ROBERT TRIF

LUCEFERII NEMURIRII

Dincolo de ursită sunt legile, dincolo de legile tăcute ale universului este Spiritul,Dincolo de Spirit este EL, Celălalt...Dumnezeu, Cel ce este, dincolo de timp,El însuşi fiind acel Dincolo, iarăşi noi...Noi suntem vibraţia lui, suflarea sa de viaţă, nemurirea născută prin moarte,Timpul nescurs născut din netimp, Cei de aici şi de dincolo, noi suntem El.

Robert TRIF – Petroşani, 8.11.2008

LUCEFERII NEMURIRII

Nu rămâne în urma noastră decât vibraţia dumnezeiască a suflului nostruSufletul fiecăruia este însăşi sămânţa lui D-zeu sădită peste universuriCu ea venim şi tot cu ea plecăm, restul e tăcere, pulbere şi fumDincolo de simfonia vieţilor noastre nimic nu contează.Macedon va rămâne pururi în minţile muritorilor drept cel mai mare cuceritorDar cu-adevărat în inimile noastre va rămâne mitul plecării sale din lumeCu mâinile goale întinse spre eternitate, iar celor ce nu cred în mituriImaginei lui proiectată peste nemărginirea veacurilorSe va fi suprapus nepieritoarea aură a nemuritorului său dascăl - Aristot.Nu scriu pentru mine, ci pentru cei dintre voi care sunteţi viiÎntr-o lume plină de cadavre umane şi iluzii nenumăratePrieteni dragi ai sufletului meu sunteţi toţi voi cei liberiTriumfători asupra iluziilor şi simpli căutători de adevărFii ai luminii, voi sunteţi luceferii bolţii înstelate a cerului fără de marginiVoi ce ştiţi să ascultaţi muzica sferelor şi armonia universurilor.

Nu vă spun nimic nou, nici nu am drept scop noutatea ci doar aducerea aminteRepetându-mă la nesfârşit în speranţa că voi trezi din somnul raţiuniiToţi acei monştri născuţi din nepăsare, ignoranţă şi letargie.Luminaţi pe cei de lângă voi şi veţi fi primit în dar nemurireaNu aduceţi cu voi nici o învăţătură, spiritul nu are nevoie de prediciFaptele voastre sunt cele ce vor servi drept hrană celor flămânziGândurile voastre sunt cele ce vor servi drept băutură celor însetaţiNu ocoliţi pe cineva anume, din cauza înfăţişării sale sau poziţiei socialeContează doar dorinţa de a rupe vălul iluziei şi nimic altceva.Mai degrabă dezvăţaţi oamenii de toate cele netrebuincioase sufletuluiDezvăţaţi oamenii de frica de moarte, dezrobiţi oamenii de toate fricile lorÎnvăţaţi oamenii că sunt liberi asemeni demiurgului lor al cărui chip eternSufletele noastre îl poartă cu sine în călătoria devenirii noastre.Dezvăţaţi de ignoranţă, puneţi capăt neştiinţei şi necredinţeiNu învăţaţi ce anume sau în cine anume să creadă oameniiÎnvăţaţi-i să creadă în ei înşişi şi cu dragoste fi-veţi răsplătiţiArătaţi-le începutul şi sfârşitul călătoriei, de unde vin şi încotro se vor duce.

Întunerecul este tot o manifestare a Luminei şi nu lipsa LumineiMateria este o altă formă a energiei iar dualitatea altă formă a unităţiiÎn eternitate Există cu-adevărat doar Lumina, Energia, Unul şi VibraţiaAdică noi cei ce suntem cu toţii exprimarea liberă a dumnezeirii şi trăireaDin lăuntrul fiinţei lui D-zeu a Energiei, Luminei, Unului şi VibraţieiAşadar, lăuntric suntem expresia Vie a manifestării lui D-zeuCe altă învăţătură ar putea trezi morţii din mormintele lor ?Noi suntem cei Liberi să luminăm minţile şi inimile voastreLuceferi ai nemuririi, luminători ai întunerecului, iubitori ai Adevăratului D-zeu.

RENAŞTEREA DIN MOARTE

Atunci când mă credeam mort pentru totdeauna şi lipsit de orice fărâmă de speranţă Dumnezeu mi-a mângâiat din nou creştetul iar moartea s-a dovedit în fapt renaştere, Înviere.Oare de câte ori va trebui spiritul să-mi resusciteze sufletul păcătos intrat într-o comă Profundă ? Viaţa-mi întreagă s-a scurs practic între clipele de somn profund ale necunoaşterii mele Şi puţinele momente de trezire din cufundarea în propriile-mi neputinţe metafizice,Închipuire ?Am fost mai tot timpul clientul preferat al salonului de reanimare numit destin Şi totuşi niciodată înfrânt definitiv, lumina a învins de fiecare dată cu ajutorulDemiurgului. Să fi fost doar vis şi totuşi întunericul nu e altceva decât o altă forma de lumină Dihonia neantului nu e în fapt nicidecum reală, simplă iluzie necesară adevăratei Cunoaşteri. Întunericul n-a fost să fie decât muzica neauzită şi cuvintele nerostite ale Luminei Divinităţii. Aşadar moartea din care am renăscut nu fusese altceva decât visul unui somn profund fără de vise ! E atât de simplu şi totuşi atât de greu de crezut, atât de greu de conceput dar totuşi atâtDe firesc. Toată durerea lumii întregi în faţa căreia asasinul-rebel Raskolnikov îngenunchea cu Blândeţe,

Întreaga mizerie sufletească din univers se naşte doar din neputinţa noastră de a vedea nevăzutul, de a nu auzi nerostitul şi de a nu făptui fără să făptuieşti asemenea călugărilor buddhişti, cei care trăiesc sacrul lumii acesteia fără să se lovească de profan. Nu ar fi fost sa fie Dumnezeirea răstignită pe Golgota dacă noi nu am fi fost orbi, surzi şi Neputincioşi să înţelegem neînţelesul. Mântuitorul a plătit neîncrederea noastră prin moarte iar prin moartea sa noi renaştem Permanent chiar fără să o ştim, Satan şi tot alaiul său sunt doar iluzii create de minţile noastre nătânge, Iluzii care se hrănesc tocmai din nevisarea noastră sau din refuzul de a trăi plenar Conştient şi în Armonie cu tot ceea ce ne înconjoară, Fie ca din când în când, măcar Pentru o clipă Cât toată scurgerea timpului până la ea şi dincolo de timpul netrecut al Viitorului, să Renaştem şi noi pentru eternitate îmbrăţişând Spiritul.

PIERDUT ÎNTRU ETERNITATE Dedicată lui Charlie Chaplin,

Uitat undeva între copilărie şi maturitate, pierdut în umanitateAflat singur la fel ca toţi semenii mei, dar totuşi singurul conştientDe monstruozitatea numită simplu modernitate, încerc timidSă supravieţuiesc, deşi îmi pare totul grotesc şi nesăbuit.Nu pot să-mi stăvilesc noianul de scârbă şi de lehamiteCe-mi năvăleşte şi-mi inundă de pretutindeni fiinţa,Am încercat fără sorţi de izbândă să fug de lume, de toatăNebunia şi isteria, dar nici nu mai ştiu dacă sunt eu însumiSau o palidă umbră a unui suflet de copil, ce odinioară credeaSpera şi trăia bucuria de-o clipă a unei fiinţe de luminăDevenită din nefericire, odată cu trecerea timpului hoinarUn întuneric, o prăpastie, un coşmar cu imagini terifiante.Înţeleg pe deplin suferinţele fără de margini ale poporului evreu

În disperata sa trecere prin lume, toate încercările sale supraomeneştiDe a supravieţui neschimbat în istoria lumii,Tocmai de aceea mi-e drag fără de seamăn acest straniu neamCare a stârnit invidie în sânul altor naţiuni avide de putere.Când mă gândesc la faptul că marii artişti ai umanităţiiAu trăit într-o cruntă mizerie, mi se par penibile toate onorurile Posterităţii, înţeleg singurătatea lui Mozart pe ultimul său drumSpre eternitate, condus pe ultimul drum doar de gropari şi de Unicul său prieten fidel-câinele, iar mai apoi cum peste timpNe mândrim cu muzica sa divină, cât sadism în tot acest odiosComportament de jivine sălbatece, cum ne ostoim mizeria din sufletePe acordurile unei simfonii unice ale genialităţii unui suflet Pe care cu neobrăzare l-am mutilat, l-am stors de vlagă cât am pututCu o furie oarbă, iar alţi inşi odioşi şi inutili îi ridicăm zilnic la rang de zeiDeşi nu merită nici măcar o biată flegmă din piepturile noastre înveninate,Şi totuşi ei sunt mai marii zilei, cărora le aducem toate onorurile nemeritateIar celor asemenea marelui Mozart sau altor pictori, scriitori, savanţi,

Le întoarcem spatele, nu ştim cum să le facem viaţa mai insuportabilăAbia peste timp, ne dăm subit seama că fără ei am fi nimic, un biet pumn De ţărână, fără viaţă, poate asta este soarta enigmaticului spirit, nu ştiuDacă asta este o victorie a spiritului în lupta sa cu ignoranţa şi prostia,Oricum ar fi e o victorie cu gust amar, pe care mi-e greu s-o înghitŞi mă întreb deseori dacă merităm să primim lumina dumnezeirii reflectateDe aceste mari spirite, sau am merita să fim lăsaţi singuri cu întunericulDin sufletele noastre moarte, şi totuşi cât de caldă şi mângâietoare este luminaAdusă de aceste spirite călăuzitoare, nu vom putea niciodată să le mulţumimPentru toată dragostea lor imensă cât universul, pentru sacrificiul lor nebunescÎntr-o lume nesăbuită şi aparent nepăsătoare, pentru credinţa lor neştirbităÎn adevărata şi singura putere, Spiritul – puntea dintre noi şi Dumnezeu.Cuprins de lacrimi de recunoştinţă, cred că singurul omagiu pe care-l putemAduce cu noi pentru ei, ar fi să devenim şi noi asemenea lor, sau măcar să încercăm,Să încercăm totuşi să fim nebuni până la capăt, să credem neclintit, fără să ne peseDecât de drumul nostru prin istorie, să lăsăm în urma noastră ceva măcar ca o undăDe speranţă, o mică rază de lumină, îndeajuns spre a ne conduce izbânda întru eternitate.

Poate atunci scârba şi regretele vor dispărea pentru totdeauna, lumea va fi mai aproape de noi, iar împreună vom fi cu toţii părtaşi la nunta spiritului cu lumea şi cu Dumnezeu, iarDualitatea va dispărea asemenea unui fum, lupta ne va părea o joacă de copil, şi vom ascultaCuminţi şi fericiţi simfonia divinului din noi, din lume, dimpreună cu Spiritul Suprem – Dumnezeu…

ULTIMUL SĂRUT…

Dedicată lui F.M. Dostoievski,

Mă închin în faţa durerii lumii întregi, asemenea ucigaşului înviat RaskolnikovDar mai presus de toate m-aş pune stavilă gloanţelor aţintite spre pieptulUnui geniu fără de care omenirea nu ar fi învăţat salvarea prin suferinţă,Speranţele noastre ar fi fost infinit mai puţine fără de eroii săi enigmaticiDar însufleţiţi de o maladie purificatoare pentru noi, înzestraţi din abundenţăCu Spirit, poate prea mult spirit, şi tocmai de aceea cuprinşi de istovitoare lupteÎntre lumina cea orbitoare a dumnezeirii şi genunea cea ameţitoare dar îmbietoare a Haosului, îmbătaţi de lumină şi totuşi cuprinşi de fermecătoarea îndoiala a neantului.

Marele Inchizitor vorbeşte în numele nostru al tuturor, el este asemenea lui AdamÎn grădina Edenului biblic, el este purtătorul soliei umanităţii pierduteCare crede cu tărie în propria-i putere, singura care-l poate izbăvi cu-adevăratDe grozăvia destinului, pentru asta este gata să renunţe la orice chiar şi la cel mai De preţ dar al divinităţii – Libertatea, la ce bun această povară aruncată asupra saCând omul nu vrea să fie decât o slugă netrebnică şi nimic mai mult.Oamenii refuză să fie zei, vor mai bine să fie asemenea fiarelor din pădurile sălbaticeSă se lupte între ei pentru supravieţuire, dar să fie liniştite, adică fără conştiinţă,Asta e prea mult pentru ei, au învăţat pe propria piele că Spiritul aduce cu el nelinişteNu vor să hotărască ei înşişi, frica de răspundere le-a adormit intelectul,Hrana sufletească este neîndestulătoare pentru o adunătură de sclavi ai ignoranţeiNu mai vrem minuni, nici speranţe, nici promisiuni, vrem certitudini – pare să se strigeDin miliarde de piepturi, Dumnezeu nu mai are loc într-o lume îngustată de imbecilitateDe laşitate, de pierderea prea timpurie a credinţei.Dar Christos cel viu nu a murit în zadar, el poate orice dar nu fără voia noastrăEl a înţeles greutatea dilemei umane, dar a considerat că preţul plătit pentru libertateMerită, şi astfel darul lui pentru o umanitate plângându-şi neputinţa este acel ultim Sărut, prin

care Marele Inchizitor şi implicit întreaga omenire este izbăvită dePrea greaua povară, şi astfel ce părea imposibil devine acum posibil, umanitateaÎnvie şi ea odată cu Salvatorul ei, iar noi toţi biete umbre pierdute în infinitatePurtăm în suflet încrustat cu litere de foc acel ultim sărut deopotrivă cu toată durerea,Furia, sălbăticia, libertatea, îndărătnicia, spaimele şi bucuria Karamazovilor.

IMN NEBUNIEI Dedicată lui Friedrich Nietzsche,

Ce frumos că mai există încă nebuni într-o lume înecată de normalitateO normalitate sufocantă, aducătoare de nenorociri şi suferinţe fără de margini,Doar nebunia tinerească, înflăcărată de credinţă, iluminată de cunoaşterePoate să ne treacă dincolo de noi înşine, realizând adevăratul salt dinspre nefiinţăÎnspre fiinţă, trecerea iniţiatică dinspre moarte înspre viaţa cea veşnic nepieritoare.Biruinţa spiritului este în acest fel asigurată de fidelii săi eroi-nebuniIar Supraomul poate respira din nou aerul înălţimilor atât de dragi luiAlături de animalele sale totemice preferate, şarpele şi vulturul

Aflaţi îngemănaţi asemenea dansului cosmic al lui ShivaÎntr-un imn de slavă adus celui nepieritor, neclintitului şi nerostitului.Simt că într-o admiraţie nebună, cuvintele pier sub greutatea spirituluiDivin al Supraomului Nitzscheean, cel sortit mereu să fie neînţelesDar cum ar putea fi altfel, să înţelegem negânditul cu mintea noastră preaOmenească, şi astfel se naşte tragedia, dincolo de bine şi de rău a Supraomului.Cu toate diferenţele aparente, Supraomul şi Fiul Omului sunt plămădiţi dintruAcelaşi divin aluat cosmic, fii ai Dumnezeului cel Viu, asemeni fraţilor Cain şi AbelUnul închinat suferinţei şi sortit morţii, celălalt închinat libertăţii şi căzut pradă nebuniei…Şi unul şi celălalt vlăstare ale aceluiaşi arbore divin, actori ai aceluiaşi scenariu universal Urzit de eterna şi mereu schimbătoarea fire a jucăuşei Maya, suprema esenţă a Totului.

MAGISTER LUDI

Dedicată lui Hermann Hesse,

Stau îngenuncheat la poalele cetăţii Castalia, vrăjit asemenea unui magister ludiDe minunăţiile dezvelite de natura însufleţită de suflul divin al Abraxasului cosmic,Mi-am găsit adăpost lângă coama înfricoşătorului copac al cunoştinţei binelui şi răuluiDar sunt cuprins de fericire, de acel magic râsu-plânsu, devenit eu însumi o Axis MundiŞi cum ar putea fi altfel, odată ce-am cunoscut-o pe Ea, divina Evă, maica tuturor Lucrurilor, matcă primordială a tuturor esenţelor, Spirit din Spiritul lui Dumnezeu.Am înţeles astfel calea de mijloc a marelui Buddha, durerea şi bucuria, suferinţa şiFericirea, au aceeaşi rădăcină, pornesc amândouă îngemănate întru acelaşi arboreCopacul Bo al iluminării, ele îşi trag seva din acelaşi sol adânc al nemuririi noastreNarcis şi Gură-de-Aur sunt prietenii mei cei mai apropiaţi, mereu nedespărţiţiEtern neliniştiţi, dar oriunde ar locui în miriadele de lumi ale universului

Ei nu pot fi aflaţi decât împreună, asemenea lui Shiva şi a consoartei sale Shakti.Într-un sfârşit, păşesc temător şi profund emoţionat în Castalia spirituală Având drept ghid spiritual pe Demianul acela încântător şi supraumanFermecător, orbitor, însufleţit de lumina divinităţii logodite cu umanitateaRidicând amândoi privirea spre Cer, mulţumim cu glas sfios universului magnificCe străjuieşte deasupra capetelor noastre, apoi culcăm privirea în pământAducând un ultim omagiu ţărânii, maica noastră Geea, şi încununaţi de maica Primordială cu aura de sfinţi pământeni, aureolaţi de cunoaşterea nemuritoareDăruită de Tatăl ceresc, suntem acum cu-adevărat maeştri ai jocului cu mărgele de sticlă.

TRANSMUTAŢIE ESTETICĂ

Criticilor mei,

Sunt sătul de mizeria din jurul meu, dar mai ales scârbit de faptulCă eu sunt cel care o întreţine şi-i dă sens,În fiecare zi călcăm pe cadavre, scuipăm pe sufletele celorlalţiPlini de noi înşine nu mai avem timp pentru semenii noştri,Decât pentru a le îngreuna trecerea printr-o lumeŞi aşa chinuită de fantasma unei vieţi spălăcite.Cenuşie şi searbădă viaţă, cine mai cutează să aibă gânduriÎn secolul acesta aiurit de himera vitezelor superluminice,Cine mai are răbdare să-şi numere clipele de neputinţăSfâşietoarele momente de plictiseală, de inutilitate demenţială a fiinţei.Am renunţat să mai născocesc speranţe într-un ocean de neîmpliniriDe ce să spun adevărul când e mai estetic să mint frumosÎntr-o lume chinuită de prea multe adevăruri fără rost.

Oricum, în lupta dintre Supraom şi Idiot câştig de cauză va avea întotdeauna maimuţa.Poate asta e o artă demnă de un biet nebun, paradoxal suntem cu toţiiNebunii unei lumi anormale, deşi în curând nebunia va intra şi ea în normalitate.Înseamnă că în sfârşit voi fi pe placul criticilor mei dar mai alesAl celor destul de nerozi să-mi rabde cuvintele făcătoare de iluzii.Stilul acesta modernist prinde contur şi bâlbâielile mele vor fiPercepute drept încântătoare versuri menite să adulmecePutreziciunea din sufletele noastre scârbavnice.Poate e mai bine aşa, înfrăţit în spiritul acesta jegos, rebel şi modernDecât goliciunea unui spirit curat, învechit şi dement prin sfinţenie.Dacă experimentul divin a eşuat lamentabil, omul nefiind decât o palidăUmbră a Creatorului, putem încerca să sluţim chipul lui Dumnezeu şi poate vom reuşiSă-l facem se ne semene, să fie aidoma nouă, dacă noi n-am izbutit să fim copii fideleAle nemărginirii, El în suprema-i iubire cosmică se va fi făcut Om pentru odraslele sale.Dincolo de nimicnicia unor josnice făpturi nimic nu pare să tulbureLiniştea haotică şi cu aspect de cimitir a unei lumi adormite în beznăDacă nu-i pot fi lumina care să-i mângâie speranţele răzleţe

Mă voi mulţumi să-i fiu un fidel gropar, dar nu unul de rândCi asemenea ucigătorului Supraom Nietzscheean voi fi devenitGroparul unei divinităţi oarbe şi mute.Aşadar, dacă nu putem umple golul din sufletele noastreChinuite de amarul şi deznădejdea unei vieţi trăite degeabaMai bine să dăm sens acestui gol şi să-l ridicăm la rang de Suprem Zeu.