semne superior celorlalte sisteme de semneea reprezentând performanța la care a ajuns ființa umană prin comunicare. F. Saussure prin reluarea coincidenței contrariilor surprinde caracterul structural – funcțional al limbajului. Astfel în secolul al XX lea semiotica determină prin funcția ei semantică – sintactică – pragmatică redă o imagine integratoare asupra unor probleme ce nu au putut fi rezolvate în totalitate de alte cercetări.

Gândirea secolului al XX lea a fost denumită generic epoca analizei aducându-se în centrul atenției limbajul, elucidând anumite concepții privind semnul, sensul, semnificația, simbolul, interpretarea și comunicarea.

Printr-o analiză științifică a limbajului studiem un fapt social ale cărui reguli sunt generate. Fără asemenea reguli limbajul nu și-ar îndeplini sarcina principală, de a fi mijloc de comunicare. Lingvistica sincronică se ocupă de raporturile structurale constante iar lingvistica diacronică se ocupă de fenomenele lingvistice care evoluează în timp. Prin raportarea la unitatea lingvistică – SEMNUL- Saussure prezintă legătura între semnificat și semnificant . “Semnul unește un concept cu o imagine acustic630F

15 Semnificantul este ansamblul de semne prin care se exteriorizează cuvântul, cel ce semnifică. Saussure aduce în atenție interdependența dintre semnificatul – motivat - și semnificantul – arbitrar - fără de care cuvântul nu se poate desăvârși. Prin această concepție Saussure demonstrează legătura intrinsecă dintre forma sintactică și cea semantică a cuvântului răspunzând astfel în mod exhaustiv așa cum numai semiotica poate releva nedumeririlor cu privire la caracterul convențional sau neconvențional al naturii cuvântului.

Concluzionând “semnul – potrivit lui Beneviste - este pus la baza întregului univers

15 Idem, p2


137

și funcționează totodată ca principiul de explicare pentru orice ansamblul abstract și concret. Omul în întregul său este un semn.”.

Cuvântul devenind astfel o poartă de cuminicare a ființei umane în Univers.

Înfiinţarea Liceului „Aurel Vlaicu” din Orăştie

prof. Elisabeta Mirela Toma

Momentul cel mai important în istoricul învăţământului de la Orăştie îl constituie înfiinţarea Liceului „Aurel Vlaicu”, prima instituţie de învăţământ în limba română de grad secundar. Această înfăptuire trebuie privită în legătură cu momentul istoric de la 1 Decembrie 1918, punctul de plecare spre o viaţă nouă a românilor din Transilvania. Poporul care timp de un mileniu aşteptase cu nerăbdare acest moment, se înalţă acum să-şi afirme valorile sale spirituale. În această configuraţie specifică ”Orăştia are nevoie de liceu. Orăştia merită sprijinul celor puşi în conducerea ţării, Orăştia şi în ea liceul trebuie să fie privită ca o zale necesară şi inomisibilă în haina naţională care a acoperit şi podobeşte şi azi pământul locuit de români.”631F

1 Noile condiţii istorice din preajma marelui eveniment al Unirii din 1918 au făcut

1 Anuarul I al Liceului de stat “Aurel Vlaicu” din Orăştie pe anul şcolar 1919-1920. Publicat de Direcţiune, Tip. “Libertatea”, Orăştie, 1920, p. 3

posibil ca „centrele româneşti, până aci expuse la înstrăinare, să fie asigurate cu câte o citadelă română de unde viitorii eroi naţionali să iasă oţeliţi în simţăminte înflăcărate pururea arzătoare naţionale.”632F

2 „Şcoala este chiemată să lucre aice fără preget, fără osteneală, fără alt scop şi altă ţintă decât promovarea, înaintarea binelui comun şi prin aceasta întărirea naţiunei şi a patriei. Dee carte, dee învăţătură, dar aceea să fie pătrunsă de firele tari ale cohesiunii naţionale, căci fără aceasta toată se destramă, fără ca să poată fi folositoare.”633F

3 Şi pe drept cuvânt, instituţia culturală pe al cărui frontispiciu stă dăltuit numele lui Aurel Vlaicu, privită retrospectiv, nu şi-a dezminţit cu nimic menirea sa istorică. Năzuinţa românilor de a avea o instituţie de învăţământ liceal era mai veche. Momentul înfiinţării liceului, cu tot entuziasmul de care este legat, nu este lipsit însă de aspectele vitrege, de lipsurile inerente oricărui început. Liceul din Orăştie „s-a înfiinţat cu ordinul fostului Resort de Culte şi Instrucţiune Publică numărul 7569/1919 din data de 5 iulie 1919.”634F

4 Viaţa liceului începe cu data de 15 iulie 1919, când directorul Ioan Cheri ”prevăzut cu îndrumările lipsă, emanate din conferinţa primă a directorilor noi numiţi, se prezintă în Orăştie, formează un comitet din inteligenţa din oraş, cu care stabileşte localul liceului şi totodată pune în hotărâre deschiderea unui internat pe lângă liceu.”635F

5 Iată conţinutul

2 Ibidem , p. 4 3 Anuarul II, p. 6 4 Anuarul Liceului de stat “Aurel Vlaicu” din Orăştie pe anul şcolar 1921-1922. Publicat de Aron Demian, directorul liceului, cu numeroase ilustraţii, anul III, Tip. “Libertatea”, Orăştie, 1922, p. 6 5 Anuarul I, p. 3


138

procesului-verbal, luat în conferinţa intelectualilor români din Orăştie la 1 iulie 1919: ”Intelectualii români din Orăştie la recercarea d-lui Ioan Cheri - directorul liceului român din Orăştie, întrunindu-se în conferinţă pentru a afla modalităţile pentru deschiderea liceului român din Orăştie, şi-a ales pentru această conferinţă de preşedinte pe dl. Aureliu Moga - prim notar orăşenesc, iar de notar pe dl. Alexandru Herlea - preceptor regional. Şi a adus următoarele decise: - Ca edificiu al liceului se destinează fosta şcoală civilă de fete de stat, constatat fiind că ea corespunde întru toate recerinţele actuale. - Băncile, colecţiunile, mobilier şi alte recvizite şcolare, necesare să se ceară de urgenţă de la Resortul Cultelor a se da la liceul de stat din Petroşani, deoarece acest liceu afirmativ nu se va deschide. - Materialul de încălzit e asigurat din partea oraşului. Să se ceară de la Resortul Cultelor ca mobilierul cancelariei fostei şcoală de stat pentru fete să se lase în folosinţa liceului. - Se decide a se înfiinţa un internat – convict – pentru elevii liceului dacă şi statul va da subvenţie corespunzătoare. În scopul incvartirărilor elevilor la case private se recearcă primăria oraşului ca până la 1 august să facă conscrierea acelor familii, cari sunt aplicate a primi elevi în cvartir. Pentru incvartizarea profesorilor din partea primăriei orăşeneşti se vor lua dispoziţii necesare” 636F

6

Intelectualitatea din oraş s-a dovedit pătrunsă de însemnătatea şi chemarea unei şcoli româneşti şi, în frunte cu Dr. Romulus Boca, primarul de atunci al oraşului, au desfăşurat o asiduă activitate, amenajând un internat capabil să adăpostească până la 140 de elevi. Odată cu 1 august, data începerii înscrierilor, numărul elevilor creşte aşa de vertiginos, încât clasa I trebuie divizată în clasele paralele. Numărul elevilor înscrişi este atât de mare încât directorul şcolii se vede obligat să facă propunerea către Direcţia 6 Petru Baciu: Liceul “Aurel Vlaicu” Oraştie, compendiu monografic 1919-1994, Deva, 1994, pag. 7-8.

Regională Sibiu, ca liceul să se deschidă cu 8 clase. Onoratul Resort luând cunoştinţă de situaţia existentă numeşte profesori în număr corespunzător pentru 8 clase. Liceul, aşa cum rezultă din procesele verbale încheiate, este aşezat provizor, în localul Şcolii civile de stat pentru fete, iar internatul în trei case din oraş, sub conducerea rectorului său prof. Aron Demian. Mobilierul folosit de liceu este în cea mai mare parte al şcolii civile de stat pentru fete, dar şi direcţiunea s-a străduit să procure cele necesare pentru liceu.

637F

7 Începutul anului şcolar s-a făcut în conferinţa de constituire ţinută la 1 octombrie 1919, înscrierile s-au terminat la 6 octombrie când în sala de gimnastică a şcolii s-a făcut deschidere festivă a şcolii. În 7 octombrie s-a citit şi s-au explicat legile şcolare şi au fost aranjaţi elevii în clasă. Lecţiile au început în 8 octombrie, orele 8 dimineaţa. Învăţământul s-a desfăşurat conform „Programei analitice pentru şcoalele secundare de băieţi din Ardeal, Banat şi părţile ungurene pe timpul de tranziţie”, publicat de Consiliul Dirigent, Român, Resortul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ca manuscris Sibiu 1919 :” cu acea abatere, că din ştiinţele naturale s-a luat la fiecare clasă Geologia – pentru a se întregi cunoştinţele deja câştigate şi pentru a se putea purcede pe anul următor tocmai materiei prescrise pentru fiecare clasă. În semestrul prim elevii din clasele VII-VIII au făcut împreună cursuri la Religiune şi Limba franceză, dar în semestrul II clasele iarăşi s-au separat.” 638F

8 Ca mijloace de învăţământ, liceul fiind în primul an de viaţă, cele mai multe materiale le-a împrumutat de la Şcoala civilă de fete, dar pentru a pune şi bazele unei colecţii proprii, direcţiunea liceului a format: - „Biblioteca profesorală, cu 370 de cărţi donate de Resortul Cultelor. - Biblioteca tinerimei, pentru clasa a I-a cu 34, clasa a II-a cu 48, clasa a III-a cu 88, clasa a IV-a cu 127, clasele V-VIII cu 407 cărţi, parte 7 Anuarul I, p. 4 8 Ibidem, p. 7


139

donate, parte cumpărate în valoare de 5080 de lei. - Muzeul fizic cu 19 bucăţi fizicale cumpărate în valoare de 575,60 lei. - Muzeul geologic şi chimic, cu 74 bucăţi donate de dl. inginer Ivaşcu şi de elevi în valoare de 1200 de lei şi 56 de bucăţi în valoare de 110 lei. - Colecţia numismatică, cu 129 bucăţi bani vechi şi mai noi(argint, aramă şi hârtie), donate de directorul liceului. - Colecţia modelelor de desen, cu 29 bucăţi de gips, în preţ de 150 lei şi 5 bucăţi corpuri geometrice de lemn în preţ de 3,15 lei. - Colecţia opusurilor muzicale, 29 de partituri pentru coruri mixte şi bărbăteşti, în valoare de 540 de lei şi 38 partituri de orchestră, pian şi solo de vioară, în valoare de 380 lei. - Colecţia instrumentelor de gimnastică, cu un paralel portativ, un fus şi o scândură de sărit. - Colecţia hartelor geografice şi istorice, cu două hărţi politice şi trei hărţi istorice ale României şi cu câte o hartă a Africei, a Americei de Nord şi Sud.” 639F

9 Pentru ca elevii din clasele superioare „să se poată perfecţiona în arta predării şi declamării, s-a format Societatea de lectură „Mihai Eminescu” sub conducerea prof. Aron Demian. Societatea a avut în primul an zece şedinţe dintre care trei administrative, trei literare şi patru festive. Membrii ordinari au fost elevii din clasele a VI-a, a VII-a şi a VIII-a, iar cei dintr-a V-a extraordinari. Averea societăţii o constituia „Fondul Societăţii de lectură Mihai Eminescu” care însuma 27000 de coroane. Aceşti bani au fost adunaţi din taxele percepute la serbările festive aranjate de Societate şi din donaţia făcută de Institutul de Credit şi Economii „Ardeleana” care cu ajutorul dr. Aurel Vlad a câştigat pe seama Societăţii 15000 de coroane. La acestea se adăugau taxele plătite de membrii ordinari.640F

10 Direcţiunea şi corpul profesoral au format şi administrat următoarele fonduri: Fondul Societăţii Directorilor „Mihai 9 Ibidem, p. 7 10 Ibidem, p. 8

Eminescu”, care dispunea de 27000 de coroane depuse la Banca „Ardeleana” în libretul cu nr. 7419. Menirea lui este de a da posibilitatea să se procure cărţi literare şi premii. Fondul „Elevilor săraci”, format din contribuţiile benevole ale populaţiei din Orăştie şi zonele înconjurătoare cu haine şi încălţăminte pentru ajutarea elevilor săraci, dar sârguincioşi. Fondul dispunea de 2493 de coroane depuse la Banca „Ardeleana” în libretul cu nr. 7237. Fondul „Bibliotecii claselor”, care avea rolul de a îmbogăţi cu cât mai multă lectură bună şi edificatoare bibliotecile de clasă. Fondul s-a format din contribuţiile elevilor pentru fiecare clasă: clasa I a are 523 de coroane în libretul cu nr. 7260, clasa I b are 22 de coroane în libretul cu nr. 7300, clasa a II-a are 100 de coroane în libretul cu nr. 7299, clasa a III-a are 333 de coroane în libretul cu nr. 7300, clasa a IV-a are 52 de coroane în libretul cu nr. 7302, iar clasele superioare au 2977 de coroane în libretul cu nr. 7284. Fondul de excursii, format din taxele elevilor, avea 1299,10 lei în libretul cu nr. 7368. S-a mai format un fond pentru excursiile mai mari, în valoare de 5354,60 lei în libretul cu nr. 7447 şi un fond pentru excursiile în străinătate. Fondul corului, deţinea 416,90 lei în libretul cu nr. 7085. Fondul „Aurel Vlaicu” pentru ajutorul elevilor nevoiaşi, provenea din taxele elevilor şi din colecta făcută de Crăciun, era în valoare de 4779,70 lei în libretul cu nr. 7367. Fondul disponibil, în valoare de 3020,15 lei în libretul cu nr 7360. Fondul „Stindardului”, în valoare de 6102,50 lei în libretul cu nr 7263. Fondul „Andrei Bârsăneanu” pentru premierea elevilor distinşi la limba română, în valoare de 1024 lei în libretul cu nr 7513. Fondul „Păun Durain”, format pentru ajutorarea elevilor săraci, fondul s-a format după moartea elevului din clasa I, Păun Durain, în valoare de 1100 lei în libretul cu nr 7976. Fundaţia „Aurel Vlaicu” a românilor americani, în amintirea lui Aurel Vlaicu, pentru


140

ajutorarea elevilor săraci din Binţinţi, în valoare de 1580 lei în libretul cu nr 8154. Fondul cărţilor didactice spre ajutorarea elevilor Liceului „Aurel Vlaicu”, în valoare de 377 lei în libretul cu nr 8002. În afară de cele amintite s-au mai pus bazele următoarelor fonduri: Fondul de premii, Fondul „Cohortei Aurel Vlaicu” şi Fondul cărţilor de limbă franceză. 641F

11 În ceea ce priveşte internatul, elevii săraci, dar silitori aveau parte de ajutoare şi burse fiind întreţinuţi gratuit, o parte fiind scutiţi de adusul bucatelor şi impozitelor şi o parte fiind ajutaţi cu bani. Internatul era cel care „nutreşte populaţiunea unui liceu, serveşte educaţiunea şi creşterea elevilor şi dă ajutor material părinţilor de aputea ţine copii la şcoală” 642F

12 În primul an de existenţă numărul total de elevi al liceului afost de 410 din care 345 ordinari şi 65 particulari. Au fost examinaţi în anul şcolar 1919-1920, 368 de elevi, din care după naţionaliate: 363 română, 2 saşi, 3 evrei. După starea socială a părinţilor tuturor elevilor, s-au divizat în felul următor: 156 fii de agricultori, 37 fii de industriaşi, 23 fii de neguţători, 46 oficiali, 93 fii de medici, avocaţi, profesori, preoţi, 5 fii de zilieri şi 8 fii de pensionari şi rentieri. După locuinţa părinţilor sau a tutorilor, situaţia se prezenta astfel: 66 de elevi cu părinţi în Orăştie, 216 de elevi cu părinţi în judeţul Hunedoara, 86 de elevi cu părinţi în alte judeţe.. 643F

13 Cronica anilor următori arată o continuă înflorire şi prosperitate a şcolii, atât sub latura dotării sale materiale, cât şi aceea a perfecţionării procesului de instrucţie şi educaţie. În tot acest timp, având un corp profesoral stabil şi matur, în liceu se creează tradiţii sănătoase şi deprindere permanentă de muncă. Primii profesori ai Liceului „Aurel Vlaicu” din Orăştie au fost: Ioan Cheri – director – profesor titular de română-latină,

11 Ibidem, p. 9-10 12 Ibidem, p. 10-12 13 Arhivele Naţionale, filiala Deva, Fond Liceul „Aurel Vlaicu” Orăştie, Condica de clasificări pe an şcolar, dosar 13/1919-1920

Dionisie Albu – profesor practicant de desen şi caligrafie, Atanasie Bologa – profesor practicant de franceză-germană, Samoilă Ciumaşu – profesor practicant de studiu natural-chimic, Aron Demian – profesor supleant de română-latină, Victor Iacob – profesor practicant de română-germană, Ioan Ienea – profesor auxiliar de istorie-geografie şi catehet greco-catolic, Octavian Lupean – profesor practicant de română-latină, George Pârvu – profesor practicant de muzică, Teodor Corvin Pop – profesor practicant de matematică-fizică, Ioan Romoşan – profesor practicant de isorie-geografie, Zaharia Stanciu – profesor practicant de matematică-fizică, George Tămaş – profesor practicant de latină-elenă, Vasile Domşa – catehet gr. oriental provizoriu. 644F

14 Liceul din Orăştie devine o instituţie de prestanţă, ceea ce explică şi afluenţa de copii ce vin din regiuni îndepărtate de oraş, din ţinutul Sebeşului, Ilia, Hunedoara, Haţeg, Valea Jiului, Gorj, Sibiu. Exista convingerea deplină că la liceul din Orăştie se face carte, că absolvenţii săi trebuie să reuşească cu bine la examenul de bacalaureat şi în facultăţi. Această perioadă de entuziasm şi înălţare, de îmbogăţire de la un an la altul a tradiţiilor şcolare, a fost umbrită de anii întunecaţi ai celui de-al doilea război mondial, când s-a auzit şi aici sunetul sirenei de alarmă, când în curtea şcolii au fost săpate tranşee, iar cursurile s-au încheiat şi s-au deschis în funcţie de evenimente, într-un an clădirea şcolii fiind transformată în spital. După ce a funcţionat în localul Şcolii civile de stat pentru fete timp de doi ani, începând cu al treilea an de învăţământ 1921-1922, liceul activează în edificiul vechi, reformat din centrul oraşului, azi clădirea spitalului, edificiu construit în 1847 „pe spesele comitatului huniad”, cum rezultă dintr-o inscripţie de pe frontispiciul clădirii. Localul la data aceea servea ca internat Colegiului reformat din Orăştie. Edificiul nu era corespunzător, având ferestre, uşi şi padiment

14 Anuarul I, p. 5-6


141

vechi, uzat, încăperi multe, dar mici. În Orăştie mai exista un al doilea edificiu, „modern, pompos, un palat zidit pe banii statului maghiar şi predat destinaţiunei sale abia la anul şcolar 1910-1911”. În ultima sa perioadă de existenţă, şi mai ales după 1918, Colegiul reformat maghiar din Orăştie se află în plină descreştere ca populaţie şcolară. În anii următori, având în vedere noile realităţi şi perspective ale celor două licee, cel românesc

cu o populaţie şcolară foarte numeroasă şi cu un spaţiu insuficient, şi cel maghiar cu puţini elevi şi cu spaţiu prea mare, şi luând în considerare noile realităţi naţional-administrative de după 1918, tendinţa românilor de aici era ca acest spaţiu să devină focar de cultură românească.

Manuale şcolare în limba română în Provincia Autonomă Voivodina (Republica Serbia)

dr. Mircea Măran Situaţia actuală în şcolile româneşti din P.A.Voivodina (Banatul sârbesc) Învăţământul în limba română pe teritoriul Provinciei Autonome Voivodina în ultimele decenii se confruntă cu numeroase probleme, în ciuda faptului că autorităţile de stat încearcă să ofere toate condiţiile necesare pentru buna desfăşurare a acestuia. Printre cele mai caracteristice probleme, subliniate de cercetătorii preocupaţi de problema învăţământului în limba română din Banatul Sârbes645F

1, se evidenţiază, printre altele, urmă-toarele: reducerea continuă a numărului de şcoli şi de clase cu limba de predare română; reducerea numărului de elevi în clasele româneşti; trecerea unui număr tot mai mare de elevi români în clasele cu limba de predare sârbă; lipsa de cadre didactice cu pregătire corespunzătoare pentru unele obiecte în majoritatea şcolilor în limba română etc. Dacă în primii ani postbelici învăţământul elementar se desfăşura în aproape toate localităţile în care românii aveau şcoală primară încă în perioada dualismului austro-ungar sau al Iugoslaviei interbelice (în anul şcolar 1947/1948, de pildă, au fost în total 34 de şcoli primare cu limba de predare română), aceasta nu se poate spune şi despre ultimele decenii ale secolului lăsat în urmă. În decursul anilor cincizeci, şaizeci, şaptezeci şi optzeci ale secolului al XX-lea au încetat să mai 1 Trăilă Spăriosu, Învăţământul primar românesc din Banatul iugoslav în secolulu XX, Panciova, 1997, p. 57-58

funcţioneze şcolile cu limba de predare română în numeroase localităţi. În acelaşi timp, pe cale de dispariţie sunt şi şcolile în care cursurile în limba română se desfăşoară doar în ciclul inferior (clasele I-IV). Cauzele micşorării drastice a numărului elevilor în şcolile din satele cu populaţie românească ar fi multiple: scăderea considerabilă a natalităţii populaţiei româneşti în toate localităţile Banatului sârbesc; emigrările în ţările occidentale care au dus la depopularea satelor bănăţene; stabilirea unui număr însemnat de familii româneşti în oraşele din apropiere în care nu există şcoli cu limba de predare română; căsătoriile mixte, din ce în ce mai numeroase, în care copiii de regulă se înscriu la secţiile cu limba de predare sârbă; interesul scăzut al unor părinţi de a-şi înscrie copiii la secţia cu limba de predare română, cu toate că în localitatea în care trăiesc există o astfel de secţie etc. În anul şcolar 2009/2010, învăţământul în limba română s-a desfăşurat în 27 de şcoli generale, dintre care în 13 şcoli învăţământul este complet - în toate cele opt clase, iar în 14 şcoli învăţământul în limba română se desfăşoară doar în primele patru clase, cu un număr mic de elevi repartizaţi în clase combinate. Numărul total de elevi care frecventează cursurile în limba română în acest an şcolar a fost de 1386. Învăţământul secundar în limba română se desfăşoară în două şcoli: Liceul „Borislav Petrov Braca” din Vârşeţ şi Şcoala Medie de Economie „Dositei


142

Obradovici” din Alibunar. Cursuri în limba română se desfăşoară la următoarele instituţii şcolare superioare: Şcoala de Studii Înalte pentru Instruirea Educatorilor din Vârşeţ; Facultatea pentru Învăţători din Belgrad, departamentul din Vârşeţ; Departamentul de românistică din cadrul Facultăţii de Filozofie din Novi Sad, alcătuit din Catedra de limba română şi din Lectoratul de limba română; Catedra de limba română din cadrul Facultăţii de Filologie din Belgrad. Manualele şcolare în limba română Pentru funcţionarea procesului de învăţământ, manualul şcolar reprezintă un instrument fără care nu s-ar putea concepe o activitate didactică modernă. În ceea ce privesc manualele şcolare folosite în procesul de învăţământ în limba română în Voivodina, în cadrul Institutului pentru Editarea Manualelor din Belgrad, departamentul din Novi Sad, funcţionează şi o redacţie responsabilă pentru manualele în limba română. Manualele pentru şcolile generale şi secundare sunt editate de mai multe case de editură competente, Institutul pentru Editarea Manualelor, ca o întreprindere înfiinţată de stat având obligaţia să le traducă şi în limbile minorităţilor, printre care şi în limba română. Marea majoritate a manualelor folosite în şcolile în limba română nu se deosebesc prin nimic, în afară de limbă, de cele publicate de Institutul aminit în limba sârbă sau în alte limbi în care se desfăşoară procesul didactic în Serbia. Excepţie sunt doar manualele pentru limba şi literatura română, istorie şi cultură muzicală, cât şi, în ultimii ani, manualele de religie. Doar să menţionăm faptul că editurile particulare nu publică (cu mici excepţii), din motive economice (tiraje foarte mici), manuale în limbile minorităţilor. În ceea ce privesc manualele de istorie, acestea desigur că joacă un rol deosebit, având în vedere importanţa istoriei ca o materie care are printre obiectivele sale şi păstrarea specificurilor naţionale şi cultivarea identităţii tuturor cetăţenilor din stat, prin urmare şi a minorităţilor naţionale. În ceea ce privesc manualele de istorie în limba română care se

folosesc în Voivodina, editate de Institutul pentru Editarea Manualelor, Departamentul din Novi Sad, problema abordării istoriei poporului român în acestea se poate analiza din mai multe aspecte. Primul aspect este cel al prezenţei istoriei românilor în aceste manuale sub forma unitătăţilor didactice întregi, dedicate acestui subiect, sau doar a unor informaţii existente în unele din unităţile didactice în care se tratează probleme de importanţă regională sau internaţională. De fapt, aici trebuie acordată atenţie faptului cât de prezente sunt în manualele de istorie din Serbia şi momente din istoria altor minorităţi naţionale sau din trecutul popoarelor vecine cu poporul sârb, comparativ cu istoria poporului român. Un alt aspect îl reprezintă exactitatea informaţiilor din istoria românilor pe care ni le oferă aceste manuale, iar al treilea – însăşi modul cum sunt prezentate şi explicate anumite procese şi fenomene importante pentru înţelegerea problemei istoriei românilor. În acest loc trebuie specificat faptul că şi manualele de istorie sunt traduse din limba sârbă, la sfârşitul acestora fiind adăugate anexe din istoria poporului român, alcătuite în conformitate cu metodologia folosită de autorul manualului original. Problema este că, din păcate, încă nu există anexe la toate manualele folosite în şcolile generale şi secundare în limba română, chiar, mai mult, unele manuale noi, folosite în secţiile în limba sârbă, încă nu au fost traduse în limba română. În concluzie, privind aspectele amintite mai sus, constatăm că poporul român este în manualele de istorie din Serbia prezentat în general ca un popor vecin, iar în ceea ce priveşte prezenţa momentelor din istoria poporului român în aceste manuale, aceasta nu este întotdeauna satisfăcătoare, cu toate că în cele mai dese cazuri este vorba despre însăşi concepţia pe care au folosit-o autorii manualelor, în care nici celorlalte popoare vecine nu le este acordată o atenţie prea mare646F

2 . În anexele amintite din istoria 2 Vezi şi: Мирча Маран, Заступљеност историје Румуна у уџбеницима за основну и средњу школу, în: Уџбеник и


143

poporului român, apărute în ultimii câţiva ani, s-a încercat ca, pe lângă istoria propriu-zisă a acestuia, să se abordeze şi subiecte din istoria românilor din Voivodina (banatul sârbesc), ca o parte componentă a istoriei Voivodinei şi Serbiei. În ceea ce privesc manualele de istorie din Serbia, în ultimii ani se acordă o atenţie deosebită abordării istoriei contemporane, sau, mai concret, istoriei secolului al XX-lea, plecând de la faptul că o înţelegere cât mai corectă a acesteia are ca urmare şi crearea unei atitudini cât mai corecte faţă de situaţia actuală din societate. De aceea, este deosebit de important ca manualele de istorie să ofere elevilor o imagine cât mai obiectivă a istoriei contemporane sau a „istoriei imediate”, inclusiv a istoriei naţionale în manualele şi anexele de istorie în limba română din Voivodina. Cu scopul de a afla care este părerea elevilor despre manualele de istorie în care se abordează problemele istoriei contemporane, în urmă cu câţiva ani am întreprins o anchetă printre elevii clasei a patra de liceu, secţiile cu limba de predare sârbă şi română (echivalentă cu clasa a XII-a în România), deci cei care la orele de istorie se „confruntă” chiar cu problemele istoriei contemporane, în care s-a cerut opinia acestora referitoare la obiectivitatea manualelor şi la însăşi modul în care sunt concepute. Majoritatea elevilor au dat răspunsuri asemănătoare în ceea ce privesc neajunsurile, dar şi părţile pozitive ale acestor manuale. S-a reproşat în special lipsa de respectare a ordinului cronologic al evenimentelor istorice, atât de necesară pentru o înţelegere mai bună a istoriei contemporane. Printre părţile pozitive, se apreciază în special aspectul tehnic al manualului, biografiile personalităţilor remarcabile, prin viaţa cărora se poate mai uşor înţelege istoria, explicarea în detalii a noţiunilor mai puţin cunoscute şi folosirea citatelor care au intrat în istorie. Elevii propun савремена настава, Завод за уџбенике, Београд, 2007, pag. 171-176

ca la începutul fiecărui subiect să fie dat un rezumat care va facilita înţelegerea mai bună a subiectului, apoi abordarea subiectelor din viaţa cotidiană a tinerilor în trecut etc647F

3. Dintre manualele „originale“ în limba română, deci care nu sunt traduse din limba sârbă, un rol deosebit îl joacă abecedarele, cărţile de citire şi cărţile de gramatică, urmărite de caiete de lucru, care se folosesc la orele de limba română. Este important să menţionăm că autorii acestor manuale sunt în exclusivitate cadrele didactice care lucrează în învăţământul primar şi secundar în şcolile cu limba de predare română din Voivodina, învăţători şi profesori de limba română. Redactorii manualelor în limba română de la Institutul pentru Editarea Manualelor au hotărât să recurgă la serviciile acestor cadre din simplul motiv că ei sunt cei care folosesc aceste manuale în practică, la orele de limba română, ei fiind cei mai buni cunoscători ai modului de aplicare a manualelor şi ai posibilităţilor de a le folosi în mod eficient. Totodată, ei sunt şi cei care pot cel mai bine să observe neajunsurile manualelor, pentru a le elimina într-o ediţie următoare. În anul 2003, la Institut a început editarea unei serii noi de manuale pentru limba română, cu o structură modificată, cu o abordare metodologică nouă a materiei, bogat ilustrate, cu un cuvânt – manuale cu conţinut şi înfăţişare modernă. Concepţia acestor manuale se bazează pe principiile pedagogiei moderne, insistându-se asupra adaptării conţinutului capacităţilor individuale ale elevilor, astfel că pe lângă subiectele principale, obligatorii pentru toţi elevii, sunt introduse şi altele menite elevilor cu posibilităţi intelectuale şi cu aptitudini mai dezvoltate. Prin urmare, pe lângă conţinutul de bază, sunt oferite şi texte suplimentare, destinate elevilor care pot şi vor să înveţe mai mult. În acest sens, conţinutul manualelor este îmbogăţit cu texte scurte, cuvinte încrucişate, ghicitori, zicători, prin care dascălii îi vor angaja pe elevii care deja au însuşit materia care se 3 Mirča Maran, Učenici i udžbenici istorije dvadesetog veka, Nastava i istorija, Novi Sad, god. 4, br. 6 (2006), pag. 155-157


144

parcurge la oră, evitând astfel plictisirea acestora. O astfel de concepţie este evidentă în special în cărţile de citire pentru clasele inferioare. În aceste manuale sunt prezente atât texte ale scriitorilor români clasici şi contemporani, cât şi opere ale literaturii în limba română din Voivodina şi, nu în ultimul rând, opere de referinţă ale scriitorilor sârbi şi universali, traduse în limba română. O astfel de îmbogăţire a conţinutului manualelor cu texte

suplimentare are o funcţie dublă: în primul rând, cea deja amintită, a stimulării elevilor interesaţi pentru această materie, iar în al doilea rând, faptul că în conţinut apar, pe lângă scriitorii români, şi scriitori care aparţin literaturii universale şi literaturii sârbe, merge în favoarea stimulării şi a concretizării ideii multiculturalităţii.

Ovidiu Bârlea, cel mai important etnofolclorist român

prof. dr. Mirela Crâsnic Ovidiu Bârlea s-a născut la 13 august 1917 în localitatea Bârleşti, (Mogoş), judeţul Alba şi a murit de cancer, la 7 ianuarie 1990, la Cluj-Napoca. Era fiul lui Ioan Urs Bârlea, numit de către săteni Şpilărul şi al Mariei, născută Costinaş, buciumancă, originară din Poieni. Maria sau Mariţi, cum îi spuneau mogoşenii, era o femeie vrednică ce ţinea crâşmă şi prăvălie, se ocupa de vite şi de creşterea celor şase copii. Mama, pe care Ovidiu Bârlea a venerat-o, a murit la 87 de ani, în timp ce tatăl murise demult, pentru că, încă din copilărie, Ovidiu a avut tată vitreg. El a crescut într-o familie numeroasă, cu cinci fraţi, dintre care doi erau fraţi doar de mamă. Sătenii povesteau că Octavian, fratele mai mare, a vrut la moment dat să se căsătorească cu o fată din sat, dar mama lui s-a împotrivit. Atunci Octavin a plecat la oraş, s-a făcut preot şi nu s-a mai căsătorit. Plecat din ţară, în perioada comunistă, şi luând decizia, în 1945, să nu mai revină în România, cel care avea să devină monseniorul Octavian a trăit în Germania, apoi la Roma şi o singură dată a revenit în sat, la câţiva ani după revoluţie. Familia în care s-a născut folcloristul era considerată în Bârleşti o familie de oameni înstăriţi. Pentru că la acea vreme nu exista şcoală în sat, iar casa familiei Bârlea era o casă mare, într-o cameră mai spaţioasă au învăţat carte elevii şcolii primare din localitate.

În copilărie, la fel ca toţi copiii din sat, Ovidiu a fost trimis pe câmp cu animalele la păscut. Dar niciodată nu se ducea fără să aibă în trăistuţă vreo carte. Având grijă de animale a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. A urmat şcoala primară la Micleşti şi Bârleşti, gimnaziul la Baia de Arieş, liceul militar din Târgu Mureş, iar în 1942 a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. La scurt timp a fost trimis pe front şi nu s-a mai ştiut nimic despre el. Pe frontul de est a fost luat prizonier, tocmai atunci când se apropia cu unitatea de graniţele ţării şi a stat patru ani în prizonierat la ruşi. Povestea cu emoţie apropiaţilor, că atunci când ruşii l-au luat prizonier, i-au confiscat un volum cu poeziile lui G. Coşbuc, pe care îl purtase în raniţă tot timpul războiului. Perioada de lagăr l-a marcat. A supravieţuit, deşi oamenii erau hrăniţi cu cartofi degeraţi, iar zilnic cineva murea în baraca în care dormea. I se putea întâmpla şi lui să moară, iar în acele condiţii conta prea puţin că eşti tânăr sau că ai terminat o facultate, tot ce conta era să rezişti. Ştia că aterizase într-un lagăr din Rusia şi că trebuia să supravieţuiască, să scape cumva de acolo. A rezistat datorită unei constituţii fizice robuste, dobândite nativ, dar şi datorită disciplinei pe care şi-o însuşise ca urmare a frecventării în adolescenţă a Liceului Militar din Târgu Mureş. Povestea apropiaţilor secvenţe din prizonieratul rusesc, intenţiona chiar să le includă într-un volum de memorii, proiect care,

http://ro.wikipedia.org/wiki/13_august

http://ro.wikipedia.org/wiki/1917

http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C3%A2rle%C8%99ti,_Alba



http://ro.wikipedia.org/wiki/7_ianuarie

http://ro.wikipedia.org/wiki/1990

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cluj-Napoca


145

din nefericire, a rămas nerealizat. Considera că şi imperiul sovietic va avea soarta tuturor imperiilor, care, fapt dovedit istoric, s-au epuizat politic şi economic şi, în final, s-au prăbuşit. Şi ca o certitudine a convingerilor sale, Ovidiu Bârlea a avut şansa să vadă ceea ce profeţise, adică prăbuşirea comunismului în Europa de est. După ce s-a reîntors din Rusia, Ovidiu a lucrat, timp de un an, 1948-1949, funcţionar în Departamentul naţionalităţilor. Din 1949 a fost cercetător al Institutului de Etnografie şi Folclor, apoi şef de lucrări, conferenţiar, cercetător, şeful sectorului literar la Institutul de Folclor din Bucureşti între 1963-1969. În studenţie participase la campaniile echipelor studenţeşti, conduse de ilustrul Dimitrie Gusti, care aveau scopul de a întocmi monografiile unor sate româneşti şi de a-i forma pe studenţi în munca de culegere a folclorului. În 1939, a fost inclus ca student în echipa care a făcut cercetări la Dâmbovnic. A colaborat la cele doua reviste ale Institutului de Ştiinţe Sociale al României, iar acea etapă a vieţii sale îi stârnea un zâmbet melancolic pentru că era conştient de importanţa acelui moment. A fost prezent şi în echipa lui Anton Golopenţia care i-a cercetat pe românii de la est de Bug, dar din nefericire rezultatele anchetelor au fost distruse în timpul comunismului. Ovidiu Bârlea se apropie mult de şcoala lui Ovid Densusianu prin accentul pe care l-a pus pe reproducerea fidelă a textelor populare. Ovidiu Bârlea este continuatorul metodelor de cercetare instituite de Ovid Densusianu şi de Constantin Brăiloiu, dar are o viziune proprie, originală asupra folclorului românesc. Se poate spune, fără a exagera, că el este cel mai bun discipol al lui Constantin Brăiloiu. Folcloristul dispunea de reale calităţi şi de o capacitate intelectuală nativă ce-l recomandau ca pe un veritabil cercetător: avea o intuiţie fără greş, dispunea de erudiţie şi de o scriitură elegantă, simplă dar în acelaşi timp profundă, era informat despre mişcarea

folcloristică europeană, citea în mai multe limbi, iar devotamentul lui faţă de cultura populară era sincer, simţit, nu învăţat din manuale. A muncit pentru binele specialităţii lui, fără a aştepta recunoştinţa nimănui şi ne-a lăsat moştenire o opera impresionantă în toate domeniile culturii populare. În perioada 1950-1962 Ovidiu Bârlea a efectuat cercetări de teren. Rezultatele studiului de teren se vor concretiza într-o lucrare „Antologie de proză populară epică” în 3 volume, publicată în 1966, şi care este un model de culegere şi editare ştiinţifică a prozei folclorice, neegalat până în prezent, cuprinzând toate formele epicii populare în proză (basm, legendă, snoavă, povestire). Lucrarea conţine ample fişe de informator şi, la finele vol. III, rezumatul, în limba germană, al fiecărui text648F

1.

Octavian şi Ovidiu Bârlea în tinereţe

1 Printre lucrările lui Ovidiu Bârlea se numără:“Procesul de creaţie al baladei populare române” în Revista Fundaţiilor Regale în 1941; „Antologie de proză populară epică”(1966); „Studii de folclor şi literatură”, “Folclorul în „Ţiganiada” lui I. Budai Deleanu” şi “Poveştile lui Creangă” (1967); „Metoda de cercetare a folclorului”(1969); „Istoria folcloristicii româneşti” (1974); “Urme pe piatră” (1974); „Mica enciclopedie a poveştilor româneşti” (1976); “Poetica folclorică” (1979); “Şteampuri fără apă” (1979); „Folclorul românesc” (1981); „Eseu despre dansul popular românesc”(1982).


146

Monseniorul Octavian Bârlea

Naraţiunile orale, culese de la 49 de povestitori din toate zonele ţării, au fost înregistrate pe banda de magnetofon şi transcrise fonetic, cu respectarea particularităţilor graiului local şi cu notarea gesturilor, mimicii, inflexiunilor vocii povestitorului. Mai mult, sunt foarte valoroase biografiile povestitorilor, ocaziile de povestit, relaţia între povestitor şi auditoriu, adică ceea ce se numeşte biologia naraţiunii, atât de interesantă, dar şi atât de neglijată în trecut. În perioada în care a muncit la Universitate, marele folclorist a ieşit pe teren cu studenţii pentru a culege folclor. Adresa întotdeauna ţăranilor întrebările cele mai inspirate şi avea grijă să noteze, cu creion chimic, gesturile povestitorilor. Ovidiu Bârlea a fost o perioadă scurtă, 1962-1963, conferenţiar suplinitor la specialitatea folclor a Universităţii din Timişoara, dar trecerea pe la universitate a fost efemeră. Spera că postul va fi scos la concurs şi avea de gând să aplice pentru obţinerea lui, doar că, atunci când postul a fost scos la concurs, deşi era cel mai competent şi mai avizat, nu l-a obţinut, şi asta nu pentru că nu ar fi fost suficient de bine pregătit, ci pentru că

comisia a avut alte preferinţe. Pentru acelaşi post candidase şi Gh. Pavelescu. Cei doi erau desigur cei mai buni specialişti în domeniu la acea dată, ambii capabili să creeze în Banat un nou centru al cercetărilor de folclor, dar, nici unul dintre ei n-a obţinut postul. Din păcate nici Universitatea din Cluj nu îl include pe acest cercetător valoros printre iluştrii săi profesori. Mai târziu, Mihai Pop şi alţi profesori ai universităţii clujene se declară nemulţumiţi şi oarecum deranjaţi când unul dintre studenţi îl citează prea mult pe Ovidiu Bârlea în teza licenţă. Cu tristeţe constat că mediul universitar era marcat de orgolii şi sensibilităţi, care, raportate la cercetarea ştiinţifică, nu puteau decât să micşoreze personalitatea celor care purtau ca pe o aură eticheta de universitari. Dar, odată cu trecerea timpului, am certitudinea că valoarea lui Ovidiu Bârlea va eclipsa atitudinea filistină a acestor oameni. Post mortem, Ovidiu Bârlea îşi va lua revanşa pentru că opera sa este valoroasă, iar dacă omul a fost contestat şi marginalizat, valoarea sa astăzi nu o mai poate contesta nimeni.

Casa părintească a lui Ovidiu Bârlea în 2011,

vedere din lateral

Casa părintească a lui Ovidiu Bârlea în 2011,

vedere din spate


147

În 1968 îl regăsim pe Ovidiu Bârlea la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, unde era şef al Sectorului Literar. Colegii îl etichetau ca fiind distant şi impenetrabil, ursuz şi inaccesibil. Atitudinea faţă de el şi caracterizarea superficială pe care i-o făceau colegii, demonstrează că acest moţ nu a fost înţeles, iar el era conştient de atitudinea nedreaptă a colegilor săi. În 1969 şi-a dat demisia de la Institut, demisie însoţită de un memoriu la care n-a primit niciodată un răspuns din partea Prezidiului Academiei. Se autoexila în plină putere creatoare, la 50 de ani, gest greu de înţeles. Şi ca ieşirea marelui folclorist din cadrul elitist să fie şi mai evidentă, Bârlea nu este prezent în septembrie 1969 nici la Congresul Societăţii Internaţionale pentru Cercetarea Naraţiunilor Populare. Marginalizarea lui Ovidiu Bârlea reedita cazul lui D. Caracostea, căruia George Călinescu i-a refuzat primirea în Institutul de Istorie Literară şi Folclor pentru că se temea că inteligenţa acelui om i-ar fi putut umbri ascensiunea.

Fântâna şi anexele din curtea familiei Bârlea

din Mogoş După retragerea de la Institutul din Bucureşti, Ion Taloş a încercat să-l aducă la

Universitatea din Cluj în calitate de cercetător principal, dar Senatul Universităţii a declinat oferta. Într-o scrisoare datată 17.II.970, Ovidiu Bîrlea scria: „Despre venirea mea la secţia de la Cluj nu mai poate fi vorba, căci eu a doua oară nu mă mai căciulesc pe la vreun deştept al Clujului, ca să zică iar «da» şi la urmă să fie «nu»“649F

2 . Aluzia se referea se pare la C. Daicoviciu, căruia Muslea îi propusese, la pensionarea lui, aducerea lui Bârlea ca succesor. Daicoviciu se pare că a acceptat iniţial propunerea, dar în cele din urma a hotărât altfel. Ovidiu Bârlea era invitat din când în când, atunci când îşi vizita sora la Cluj, să ţină câte o prelegere studenţilor filologi de la Institutul Pedagogic, în schimb la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj nu era invitat din cauza relaţiilor reci cu corpul profesoral al universităţii. Studenţii care au asistat la prelegerile savantului au rămas încântaţi de frumuseţea şi bogăţia de idei a temelor prezentate, de modul original de abordare. Din păcate animozităţile personale ale oficialilor Universităţii faţa de acest om, atât de dotat, au văduvit studenţii de întâlnirea cu un mare etnofolclorist, ce le-ar fi conturat cu tuşe clare şi de neuitat formarea profesională. Dacă încercarea de a-l readuce în cadrul universitar a dat greş, Taloş îi propune Ralucăi Ripan, preşedintele Filialei Cluj a Academiei, să accepte propunerea ca Ovidiu Bîrlea să fie ales membru corespondent al Academiei. În condiţiile politice de atunci, nu putea fi ales în Academie un om care avea un frate într-o poziţie importantă în exilul românesc, mai ales în ierarhia Bisericii Unite din R.F.G., biserică interzisă în România. Regimul comunist putea trece cu vederea meritele ştiinţifice ale lui Ovidiu Bârlea, în schimb o asemenea, problema de dosar” nu. Deşi a pus mult suflet în activitatea de la Institut, Ovidiu Bârlea a fost obligat să se retragă în chilioara sa de pe strada Sfinţii Apostoli, iar apoi în garsoniera primită în urma 2 Ion Taloş, O operă impresionantă, în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p. 182.


148

demolărilor începute în 1977 şi se dedică scrisului. Scrie, carte după carte, acumulând, spre final, impunătoarea sa operă ştiinţifică. Din 1969 când a plecat de la Institutul din Bucureşti şi până la moartea sa, survenită în 1990, Ovidiu Bârlea trăieşte doar de pe urma scrisului, fără nici o pensie sau ajutor de stat, fără a avea nici măcar posibilitatea de a se împrumuta de la Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor, căci i s-a refuzat admiterea ca membru al acestei asociaţii de breaslă. Din păcate, după plecarea sa de la Institut, nu a mai avut acces nici la Biblioteca Academiei, căci, neavând loc de muncă, nu i s-a reînnoit permisul de intrare în instituţie. Privind în urmă, constat că i s-a făcut o mare nedreptate acestei inteligenţe, atât de lovită de ingratitudinea semenilor, încât i se anula până şi dreptul de a studia. Reuşeşte să bareze aceste obstacole cu ajutorul unor discipoli, care au fost cuceriţi de inteligenţa şi de capacitatea de sinteză a acestui om. Virgil Florea îi facilitează prin 1972 cercetarea unor rarităţi bibliografice, broşuri în cea mai mare parte, pe care le va folosi ca izvoare în documentarea monumentalei sale lucrări, distinsă cu un premiu academic, pe care însă a refuzat să-l ridice. Refuzul lui Ovidiu Bârlea nu este un gest excentric, cum poate superficial ar crede unii, este un gest demn, un gest ce vine ca un răspuns ferm, ce nu mai lasă loc de reconciliere cu iluştrii intelectuali ai timpului, care se bucurau de toate facilităţile. Ovidiu Bârlea a continuat operele predecesorilor săi, rămase neterminate, ca de exemplu: lucrarea lui Ion Muslea „Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele B.P. Haşdeu” (1970), definitivând, în sfârşit, activitatea începută de B.P. Haşdeu. A continuat apoi lucrarea profesorului său, D. Caracostea, „Problemele tipologiei folclorice”(1971). A întocmit ediţia „Poveşti din Transilvania”(1975), pe care a prefaţat-o, iar lui Nicolae Bot i-a prefaţat volumul B.P. Haşdeu, „Studii de folclor”, apărut în 1979, în colecţia „Restituiri” a Editurii Dacia.

Este greu să faci o ierarhizare a lucrărilor lui Ovidiu Bârlea pentru că toate sunt importante. Cu siguranţă că sinteza în doua volume „Folclorul românesc”, editată în 1981 ar merita tradusă în toate limbile de mare circulaţie. Nimeni nu a reuşit să realizeze o asemenea sinteză până la Ovidiu Bârlea, iar folcloriştii nu o vor putea omite, atunci când vor scrie cărţi în domeniul folclorului. „Folclorul românesc” este singurul tratat de folclor românesc, în care autorul este preocupat de cronologizarea folclorului, de relația folclorului românesc cu mitologia greacă şi cu cea latină, de sistemul de versificație al poeziei populare româneşti şi zonarea folclorului român. Ovidiu Bârlea realizează o vastă sinteză a folcloristicii noastre de la începuturi până în prezent în lucrarea „Istoria folcloristicii româneşti”, editată în 1974, lucrare unică în felul ei, în care se face prima încercare de sintetizare şi de ierarhizare a valorilor, de la creatorii de şcoală şi „folclorişti piloni“ până la culegătorii amatori. Pe o treaptă valorică apropiată se situează „Mica enciclopedie a poveştilor româneşti” veritabil compendiu de mitologie, credințe şi artă populară“. Capodopera lui o constituie însă „Antologie de proză populară epică”, în trei volume editată în 1966. Cine studiază folclorul şi culege date mergând pe teren nu poate face abstracţie de lucrarea lui Ovidiu Bârlea „Metoda de cercetare a folclorului”, unde autorul expune critic metodele de culegere a folclorului, precum şi modalitățile lui specifice de interpretare. „Monografia folclorică a ţinutului Pădurenilor din Hunedoara”, este o lucrare se pare pierdută, care din nefericire nu a fost editată la vremea respectivă şi este percepută astăzi ca o mare pierdere. În 1979 vede lumina tiparului „Poetica folclorică”, de care autorul se declara foarte mulţumit, pentru că hârtia era de calitate, iar tipăritura excelentă. „Lucrarea, scria autorul, încântat, unui apropiat al său,


149

arată ca „o bijuterie, îţi vine s-o tot suceşti în mână!”650F

3. Dar cea mai citită şi apreciată carte, a lui Ovidiu Bârlea, de către publicul larg a fost „Şteampuri fără apă”, un roman care are ca temă un fapt real, şi anume, răzmeriţa buciumanilor din 1866 împotriva francezilor care luaseră în arendă cea mai bogată mină de aur din Bucium Poieni, lăsându-i pe buciumani fără posibilitatea de a exploata ei mina, dar şi fără apă la şteampuri. Supărat că editura Minerva întârzia să-i dea răspunsul în ce priveşte editarea cărţii, Ovidiu Bârlea prezintă manuscrisul editurii Cartea Românească, unde Marin Preda, care era directorul editurii, a avut curiozitatea să citească manuscrisul. Acesta face următoarea remarcă: „Ovidiule, mult vin curge prin romanul tău”, la care Bârlea i-a răspuns: „Buciumanii mineri, cei care scormonesc în măruntaiele pământului, se bucură când scapă de primejdiile adâncului şi-şi ostoiesc firea cu un pahar de vin din cel bun adus la Bucium de peste deal, de la Ţălna, Cricău sau Şard”651F

4. Fără sprijinul lui Marin Preda, romanul nu ar fi apărut şi tot el a fost cel care a venit cu sugestia să-i dea titlul „Şteampuri fără apă”, deoarece Bârlea se gândise să-l intituleze „Valea Nigârlesei”. Tot Marin Preda a stabilit tirajul la 10.000 de exemplare. După apariţia romanului şi epuizarea lui rapidă, Marin Preda a venit cu sugestia de a scrie volumul doi, la care Bârlea i-a replicat că ar trebui să scrie un roman intitulat „Apa fără şteampuri”652F

5. Uneori se resimţea datorită pro-gramului intens de muncă şi tânjea după o vacanţă, ca să se recreeze şi să-şi încarce bateriile, după cum avea să se destăinuite într-o scrisoare adresată unui discipol: „Eu mă urnesc cu lucrarea mereu înainte, deşi a cam

3 Virgil Florea, Amintiri despre Ovidiu Bârlea în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p. 160. 4 Nicolae Danciu, Amintiri despre Ovidiu Bârlea, în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p. 224. 5 Voicu Ioan Macaveiu, „L-am cunoscut pe Ovidiu Bârlea” în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p. 247.

început să mai scârţâie roţile, semn că trebuie să-mi iau valea pe unde e linişte şi aer curat”653F

6. Venea acasă, la Mogoş, în preajma Sânzienelor şi timp de o lună uita de toate îndeletnicirile sale cărturăreşti şi se relaxa printre ţăranii din sat şi discutând cu rudeniile. Îi plăcea să admire peisajele, să-şi odihnească privirea pe coaja albă şi netedă a mesteacănului, unul din arborii săi preferaţi, dar mai ales să stea de vorbă cu oamenii simplii din sat. Va continua să revină la Mogoş şi după moartea mamei şi a fratelui Vasile. În 1982 a fost editat „Eseul despre dansul popular românesc”. Cercetătorul îşi relevă darul de evocator în volumul „Efigii” (1987), care conţine excelente portrete ale lui N. Iorga, D. Caracostea, C. Brăiloiu, Ion Chinezu, Lucian Blaga, P. Caraman, Ion Muslea, Ion Breazu, Anton Golopenţia şi Ilarion Cocişiu. Operele lui Bârlea au apărut în tiraje mici, de cele mai multe ori pe cheltuială proprie, de aceea ele se găsesc cu greu pentru a fi studiate. Opera sa reprezintă o bibliografie esenţială. Este regretabil însă că nici una din lucrările lui n-a trecut de ediţiile întâi. Ca un gest reparatoriu pentru acest om atât de marginalizat ar fi normal ca toate operele lui Ovidiu Bârlea să fie reeditate, mai ales că face parte din grupul folcloriştilor de marcă: B.P. Haşdeu, Ovid Densusianu, D. Caracostea şi Constantin Brăiloiu. Ovidiu Bîrlea a avut fără îndoială un destin foarte aspru. A avut o viaţă dură, plină de lipsuri, a trăit zeci de ani într-o odăiţă, într-un subsol mizerabil, pe strada Sf. Apostoli nr. 10 din Bucureşti, fără bucătărie, cu grup sanitar comun, fără curent electric pentru că îşi tăiase firele, în urma unor neînţelegeri cu vecinii, legate de plata consumului. În consecinţă, folosea lampa de petrol, aşa ca la Mogoş sau ca la Bucium, dar suporta cu stoicism situaţia. Este greu de imaginat astăzi, cum şi-a scris acest om cărţile, multe la număr, doar la lumina lămpii.

6 Virgil Florea, Amintiri despre Ovidiu Bârlea în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p. 161.


150

Avea un program de lucru foarte strict. Pentru el scrisul era o muncă abordată cu seriozitate. Începea să scrie dimineaţa la ora 8 şi se oprea după ora 17. Ca să ajungă în cameră, profesorul străbătea un hol scufundat în beznă, cotropit de toate miasmele posibile. Dincolo de uşă se găsea o cameră înaltă, îngrijită, cu pereţii căptuşiţi de cărţi, într-o parte se găsea un pat simplu, iar mai spre mijloc, în faţa ferestrei, era masa la care scria, plină de cărţi deschise şi lampa de petrol, din cauza căreia în toată încăperea stăruia un miros greu de petrol. Scria la lumina lămpii, pe un colţ de masă, cu un creion pe care îl tot ascuţea până ajungea să-l fixeze într-un prelungitor654F

7 . După ce redacta o formă, revenea iar şi iar asupra textului, căutând să-i dea şlefuirea perfectă. Camera în care locuia reconstituia atmosfera dintr-o bibliotecă, pentru că, de jur împrejurul camerei, erau rafturi cu cărţi, multe dintre ele rarităţi bibliografice, folcloristul având cea mai completă biblioteca de specialitate din ţară, fiind un fervent vizitator al librăriilor si anticariatelor. Pe lângă cărţile marilor folclorişti şi etnografi de odinioară, deţinea şi o ediţie Cervantes, pe care o ţinea mereu pe masă, ca să o aibă la îndemână şi mai avea lucrarea, în limba latină, despre Şcoala Ardeleană. După decesul savantului, biblioteca şi manuscrisele lui Ovidiu Bârlea au intrat în posesia fratelui său Octavian Bârlea, care a refuzat să doneze sau să vândă fondul de carte Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, refuzând astfel, implicit, crearea unui fond de carte Ovidiu Bârlea. Era un gest de refuz ce venea ca o ripostă la modul în care în care universitarii din Cluj l-au tratat pe fratele său şi a faptului că uşile bibliotecilor i-au fost închise, atunci când lui Ovidiu Bârlea îi mai rămăsese doar libertatea de a studia. În cele din urmă

7 Ion H. Ciubotaru, Rigoare şi seriozitate, în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p. 207.

biblioteca profesorului a fost donată Facultăţii de Teologie din Blaj655F

8. Savantul trăia într-un cadru atât de modest încât îi impresiona profund pe cei care îi treceau pragul. Obişnuit din copilărie cu viaţa austeră din Apuseni, dar având resursele reduse datorită plecării de la Institut, Ovidiu Bârlea trăia exclusiv din scris. El şi Adrian Marino de la Cluj erau cunoscuţi ca fiind singurii oameni din România comunistă care trăiau doar din scris. Deşi valoroase, lucrările lui Ovidiu Bârlea apăreau în tiraje reduse ce nu-i permiteau să trăiască doar din asta, de aceea s-a limitat la un mod de viaţă auster, doar ca să-şi vadă împlinită menirea şi destinul, acela de a pune în valoare cultura populară şi de a o analiza ştiinţific. Mesele savantului era frugale: o bucată de pâine şi o bucată de caşcaval servite pe un colţ de masă, aceiaşi masă care-i servea ca birou de lucru. Din când în când se răsfăţa şi intra într-o cofetărie de pe bulevardul Elisabeta, pentru că-i plăceau foarte tare dulciurile. Iarna, în preajma sărbătorilor, părăsea locuinţa austera şi venea la sora lui din Cluj, iar în fiecare vară se reîntorcea la Mogoş şi la Bucium, locurile în care copilărise şi de unde-şi trăgea rădăcinile. Ca o obligaţie faţă de mama sa, dar şi pentru a se relaxa, Ovidiu Bârlea venea în fiecare vară acasă, ca să o ajute la strânsul fânului. Nu mergea la coasă ca ceilalţi bărbaţi, probabil nu-i plăcea această îndeletnicire, dar întotdeauna avea la el un reportofon ca să-i înregistreze pe oameni la clacă sau atunci când povesteau, ori compuneau strigături. Consătenii îl considerau om de comitet pentru că îi plăcea să aducă muzicanţi şi să adune oamenii din sat la joc. Sătenii credeau că Ovidiu urmăreşte să-i distreze, de fapt, el căuta să le creeze un cadrul natural, ca să-i poată observa cum dansează şi care le sunt trăirile în timpul dansului.

8 Avram Cristea, Ovidiu Bârlea-un portret în efigie, în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p.227.


151

Bârlea a fost „produsul” unei lumi dure, cu venituri modeste şi principii clare în care selecţia naturală funcţiona din plin. Deşi a fost cel mai bun elev pe parcursul claselor primare, plecarea la învăţătură s-a datorat în exclusivitate mamei, răbdării şi tenacităţii acesteia. În lumea rurală, cu posibilităţi materiale limitate, orice abatere de la statutul de ţăran implica o serie de „costuri” pe care trebuiau să le suporte, cu stoicism, membrii familiei. Cu siguranţă plecarea celor doi fraţi la învăţătură a însemnat noi şi noi privaţiuni pentru întreaga familie. De aici şi relaţia specială cu familia şi îndeosebi cu mama pe care, cei doi fraţi: Octavian şi Ovidiu Bârlea o divinizau. Ovidiu Bârlea era mic de statură, îndesat şi cu ochii de un albastru intens, faţa albă şi pomeţii roşii. Nu a avut familie, dar probabil şi-a dorit-o pentru că iubea mult copiii. Însă, viaţa dură şi înlăturarea sa din lumea selectă a universităţilor, faptul că a rămas fără mijloace de trai, a făcut aproape utopică această realizare în plan personal. Este de înţeles de ce, uneori, era irascibil, la câte frustrări şi privaţiuni a fost supus.

Dinspre stânga: Letiţia și Vasile Ceteraş

(cumnata şi fratele lui Ovidiu), Maria Barlea(mama lui), iar în chenar este

Ovidiu Barlea În profesie, a luat totul pieptiş. Prin lucrările lui, cercetarea folclorică de după al doilea război mondial a fost menţinută la nivelul operelor anterioare ale lui Caracostea, Densusianu, Muslea sau Caraman. Pretindea însă ca şi ceilalţi să lucreze la fel. Scriind „Istoria folcloristicii româneşti”, Bârlea,

reeditează atitudinea şi intransigenţa lui Haşdeu faţă de contemporanii săi, criticându-i pe cercetătorii: Mihai Pop, Al. I. Amzulescu, R. Vulcănescu, atrăgându-şi furia acestora. Din păcate, la români, critica nu duce la progres, ci creează ură, ce nu se stinge decât odată cu moartea protagoniştilor. Ovidiu Bârlea se considera îndreptăţit să critice pentru că considera că are dreptate. Şi a făcut-o, fără a ţine seama de consecinţe. Există multe asemănări între Ovidiu Bârlea şi B. P. Haşdeu: ambii aveau temperamente colerice, aveau o mare capacitate de muncă şi au avut parte, din nefericire, de un tratament asemănător din partea colegilor de breaslă, care au încercat să-i şicaneze sau chiar să-i anuleze ca oameni de ştiinţă. Pentru Ovidiu Bârlea aceste duşmănii şi faptul că avea un frate ce luase drumul exilului au constituit punctul de plecare pentru o serie de insuccese profesionale. În pofida pregătirii profesionale, el a pierdut numirea pe postul de conferenţiar la Universitatea din Timişoara, iar încercarea lui Muslea de a-l aduce la Universitatea din Cluj a eşuat şi ea. La fel eşuează şi încercarea de a-l alege membru corespondent al Academiei. I s-a refuzat eliberarea paşaportului, de care avea nevoie pentru a-şi vizita fratele, şi, în final a fost nevoit să-şi dea demisia din postul de şef al Institutul de Folclor. În acea epocă să ai fraţi fugiţi din lagărul socialist era o povară greu de dus de către rudele ce rămâneau în ţară. În urma acestor şicane, el reacţionează ca un recul şi refuză la rându-i să accepte premiul Academiei pentru „Istoria Folcloristicii, gest trecut sub tăcere. Ovidiu Bârlea a trăit însă şi alte insuccese. După ce publicase mai multe cărţi, dintre care şi una despre poveştile lui Creangă, a cerut să fie primit în Uniunea Scriitorilor Români, dar a fost refuzat. După o vreme, Asociaţia Scriitorilor din Cluj i-a propus să devină membru al ei, dar Bârlea nu mai dorea nimic, nici de la regimul de atunci, nici de la oamenii vremii. A refuzat propunerea, dar a


152

adăugat operei de folclorist şi una remarcabilă de scriitor. Marginalizarea la care a fost suspus şi nerecunoaşterea valorii de cercetător şi folclorist de către confraţii săi şi de către lumea universitară, trebuie să-i fi produs o mare dezamăgire pe care a mascat-o cu grijă, dar care l-a determinat să se separe definitiv de universitari şi de regimul comunist, care i-au marcat destinul şi i-au limitat ascensiunea. A scris cu fervoare, mai puţin pentru lumea în care trăia, cât mai ales pentru posteritate, convins că va fi redescoperit atunci când Imperiul Sovietic se va prăbuşi. Când, prin anii 1986-1987, apropiaţii au încercat să-i obţină o pensie sau cel puţin un ajutor social, la vârsta de 70 de ani, Ovidiu Bârlea s-a făcut foc şi pară. Nu-i estimase nimeni mândria moţească care se reactivase şi care se păstra în aceiaşi notă consecventă cu gestul de respingere a premiului Academiei. Furia sa este elocventă şi se vede cât de rănit a fost acest om, înlăturat pe nedrept din instituţiile în care muncise, fără să precupeţească nici un efort, conştient fiind de valoarea sa. Iar pentru un om mândru, care făcuse războiul şi fusese prizonier în Rusia, dar supravieţuise atât în lagăr cât şi revenit acasă, nu mai era loc pentru milă. Mila i se părea insuportabilă, aşa că ripostează cu vehemenţă, spunându-i surorii sale: „Voi ce vreţi? Să mă îngenunchiaţi pentru o sumă ridicolă? Cine v-a rugat să mă ajutaţi? Vedeţi-vă de treaba voastră! N-am nevoie de nimic de la nimeni!”656F

9. Ovidiu Bârlea avea reputaţia unui om ursuz, dificil şi extrem de exigent cu tinerii, iar această reputaţie inhiba. În realitate, reputaţia era nefondată pentru că acolo unde sesiza valoarea unui tânăr îl ajuta şi-l sfătuia cu seriozitate. Îşi îndemna discipolii, să studieze limba germană, limbă pe care o considera indispensabilă ca instrument de informare pentru un folclorist, obligat să studieze documentele originale. De fapt, Ovidiu Bârlea era dornic de companie şi conducea ca nimeni

9 Ion Cuceu, Amintiri despre Ovidiu Bârlea în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p. 171.

altul anchetele de teren de pe urma cărora îşi culegea informaţiile. Faima de ursuz este dezminţită de uşurinţa de care dădea dovadă, atunci, când intra în contact cu oamenii, de firescul întrebărilor pe care le adresa ţăranilor, de abilitatea cu care întreţinea conversaţia şi de râsul molipsitor pe care-l avea atunci când o snoavă era plină de miez. De fapt, cred că, acolo printre ţărani, Ovidiu Bârlea se reîntorcea în lumea familiară a satului, se reîntorcea la pitorescul şi oralitatea limbii, atât de bogate în semnificaţii. Ca toate geniile, Ovidiu Bârlea a avut o fire pe măsură. Între colegi era temut. Firea sa colerica îi făcea câteodată surprize şi era prea mândru ca să-şi ceară scuze. Afirma că are firea mamei sale657F

10, în fapt moştenea duritatea celor care trăiau în Ţara de Piatră. Taciturn, corect şi bine informat, Bârlea nu suporta impostura şi lichelismul. De aici şi desele ciocniri cu superiorii săi şi cu mai marii vremii. Apreciat şi iubit de unii, invidiat de alţii, respectat, temut sau detestat, nu a putut fi, în nici un caz, trecut cu vederea. Avea un simt exacerbat al dreptăţii şi protesta ori de câte ori i se făcea o injustiţie, sancţiona verbal, fără pic de milă, orice prostie scrisă sau spusă. Era vehement, subiectiv, nonconformist până la singularizare şi avea o verticalitate morală, un sentiment al demnităţii şi o incapacitate de a face compromisuri, rareori întâlnită în vremurile acelea. Dincolo de felul său intempestiv, iute la mânie, îndărătnic chiar, dincolo de orgoliile sale, se ascundea un suflet duios, sentimental, o capacitate puternică de empatie cu suferinţa reală a semenilor, o nevoie de tandreţe, probabil niciodată împlinită. Rezervat era uneori şi cu rudele de la Bucium, dar nu întotdeauna, pentru că atunci când aprecia omul stătea la discuţii până în miez de noapte. Atitudinea rezervată, rudele sale o legau de prizonieratul lui în Rusia, unde a suferit privaţiuni ce l-au marcat, iar efectele acelor ani s-au văzut. A revenit din Rusia alt 10 Helga Stein, Ovidiu Bârlea – cercetător de bază al folclorului românesc în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p 213.


153

om, mai tăcut, comunicând mai puţin cu cei din jurul său658F

11. Ovidiu Bârlea avea însă şi un spirit ludic, era dornic să facă haz de orice situaţie, combinând umorul cu ironia, fără a fi caustic. Îi plăcea să joace în ritmurile săltăreţe ale ţarinei şi să cânte la acordeon. În tinereţe cânta la acordeon la crâşma uneia din rudele sale, iar oamenii se încălzeau şi se punea pe joc, transpirând prin toţi porii. Tropăiturile celor care jucau, podelele şubrede ale crâşmei, disponibilitatea spre chef a buciumanilor şi calităţile de acordeonist ale tânărului Bârlea a determinat-o pe crâşmăriţă să intervină, zicând: ,,Lasă-i dracului, nu le mai cânta că pică în pivniţă’’659F

12. Cei care l-au ascultat cântând la acordeon spuneau că era un virtuoz. În cămăruţa aceea modestă din Bucureşti se auzeau adesea sunetele clare ale unei melodii din Ardeal, cântate la acordeon de către Ovidiu Bârlea. De altfel, celor care-i treceau pragul le cânta la acordeon diverse melodii, nelipsită fiind „Ţarina de la Abrud”. Relevantă este atitudinea lui Ovidiu Bârlea într-un caz inedit prin singularitatea lui şi anume: află că fratele său Octavian, stabilit în Germania, a parcurs 200 km pentru a se întâlni cu Ilie Moise, un discipol de-al lui Ovidiu Bârlea venit din România, pentru a afla veşti despre mama lor, care rămăsese la Mogoş, în satul copilăriei lor. Ovidiu empatizează cu suferinţa fratelui exilat şi decide brusc să plece în aceiaşi zi cu Ilie Moise la Mogoş, ca atunci când acesta se va reîntoarce în Germania să-i dea informaţii detaliate despre mama lor. Iată ce relatează tânărul respectiv: „Acolo ne aştepta mama sa care, pe parcursul celor trei-patru ore cât am rămas la Bârleşti n-a scos o vorba. O simplă stană de piatră! A doua zi, la plecare mi-a dat, pentru Octavian, o cruciuliţă,

11 Nicolae Danciu, Amintiri despre Ovidiu Bârlea, în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p. 222. 12 Cornelia Jurca, Amintiri despre Ovidiu Bârlea, în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p. 237.

o putină mică cu brânză şi o sticlă cu apă de la izvorul din curte”660F

13. Unul din momentele care ne relevă latura sensibilă, de mare patriot, a lui Ovidiu Bârlea este oprirea sa la Bocşa Română, acolo unde se reculege la mormântul lui Simion Bărnuţiu. Cantorul din localitate a avut bunăvoinţa să deschidă cripta de sub zidul bisericii, unde se află racla cu osemintele acestui fiu al Sălajului, iar în acel moment, Ovidiu Bârlea a îngenunchiat şi a început să se roage cu adâncă evlavie, aşa cum poate doar Avram Iancu ar mai fi făcut-o la mormintele căpitanilor săi. Fireşte că Ovidiu Bârlea venea cu zestrea morală din Apuseni, percepută ca intransigenţă şi rigiditate la oraş, dar, în fapt, nu era decât corectitudine şi verticalitate. Relevant este un episod petrecut în Bucureşti: Muslea, aflându-se în capitală, şi-a dat întâlnire cu Bârlea, dar nu s-a putut duce la întâlnire, întrucât, la ora fixată, ploua cu găleata. Bîrlea s-a dus, şi nu i-a iertat lui Muslea gestul de a nu-şi respecta cuvântul, chiar dacă, în condiţiile date, i se puteau acorda unele circumstanţe atenuante. Dorul de satul şi de peisajele natale, de zona buciumanilor, dar şi de graiul oamenilor locului s-a concretizat până la urmă într-o carte apărută pe speze proprii la editura Litera în 1974, intitulată „Urme pe piatră”. Dialogurile personajelor sunt prezentate într-o limbă bogată, plină de savoare dialectală. Din când în când, folosind ieşirea în afara ţării a câte unui discipol care pleca la studii în străinătate, Ovidiu Bârlea trimitea din cărţile sale, editate cu multă trudă fratelui său, monseniorul Octavian, ce se afla în acei ani la Munchen. Dacă lui Ovidiu Bârlea viaţa nu i-a oferit nici o compensaţie importantă, binemeritată, de natura unei recunoaşteri sociale, pentru valoarea şi pentru mulţimea de necazuri şi

13 Ilie Moise, Omul total al folcloristicii româneşti, în Discobolul, nr. 121, 122, 123, ianuarie, februarie, martie, 2008, p. 197.


154

adversităţi de care a avut parte, aveam obligaţia morală să nu-l uităm. Toate recunoaşterile postume sunt prin esenţa lor, în astfel de cazuri, tardive şi oarecum zadarnice, dar opera lui Ovidiu Bârlea trebuie cunoscută atât de generaţiile care acum se formează, cât şi de cele care urmează a se forma. Până la urmă, acest om a trăit pentru a-şi lăsa

moştenire opera rezultată dintr-o imensă capacitate creatoare. Statul român ar trebui să facă o reparaţie morală faţă de acest destin, pe care în contextul vitreg din acel timp a vrut să-l frângă, dar care prin tenacitate şi încăpăţânare, în plan ştiinţific, s-a dovedit că a fost de neînfrânt, şi să-i publice opera integral.

Românii ”Drepţi între popoare”

prof. Loredana Vîtcă Înainte de a fi personajul de Oscar al lui Steven Spielberg, Schindler a arătat că şi într-unul dintre cele mai tragice momente ale lumii au existat urme de umanitate. Picături în avalanşa răului dus dincolo de absurd, dar poate, tocmai de aceea, şi mai importante pentru a le ţine minte şi a ne întoarce la ele. Schindler nu a fost unul singur, el înseamnă, de fapt, o serie de oameni care s-au poziţionat în ciuda anormalităţii. Unii dintre aceşti necunoscuţi au căpătat şi nume, iar binele a primit, cu ajutorul lor, istorii, poveşti, viaţă. Istoria Holocaustului n-ar fi completă fără povestea acestor oameni, a "Drepţilor între Popoare". Ei sunt probabil singurele raze de lumină într-o epocă a tenebrelor, singurii care nu au abdicat în faţa Marilor Simplificatori ai Istoriei, singurii din păcate pe care conştiinţa i-a împiedicat să fie indiferenţi la soarta evreilor şi la tratamentul brutal aplicat acestora. „Drept între popoare” este un titlu acordat în viaţă sau post mortem, de Statul Israel prin intermediul institutului „Yad Vashem” pe baza unei legi speciale a Knesset-ului (Parlamentul Israelian), pentru perpetuarea memoriei martirilor şi eroilor din perioada Holocaustului. Unul din obiectivele lui Yad Vashem este identificarea şi omagierea celor „Drepţi între popoare”, ne-evrei care, în condiţii vitrege, şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-şi păstra omenia şi iubirea aproapelui, ajutându-i şi salvându-i pe evreii prigoniţi. Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea şi analizate de o comisie condusă de un judecător

de la „Înaltul Tribunal de Dreptate” care se întruneşte pentru a discuta individual cazul fiecărei persoane, evaluându-l pe baza unor criterii.661F

1 Cei recunoscuţi ca „Drepţi între popoare”, primesc, în afară de titlu, o diplomă şi o medalie pe care este încrustat numele laureatului care se mai înscrie şi pe Zidul de onoare din Grădina Drepţilor între popoare de pe lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim.

Diploma

Medalia

Acest titlu conferă cetăţenia de onoare a Statului Israel (inclusiv cazare, pensie, reduceri

1 www.yadvashem.org

http://ro.wikipedia.org/wiki/Decora%C8%9Bie_%28onorific%C4%83%29

http://ro.wikipedia.org/wiki/Statul_Israel



http://ro.wikipedia.org/wiki/Yad_Vashem



http://ro.wikipedia.org/wiki/Knesset

http://ro.wikipedia.org/wiki/Holocaust

http://ro.wikipedia.org/wiki/Evrei


http://ro.wikipedia.org/wiki/Ierusalim


155

de taxe la primărie, la serviciile medicale, pentru cei care vin să locuiască în Israel). Până la această dată, 23.788 bărbaţi şi femei din întreaga lume au primit acest titlu. În Romania au primit acest titlu, peste 60 de persoane dintre care amintesc: Agarici, Viorica-1983 Anutoiu, T. Anghel-1979 Baias, Wasyl, Maria-1971 Beceanu, Dumitru-1987 Beleca Valerian, Minodora-2004 Chereches, Alexandru-2009 Cociuba, Traian, fiul Traian-2000 Cojoc, Gheorghe-1984 Craciun, Ana, Pavel-1978 Criveanu, Theodor-2007 Dale, Maria, Vasile, Iuliana-2009 Demusca, Letitia-1978 Dunitru, Adrian-1996 Elena, Queen Mother-1993 Farkas, Stefan, Rozalia-1992 Florescu, Constanta-1989 Ghitescu, Alexandru-1991 Hij, Dr. Simion, Metzia-1972 Karadja Constantin-2005 Manoliu, Florian-2001 Marculescu, Emilian-1990 Moldovan, Valeriu-1994 Motora, Savin-1983 Onisor, Ioana, fii Victor,Lazăr-1978 Paelungi, Stefan-1996 Pantea, Nona-1986 Petre, Gheorghe I.-2004 Pocorni, Egon, Nicolina-1984 Pop, Nicolaie, Maria, fiica Aristina-1996 Pop, Valer-1983 Popovici, Traian-1989 Profir, Grigore-1991 Puti, Alexa, ch: Maria, Todor-1987 Russu, George-2006 Simionescu, Constantin-1991 Sion, Mircea -1986 Sorban, Prof. Raoul-1986 Stoenescu, Joana, Pascu-1969 Strauss-Tiron, Gabriela, Catana, Maria-1996 Strul, Elisabetha-1987 Stroe Magdalena-2003

Suta, Ioan-1980 Tubak, Maria-1991 Zaharia, Josif-1994 Cu siguranţă au existat şi alţii care i-au ajutat pe evrei şi care intră în criteriile stabilite stabilite de comisia de la Yad Vashem pentru acordarea medaliei şi a titlului de ,,Drept între popoare,” recunoaşterea lor depinde, în bună măsură, de existenţa mărturiilor directe, de perseverenţa martorilor supravieţuitori de a face demersurile necesare pentru alcătuirea unui dosar convingător. În cinstea acestor oameni și pentru aducerea aminte a faptelor lor s-a plantat și se plantează în continuare pe o alee în Israel un copac, deoarece în tradiţia evreiască plantarea unui copac este o faptă bună. Comisia pentru designarea celor Drepţi a ales acest mod pentru a arăta celor Drepţi că ei sunt o parte din acest pamânt sfânt, că ei au rădăcini aici. Fiecare copac are lângă tulpină tăbliţa cu numele Dreptului.662F

2 Cu tot asaltul propagandistic antisemit din timpul războiului, stimulat oficial prin presă şi discursuri publice, societatea românească nu lasă impresia, în mărturiile contemporane, unei societăţi fanatizate. O bună „foaie de temperatură” a stării de spirit în rândul populaţiei, inclusiv printre evrei, o aflăm în jurnalele ţinute de intelectuali evrei şi români din această perioadă.663F

3 Reacţiile de compasiune sau indignare merg mână în mână cu acceptarea pasivă a crimei sau chiar cu participarea la rezolvarea ,,problemei evreieşti”. Salvatorii distinşi de Yad Vashem sunt de vârste diferite şi provin din cele mai diferite categorii sociale, cu grade foarte diferite de educaţie: ţărani, muncitori, farmacişti, jurişti, profesori, ofiţeri, jandarmi sau, în străinătate, diplomaţi. Un singur preot a primit, recent, titlul de „Drept între Popoare”. E vorba de preotul ortodox Petre Gheorghe, care, înfruntând riscurile, i-a ajutat pe evreii deportaţi în lagărele şi ghetourile din

2 www.ushmm.org 3 Florin Petrescu, Istoria evreilor-Holocaustul,București, Editura didactică şi pedagogică, 2005, p.118-120


156

Transnistria. Mai sunt menţionate în evocările supravieţuitorilor cazuri izolate de preoţi care au ajutat pe evrei în timpul pogromurilor din Iaşi şi Bucureşti, fără ca numele lor să ajungă să candideze pentru medalia „Drept între Popoare”. În cele mai multe cazuri, motivarea principală a salvatorului este relaţia personală cu cei salvaţi, cunoscuţi ca vecini, prieteni sau colegi la locul de muncă. Motivări de ordin ideologic (apartenenţa la o grupare antifascistă) sunt foarte rare. Când nu exista anterior o relaţie personală cu cei salvaţi, e vorba de gesturi umane spontane, justificate prin ataşamentul la valorile unui cod al solidarităţii umane. Iată cum motivează Anna Pal din Cluj decizia de a încerca să salveze un copil evreu: ,,Pur si simplu nu mi-am putu întoarce privirea de la ceea ce se întâmpla atunci şi am făcut tot ceea ce era posibil să-l iau pe micuţul Andrei şi să-i dau adăpost. Credinţa mea că tot ce fac e drept şi bine îmi dădea putere, de aceea nu m-a cuprins frica”(Scrisoarea Annei Pal, inclusă în dosarul întocmit la Yad Vashem).664F

4 Mulţi dintre evreii salvaţi s-au străduit să rămână în legătură cu salvatorii lor şi să găsească formele potrivite de recunoştinţă. Tot lor li se datorează, adesea, iniţiativa de a se adresa către Yad Vashem, pentru a propune pe salvatorii lor printre cei „Drepţi între Popoare”.665F

5 În România, numărul celor „Drepţi între Popoare” care au fost gata să-şi asume riscul de a salva sau ajuta evrei aflaţi în primejdie este relativ mic. Nu în puţine cazuri, cei salvaţi au intrat în vâltoarea vieţii agitate de după război, au emigrat sau, pur şi simplu, au găsit forme private de a-l răsplăti pe salvator şi familia lui, neglijând recunoaşterea simbolică şi oficială a celui care i-a salvat. Un martor ocular al pogromului din Iaşi menţionează numele unor ieşeni „a căror comportare nu numai că a fost ireproşabilă, dar şi-au asumat riscuri, prevenind şi ascunzând evrei”. În anii războiului, şansa de a întâlni un salvator a depins, în mare măsură, de împrejurările 4 www.yadvashem.org 5 Florin Petrescu, op. cit. p. 134

foarte diferite în care s-au aflat la un moment dat diversele colectivităţi evreieşti.666F

6 Acţiunile de salvare sau manifestări de solidaritate au fost mai frecvente din 1942, când mulţi simt că atitudinea oficială a devenit mai ambiguă şi mai oscilantă, iar formele de persecuţie oficială tind să redevină mai „umane”, adică tradiţionale. Nealinierea la programul nazist de exterminare sistematică este tot mai evidentă. Printre românii distinşi cu acest titlu de ,,Drept între popoare” se află Traian Popovici, “jidovitul” din Cernăuţi acesta a devenit în 1941 primarul municipiului Cernăuţi şi la doar câteva zile după ce a acceptat postul a fost invitat la guvernatorul militar al Bucovinei, colonelul Alexandru Rioşanu, unde i s-a adus la cunoştinţă ordinul de evacuare a evreilor şi crearea unui ghetou evreiesc în Cernăuţi. Condiţiile de viaţă din ghetou urmau să fie foarte aspre: s-a interzis părăsirea ghetoului după orele 18.00; spaţiile de cazare din ghetou nu puteau adăposti mai mult de 10.000 de persoane, dar cu toate acestea aici urmau să fie închişi 50.000 evrei. El a refuzat să accepte ca acea parte a populaţiei oraşului să fie închisă între garduri cu sârmă ghimpată, subliniind faptul că populaţia românească nu trebuie să susţină politica şi măsurile antisemite adoptate în Germania nazistă. După lungi dezbateri, guvernatorul regiunii i-a acceptat punctul de vedere.667F

7 Datorită faptului că Popovici a luat apărarea evreilor, adversarii săi politici l-au poreclit "jidovitul". În anul 1941, noul guvernator militar al Bucovinei, gen. Corneliu Calotescu, a anunţat decizia ca toţi evreii din Cernăuţi să fie deportaţi în Transnistria. După discuţii cu guvernatorul, acesta a acceptat ca Popovici să nominalizeze 200 de evrei care să fie exceptaţi. Nemulţumit de concesia modestă care i se făcuse, Traian Popovici a încercat să vorbească cu Antonescu

6 Marius Mircu, Din nou şapte momente din istoria evreilor în România, Tel Aviv Glob, 1987, p.190 7 Traian Popovici, Memorii cernăuţene. În revista „Plai Românesc”, anul X, nr. 2(143) din februarie 2000, p. 3

http://www.yadvashem.org/


157

însuşi, de astă dată argumentând că evreii erau de importanţă capitală pentru economia Cernăuţiului şi a cerut o amânare până când se găsesc înlocuitori pentru ei. El a argumentat că în situaţia deportării tuturor evreilor din oraş, producţia de război a Cernăuţiului ar fi grav afectată.668F

8 A declarat că: ,,În ce mă priveşte, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voinţa mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu adevărat om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generaţiilor de popi din care mă trag şi care m-au învăţat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava care mi-au plămădit sufletul la căldura umanităţii, care, neobosită, cizelează pe om și-l diferenţiază de brută”.669F

9 Ca rezultat al insistenţei sale, i s-a permis să extindă lista, care cuprindea evreii clasificaţi după profesii (meşterii din toate ramurile de industrie, medicii, arhitecţii, inginerii, magistraţii, avocaţii etc). În versiunea ei finală, lista cuprindea un număr de 20.000 de evrei, ale căror vieţi au putut fi salvate astfel. Acuzat de abuz în serviciu ca urmare a acordării de permise şi evreilor care nu erau necesari din punct de vedere economic, va fi îndepărtat la scurt timp din funcţia de primar, suferind ulterior o viaţă de privaţiuni. În vara anului următor, cei aproximativ 4000 de evrei ce au primit premise care aveau semnătura sa vor fi deportaţi în Transnistria. Traian Popovici este un caz excepţional deoarece înfruntând ordinele militare şi deciziile lui Antonescu, a contribuit direct la salvarea a mii de evrei de la deportare şi moarte. Traian Popovici a scris, imediat după război ,,Spovedania unei conştiinţe”,vocând tragedia evreilor bucovineni, pe care el o percepe ca o „barbarie” şi ca o tragedie românească, prin implicaţiile grave pentru conştiinţa morală a unei naţiuni. A murit pe 4 iunie 1946, fiind înmormântat în curte bisericii din satul Colacu. Hardy Breier supravieţuitor 8 www.traianpopovici.ro 9 Traian Popovici, Spovedanii Bucureşti, Ed. Fundaţiei Dr. Wilhelm Filderman, , 2002, p. 13

datorită "permisului Popovici" declara: "În anul 1941 lumea noastră se apropia de sfârşit. Lumea ne-a negat dreptul de a trăi...În această perioadă întunecată, a fost doar un singur om care ne-a dat puterea să continuăm: TRAIAN POPOVICI. El a fost un avocat şi scriitor, dar mai mult dintre toate o fiinţă umană, salvând de la deportare în Transnistria 20.000 de evrei…Eu eram printre ei." O figură aparte face regina-mamă Elena, remarcabilă pentru curajul unei ferme atitudini morale de condamnare a proiectatelor deportări. S-a apelat la ajutorul ei pentru oprirea deportării evreilor din Cernăuţi. După ce s-au adresat mai multor personalităţi, Regina Mamă a apelat direct la Antonescu, care a cedat şi a fost de acord ca acei evrei care nu fuseseră încă deportaţi din Cernăuţi să rămână acolo temporar. Ajutorul trimis în 1942 a salvat vieţile a mii de evrei din Transnistria. În 1943 şi la începutul lui 1944, Regina Mamă a ajutat la întoarcerea a mii de evrei care rămăseseră în viaţă, inclusiv a mii de orfani evrei, din Transnistria. Ea a înţeles greutăţile prin care treceau evreii în timpul nazismului; a intervenit în favoarea lor pe lângă persoane oficiale din România, Germania și Vatican; a format în ţară o opoziţie contra crimelor antisemite și de dominaţie nazistă; și a menţinut tot timpul un contact cu personalităţile comunităţii evreiești din ţară. Cel care a sugerat ca meritul Reginei Elena să fie recunoscut de Yad Vashem a fost Alexandru Safran, Marele Rabin al Genevei și fostul Rabin Șef al Romaniei până în 1947.670F

10 A primit titlul de ,,Drept între popoare” post-mortem, în anul 1993, regele Mihai fiind cel care a primit diploma şi medalia. Au existat şi acţiuni de salvare ale evreilor întreprinse de oameni simpli fără vreun statut social deosebit şi avem multe exemple ce stau ca dovadă a acestei mărturii. Vasil Băiaş şi soţia lui Maria, ţărani români care locuiau în satul Viile Dejului, situat la 5 km de oraşul Dej, din Transilvania, au ajutat familia

10 Marius Mircu, op.cit., p.203

http://www.traianpopovici.ro/


158

Steinfeld, când aceasta se afla în ghetoul din Dej, înfiinţat în aprilie 1944. Ei le-au adus alimente şi s-au oferit să-i ascundă pe băieţii familiei evreieşti la ferma lor. Anuţoiu T Anghel născut în satul Nistoreşti-Vrancea, între anii 1938-1944 a fost secretarul şi reprezentantul Asociaţiei veteranilor de război ,,Marele Voievod Mihai”. I-a avertizat pe membrii comunităţii evreieşti din Bacău, Braşov şi Obobeşti că urmau să fie arestaţi, astfel încât aceştia au putut fugi la timp. De asemenea i-a ajutat să găsească adăpost.671F

11 Sunt exemplare intervenţiile curajoase şi salvatoare ale farmacistului ieşean Dumitru Beceanu în timpul pogromului de la Iaşi, sau acţiunea preşedintei locale a Societăţii de Cruce Roşie din Roman, Viorica Agarici, cea care a iniţiat şi a condus acordarea de prim-ajutor supravieţuitorilor din „trenul morţii”. Cazul lor dovedeşte, din nou, că deseori iniţiativele individuale aveau şanse de succes; dar nu mulţi dintre cei doritori să ajute la salvarea unor evrei aveau tăria de a depăşi un fel de paralizie a reacţiilor umane faţă de evrei. Viorica Agarici, de pildă, atacată de localnici pentru fapta ei umanitară, a fost nevoită să demisioneze şi să se refugieze la Bucureşti.672F

12 În 1944 Josif Zaharia, fiul unui fermier înstărit, aparţinând minorităţii şvabe, din satul Iecea Mare, din Judeţul Timiş, a dat peste un băiat de 13 ani, speriat şi extenuat de lungile drumuri pe care le străbătuse, în căutarea hranei şi a unui adăpost. Băiatul era Benjamin Weiss, de la Yeshivah condusă de rabinul Brisk, din oraşul Arad. Zaharia şi-a dat seama că băiatul era evreu şi s-a hotărât să-l ajute. A obţinut acte false pentru el, l-a deprins cu munca la ţară şi l-a angajat la ferma tatălui său. O altă poveste o are ca protagonistă pe Magdalena Stroe, născută la Cluj, care a salvat o fată evreică de la deportare în 1944. În adolescenţă, avea o prietenă, Hanna Hamburg, care urma să fie deportată. Pentru a o salva, Magdalena i-a dat actele de identitate și,

11 Florin Petrescu, op. Cit. p. 136 12 Adrian Radu-Cernea, Pogromul de la Iaşi. Depoziţie de martor, Bucureşti, Ed Hasefer, 2002, p.66

astfel, aceasta a reușit să fugă din oraş. Românca a ascuns până și părinţilor ceea ce făcuse și evita să umble pe stradă prea des, de teama controalelor care o obligau să își prezinte actele. Cu ajutorul ei, Hanna a reușit să ajungă la mama ei, în Elveţia. După război, au plecat în Ungaria, iar Hanna a studiat filozofia. S-a căsătorit și a făcut un copil, apoi a plecat în SUA, de unde a început să o caute pe prietena ei care o ajutase. Gesturile morale, cred, trebuie să rămână, cu toate implicaţiile lor, în sfera spirituală. Pentru mine, cea mai frumoasă recompensă este faptul că prin cele două pietre comemorative pe care este gravat şi numele meu – una la Ierusalim şi cealaltă la Washington –, am intrat cu un nume bun în memoria colectivă a unui popor, spunea doamna Stroe. Alexandru Cherecheş din Şimleul Silvaniei, care, în 1944, pe când avea 17 ani, a salvat pe Lax, Adler şi Katz ajutându-i să fugă din România. Doi dintre cei trei s-au întors după război să-i mulţumească lui Chercheş: „Sunt fiica Rabinului Joseph Lax, pe care ai avut meritul de a-l fi salvat intr-o perioada dificila in istoria poporului evreu. Putini sunt cei care au indraznit sa-si riste viata pentru binele altora, dar dumneavoastra ati dovedit a avea acest spirit...sunteti o persoana deosebita, cu un suflet nobil.” Alexandru Chereches un nume care până acum nu a spus nimic, pentru evrei însă, Alexandru Chereches este un erou, un om care, a dat dovada de omenie, salvând trei vieţi, în vreme ce alţii ucideau din plăcere. Trei evrei, ale căror familii însumează acum aproape 1.500 de vieţi.673F

13 Acestea sunt doar câteva exemple ale actelor de solidaritate venite din partea unor civili. În Transilvania ocupată de Ungaria, situaţia evreilor a fost mai gravă decât în România. Potrivit unor calcule recente, numărul total al evreilor exterminaţi în timpul războiului originari din Transilvania de Nord a fost de 135.000. Nu puţini locuitori români şi maghiari, au adăpostit pe evreii fugari, înlesnindu-le trecerea graniţei spre România.

13 Marius Mircu, op. cit., p.30-40


159

În mai 1944, prof. Raoul Şorban i-a ajutat pe rabinul Carmilly-Weinberger, al comunităţii evreieşti neologe din Cluj, să fugă la Turda şi să se întâlnească cu Iuliu Maniu în Bucureşti, pentru a găsi căi de salvare a evreilor. În mărturia sa ulterioară, dr. Carmilly-Weinberger a declarat că Raoul Şorban a fost singurul om care a făcut eforturi pentru a-i ajuta să salveze evreii, ocupaţia maghiară.674F

14 Rozalia Antal din Satu Mare a lucrat timp de 11 ani în casa medicului evreu Sarkany Lipot, fiind socotită membru al familiei acestuia. După căsătorie, ea şi-a deschis un mic magazin, unde l-a angajat pe tânărul evreu Händler Isidor. Când a venit ordinul ca evreii să fie adunaţi în ghetou, Rozalia l-a ascuns pe Händler, iar acesta nu a putut fi depistat de autorităţi până la sfârşitul războiului. Cu acordul soţului ei, Ştefan Antal, a adăpostit încă patru tineri evrei. Când situaţia a devenit primejdioasă, cei ascunşi au fost transportaţi de Földes, şofer la Episcopia din Baia Mare, la Budapesta, unde li s-a pierdut urma. În septembrie 1944, Ioan Şuta, din oraşul Satu Mare, Transilvania de Nord, a ajutat la salvarea a 9 evrei, care fugiseră din detaşamentul de muncă.675F

15 În Transilvania de Nord au intervenit în favoarea evreilor și clerici. La 2 aprilie 1944, episcopul Iuliu Hossu a lansat un apel ”Către preoţi şi mireni”: Chemarea noastră se îndreaptă către voi toţi, veneraţi fraţi şi prea iubiţi fii, să-i ajutaţi pe evrei nu numai cu gândul, dar şi cu jertfa voastră, ştiind că azi nu putem face lucru mai bun decât această creştinească şi românească ajutorare, din caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de faţă să fie această acţiune de ajutorare. George Rusu din Cetatea de Balta (judetul Alba), devenit secretarul Mitropolitului Miron Cristea, al cărui nepot era a ajutat familia Slacman sa scape de deportare în octombrie 1941. Cu împuternicirea Mitropolitului, George Rusu a mers să solicite

14 Marcu Rozen, 60 de ani de la deportarea evreilor din România în Transnistria, Bucureşti, Ed Matrix Rom, 2001, p.76 15 Marius Mircu, Poporul evreu nu uită pe binefăcătorii săi În Revista Cultului Mozaic, nr. 532, 15 iunie 1983 p. 5

guvernatorului Calotescu o autorizaţie pentru David Slacman, pe motiv că acesta era indispensabil pentru funcţionarea tipografiei Mitropoliei, cei cinci membri ai familiei Slacman s-au adăpostit în subsolul Mitropolie, cu grija lui George Rusu fără întrerupere un an și opt luni. Astfel au scapat și de al doilea val de deportari, din vara anului 1942. Au primit mâncare și condiţii de trai. De acolo au ieșit în siguranţă în august 1943. În anul 1942 se observă o oarecare ,,trezire’’ a opiniei publice în faţa deportării evreilor din România iar liderii politici ai opoziţiei ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau I.C. Brătianu încep să intervină. Oamenii politici cu vederi democratice au adoptat o atitudine critică faţă de regimul Antonescu, inclusiv în privinţa poziţiei faţă de evrei. Mărturie este şi declaraţia diplomatului român C. Vişoianu, în vara anului 1941, zguduit de veştile despre masacrul de la Iaşi care spune: ,,De câte ori văd un evreu sunt ispitit să mă apropii de el, să-l salut şi să-i spun: Domnule, vă rog să credeţi că eu nu am nici un amestec”. Nenorocirea e că nimeni nu are nici un amestec. Toată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată dar nu mai puţin fiecare e o rotiţă în această imensă uzină antisemită care e statul român, cu birourile, autorităţile, presa, instituţiile, legile şi procedeele lui.676F

16 Printre cei care s-au implicat în ajutorarea materială a evreilor deportaţi în Transnistria s-a aflat prinţul Barbu Ştirbey, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri al României, în 1927. El a fost reclamat organelor de ordine, care au efectuat o anchetă.677F

17 Un om politic cunoscut care i-a ajutat pe evrei a fost Iuliu Maniu. Într-un Raport al Serviciului Secret de Informaţii, întocmit în mai 1943, se menţiona că acesta, la 14 august 1942, strângea material privitor la felul în care s-au făcut deportările în Basarabia şi Bucovina: „Deportările au fost ordonate de germani,

16 Jean Ancel, Contribuţii la istoria României: Problema evreiască, 1933-1944, vol. 2,București, Ed Hasefer, 2002, p.243 17 ibidem, p.251


160

adoptate de guvern şi urgentate de un grup restrâns de funcţionari, cu scopul de a-şi însuşi averile evreilor. Imensa majoritate a naţiunii respinge însă aceste procedee barbare”. La rândul său, dr. N. Lupu declara, la 28 septembrie 1942, că era profund afectat de ştirile despre ultimele deportări de evrei şi că avea să intervină la mareşalul Antonescu. Ion Mihalache, vicepreşedinte al P.N.Ţ., a dezaprobat, la 14 septembrie 1942, măsurile de deportare luate împotriva evreilor. El aprecia că aceste măsuri au fost luate la sugestia unor cercuri externe, fiind “streine de tradiţiile de omenie ale poporului nostru”.

678F

18 Theodor Criveanu a fost un ofiţer român care a primit ordin să facă lista cu evreii apţi pentru munca obligatorie, aceştia nemaifiind trimişi în lagăre. El şi-a riscat viaţa acordând permise de muncă pentru mii de evrei care nu îndeplineau condiţiile solicitate de comandanţi, salvându-le astfel viaţa. După terminarea războiului el s-a căsătorit cu fiica unuia dintre evreii căruia îi salvase viaţa. Atitudinea intelectualilor faţă de acest masacru este una de compasiune ce le trezeşte acestora un sentiment de neputinţă deoarece era foarte riscant să declari că eşti împotriva regimului Antonescu. Chiar dacă cele mai multe acte de solidaritate s-au manifestat la nivelul oamenilor simpli lor li se adaugă şi alte categorii de cetăţeni având diferite funcţii în domeniul culturii şi profesiunile liberale, în structurile economice, administrative şi chiar militare. De menţionat sunt directorii unor teatre care nu au dat curs decretului-lege publicat în ,,Monitorul Oficial” ce prevedea eliminarea evreilor din teatrele româneşti. Constantin Tănase a plătit, în continuare, salariile unor angajaţi evrei, printre ei N Stroe, surorile Henrietta şi Teodora Gamberto. N. Stroe a continuat să scrie texte împreună cu Vasilache, vechiul său partener, dar le iscălea cu pseudonim. Acte de omenie, cu valoare de

18 Iuliu Maniu , Ion Antonescu, Opinii şi confruntări politice, 1940 – 1944, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994, p.171

simbol, au făcut şi unele personalităţi binecunoscute. Astfel, actriţa Silvia Dumitrescu-Timică s-a îngrijit de situaţia evreilor care curăţau zăpada pe strada Turda, pe care ea locuia împreună cu soţul ei, primindu-i în casă şi oferindu-le ceai. George Enescu, marele muzician, venea deseori cu samovarul în dreptul Bisericii Albe de pe Calea Victoriei din Bucureşti, şi împărţea ceai fierbinte evreilor care curăţau zăpada. Gala Galaction, cunoscutul scriitor, trecând într-o zi pe lângă o echipă de evrei scoşi la urăţatul zăpezii în Bucureşti, a luat lopata din mâna unui bătrân şi a lucrat o vreme în locul lui, adresându-se celorlalţi: „Curaj, dragii mei, nu sunteţi singuri!”.679F

19 Numele de "Drept" ar putea fi considerat sinonimul cuvântului "altruist". Dacă aceasta este adevărat şi mulţi sau toţi "Drepţii" au exprimat această solidă trăsătură de caracter, atunci se ridică problema educaţiei de care au beneficiat. Dacă altruismul şi stima de sine au fost într-adevăr caracteristicile esenţiale ale acestor oameni, atunci cum au reuşit să şi le dezvolte? Ce a fost atât de special în modul în care au progresat? Există puţini "Drepţi" care şi-au arogat merite speciale, în sensul de a considera că au făcut ceva remarcabil în privinţa curajului exprimat. Deşi se confruntau zilnic cu pericolul, nu s-au raportat la acesta ca deţinând un rol decisiv în procesul deciziei lor. Cum am putea învăţa să-i percepem pe cetăţenii ca fiind un grup social cu o solidă şi profundă înţelegere a vieţii şi nu ca o întruchipare a unor virtuţi legendare despre care putem fie să le ignorăm, fie cel mult să le comentăm? Oamenii şi-au amintit despre moştenirea lor, Sfânta Scriptură, pe care creştinii cunoşteau foarte bine, era, printre alte lucruri, un element care a contribui în mod decisiv la intensificarea memoriei "Iubiţi-vă unii pe alţii!" Aceşti oameni au fost conştienţi de efectul şi importanţa responsabilităţii şi au

19 Marius Mircu, Oameni de omenie în vremuri de neomenie, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p.210.


161

înţeles că responsabilitatea colectivă poate apărea numai când este cultivată şi

exercitată responsabilitate individuală.

MOŞTENIREA URSS. FEDERAŢIA RUSĂ – PUTERE EUROASIATICĂ

prof. Adrian Cristian Liga „Rusia este moştenitoarea legitimă a Uniunii Sovietice, ea a preluat locul URSS-ului în Consiliul de Securitate al ONU680F

1. Rusia este o mare putere nucleară şi chiar o reducere severă a potenţialului său nuclear nu va schimba nimic din această realitate. Rusia, chiar şi după transformările pe care le-a suferit, rămâne din punct de vedere al teritoriului cea mai mare ţară din lume. Ea are 150 de milioane de locuitori. Dispune de uriaşe rezerve naturale, de forţă de muncă înalt calificată, de un potenţial enorm, chiar dacă este vechi şi, în multe alte domenii, de cadre ştiinţifice remarcabile”681F

2. Federaţia Rusă, care a adoptat Declaraţia de suveranitate în noiembrie 1990, este alcătuită din 89 de entităţi: 21 de republici, 6 teritorii, 49 de regiuni, 2 oraşe de importanţă federală (Moscova şi Petersburg), o regiune autonomă şi 10 districte autonome682F

3. Situată în estul Europei şi în jumătatea de nord a Asiei, Federaţia Rusă are cea mai întinsă suprafaţă statală de pe glob: 17.075.400 kmp683F

4. Întinzându-se pe 11 fuse orare, Federaţia Rusă nu este numai un stat întins geografic situat în inima „marii insule a lumii” – blocul compact de uscat euroasiatic. În rezervele mondiale, Rusia deţine 58 % la cărbune, 58 % la petrol, 41 % la minereu de fier, 25 % din suprafaţa împădurită a globului. Aşadar, Rusia păstrează nealterată

1Federaţia Rusă a preluat locul URSS în Consiliul de Securitate al ONU, la 31 ianuarie 1992. 2 Discurs rostit la 14 mai 1992 în faţa Congresului american de fostul preşedinte sovietic, în Mihail Sergheeevici Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 313. 3 Valentin Stan, Rusia între „străinătatea apropiată” şi politica mondială, în „Sfera Politicii”, anul IV, nr. 25, februarie, 1995, p. 20. 4 Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală. Statele lumii contemporane, Bucureşti, 1993, p. 333.

posibilitatea de combinaţie pe care i-o conferă poziţia şi bogăţiile.

Definirea Rusiei ca putere euroasiatică priveşte întinderea rusească drept o lume aparte, distinctă, un bloc de sine stătător între cele două continente: Europa şi Asia. „Rusia este o mare putere în toate aspectele ei – european, asiatic, siberian şi estic îndepărtat”684F

5. Ca şi celelalte republici ex-sovietice, Rusia a preluat criza în care s-a aflat Uniunea Sovietică şi care a condus, în cele din urmă, la destrămarea sa. Totuşi, ea rămâne ţara cu potenţialul economic cel mai mare. Există, din acest punct de vedere, o mare disparitate între ea şi celelalte state foste sovietice. Astfel, în 1990 ea deţinea din fosta URSS peste 76% din teritoriu şi mai mult de jumătate din populaţie. Întreaga Siberie, cu imensele sale bogăţii, a rămas între graniţele ruse. Dacă ne raportăm la potenţialul economic valorificat (PIB), în acelaşi an Rusiei îi revenea aproape 59 % din cel al fostei URSS. În ceea ce priveşte ponderea în producţia materială, cu un an înainte de prăbuşirea URSS, Rusia furniza aproape 63 % din producţia de energie electrică, peste 90 % 5 Andrei Kozârev, Russia: A Change for Survival, în „Foreign Affairs”, vol. 71, No. 2, spring, 1992, p. 15.


162

din cea de petrol, peste 91 % din cea de lemn, aproape 79 % din producţia de gaze, 47,2 % din producţia de maşini-unelte. De asemeni, în planul producţiei agricole, Rusia deţinea o pondere importantă (alături de Ucraina)685F

6. Înfăptuirea reformei economice a fost îngreunată de rezistenţa opusă de forţele conservatoare. În ianuarie 1993 noul guvern condus de Viktor Cernomârdin a făcut public un program detaliat de politică economică. Liberalizarea preţurilor era prevăzută încă din octombrie 1991 când preşedintele ales (iunie 1991), Boris Nikolaevici Elţân a prezentat Congresului Deputaţilor Poporului liniile generale ale programului de reformă. Deşi iniţial s-a dorit o liberalizare rapidă, datorită evenimentelor politice s-a ales un ritm mai lent686F

7. În scopul deschiderii economiei Rusiei către exterior preşedintele Elţân, în ianuarie 1992, a decis suspendarea tuturor restricţiilor la import şi la investiţiile străine de capital. Dezvoltând negocierile cu Fondul Monetar Internaţional (FMI), angajându-se să ramburseze întreaga datorie externă a fostei URSS, Rusia a reuşit să deblocheze în favoarea sa o parte a ajutorului occidental îngheţat la un moment dat datorită incertitudinilor privind solvabilitatea beneficiarilor potenţiali. Asistenţa externă acordată Rusiei era oarecum diferită faţă de cea destinată ţărilor din Europa Centrală şi de Est. În principal, ea a fost furnizată într-un cadru bilateral, prin facilităţi de credit, asistenţă tehnică şi umanitară, dezvoltarea relaţiilor cu organizaţiile financiare internaţionale, reglementarea unor probleme financiare internaţionale şi reglementarea unor probleme financiare prin intermediul Grupului celor 7 (G 7). Rusia a cerut până în 1994, 12 miliarde de dolari pentru susţinerea propriei balanţe de plăţi şi încă 5 miliarde pentru fondul de stabilizare. Dintre ţările occidentale, Germania a fost aceea care s-a angajat cel mai mult pe linia asistenţei externe ca un semn de recunoştinţă pentru atitudinea

6 Ioan Bari, Economia mondială, Bucureşti, 1994, p. 51 7 Ibidem, p. 52

faţă de problema realipirii fostei RDG. Un impediment în calea acordării ajutorului financiar extern a constat în faptul că Rusia nu devenise membră a FMI, punctul cheie al cererii ruse de adeziune fiind reglarea mărimii cotei părţi din capitalul FMI687F

8. Economic, poziţia Rusiei era însă mai puţin grea decât s-a pretins uneori. Sistemul de piaţă este totuşi implantat, investiţiile pe planul producţiei sunt în ascensiune, inflaţia e în regres, reformele de bază şi cele adiacente au fost accelerate în măsura posibilului, organismele internaţionale si-au manifestat o oarecare satisfacţie cu privire la rezultatele obţinute688F

9. Şi în plan politic, Federaţia Rusă a preluat din criza care a cuprins fosta Uniune Sovietică. Ea s-a manifestat la nivelul fundamental al puterilor statului, prin escaladarea conflictului dintre puterea executivă reprezentată de preşedintele Elţân, adept al accelerării transformărilor sociale şi politice pe calea democratică, şi puterea legislativă reprezentată de Congresul Deputaţilor Poporului condus de Ruslan Hasbulatov, congres caracterizat printr-o puternică orientare conservatoare. În acest context tensionat, preşedintele Elţân a anunţat, la 21 septembrie 1993, dizolvarea Sovietului Suprem (parlamentul restrâns) şi a Congresului Deputaţilor Poporului (parlamentul lărgit) şi totodată, pentru luna decembrie 1993, organizarea de alegeri anticipate. Adversarii preşedintelui rus, Sovietul Suprem şi Curtea Constituţională au respins ca fiind anticonstituţionale decretele lui Elţân şi au decis trimiterea sa sub acuzare. Vicepreşedintele Alexandr Ruţkoi a fost numit preşedinte interimar.

8 Ibidem, p. 54. 9 G. A. Pordea, Unificarea europeană. Problematica Europei Unite, 1995, p. 152.


163

Decizia preşedintelui Elţân de a dizolva parlamentul a fost primită favorabil de preşedintele american Bill Clinton care a declarat „sprijinul său total” faţă de preşedintele rus. „Într-o democraţie poporul trebuie să decidă în final problemele stringente, politice şi sociale (...). Preşedintele Elţân a optat pentru alegeri şi eu îl susţin în totalitate”. Cancelarul german H. Kohl a exprimat într-un comunicat oficial, sprijinul său deplin pentru preşedintele Elţân, pronunţându-se pentru continuarea reformelor în Rusia. „În calitate de conducător democrat ales al Rusiei, preşedintele Elţân s-a întors încă o dată direct către poporul ţării sale, pentru depăşirea crizei printr-o hotărâre democratică”689F

10. Primul ministru nipon Morihiro Hosokawa a declarat la rândul său că îl sprijină pe preşedintele rus după recentele sale hotărâri. Cu acest sprijin extern, la 4 octombrie 1993, forţele armate fidele în totalitate preşedintelui Elţân au lichidat rebeliunea. Un bilanţ al luptelor prezintă 168 de morţi şi 533 de răniţi690F

11. Dincolo de aceste slăbiciuni interne, economice şi politice, Federaţia Rusă a rămas

10 Notă întocmită de Dan Petre în M. S. Gorbaciov, op. cit., p. 381. 11 Ibidem, p. 382.

într-o anumită accepţiune o superputere mondială. Ţară posesoare de armament nuclear, ea este capabilă să dea lovitura de răspuns (Second Strike Capacity). Ori, un astfel de atridut nu-l au în lume decât două state, respectiv Statele Unite şi Federaţia Rusă. De aici şi originea unor relaţii cu totul speciale între Washington şi Moscova, Federaţia Rusă fiind considerată singura putere din lume capabilă să producă distrugeri irecuperabile societăţii americane. În aceasta rezidă şi explicaţia faptului că Washington-ul ţine cont de vocea Moscovei, mai ales în probleme ce privesc securitatea europeană şi mondială. Este suficient să arătăm că un singur submarin din clasa „Trident” (cu 24 lansatoare de rachete) poate distruge cu o singură salvă toate centrele vitale ale Rusiei de la vest de munţii Urali, iar un submarin rusesc din clasa „Taifun” (cu 20 de lansatoare de rachete), tot cu o salvă nucleară, poate distruge întreaga economie a SUA de la Atlantic la Pacific. Ruşii şi americanii ştiu aceste adevăruri şi nu pot să nu ţină cont unii de alţii, de interesele lor reciproce691F

12. În şedinţa Consiliului de Securitate a Federaţiei Ruse din 2 noiembrie 1993 a fost aprobat documentul „Aspecte ale doctrinei militare a Federaţiei Ruse”. Referitor la armamentul nuclear se specifica că forţele militare ruse îl pot folosi primele chiar şi împotriva unui stat care nu posedă astfel de mijloace, dacă acesta este semnatarul unui tratat de alianţă cu o putere nucleară iar forţele sale armate au atacat Federaţia Rusă şi aliaţii săi sau dacă statul în cauză cooperează cu o putere nucleară pentru susţinerea unei invazii sau a unui atac armat asupra Rusiei, asupra forţelor sale armate sau a aliaţilor acesteia692F

13. Rusia a moştenit cea mai mare parte a arsenalului nuclear al fostei URSS. Pe teritoriul

12 Florian Gârz, NATO: globalizare sau dispariţie ? De la războiul rece la pacea pierdută, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1995, p. 53. 13 Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Bucureşti, 1995, pp. 171-172.


164

ei se găseau aproape 75% din ogive, cele două uzine care fabricau arme nucleare, mai mult de jumătate din bazele de bombardiere strategice, 13 baze de rachete balistice intercontinentale (din 17), 5 baze ale submarinelor lansatoare de rachete balistice intercontinentale şi două baze de rachete antirachete693F

14. Rusia este singura republică care dispune pe teritoriul ei de toate tipurile de rachete balistice, de la cele mai vechi până la cele mai moderne. Ea are mai cu seamă exclusivitatea celor mai vechi sisteme: rachetele „RS-10” (în cod NATO, SS-11) şi „RS-12” (în cod NATO, SS-13), cu o singură ogivă, cât şi „RS-16” (în cod NATO, SS-17) cu patru capete independente. De asemenea, Rusia este singura republică care deţine unul din echipamentele cele mai moderne: rachetele „RS-22” (în cod NATO, SS-24), montate pe platforme feroviare, cu 10 componente nucleare şi cu o rază de acţiune de până la 10.500 de km. Pe de altă parte, Rusia posedă două treimi din rachetele „RS-20” (în cod NATO, SS-18), capabile să lanseze până la 10 ogive megatonice, singurele din lume care o pot face şi de aceea americanii au insistat în mod deosebit asupra reducerii lor. În Rusia, bazele rachetelor „RS-20” sunt în întregime situate în zona cuprinsă între munţii Urali şi fluviul Enisei, cele mai mari dintre ele fiind în regiunile Orenburg şi Krasnoiarsk. Rusia păstrează şi monopolul producerii de încărcături nucleare ca şi pe cel al centrelor de instruire în întreţinerea rachetelor balistice intercontinentale lansate de pe rampe terestre694F

15. Triada nucleară695F

16 rusească cuprindea, la nivelul anului 1994 un număr de 4.963 rachete balistice intercontinentale

14 Alexandr şi Boris Putko, Tăcerea atomică, 1994, p. 153. 15 Ibidem, p. 155. 16 Triada nucleară cuprinde trei grupe de componente capabile să folosească cu precizie arma nucleară: avioanele de bombardament strategic, rachetele balistice intercontinentale lansate de pe rampe terestre şi rachete balistice intercontinentale lansate de pe submarine atomice.

(Intercontinental Ballistic Missile – ICBM, de peste două ori mai multe decât rachetele similare americane, 2.544 de rachete balistice lansate de pe submarine (Sea Launched Ballistic Missile – SLBM) şi 1.436 de bombardiere (înarmate cu bombe, rachete de croazieră sau cu rachete aer-sol), acestea două din urmă inferioare ca număr decât similarele lor din Triada nucleară americană.

Raportul de forţe pe plan mondial, din punctul de vedere al disponibilităţilor în componente de luptă nucleare cu destinaţie strategică, aşează Federaţia Rusă pe locul doi, după Statele Unite, cu 10.880 de componente696F

17. În zona munţilor Urali, mii de militari ruşi din armata geniului au fost angajaţi în construirea unui vast centru de comandă cu destinaţie strategică, pentru conducerea operaţiunilor militare în condiţii de război nuclear. În domeniul rachetelor, se aflau în stadiul de experimentare trei noi modele, toate cu destinaţie strategică: sistemul SS-X-26, SSM-8 („Sawfly”- Fierăstrăul zburător) şi SS-NX-26, ultimele două sisteme cu rachete balistice lansate de pe submarine – SLBM 697F

18. În perioada 1996-2000 erau prevăzute să intre în serviciul operativ 900 de rachete intercontinentale cu baza la sol (ICBM) de tipul „SS-25-M-Topoli”, din care 300 dispuse în instalaţii de lansare fixe, subterane, iar 600 pe instalaţii mobile, cu sistem propriu de propulsie. În aprilie 2000, mai multe teste ale rachetei nucleare tactice „Toka”, cu o rază de 17 Florian Gârz, op. cit., p. 56. 18 Alexandr şi Boris Putko, op. cit., p. 35.


165

acţiune de 70 km au fost efectuate în apropiere de Kaliningrad, unde probabil că deja au fost amplasate. În ciuda dificultăţilor economico-financiare, a aspectelor de instabilitate politică, observatorii occidentali sunt de părere că Triada nucleară rusească este menţinută la un grad înalt de pregătire operativă698F

19. La o întâlnire cu conducătorii complexului militaro-industrial, preşedintele Elţân i-a îndemnat să nu se simtă abandonaţi. După părerea preşedintelui, una din cele mai importante căi pentru rezolvarea problemelor industriei militare trebuie să fie exportul de arme, mai ales de tehnologie avansată. Cheltuielile pentru apărare, după ce au scăzut cu aproape 70% în cursul anilor 1991-1992, au obţinut o creştere cu 13% (în ruble constante) în 1993. Această creştere a permis salvarea celor mai rentabile şi mai performante întreprinderi şi centre de cercetare ştiinţifică ale complexului militaro-industrial rusesc699F

20. N-au lipsit nici momentele de disperare provocate de insuficienţa resurselor financiare pentru plata soldelor militarilor, poate cel mai bine exprimate de fostul ministru al apărării Igor Rodionov în 1997: „Dacă bugetul pe 1997, afectat sectorului militar, nu va fi modificat, Rusia ar putea pierde forţele armate ca structură de stat, cu toate consecinţele ce decurg din această stare de lucruri”. În august 2001, generalul Anatoli Kornukov, comandantul aviaţiei ruse semnala şi el, într-un interviu apărut în publicaţia „Krasnaia Zvezda”: „Principala noastră bătaie de cap este flota aeriană, care se învecheşte văzând cu ochii. Este oare vreo mirare că dezastrele şi accidentele devin tot mai frecvente?”. Deşi recunoaşte că avioanele de luptă ruseşti „MIG” rămân printre cele mai bune aparate de zbor din lume, Kornukov declară că Moscova nu-şi poate permite, din punct de vedere financiar, să modernizeze flota aeriană. De altfel el a afirmat că doar 5% din actuala flotă dispune de

19 Florian Gârz, op. cit., p.72. 20 Simion Boncu, op. cit., pp. 193-194.

aparatură modernă, iar situaţia carburantului de zbor „este precum sarea pe o rană deschisă”. Din 115 aeroporturi militare, 49 nu aveau deloc carburant. Raporturile cu celelalte republici ex-sovietice În raporturile complexe ale Federaţiei Ruse cu celelalte republici foste sovietice se disting mai multe elemente care fac din acest stat o mare putere regională. În primul rând, am luat în considerare rolul său în cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI). În această structură, Federaţia Rusă „ocupă un rol exclusiv. Iată o republică uriaşă de care depinde soarta a numeroase republici aliate (...). De soarta Federaţiei Ruse depinde în mare măsură realizarea Comunităţii”700F

21. Fostul ministru de externe rus, Andrei Kozârev, a arătat că „Rusia a intrat în CSI pe principiul deplinei egalităţi cu celelalte state independente. Totuşi Rusia nu-şi poate permite să uite responsabilitatea specială care i-a fost conferită de istorie. Aceasta se referă atât la armamentul nuclear, cât şi la obligaţiile derivate din statutul de mare putere şi de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Acest statut al Rusiei a fost recunoscut de întreaga lume şi nu este deloc în contradicţie cu formarea CSI”701F

22. Pentru politica externă a Rusiei, statele suverane existente pe teritoriul fostei URSS fac parte dintr-un prim cerc de priorităţi şi interese, încă din 1992. În acest sens, a fost lansat conceptul de „străinătate apropiată” (bliznoe zaruejnie). Acest concept, extins, a cuprins şi statele foste membre ale Pactului de la Varşovia care au acum graniţa cu CSI. Europa Centrală – căci despre statele din această regiune este vorba – era desemnată în mod explicit drept zonă specială de interes şi de influenţă a Rusiei şi presupunea, conform doctrinei militare elaborată în 1993, dreptul de a nu accepta „extinderea blocurilor şi a alianţelor militare în

21 Cuvântare rostită la Hamburg de fostul lider sovietic, la 10 martie 1992, în M. S. Gorbaciov, op. cit., p. 295. 22 Andrei Kozârev, op. cit., p. 12.


166

această regiune”702F

23. Câţiva ani mai târziu, în decembrie 2000, în replică la extinderea NATO şi pentru a testa reacţiile nou instalatei administraţii de la Washington, au apărut informaţii ale serviciilor de specialitate americane (publicate în „The Washington Times”) despre un transfer de arsenal militar nuclear strategic în enclava Kaliningrad703F

24 . Dealtfel, oficiali ai armatei ruse au avertizat încă din 1998 că Moscova ar putea recurge la amplasarea de arme strategice în această regiune, dacă republicile baltice vor adera la NATO, după ce au fost amplasate rachete defensive S- 300, cel mai avansat sistem de protecţie antiaeriană pe care îl are în dotare. În vara anului 1999 au avut loc exerciţii tactice la Kaliningrad sub numele „Vest – 99”care au inclus simulări ale unui atac NATO asupra acestei regiuni, trupele ruse replicând cu lovituri nucleare şi rachete de croazieră lansate de la bordul avioanelor asupra unor ţinte din Europa şi Statele Unite. Cu siguranţă că recent aderarea la NATO a republicilor baltice s-a făcut cu preţul de noi amplasamente nucleare în Europa. Hegemonia Rusiei în cadrul CSI este conştientizată la cele mai înalte nivele: „în CSI totuşi, chiar şi un stat mare şi dezvoltat economic, precum Ucraina, nu poate să se descurce în afara unor legături strânse cu Rusia. Există o alternativă? Este Occidentul pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul şi gazele livrate de Rusia Ucrainei, Georgiei şi statelor din CSI sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari cât reprezintă datoria Ucrainei? Iată de ce rolul şi responsabilităţile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali şi sprijinite”704F

25.

23 Zbigniew Brzezinsky, The Premature Partenership, în „Foreign Affairs”, vol. 73, March-April, 1994, p. 18. 24 Oraş – port la Marea Baltică, aflat între Polonia şi Lituania, Kaliningradul este una dintre cele mai importante baze navale şi terestre din Rusia, incluzând şi Cartierul General al Flotei Nordului. 25 Andrei Kozârev, The Lagging Partenership-in search of joint strategy, în „Foreign Affairs”, vol. 73, May-June, 1994, p. 22.

În martie 1993, Rusia a solicitat la ONU „puteri speciale ca garant al păcii şi stabilităţii în regiunile fostei URSS”. Tot atunci s-a întrunit Consiliul de Securitate al Rusiei, sub preşedinţia lui Boris Elţân (3 martie 1993). Cu acel prilej, Moscova a socotit nesatisfăcătoare CSI sub raportul asigurării coeziunii spaţiului geopolitic fost sovietic, Rusia urmărind recunoaşterea internaţională a spaţiului fostei URSS ca sferă hegemonică proprie705F

26. Către sfârşitul anului 1993, conducerea armatei ruse şi-a afirmat dreptul de a interveni de facto în fostele republici sovietice, în cazul în care se va aprecia că evoluţiile de acolo ar leza interesele Rusiei sau ar ameninţa stabilitatea regională. Faptul a fost probat de altfel în Moldova (martie 1992), Crimeea, Osetia, Abhazia, Georgia şi Tadjikistan. În 1993, atitudinea armatei ruse faţă de statele membre în CSI a devenit din ce în ce mai unilaterală, în timp ce guvernul de la Moscova s-a arătat tot mai hotărât să apeleze la constrângeri economice706F

27. Rusia este preocupată de asigurarea hegemoniei în CSI din mai multe motive: Circa 25 de milioane de ruşi trăiesc în

alte state ale „Commonwealth-ului”, iar dezagregarea lui ar crea o uriaşă problemă a refugiaţilor;

Necesitatea de a evita ruperea relaţiilor economice şi prăbuşirea infrastructurii fostei URSS, socotită vitală pentru funcţionarea normală a Rusiei ca economie şi societate;

Dezagregarea CSI ar separa Rusia de Europa printr-un cordon de state independente. De aceea, interesele vitale ale Rusiei „sunt ataşate unei dezvoltări viitoare a CSI din punct de vedere politic, militar strategic şi economic”707F

28.

26 Mihail E. Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ’90, Bucureşti, 1993, p.133-134. 27 Z. Brzezinsky. op.cit., p. 14. 28 Dagfinn Stenseth, The New Russia, CIS and the Future, în „Security Dialogue”, vol. 23, No. 3, 1993, p. 22.


167

Protecţia etnicilor ruşi are o conotaţie de presiune politică asupra fostelor republici sovietice. Ei reprezintă „o puternică enclavă economică şi politică ce va fi fundamentul influenţei noastre politice, pe care trebuie s-o protejăm în numele drepturilor omului şi ale minorităţilor”708F

29. Această minoritate rusă din republicile CSI este plasată sub raport procentual la numărul populaţiei, astfel: în Kazahstan 42% sunt ruşi, în Kirghizstan – 29%, în Ucraina – 19%, în Turkmenia – 15%, în Uzbekistan – 13%, în Moldova şi Tadjikistan câte 12%, în Belarus şi Azerbaidjan câte 10%, în Georgia – 9% şi în Armenia – 3% (cea mai omogenă republică din acest punct de vedere)709F

30. Procente importante deţin etnicii ruşi şi în republicile ex – sovietice care nu au aderat la CSI, dar care sunt în aceeaşi măsură în atenţia Moscovei. Asfel, în Letonia 30% din populaţie sunt ruşi, în Estonia – 25%, iar în Lituania – 9%710F

31. Hegemonia Federaţiei Ruse în cadrul CSI nu este însă absolută. Numeroase contestări vin din partea unor state care şi-au păstrat suveranitatea, în primul rând din partea Ucrainei, care se manifestă deja ca un centru de contra-putere. La întâlnirea statelor care compun CSI de la Alma – Ata, din 10 februarie 1995, proiectul ce viza integrarea politică şi militară a republicilor prezentat de partea rusă a fost respins711F

32. CSI – structură de putere ? Istoria Comunităţii Statelor Independente începe la 8 decembrie 1991 când preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei, reuniţi în pădurea „Belovejskaia”, lângă Brest (Minsk), constată că URSS „a încetat să existe” şi au proclamat crearea CSI. Câteva zile mai 29 Serghei Karaganov, apud Valentin Stan, op. cit., p. 20; S. Karaganov a fost director adjunct al Institutului Europei al Academiei Ruse de Ştiinţe şi membru în Consiliul Prezidenţial al Rusiei. 30 Zbigniew Brzezinsky, Post Communist Nationalism, în „Foreign Affairs”, vol. 69,, December 1989 – January 1990, p. 42. 31 Ibidem. 32 Sergiu Tămaş, Geopolitica. O abordare prospectivă, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p. 155.

târziu, la 13 decembrie, cinci republici din Asia Centrală au aderat la CSI ca state co-fondatoare (Kazahstan, Uzbekistan, Kirghizstan, Turkmenistan şi Tadjikistan)712F

33.

La 21 decembrie 1991, agenţia de presă Interfax a difuzat comunicatul istoric „URSS a încetat să existe. Pe 21 decembrie la Alma-Ata, cu ocazia unei întâlniri cu uşile închise, conducătorii a 11 state suverane au ajuns la un acord asupra încetării existenţei URSS. S-a anunţat de asemenea, că opt republici ale fostei Uniuni printre care şi Moldova, s-au raliat, în calitate de membri fondatori, acordului asupra formării CSI semnat de Rusia, Ucraina şi Bielorusia. În afară de Gruzia şi Statele Baltice, toate republicile Uniunii fac parte din Comunitate”713F

34. Problema adeziunii Gruziei a rămas deschisă deoarece reprezentanţii gruzini la Alma-Ata nu au dispus de puteri suficiente. Ulterior însă ea a aderat la CSI. Structură de dimensiuni bicontinentale, CSI are ca membre 12 foste republici foste unionale, cu o populaţie de 282 milioane de locuitori, un produs naţional brut de două trilioane de dolari şi imense resurse naturale, incomparabil mai mari decât cele ale Comunităţii Europene. Toate acestea ar fi, sintetic, câteva atu-uri pentru definirea CSI ca structură de putere714F

35.

33 L'État du Monde. Editions 1993. Annuaire economique et géopolitique mondial, Edition La Découverte, Paris, 1992, p. 504. 34 Andrei Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 213. 35 Florian Gârz, op. cit., p. 120.


168

CSI apare ca o variantă de recuperare a spaţiului fostei URSS715F

36 . Constituită în jurul nucleului slav (Rusia, Ucraina, Belarus), ea reprezintă o forţă nucleară impresionantă capabilă în orice moment să apere propriul teritoriu sau să lovească un posibil inamic716F

37. Ex-preşedintele Gorbaciov sesiza încă din martie 1992 că „În ţările Comunităţii ar trebui luate măsuri urgente pentru a-i regla modul de funcţionare. I-ar fi necesare instituţii potrivite pentru aceasta”717F

38 . Într-un discurs rostit de fostul preşedinte sovietic se arăta că „CSI este o construcţie mai degrabă formală. Sunt convins că noile state care au apărut după prăbuşirea URSS vor trebui să găsească mijloace de a se integra. În caz contrar cele mai multe dintre ele vor fi silite să străbată singure perioada deosebit de dură care le va scoate din criză şi nu este exclus ca la ieşire să se pomenească în afara dezvoltării mondiale”718F

39. CSI nu este un nou stat, ci mai degrabă constituie o administrare mai mult sau mai

36 S. Tămaş, Criza forţelor militare sovietice şi câteva necunoscute ale viitorului, în „Crizele Europei”, Institutul de Teorie Socială al Academiei Române, Clubul UNESCO „Societate şi Cultură”, 1992, p. 100. 37 Nicolae Anghel, Miza europeană în jocul actual de putere, în „Crizele Europei”, Institutul de Teorie Socială al Academiei Române, 1992, p. 33. 38 M. Gorbaciov, op. cit., p. 294. 39 Discurs rostit la 14 mai 1992 în faţa Congresului american de fostul preşedinte sovietic, apud, M. S. Gorbaciov, op. cit., p. 312-313.

puţin coordonată pentru lichidarea URSS719F

40. De aceea, nu CSI este moştenitoarea URSS, ci Rusia animată de un proiect politic radical: economia de piaţă şi democraţia occidentală. Iniţial s-a sperat menţinerea controlului unitar asupra armelor nucleare şi forţelor strategice pe spaţiul corespunzător al fostei URSS. Conflictele de pe acest spaţiu precum cel din Transnistria în 1992 sau din Georgia (1992-1993), diferendele privind graniţele (între Rusia şi Ucraina relativ la statutul Crimeei sau „împărţirea” forţelor strategice, între Moscova şi Kiev în legătură cu flota Mării Negre), au adâncit precaritatea CSI. La acestea se adaugă diferendul cu privire la Tezaurul Kremlinului (patrimoniul fostei URSS). Tot mai multe state membre ale CSI şi-au revendicat cota-parte din Tezaur considerând că „aurul Moscovei este şi al nostru. Tezaurul de la Kremlin reprezintă un bun economic şi cultural al sutelor de etnii care, de-a lungul istoriei, au alcătuit Rusia imperială apoi fosta URSS şi actualul CSI”. Deşi majoritatea zăcămintelor aurifere se găsesc în interiorul Rusiei (în Siberia şi Urali) republicile care şi-au proclamat independenţa susţin că au dreptul la cota-parte din rezerva de aur pentru că timp de 70 de ani, bogăţiile lor au fost canalizate spre puterea centrală şi convertite în metal nobil720F

41. Totuşi, evoluţia statelor din CSI este mai degrabă către integrare. Cu diferite prilejuri, s-au semnat acorduri, în special cu privire la colaborarea economică, financiară, culturală şi ştiinţifică. Spre exemplu, în martie 1992 şi noiembrie 1992, cu prilejul vizitelor preşedinţilor Kârgâzstanului, respectiv Kazahstanului s-au încheiat acorduri de integrare în CSI721F

42. La 16 mai 1992, la Taşkent, şase state din CSI (Rusia, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Armenia), au 40 Jean Marie Chauvier, De l'URSS à Russie, în „L'État du Monde...”, p. 60. 41 „Lumea Magazin”, No. 12, 1995, p. 62. 42 Anatol Petrenko, Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1993). Europa, SUA, Canada, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1995, p. 132.


169

semnat un „pact de securitate colectivă”. Se viza în special, prevenirea dezvoltării conflictelor în aceste republici membre ale CSI. Prin acest pact CSI căpăta, fie şi parţial, rolul de instrument stabilizator al regiunii. Mai departe, de o manieră bilaterală, la 25 mai 1992, s-a încheiat un tratat între Rusia şi Kazahstan (două puteri nucleare), care lua în considerare coordonarea politicilor lor militare şi economice722F

43. La 9 aprilie 1993, acestui pact de securitate i s-a alăturat şi Belarus, rezoluţia în acest sens a parlamentului de la Minsk remarcând „extinderea influenţei NATO” şi „întărirea Germaniei”723F

44. În Belarus, subvenţiile economice ruseşti au determinat o tot mai mare subordonare politică. Astfel, la 2 aprilie 1996, s-a semnat acordul de integrare Rusia-Belarus. Acesta prevedea o perioadă de tranziţie în care să se realizeze o Constituţie şi o monedă unică. Promotorul acestui demers, preşedintele belarus Al. Lukaşenko, este un antioccidental convins. În sprijinul integrării celor două state, membre CSI, s-au creat două instituţii: Consiliul Superior, format din preşedinţii şi prim-miniştrii celor două state şi Congresul Interparlamentar. După ce la 28 aprilie 1993 şefii de guvern ai statelor din CSI au format Comitetul Consultativ de Coordonare şi Secretariatul Executiv al Comunităţii, la 26 august 1993, la Minsk, s-a definitivat Tratatul de constituire a Uniunii Economice a CSI724F

45. În concluzia acestei părţi, se poate afirma că CSI se manifestă ca o structură suprastatală care evoluează către integrare economică dar şi politică. În cadrul ei însă, Federaţia Rusă joacă rolul de hegemon, posedând toate atu-urile care-i permit să se manifeste de această manieră. 43 Jean Marie Chauvier, op. cit., p. 70. 44 Mihail E. Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii '90, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 127. 45 E. M. Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea, Societatea Ştiinţă & Tehnică, S.A., 1995, p. 135.

Federaţia Rusă între rivalitate şi parteneriat cu SUA (originile parteneriatului ruso-american) Încă fostul lider sovietic M. Gorbaciov a dorit şi a obţinut un parteneriat cu SUA, abil manipulat la vremea respectivă de preşedintele Bush. La 21 iunie 1989, Gorbaciov a folosit pentru prima dată acest cuvânt – parteneriat – în timpul unei întâlniri particulare cu preşedintele Statului Major Inter-Arme, amiralul Crowe. El a definit atunci eforturile comune, sovieto-americane, pentru evitarea unei conflagraţii nucleare şi pentru o lume mai sigură725F

46. În zilele de 2-3 decembrie 1989 liderii SUA şi URSS s-au întâlnit pentru prima dată la bordul vasului „Maxim Gorki”, lângă Malta. Cu acel prilej s-au discutat printre altele, posibilitatea de a intra într-o nouă fază a relaţiilor sovieto-americane şi principiile pe care aceste relaţii ar trebui să se sprijine. Solicitarea venea din partea liderului sovietic şi a fost argumentată printr-o prezentare a tabloului internaţional în schimbare: „Asistăm la însemnate mofificări în lume în ceea ce priveşte repartizarea raporturilor de forţă. Este limpede că suntem pe cale să trecem de la o lume bipolară la una multipolară. Dacă vrem sau nu vom avea a face cu o Europă Unită şi integrată din punct de vedere economic (...). Dacă vrem sau nu, Japonia este şi ea unul din centrele politicii mondiale. Am mai discutat despre China. Constituie şi ea o realitate de prim rang pe care nici unul dintre noi nu o poate folosi împotriva celuilalt. Trebuie găsită o cale ca această ţară să nu se simtă exclusă din procesele în curs de desfăşurare în lume (...). Urmăresc politica Indiei, care este o politică dinamică (...). India are o atitudine ponderată, încearcă să stabilească relaţii bune şi cu Dvs. şi cu noi. Dar care este rolul nostru în cadrul acestei repartiţii a forţelor ? De aici decurg

46 M. Beschloss, S. Talbott, La cele mai înalte nivele. Relatare din culisele puterii referitoare la sfârşitul Războiului Rece, Editura Elit, 1995, p. 123.


170

lucruri deosebit de serioase. Am început să discutăm cu Schultz (secretar de stat în timpul mandatului preşedintelui Reagan, n.n.). Odată, după convorbire, ne-a arătat diagrame care reprezentau schimbările economice ce vor avea loc de acum şi până la finele secolului, în sânul principalelor ţări. Iar astăzi este neapărat necesar să se înţeleagă rolul pe care îl joacă Uniunea Sovietică şi Statele Unite în cadrul acestor schimbări. Nu vor putea avea întotdeauna parte de o desfăşurare liniştită a evenimentelor. De pildă Europa de Est. Ponderea sa în economia mondială nu-i prea mare. Dar vedeţi cât de crispaţi suntem cu toţii. Cum ar trebui să acţionăm, cum să colaborăm ? Şi ce ne rezervă în viitor ecologia, economia şi celelalte probleme ? Şi la toate acestea trebuie să medităm împreună. Conducătorii sovietici se gândesc de mult timp la aceste lucruri. Şi am ajuns la concluzia că Statele Unite şi URSS sunt pur şi simplu <condamnate> să dialogheze, să colaboreze (...). Pentru aceasta însă, trebuie să încetăm să ne socotim duşmani. În mintea noastră au mai rămas multe urme ale acestei obişnuinţe. Şi nu doar pe plan militar ar trebui să gândim relaţiile noastre. Toate acestea nu înseamnă că am propune un condominium sovieto-american (...)”726F

47.

47 M. Gorbaciov, op. cit., p. 87-88.

Prilejul oferit de Războiul din Golf (august 1990 – februarie 1991) a arătat „posibilitatea reală de cooperare cu Uniunea Sovietică” a Statelor Unite. URSS şi SUA au acţionat ca parteneri într-o schemă globală de securitate colectivă727F

48. Gorbaciov a continuat să susţină apropierea de SUA şi după demisia sa din decembrie 1991, de această dată pledând pentru parteneriatul cu Federaţia Rusă, ca moştenitoare recunoscută a URSS. Astfel, la 14 mai 1992 el a prezentat în faţa Congresului american „priorităţile fundamentale care ar permite să fie dusă o politică internaţională şi modernă, care să răspundă intereselor noastre comune”728F

49. Acestea erau: Continuarea însănătoşirii relaţiilor

internaţionale; Unirea eforturilor în scopul prevenirii

ameninţărilor care planează asupra mediului înconjurător;

Favorizarea reformelor democratice, veghind ca drepturile omului să fie respectate.

Tot cu acest prilej Gorbaciov se întreba: „SUA nu au oare nevoie de un partener destul de influent şi demn de acest nume pentru a putea duce o politică morală şi raţională? Acest partener poate fi Rusia. Ţările noastre nu mai sunt separate acum prin puncte de vedere divergente asupra concepţiilor de bază ale existenţei. Rusia nu se opune şi nu rivalizează din punct de vedere geopolitic cu SUA; nu are nici interes şi nici motive. În plus epoca superputerilor aparţine din ce în ce mai mult trecutului”729F

50. Transferul şi consolidarea parte-neriatului de la URSS la Federaţia Rusă, pentru Statele Unite are raţiuni geostrategice şi militare. Politica americană faţă de Rusia este subordonată în întregime prezervării păcii şi stabilităţii la scară planetară. La două luni după

48 M. Beschloss, S. Talbott, op. cit., p. 358. 49 Discurs rostit la 14 mai 1992 în faţa Congresului american de fostul preşedinte sovietic, apud M. Gorbaciov, op. cit., p. 312. 50 Ibidem, p. 317.


171

implozia URSS, în februarie 1992 Boris Elţân, în calitate de preşedinte al Federaţiei Ruse, semnează „Declaraţia de la Camp David” în care s-a subliniat că Rusia şi SUA nu se consideră potenţiali inamici. De acum, relaţiile dintre ele se vor caracteriza prin prietenie şi parteneriat, bazându-se pe încredere reciprocă, respectul şi ataşamentul comun faţă de democraţie şi libertatea economică. Elţân a solicitat sprijinul americanilor în promovarea reformelor democratice din Rusia730F

51. La 9 iunie 1992, James Baker secretarul de stat american şi Andrei Kozârev, ministrul rus de externe, au convenit asupra reducerii suplimentare a arsenalelor nucleare până la 4.700 de focoase (de la 6.000 de focoase, limita fixată prin Tratatul „START 1”– 31 iulie 1991). După convorbirea telefonică dintre preşedinţii Bush şi Elţân din 25 iunie 1992 consacrată conflictelor din fosta URSS şi din Iugoslavia, la 16 iulie a avut loc o nouă întâlnire la Washington între cei doi preşedinţi care a avut ca rezultat semnarea unui acord istoric privind reducerea, în viitorii 11 ani, a arsenalelor nucleare ale ambelor state cu circa două treimi.731F

52 Cu acel prilej s-au semnat mai multe documente printre care „Carta pentru Parteneriat şi Prietenie Americano-Rusă”, în care părţile au proclamat sfârşitul rivalităţii ideologice dintre ele. SUA au declarat că vor sprijini eforturile Kremlinului pentru crearea unui stat de drept şi a unei societăţi democratice. Liderul rus a cerut de la americani ajutor financiar şi credite convenabile732F

53. După alte două convorbiri telefonice din noiembrie şi decembrie 1992, la 3 ianuarie 1993 s-a semnat la Moscova Tratatul „START 2” care prevedea reduceri importante la cele trei principale categorii de ogive nucleare strategice: rachetele staţionate la sol (ICBM),

51 Anatol Petrenco, op. cit., p. 100. 52 Notă întocmită de Dan Petre, în M. Gorbaciov, op. cit., p. 389. 53 Anatol Petrenco, op. cit., p. 100-101.

pe submarine (SLBM) şi bombardiere733F

54. Totalul ogivelor fiecărei părţi a fost redus la un număr cuprins între 3.000 şi 3.500734F

55. O altă convorbire telefonică a avut loc la 12 februarie 1993 consacrată reglementării conflictului din Bosnia-Herţegovina, după care la 3 aprilie 1993, a avut loc întâlnirea de la Vancouver (Canada). Declaraţia semnată de preşedinţii Clinton şi Elţân punea bazele unui parteneriat dinamic ruso-american735F

56. Următoarea întâlnire Elţân-Clinton a avut loc la 10 iulie 1993, prilej cu care s-a discutat problema vânzării de către Rusia, Indiei şi Libiei, a unor materiale care puteau avea utilizări militare. Totodată, preşedintele american a anunţat că numeroase texte de legi datând din perioada „războiului rece” şi a rivalităţii dintre SUA şi URSS vor dispărea în cursul anului 1994. La 14 ianuarie 1994 Declaraţia trilaterală a preşedinţilor SUA, Rusiei şi Ucrainei descria amănunţit procedura de transferare a ogivelor nucleare ucrainene către Rusia şi prevedea indemnizaţia şi garanţiile de securitate legate de aceasta736F

57. Comunicatul comun al preşedinţilor Clinton şi Elţân de după această întâlnire, nu a pus în discuţie interpretarea dată de Rusia misiunii ei de „menţinere a păcii” în „vecinătatea apropiată”. Preşedintele Clinton a mers chiar mai departe, apreciind că militarii ruşi sunt „un mijloc de stabilizare” a situaţiei politice din Georgia şi, a mai adăugat, „foarte probabil, veţi mai fi antrenaţi în anumite zone din apropierea Dvs., aşa cum Statele Unite au fost implicate în ultimii câţiva ani în Panama şi Grenada, zone aflate în apropierea noastră”737F

58. 54 Notă întocmită de Dan Petre, în M. Gorbaciov, op. cit., p. 389. 55 Simion Boncu, op. cit., p. 236. 56 Notă întocmită de Dan Petre, în M. Gorbaciov, op. cit., p. 385. 57 Simion Boncu, op. cit., p. 237. 58 Z. Brzezinsky, The Premature..., p. 28.


172

Această declaraţie a obligat Uniunea Europei Occidentale (UEO), de pildă, să ia poziţie faţă de acordul tacit care „pare să fi prins formă între cele două ţări, cu precădere la ultima întâlnire americano-rusă, cu privire la zonele lor respective de influenţă în CSI, America Latină şi Caraibe. Ţările europene şi mai ales UEO, trebuie să analizeze această tendinţă cu multă grijă şi să pregătească un răspuns deoarece inactivitatea Europei poate încuraja ideea în Rusia că doar Statele Unite sunt un partener politic de aceeaşi talie cu ea. Dominaţia ruso-americană va fi atunci inevitabilă”738F

59. Din acest tablou al întâlnirilor americano-ruse la cel mai înalt nivel reiese preocuparea SUA pentru reducerea şi controlul armamentului nuclear fost sovietic. În acest context „în ciuda îngrijorării cu privire la comportamentul Rusiei în străinătate, cu greu s-ar putea găsi vreo justificare pentru ca noi să modificăm politica noastră de angajament şi parteneriat cu Rusia”739F

60. Din punct de vedere economic şi financiar, SUA au reuşit să obţină la reuniunea la nivel înalt a Grupului celor şapte state puternic industrializare (G-7) din iulie 1993, un

59 Mr. Baumel, Rapporteur, REPORT submitted on behalf of the Political Committee, „WEU' s relations with Russia”, Assembly of Western European Union, Fortieh Ordinary Sesion, (Second Part), Documenth 1440, 10 th, November, 1994, parag. 29, p. 10, apud Valentin Stan, op. cit., p. 20. 60 Declaraţia lui Thomas Pickering, ambasadorul SUA la Moscova, apud Valentin Stan, op. cit., p. 20.

angajament colectiv de ajutorare a Rusiei cu 28 de miliarde de dolari (în timp ce statele ne-ruse au fost ignorate)740F

61. În concluzie, SUA prin parteneriatul cu Federaţia Rusă şi-a atins obiectivul limitării şi reducerii armamentului nuclear strategic, pe cel al stabilităţii regionale în care este interesată. În acelaşi timp Rusia a rămas un actor mondial de primă mărime care influenţează major evoluţiile în toate registrele: geostrategic, politic şi economic. În aprilie 1996, Rusia a pus bazele unui nou „parteneriat strategic pentru secolul XXI” cu China, eveniment cu reverberaţii internaţionale. El era o reacţie la politica americană pentru menţinerea în Extremul Orient a unei prezenţe militare puternice cu avizul Japoniei şi al Coreei de Sud. În comunicatul comun ruso-chinez se atrăgea de altfel atenţia: „hegemonismul, politica de forţă şi exercitarea repetată de presiuni asupra altor ţări au continuat să se manifeste. Politica blocurilor şi-a găsit noi forme de expresie”. Perspectiva unei alianţe între ţara cu cel mai mare potenţial demografic şi cea cu resursele cele mai bogate ale planetei, ambele dispunând în plus şi de arma nucleară, este de natură să dea fiori Americii. Cu acel prilej Moscova a primit sprijinul chinez pentru respingerea de către aceasta a extinderii NATO. Aşadar, parteneriatul Rusiei cu SUA are încă şi o doză de rivalitate: „Rusia este o mare putere conştientă de interesele sale naţionale, şi care nu e nevoită a se înclina faţă de obiectivele şi concepţiile altor puteri, oricare ar fi ele în frunte cu Statele Unite”741F

62. 61 Z. Brzezinsky, The Premature..., p. 27. 62 Declaraţia lui Andrei Kozârev, făcută în 1 ianuarie 1994, apud G. A. Pordea, op.cit., p. 46.


173


174

CUPRINS

INTERVIU 1

prof. Vasile Ilyes De la proiect la realitate - DIVA DEVA – o realitate culturală internaţională 6

Dr. Mihai Rotea Neolitic şi eneoliticul 8 Prof. Drd. Lupu Gianina Sistemul de numeraţie sumero-babilonian 17 prof. Mioara Praporgescu prof. Sergiu Praporgescu

Consideraţii asupra fortificaţiilor dacice din Ţara Haţegului 22

prof. Călin Dorin Petric Zarand - de la daci şi romani la români 27

pr. lect. dr. Florin Dobrei Dinastia romană valentiniano-teodosiană şi spaţiul carpato-danubiano-pontic 35

prof. Viorel Ciobanu

Impactul marii invazii tătaro-mongole din anii 1241-1242 asupra spaţiului european (îndeosebi a celui românesc)

40

prof. Gino Mario Crăciun O istorie mai puţin cunoscută a castelului de la Vinţul de Jos 46

dr. Ioachim Lazăr Ascensiunea politică şi militară a familiei Corvinilor 51 prof. Sorin Vlaic Pregătirea în arta militară a lui Iancu de Hunedoara 56 prof.dr. Ştefan Florin Nicolaus Cusanus şi fondarea ştiinţei moderne 60 preot dr. Pavel Vesa

Jurisdicţia Episcopiei Aradului peste Ţara Hălmagiului în secolul al XVIII-lea 65

prof. Nicolae Stoian Proiecte de federalizare în perioada 1830-1859 Mici planuri anticipative pentru Uniunea Europeană 73

Mihai Manea

O femeie celebră în Epoca Luminilor - Marchiza de Pompadour 81

Camelia-Elena Codrea Ionuţ-Cosmin Codrea

Furnalul de la Govăjdia, un important reper în istoria metalurgiei hunedorene 84

prof. Dorin Petresc

Repere identitare în opera istoricului Iacob RADU: Volkgeist („Spiritul poporului“) sau apelul la Etnografie

89

prof.dr. Camelia Elena Vulea

Aspecte privind evoluţia protopopiatelor greco-catolice Ulpia Traiană şi Jiu (1862-1948)

95

prof. Lavinia Nicoletta Liga

Monarhia la începutul modernităţii în spaţiul românesc (sec.XVIII-XIX) 101

prof. drd. Gligor Hagau

Clerul greco-catolic din episcopia Gherlei şi viaţa culturală a românilor ardeleni 110

prof. dr. Doru Dumitrescu Alegerile din 1932 şi 1933 în România 115

Liviu Lazar Regele Mihai I şi presa românească din primii ani ai diasporei 120


175

prof. Minel-Dorin Răduţi Destine în malaxorul represiunii 122 prof. Marilena Ana Draia Aspecte ale lustraţiei în Europa 127

prof. Irina Botici

Esența Cuvântului Primordial – în orizontul gândirii indiene - Rezonanțe a ontologizării realității în act - simbol -

132

prof. Elisabeta Mirela Toma Înfiinţarea Liceului „Aurel Vlaicu” din Orăştie 136 dr. Mircea Măran

Manuale şcolare în limba română în Provincia Autonomă Voivodina (Republica Serbia) 140

prof. dr. Crâsnic Mirela Ovidiu Bârlea, cel mai important etnofolclorist român 143

prof. Loredana Vîtcă Românii ”Drepţi între popoare” 153

prof. Adrian Cristian Liga Moştenirea URSS - Federaţia Rusă - putere euroasiatică 160

revista perspective istorice nr 6

Documents