LITURGHIA CREŞTINĂ ÎN BISERICA VECHE

(până la formarea Liturghiilor ortodoxe)

CAPITOLUL I

Fiinţa şi instituirea Sfintei Liturghii

1. Liturghia, jertfa Legii celei Noi. Instituirea ei

Centrul activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului în lume îl constituie patimile şi moartea Sa pe Cruce, adică jertfa sângeroasă adusă de El pentru mântuirea lumii. Aceasta s-a adus o dată pentru totdeauna (vezi Evr. VII, 27; IX, 27-28; X, 10-14); dar pentru ca toate generaţiile viitoare de credincioşi de pretutindeni să se poată împărtăşi din roadele ei binefăcătoare, Mântuitorul ne-a lăsat un mijloc de a o face veşnic prezentă în lume. Cum ? - Prin întemeierea Jertfei celei Noi, care avea să se aducă de aici înainte pururea în Biserica Sa, în locul jertfelor Legii Vechi.

Întemeierea acestei jertfe fusese prevestită de Mântuitorul cu mult înainte încă de patima Sa, şi anume în cuvântarea ţinută mulţimilor, după ce săvârşise minunea înmulţirii pâinilor în pustie: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Şi pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (In. VI, 51). Instituirea însăşi, pe care ne-o relatează evangheliştii sinoptici şi Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către Corinteni, a avut loc în ajunul morţii Domnului pe cruce, adică joi seara, la Cina cea de taină. Cum ? -Stând atunci la masă împreună cu ucenicii Săi, „în timp ce mâncau ei, lisus a luat pâinea şi mulţumind, a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: Luaţi, mâncaţiacesta este trupul Meu. Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor, zicând: Beţi dintr-acesta toţi; aresta este sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor" Mt. XXVI, 26-28. - Comp. şi Mc. XIV, 22-24; Lc. XXII, 19-20; 1 Cor. XI, 23-25).

În locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sânge de animale (vezi leş. XXIV, 8), Mântuitorul întemeiază deci o Lege, un Testament sau un Legământ (GREACA) nou între Dumnezeu şi oameni, pecetluit cu însuşi trupul şi sângele Său, care aveau să fie jertfite peste o zi în chip real, pe Golgota, şi care, în seara Cinei, erau oferite Sfinţilor Săi Apostoli, prin anticipaţie, sub forma sacramentală, nesângeroasă, a pâinii şi a vinului întrebuinţate la mese. Această jertfă trebuia să o aducă de aici înainte ucenicii Săi, căci, la cuvintele de mai sus, Mântuitorul adaugă şi porunca: „Aceasta să faceţi spre pomenirea (în amintirea) Mea !” (Lc. XXII, 19 şi 1 Cor. XI, 24). Prin aceste cuvinte, El îi sfinţeşte pe ucenicii Săi ca arhierei sau preoţi slujitori ai Jertfei celei Noi, înfiinţate atunci de El, iar aceştia, la rândul lor, au lăsat această poruncă, precum şi dreptul şi puterea de a o împlini, urmaşilor lor legiuiţi, arhierei şi preoţi.

Slujba sau rânduiala sfântă, în cursul căreia se săvârşeşte sau se aduce această jertfa a Noului Aşezământ, este Sfânta Liturghie. Obârşia sau originea ei, precum şi fundamentul ei este

deci Jertfa Sfântă, adusă în chip sângeros de către Mântuitorul pe Cruce pentru mântuirea lumii şi prevestită sau anticipată de El, în chip nesângeros, în seara Cinei celei de taină.

2. Raportul dintre ritualul pascal iudaic, Cina cea de Taină şi Liturghia creştină

Precum reiese clar din datele Sfintei Evanghelii, „Cina cea de taină” în cadrul căreia Mântuitorul a instituit Sfânta Liturghie, adică jertfa Noului Legământ, a fost de.fapt ori o serbare anticipată a Paştelui iudaic din acel an (vezi Mt. XXVI, 17; Mc. XIV, 12; Lc. XXII, 8, 11, 13, 15), cum interpretează chiar unii dintre vechii exegeţi creştini1, ori o masă specială, anume pregătită de Mântuitorul la sfârşitul activităţii Sale mesianice, masă căreia El i-a dat însă caracter religios, instituind în cursul ei Sfânta Euharistie şi rostind atât cuvântarea Sa de despărţire către Sfinţii Apostoli, cât şi rugăciunea Sa arhierească, aşa cum cred exegeţii mai noi2. Dar chiar în acest din urmă caz, nu se poate tăgădui orice relaţie a Cinei cu masa rituală, prin care se inaugura serbarea Paştelui iudaic. Această masă pascală avea loc în fiecare familie, în seara zilei de 14 Nisan şi se desfăşura după un ceremonial mai mult sau mai puţin uniform peste tot, stabilit de Lege şi de tradiţie. Care era acest ceremonial, pe care l-a respectat şi Mântuitorul?

După ce veneau de la templu sau de la sinagogă, toţi ai casei, în frunte cu şeful familiei, îşi spălau mâinile şi se aşezau în jurul mesei, dinainte pregătite, pe care se aflau două pâini (azime), mielul pascal fript, un vas cu vin şi pahare, ierburile amare şi ,un vas cu oţet care aminteau de suferinţele evreilor în robia Egiptului. Şeful familiei lua una din pâini, o binecuvânta cu o formulă rituală scurtă („Binecuvântat fii, Doamne Dumnezeul nostru, împărate al veşniciei, Care ai făcut să răsară pâinea din pământ”), rupea dintr-însa şi mânca el mai întâi, apoi dădea şi celorlalţi. Luând apoi paharul său, îl umplea cu vin, în care amesteca şi puţină apă, îl binecuvânta cu o altă formulă, asemănătoare cu cea dintâi („Binecuvântat fii, Doamne Dumnezeul nostru, împărate al veşniciei, Care ai făcut roadă viţei”), bea dintr-însul şi apoi dădea şi celorlalţi să bea pe rând. Urma masa, în cursul căreia se beau, în total, patru rânduri de pahare rituale. La sfârşitul mesei se aducea întâistătătorului ultimul pahar umplut cu vin amestecat cu apă, cum prescrie ritualul iudaic. Acesta spunea: „Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru... iar cei de faţă răspundeau: „Binecuvântat fie numele Domnului, acum şi totdeauna !”. Şeful familiei începea apoi mulţumirea, rostind o mare rugăciune euharistică, de laudă şi de mulţumire, evocând toate binefacerile lui Dumnezeu, de la creaţia lumii şi sfârşind cu cererea pentru împlinirea făgăduinţei divine; se cântau apoi Psalmii CXIII — GXVTII şi CXXXV (CXXXVT), numiţi hallel (de laudă), care cuprind evocarea robiei din Egipt şi mulţumiri pentru eliberarea evreilor din ea.

1 Vezi, de ex., Origen, Comentar la Matei, 79 (P.G., t. XIII, col. 1728 C-D); Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LXXXI (alias LXXXII) la Matei. 1 (P.G., t. LVIII, col. 729-730); Proterius Alexandrinul, Epist. către Leon cel Mare, cap. 2 (între epistolele lui Leon, nr. CXXXIII, în P.L., t. LIV, col. 1086); Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, IV, 13 (trad. rom. de D. Fecioru, p. 262): „Aşadai, in camera de sus a sfântului şi slăvitului Sion, după ce (Hristos) a mâncat Paştiie cele vechi cu Ucenicii Săi şi a plinit testamentul cel vechi...” etc.2 Vezi, de ex., dintre ortodocşi, Prof. Chr. N. Ghiaouroff, Le jour de la Sain-te Cene, Sofia, 1952 (extras din „Anuarul Academiei Teologice din Sofia”); dintre catolici; P. Batiffol, Etudes d’ Histoire et de Theologie positive, II-e serie, L'Eucharistie, 10-e ed. Paris, 1930, p. 138, ş.u; dintre protestanţi: TI Lietzmann, Messc und Herrenmahl ed. III, Berlin, 1955.

La vremea când începea să se întunece, se aprindea şi o lumină, care era şi ea binecuvântată cu cuvintele: „Binecuvântat fii, Doamne Dumnezeul nostru, împărate al veşniciei, Care ai făcut lămpile de foc” (adică stelele). Cel mai tânăr dintre membrii familiei aducea apoi un lighean şi un şervet pentru a spăla mâinile comesenilor; la Cină lisus îndeplineşte acest rit, spălând picioarele ucenicilor Săi, după cum relatează Sfântul Ioan (XIII, 3-15).

După un ritual asemănător se desfăşurau de altfel şi alte mese rituale evreieşti, mai a]es cele de sabat (care aveau loc vineri seara), al căror ecou se resimte şi el în ritualul Euharistiei creştine, alături de cel al meselor pascale.

Unui astfel de ritual s-a conformat şi Mântuitorul la Cina cea de taină. După opinia celor mai mulţi cercetători, pâinea pe care Domnul a binecuvântat-o şi a dat-o Sfinţilor Săi Ucenici era una dintre cele două pâini obişnuite la cina pascală a iudeilor, pe care şeful familiei le binecuvânta la începutul mesei şi le frângea, împărţindu-le comesenilor, după ce el însuşi gusta din ele. De asemenea, paharul pe care El l-a oferit Ucenicilor, după ce l-a binecuvântat, a fost ori cel de-ai treilea pahar ritual, din care beau comesenii, începând de la şeful familiei, ori al patrulea şi ultimul pahar ritual.

Deosebirea dintre ritualul observat de Mântuitorul la Cină şi cel prescris de Lege şi tradiţie, constă mai întâi în faptul că El a folosit nu azimă, ci pâine obişnuită (dospită), deoarece Cina a avut loc cu o zi mai înainte de începerea serbării Paştilor, adică în seara zilei de joi, 13 Nisan, când azimele încă nu se puseseră în folosinţă; al doilea, la formulele rituale pentru binecuvântarea pâinii şi a vinului, El a adăugat propriile Sale cuvinte („Acesta este trupul Meu...” şi „Acesta este sângele Meu...”), prin care se indică sensul nou şi grav al celor săvârşite: prevestirea sau anticiparea sacramentală a jertfei sângeroase şi mântuitoare, care se va consuma peste o zi şi care inaugurează sau consfinţeşte un nou legământ sau testament (GREACA) între Dumnezeu şi oameni, pecetluit cu sângele sfânt al Celui ce Se va da spre răstignire. În momentul când Mântuitorul, adaugă, la rugăciunea solemnă şi finală de mulţumire şi de laudă, cuvintele „Beţi dintru acesta toţi...” (Mt. XXVI, 28 şi loc. par.), ia naştere Liturghia creştină, prin anunţarea Paştelui celui nou, ai noului legământ veşnic, adăugat memorialului Vechiului Testament, legământ care ia fiinţă în preajma morţii şi învierii Domnului şi ţinteşte la a doua Sa venire. Liturghia creştină reprezintă deci împlinirea organică a făgăduinţelor date de Dumnezeu poporului evreu, promisiuni evocate în manifestările sale liturgice, prin care se întreţinea flacăra nădejdii realizării lor3.

Dintre cele trei sinoptici care descriu Cina, singur Sfânul Luca aminteşte despre primul (ori al doilea) pahar ritual, din timpul mesei: „Şi luând paharul, mulţumind, a zis: „Luaţi acesta şi împărtiţi-1 între voi; căci zic vouă: Nu voi mai bea din rodul viţei, până când va veni împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. XXII, 17-18). Tot el reproduce cuvintele Mântuitorulului: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte...”, pe care El le-a rostit, probabil, în continuarea formulei rituale prin care şeful familiei amintea despre „pâinea suferinţelor” din timpul robiei egiptene. „Laudele” cântate de Domnul cu Ucenicii Săi la sfârşitul Cinei (Mt. XXVI, 30 şi Mc. XIV, 26) ar fi ultima parte a psalmilor hallel (Ps. CXXXV) şi acea cuvântare mai mare, cu caracter istoric,

3 M. Kovalevski, Origines et développement de la liturgie chrétienne, în rev. „Présence orthodoxe” (Paris), an. 1968, nr. 3, p. 47.

exegetic şi moral (numită hagadah), rostită de şeful familiei, în legătură cu evenimentele comemorate la sărbătoare. După unii, acestea însoţeau binecuvântarea şi consumarea ultimului pahar ritual (al patrulea), cu care se încheia masa pascală.

Legătura dintre Liturghia creştină (Euharistie) şi formele vechi ale cultului iudaic despre care se vorbeşte din ce în ce mai insistent în ultimul timp, nu numai de catri teologii protestanţi, ci şi de către catolici şi ortodocşi, este firească şi de netăgăduit, Ca orice organism spiritual, nici Liturghia creştină n-a luat naştere dintr-o dată, ca o creaţie spontană, în întregime nouă şi fără nici un precedent în trecut. Istoria ei nu începe abia o dată cu apariţia creştinismului; dacă în ceea ce priveşte esenţa ei - adică misterul în sine - ea este întemeiată de Mântuitorul, la Cina cea de taină, În ceea ce priveşte ideile principale care alcătuiesc nucleul sau sâmburele ei originar şi, totodată fondul comun al tuturor anaforarelor liturgice creştine de azi, precum şi formele ei externe de exprimare, acestea provin dintr-o vechime, continuând o tradiţie şi un ritual inspirat din Vechiul Testament şi legându-se astfel de revelația primordial și de începuturile istoriei sfinte a mântuirii noastre.

Dar faptul că Mântuitorul a întemeiat Euharistia creştină în cadrul ritual al unei cine asemănătoare meselor pascale iudaice, nu înseamnă că Liturghia creştină ar constitui o simplă continuare sau o copie a unor uzuri rituale iudaice în creştinism, cum pretindeau unii teologi protestanţi. Ecouri rnai puternice ale ritualului meselor iudaice se pot constata în ritualul agapelor, care însoţeau în epoca apostolică Sfânta Euharistie (vezi cap. următor). Dar între acestea şi masa euharistică sunt deosebiri fundamentale. În afară de pâine şi vin, masa euharistică nu cunoaşte nici un alt fel de bucate; la Euharistie s-a întrebuinţat totdeauna pâine dospită, iar nu azimă, s-a folosit un singur pahar comun etc. Deosebirile acestea arată că Euharistia nu era o masă comună (obişnuită) şi nu avea caracter particular, ca mesele cvasi-rituale din sânul familiilor, iudaice, ci era publică, participând la ea toţi membrii Bisericii. Ea aminteşte de moartea şi de jertfa lui lisus (vezi 1 Cor. XI, 26: „Căci de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până când va veni)”; de aceea, participarea la ea, adică împărtăşirea cu trupul şi cu sângele Domnului, nu era admisă decât celor botezaţi şi vrednici (curaţi) din punct de vedere moral4.

4. Diferitele numiri ale jertfei liturgice

Slujba sfântă a Legii celei Noi nu a fost cunoscută de la început sub denumirea de Liturghie, îndeobşte folosită astăzi mai ales în creştinătatea ortodoxă. înainte de intrarea în uz şi generalizarea acestei denumiri, au fost folosiţi pentru aceasta alţi termeni, care indicau fie fiinţa sau esenţa şi scopul sfintei slujbe, fie un rit sau altul, care era considerat ca o parte de căpetenie a ritualului sacru.

a)Astfel, cele mai vechi numiri, care se întrebuinţau în epoca apostolică şi pe care le găsim chiar în cărţile Noului Testament, sunt: frângerea pâinii (GREACA fractio pañis, Fapte II, 4 Vezi Didahia (învăţătura) celor 12 Apostoli, cap. 9: „Nimeni însă să nu mănânce din Euharistia voastră, afară de cei botezaţi în numele Domnului...” (trad. rom. cit., p. 88).

42, 46, şi XX, 7), Cina Domnului (GREACA, Ep. 1 Cor. X, 21 şi XI, 20)5, binecuvântare (GREACA)6 sau paharul binecuvântării (GREACA, Ep. 1 Cor. X, 16), pâine (GREACA) și paharul Domnului (GREACA, Ep. 1 Cor. XI, 26-27).

Cea dintâi dintre numirile enumerate aici se referea la esenţialul ritualului săvârşit de Mântuitorul însuşi, atât în momentul instituirii Jertfei („mâncând ei, a luat Iisus pâinea şi mulţumind a frânt şi a dat Ucenicilor...”, Mt. XXVI, 26 şi loc. par.), cât şi la Emaus, după Înviere (Le. XXIV, 30, 35). Cea de-a doua, întrebuinţată astăzi mai ales la protestanţi şi la neoprotestanţi, sugera strânsa legătură cu Cina cea de taină, în cadrul căreia Domnul a întemeiat Jertfa Legii celei Noi şi a cărei repetare sau imitare era ritualul euharistic creştin din această vreme. A treia indica un amănunt al acestui ritual, care şi el reprezenta tot o imitaţie a ceea ce făcuse Domnul la Cină (,,...a luat Iisus pâine şi binecuvântând, a frânt...” etc., Mc. XIV, 22). Celelalte indicau elementele materiale ale Jertfei, adică pâinea şi vinul întrebuinţate la Sfânta Euharistie.

b) Alte numiri, pe care le găsim întrebuinţate în epoca imediat următoare celei apostolice şi mai târziu, indică valoarea de jertfa a Liturghiei ori caracterul ei supranatural şi scopul aducerii ei: înălţare, aducere sau ofrandă (GREACA şi GREACA)7, Euharistie sau mulţumire (GREACA, Eucharistia, gratiarum actio)8, mister sau taină (GREACA)9, acest din urmă termen fiind însoţit de obicei de diverse atribute: minunat (GREACA), dumnezeiesc (GREACA), sfânt (GREACA)10, înfricoşător (GREACA) ş.a; jertfă sau sacrificiu (GREACA, sacrificium)11, Masa Domnului (GREACA) sau Masă tainică (GREACA)12. Alte numiri se referă la caracterul ei de lucrare sfântă şi publică, săvârşită de sfinţiţii slujitori în mijlocul şi spre folosul obştii

5 Cf. şi Tertulian, Ad uxorem, II, 4 (P.L., I, 1294).6 Mai târziu, GREACA se numea pâinea binecuvântată care prisosea de la Sfânta Jertfa şi pe care creştinii (mai ales episcopii) şi-o trimiteau unul altuia în semn de iubire frăţească (vezi Can. 14 Laodiceea), sau care se împărţea între clerici, după Liturghie (vezi Const, apost. VIII, 31), iar mai târziu se dădea şi credincioşilor (la noi: anafura). Vezi Pr. Prof. P. Vintilescu, Anafora sau antidotan, în rev. ST, an. 1953, nr. 1-2, p. 116 ş.u7 Sfântul Clement Romanul, Epist. 1 Cor., cap. 40: „(Stăpânul) ne-a poruncit să săvârşim ofrandele şi slujbele... GREACA, P.G., t. I, col. 288); Eusebiu al Cezareii, Istoria bisericească, cart. VI, cap. 43: „Căci făcând ofrandele (GREACA)”, P.G., t. XX, col. 625 A; Can. 19 și 58 Laodiceea; Sfântul loan Gură de Aur, Omilia la Sfântul Filogoniu, P.G., t. XLVIII, col. 755; sub forma latină (oblatio) vezi la Tertulian, De exhort. castitatis, 11 (P.L, t. II, col. 926).8 Sfântul Iustin Martirul, Apologia I, cap. 65: „Şi această hrană se numeşte la noi Euharistie (GREACA).Acelaşi, Dialogul cu iudeiul Trifon, 41 (trad. rom. de Pr. O. Căciulă, Bucureşti, 194Í, pp. 96-97); Clement Alexandrinul, Pedagogul II, 2 (trad. rom. de N. Ştefanescu, Bucureşti, 1939, p. 150); Tertulian, De corona militis, 3 (P.L., t. I, col. 99A: Eucharistiae sacramentum)-.. Sfântul Ciprian, Epist. X ad martyers et confessores, 1 („... et Eucharistiam dari...”) şi De oratione dominico, 18: „Eucharistiam quotidie ad cibum salutis accipimus” (P.L, t. IV, col. 260 C şi 549 A).9 Sfântul Ignade al Antiohiei, Epist. către Tralieni, II, 3; Eusebiu al Cezareii, Demonstraţia evangélica, 1, 10 (P.G., t. XXII, col. 928); Sfântul loan Gură de Aur, Omilia LXXXII (alias LXXXIII) la Matei, 1 (P.G., t. LVT.II, col. 737-738 (ra pucraptov şi xâ gua-tipta); Const apost. VIII, 5 (P.G., t. I, col. 1073): „taina Noului Aşezământ” (GREACA) Sfântul Atanasie cel Mare, Apologia împotriva Arienilor, 11 (P.G., t. XXV, col. 268 A); Sfântul Grigore de Nissa, Cuv. la Botezul Domnului, P.L., t. XLVI, col. 581 C.

10 Sfântul loan Gură de Aur, Despre preoţie, VI, 4 (P.G., t. XLVIII, col. 681); Omilia XLI, 4 la Epist. I, Cor. (P.G., t. LXI, col.361); Ava Nil, Epistole, cart. I, 44 (P.G., t. LXXix, col. 104) ş.a.11 Didahia, cap 14: „...pentru ca să fie curată, jertfa voastră” (GREACA); Tertulian, De oratime, cap. 14 şi 18 (P.L, t. I, col. 1170 şi 1182); Sfântul Ciprian, Epist. XXXIV, 3; LXIII, 15-17; De lapsis, 25 (P.L., t. IV, col. 323, 386-387 şi t. IV, col. 485); Sfântul Vasile cel Mare, Epist. XCIII (ad. Caesariam patriciam), P.G., t. XXXII, col. 485 A; Sfânml Chirii al Ierusalimului, Cateh. XXIII, 8-9 (.P.G., t. XXXIII, col. 1116-1117); Sfânml loan Gură de Aur, Despre preoţie, loc. cit. supra: „prea înfricoşata Jertfă”; Const. apost. II, 57 şi VIII, 5, 46: „jertfa curată şi fără de sânge” (GREACA, P.G., 1.1, col. 1073); Sfântul loan Damaschinul, Dogmatica, IV, 13 (trad. rom. de D. Fecioru, p. 267): „jertfa cea curată, adică nesângeroasă”.

credincioşilor: GREACA (săvârşire sau plinire a unui act sfânt), GREACA (lucrare sau slujbă sfântă, prin excelenţă)13, GREACA (slujbă tainică, mister, slavo-rusă = taino-deastvie)14, iar altele, ca GREACA, (GREACA) şi GREACA, collecta (adunare sfântă, de la GREACA, a aduna)15 se referă la forma externă a adunării credincioşilc pentru săvârşirea slujbei (comp. Fapte XIV, 27), fiind socotite ca cele mai vechi de numiri ale Liturghiei propriu-zise.

c) Cuvântul întrebuinţat astăzi în Biserica şi teologia ortodoxă, aproape exclusiv pentru denumirea acestei sfinte slujbe, este cel de Liturghie (GREACA). Termen de origine greacă, el este destul de vechi, fiind întrebuinţat încă dinainte de era creştină dar în înţelesul său actual s-a întrebuinţat mult mai târziu. La început, GREACA însemna orice serviciu sau slujbă publică, adică orice funcţiune sau lucrare de interes public sau obştesc (GREACA de la GREACA = popor + GREACA, lucru, lucrare, operă), deci orice activitate depusă de un slujbaş al statului spre folosul poporului, în interesul general al cetăţenilor unei ţări. În antichitatea greacă precreştină, cuvântul a avut mai întâi însemnare şi întrebuinţare nereligioasă, dar în scrierile profane se întrebuinţa spre a indica şi activitatea slujitorilor cultului din religiile păgâne.

In creştinism, termenul GREACA a căpătat întrebuinţare religioasă datorită Septuagintei (traducerea grecească a Vechiului Testament), care îl foloseşte pentru a traduce cuvântul evreiesc abodah, indicând funcţiunile preoţilor şi leviţilor Legii Vechi în legătură cu cultul îndeplinit la Cortul Mărturiei şi la templu16. Cu acest înţeles îl folosesc apoi autorii cărţilor Noului Testament. Astfel, Sfântul Evanghelist Luca (I, 23), vorbind despre Zaharia, tatăl Sfântului loan Botezătorul, care era preot la templul din Ierusalim, spune: „Şi împlinindu-se zilele slujbei (slujirii) lui... (GREACA)”. De asemenea, autorul Epistolei către Evrei (IX, 21), vorbeşte despre „vasele de slujbă” (GREACA) de la Cortul Mărturiei. În felul acesta, cuvântul GREACA a intrat în terminologia creştină, fiind întrebuinţat în cărţile sfinte ale Noului Testament pentru a indica atât oficiul sacramental sau calitatea de slujitori ai celor sfinte, cât şi lucrarea, exercitarea sau îndeplinirea actelor de cult săvârşite de slujitorii cultului creştin, începând cu Sfinţii Apostoli. Astfel, Epistola către Evrei (VIII, 2 şi 6) întrebuinţează cuvintele GREACA şi GREACA pentru

12 Sfânml loan Gură de Aur, Omilia XXVII la Epist. I Cor., P.G., t. LXI, col. 229; Sfânml loan Damaschinul, Dogmatica, IV, 13 (trad. rom. cit., p. 267).13 Origen, împotriva lui Celsus, IU, 59 (P.G., XI, col. 997 şi 1000); Pseudo-Dionisie Axeopagitul, Despre ierarhia bisericească, III, 2 şi 3; Can. 32 trulan (SCNAC, t. XI, 956); Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştei Liturghii, cap. I, P.G., t. CL, col. 368

14 Sfântul Maxim Mărturisitorul, GREACA. (însuşi titlul lucrării), P.G., t. XCI, col. 657.15 Clement Alex., Pedagogul, III, 11, 80, 3 şi Stromata, VI, 3, 34 (GREACA); Origen, Omilia La Samuel, I, 28 ed. E. Klostermann, în „Die griechischen christlichen Schriftsteller...”, voi. III (Leipzig, 1901), p. 283 (GREACA); Acelaşi, Omilia IV si XVIII la leremia, ibidem, p. 25 şi 157; Eusebiu al Cez., Viaţa lui Constantin, III, 67; IV, 45 şi 71 (în titlurile capitolelor); Sfântul Chirii al Ierusalimului, Catehezele, I, 5-6; IV, 25; XIV, 24; XVIII, 32-33; XXIII, 1 (P.G., t XXXIII, col. 376-377; 488 B; 856 C; 1053-1056; 1109 A); Sfântul Epifanie, împotriva ereziilor, III, 11 (P.G., t. XLII, col. 825-828); Const. apost., II, 39; Sfântul loan Gură de Aur, Omil. Vţi IX către poporul Antiohiei: Omilia XXV, 3 la Matei; Omilia IVşi V ia Ana, ş.a. (P.G,, t. XLIX, col. 79, 103-104; t. LIV, col. 660, 669; t. LVII, col. 331); Can. 17 Laodiceea; Pseudo-Dionisie Areop., op. iș loc.cit. (în MELV, p. 294; Socrate, Istoria bisericească, V, 22 (P.G., t. LXVII, 636 A-B); Sfântul Anastasie Sinaitul, Cuvânt despre adunare (GREACA), P.G., t. LXXXIX, col. 825 ş.a.16 Vezi, de ex., leş. XXX, 20: „Aaron şi fiii săi să se spele... când se vor apropia de jertfelnic, cari silească şi să aducă jertfe (GREACA) înaintea Domnului...”; Num. XVIII, 6: „Am luat pe leviţi... ca să facă slujbă la Cortul Mărturiei (GREACA), I ParaL. IX, 13: „...bărbaţi destoinici pentru slujbă la lucrul locaşului lui Dumnezeu , (GREACA)” ş.a. (vezi loc. biblice indicate în A Concordance to the Sepţuagint and the Other Greck Versions of the Old Testament, de Edwin Hatch and Henry A. Redpath, voi. II, Oxford, 1897, pp. 872-873 şi la W. Bauer, Griechisch-Deutsch es Wörterbuch zu den Schriften des Neuen Testaments und der übrigen urchristlichen Literarur-, III, Aufl., Berlin, 1937, col. 780- 782.

a exprima chemarea sau misiunea sacerdotală (preoţească) a Mântuitorului: „El (Mântuitorul) este slujitorul celor sfinte (GREACA...) şi al Cortului celui adevărat...”; „Iar acum mai deosebită slujire a dobândit...” (GREACA); în Faptele Apostolilor (XIII, 2) verbul GREACA arată serviciul divin public oficiat de colaboratorii Sfinţilor Apostoli în primele comunităţi creştine: „Şi slujind ei...” (GREACA). Uneori însă, acest cuvânt are şi o însemnare mult mai largă, indicând toată lucrarea apostolică şi misionară în slujba Evangheliei creştine, ca în Epistola către Romani (XV, 16), unde Sfântul Apostol Pavel spune despre sine: „...ca să fiu slujitor al lui Iisus Hristos” (GREACA), Comp. şi Rom. XÎII, 6; XV, 27; 2 Cor. IX, 12; Filip. VI, 25 ş.a.

În antichitatea creştină, cuvântul liturghie avea deci un înţeles mult mai larg decât cel de azi; el indica totalitatea actelor de cult sau a serviciilor divine, precum şi administrarea lor, adică ceea ce înţelegem astăzi prin cult şi prin slujire preoţească în general. În acest înţeles îl folosesc, de ex.: Sfântul Clement Romanul17, Sfântul Irineu18, Eusebiu al Cezareei19, sinoadele locale din Ancira (314)20, Antiohia (341)21, Sardica (343, can. 12) şi Laodiceea22, Teodoret al Cirului23 ş.a. Numai cu timpul, şi anume cam prin secolele V-VI, înţelesul lui s-a restrâns, aplicându-se mai întâi la Cina cea de taină24 şi apoi la ceea ce înţelegem azi prin Liturghie, adică slujba sfântă a Jertfei Legii celei Noi şi a împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Daruri25.

d) În Biserica şi teologia apuseană, cuvântul liturghie a continuat însă să-şi păstreze până azi sensul vechi, de cult în general sau orice slujbă bisericească, iar pentru slujba pe care noi o numim Liturghie, apusenii întrebuinţează termenul de missa (la Messe, die Messe), provenit din formula finală cu care se încheia altădată Liturghia apuseană şi cu care credincioşii erau concediaţi din biserică: Ite! Missa est! (Mergeţi! Slujba sfântă s-a săvârşit. Sau: Este timpul ieşirii din biserică). Forma latină târzie, missa (în loc de missio = trimitere, concediere), se întrebuinţa la început cu sensul de concedierea catehumenilor din biserică la sfârşitul primei părţi

17 Epist. I Cor., cap. 40 (vezi textul citat la nota 6); Ibidem ,,...arhiereului îi sunt încredinţate anumite slujbe (slujiri = GRECIA)” P.G., t. 1, col. 288.18 Împotriva ereziilor, cartea III, cap. 3 (P.G., t. VII, col. 849): „întemeind fericiţii Apostoli (Petru şi Pavel) Biserica (Romei), au încredinţat lui Linus slujba episcopiei (GREACA)”.19 Ist. bis. IV, 1, (P.G., t. XX. col. 303): „Ca al patrulea de la apostoli a fost ales Primus în aceeaşi slujbă (GREACA)”.20 Can. 1 Ancira (Sint. Aten., t. III, p. 21 şi la Nic. Milaş, Canoanele..., trad. rom., voL. II, partea I, p. 1): ,preoţii care au jertfit idolilor sunt opriţi să mai săvârşească ceva din slujbele preoţeştiv (GREACA). Comp. şi Can. 2 al aceluiaşi sinod.21 Vezi, de ex., Can. 4 (textul grec în Sint. Aten., t. III, p. 132 şi trad, rom. cit., p. 65 ş.u): „Dacă vreun episcop caterisit de sinod, ori preot ori diacon... ar îndrăzni să săvârşească ceva din slujba (preoţeasca)...” etc. (GREACA). Comp. şi Can. 12 al Sin. Sardica (343).22 Can. 18 Laodiceea: „Aceeaşi slujbă a rugăciunilor (GREACA) să se facă...”.23 Acesta. îl întrebuinţează spre a indica rânduiala slujbelor de seara şi dimineaţa: GREACA (în Epist. CLUJ, P.G., t. LXXXIII, col. 1441), precum şi slujba botezului (GREACA), în Ist. Bis., II, 23 (P.G., t. LXXXII, coL 1065C). Comp. şi Istoria religioasă P.G., t. LXXXII, col. 1333: GREACA. În acelaşi înţeles găsim întrebuinţat cuvântul GREACA şi în actele Sinodului III Ecumenic, Efes, 431 (Epistola Sinodului către împărat, despre Chirii al Alexandriei şi Memnon): „Şi neadunându-se (neîngăduind) să săvârşească nici sărbătoarea Sfintei Cincizecimi, nici slujbele (GREACA) de seară sau cele de dimineaţă...” (citat la Joh. Caspari Suiceri, Thesaurus ecclesiasticus ex Patribusgraccis...,, Ed. secunda, t. II, Amsterdam, 1728, col. 221).24 Vezi, de ex., Teodoret al Cirului, Epist. CXLVI (reproducând cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epist. 2 Cor. XIII, 14: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl...” etc.), adaugă: „Că în toate bisericile aceasta este începătura slujbei celei de taină (GREACA)”, adică a Liturghiei euharistice (P.G., t. LXXXII, col. 1393 A).25 Vezi, de ex., CodiceleJustinian, Nov. VII (citat la Suicerus, op. cit., II, 221): „...în care a întemeiat o mănăstire şi a făcut Sfânta Liturghie (GREACA); Can. 32 trulan (SCNAC, XI, 956).

a Liturghiei26, apoi şi a credincioşiilor, la sfârşitul Liturghiei. A rămâne deci până la missa catechumenorum (fidelium), adică până la sfârşitul Liturghiei, a însemnat, de la o vreme, a rămâne pentru (la) missa, adică la Liturghie.

BIBLIOGRAFIE

Arhim. Evangelos Antoniadis, Caracterul ultimei Cine a Domnului şi pâinea Dumnezeieştii Euharistii (în grec.), în „Anuarul ştiinţific al Facultăţii de Teologie din Atena”, XIV, 1958-1960 (dedicat lui G. Sotiriu), Atena, 1963, pp. 309-384.

G. Bickell, Messe und Pascha. Der Apostolische Ursprung der Messliturgie und ihm genauer Anschluss, an die Einsetzungsfeier der heiligen Eucharistie, durch Christus aus dem Pascharitual nachgewiesen, Moguntii, 1872.

P. Borella, Liturgia ebraica e liturgia crestiana, în „Rivista Liturgica”, 4 (1959), pp 332-347.

L. Bouyer, La première Eucharistie dans la dernière Cène, în rev. AID, nr. 1 8, 1949,7 pp. 34-47.

L. Bouyer, Eucharistie - Théologie et Spiritualité de la prière eucharistique, Il-e éd., Paris, 1966, p. 21 ş.u. (Liturgie juive et liturgie chrétienne).

F. Cabrol, Origines liturgiques, Paris, 1906.

F. Cabrol, Liturgie, în DTC, IX, 787-844.

D. Doilcos, La Pâque juive biblique, în „Anuarul Facultăţii de Teologie din Tesalonic” (în grec.), t. XIV (1969), pp. 125-233.

Adr. Fortescue, La messe, trad. fr., Ill-e éd, pp. 523-528 (Appendice I: Les noms de la Messe).

H. Haag, Pâque, în DB, Suppl., vol. VI, Paris, 1960, col. 1144-1149 (eu bibliogr. la zi).

J.M. Hanssens, De ritibus eucharisticis et paschalibus in ultima cena, în rev. „Periodica de re morali...”, XVI (1927), pp. 238-257).

26 Vezi, de ex., Peregrinatio Silviae (Etbenae), 11 (Ed. IV de W. Heraeus Heidelberg, 1939, p- 31): „Item (episcopus) benedicit fideles et fit missa”; Fer. August in, Sermo LXIX, 8 (P.L.. t XXXVIII col. 324): „Post semonem fit missa catechumenorum”.

Aceiaşi, L'Agape et l'Eucharistie, în rev. „Ephemerides liturgicae” (Roma), 41 (1927), pp. 525-548; 42 (1928), pp. 545-571 şi 43 (1929), pp. 177-198.

J.M. Hanssens, Institutiones liturgicae de ritibus orientalibus, t. Il, p. 407 ş.u., 21 ş.u.

Fr.J. Leenhardt, Le sacrament de la Sainte Cène, Neuchâtel — Paris, 1948 (mai ales : pp. 948).

H. Ligier, Textus selecţi de magna oratione eucharistica, addita Haggadach Paschae et nomullis Judaeorum benedictiones, Romae, 1965.

H. Ligier, De la Cène de Jésus à l'anaphore de l'Eglise, în rev. MD, cah. 87 (1966).

W.D.E. Oesterly, The Jewish Background of'the Christian Liturgy, Oxford, 1925.

P. Probst, Liturgie der drei ersten christlichen Jahrhunderte, Tübingen, 1870.

C. Ruch, L'Eucharistie d'après la Sainte Ecriture, în DTC, V, 1109-1112.

H. Strathmann - R. Meyer, GREACA, în „Theologische Wörterbuch zum Neuen Testament”, Stuttgart, 1933.

Max Thurian, frère de Taizé, L'Eucharistie. Mémorial du Seigneur, Sacrifice d'action de grâce et d'intercession, Il-e, éd., Neuchâtel (Suisse), 1963 (Coli. Communauté de Taizé).

P. Trembela, Originile şi caractend cultului creştin (în grec.), Atena, 1962, pp. 1-80.

N. Uspenski, Cina cea de taină şi Masa Domnului (în rus.), în JMP, an, 1967, nr. 3, pp. 70-75.

Pr. Prof. P. Vintilescu, Curs de Istoria Liturghiei (ms. dactil.), Bucureşti, 1940, p. 89 ş.u

Pr. Prof. P. Vintilescu, Principiile şi fiinţa cultului ortodox. - Curs de Liturgică generală (ms. dactil.), Bucureşti, 1940, pp. 12-15.

Von der Goltz, Tischgebete und Abendmahlsgebete in der altchristlichen und in der griechischen Lärche, Leipzig, 1905.

Istoria Liturghiei creştine

LITURGHIA CREŞTINĂ ÎN PRIMELE TREI VEACURI

1. Liturghia în epoca Sfinţilor Apostoli

Precum reiese din cele spuse până acum, cea dintâi Liturghie a fost săvârşită de Mântuitorul însuşi, la Cina cea de taină, când, în cadrul ritualului unei mese pascal iudaice, El a înfiinţat Sfânta Euharistie, temelia şi sâmburele cultului Legii celei Noi; cultul creştin27. Ceea ce a făcut El atunci constituie elementul esenţial şi sâmburele originar din care s-a dezvoltat treptat toată rânduiala de mai târziu a Sfintei Liturghii.

Precum am spus, Mântuitorul a lăsat Sfinţilor Săi Apostoli porunca de a face şi ei ceea ce făcuse El la Cină: ,Aceasta faceţi intra pomenirea Mea” (Le. XXII, 19 şi I Cor. XI, 24). Conformându-se acestei porunci, Apostolii şi, mai apoi, ucenicii, lor înnoiau in fiecare duminică jertfa Mântuitorului întru continua aducere-aminte de El. Pentra aceasta, ei îl imitau pe Mântuitorul însuşi, Care la Cină, înainte de a frânge pâinea şi a o împărţi ucenicilor, a binecuvântat, iar când le-a întins paharul, a mulţumit (vezi Mt. XXVI, 26-27; Mc. XIV, 22-23; Lc. XXII, 17-18; 1 Cor. XI, 23 ş.u.). Când se adunau deci pentra rugăciune, Sfinţii Apostoli mulţumeau şi apoi se rugau îndelung ca Domnul să prefacă pâinea şi vinul de pe masa lor în însuşi Sfântul Său Trup și Sânge, cu care apoi se împărtăşeau. Ritualul acesta sumar, imitat după modelul Cinei, constituie nucleul esenţial al Sfintei Liturghii în toate riturile liturgice creştine sau sâmburele originar care a rămas constant în toate Liturghiile şi din care a crescut şi dezvoltat, cu timpul, rânduiala de azi a Liturghiei creştine.

27 Comp. şi Simeon al Tesalonicului, Despre dunmezeieştile taine, cap. 44, trad. rom cit., p. 64.

Pe baza diferitelor menţiuni şi aluzii incidentale din scrierile Noului Testament, referitoare la săvârşirea Sfintei Euharistii şi mai ales din instrucţiunile date de Sfântul Apostol Pavel corintenilor cu privire la aceasta (1 Cor. XI, 23-26), se poate presupune că ritualul euharistic consta în următoarele: se aduceau pâine şi vin, iar liturghisitorul făcea rugăciuni de laudă şi mulţumire (comp. I Cor. XIV, 16), apoi, amintind de patimile şi de moartea lui Hristos, pronunţa cuvintele rostite de Mântuitorul însuşi la Cină şi binecuvânta pâinea şi vinul, după care urmau frângerea pâinii şi împărtăşirea. Se făceau şi rugăciuni pentru diferite categorii de credincioşi (I Tim. II, 1); la rugăciunile de laudă şi mulţumire, poporul se asocia, răspunzând la sfârşit cu vechiul termen ebraic Amin (I Cor. XI, 16).

La aceste elemente principale ale rânduielii Liturghiei din această primă perioadă a istoriei Bisericii creştine se vor fi adăugat şi altele, secundare, amintite sporadic şi incidental în unele din cărţile sfinte ale Noului Testament, singurele noastre izvoare informaţie asupra cultului creştin din acea epocă.

Astfel, nu e tocmai sigur dacă sărutarea păcii”, de care se vorbeşte în unele locuri din Noul Testament (I Tes. V, 26; Rom. XVI, 16; I Cor. XVI, 20 şi I Ptr. V, 14), se va fi practicat încă de pe atunci în adunările liturgice; tot aşa de puţin sigură este şi întrebuinţarea în cult a unei mărturisiri publice de credinţă, la care face aluzie Sfântul Apostol Pavel (I Tim. VI, 12).

Tot în legătură cu Euharistia aveau loc şi harismele, adică acea revărsare abundentă de diverse şi multiple daruri spirituale, caracteristică Bisericii primare (revelaţii, prorociri, glosolalii, exorcisme, tălmăciri şi darul facerii de minuni, vezi I Cor. XIV); ele au dispărut în chip firesc, atunci când ardoarea iniţială a creştinismului s-a atenuat şi când entuziasmul spontan, specific prunciei tuturor religiilor, a făcut loc unor reguli şi orânduiri instituţionale.

În afară de ritualul euharistie propriu-zis, în cadrul adunărilor de cult din această epocă intrau şi următoarele elemente componente, care se pot deduce din aluziile indirecte ale cărţilor Noului Testament:

a) Lecturile din epistolele Sfinţilor Apostoli, alături de cele din cărţile sfinte ale Vechiului Testament, care făceau parte din ritualul sinagogii (vezi Fapte XIII, 15; I Tes. V, 27; Col. IV, 16)

b) Predica, sub forma ei cea mai simplă şi cea mai familiară, de omilie, adică explicaţii asupra textelor citite (vezi Fapte XX, 7, II, unde se întrebuinţează chiar termenul de GREACA, I Tim. IV, 13; I Cor. XVI, 26);

c) Cântările religioase (psalmi, imne şi cântări duhovniceşti: I Cor. XVI, 26; Efes. V, 19; Col. III, 16); între acestea vor fi fost, probabil, imnele din cărţile Noului Testament: al preotului Zaharia, tatăl Sfântului loan Botezătorul (Le. I, 68-79), al dreptului Simeón (Le. II, 29-32) şi al Sfintei Fecioare (Le. I, 46-54), precum şi unele fragmente de proză ritmată, citate în scrierile

Sfântului Apostol Pavel (Rom. XII, 11-12; Efes. V, 1428; I lim. III, 1629; II Tim. II, 11-13), care sunt privite de unii liturgişti ca rudimente ale primelor imne specific creştine;

d) Rugăciunea, care forma preocuparea de căpetenie a celor dintâi creştini (Fapte II, 42), cu invocarea frecventă a numelui lui Iisus sau cu refrenul: „Prin Domnul nostru Iisus Hristos” (Rom. V, II, 21; IV, 11 ş.a.);

e) Colectele pentru săraci (I Cor. XVI, 1-2), care erau obişnuite şi în serviciul sinagogii, ca o aplicaţie practică a îndemnurilor morale, la iubire şi întrajutorare, date în predici.

28 „De aceea zice:Deşteaptă-te, cela ce dormi,Şi te scoală din morţiŞi te va lumina Hristos”.29 „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe (creştinătăţii): Dumnezeu S-a arătat în trup,S-a îndreptăţit în duh,A fost văzut de îngeri,A fost propovăduit între neamuri,A fost crezut în lume,S-a înălţat întru slavă”.