Luceafarul de M. Eminescu

Poezia Luceafarul a fost publicata prima data in Almanahul Societatii Academice Social Literare Romania Juna in anul 1883 in luna august. Este reprodus in Convorbiri literare fara nici o modificare si ulterior in Familia, iar la sfarsitul anului a aparut in singura editie de Poezii ingrijita de Titu Maiorescu. Are la baza basmul popular Fata din gradina de aur, basm cules de germanul Richard Knisk intr-o calatorie in Muntenia in anul 1861.Referindu-se la sensul poemului sau, Eminescu preciza intr-o nota de manuscris In descrierea unui voiaj in Tarile Romane, germanul Knisk povesteste legenda Luceafarului, aceasta este povestea, iar intelesul alegoric ce i-am dat-o este ca daca geniul nu cunoaste moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe Pamant nu e capabil dea ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc!. Ceea ce remarca Eminescu din basmul popular este ideea incapabilitatii iubirii intre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. Poemul are 392 versuri, dispune in 98 de catrene fiind dominat de 2 planuri, unul uman-terestru si unul cosmic. Este alcatuit din 4 tablouri precedate de 7 strofe, acestea avand rolul unui cadru Luceafarul este un poem filosofic in care tema romantic a conditiei omului de geniu capata stralucire desavarsita. Compozitia poetului este simetrica in cele 4 tablouri, manifestandu-se armonios planul terestru si cel cel cosmic.Tablourile I si IV imbina planul universal-cosmic cu cel uman-terestru. Tabloul II are planul uman-terestru, iar tabloul III, universal-cosmic.Tabloul I este o poveste fantastica de dragoste deoarece se manifesta intre doua fiinte apartinatoare unor lumi diferite si tocmai de aceea este o iubire imposibila.Geniul este astrul ceresc in chipul Luceafarului, fata de imparat este unica, iar in raport cu cu Luceafarul aproape egala.Epitetul care defineste frumusetea neasemuita a fetei este un superlative popular prea frumoasa/Strofa a II-a ilustreaza unicitatea fetei prin comparatii sugestive pentru a accentua calitatile care o fac aparte in lume. Fereastra constituie spatial de comunicare intre cele doua lumi Din umbra falnicelor bolti, Ea pasul si-l indreapta, Langa fereastra unde-n colt, Luceafarul asteapta,Privindu-l fascinate-n fiecare noapte, Il vede azi, il vede mani, tanara se indragosteste de astru El iar privind de saptamani, Ii cade draga fata.Intalnirea celor doi indragostitin are loc in oglinda ca spatiu de reflexive si prin intermediul visului Ea il privea cu un suras/ El tremura-n oglinda/ Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda. Chemarea Luceafarului este patetica, incarcata de forta magica, strofa fiind constituita ca o formula cu puteri supranaturale Cobori in jos Luceafar bland, Alunecand pe-o raza, Patrunde-n casa si in gand, Si viata-mi lumineaza.Luceafarul apare mai intai sub infatisarea unui tanar voievod, ca fiu al cerului si al marii, oferindu-I fetei statutul de stapana al intinderilor de ape. Fata il refuza simtindu-l strain la vorba si la port, apartinand unei lumi necunoscute. Fata isi marturiseste neputinta de a accede spre cunoastere accentuand imposibilitatea formarii cuplului Dar pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodata. Ca in basmele populare, dupa trei zile si trei nopti, fata isi aminteste de Luceafar in somn si-i adreseaza o noua chemare plina de dorinta.Luceafarul se intrupeaza de data aceasta sub infatisare demonica nascut din soare si din noapte. Fata il refuza din nou, desi frumusetea lui o impresioneaza puternic; O, esti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arata.Ideea apartenentei geniului la nemurire, ca si statutul de muritoare al fetei, sunt exprimate prin antiteza dintre eternitate si efemeritate.Fata nu poate accede la lumea lui si nici nu-l poate intelege, de accea ii cere lui sa devina muritor, sa coboare in lumea ei.Puterea de sacrificiu in numele implinirii iubirii este proprie numai geniului, care duce la renuntarea la nemurire. Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire. Tabloul al II-lea este o idila pastoral intre doua fiinte apartinand aceleiasi lumi. Cadrul naturii este uman-terestru, fata se individualizeaza prin nume, infatisare, iar Luceafarul este doar ideal.Tabloul incepe prin prezentarea lui Catalin, caruia poetul ii face un scurt portret ironic; indraznet cu ochii si care o urmareste ganditor pe Catalina.Numele celor doi, Catalin si Catalina, nu este intamplator acelasi, ei fiind exponenti ai aceleasi lumi. Prezentarea Luceafarului in acest tablou este doar sugerata ca dorinta erotica ideala.Superioritatea geniului in ipostaza Luceafarului este constientizata de Catalina prin exprimarea propriei neputinte de a patrunde in lumea ideilor inalte. Tabloul al III-lea, numit si drumul cunoasterii, este dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul este Hyperion, iar fata este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale. Calatoria lui Hyperion spre demiurge simbolizeaza un drum al cunoasterii, el cerandu-I demiurgului dezlegarea de nemurire, in scopul de a cunoaste iubirea. Demiurgul il refuza, desconsiderand statutul de muritor al omului, care nu isi poate determina propriul destin, ci se bazeaza numai pe noroc , in antiteza cu omul de geniu capabil de a indeplini idealuri inalte. Demiurgul isi exprima dispretul pentru aceasta lume meschina, superficiala, dominata de egoism. Tabloul al IV-lea imbina planul cosmic cu cel terestru dand poemului o simetrie perfecta. Ganiul redevine astru, iar fata isi pierde unicitatea, numele, frumusetea, ipostaza femeii fiind aceea de muritoare cu chip de lut. Eliberat de patima iubirii, Luceafarul se detaseaza de lumea stramta, mechina, superficiala, exprimandu-si dispretul fata de incapacitatea acestei lumi de a-si depasi limitele. Atitudinea lui detasata din finalul poemului nu exprima o resemnare, ci esteo atitudine specifica geniului, rece, rationala, care nu mai permite un dialog intre cei doi, deoarece ei apartin unei lumi incompatibile, avand conceptii diferite despre iubire.