Literatura secolului XVIII

Literatură franceză:

Iluminiștii - Enciclopediștii

Charles de Secondat, baron de Montesquieu François Marie Arouet zis Voltaire Jean-Jacques Rousseau Denis Diderot Luc de Clapiers de Vauvenargues

Literatura critică și galantă

Bernardin de Saint-Pierre Choderlos de Laclos Pierre Marivaux Pierre Augustin de Beaumarchais André Chenier Antoine Rivarol

1. Charles de Secondat, baron de MontesquieuCharles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689; d. 10 februarie

1755), de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistrați aparținând micii nobilimi. A fost una din cele mai complexe și importante figuri ale iluminismului francez.

A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind președintele acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moștenit titlul și funcția. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze.

Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), „profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii și religiei“, s-a bucurat de un succes imens și imediat. Cartea este concepută sub forma unei colecții de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de călători în Persia și de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat și a criticat instituțiile franceze.

În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertație istorică științifică asupra înfloririi și decăderii Romei, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor), în care afirmă că „Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la care republicile sunt extrem de vulnerabile“.

Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuție despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susține că „legea în general este rațiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această rațiune omenească“.[4] Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane și legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, „Divinitatea“ are legile sale, „lumea materială“ și

„substanțele superioare omului“ au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie și despotism), fiind realizat sub influența ideilor lui John Locke.

Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat, conform căreia puterile guvernului trebuie separate și echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea își păstrează și în prezent importanța istorică, fiind una dintre operele care au influențat decisiv elaborarea Constituției Statelor Unite ale Americii, care, la rândul său, a influențat esențial scrierea a numeroase constituții din multe state ale lumii.

Operă

Les causes de l'écho Les glandes rénales La cause de la pesanteur des corps La damnation éternelle des païens (1711) Système des Idées (1716) Lettres persanes (1721) Le temple de Gnide (1724), roman Histoire véritable d'Arsace et Isménie (1730), roman Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (1734) De l'esprit des lois (1748) La défense de « L'Esprit des lois » (1750) Pensées suivies de Spicilège

2. VoltaireVoltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (n. 21 noiembrie 1694 la Paris - d. 30 mai 1778 la Paris), a fost un scriitor și filozof al Iluminismului francez.

Date biografice

Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici și-a descoperit spiritul critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemnițat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind amenințat de o nouă arestare în Franța, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influențat de empirismul lui John Locke Empirismus și de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a detaliat liberalismul englez (1731).

Ca deist și francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. Din 1734 până în 1748, a trăit cu prietena sa Émilie du Châtelet la Castelul Cirey în Champagne. Aici și-a scris memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în Academia Franceză. Frederic cel Mare, care aparținea el însuși spiritelor iluminate ale secolului XVIII, l-a luat cu el în 1750 la Potsdam, unde și-a putut exprima credințele sale anticlericale și unde a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la Encyclopédie a lui Denis Diderot și unde a putut scrie primele articole pentru Dictionnaire philosophique portatif. Totuși, Voltaire a ajuns la contradicții cu Friedrich al II-lea, așa încât a fost necesar să părăsească Potsdamul în 1753. Voltaire a continuat să se îngrijească de corespondența cu Friedrich cel Mare . În

1755 s-a stabilit lângă Geneva, unde și-a petrecut pe proprietatea sa din Ferney ultimul deceniu ca "înțeleptul din Ferney".

Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut și pentru toleranța sa. Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar: "Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați." Concepția sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii care dețin înțelepciunea. De asemenea, Voiltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluției din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un inițiator al Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist. În Dictionnaire philosophique (1764) și-a imaginat Senzualismul.

Opera

Œdipe (1718) Lettres philosophiques (1731) Zaïre (1732) Eriphile (1732) Le siècle de Louis XIV (1751) Poème sur le désastre de Lisbonne (1756) Essai sur les moeurs (1756) Candide (1759) Histoire de l'Empire de Russie sous Pierre le Grand (1763) Traité sur la tolerance (1763) Dictionnaire philosophique (1764) Traité sur la tolérance Irène Socrates Mahomet Mérope Nanine La princesse de Navarre (1745) L'Orphelin de la Chine (1755)

3. Jean-Jacques Rousseau

Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărîtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.

Date biografice

28 iunie 1712 - Se naște la Geneva Jean-Jacques Rousseau. Mama sa moare după câteva zile, în urma complicațiilor de la naștere.

1722 - Tatăl lui Rousseau, un ceasornicar falit, fuge din Geneva, pentru a scăpa de datorii, și își abandonează familia.

1728 - Tânărul Rousseau părăsește și el Geneva. O întâlnește pe doamna de Warens, care îi va fi mulți ani protectoare, iubită și substitut de mamă. Sub autoritatea ei, își desăvârșește educația și se convertește la romano-catolicism.

1742 - Rousseau ajunge la Paris, unde prezintă Academiei franceze un sistem numeric de notație muzicală, care este respins.

1743 - Devine secretarul ambasadorului Franței în Republica Veneția.

1745 - Rousseau o întâlnește, la un hotel din Paris, unde aceasta lucra ca menajeră, pe Thérèse Levasseur, cu care va rămâne până la moarte.

1746 - Se naște primul dintre cei cinci copii ai lui Rousseau. Toți au fost dați la orfelinat.

1749 - Îl întâlnește pe Diderot, cu care se împrietenește. Începe să contribie la Encyclopédie. Află despre un concurs al Academiei din Dijon și se decide să participe cu un eseu despre consecințele nefaste ale progresului artelor și ale științelor asupra moravurilor publice.

1750 - Câștigă premiul Academiei din Dijon și ajunge faimos.

1752 - Compune opera „Ghicitorul satului”.

1754 - Se întoarce la Geneva, unde redobândește cetățenia și reintră în comunitatea calvinistă.

1755 - Academia din Dijon refuză să îi premieze un al doilea eseu despre originea inegalității.

1759 - Enciclopedia este formal interzisă. Relațiile lui Rousseau cu ceilalți enciclopediști se deteriorează.

1761 - Publică Julie sau Noua Heloise, un roman epistolar, care va avea un succes extraordinar.

1762 - Apar două dintre cele mai importante cărți ale lui Rousseau: Despre contractul social și Emile, un roman pedagogic. Scrie un proiect pentru o Constituție a insulei Corsica. În urma criticilor vehemente la adresa celor două carți, care au culminat cu interzicerea lor în Franța și la Geneva, Rousseau e nevoit să fugă.

1766 - Ajunge în Anglia, la invitația lui David Hume. Rousseau începe să dea semne de instabilitate mentală. Are senzația că Hume este parte a unei conspirații care vizează uciderea lui.

1767 - Se intoarce în Franța, sub un nume fals. Oficial, nu i se permite intrarea în regat decât în anul 1770, după intervenția unor prieteni pe lângă Rege.

1771 - Întors la Paris, Rousseau începe să organizeze lecturi private ale Confesiunilor. Scandalizată, Madam d'Epinay intervine, cu succes, la poliție, ca lecturile respective să fie interzise.

1772 - Scrie Considerații despre guvernarea Poloniei.

1776 - Starea sănătății lui se înrăutățește continuu, iar relațiile cu prietenii sunt afectate. Începe să scrie texte obsesive, prin care îi acuză pe alții și se justifică pe sine: Rousseau, judecător al lui Jean-Jacques și Revenile – plimbăreț singuratic.

28 iulie 1778 - Moare la Ermenonville, pe domeniul marchizului de Giradin, care îl invitase să stea la el. Este înmormântat pe o insulă artificială de pe lacul domeniului. În 1794, osemintele lui au fost duse la Pantheon, unde se odihnesc și astăzi.

Opera

Studii, lucrări de sinteză - filozofice, sociale, literare și de artă

Discurs asupra științelor și artelor - (1750) - (Premiul Academiei din Dijon) Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni - (1755) Scrisoare către D'Alembert asupra spectacolelor - (1758) Contractul social - (1762) Considerațiuni asupra orânduirii din Polonia - (1772) Scrisoare despre muzica franceză

Romane

Émile sau despre educație (roman pedagogic) - (1762) Iulia sau noua Heloiză (roman epistolar) - (1761)

Opere - libret și muzică

Muzele galante - (1745) Ghicitorul satului - (1752)

Pagini confesive

Rousseau, judecător al lui Jean Jacques - (1776)

Jean-Jacques Rousseau, traducere și prefață Pericle Martinescu, Confesiuni, București, Editura pentru literatură, 1969, 3 vol.

Visările unui hoinar singuratic - postum - (1782)

4. Denis DiderotDenis Diderot (n. 5 octombrie 1713, Langres (Champagne-Ardenne); d. 31 iulie 1784, Paris) a fost un

filosof și scriitor francez.

Născut la Langres, Diderot a fost o figură complexă a iluminismului francez, având o influență majoră asupra spiritului raționalist al secolului al XVIII-lea. Diderot a primit o educație iezuită și a renunțat la o carieră în drept, dedicându-se studiului și scrisului. În 1745, împreună cu D'Alembert, Diderot a început să editeze Encyclopédie, un proiect celebru, care i-a inclus aproape toți scriitorii francezi iluminiști importanți.

Una din piesele sale, Le Père de famille (Tatăl de familie, 1758), a fost considerată prototipul "dramei burgheze". Dintre celelalte opere ale sale, La Religieuse (Călugărița, 1796) – roman psihologic, Jacques le fataliste (Jacques fatalistul, 1796), precum și satira Le Neveu de Rameau (Nepotul lui Rameau) au devenit binecunoscute.

De asemenea, Diderot este apreciat și pentru scrierile sale filozofice: Pensées philosophiques (Cugetări filozofice, 1746) și Lettre sur les aveugles (Scrisoare despre orbi, 1749). Diderot a avut o contribuție

fundamentală în domeniul criticii moderne de artă, cu ale sale Salons (Saloane), articole pe care le-a publicat în ziare, începând din anul 1759. Corespondența vastă a lui Diderot descrie o imagine obiectivă a epocii sale. El a avut o influență semnificativă asupra generațiilor următoare de gânditori din Franța, Germania și Anglia.

Diderot a descris mașina de calcul inventată de Blaise Pascal, descrisă în Oeuvres de Pascal (1779), dar mecanicii nu au reușit să reconstruiască această mașină pentru a fi utilizabilă, deși a fost bine concepută.

Opera

Pensées philosophiques, eseu (1746) La promenade du sceptique (1747) Les bijoux indiscrets, roman (1748) Mémoires sur différents sujets mathématiques (1748), studiu asupra a diverse probleme de matematică,

în care a studiat proprietățile curbelor de rostogolire generale Lettre sur les aveugles à l'usage de ceux qui voient (1749) L'Encyclopédie, (1750-1765) Lettre sur les sourds et muets (1751) Pensées sur l'interprétation de la nature, eseu (1751) Le fils naturel (1757) Salons (1759-1781) La religieuse, roman (1760) Le neveu de Rameau, autobiografie (1761 ?) Mystification ou l’histoire des portraits (1768) Entretien entre D'Alembert et Diderot (1769) Le rêve de D'Alembert, eseu (1769) Suite de l'entretien entre D'Alembert et Diderot (1769) Paradoxe sur le comédien (1769 ?), în care a cultivat ideea dezvoltării materiei Apologie de l'abbé Galiani (1770) Principes philosophiques sur la matière et le mouvement, eseu (1770) Entretien d'un père avec ses enfants (1771) Jacques le fataliste et son maître, roman (1771-1778) Supplément au voyage de Bougainville (1772) Histoire philosophique et politique des deux Indes, în colaborare cu Raynal (1772-1781) Voyage de Hollande (1773) Eléments de physiologie (1773-1774) Réfutation d'Helvétius (1774) Observations sur le Nakaz (1774) Essai sur les règnes de Claude et de Néron (1778) Lettre apologétique de l'abbé Raynal à Monsieur Grimm (1781) Aux insurgents d'Amérique (1782)

Literatura Engleza:

Literatura secolului al XVIII-lea

Perioada Iluminismului

Alexander Pope (1688-1744) Daniel Defoe (1659-1731) Jonathan Swift (1667-1745) Samuel Richardson (1689-1761]] Henry Fielding (1707-1754) Tobias George Smolett (1721-1771)

Pre-romantismul

Oliver Goldsmith (1728-1774) Laurence Sterne (1713-1768) Richard Brinsley Sheridan (1751-1816) Edward Young (1683-1765) William Cowper (1731-1800) William Blake (1757-1827) Robert Burns (1759-1799)

5.Daniel DefoeDaniel Defoe (1659/1661 ? — 24 aprilie ?, 1731) a fost un jurnalist și scriitor englez. Este celebru prin

romanul „Robinson Crusoe” (1719), o poveste despre un om naufragiat care a rămas singur pe o insulă. Împreună cu Samuel Richardson, Defoe este considerat fondatorul romanului englez. Primul mare romancier realist englez, Defoe este un observator minuțios, preocupat de morala individuală și socială.[1].

Viața

Defoe a început să scrie literatură după ce a exercitat și alte profesiuni, mai întâi ca om de afaceri și apoi ca ziarist. Tatăl lui era un mic negustor londonez pe nume Foe (Defoe și-a adăugat acest prefix aristocratic la mijlocul vieții), care ar fi dorit ca fiul lui să devină preot. Din cauza nonconformismului religios, Defoe nu a avut acces la o educație universitară, astfel, a studiat la o școala a disidenților de la periferia Londrei. În 1684 s-a căsătorit cu Mary Tuffley, fiica unui vânzător de vinuri, cu care a avut 2 băieți și 5 fete. A devenit comerciant în diverse domenii. Negustor, fabricant, contabil, ziarist, agent politic, de multe ori ruinat, falit, închis, în același timp a realizat și o producție literară bogată, o operă de poet și ziarist, de pamfletar și istoric, de economist și călător, de moralist și romancier. Comerțul va continua să-l fascineze pe tot parcursul vieții, oferindu-i în același timp posibilitatea de a observa în amanunt viața și obiceiurile englezești. Interesul lui se îndreaptă totuși către domenii multiple și nu se poate limita numai la afaceri. În 1685 a luat parte la rebeliunea lui Monmouth împotriva lui Iacob al II-lea, dar ca urmare a unei grațieri, obținută probabil în schimbul unei mari sume de bani, a reușit să scape de deportare și execuție atunci când a fost prins. În 1692, războiul cu Franța a avut drept rezultat numeroase pierderi financiare, căci vasele de care erau legate interesele lui au fost capturate și Defoe a dat faliment. Pentru a-și putea plăti creditorii, a înființat o fabrica de cărămizi și țiglă care s-a dovedit a fi o afacere profitabilă.

La vârsta de patruzeci și trei de ani Defoe a dat faliment a doua oară. În 1704, în timp ce își desfășura activitatea în slujba guvernului, Defoe a colaborat la cea mai vestită publicație a acestuia, „Review”, care a continuat să apară până în 1713. Defoe a scris fără întrerupere articole de ziar pentru douăzeci și șase de perioadice diferite, referindu-se la problemele curente și afaceri externe, controverse religioase și conflictul politic dintre partidele Tory și Whig.

Destinul literar

În anii 1690 Defoe și-a început cariera de scriitor iar în calitate de autor de pamflete va scrie „Englezul get-beget”. Acest lung poem ridiculizează sentimentele antiolandeze în rândul englezilor. În 1719, la vârsta de cincizeci și nouă de ani, în timp ce continua să scrie articole de ziar, precum și pamflete pe probleme curente, Defoe a abordat un alt gen literar. A început cu „Robinson Crusoe”, apoi a elaborat o serie de biografii fictive, memorii și autobiografii.

Privit în ansamblu, „Robinson Crusoe” apare de asemenea ca un jurnal de călătorie, abundând în detalii de meteorologie, de geografie, de contabilitate, etc., o operă eminamente antifictivă: prin aceasta, Daniel Defoe deține un loc remarcabil în istoria universală a romanului.

6. William BlakeWilliam Blake (n. 28 noiembrie 1757 – d. 2 august 1827) a fost un poet, vizionar, pictor și gravor

englez. În mare parte nerecunoscută în timpul vieții sale, opera diversă și profundă a lui William Blake este astăzi considerată esențială și semnificantă atât în istoria poeziei cât și a artelor vizuale.

Poezia sa profetică se spune că formează, “în comparație cu valoarea sa, cel mai puțin citit corpus de poezie al limbii engleze”. Arta sa vizuală a făcut ca unul din criticii contemporani de artă să îl proclame “ de departe cel mai mare artist pe care Britania l-a produs”. Deși a trăit în Londra întreaga sa viață, cu excepția a trei ani petrecuți în Felpham, a creat o operă diversă și bogată în simboluri care consideră Imaginația ca “trupul lui Dumnezeu” sau “existență umană în sine”. Pentru Blake Imaginația nu este sinonimă imaginarului în înțelesul obișnuit al cuvântului, care înseamnă ceva nereal, dimpotrivă, la fel ca și la Coleridge, reprezintă realitatea supremă, viziunea divină sau putere creatoare a lui Dumnezeu.

Blake a ajuns sa fie considerat una dintre primele și cele mai mari figuri ale Romantismului, unul dintre cele mai mari genii ale lumii moderne. A fost ignorant însă în mare măsură de contemporani, care îl considerau nebun, pentru că era sincer și idealist. A trăit aproape toata viața în sărăcie și a murit în timp ce încă lucra la gravuri(cele ce ilustrau Divina Comedie a lui Dante).

Blake este însă foarte prețuit de către critici mai târziu pentru expresivitatea și creativitatea sa și pentru filonul filozofic și mistic al operei sale.Adept al Bibliei dar ostil bisericii engleze – și tuturor formelor organizate ale religiiei – Blake a fost influențat de idealurile și ambițiile revoluțiilor franceze și americane, dar și de gânditorii mistici precum Jakob Böhme și Emanuel Swedenborg. În ciuda acestor influențe cunoscute, unicitatea operei lui Blake îl face greu de clasificat. Savantul secolului 19, William Rossetti îl consideră pe Blake o “stea glorioasă” și "un om care nu a fost anticipat de predecesori, nici nu a putut fi încadrat contemporanilor, nici înlocuit ușor de vreun succesor cunoscut sau ipotetic."

A fost comparat cu Michelangelo, Dante, Brâncuși sau Dürer, cu Byron sau Walter Scott.

Gabriel Liiceanu spune că Blake este promotorul conceptului de ” mântuire prin cultură”. Pentru Blake spiritualitatea și arta se suprapun ele având aceeasi sursă, Imaginația sau puterea divinității de a crea în mod perfect și desăvârșit, astfel că orice gest făcut la unison cu voința divină sau Imaginația divinității, este un gest

artistic; tot astfel Iisus și discipolii săi sunt considerați artiști ,”nu pentru că ar practica una sau alta dintre arte ci pentru că traiesc prin/în Imaginație.” ) Dumnezeu este Creator și supremul Artist dar totodată întreaga Creație este trupul lui ce reflectă atributele sale. Adevarății creștini după Blake sunt artiști asemenea lui Iisus și asemenea divinității.

Un Poet, un Pictor, un Arhitect: Bărbatul sau Femeia care nu este una din acestea nu este un Creștin. Trebuie să părăsești Tații și Mamele și Casele și pământurile dacă stau în calea Artei. Rugăciunea este studiul Artei. Venerarea este Practica Artei.Postul și celelalte , toate sunt Arta. Ceremoniile exterioare sunt Antichristul. Arta este Copacul Vieții, Dumnezeu este Iisus. (Laocoon)

Blake este și creatorul sintagmei Toate religiile sunt Una(All religion are One), titlul unei serii de aforisme filozofice reprezentative. Este deasemenea renumit și pentru viziunile sale cu Dumnezeu, îngeri și demoni sau personalități ce au murit.

Într-un sondaj de opinie organizat de BBC în anul 2002, Blake a fost votat al 38-lea pe o listă conținând 100 dintre cei mai importanți britanici ai tuturor timpurilor.