Limba romana patria mea si alte articole de Aurora Petan

cercetãtor principal la Institutul de Lingvisticã “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitalã, specialist în filologie clasicã; Aurora Petan a absolvit Facultatea de Limbi Straine, sectia Latina-Greaca Veche, are un masterat in Filologie Clasica iar in prezent este doctorand in lingvistica. In anul 2001, a castigat Premiul Academiei "B.P. Hasdeu" pentru lingvistica, la 27 de ani

Suntem romani pentru ca vorbim romaneste. Nimic altceva nu ne defineste atat de fundamental: nici credintele, nici obiceiurile, nici granitele. In momentul in care vom inceta sa mai vorbim aceasta limba, nu vom mai avea identitate. Dar multi dintre noi am inceput deja sa o facem, fara sa stim ca suntem victimele unui adevarat razboi impotriva limbii romane

Ce (sau cine) este limba romana?

Lingvistii isi imagineaza limba romana, din punct de vedere etimologic, ca pe un sandvis: chifla este elementul latin, care cuprinde o felie consistenta de sunca (influenta slava), cateva foi de salata (influenta maghiara, turceasca, greceasca, rusa, franceza si altele), si putina maioneza, dar foarte putina, pe post de resturi din substratul stravechi dacic. Desigur, stiinta poate defini limba romana cum considera ea ca e mai potrivit. Dar lingvistica singura, cu

limitele ei, nu ne ajuta deloc sa intelegem cu adevarat ce (sau cine) este limba romana si care este rostul ei. Limba romana nu este latina plus slava, plus substrat, plus maghiara plus, plus, plus... Limba romana este acea forma speciala sub care spatiul acesta geografic si spiritual dintre Carpati, mare, Dunare si dincolo de ele a capatat o identitate. Limba romana nu este o simpla structura logico-lingvistica cu ratiuni de comunicare, rasarita intamplator la un moment dat dintr-o alta limba ori dintr-un amestec de limbi, ci un dat de la Dumnezeu, asa cum sunt toate limbile, cu un trup si un

spirit, cu o istorie, un destin si un rost. Ea detine un nucleu, o esenta, care este una si aceeasi de mii de ani, cu mult inainte ca aceasta limba sa se fi numit "romana". Pe acest trup s-au asezat diferite haine, dupa imprejurari si moda: haina slava, cea turceasca, haina maghiara sau greceasca, jobenul frantuzesc sau jeansii americani. Chiar si latina nu a fost decat o alta haina, mai groasa, mai rezistenta si mai de cale lunga, imbracata, intr-un anumit moment al istoriei, de acest nucleu stravechi. Si pentru ca aceasta haina a convenit din punct de vedere politic

mai marilor vremii, dar nu era, totusi, decat o simpla imbracaminte, lingvistii au inceput sa nascoceasca cum ca de fapt latina este si trupul, si spiritul limbii romane. Au inventat peste o mie de cuvinte latinesti care stau, chipurile, la baza unor cuvinte romanesti, dar care in latina nu au existat niciodata. S-au dat peste cap ca sa demonstreze ca dacii si-au abandonat limba in favoarea latinei, chiar si acei daci - foarte numerosi - care n-au intrat niciodata in contact cu romanii. Au sucit pe toate partile limba romana pentru a o face sa intre in tiparul latin. S-au straduit sa ne

convinga ca limba romana are o istorie recenta, ca ea s-a "format" la un moment dat, cam pe vremea cand slavii dadeau tarcoale la Dunare. Si au reusit sa ne pacaleasca. Evident, din perspectiva strict stiintifica, respectand criteriile lingvisticii, ceea ce se vorbeste acum se poate socoti alta limba decat ceea ce se vorbea acum cateva mii de ani. In realitate este o iluzie, bine ascunsa ochilor nostri: esenta si spiritul limbii sunt aceleasi, doar "hainele" puse pe deasupra ne iau ochii, mereu altele, mereu mai colorate si mai inselatoare... Si numele, desigur: astazi ii spunem "limba

romana", dar ea este aceeasi limba carpatina a noastra de mii de ani, indiferent cum s-a numit in stravechime.

Spiritul limbii romane

La o simpla rasfoire a Dictionarului Explicativ (DEX), constatam ca toate cuvintele limbii romane vin de undeva: latina, bulgara, sarba, maghiara, turca, greaca, rusa, franceza, germana, engleza, italiana, tiganeasca si altele. Nu exista nici un cuvant atribuit vreunui strat mai vechi decat latina, in schimb, exista mii de

cuvinte cu etimologie necunoscuta. Ar rezulta ca romana este un soi de amestec, care a luat tot ce a putut de la toate limbile cu care a intrat in contact, fara ca limbile cu pricina sa fi luat ceva de la noi. Stranie poveste! Cine poate explica misterul aparitiei limbii romane dintr-o limba latina care a inghitit pe nerasuflate, ca un balaur, intreaga limba daca, si in care s-au amestecat, apoi, ca intr-un Babel absurd, aproape toate limbile Europei? Nu e nici un mister, caci adevarul este altul: multe din cuvintele considerate slave sunt, de fapt, dacice, iar slavii le-au luat de aici; multe

cuvinte pe care noi spunem ca le-am luat de la maghiari, in maghiara au sensuri foarte restranse si maghiarii insisi nu stiu de unde le-au luat. Si foarte multe cuvinte si chiar structuri considerate latinesti, in latina nu au existat niciodata, ci sunt stravechi, carpatice... Aceste lucruri au fost spuse de lingvisti straini, care nu au nici un motiv sa masluiasca istoria limbii romane.Din pricina faptului ca noi credem in continuare in teoriile proclamate de savantii nostri, nu s-a gasit inca nimeni care sa incerce sa defineasca limba romana din singura

perspectiva justa, aceea de dat sacru. Constantin Noica a aratat, citandu-l pe Eminescu, ca cuvintele cu cea mai mare incarcatura de semnificatii sau cu intelesuri netraductibile sunt intotdeauna cuvintele vechi, de la mosi-stramosi, nu cuvintele de ieri si de azi. Insa savantii nostri, tocmai pe acestea le ignora sau le falsifica originea. Unde altundeva poti cauta spiritul limbii, daca nu in ceea ce a dainuit de secole, neatins? Spiritul limbii se gaseste in felul in care sunetele se combina intre ele si sunt accentuate, dand nastere unei melodii aparte a limbii, in

gramatica, in cuvinte si expresii care adesea nu pot fi traduse in alte limbi, in sensuri si imagini, in felul in care se imbina si se ordoneaza cuvintele, si in cuvintele insele, milenare, mii de cuvinte cu origine necunoscuta, despre care lingvistii nu vor sa pomeneasca niciodata sau le atribuie influentei altor limbi. Cand e vorba de elementul stravechi al limbii, ni se recita, batjocoritor: barza, viezure, mazare, de parca asta e tot ce ne-a ramas dupa tavalugul latin...

Ganditorul de la Hamangia. Produsul unei spiritualitati avansate

Oare de ce bucuria este numita cu un cuvant dacic, pe cand tristetea, mahnirea, necazul, supararea, obida, jalea sunt luate de la vecini? Poate pentru ca bucuria este sentimentul fundamental al fiintei umane, emotia care iti

arata ca esti pe calea cea buna, ca esti in acord cu Dumnezeu. Gandul, cel care leaga lucrurile si le gaseste sensul, este desemnat tot printr-un cuvant dacic (unii lingvisti mai sustin si astazi ca ar veni din... maghiara!). Doina este un alt cuvant milenar, care transpune esenta sufletului romanesc, starea de dor. A mosteni nu putea fi decat un cuvant cu o viata de mii de ani, la fel ca mos si mosie, din aceeasi familie. Vatra este un cuvant dacic sau chiar dinaintea dacilor, la fel si codrul. Cuvantul a ingropa (si groapa) are si el o varsta de cateva mii de ani, iar exemplele sunt multe, multe, multe...

In dictionare nu se foloseste niciodata termenul de "dacic" sau "substrat". DEX-ul, dictionarul nostru de capatai, prefera sa spuna ca un cuvant este de origine necunoscuta decat sa admita ca este dacic. Lucrarile de istoria limbii romane incep intotdeauna cu latina: ce-a fost inainte, nu conteaza, e considerat doar o "influenta" minora, marginala... Ceea ce sperie cu adevarat pe dusmanii identitatii noastre de neam si limba este continuitatea incredibila, de mii de ani, caci valurile istoriei si straturile ce s-au asezat pe deasupra nu au reusit sa modifice acest

sambure puternic.

Razboiul impotriva limbii romane

De aici porneste totul: de la presimtirea sau intelegerea rostului pe care il are limba romana. Caci daca limba romana este cea care da identitate unui spatiu spiritual care sta la temelia Europei, este limpede ca cei ce doresc uniformizarea, stergerea diferentelor, globalizarea, au un dusman de temut in aceasta limba cu radacini milenare. Si nu este de-ajuns sa fie falsificate tratatele de istorie si

de lingvistica, deoarece limba isi vede mai departe de menirea ei, pastrandu-si radacinile adanc infipte in pamant. Pentru ca limba romana sa-si piarda rostul, cei potrivnici actioneaza asupra vorbitorilor, ca intr-un veritabil razboi.Exista un razboi impotriva limbii romane, caci exista un razboi impotriva identitatii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot taia radacinile este indepartarea de limba noastra. Constantin Noica spunea ca vorbirea omului este fiinta lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie sa ii distrugi

limba: atat istoria limbii, cat si spiritul ei.Caile pe care se desfasoara lupta impotriva limbii romane si, implicit, a identitatii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savantii, fie ignoranti, biete marionete oportuniste, fie vanduti cu totul si potrivnici intereselor neamului, depun eforturi in a ne falsifica radacinile. De aici aversiunea fatisa, devenita un adevarat razboi, fata de civilizatia dacilor si fata de tot ce inseamna componenta straveche a limbii romane: cetati dacice lasate pe mana jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziaza in fata ideii cuceririi Daciei si a

masacrarii dacilor care si-au aparat pamantul, dictionare si tratate ridicole, care cauta sa demonstreze ca dacii au renuntat brusc, definitiv si in masa la limba lor, iar limba romana este continuarea limbii latine, devenita imediat un "primitor universal", o "limba ospitaliera" care a renuntat de buna voie la tot ce a avut specific si a luat de la altii tot ce are acum.Mass-media este un alt canal prin care se duce acest razboi. Presa si internetul promoveaza cu mare insistenta saracirea limbii, mai ales in randul tinerilor. Este adevarat ca limba

oglindeste realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevarat ca si noi suntem modelati, foarte subtil si eficient, de limba pe care o vorbim. Daca folosim zi de zi un vocabular sarac, vom deveni repede la fel de saraci in spirit. Lucrurile devin cenusii, totul este ori "misto", ori "naspa", nimic nu mai este "frumos", "grozav" ori "minunat". Suntem "cool" ori "trendy", avem "joburi" de "manageri", "merchandiseri", "brokeri" ori "dealeri", engleza ne sufoca, suntem invatati sa pretuim mai mult alte limbi decat a noastra, ajungem sa ne fie rusine sa mai folosim

cuvinte romanesti curate. Rezultatul e sigur: in cateva generatii vom uita mai mult de jumatate din limba, vom face dictionare chiar si pentru romana ultimelor decenii si nu vom mai sti ca "Limba noastra-i limba sfanta,/ limba vechilor cazanii,/ care-o plang si care-o canta/ pe la vatra lor, taranii".

Europa romaneasca

Putini sunt cei care inteleg ce se intampla cu adevarat, caci pentru noi, limba materna este un lucru la fel de firesc ca si aerul pe care il

respiram, si nu suntem constienti de schimbarile subtile care se produc in vorbirea noastra. Doar cei plecati departe stiu ce inseamna sa visezi romaneste si sa tresari la auzul unei vorbe de acasa. Insa adevarata fata a acestui razboi s-a vazut si continua sa se vada in afara granitelor tarii, in comunitatile istorice de romani, care cuprind cu radacinile lor aproape jumatate din Europa: din Rusia, Ucraina, Basarabia, pana in Ungaria si Croatia, din Serbia, Albania, Bulgaria, pana in Macedonia, Grecia si chiar Turcia. Istoria acestor romani este incarcata de suferinta, iar

astazi, desi traim in vremuri democratice, in cele mai multe dintre aceste teritorii limba romana e vorbita doar in soapta.

Dacia pe timpul lui Burebista. Se intindea pe aproape intreaga Europa de azi

Istoricii din antichitate sustineau ca tracii erau cel mai numeros popor din lume, dupa inzi. Ei ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, Asia Mica si toata Europa de Sud-Est. Dacii, ramura nordica a tracilor, locuiau pe ambele maluri ale

Dunarii, ajungand in nord pana la Carpatii Padurosi, in apus pana la Tisa si Morava, in rasarit, dincolo de Nistru, pana la gurile Bugului, iar in sud se intindeau pana la Muntii Balcani. Vreme de patru secole, intre sec. III si VII d.Hr., Imperiul Roman a fost, practic, un imperiu de sorginte tracica: majoritatea imparatilor Romei si ai Bizantului, ca si multi generali, proveneau din randul tracilor si al dacilor nord-dunareni. Dupa ce granita de pe Dunare s-a prabusit, in Balcani au navalit slavii, avarii si alte neamuri, iar despre traci si daci nu s-a mai auzit mare lucru. Cartile de

istorie nu-i mai pomenesc, de parca ar fi intrat in pamant. In realitate, cei mai multi au ramas pe vetrele lor, iar urmasii lor sunt toti cei ce vorbesc astazi romaneste, de multe secole, in aceleasi teritorii. Nici o alta limba europeana nu a avut un astfel de destin.In 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul "Timpul" urmatoarele cuvinte: "Nu exista un stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la Adriatica la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele

acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tessalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia, pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane, pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odessa si de Kiev". Mai tarziu, Nicolae Iorga spunea ca Romania reintregita de dupa primul razboi mondial se invecina tot cu romani. Numarul romanilor din jurul granitelor era, intr-adevar, foarte mare, aproape de trei milioane: intre 800.000 si un milion in Ucraina, aproximativ 200.000 in Bulgaria, aproximativ

300.000 in Serbia, in regiunea Timoc, si aproximativ 100-160.000 in vestul Banatului, intre 100.000 si 400.000 in Ungaria, intre 12.000 si 65.000 in Rutenia Subcarpatica, aflata in componenta Cehoslovaciei, intre 1919-1939. La acestia se adaugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromani din Albania, Macedonia, sudul Serbiei si sud-vestul Bulgariei, si cei 500-600.000 de aromani din Grecia, si inca vreo cateva zeci de mii de meglenoromani si istroromani, primii in nordul Greciei, ceilalti in Croatia. Numarul lor a scazut foarte mult, unele comunitati sunt chiar amenintate cu disparitia.

Astazi mai trebuie sa-i mai adaugam pe romanii din Republica Moldova (cca trei milioane), ramasi dincolo de granite, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Procesiune dacica la Drobeta

Peste tot, in toate aceste teritorii, romanii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportati si imprastiati, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut scoli si biserici, li s-au schimbat numele romanesti cu altele straine, nu li s-a dat voie sa se roage sau

sa planga in limba lor. La fel s-a intamplat si cu romanii din Ardeal, in timpul maghiarizarii fortate. Astazi, in afara tarii, romana este oficiala doar in Serbia, si acolo doar in cazul romanilor din Voivodina, in Republica Moldova, si pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu si Lacu. Insa romanii din Timocul sarbesc nu sunt recunoscuti nici acum ca minoritate romaneasca, nici cei din Bulgaria, nici aromanii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici meglenoromanii. In Basarabia, limba romana a fost numita "moldoveneasca", pentru a i se sterge identitatea, in Transnistria, cimitirul

soldatilor romani a fost arat si crucile aruncate la gunoi, in Ucraina a fost batut un preot roman si enoriasii sai, icoanele stropite cu motorina, iar biserica romaneasca a fost gazata in timpul slujbei de Inviere. In Timocul sarbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserica romaneasca... Toate s-au intamplat acum, in ultimii ani, iar lupta pentru deznationalizarea romanilor din afara granitelor este in plina desfasurare.

Europa s-a nascut in Carpati

Dar ce se intampla cu celelalte limbi ale Europei? Sunt la fel de napastuite? Acest razboi este doar al nostru, sau si al altora?

Fiecare limba de pe lumea asta isi are istoria ei si propriul ei rost. Noi il stim pe al nostru si pe al limbii noastre. Multi savanti straini au demonstrat ca leaganul Europei nu il constituie civilizatia greco-romana, ci plamada etno-lingvistica din Carpati si de pe Dunarea de Mijloc pana la mare, cu cateva mii de ani inainte ca grecii si romanii sa fi iesit in lume.

De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, catre intreaga Europa, si fara acest nucleu dunarean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astazi numim "Europa Clasica". Desigur, varianta oficiala a istoriei noastre sustine ca nu exista continuitate din acele timpuri pana astazi, ci au existat cel putin doua rupturi majore. Prima, cand splendida cultura a neoliticului a fost spulberata de razboinicii indo-europeni, care au invadat Europa in epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi rasarit dacii. A doua, cand limba si civilizatia dacilor ar fi disparut, pentru totdeauna, in urma razboaielor cu romanii si a

politicii de romanizare. Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, romanii. Aceasta este politica de taiere a radacinilor, prin care am fost invatati ca noi, ca popor si ca limba, ne-am ivit aici de putina vreme. Dar exista destui invatati, in special straini, care contesta, unii, distrugerea civilizatiei cucutenienilor, altii, chiar venirea indo-europenilor, iar altii, insusi procesul de romanizare. Si mai exista si o dovada scrisa, teribil de periculoasa pentru cei care vor sa ne vada dezradacinati: tablitele de la Sinaia. In aceste tablite, pe care toata comunitatea stiintifica se zbate zadarnic sa le

declare falsuri, este consemnata limba dacilor. Iar aceasta limba nu este indo-europeana, dovada a faptului ca prima ruptura nu a existat si, in plus, contine multe cuvinte si structuri pe care noi le-am socotit pana acum ca venind in romana din latina, dovada ca romanizarea este, cel putin in parte, o iluzie, si nici cea de-a doua ruptura nu a existat. Cu alte cuvinte, limba romana este, in esenta ei, aceeasi de mii de ani, in ciuda nenumaratelor straturi depuse pe deasupra.Lingvistica romaneasca nu are inca forta de a iesi din jocul tulbure pe care il face de un

secol, nu e in stare sa caute in miezul lucrurilor si sa vada continuitatea de esenta a acestei limbi, care a dat identitate unei mari parti a Europei. Este un proces dificil, ce necesita mult curaj, caci nici o alta limba a Europei nu a avut un asemenea destin.

Razboinici daci

Dar cine sunt cei care au pornit si intretin acest razboi? E greu sa le gasim un nume. Sunt cei

ce cauta sa uniformizeze lumea, sa topeasca natiunile si identitatile intr-o singura mare comunitate. Unii considera ca acesta e un lucru bun, ca trebuie sa tindem spre unitate. Poate este asa, dar nu aceasta e calea cea buna. Daca Dumnezeu a creat lumea atat de diversificata, trebuie sa respectam diversitatea. Fiecare limba oglindeste universul in felul ei si fiecare limba contine un ceva specific numai ei si nici unei alte limbi de pe lumea aceasta. La fel, fiecare neam este o fiinta in sine, unica si

irepetabila, definita prin limba sa. Nu putem participa la universal decat prin particularul care ne-a fost dat. Si apoi, limba si neamul, atat ale noastre cat si ale altora, nu sunt niste simple chestiuni politico-sociale, care sa poata fi manipulate, ci au fost lasate de Dumnezeu.Se vor gasi si unii, nu putini, care sa sustina ca tot ce se intampla este absolut firesc si ca nimeni nu are nimic cu noi si cu limba noastra. Mai mult, ca cei care sustin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori nationalisti macinati de

frustrarea ca nu am fost capabili sa ocupam un loc mai in fata pe scena istoriei. E problema lor! Pentru cine are ochi sa vada, minte sa inteleaga si suflet sa cuprinda, noi nu am fost, intr-adevar, pe scena istoriei: noi suntem insasi aceasta scena. Eminescu a intuit acest lucru, si dupa el si altii. Insa pentru a castiga acest razboi, trebuie sa fim constienti de valoarea nemarginita a limbii romane. A exprimat-o cel mai simplu si firesc Nichita Stanescu: "A vorbi despre limba romana este

ca o duminica. Limba romana este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeste, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se traieste".=====================

Aurora Petan despre tãblitele de plumb de la Sinaia, o misterioasã arhivã regalã dacicã

De mai bine de un an, cercetãtori avizati sau amatori, pasionati de istorie, ziaristi, fundatii culturale sunt angajati într-o adevãratã cursã contra cronometru, pentru a dezlega un mare mister al istoriei noastre vechi: Tãblitele de plumb de la Sinaia.Peste 30 de plãci acoperite cu imagini si înscrisuri într-o limbã necunoscutã stau neinventariate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucuresti, de mai bine de un secol, sub pretextul cã sunt niste

falsuri neinteresante. Ele contin o scriere într-o limbã necunoscutã si reprezentãri iconografice cu luptãtori înarmati cu suliti si lãnci, regi si zei, temple, palate, cetãti, monograme si însemne heraldice, eternizate în plumb, cu rãbdare si migalã, cu un simt artistic aproape desãvârsit, misterios si incitant. O lume înviatã parcã dupã un cataclism dar, paradoxal, puternicã si de realã.În legãturã cu acest fascinant subiect, am realizat un interviu, în exclusivitate pentru

“Observatorul de Toronto”, cu doamna profesoarã Aurora Petan, cercetãtor principal la Institutul de Lingvisticã “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitalã, specialist în filologie clasicã. Domnia sa a prezentat o comunicare pe aceastã temã la Academia Românã, fiind convinsã cã plãcutele de plumb de la Sinaia reprezintã o parte a unei importante arhive regale dacice.

Aurora Petan a absolvit Facultatea de Limbi

Straine, sectia Latina-GreacaVeche, are un masterat in Filologie Clasica iarin prezent este doctorand in lingvistica. In anul 2001, a castigat Premiul Academiei "B.P. Hasdeu" pentrulingvistica, la 27 de ani.

R: Stimatã doamnã Petan, ce se stie despre aceste plãcute ?

A.P: Se stie de la primarii din Sinaia, din anii

’20-’30, cã, în preajma anului 1875, când s-a turnat fundatia Castelului Peles, s-a descoperit un mare tezaur, din piese de aur – plãci scrise în relief. Aceste plãci au fost copiate în plumb, din ordinul Regelui Carol I, la Fabrica de cuie din Sinaia. Pânã în prezent, nu au fost descoperite dovezi certe în acest sens. Existã însã o traditie oralã, destul de serioasã.Multã lume stie despre acest lucru, însã nu a scris nimeni pe tema asta.Plãcile de plumb au fost depozitate la

Mãnãstirea Sinaia si, imediat dupã înfiintarea Muzeului National de Antichitãti, la sfârsitul secolului al XIX-lea, au fost aduse la Bucuresti, pe vremea lui Grigore Tocilescu.În legãturã cu plãcile de aur, existã douã ipoteze: una, cã ar fi fost topite de Regele Carol I si folosite în vremea Rãzboiului de Independentã si, a doua, cã cel putin o parte din ele ar fi supravietuit. Nu stim ce s-a întâmplat cu ele: fie au ajuns, dupã unele speculatii, în Tezaurul de la Moscova, fie au

fost valorificate, într-un fel sau altul.

R: Dumnevoastrã, ce informatii detineti despre plãcutele originale, din aur?

A.P: Informatiile pe care le detin eu sunt foarte ciudate. Ele provin de la o persoanã din Republica Moldova, care m-a contactat imediat dupã conferinta mea din 3 iunie 2004, de la Academia Românã. Mã vãzuse pe TVR-international si spunea cã vine cu o delegatie

din partea Academiei Ruse. Mi-a arãtat, într-adevãr, o delegatie, semnatã, parafatã, prin care era împuternicit sã se ocupe de culegerea de informatii despre aceste obiecte.Persoana respectivã sustinea cã astfel de plãci existã pe teritoriul Rusiei, cã sunt foarte asemãnãtoare cu cele de la Sinaia, si, cã, din informatiile pe care le detine, cel putin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Nationalã a României.

R: Concret, ce v-a spus acest misterios personaj despre plãcutele din aur ?

A.P: Ipoteza domniei sale era urmãtoarea: plãcile din aur nu ar fi fost descoperite când s-a sãpat fundatia Castelului Peles. Ele s-ar fi aflat în posesia Mãnãstirii Sinaia care, ca multe alte asezãminte crestine, a fost ridicatã pe o capiste, pe locul unui altar pãgân. Deci, aceste plãci s-ar fi pãstrat, de-a lungul secolelor, în grija initialã a preotilor precrestini si, apoi, ar fi

fost transmise.Personajul de care vã spuneam, al cãrui nume nu vi-l pot face cunoscut, mai spune cã fiecare mare trib geto-dacic avea o astfel de arhivã de texte, care se reînnoia periodic. Textele erau scrise de Marele Preot si aveau caracter sacru, magic, erau închinate zeilor si, ca atare, erau foarte, foarte bine pãstrate.În preajma rãzboaielor cu Traian, câteva ramuri ale neamului daco-get s-au desprins si au luat-o spre Rãsãrit, împreunã cu arhivele lor. El

sustinea cã aceste arhive ar fi ajuns pe teritoriul actual al Rusiei, odatã cu aceastã migratie dacicã.Conform informatiilor lui, la noi în tarã, ar mai exista vreo trei depozite: unul la Mãnãstirea Tismana, un altul undeva în Muntii Bucegi si unul chiar lângã Sarmizegetuza. Deocamdatã, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la luminã.Tot el sustine cã au existat la Sinaia 240 de piese si cã mai multe copii se aflã în diferite institutii. Foarte plauzibil, pentru cã stim, tot de

la oameni din Sinaia, cã unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolãescu Plopsor, altele la Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comunistilor.Deci, piesele de aur, fie s-au salvat si au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încã în Banca Nationalã, fie au fost topite. Nu avem informatii sigure despre nici una dintre variante.

R: Dar, pânã acum, s-a ocupat cineva de ele ?

Le-a studiat vreun cercetãtor?

A.P: Este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese. Existã informatii absolut sigure cã si Pârvan le cunostea. Asta sustine Alexandru Vulpe, actualul director al Muzeului de Arheologie “Vasile Pârvan”, al cãrui tatã, Radu Vulpe, a fost elevul lui Pârvan.Primul director al Muzeului, Grigore Tocilescu stia despre ele, la fel ca multi altii. Toatã lumea

stia de existenta lor, însã nimeni nu a vrut sã se ocupe de ele. Nu vãd nici o explicatie de ce. Poate doar dacã ei stiau cã a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus si scoaterea la luminã a copiilor ar fi dus la un scandal. Asta ar fi o explicatie. Cred cã a fost dositã povestea pieselor de plumb, pentru a nu se afla povestea celor de aur, care au dispãrut. Pentru cã erau acolo tone de aur. Dacã au fost cel putin 200 de piese, imaginati-vã.

R: Credeti cã istoricii au evitat, cu bunã stiintã, sã le cerceteze ?

A.P: Probabil. Istoricii si arheologii consacrati nu s-ar fi bucurat sã renunte la tot ce scriseserã pânã atunci, acceptând atât de multe informatii noi care ar fi dus, într-adevãr, la rescrierea istoriei noastre vechi, si nu numai a noastrã, pentru cã sunt lucruri care privesc istoria întregii Europe. Faptul cã un Pârvan, un Tocilescu sau un Radu Vulpe au spus cã sunt

falsuri, a constituit o etichetã definitivã. Nimeni nu a încercat sã vadã dacã nu cumva este altfel.

R: Ce ne mai puteti spune, în legãturã cu aceste plãci de plumb ?

A.P: Istoria acestor plãcute este foarte zbuciumatã. Pânã de curând, nu se stia cã existã o legãturã între Sinaia si aceste piese. Inginerul Dan Romano, care a investigat 20 de

ani aceastã poveste, publicându-si rezultatele cercetãrii în volumul “Cronicã apocrifã pe plãci de plumb ?”, nu stia nimic despre Sinaia. El cunostea doar cele douã piese care existã în depozitul muzeului de la mãnãstire. Eu am dat peste o carte a lui Iordache Moldoveanu – “Dacii vorbesc” –, care cunostea cele douã piese de la Sinaia. Domnul Moldoveanu a vorbit cu un inginer din Sinaia, pe nume Ionescu, care astãzi nu mai trãieste. Acesta a fost foarte pasionat de istoria acestor plãcute.

El i-a spus cã ar fi existat zeci de piese si cã provin de la Regele Carol I.În acelasi timp, istoricul Augustin Deac a tinut o comunicare în 2003, la Congresul International de Dacologie, despre plãcile de aur de la Sinaia. Însã nu a avut ecou. Stiu doar cã detine fotografii inedite dupã plãci, pe care noi nu le cunoastem, le-am vãzut numai proiectate. Din pãcate, Deac a murit si nu am ajuns la documente si la arhiva pe care o detinea. Vorbind cu cei de la Institutul de

Arheologie, am aflat cã ei stiu, cu sigurantã, cã toate aceste plãci provin de la Mãnãstirea Sinaia.În anii ’40, când Romalo le-a fotografiat, mai erau o sutã si ceva,iar în anii ’70, au dispãrut toate. Romalo a cãutat si în inventare, dar ele nu au fost niciodatã inventariate.Nu existã absolut nici o informatie cã ele ar fi existat vreodatã. În 2002, 2003, au reapãrut 35 de piese, nu se stie de unde. Ce s-a întâmplat cu restul, nu stim. Cele 35 de piese, aflate

astãzi în Muzeul Institutului de Arheologie nu sunt nici acum inventariate.

R:Am aflat cã, totusi, aceste piese din plumb au fost analizate.

A.P: Da. Am extras mostre din cele 35 de piese, le-am dus la Institutul de Fizicã Nuclearã si rezultatele sunt, fãrã nici un dubiu: plumb de secolul al XIX-lea. S-au fãcut comparatii cu medalii de plumb din vremea lui Cuza si

compozitia este identicã. Este sigur plumb modern, care confirmã teoria copiilor. În anul 2002 a fost trimisã la Oxford una dintre piese, împreunã cu o scoabã de plumb din zidul de la Sarmizegetuza, oferitã de profesorul Ion Glodariu, care este datatã, sigur, secolul I d.Hr. Analizele au arãtat cã piesa contine cam aceleasi impuritãti ca si scoaba de plumb dacicã si cã autenticitatea acestei piese depinde de siguranta contextului în care a fost gãsitã scoaba. Dacã scoaba este autenticã,

este posibil ca si piesa sã fie autenticã. Pornind de la aceste rezultate, considerând cã plumbul este dacic, s-a ridicat urmãtoarea întrebare: cum e posibil sã arate atât de bine niste piese de plumb peste care au trecut 2.000 de ani, într-un sol cu umiditate ridicatã, ca al tãrii noastre?Domnul Romalo a presupus cã s-au fãcut matrite din folie de aur, în care s-au imprimat scrisul si imaginile cu poansonul, apoi s-a turnat plumb, iar când piesele au fost

descoperite, s-a extras folia de aur si abia atunci plumbul ar fi intrat în contact cu aerul Cei de la Monetãrie spun însã cã aceastã ipotezã este neplauzibilã, pentru cã multe piese au dimensiuni mari si, o folie de aur, ca sã poatã fi imprimatã, trebuie sã fie foarte subtire. Astfel de matrite nu ar mai fi suportat o greutate atât de mare de plumb.Analizele repetate de trei ori la Institutul de Fizicã Nuclearã pe piesa analizatã la Oxford au demonstrat cã existã, într-adevãr, impuritãti,

dar numai la suprafata pieselor: cupru, argint si alte metale, în cantitãti foarte mici, care pot proveni fie din contaminarea cu matritele, fie din contaminarea cu obiectele împreunã cu care au fost depozitate. Însã, în interiorul pieselor este plumb pur. Este, deci, posibil, ca cei de la Oxford sã fi mãsurat numai exteriorul piesei, nu si interiorul. Nu existã nici un dubiu cã plumbul din interior este 98% pur, cu adaos de staniu. Asta este formula tipicã pentru plumbul de tipografie.

R: Care este opinia Dumneavoastrã, în legãturã cu autenticitatea acestor plãci ?

A.P: Dupã opinia mea, plãcile sunt autentice, în ceea ce priveste continutul lor, însã, în ceea ce priveste suportul este vorba, în mod sigur despre niste copii din secolul al XIX-lea.Cu sigurantã, Regele Carol a vrut, când si-a dat seama de importanta istoricã a acestor piese, sã lase spre cercetare, chiar dacã cele de aur

nu au fost distruse, chiar dacã ele existã, copii dupã ele. Pentru cã ar fi fost dificil sã se fi dat la studiat tone de aur. Mi se pare logic sã fi fãcut niste dubluri dupã aceste piese.

R: Dacã sunt falsuri, cine ar fi putut sã le facã ?

A.P: Se presupune cã Hasdeu. Unii spun cã el ar mai fi fãcut niste falsuri, e vorba despre niste documente medievale.Nu de aici pleacã însã ipoteza falsului.

Alexandru Vulpe sustine cã un nepot de-al lui Hasdeu ar fi lãsat o scrisoare în care ar fi spus ceva în legãturã cu aceste piese. Nu se stie nimic despre scrisoare, dacã existã sau nu. Între timp, Alexandru Vulpe a renuntat la ideea scrisorii, nu si la ideea falsului atribuit lui Hasdeu. De ce? Pentru cã, aceste plãci, pe lângã foarte multe ilustratii, contin o limbã. Ori, la vremea respectivã, în afarã de Hasdeu, nimeni nu avea cunostinte atât de temeinice încât sã inventeze o limbã atribuitã dacilor.

Hasdeu a fost un personaj absolut genial. Este sigur cã cel care a creat plãcile, dacã admitem cã a existat un falsificator, trebuie sã fi fost chiar mai genial decât Hasdeu.Se stie cã doar Hasdeu detinea la vremea aceea cunostintele necesare creãrii unei limbi si a unei arhive atribuite dacilor, mai ales cã el era foarte pasionat de substrat. El este cel care, scotând în evidentã exagerãrile scolii latiniste, a studiat temeinic ce s-a putut studia, pe vremea respectivã, din substratul dacic.

Însã, Hasdeu atribuie dacilor un alfabet folosit de secui, descoperit într-un document de secol XIII. Hasdeu presupunea cã dacã secuii aveau un alfabet în secolul al XIII-lea, trebuie sã-l fi gãsit acolo, în Ardeal, si cã el trebuie sã fie continuarea alfabetului dacilor.

R: Si nu este asa ?

A.P: Alfabetul secuilor nu are nici o legãturã cu alfabetele de pe plãci. Acestea sunt,

predominant, grecesti. Alfabetul secuiesc este foarte straniu. Dacã Hasdeu ar fi fãcut plãcile astea, nu ar fi folosit alfabetul grec, el fiind convins cã acel alfabet al secuilor este dacic.Înainte de a descoperi alfabetul secuilor, Hasdeu presupunea cã Deceneu, care, conform lui Iordanes, ar fi stat o vreme în Egipt, ar fi adus de acolo o scriere. Deci, a avut o ipotezã anterioarã alfabetului secuiesc. Asta ar fi prima neconcordantã. A doua ar fi legatã de limbã. Si este mult mai gravã.

Limba din plãci nu seamãnã cu substratul limbii române. Nu existã cuvinte din substratul limbii române, nu existã fenomene atribuite substratului limbii române. Ori, Hasdeu, care studiase substratul (este primul nostru lingvist care studiase substratul) n-ar fi ratat ocazia sã introducã niste elemente, clar de substrat, în aceste plãci.

R: Atunci, în ce limbã au fost scrise plãcile ?

A.P: Dupã mine, limba din plãci nu este o limbã indo-europeanã. Acesta este lucrul senzational pe care îl pot spune. Este o limbã care nu are desinente, care nu face distinctie de gen, de persoanã, de numãr, de caz. Nu stim când avem plural, când avem singular, când avem feminin. Aproape toate cuvintele se terminã în “o”, nu în “a “, asa cum le stim noi din izvoarele grecesti si latinesti (de exemplu Boerobiseto, Vezino), chiar si femininele se terminã în “o”: Napoco, Genuclo. Existã

elemente care se regãsesc si în limba românã, dar care, paradoxal, în românã nu sunt atribuite substratului, ci limbii latine. Este limba dacã, fãrã îndoialã, însã, fie este o limbã preindo-europeanã, deci mult mai veche – ceva de genul limbii basce care a supravietuit asimilãrii indo-europene, fie, adoua variantã (la care m-am gândit, dar la care nu tin foarte mult) este o limbã sacrã, folositã numai de preoti, în vreme ce poporul folosea o limbã comunã, diferitã.

Plãcutele ar putea fi, deci, scrise într-o limbã sacrã, care sã se fi conservat în casta preotilor.

R: De unde ar putea sã provinã aceste plãci scrise, si ce povestesc ele ?

A.P: În mod sigur, plãcutele provin din mai multe zone si din mai multe epoci. Ele au fost strânse laolaltã, într-un anumit moment. Însã, existã o unitate de stil si de redactare, ceea ce

înseamnã cã exista o traditie puternicã. Plãcile consemneazã, cu sigurantã, evenimente importante de la curtea regilor daci, precum aliante, rãzboaie câstigate, diferite evenimente. Lipsesc multe piese din aceastã arhivã. Noi avem foarte putine. Se vede usor cã existã o unitate de stil pentru plãcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal, pentru cele din Dobrogea si asa mai departe. Mai mult, tipurile de scriere se grupeazã pe epoci si pe zone. Lucru foarte important,

pentru cã e greu de crezut cã cineva în secolul al XIX-lea cunostea scrierile grecesti locale.Mai exact, plãcile din Dobrogea sunt scrise în alfabet grecesc ionian, care folosea omega si eta. Este vorba de plãcile care par sã provinã de la cetatea Genucla, spre exemplu.În functie de informatiile de pe plãci, le-am putut grupa: asdar sunt plãci de la Sarmizegetuza, de la cetãtile din Dobrogea, plãcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului.Cele care par sã provinã din Dobrogea

folosesc un alfabet de influentã clar ionianã, lucru firesc, pentru cã acolo erau cetãtile grecesti milesiene. În schimb, plãcile din vremea lui Decebal folosesc un alfabet grecesc occidental, care trebuie sã fi provenit de undeva din sudul Italiei, acelasi care stã la baza alfabetului latin, prin intermediar etrusc. Ori asa ceva nu stiu dacã se putea cunoaste la vremea respectivã (secolul XIX n.n.) pentru cã alfabetele locale si dialectologia greacã s-au constituit ca stiinte doar la mijlocul secolului al

XX-lea.Multe sunt plãci de la Cetatea Helis. Ele vorbesc nu numai despre Dromichete, el fiind unul dintre nenumãratii regi de la Helis. Avem chiar o genealogie de la Helis (mai existã încã una de la Sarmizegetuza), care se încheie cu Oroles, care trebuie sã fie acelasi cu Rholes, din Dio Cassius, si care, cum pare sã rezulte din texte, este autorul complotului care l-a detronat pe Burebista.

R: Porf. dr. Vasile Boroneant mi-a arãtat niste semne asemãnãtoare, descopertie de dânsul pe niste mandibule de cal, la Chitila...

A.P: Am vãzut si eu semnele de pe oasele de la Chitila. Textele din plãci sunt scrise 90% în alfabet grecesc, cu diferite variante. Este adevãrat cã existã si câteva scrieri total necunoscute în aceste plãci. Cea mai stranie apare pe frontonul templelor reprezentate pe plãci. Aceastã scriere seamãnã, într-adevãr, cu

scrierea de pe oasele de la Chitila.

R: Asemenea semne se aflã si în Biblia lui Wulfila...

A.P: Biblia lui Wulfila se stie cã a fost scrisã în nordul Dunãrii în sec. IV d.Hr Wulfila a trãit câtiva ani aici. El a fost cel care i-a crestinat pe goti si primul care a tradus în goticã Biblia. Alfabetul gotic a fost inventat de el, si se spune cã are la bazã alfabetul grecesc. Însã alfabetul

gotic primitiv, publicat de Vulcanius Bonaventura, contine cel putin un semn, care a fost folosit si de daci în aceste tãblite. Pentru cã, chiar dacã spunem cã dacii au folosit în tãblite alfabetul grecesc, nu este totusi alfabetul grecesc pur, ci unul care contine niste semne speciale, pentru sunete speciale, care nu existã în limba greacã. Acel semn din alfabetul gotic, care în alfabetul dacic noteazã sunetul “ce”, nu are valoare în alfabetul gotic, pentru cã nu existã sunetul. De aceea nu se

explicã existenta lui, decât printr-o preluare de la daci.

R: Au mai fost descoperite piese asemãnãtoare undeva ?

A.P: În afarã de plãcile de plumb, mai existã o serie de piese de altã provenientã, din colectii particulare, din muzee, descoperite de arheologi în sãpãturi, care contin semne si imagini asemãnãtoare celor de pe plãci,

necunoscute în perioada lui Hasdeu. De pildã, medalionul care se aflã în posesia domnului Dan Romalo, care provine de la familia Murnu, are pe avers portretul lui Burebista, care se regãseste de mai multe ori pe plãcile de plumb, probabil fãcut cu aceeasi stantã, pentru cã are aceleasi dimensiuni. Pe revers are imprimatã emblema cap de bovideu si sarpe, care reprezintã probabil emblema statului unitar al lui Burebista, si un text în aceeasi limbã cu aceea de pe plãcute.

Medalionul a fost analizat de cãtre Bogdan Constantinescu, doctor în fizicã, de la Institutul de Fizicã Nuclearã, care garanteazã cã este autentic, pentru cã are o combinatie de metale care se regãseste numai undeva din zona din sudul Urarilor, un aliaj tipic metalurgiei scitice. Domnia sa sustine cã este imposibil ca cineva sã fi falsificat acest medalion.Mai existã câteva piese în colectia unui anume domn Pulopol. Domnul Romalo l-a cunoscut acum vreo 10 ani si a reusit sã le fotografieze.

Ele contin imagini asemãnãtoare cu cele de pe plãcute.Mai stiu de existenta altor trei piese, descoperite de arheologul Victor Bobi, aflate la Muzeul din Focsani. Este vorba despre un medalion, cu portretul si numele regelui Duras, care pe revers are un templu identic cu cele de pe plãcute, si niste monede de argint, dintre care una contine o scriere rombicã, identicã cu scrierile lui Dromichete de pe plãci. Este chiar monograma acestui rege. O asemenea monedã

a fost inventariatã si de marele numismat Octavian Iliescu.Aceste piese se pot constitui în dovezi ale autenticitãtii plãcilor, pentru cã sunt descoperite recent.

R: Despre reprezentãrile arhitectonice de plãci ce ne puteti spune ?

A.P: În ceea ce priveste reprezentãrile arhitectonice din plãci – temple, cetãti (avem

chiar un plan al cetãtii Sarmizegetuza) – se pare cã sunt conforme cu ce stim noi despre arhitectura din antichitate. Multe structuri par sã fie structuri de lemn, care nu s-au pãstrat pânã astãzi, însã, dacã ar fi existat un falsificator, acesta ar fi trebuit sã cunoascã foarte bine arhitectura anticã. Pe de altã parte, cele câteva mii de reprezentãri, de portrete, de trofee, de divinitãti, de armate etc., grupate pe epoci si pe zone de provenientã sunt reprezentate foarte coerent.

Arheologul Silviu Teodor de la Muzeul National a fãcut un studiu de imagine, timp de câteva luni. A grupat toate aceste imagini si le-a introdus într-o bazã de date. Rezultatul a fost de-a dreptul surprinzãtor: nu existã nici o inconsecventã. Dacã ar fi existat un falsificator, acesta si-ar fi coordonat extraordinar de bine munca, pentru cã nici o imagine nu se bate “cap în cap”, pe nici una dintre plãci.

R: Ca specialist, cum apreciati limba în care au

fost scrie textele de pe misterioasele plãcute ?

A.P: În ceea ce priveste limba din tãblite, aceasta are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã. Are extrem de multã varietate. Numele lui Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Existã foarte multã variatie foneticã. Toate cuvintele au variante. Existã chiar indicii de variatie dialectale. Tãblitele

dacilor si cele ale getilor prezintã diferente clare dialectale. Existã cuvinte care apar în anumite contexte. Existã structuri fonetice conditionate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemânã instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care sã aibã cuvinte, care sã aparã numai în anumite contexte, e imposibil. E vorba de mii de cuvinte. Limba din tãblite nu are nici un atribut al unei limbi artificiale.

R: Doamnã Aurora Petan, vã multmim foarte mult pentru informatii.

Nota redactiei .

Invitam istoricii romani din diaspora sa ne scrie parerile domniilor lor despre Placile de la Sinaia pe adresa observro@idirect.caPunctele Dvs de vedere sunt foarte importante.Ele vor fi comunicate celor din tara interesati in

elucidarea adevarurilor istorice ale neamului nostru.

Carti despre limba dacilor

Dac pe Arcul lui Constantin

 Iubitorii trecutului romanesc au noi motive de bucurie. Volume de mare interes la Editura

"Dacica"

Istoria unei limbi trebuie sa inceapa, ca orice istorie, cu stratul sau cel mai vechi. La noi insa, acest strat, considerat de fapt "substrat", a fost cel mai putin favorizat in cercetarea lingvistica. Cauzele au fost multe, dar cel mai adesea s-a invocat faptul ca, atata vreme cat limba dacilor a disparut, nu putem afla nimic despre ea si deci nu are rost sa speculam. Radacinile acestei atitudini se gasesc insa si in

vremea Scolii Ardelene, care a incercat sa-i scoata pe "barbarii" de daci din istorie, revendicand o descendenta pura, din "gintea latina". Limba dacilor a ramas de-a lungul timpului un mister si un domeniu tabu in acelasi timp. Cateva nume au punctat totusi drumul spinos al cercetarilor in acest domeniu: marele scriitor si invatat Bogdan Petriceicu Hasdeu, cel dintai care a abordat cercetarea substratului, infruntand curentul epocii, Ion Iosif Russu - savant clujean care, la o suta de

ani dupa Hasdeu, dadea un impuls urias prin lucrarile sale, si Grigore Brancus, cel mai mare specialist al zilelor noastre, in chestiuni de substrat. Cartile lor (dar si ale altor cercetatori) au inceput sa fie (re)editate de catre Editura "Dacica", in efortul de a repune in circulatie date si informatii fundamentale, stiintifice, cu privire la limba dacilor.

Bogdan Petriceicu Hasdeu, genialul

 Intr-o vreme in care latinitatea noastra era litera de lege in cultura romaneasca si tot ce era "barbar" era rusinos si trebuia eliminat, Hasdeu si-a asumat "curajul erorii", cum insusi spune, si a luptat pentru echilibrarea balantei: nu ne tragem doar de la Ram, nu au fost nimiciti toti dacii, nu a fost abandonata Dacia dupa retragerea aureliana, iar limba noastra nu

este o limba pur latineasca, ci a pastrat multe elemente de la vechii daci. "Departe de a ma fali, regret de a fi cel dentai care am intreprins limpezirea elementului dacic al limbei romane. Am fost impins la aceasta nu de ambitiunea de a deschide o cale noua, ci de necesitatea de a imple o veche lacuna, de care se izbeau, pe rand, toti acei ce voiau sa inteleaga inceputurile nationalitatii romane. Aruncandu-ma pe o cale atat de nestrabatuta, a trebuit sa ma armez cu acea deciziune de a nu ma teme chiar sa ratacesc, pe care marele Grimm o numeste curajul erorii". Prima sa lucrare de

seama, ierit-au dacii?", este un pamflet savuros impotriva invatatilor Scolii Ardelene, emblematic ca atitudine si argumentare. Acest titlu a ramas in istorie, si intrebarea inca este valabila. "Pogorandu-se de preste plaiuri impreuna cu cartile sau chiar cu persoanele lui Clain, Maior, Laurian, Papiu si ale atator alti doctori ardeleni, un vartej de indaratnicie a fost buimacit mintile noastre intru a ne socoti de romani curati, puind intre alte temeiuri fara temei si acela cum ca toti dacii ar fi pierit pana la cel din urma sub armele lui Traian. Apoi da! Pentru popoare, precum si pentru insi, sunt

timpuri de innebuneala, cu acea numai deosebire, ca pe un ins lepsit, inchid din data cei sanatosi, carii sunt mai multi, iar de innebuneste un popor intreg, apoi vai si amar de cei putintei cuminti ce se mai afla in sanul sau... Cine are neclintita bunavointa de a da crezare si de acum inainte, numai lucrurilor de necrezut, creaza catu-i va placea barfirilor ex cathedra; in cat despre mine, care sunt nu numai ne-ardelean, ci si ne-doctor, am o neinvinsa plecare de a ma increde, intru orice priveste istoria veche, nu in mantii lungi, diplome si mai lungi si vorbe afara din cale de

lungi, ci in marturisirile scriitorilor contimpureni cucerirei Daciei". Firea lui Hasdeu il impingea sa se revolte si sa riste, sa emita idei la limita compromiterii. Datorita acestui curaj, dacii au iesit din umbra istoriei si s-a creat drum pentru cercetarea istoriei si limbii lor.Acest inegalabil pamflet deschide volumul cu acelasi nume ingrijit si prefatat de profesorul Grigore Brancus, aparut recent la Editura "Dacica". In volum sunt reunite, pentru prima oara, cele mai importante articole ale lui Hasdeu despre limba si istoria dacilor, pana

acum imprastiate in lucrari mai greu accesibile: "Originile pastoriei la romani", "Studii gramaticale asupra limbii dacilor", "Zimbrul in Dacia", "Fragmente pentru istoria limbii romane - elemente dacice", "Doina. Originea poeziei poporane la romani", "Bour, melc si culbec - dacii si latinii intr-o scoica", "Cine sunt albanezii", "Strat si substrat" si "Basaraba". Puse laolalta, aceste studii dau seama, cu asupra de masura, de geniul lui Hasdeu, manifestat in cercetarea limbii si civilizatiei dacilor. Foarte bine pregatit, spirit enciclopedic, intuitiv si cu conexiuni

spectaculoase in idei, Hasdeu a fost mereu o figura controversata. Desi contestat de multi, atat in vremea sa cat si astazi, din pricina exagerarilor si a firii sale exaltate, Hasdeu ramane totusi cel dintai si cel mai sclipitor cercetator al limbii dacilor.

I. I. Russu, criticul

Poate nu este o intamplare faptul ca la Cluj-Napoca s-a format, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, cea mai puternica scoala de arheologi si lingvisti in domeniul dacologiei.

Profesorul Ion Iosif Russu, lingvist si epigrafist, a fost cel care a abordat cu profesionalism problema limbii traco-dacilor, in mai multe lucrari. Era intr-o vreme cand proliferau studii exaltate, comandate de regim, fara baza stiintifica.

 Russu a dus o munca uriasa de culegere de informatii, de analiza si interpretare, de

selectare si clasare. Practic, nu a ramas nimic necercetat - de la nume traco-dacice de locuri si de persoane, glose, inscriptii, la cuvintele din limba romana considerate ca provenind din substratul dacic. Lucrarile lui reprezinta o piatra de temelie in cercetarile lingvistice asupra limbii dacilor si, probabil, timp de multa vreme, nu vor putea fi egalate. Completari ulterioare s-au mai facut, dar nivelul si cantitatea muncii sale au ramas unice. I. I. Russu a avut o personalitate puternica. Spiritul sau critic, polemic, se simte la tot pasul in lucrarile sale. A polemizat cu marii lingvisti ai

vremii sale, atat romani cat si straini, pe tema substratului, si a fost privit adesea cu rezerve de catre colegii sai, pentru ca a avut curajul sa extinda cercetarea din acest domeniu, facand apel la reconstructia indo-europeana, considerata riscanta de cei mai multi. Insa dubla sa pregatire - de istoric si lingvist - a asigurat o temeinicie remarcabila lucrarilor sale.Doua dintre lucrarile fundamentale au fost reeditate de curand la Editura "Dacica": "Limba traco-dacilor" si "Elemente autohtone in limba romana". Prima reprezinta singura sinteza

stiintifica in domeniu aparuta la noi, bazata pe strangerea si interpretarea tuturor resturilor limbii traco-dacilor. Cea de-a doua vine ca o completare, inventariind si analizand etimologic cuvintele de substrat din limba romana, pornind de la cele mai sigure - anume cele comune cu albaneza. Cadrul cercetarilor avea sa se extinda in lucrarile viitoare.

Grigore Brancus, singuraticul

In mediul academic actual, cercetarile legate de substrat sunt insotite de un "iz de epoca". Astazi, in toata lumea, sunt privilegiate directiile de avangarda - lingvistica computationala, neurolingvistica, psiholingvistica, sociolingvistica si prea putin lingvistica istorica. Iar in cadrul lingvisticii istorice, foarte putin se vorbeste despre straturile cele mai adanci ale limbii, pentru ca,

cu cat sunt mai adanci, cu atat sunt mai problematice. Asa incat, un specialist in substratul limbii romane astazi nu poate fi decat un singuratic. Asa este si academicianul Grigore Brancus, profesor la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti. Modest si retras, dar cu o minte stralucitoare, Grigore Brancus este, intr-un fel, "ultimul mohican" al cercetarii academice a limbii dacilor. Lucrarile sale, bazate in special pe comparatia istorica cu albaneza, sunt accesibile doar specialistilor. Editura "Dacica" a lansat insa recent, in aceeasi colectie cu cele doua volume ale lui I.

Russu - colectie numita simplu si sugestiv "Substrat", volumul "Cercetari asupra fondului traco-dac al limbii romane", semnat de Grigore Brancus. Volumul reuneste mai multe studii ce acopera toate compartimentele limbii - fonetica, morfologie, sintaxa, lexic - incluzand aspecte fonetice precum rotacismul, originea structurii numeralului, postpunerea articolului definit si pasionante probleme de vocabular, cu largi incursiuni in onomastica.Din pacate, generatia de cercetatori ce va veni dupa Grigore Brancus nu promite o revigorare a acestui domeniu. Nici Academia Romana,

nici catedrele de istoria limbii romane din cadrul universitatilor nu privilegiaza cercetarea substratului. Consecintele acestui fapt se reflecta in interesul tot mai ridicat al publicului larg si incercarile diletante ale nespecialistilor de a gasi raspunsuri cu privire la limba dacilor. Iar daca aceste raspunsuri nu le dau forurile academice, le vor da acestia - cu riscurile de rigoare.

 Urmarea este ca, datorita ideilor exagerate care au napadit acest domeniu, orice incercare de "restaurare" a statutului legitim de ramura serioasa a dacologiei este catalogata drept tendinta "dacomana". Aceste ilogice acuzatii de dacomanie au astazi exact acelasi resort profund pe care il aveau odinioara acuzatiile latinistilor. "Ma folosesc de a putea raspunde aci la oarecari invinovatiri din partea unor limbuti" - isi incheie Hasdeu pamfletul. "Dupre chibzuinta lor, toata osteneala mea intru descoperirea adevaratului punt de purcedere al

istoriei romane ar fi o fapta antinationala. Ei se vanzolesc pana si a presupune in mine planuri diabolice, niste planuri cari de as sti ca vor putea vreodata a se furisa in gandul meu, mi-as taia limba si manele, pentru ca urata cugetare sa ramana stearpa, fara putere de a iesi afara prin scriere sau grai. Raspunsul meu, pentru asta intaie data, va fi scurt. Voi sa dovedesc ca nationalitatea noastra s-a format din cateva eleminte, din cari nici unul n-a fost predomnitor. Alta data vom vorbi mai mult; pana atunci sa sfarsesc paragraful de fata, precum si cele trecute, prin intrebarea: Pierit-

au dacii?"Cartile Editurii "Dacica" pot fi comandate la tel. 021/312.13.42, 0749/11.47.11 sau la www.dacica.ro.  Aurora Petan ======================================

Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

 

Putini stiu ca Marea Neagra este o mare foarte tanara. Pe vremuri, in locul ei era un lac cu apa dulce, cu o intindere mult mai mica. Intr-o buna zi, Mediterana a rupt istmul care o separa de acest lac si apele ei au navalit cu o forta nemaipomenita, inundand foarte repede sute de kilometri de asezari. S-a iscat un exod urias, oamenii au fugit departe de mare, raspandindu-si limbile, traditiile si povestile in Europa si Asia. Intre aceste povesti se afla si cea a unui mare potop, ramasa in Biblie sub numele de "Potopul lui Noe"

Urgia

A fost odata ca niciodata, in vremea cand, in Moldova, preafrumoasele de la Cucuteni zugraveau spirale ametitoare alb-rosii, pe oalele de lut, incifrand in ele taina vietii, a mortii si a intregului univers. Pe atunci, mai spre miazazi, stramosii nostri inca mai strabateau campia presarata de dune ce lega Dobrogea de Crimea, prin luncile Nistrului, ale Bugului si ale Niprului, care in vremea aceea se varsau in Dunare. Dunarea insasi serpuia departe, spre rasarit, catre sudul Rusiei

actuale, iar Insula Serpilor era un deal, probabil pe malul Nistrului. Pamanturile acestea erau fertile si au fost populate intens, ia

r oamenii acestor locuri au ajuns la un nivel ridicat de civilizatie. Inainte fusese o perioada foarte aspra de glaciatiune, dar acum viata inflorea din nou, mai cu seama in aceasta gradina a Raiului. Vremea se incalzise mult si devenise umeda, vegetatia si toate resursele vietii erau din belsug. Ghetarii se topeau, iar nivelul oceanului planetar se ridica pe nesimtite. Mediterana inghitea si ea apele

ghetarilor, intr-un ritm mult mai rapid decat acest lac - stramosul Marii Negre. Diferenta de nivel dintre cele doua ajunsese deja la 150 de metri.Intr-o buna zi, limba de pamant care despartea Mediterana de lacul pontic a cedat, iar apele au navalit cu o forta de neimaginat. Mai intai s-a auzit un muget din departari, care se apropia cu repeziciune. Zgomotul devenea atat de puternic, incat parea ca vuieste intreg cerul, iar pamantul se scutura din tatanile sale. Vuietul se auzea de la 200 de kilometri departare, ceva cumplit, ce nu mai pomenise nimeni, niciodata,

din mosi-stramosi. Nu putea fi, in conceptia acelor oameni, decat pedeapsa zeilor. Apoi au venit apele, prabusindu-se in lac cu puterea a 200 de cascade Niagara, dupa ce au sapat in acea limba de pamant, spulberand-o si transformand-o in stramtoare. Cei care erau in preajma nu au apucat sa se dumireasca.

Marea Neagra in sec. 16

 

Au disparut sub ape mii, poate zeci de mii de oameni. Potopul a inaintat repede, inghitind pamanturi, asezari, paduri, cursuri de apa. Segmente intregi de rauri si fluvii au disparut pe fundul viitoarei mari. Cei ce se aflau mai departe, auzind vuietul ingrozitor, si poate apucand sa si primeasca vesti de la vreun mesager ingrozit, care reusise sa scape de urgie, au apucat sa impacheteze repede cate ceva din putinul lor si sa fuga cat mai departe de mare, fie pe uscat, fie cu luntrile, pe cursurile raurilor, in sus. Apele cresteau cu 15 cm pe zi, asa incat exodul a fost aproape

spontan. Vestea s-a raspandit departe, tot mai departe, iar cei la care apele nu ajunsesera inca isi faceau si ei bagajele. Au plecat sate intregi, popoare intregi, populand Europa, Asia si ajungand, poate, pana in Africa. Revarsarea a durat aproape doi ani, iar in final au fost inghitite de ape o suta de mii de km patrati de pamanturi. Generatia potopului si urmatoarele generatii au trait cu trauma acestei cumplite pedepse divine, asa cum a fost interpretat cataclismul. Multa vreme, nimeni nu s-a incumetat sa treaca dintr-o parte in alta prin stramtorile nou aparute, Bosfor si Dardanele.

Va trece mult timp pana ce grecii vor avea curajul sa patrunda in aceasta mare intunecata, "neprimitoare", plina de mister si de povesti fantastice. Argonautii vor fi cei dintai, porniti in cautarea bogatiilor fabuloase ale Colchidei. Dupa ei au venit negustorii, care au impanzit tarmurile Marii Negre cu colonii. Acestia se vor aventura si mai departe, intrand in nou-formatul Bosfor Cimerian si Marea de Azov, care tocmai luase nastere, dupa ce acoperise cu totul apele Donului. Iar de aici inainte pasim in istorie, pe un pamant statornic, pe care zeii

nu il vor mai rascoli cu asemenea cumplite catastrofe.

Doi americani in Marea Neagra

Teoria revarsarii bruste a Mediteranei in Marea Neagra a fost lansata de doi cercetatori americani oceanologi, William Ryan si Walter Pitman. Cercetarile lor au inceput in anii '60, dar puzzle-ul era prea complicat, si abia prin 1990 incepuse sa se dezlege cu adevarat. Echipa lor a cules mostre de sedimente de pe

fundul Marii Negre, care incifrasera in ele o istorie plina de surprize. Zonele care au fost inundate au oferit sedimente care apartineau evident unui tinut uscat, inundat brusc de o apa sarata. S-au gasit apoi sedimente specifice apelor dulci, care au fost acoperite brusc de un strat de sedimente aduse de ape sarate, fara nici o tranzitie. Marea fusese inainte un lac de apa dulce si era clar ca acele ape venisera dintr-o data, nu se scursesera treptat, milenii la rand.

Walter Pitman si William Ryan

 Apa sarata, fiind mai grea, s-a lasat la fund, ducand la crearea "zonei moarte", lipsita de oxigen. La suprafata au ramas apele dulci, alimentate de numeroasele rauri care se varsa in mare. Marea Neagra este asadar o mare vie, pana la adancimea de cca 200 m, iar mai jos de atat, absenta oxigenului impiedica viata sa se manifeste. Dar, in acelasi timp, se conserva tot ce se gaseste pe fundul marii, caci in absenta oxigenului, materiile organice nu se descompun. Asa incat fundul marii este un

adevarat muzeu de asezari si epave foarte bine conservate.Martorii acestui teribil potop au pastrat in amintirea lor evenimentul, pe care il regasim in Biblie ca "Potopul lui Noe". In Vechiul Testament, potopul are insa loc mai tarziu, in vreme ce datarile celor doi cercetatori plaseaza catastrofa acum cca 7600-7500 de ani, deci pe la 5500 i.Hr. Nu poate fi o simpla coincidenta faptul ca Facerea Lumii e plasata, de traditie, tot cam atunci, mai precis in anul 5508! Prapadul a avut dimensiuni apocaliptice, iar dupa incetarea lui se nastea, intr-adevar, o

lume noua. In 1998, William Ryan si Walter Pitman au scris impreuna o carte pasionanta, "Potopul lui Noe", aparuta recent si in limba romana, in traducerea Patriciei Serbac, la Editura Dacica. BBC a facut un documentar pe baza acestei carti, iar teoria lor a fost preluata si dezbatuta de lumea stiintifica. Intre cei care i-au sustinut pe cei doi, se numara si Robert Ballard, descoperitorul Titanicului, care in anul 2000 a plecat in cautarea asezarilor neolitice aflate pe fundul marii. Ballard a gasit unelte si resturile unei asezari umane, la 95 m adancime, insa analizele nu au fost suficient de

concludente pentru a clasa aceste vestigii drept antediluviene. S-au detectat apoi constructii rectangulare de piatra, la 150 m adancime, cu siguranta facute de mana omului, s-au analizat moluste extrase din aceste asezari, care s-au dovedit a fi de apa dulce, iar cercetarile continua.

Cercetatorii romani: pro si contra

E general acceptat de catre toti cercetatorii faptul ca Marea Neagra si-a extins mult suprafata in perioada post-glaciara. Ceea ce

insa nu e acceptat de toti este daca inundarea marii s-a produse treptat, de-a lungul mileniilor, sau brusc, in urma unei catastrofe.

Potopul intr-o reprezentare romantica

 La noi, biologul Sergiu Haimovici a subscris teoriei lui Ryan si Pitman, aratand ca aparitia speciilor acvatice mediteraneene Spondilus Gaederopus si Sparus Aurata pe litoralul romanesc al Marii Negre nu se poate explica

decat prin acest eveniment al revarsarii bruste a Mediteranei. Geologul N. Panin si-a manifestat retinerea in fata teoriei lui Ryan si Pitman, fara insa a o contesta. Cel care a contestat-o insa puternic, cu ecouri in cercurile stiintifice straine, a fost geologul Liviu Giosan, de la "Woods Hole Oceanographic Institution" din Massachusetts. El a facut cercetari in Delta Dunarii si a ajuns la concluzia ca, daca a avut loc un asemenea eveniment, acesta a fost de proportii mult mai mici, nivelul Marii Negre ridicandu-se cu doar 10 metri. Din pacate, istoricii si arheologii nu au luat in seama

dezbaterile cu privire la modificarea conturului Marii Negre, desi efectele unei astfel de catastrofe, de proportii mai mici sau mai mari, sunt fundamentale pentru a intelege deplasarea de populatii, aparitia unor culturi noi si disparitia brusca a altora.Inundarea Marii Negre nu este o descoperire recenta. Recenta este doar teoria revarsarii catastrofice. La inceputul secolului XX, marina tarista ce sonda fundul Marii Negre in NV a descoperit in adanc o vale scufundata, ce porneste din dreptul actualului brat Sf. Gheorghe si se intinde spre est, spre Crimea.

Aceasta era vechea albie a Dunarii, prin care fluviul se varsa in mare, mult mai departe decat astazi. La noi, inca de la inceputul secolului XX, se stia ca Marea Neagra fusese un lac cu suprafata mult mai mica si ca raurile care se varsa acum in mare isi aveau gurile de varsare mult mai in interior. Ihtiologul A. A. Brauner arata, la inceputul secolului trecut, ca raurile Nistru, Nipru si Bug aveau, si ele, vaile lor, acum scufundate, care se indreptau spre SE, deci erau afluenti ai Dunarii, iar Insula Serpilor este un rest din vechiul mal al Dunarii. In 1924, T. Poruciuc arata ca grindurile submarine nu

sunt altceva decat malurile fostelor albii ale raurilor inundate, iar acum, marea se afla cu mai mult de 50 de metri mai sus decat fostul lac. Insula Serpilor era un deal pe malul Dunarii si pe coasta dreapta a Nistrului. Pe baza sondajelor facute de marina britanica in 1919, C. Bratescu a aratat in 1927 ca fenomenul trebuie sa fie general pe toata coasta de vest si de nord a Marii Negre. Cu alte cuvinte, la un moment dat, marea a fost inundata, nivelul ei crescand enorm, iar malurile locuite au disparut sub ape, pe distante de multi kilometri. In 1936, Gh. Nastase, profesor la

Facultatea de Geografie din Iasi si fost cadet in armata tarista, a alcatuit o lucrare pe baza sondajelor facute de rusi, in care descria vaile submerse ale Dunarii, Cogalnicului, Nistrului si Niprului, aratand ca fostul lac era mai jos decat marea actuala cu cel putin 50 m. Alti cercetatori sustineau ca e vorba de o diferenta de nivel de cel putin 100 m, iar vechiul lac avea malurile cu cca 100 km mai la est decat actuala mare. Deci, cercetatorii nostri stiau foarte bine ca Marea Neagra arata cu totul altfel, acum ceva vreme. A fost insa nevoie de tehnologia si fondurile americane ca sa se poata face

sondaje, scanari, analize si a se ajunge la concluziile la care au ajuns Ryan si Pitman.

De la legenda la istorie

Povestea unui mare potop este mult mai veche decat Biblia si exista in traditia a numeroase populatii.

 

Cercetatorii s-au intrebat daca a existat candva un potop universal sau e vorba de catastrofe locale, in diferite parti ale lumii. Se pare ca cea de-a doua ipoteza este mai vrednica de crezare. Revarsarea Mediteranei in Marea Neagra a lasat marturii in texte vechi, anterioare Bibliei, la populatii care au trait nu foarte departe de locul catastrofei. Mesopotamienii au o asemenea poveste, foarte asemanatoare cu cea a lui Noe din Vechiul Testament, insa inregistrata cu 3-4000 mii de ani inainte de Hristos si transmisa ulterior in documente. E posibil ca evreii sa fi luat

povestea potopului dintr-o sursa comuna cu mesopotamienii, sau sa o fi luat direct de la acestia. Grecii aveau si ei mai multe legende legate de potop, dintre care cea mai interesanta e consemnata de Diodor din Sicilia, in insula Samos. Acesta vorbeste de un potop produs de revarsarea apelor Marii Negre in Mediterana, peste Bosfor si Dardanele, fapt ce a dus si la inundarea partiala a Samosului. Ipoteza a fost sustinuta stiintific de unii geologi, care au aratat ca din pricina topirii ghetarilor, in perioada post-glaciara, nivelul Marii Negre a crescut treptat, ajungand acum

12000 de ani mai sus decat cel al Mediteranei. Un curent puternic de apa dulce a trecut din Marea Neagra peste Bosfor in Mediterana, alimentand-o, pana cand nivelele celor doua mari s-au egalizat. Asta s-ar fi intamplat acum 7500 de ani. Apoi a inceput schimbul de apa si in sens invers, Marea Neagra primind apa sarata din Mediterana. Insa cei doi cercetatori americani pomeniti mai sus au demonstrat ca apa sarata a intrat brusc in Marea Neagra, nu treptat.Interesant este faptul ca egiptenii nu au nici o legenda care sa pomeneasca despre un potop.

Dar acest lucru este explicabil, caci potopul a fost perceput in toate culturile ca o pedeapsa, ceea ce nu putea fi valabil pentru egipteni, care traiau din inundatiile periodice ale Nilului: pentru ei inundatia insemna belsug si viata, nu pedeapsa. In folclorul nostru exista referiri la potop, dar sunt de sorginte biblica. E posibil sa existe insa si la noi povesti precrestine care sa fi inregistrat teribilul eveniment, pe care specialistii in folclor le-ar putea identifica.

Stramosii nostri, la margine de potop

Povestile marilor sunt fara sfarsit

 Inainte de inundare, pe tarmurile lacului si ale raurilor care se varsau in el, locuiau populatii cu un nivel de civilizatie avansat. Sudul Dobrogei era unit cu Crimea, Donul se varsa direct in lac, caci Marea de Azov nu exista si nici stramtoarea Kerci (vechea delta a Donului a fost descoperita pe fundul marii), Nistrul, Niprul si Bugul se varsau in Dunare care, la

randul ei, se varsa in lac la mare distanta de actualul tarm. Oamenii ce locuiau in acele locuri au fugit ingroziti din fata prapadului, ducand cu ei limbile, culturile si povestile lor stramosesti. Intre cei ce au fugit de urgia apelor s-au aflat si stramosii nostri, ce locuiau pe tarmurile fostului lac. Ei erau probabil strans inruditi, daca nu cumva acelasi neam, cu cei ce locuiau in nord-vestul si in nordul lacului, in Ucraina si sudul Rusiei actuale. Lucru straniu, dar arheologii si istoricii nu au luat pana acum in considerare aceasta uriasa descoperire din domeniul geologiei, care ar fi

trebuit sa influenteze major cercetarile istorice. Cum catastrofa s-a petrecut destul de recent, la inceputul neoliticului, efectele ei trebuie sa fie vizibile in arheologie. In 1978, Alexandra Bolomey, specialista in arheozoologie, se intreba de ce in Dobrogea lipseste cu totul cultura Cris, raspandita in restul Romaniei, dar si in nordul Bulgariei, Serbiei si Ungariei, iar in Dobrogea, neoliticul incepe doar cu cultura Hamangia, din neoliticul terminal. Ea si-a pus problema daca in Dobrogea nu a existat un fel de potop, datorat, la un moment dat, fie revarsarii Dunarii, fie impreuna cu ea, si a altor

ape curgatoare din regiune. Insa o astfel de revarsare nu avea cum sa duca la un hiatus de civilizatie, doar o catastrofa de proportii putea produce asa ceva. Istoricii insa nu au fost receptivi la aceste intrebari.Incotro au fugit acesti stramosi ai nostri? Spre Europa si Asia, presupun, in mod logic, Ryan si Pitman. Probabil pe cursul Dunarii in amonte, spre centrul Europei, ducand la nasterea culturii Vincea. Apoi, spre nordul si apusul Europei, punand bazele culturii ceramicii lineare. O alta ramura a format cultura Hamangia. O a patra a plecat pe Nipru

in amonte, intemeind poate una din ramurile proto-indoeuropene. Apoi spre Asia, o alta ramura a proto-indoeuropenilor s-a intins spre nord-est, pana in Urali, pe langa Marea Caspica. Toharii se vor fi desprins din aceeasi ramura, inaintand pana spre actualul desert Takla Makan, din vestul Chinei. Spre sud-est, fugarii au ajuns in Levant, Egipt si Mesopotamia. Ubaizii si semitii ar putea fi ramuri ale aceluiasi exod post-diluvian, la fel si egiptenii predinastici. Unitatea exceptionala a culturii Vincea, pe o suprafata foarte mare,

precum si cea a ceramicii lineare, arata ca e vorba de o raspandire aproape instantanee.

 Asa s-ar explica, in opinia celor doi specialisti americani, aparitia aproape simultana a culturilor Hamangia, Vincea si cea a ceramicii liniare.Istoricii nostri au o relatie mai speciala cu timpul, in sensul ca nu reusesc sa tina pasul

cu el. Daca ipotezele lansate dincolo de ocean nu au ajuns pana la urechile lor si nici luarile de pozitie ale biologilor si geologilor romani, speram ca aparitia cartii in limba romana o sa determine o reactie din partea lor. Istoria noastra se poate rescrie in urma acestor descoperiri, la fel ca istoria intregii Europe. Ca sa nu gandim mai departe, pana in Levant si Egipt. Misterioasa explozie a indo-europenilor ce s-au imprastiat in Europa si Asia ar putea capata un sens, iar cei ce au trait candva pe malurile fostui lac - in mare masura stramosi ai nostri - trebuie readusi in istorie, cu toate

consecintele care decurg dintr-o astfel de luminare a trecutului.

Cartea "Potopul lui Noe", de William Ryan si Walter Pitman, poate fi comandata la Editura Dacica (www.dacica.ro, tel. 021-312.13.42).  

Aurora Petan

 Pastorii din Carpati au cucerit Europa cu turmele, inca din vremea dacilor -

Stefan Puscasu este doctorand la Universitatea

de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara din Bucuresti si are ca principala preocupare oaia romaneasca. A studiat, pe langa lucrari de specialitate, si lucrari de istorie, lingvistica, folclor, sociologie si altele, ajungand inevitabil la zona dacica. L-am invitat la o discutie despre originile pastoritului la romani si expansiunea acestuia in Europa

Oaia dacica

- Cat de in urma ne putem intoarce in timp ca sa vorbim despre oi si pastorit pe teritoriul tarii

noastre?

- Pana la oaia straveche, numita de specialisti ovis vigne

i arkar, stramoasa tuturor raselor de oi din Europa. Se considera ca din aceasta oaie straveche s-a format oaia scito-dacica, in anii

500-400 inainte de Hristos. Insa eu nu exclud posibilitatea ca oaia scito-dacica sa fi fost de fapt o subpopulatie balcanica a oii arkar, adica o rasa ce s-a format in neolitic, in spatiul carpato-pontic, in anii 5000-4000 inainte de Hristos si nu un descendent al oii arkar.

- Deci, in zona Carpatilor avem, practic, cel mai important centru de formare a pastoritului din Europa. Cum de tocmai aici?

- Este bine stiut ca inca din neolitic Peninsula Balcanica constituia un loc foarte propice

dezvoltarii agriculturii si cresterii animalelor. Zonele agricole europene se aflau in bazinele mijlociu si inferior al Dunarii. Oile au fost printre primele animale domesticite aici, alaturi de capre, vite, porci si cai. Cum oile si caprele domesticite aveau nevoie de hrana diferita de cea a omului, acesta a trebuit sa urmeze turmele in cautare de zone unde se gasea iarba din abundenta, apa si umbra. Acestea trei sunt elementele fundamentale pentru o turma. Asa a luat nastere pastoritul, considerat printre cele mai vechi ramuri ale agriculturii.

- Sa ne intoarcem la oaia dacica. Ce rase de oi avem astazi ca urmase ale acesteia?

Stefan Puscasu

 - Din oaia arkar a rezultat oaia scito-dacica, din care provin cam toate grupele de rase de oi din Europa Centrala si de Est, din Balcani si din jurul Marii Negre, pana in Georgia. Concret, din

oaia scito-dacica au rezultat patru grupe: grupa valaha (Zackel), care nu e altceva decat turcana, grupa ruda si carnabat, tigaia si valaha cu coarne in tirbuson sau ratca. Tot din oaia straveche scito-dacica s-a desprins si oaia veche, spaniola, din care provin rasele de oi din tarile nordice si occidentale.

- Deci, turcana este oaia cea mai veche de pe teritoriul Romaniei, mostenita direct de la daci.

- Exact. Turcana este oaia din interiorul Carpatilor. Hasdeu spune ca turcana este

cuvant vechi dacic, ce insemna "oaie, capra".

- In unele zone ale tarii exista traditia numita "turca", masca de capra cu care se colinda de Craciun. In alte zone se numeste "turca", prin contaminare cu "turc", dar asta este o modificare tarzie. Turca desemneaza, de altfel, si caciula de oaie. Oricum, lingvistii nu au reusit sa gaseasca o origine pentru aceste cuvinte, semn ca sunt extrem de vechi.

- Turcana este o oaie rustica ce are si astazi, dupa cateva mii de ani de evolutie, aceeasi

conformatie, aceeasi rezistenta la boli, cat si aceeasi grosime si lungime a firului de lana. Dar si oaia tigaie este veche, ea este prezenta, de pilda, pe monumentul de la Adamclisi, deci ea exista in Dobrogea acum doua mii de ani. In schimb, imbracamintea dacilor de pe Columna lui Traian prezinta ciucuri lungi, care nu pot proveni decat de la turcana. Turcana este oaia de munte, cu lana aspra, care nu se imbiba de apa atunci cand ploua, iar tigaia e subcarpatica si are lana semi-fina.

Rasa Ratca

 

- Ratca e o rasa mai putin cunoscuta.

- Si ratca este veche, insa aria ei de raspandire este restransa, doar in Muntii Banatului. In plus, ea nu rezista la deplasari lungi sau la pendularea sezoniera si din acest motiv este mai putin cunoscuta.

- Recunosc ca nici de ruda nu prea am auzit.

- In aromana, aruda inseamna "lana fina", deci ruda este tot o tigaie. Unii o considera o rasa aparte, altii nu. Este numita ori "ruda romaneasca cu cap negru", ori "tigaia romaneasca cu cap negru". Denumirea oficiala este "oaia cu cap negru de Teleorman (carabasa)".

- Exista dovezi directe in legatura cu cresterea oilor la daci?

- Exista scenele de pe Columna lui Traian si

Monumentul de la Adamclisi, unde apar oi in repetate randuri, dar se poate vedea in unele scene si imbracaminte facuta din lana oilor - un soi de paturi cu ciucurasi, purtate de daci ca mantii. Si astazi, unii ciobani, cand se duc cu oile, isi pun pe umeri o simpla patura aspra. Exista si dovezi arheologice, cum e foarfecele pentru tuns oile, descoperit in cetatea dacica de la Capalna, apoi oasele de oi descoperite intre ofrandele aduse de daci zeilor. Asta se facea in special primavara, cand incepea anul agricol. In concluzie, nu exista nici o indoiala ca oaia ocupa un loc foarte important in viata

dacilor.

- Oaia, impreuna cu capra si vaca, oferea probabil si baza alimentatiei.

- Da, pentru ca in trecut carnea se consuma in cantitati mult mai mici decat acum. Baza alimentatiei o constituiau laptele, branza, cerealele, legumele si fructele. Oaia era oricum mai usor de crescut decat vaca si era foarte productiva. La fel si capra. Carne se consuma mai rar, la sarbatori, cu anumite ocazii, si cel mai adesea avea rol ritualic, caci animalul era

sacrificat pentru zei. Din pacate, astazi ne-am indepartat de modul de alimentatie sanatos al stramosilor nostri, printr-un consum excesiv de carne.

"Am cucerit teritoriu cu oile"

- Cum s-a raspandit oaia dacica in restul Europei si pana unde a ajuns?

- Nicolae Iorga spunea ca "am cucerit teritoriu cu oile". Cele mai vechi modalitati de crestere a

oilor sunt nomadismul si transhumanta. In cazul nomadismului, pastorii si oile pribegeau toata viata in cautare de pasuni, neavand o asezare stabila, pe cand in cazul transhumantei, pastorii se intorceau iarna sau in anul urmator la asezarile lor. Cum oile se inmulteau repede, era mereu nevoie de pasuni noi, si asa au inceput deplasarile cu turmele, nucleul de plecare constituindu-l Muntii Carpati. Unele variante din Miorita spun ca ciobanii au ajuns la mare, dupa vreo doua saptamani de mers. Distantele mari nu erau o problema, ciobanii din Carpati bateau cu

piciorul peninsula Balcanica in sus si-n jos, iar Marea Neagra era aproape pentru ei. De aceea, eu cred ca marea din balade este de fapt Marea Adriatica, iar ei au colonizat Dalmatia. Dar sa o luam pe directii de deplasare. O parte dintre pastori au pornit spre nord, catre Pocutia, unde s-a format ulterior, prin secolul al XIV-lea, rasa polska owca gorska. Altii au plecat spre nord-est si est, unde au gasit campiile intinse din regiunea actualei Ucraine. Unul din locurile preferate pentru pasunat ale urmasilor pastorilor daci a fost Peninsula Crimeea, unde au ramas pana la inceputul Primului Razboi

Mondial. Nu mai este un secret nici faptul ca unele rase de oi din Rusia provin din cele un milion de ovine confiscate de la oierii romani acum un secol, cum este cazul rasei tigaia de Azov.

Oi turcane

 

- Deci, polonezii, ucrainenii si rusii datoreaza mult oilor noastre.

- Nu numai ei. Turcii se dadeau in vant dupa oaia moldoveneasca, asa cum atesta Dimitrie Cantemir in "Descriptio Moldaviae". E vorba de tusca, cum e numita tigaia in centrul Moldovei, pe care ei o considerau cea mai buna pentru carne si o luau initial ca tribut, apoi o importau. Au numit-o kivirgic si acum este considerata rasa de oi turceasca.

- Asta s-a intamplat mai tarziu. Cronologic vorbind, cred ca pastorii nostri au ajuns mai intai in Europa Centrala. Notarul Anonimus al

regelui Bela al III-lea al Ungariei ii atesta in Pannonia, in momentul venirii ungurilor, pe acesti "pastores romanorum".

- In Pannonia sunt campii manoase si multi pastori plecati din Carpati s-au stabilit aici. Iernile erau mai blande si exista iarba si in sezonul rece.

- Deci Pannonia a fost o "tinta" timpurie.

- Cu siguranta. Pe parcursul veacurilor, dar mai ales in perioada in care Transilvania a fost

inclusa in polul de putere al Imperiului Habsburgic, au avut loc mai multe "invazii" ale turcanei in Pannonia, ocazie cu care s-a format rasa autohtona ungureasca pe care specialistii o numesc hungarian zackel.

- Adica turcana ungureasca.

- Exact. Tigaia a devenit cigaja sau olah jun. De asemenea, racka este considerata in Ungaria drept rasa autohtona, fara insa a i se preciza originea. Din Pannonia, unii dintre pastori au mers si mai departe, mult spre vest, catre

Raetia, in zona friulilor, in actuala Elvetie, unde au lasat vestigii ale trecerii lor chiar si in limba.

"Formula AS", pe urma pastorilor romani ancestrali

- Inseamna ca asa se explica asemanarile extraordinare cu zona noastra si in limba, si in traditii, obiceiuri, obiecte, chiar si in peisaj, pe care le-a constatat "Formula As" in peregrinarile sale pe urma friulilor din zona Alpilor italieni.

- Da, pentru ca unde gaseau un tinut asemanator cu cel de acasa, acolo prindeau radacini cel mai repede. Trebuie sa retinem ca nu doar pastorul era cel care pleca impreuna cu turma, ci intreaga sa familie, nevasta, copii, plus ajutoarele sale, adica o mica comunitate care ajungea sa aiba si alte indeletniciri. Pastorul era un fel de "patriarh", sef peste comunitate, asemenea lui Abraham din Biblie, care impartea dreptate, hotara nuntile si inmormantarile si asa mai departe. Deci, e vorba de mici comunitati care se deplasau si

care, odata ajunse intr-un loc, influentau locul respectiv, inclusiv lingvistic.

Imbracaminte dacica cu ciucuri pe Columna lui Traian

 

- Asa au ajuns ciobanii romani in Alpi! E o explicatie plauzibila, pentru ca asemanarile

lingvistice cu aria reto-romana nu se datoreaza doar elementului latin, ci merg mult mai in adancime, la substratul prelatin. De pilda, in dialectul sursilvan din Alpi la miel se spune "tschutta", iar al nostru "ciuta" e recunoscut ca fiind cuvant dacic. In friulana, la oaia care nu fata i se spune "sterpe", exact ca in romana, unde "sterp" e cuvant dacic, inrudit cu albanezul "shterpe", care inseamna acelasi lucru. Dar sa reluam traseul "expansiunii" oilor dacice. Spre nord pana unde au ajuns?

- Pastorii care s-au indreptat mai departe de

Maramuresul de Nord au dus la formarea rasei locale slovace valaska. Slovacii sunt cinstiti si recunosc ca oile lor sunt la origine oile pacurarilor din Maramures. Spre vest, au fost impinsi mai tarziu istro-romanii, care s-au stabilit in Peninsula Istria, la poalele Muntelui Mare, singurul munte din zona. Era firesc sa caute tot zona de munte. Ei au adus cu ei capra care se numeste acum istranska. Istro-romanii mai erau numiti de ceilalti si choban.

- "Formula AS" a fost in vizita si la istro-romani si am constatat ca toata traditia lor era legata

de pastorit, care acum a disparut cu totul.

- Astazi, in randul urmasilor dacilor, pastoritul nu mai ocupa locul pe care ar trebui sa-l ocupe. Dar am sa mai revin asupra acestui lucru. Acum sa continuam traseele ciobanilor nostri. Multi pastori au ales sa plece catre sud-vest, intemeind acolo asezari. Astfel, rasele au devenit in fosta Iugoslavie pramenka, cigaja, racka, valaska vitoroga, cea din urma considerata rasa sarbeasca, desi se numeste valaska, adica "romaneasca", de la "vlah". Este bine stiut ca majoritatea clasei nobiliare din

Serbia era formata din descendenti ai bogatilor pacurari aromani.

Oile romanesti si politica din Balcani

- Banuiesc ca aromanii sunt cei care au dus oaia "valaha" in intreaga peninsula Balcanica.

- Intocmai. Vlahii care au ajuns in muntii Bulgariei au dus la formarea oii de munte bulgaresti, stavoplaninski tigai. Alt exemplu este turcana transhumanta a oierilor transilvaneni, pe care pana la

sfarsitul Primului Razboi Mondial bulgarii au numit-o simplu tsurcana si atat. Cand a survenit problema cu Cadrilaterul, specialistii bulgari i-au schimbat numele in oaia de Svistov. Exista specialisti care considera ca majoritatea oilor existente in Bulgaria isi trag originea din oile romanesti. Acum, insa, carabasa se numeste in Bulgaria oaia de Plevna cu cap negru. Serbia este singura care recunoaste carabasa ca fiind originara din Romania.

- Ajungem si la Grecia.

- Triburile aromanilor care au ajuns in Macedonia greceasca si in Thesalia au adus cu ei rasele vlahiko, thaki (un fel de kivirgic), precum si rasele din grupa ruda (carnabat), sarakatsaniko, care este karakachan-ul saracacenilor si cutovlahilor din sudul Rodopilor, iar in restul Thesaliei, karagouniko, rasa de oi a karagunizilor.

- O mare surpriza! Drumurile europene ale "Formulei AS", in cautare de urme vechi romanesti, au urmat, din pura intuitie, intocmai

drumurile stravechilor pastori daci si ale urmasilor lor. Ne puteti spune despre oaia spaniola sau despre basci, unde "Formula AS" a gasit de asemenea asemanari tulburatoare cu spatiul pastoral romanesc?

- Povestea oii spaniole este incurcata, dar extrem de interesanta. Pe de o parte, specialistii sustin ca oaia veche spaniola este sora buna cu oaia dacica sau valaha, provenind amandoua din stravechea oaie scitica, despre care am vorbit la inceput. Dar, pe de alta parte, turcana transhumanta de Sibiu

este considerata ca provenind din oile vechi spaniole, Lacha si Chura.

- Cum e posibil acest lucru? Cum puteau sa ajunga oile spaniole tocmai la Sibiu?

Turme scoase la pasunat

 

- Singura explicatie gasita a fost aceea ca, dupa cucerirea Daciei, au fost adusi pastori

transhumanti din Spania, cu turmele lor cu tot, pentru a coloniza noua provincie.

- Greu de crezut! Aici erau oi din belsug, nu avea sens sa vina colonistii cu turmele lor. Apoi, nici nu era foarte mare numarul colonistilor veniti din Spania. Si, nu in ultimul rand, nu cred ca Dacia a fost colonizata cu pastori transhumanti. Oamenii au fost adusi aici in primul rand pentru a lucra pamanturile si pentru a exploata minele. Deci, avem oaia spaniola, sora cu oaia dacica si turcana de Sibiu, inrudita strans cu oaia spaniola. Nici de

data aceasta nu se recunoaste originea inrudirii.

- Nu e un lucru nou, din pacate. Mereu s-a considerat ca noi am luat totul de la toti, chiar si in pastorit, care este o ocupatie straveche romaneasca. Pana si ciobanescul nostru carpatin, dulaul de turma, e considerat de unii ca luat din alte parti. E revoltator!

- Aromanii au pastrat traditia oieritului cu mult mai multa darzenie decat romanii de la nordul Dunarii. Cum se explica acest lucru?

- Aromanii erau inconjurati din toate partile de straini si de aceea si-au dezvoltat un puternic spirit de casta, conservator. Si-au protejat si perpetuat cu multa grija traditiile, din tata in fiu. Iata, de pilda, carlibana, care este toiagul pastorului la aromani, are sculptat in capat stindardul dacic. E un lucru extraordinar, ramas din vremea dacilor. Carlibana era un fel de sceptru al sefului familiei.

- Ce fel de oi sunt in Italia? Au ajuns si acolo pastorii nostri?

Tigaie pe Adamclisi

 

- Italienii inca mai au muflonul, oaia salbatica, din care provin o parte din rasele lor. Dar dupa infrangerea Daciei lui Decebal si includerea ei in cadrul Imperiului Roman, comertul dintre Dacia si celelalte provincii a crescut mult, iar o parte din oile dacice au ajuns si in Peninsula

Italica, contribuind, printre altele, si la imbunatatirea genetica a raselor romane.

- In unele dialecte italiene exista cuvinte foarte asemanatoare cu cele din "stocul" dacic. De pilda, in graiurile din Valle d'Aniene, la est de Roma, la tap se spune "tzappu". Ceea ce inseamna ca e posibil ca inainte de venirea triburilor italice in zona sa fi existat legaturi stranse cu Dacia si cu Balcanii. Daca ar fi sa incercam o recapitulare, am putea spune ca in Carpati este nucleul pastoritului european sau cel putin unul dintre nuclee, caci n-am vorbit

de ce se intampla in tarile nordice si in vestul Europei.

- Trebuie sa tinem cont ca, asa cum am spus la inceput, la noi au fost conditiile climatice cele mai propice pentru domesticirea oii. Nordul era inca sub gheturi, calota glaciara cobora pana in Nordul Italiei, acoperea Germania si mare parte din Polonia, ca sa nu vorbesc de tarile nordice. In schimb, in Carpati, au fost conditii foarte bune pentru aparitia pastoritului.

- Sa recapitulam teritoriul pe care l-au "cucerit"

stramosii nostri cu oile.

- Din acest nucleu carpatin, stramosii nostri s-au extins spre rasarit, pana in teritoriile actualelor tari Rusia si Ucraina - pe tot tarmul nordic al Marii Negre, pana la Marea de Azov. Spre nord, pana in Slovacia si Polonia, adica pana unde le-a permis clima si relieful. Spre vest, in Ungaria, Elvetia, Istria, Italia, cu aria reto-romana, dar poate si cu alte zone, si ramane deschisa discutia cu oaia spaniola. In sud-est, in Serbia, apoi in sud, in Bulgaria, Albania, Grecia si spre sud-est, in Turcia.

- Un adevarat imperiu "cucerit" de pastorii romani! Cate oi erau intr-o turma?

- O turma normala avea de la o mie de oi in sus. Dimitrie Cantemir vorbeste in "Descriptio Moldaviae" de vreo trei mii de turme. Unii sibieni foarte bogati ajungeau sa stapaneasca turme uriase. Este atestat, de pilda, un cioban sibian care avea 40 000 de oi!

- Prin aceasta "colonizare" se explica multimea de toponime romanesti din toate zonele

mentionate. Asa se explica asemanarile lingvistice greu de explicat altfel, precum si urmele de traditii autentic romanesti.

- Iata un exemplu: in Bosnia-Hertegovina, pastorii nostri au gasit locuri bune de pastorit, iar cand au venit slavii peste ei, s-au refugiat in munti. Si asa, avem acolo muntele numit Durmitor. Si asa peste tot pe unde au ajuns, au dat nume locurilor. In zonele mai deschise, aceste toponime nu s-au mai pastrat, caci s-au perindat mai multe neamuri. In cele mai greu accesibile, mai ales in munti, ai surpriza sa

gasesti in toate aceste tinuturi nume stravechi romanesti.

Pastoritul romanesc pe cale de stingere

- Vechimea pastoritului la romani si, am putea spune, primordialitatea lui la romani, caci mai toate neamurile din partea asta a Europei de la daci au invatat pastoritul, se vede si din balada populara Miorita, care nu este atestata decat la romani si aromani.

- Nu numai ca nu este atestata in alta parte, dar

la noi au fost numarate 930 de variante! Theodor Sperantia afirma in 1914 ca Miorita este un rest din cultul dacic al cabirilor. Cred ca si jocul arhaic "Capra" este la fel de vechi.

- Originea conflictului din Miorita pare sa oglindeasca tot aceasta expansiune a pastoritului?

- Este stiut ca intre pastori se iscau frecvent conflicte din pricina pasunilor. Toti erau in cautare de pasuni bune, pentru a avea oi mai mandre si mai "ortomane". Da, Miorita contine,

pe langa alte multiple semnificatii, si amintirea sau dovada acestui proces de extindere a pastoritului dinspre Carpati spre teritoriile invecinate.

Marginimea Sibiului, raiul ciobanilor transilvaneni

 - La final, sa ne intoarcem putin in prezent. Ce se intampla azi cu pastoritul in Romania?

- Numarul oilor scade foarte repede, pentru ca din ce in ce mai putini romani aleg sa se ocupe de cresterea lor. In 2009, efectivele au scazut cu o cincime fata de anul anterior. Unii specialisti estimeaza ca in 3-4 ani vom mai citi doar in carti ca in Romania s-au crescut candva oi si capre.

- O prognoza extrem de pesimista!

- Da, din pacate. Oaia a reusit, in decursul timpului, sa scape de foamete atatia si atatia oameni, iar pastoritul este atat de adanc inscris

in existenta si traditiile noastre, incat putem spune ca este insusi sufletul poporului roman. Fara pastorit, nu mai suntem noi insine. Putem spune intr-un fel ca daca piere pastoria, va "pieri" si Romania.  

Aurora Petan

 ========================================================

Perit-au dacii? Si daca da, de ce?

Foto: Florin Andreescu (2)

 Cum se explica obtuzitatea si reaua vointa a istoricilor oficiali fata de epoca dacica?

Domeniul arheologiei este inconjurat de un bizar paradox. Pe cat se feresc "oficialii" istoriei sa-i acorde atentie si sa faca lumina in culisele lui, pe atat de mare este zona de

interes manifestata de opinia publica. Romanul are un bun simt ancestral, care ii spune ca ceva nu e in regula cu istoria noastra, ca i s-a spus doar

o jumatate de adevar si asteapta sa i se spuna si cealalta jumatate. Poate parea hazardat, dar indraznesc sa anticipez ca ceea ce spun si simt oamenii din popor cu privire la radacina noastra dacica si la problema romanizarii se va constitui, intr-o buna zi, in argument istoric. Pentru a face un pas inainte i

n aceasta zona de clar-obscur, am dialogat pe aceasta tema cu cativa specialisti, incercand sa delimitam cauzele care blocheaza accesul la acea jumatate nerostita de adevar.

VASILE BORONEANT, arheolog, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului Bucuresti

"Peste tot, oamenii din popor spun ca se trag din daci"

- V-ati ocupat multa vreme de perioada veche a istoriei noastre. Ati perceput acest domeniu ca fiind unul ignorat sau chiar antipatizat?

- Problema este destul de delicata, din cauza ca la noi s-a impus scoala latinista, care a avut reprezentanti in universitati, la Bucuresti, Cluj si Iasi, si de la ei a pornit totul.

- Asta s-a intamplat si in lingvistica, deoarece romanizarea este in primul rand un proces lingvistic.

- Tocmai, istoricii au plecat de la lingvistica si nu se putea imagina alt curs. Toti sunt urmasii lui Parvan si toti cei care au ajuns pe la catedre nu au spus decat o singura poveste.

 

- Romanizarea?

- Da, romanizarea. Dar era doar o opinie la varf, caci traditia, opinia maselor era cu totul alta. Peste tot oamenii din popor spuneau ca se trag din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat, taranii spuneau ca cutare movila sau val de pamant sau cetate e de pe vremea dacilor. Pentru ca nu aveau posibilitatea sa citeasca operele scrise ale corifeilor latinisti si spuneau ce stiau din traditie.

- Este previzibila o contrareactie la acest

curent latinist?

- Nu prea, pentru ca in universitati sunt aceiasi oameni care propaga aceleasi idei, iar studentii lor sunt formati in acelasi fel. Numai daca dintre acesti studenti ramane la catedra vreunul cu alte idei si sa arunce alta lumina asupra problemei, dar e destul de putin probabil sa poata sa ramana, daca nu urmeaza linia inaintasilor.

- Ce ziceti de manualele de istorie de astazi? Dumneavoastra ati invatat dupa manualele din

perioada interbelica.

- Cele de astazi sunt imbacsite cu ideologie comunista. Autorii manualelor de istorie de astazi sunt formati in epoca comunista, elevi ai aceleiasi scoli.

- Totusi, epoca dacica este expediata in scoala in cateva randuri, pe cand celelalte epoci sunt mai "simpatizate".

- In general, epoca dacica e mai putin studiata la toate nivelele, pentru ca este mai dificila, nu

prea exista izvoare. Toata lumea se duce la epoca contemporana, pentru ca te poti documenta din presa vremii si se poate face mai usor o lucrare de licenta sau o cercetare.

- Dar daca manualele sunt atat de zgarcite cu epoca dacica, inseamna ca si copiii sunt de mici indepartati de domeniul acesta si cresc fara o constiinta a radacinilor lor.

- Da, doar daca nu au norocul sa aiba bunici sau parinti care sa le povesteasca si despre daci. Iar acum se mai adauga si valul acesta

cumplit de cosmopolitism, care vine de la societatea americana. Tinerii invata ca in alta parte e mai bine ca aici, ca e bine sa plece si sa caute sa obtina cat mai usor o slujba in alta parte. Deci, se paraseste ideea sacrificiului. Nimeni nu mai vrea astazi sa se sacrifice pentru niste valori, sa ramana si sa faca ceva aici, in conditii mai grele. Toata lumea fuge de greu.

- Sa revenim la curentul latinist. De ce este atat de puternic acest curent? Ne face mai europeni? Mai nobili? Mai moderni?

 - S-a impus aceasta directie si ea se mentine si se intareste prin ea insasi. Daca s-ar fi impus orientarea lui Bratescu-Voinesti sau daca am fi avut guverne nationaliste, s-ar fi inradacinat un alt punct de vedere.

- Are legatura cine e la guvernare cu ce se preda in universitati?

- Are. Pentru ca exista teama de a nu se preda in Universitati adevarul gol-golut. Se preda un adevar doar pe jumatate. Ideea mentinerii puterii este aceeasi la toate guvernele: cel infrant este intotdeauna cel vinovat. Iar daca dacii au fost infranti, li s-a asociat o vina.

- Asta inseamna ca pentru a se schimba felul in care se preda istoria in universitati, ar trebui sa se schimbe ceva si in modul de guvernare?

- Ideologia democratica de astazi nu este cea pe care a lasat-o Pericle, care a gandit-o pentru

o cetate cum era Atena. Cand ideea democratica s-a difuzat, lumea l-a uitat pe Pericle si principiile lui.

- Ce fel de guvernare ar trebui sa avem ca sa putem spera ca se va preda in universitati adevarul gol-golut?

- Pentru noi, pentru romani, trebuie sa fie una crestina, pentru ca numai spiritul crestin propovaduit de Biserica ar putea sa aduca adevarul in scoli. Vedeti, traim permanent aceasta lupta a raului care se perpetueaza si a

binelui care izbucneste numai din cand in cand.

VICTORELA NEAGOE, cercetatoare, Institutul de Lingvistica "Iorgu Iordan - Al. Rosetti"

"In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un soi de provincialism. Intotdeauna am crezut ca strainul este mai grozav"

- V-ati ocupat de editarea "Daciei Preistorice" a lui Nicolae Densusianu, impreuna cu sotul

dumneavoastra, istoricul Manole Neagoe. E vorba de o carte controversata. Nu ati avut reactii negative?

- Am avut parte de cateva. Ni s-a spus ca ne compromitem. Nu vad de ce ne-am compromite, caci este vorba, totusi, de istoria unei stiinte. Si apoi, chiar daca interpretarile lui Densusianu sunt in mare masura fanteziste, materialul strans de el este urias si valoros.

- De ce credeti ca nu se mai formeaza astazi enciclopedisti de acest fel? Nu mai exista

pasiune? Sau seriozitate? Ori timp?

- A trecut epoca marilor enciclopedisti, care acumulau enorm de multa informatie si aveau si capacitatea de a o sintetiza. Hasdeu, de pilda, ar trebui sa fie un exemplu pentru tinerii cercetatori, care, in afara de studiile publicate in occident in ultimii cinci ani, altceva nu mai folosesc, nu stiu bibliografie. Totul este sters, totul incepe cu ei si inaintea lor nu mai este nimic.

- De ce nu se mai apropie nimeni de domeniul

substratului dacic al limbii romane?

- Pentru ca trebuie sa stii foarte multe: indo-europeana, slava veche, latina, istoria limbii, o multime de lucruri, apoi sa citesti tot ce s-a scris in acest domeniu. Astazi tinerii se orienteaza spre domenii mai usoare. Si nici nu-i atrage, nu-i intereseaza.

- Asta e de neinteles, caci e un domeniu pasionant.

Basilica Forensis din vechea asezare daco-romana Adamclisi

 - In facultate nu se mai studiaza asa ceva. Dialectologia s-a scos cu totul ca materie de studiu, iar istoria limbii se studiaza foarte putin.

- De ce credeti ca suntem atat de "ospitalieri" in toate domeniile, inclusiv in cel al limbii, si preferam sa spunem ca am luat sau imprumutat tot de la toata lumea, in loc sa ne afirmam individualitatea?

- In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un soi de provincialism. Intotdeauna ne-am subestimat. Intotdeauna am crezut ca cel de langa noi, strainul, este mai grozav. Vinovati sunt oamenii nostri de stiinta. De pilda, am citit undeva despre covorul oltenesc ca a fost considerat influentat de cel sarbesc, desi cel oltenesc este mult mai bogat, mai boieresc, mai rafinat decat cel sarbesc. E lipsit de logica sa afirmam ca am luat totul de la altii, si cocosul, si troianul, si colindele si cate si mai cate cuvinte ce sunt considerate ca

imprumutate de la slavi, desi obiectele sau realitatile pe care le desemneaza existau aici cu mult inainte de venirea slavilor, iar multe dintre acestea nici nu le erau cunoscute slavilor, ci le-au aflat aici.

DUMITRU MANOLACHE, jurnalist de investigatii, cotidianul "Gardianul"

"Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din frica, din oportunism sau lasitate"

- In decursul investigatiilor gazetaresti ati avut

tangenta, poate mai mult decat orice alt ziarist de la noi, cu epoca dacica. V-ati miscat cu lejeritate in acest domeniu ori l-ati resimtit ca pe unul "tabu", despre care nu prea se doreste sa se vorbeasca?

 

- Sa va expun o situatie concreta. Am scris o carte despre un foarte controversat subiect: placile de plumb de la Sinaia, copii ale unui

tezaur dacic din aur, despre care exista informatii ca ar fi fost descoperit cu prilejul saparii fundatiei Castelului Peles, sperand ca lamuririle esentiale sa le obtin de la specialisti. Dar - surpriza! - specialistii nu le-au cercetat si refuza sa le cerceteze, repetand, fara argumente, de vreme ce nu au cercetat respectivele artefacte, ca sunt falsuri! Exista o tacere... de plumb in jurul subiectului! De ce nu se ia in serios si nu se cerceteaza subiectul? Pe cine deranjeaza si de ce? Problema a fost ridicata si in Parlamentul Romaniei, de catre domnul Gheorghe Funar, dar fara nici o

rezolvare practica.

- Si totusi, pe cine credeti ca deranjeaza? Aveti o idee?

- Exista, dupa parerea mea, un scop clar si bine controlat de anumite structuri care vizeaza reducerea treptata a interesului dedicat epocii vechi a istoriei noastre si, in cele din urma, stergerea din memoria colectiva, anularea elementelor identitare esentiale ale neamului, distrugerea Romaniei profunde, adevarate, cea care exista dincolo de sticla televizorului. In

aceasta "schema" distructiva sunt cuprinse istoria, cu precadere perioada dacica, limba, traditiile, crestinismul ortodox, morala, familia, scoala etc. Mai devreme sau mai tarziu, va trebui ca si noi, romanii, sa ne "topim", tacuti daca se poate, in marea masa amorfa a globalismului, incapabili sa ne mai definim, sa mai avem reactii, sa mai putem iubi sau crede in mantuire prin Hristos. Buni doar de a executa, "liberi si democrati", comenzile "pastorului" mondial.

- Cu asemenea afirmatii riscati sa fiti catalogat

drept "conspirationist" si "dacoman".

- Bineinteles, doar asta e una din armele lor. Cand afirmi asemenea lucruri, risti imediat sa fii etichetat drept protocronist, dacoman, adept al teoriei conspiratiei, calificative stigmatizante intr-o lume ratacita, fara repere. Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din frica, din oportunism sau lasitate. Iar cei care au curajul sa o faca sunt discreditati, izolati, "afurisiti" la comanda, astfel incat orice ar spune sa nu mai fie crezuti.

- De ce deranjeaza tocmai epoca dacica? De ce nu alta epoca?

- Epoca dacica deranjeaza cel mai mult pentru ca de acolo ne revendicam originea si dreptul identitar. Paradoxal sau nu, dar noi romanii, fara trecut, nu putem gandi viitorul. Peste cateva generatii vom uita acest adevar. Nu trebuie sa faci eforturi ca sa intelegi acest lucru. Cititi manualul de istorie a Romaniei, Dictionarul limbii romane, vizitati muzeele, cetatile dacice si veti intelege ce putin le-a mai ramas romanilor din radacina lor principala.

VALENTINA CETEAN, inginer geolog, director executiv Asociatia "Greenet"

"O stare generala de indiferenta"

- Va preocupa de mai multa vreme starea patrimoniului arheologic romanesc, mai ales a celui de epoca veche si straveche. Cum va explicati neglijenta de care dau dovada autoritatile, mai cu seama cand vine vorba de cetatile dacice care, desi sunt incluse in

patrimoniul mondial, nu beneficiaza de nici o forma de protectie si conservare, ba mai mult, unele nici nu sunt marcate, asa incat e imposibil sa ajungi la ele?

- Neglijarea constanta a vestigiilor construite din perioada dacica se datoreaza partial pozitiei lor geografice, caci se afla in general in zone montane mai greu accesibile, putin sau deloc populate, dar la aceasta se adauga o stare generala de indiferenta.

 - De unde vine indiferenta aceasta?

- Vine, in primul rand, din educatia deficitara din scoli, cu privire la respectul fata de extraordinarul patrimoniu istoric, cultural si natural al teritoriului pe care locuim.

- Dar poate ca nu e vorba doar de indiferenta, ci si de anume temeri, pentru ca astfel de

actiuni ar putea duce la schimbarea unor opinii sau directii de cercetare sau, mai grav, ar putea deranja pe unii din motive care sunt prea ascunse pentru noi.

- Raspunderea acestor actiuni trebuie asumata, chiar daca aceasta ar determina schimbarea unor opinii sau opozitia fata de acele grupuri aparent "invizibile", care nu doresc ca aceste amplasamente sa aiba vizibilitate internationala normala, caci aceasta ar micsora sansa intrarii unor valori de patrimoniu material mobil in colectii personale.

- Poate ca turismul ar putea salva putin istoria, daca s-ar investi mai mult in turism cultural.

- Din pacate, personalul administrativ din domeniul turistic este slab pregatit si este orientat mai ales catre investitii si surse de castig pe termen scurt si mediu. Nu se iau decizii pe termen lung la nivel administrativ local, regional si national.

- E un tablou cam pesimist.

- Aceasta este realitatea. Daca nu ne implicam in prezentul si viitorul nostru, consecintele le vom suporta fiecare dintre noi.

DAN ROMALO, autorul cartii "Cronica geta apocrifa pe placi de plumb?"

"Subiectul supara"

- Ati fost multa vreme aproape de domeniul dacologiei prin preocuparile dumneavoastra.

Ati perceput acest domeniu ca fiind inchis, stagnant?

 

- Haideti sa va raspund tot printr-o intrebare: De ce oare, atunci cand au aparut placile de plumb, care au sanse sa fie un element de noutate pentru istorici, ele au fost refuzate ca neoriginale, fara sa se admita o cantarire a elementelor logice care pledau pro si contra?

Ai elemente noi, pe care poti sa faci comparatii, analize, cautari de antecedente si ramuri comune, si le refuzi. De ce?

- Cartea pe care ati dedicat-o ansamblului placilor de plumb de la Sinaia, astazi bine cunoscute opiniei publice, a deranjat multa lume. Totusi, din 2003, cand a aparut prima editie, si pana astazi, nu s-au facut eforturi la nivel oficial pentru a se demara o cercetare care sa limpezeasca apele. Cum va explicati aceasta lipsa de implicare a oficialitatilor?

- Oficialitatile le considera falsuri, dar nu am auzit inca argumente valide care sa sustina aceasta pozitie. Ar trebui sa existe un arbitru care sa cantareasca argumentele de ambele parti, un arbitru desemnat de o institutie de cultura. Nu trebuie sa fie neaparat istoric, ci sa fie un bun logician, care sa fie capabil sa analizeze argumentele.

- Vedeti totusi o explicatie pentru tacerea din jurul acestui subiect?

- Singura ipoteza pe care pot sa o emit este

aceea ca exista o vointa foarte puternic sustinuta de a nu se ridica problema asta, din doua motive posibile. Fie subiectul supara, pentru ca ar duce la o intarire a spiritului national, dar nu pe baza de entuziasm nationalist, ci pe baza de documente istorice. Iar asta poate sa contrarieze pe multi, nu doar pe vecini. Poate sa contrarieze o tendinta mondiala de a dizolva ideea de istorie nationala. Sau, al doilea motiv, poate a fost o manevra la un moment dat, care a impus tacere pentru o vreme, iar aceasta tacere a avut consecinte.

Placuta din tezaurul de la Sinaia

 Daca tezaurul despre care vorbim s-a descoperit la Sinaia, pe un teren care apartinea regelui, poate s-a considerat ca aurul din aceste placi era foarte necesar pentru dotarea armatei in preajma Razboiului de Independenta si s-a sacrificat elementul material, adica aurul, dar s-a pastrat informatia din placi. Daca s-a pastrat tacere asupra acestui gest, e posibil ca

mai tarziu sa nu se mai fi stiut nimic in legatura cu provenienta placilor de plumb.

- Zilele astea am citit intr-un cotidian un interviu cu directorul Institutului de Arheologie, academicianul Alexandru Vulpe, care sustinea ca placile sunt niste falsuri ordinare, facute de Nicolae Densusianu ca sa-si sustina teoriile din "Dacia Preistorica". Domnul academician nu e prea sigur pe afirmatiile sale. La inceput, sustinea ca sunt falsurile lui Hasdeu, iscate dintr-o disputa cu Tocilescu. Si vorbind despre "dacomanii" care sustin aceste "falsuri",

domnia sa spunea in interviu - si aici vreau sa citez exact: "Dar traim intr-o tara libera si nu le putem face nimic". Eu inteleg ca domnul academician regreta ca ne aflam intr-o tara libera, in care exista libertate de exprimare, si ca nu ni se poate inchide gura cu forta. Cum comentati?

- Nu am ce sa comentez.

ION GHINOIU, cercetator, Institutul de Etnografie si Folclor "Constantin Brailoiu"

"Avem un complex identitar absolut devastator!"

- V-ati ocupat o viata intreaga de cultura noastra populara si ati ajuns la concluzia ca traditiile romanesti se continua inapoi, in timp, pana in vremea dacilor. Este aceasta o concluzie ce incomodeaza pe unii?

Oare de ce iau "nemurit" romanii pe dacii atat de dispretuiti de istoricii nostri?

 

- Ce sa va spun? Avem un complex identitar absolut devastator! Eu credeam ca dupa Revolutie, gata, am scapat, dar vad ca in continuare avem complexe identitare. De ce? Pentru ca, spre deosebire de grec, de egiptean, de evreu, de indian, care toti si-au pastrat numele antic, noi ne-am schimbat numele. Ce complex identitar poate sa aiba grecul sau egipteanul? Spre deosebire de toti acestia, noi

ne-am gasit sa renuntam la numele radacinii noastre autohtone de dac si Dacia si sa ne luam numele de la Roma. Aici este un fals. E ceva nefiresc cu romanizarea asta facuta in mare graba si pe un teritoriu restrans, e ceva in neregula. Cultura noastra populara nu are legatura cu Roma. Noi avem o civilizatie genetic legata de continent, de uscat, de spatiul continental si de apele curgatoare, spre deosebire de egipteni si greco-romani, care au civilizatii maritime. Lucrurile sunt foarte clare: toata cultura populara romaneasca este legata genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea

greco-romana.

- Cine e de vina ca s-a perpetuat falsul de care vorbiti?

- O vina mare o au intelectualii, care n-au curajul sa recunoasca daca s-a gresit ceva. Eu am tot respectul pentru marii nostri savanti, dar adevarul trebuie spus.

- Deci, perpetuam niste greseli, din lasitate.

- Da, iar daca spui ceva ce nu se incadreaza in

linia stabilita, imediat esti catalogat drept "dacoman", "tracoman". Eu acum lucrez la o carte romaneasca a mortilor. Acolo sa vedeti cat de vii sunt lucrurile pe care le pomenesc anticii cand vorbesc de daci, de pilda jalea de a te naste si bucuria de a scapa de viata aceasta. Si inca se pastreaza acestea in traditie in ziua de azi.

- Exista un dezinteres evident fata de studiul traditiilor, poate chiar mai mare decat pentru lingvistica si istorie.

- Asa e, uitati, noi publicam acum al patrulea volum din Atlasul Etnologic Roman. Nu intereseaza pe nimeni. Nici o televiziune, nici o emisiune sa pomeneasca ceva, sa faca o lansare. Sunt, totusi, traditiile noastre romanesti...

- Pomeneati undeva de "sindromul antichitatii greco-romane". Va rog sa detaliati putin.

- Chestia asta ca totul vine din Roma si Grecia Antica este un fals, pentru ca genetic suntem civilizatii deosebite, asa cum am mai spus. Noi

suntem legati de Dunare, ei de mare. O sa avem in curand o criza identitara si continentala. Uitati: numele de Europa ne vine din Asia. Crestinismul ne vine din Palestina. O sa vina vremea cand o sa fim intrebati: "Bine-bine, dar care e leaganul vostru de civilizatie?".

 N-o sa se mai puna problema ca suntem romani, nemti sau alte natii. Europeni si atat. Si-o sa fim intrebati de africani, de irakieni, de

evrei, de indieni: prin ce esti tu european? Care e leaganul tau de civilizatie? Si-o sa raspundem: pai, antichitatea greco-romana. Si or sa rada de noi. Evident, Grecia si Roma au ajuns la o stralucire de necontestat, dar ele, la randul lor, sunt tarzii si reprezinta o sinteza a civilizatiilor care au fost inaintea lor.

- Si-atunci, ce ar trebui sa raspundem?

- Vedeti, exista un triunghi al celor trei delte, care concentreaza marile civilizatii preistorice de pe Terra, evident, inainte de antichitatea

greco-romana. Daca va uitati pe un planiglob, va dati seama mai bine: Nilul cu delta lui si civilizatia egipteana, Dunarea inferioara si delta ei, cu civilizatia carpato-dunareana, si Tigru-Eufrat si delta, cu mesopotamienii. Uitati-va care este pozitia carpato-dunarenilor. Eu evit sa mai spun "romani", spun "carpato-dunareni". Dupa atatia ani de cercetari simt nevoia sa-i numesc asa, va rog sa ma credeti. Aici este leaganul.

- Ce se poate face ca sa se indrepte acest fals?

- Acest fals ne-a provocat extraordinar de multe necazuri. A fost un timp cand a fost de folos, mai ales in chestiunea cu Transilvania, dar acum e o rusine. Cine mai crede ca "de la Ram ne tragem" si toate povestile astea? Nu stiu ce se poate face, poate intelectualitatea asta tanara care se ridica sa ia taurul de coarne si sa faca lumina. Pentru ca vad ca tot mai multi tineri isi pun intrebari, tot mai multi simt ca ceva nu e in regula cu istoria noastra.  

Aurora Petan

 

=======================

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Pe Turtudui

 Un tinut cu nume bizar, "Tara Luanei", ascunde vestigii tulburatoare, necercetate de arheologi: locuinte si schituri rupestre, urme stravechi de

scrieri necunoscute, incrustate in stanci

Visam de mult sa ajung in Tara Luanei, un tinut vrajit, aflat in Muntii Buzaului. Acum a sosit clipa. Din Bucuresti, in doua ore si jumatate sunt la hotarul acestei "tari" stravechi, unde fiecare varf de munte e insemnat cu misterioase inscriptii nedescifrate. Mai am doar cativa kilometri. Intre Patarlagele si Colti e un tinut pustiu, numit dealul Burdusoaia. De o parte pereti abrupti si prafosi, de alta pamant neted, cu balti murdare. Un caine slab rataceste in pustietate. Sunt singura. Ma

napadesc presimtiri si imi spun ca e ceva tare straniu cu zona asta: ori ca privelistea iti da fiori, ori ceva nevazut bantuie in colb. Apas pe

acceleratie, calc cu iuteala drumul zdrobit si in cinci minute ma aflu in plin mister.

Inima dintre frunze

Dumitru Nica a fost profesor de istorie in satul Colti. O materie pe care a indragit-o inca din anii copilariei, cand jocurile il purtau prin paduri si pe varfuri de dealuri, pline de pesteri ciudate, cu peretii acoperiti de desene si semne bizare. Cunoaste toate vestigiile din zona: schituri rupestre, pietre cu inscriptii, locuri pline de istorie si povesti. Dar astazi are o misiune aparte. Ma insoteste pe culmea Broscarului, ca sa imi arate o piatra plina de semne, care a fost descoperita recent. O relicva istorica ce ascunde, cu siguranta, un mister. Trecem prin Fijeresti, Coltii de Jos si

Calugaritele. De aici incepe urcusul pe munte. E amiaza si soarele de toamna loveste in pietre. Urcam pieptis, pe o scurtatura printre paduri. Drum greu, abrupt, dar profesorul parca zboara. Imi povesteste precipitat despre piatra pe care urmeaza sa o vad. E mare, acoperita de zeci de semne... Au venit si de la muzeul din Buzau, au venit si de la Iasi, dar nimeni n-a dezlegat enigma. I s-a spus ca ar fi mai bine sa acopere piatra la loc, cu pamant. A descoperit-o chiar el. Era prin 1997, intr-un noiembrie rece... Profesorul era la vanatoare de mistreti, pe dealul Broscarului. Frigul ii

intepenea picioarele. Statea chiar sus, pe culme, un loc cu padure nu prea deasa, de pini. "Ce sa va spun? Am inceput sa imi frec talpile de pamant, ca sa ma incalzesc", povesteste profesorul.

Piatra scrisa de pe culmea Broscaru

 "Si cand colo, vad pe o piatra, in fata mea, doua linii lungi, paralele. M-am gandit eu ca nu puteau fi facute de natura. Apoi, cand ma uit

mai bine, sub talpile mele era o alta piatra, acoperita cu muschi si pamant, dar pe care se vedeau sapate niste stele. De atunci am fost de zeci de ori la piatra asta. I-am anuntat si pe cei de la muzeu. Am sapat in jurul ei si am dezvelit o suprafata cam de doi metri pe un metru, dar nu i-am dat inca de "radacini". E plina de semne pe toate fetele."De la o vreme, urcam prin padure, pe cararile facute de mistreti. "Aci e un culcus de scroafa cu purcei", imi arata profesorul. "Acolo jos e scaldatoarea lor. Scurmaturile astea le fac cand cauta radacini si oua de carabus". Apoi

profesorul se opreste, intinde mana si imi spune soptit, aratandu-mi luminisul care se iveste printre copaci: "Uite-o!". Broscarul nu e o culme ascutita, cum sunt toate varfurile care il inconjoara, ci un platou, parca anume netezit de mana omului. Acolo e piatra. O bucata de stanca masiva, care de departe pare un organ urias al pamantului, o inima ciuntita, ingropata intre frunze uscate. "Vedeti, mai la vale se mai zareste cate un prun", imi spune profesorul. "Aci erau livezi, nu paduri". Nu-mi pot desprinde privirile de pe piatra, ca sa privesc imprejur. De departe, inima ei cenusie parca

pulseaza. Si padurea pare sa respire odata cu ea, si pamantul. Profesorul mi-o ia inainte. Curata piatra de frunze si pamant, sufla prin santurile lasate de semne, ca sa le faca vizibile. Ma apropii incet, incercand sa-mi aliniez respiratia la suflul acelui loc. Semnele de pe piatra sunt haotice. Nici o ordine: nici verticala, nici orizontala, nici serpuita, nici circulara, numai semne aruncate peste tot.

Scriere sau harta stelara?

 Nu vad nici o litera cunoscuta, din nici un alfabet care sa fi fost folosit pe teritoriul tarii noastre sau pe la vecini. Doar stele alcatuite din linii intretaiate, jumatati de stele, cruci marginite de patrate si dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul rabojului, linii care se intretaie si se frang, spice sau braduti... Unele imi par vag familiare, parca le mai vazusem pe diverse obiecte, intre semnele scrierilor din Vechea Europa si intre semnele de pe tablitele de la Sinaia, altele parca seamana cu runele. Dar sunt atat de multe si

de diverse, incat in prima clipa nu pot lega in minte nimic. Ca si cum mai multi copii s-ar fi asezat in jurul pietrei si ar fi inceput sa scrijeleasca fiecare pe unde a apucat, pana ce piatra s-a umplut de semne. Sa fie doar o joaca? Greu de crezut, caci piatra e in pamant de multa vreme, se vede dupa albeata ei. "Vedeti, pe partea sudica, pamantul a acoperit piatra mai mult de un metru. In multe sute de ani se depune atata pamant", imi spune domnul Nica, citindu-mi parca gandul. Unele semne sunt grupate cate doua-trei, altele izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai

delicat, altele mai mari si mai adancite, unele sunt incadrate in patrate sau dreptunghiuri. Lipsesc liniile curbe, cel putin la prima vedere, fapt de inteles, caci pe piatra e destul de greu sa trasezi cercuri. "Ei, ce ziceti?", ma intreaba nerabdator profesorul. Imi trec prin minte doua idei. Prima, ca un asemenea haos aparent ar putea reda o harta, poate o harta a cerului. Doar intr-o astfel de harta semnele sunt imprastiate fara noima pentru cel ce nu le cunoaste rostul.

Policiorii

 A doua idee este aceea ca semnele nu au fost facute toate odata, ci pe rand, la anumite ocazii. Poate ca acolo era un loc de intalnire si procesiune periodica, si de fiecare data, se insemna ceva pe piatra: o invocatie, o ruga de multumire catre Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu puteri tamaduitoare, iar semnele erau lasate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preotii care intermediau in procesiunile de vindecare, in numele celui

bolnav. Un fel de "icoana" pagana facatoare de minuni, unde la anumite date se strangeau oameni cu nevoi si boli. Sau, cine stie, un loc sacru, unde initiatii veneau periodic si lasau insemnari pentru cei ce vor veni dupa ei, ca sa-i indrume sau sa le transmita ceva. Cand se putea intampla asta? Domnul Nica i-a intrebat pe batranii din sat daca au auzit de la batranii batranilor despre piatra asta, si nimeni nu stie nimic. Aici a fost in ultimele generatii pasune si livada si atat. Sa fie niste semne, nu tocmai de demult, simbolice, lasate de oameni care aveau un cod al lor si-si transmiteau informatii in felul

acesta? Poate niste ciobani ce treceau pe acolo cu turmele? Un soi de raboj, cum era cel al plutasilor de pe Bistrita? Sau sa fie semne teribil de vechi, dinainte de inventarea alfabetelor? Greu de dat un raspuns. Sigur este ca semnele nu sunt facute in joaca, piatra a stat sub pamant, cu siguranta, sute de ani. Ma gandesc ca e uimitor cum, in ultima vreme, astfel de "documente" pretioase ies tot mai des la suprafata si cum am norocul sa aflu de ele, chiar eu... E toamna. Sunt deja trei luni de cand imi doresc sa vad aceasta piatra. Iar acum se afla in fata mea!

Chemarea

Era intr-o dimineata de sambata, la capat de iulie. Abia asteptasem sfarsitul de saptamana, pentru ca aveam mult de lucru si trebuia sa recuperez. Dar in Bucuresti era canicula, iar eu eram stapanita de o stare de agitatie, un dor de duca neclar. Stiam ca daca nu plec undeva, in zadar stau acasa, ca nu voi putea lucra. Dupa cateva ore de nehotarare, m-am urcat in masina si am plecat. Incotro sa o apuc? Era

deja aproape pranzul. Dintr-o data, mi-am adus aminte ca de multa vreme doream sa vad muzeul chihlimbarului de la Colti, in judetul Buzau. Stiam ca in zona aceea sunt multe vestigii rupestre, ca locurile sunt pline de legende, ca lucruri stranii se petrec acolo, uneori, si ca la curbura Carpatilor, istoria insasi e scrisa cu un condei parca mai apasat decat in alte parti... Am ajuns dupa-amiaza, am vizitat muzeul, m-am cazat la o pensiune in sat, iar a doua zi dimineata, am pornit peste dealul Martirei, inspre paduri, pana in poiana Cozanei (ce nume de poveste!).

Insemne in piatra la Policiori

 

Locul mi s-a parut fabulos. Pe dealul Martirei erau pajisti cu flori de camp, incredibil de inalte, aproape cat un stat de om, printre care inotam ca printre valuri. Nu mai vazusem in viata mea asa minunatie. Era chiar ca in basme, dincolo de imaginatie. M-am intors la Colti obosita, dar fericita. A doua zi dimineata,

inainte de a pleca spre Bucuresti, am schimbat cateva cuvinte cu gazda mea, doamna Viorica Nica, o femeie frumoasa si blanda, un fel de zana buna a locului. Am inteles repede ca e pasionata de istorie, la fel ca sotul ei, care a fost multa vreme profesor in sat. Din vorba in vorba, ii spun ca sunt de la "Formula AS". In acea clipa, se lumineaza brusc si-mi spune: "Dumnezeu mi v-a scos in cale! De cateva zile tot sun la redactie, pentru ca incerc sa dau de o persoana care scrie in ultimul timp la revista. Am sunat incontinuu, dar mi s-a spus ca e plecata din tara si sa-i trimit un e-mail. Am vrea

sa vina sa scrie si despre locurile de-aici. Cum o cheama, Doamne? A scris acum, de curand, despre Corbii de Piatra din Arges...". Trec cateva secunde ce ne apasa greu pe amandoua. "Eu sunt", ii raspund cu respiratia taiata. Doamna Nica se albeste brusc la fata si mainile incep sa-i tremure. Imi spune, cu glas din ce in ce mai stins: "V-am chemat, doamna. V-am chemat in fiecare zi, cu gandul. Si cu inima. Nu-mi vine sa cred ca ati venit. Sotul meu a descoperit in padure o piatra scrisa, e plina de semne, trebuie sa o vedeti...". Nu ma puteam dezmetici, ma simteam ca intr-o

poveste fantastica. Incepeam sa-nteleg de ce traisem starea aceea de agitatie sambata dimineata. "Stiti, pe aci se intampla des lucruri de-astea - incearca doamna Nica sa ma linisteasca. In locurile astea oamenii mai comunica si cu puterea gandului. Zona e plina de vestigii stravechi, pline de semne ciudate, dar protejate de energii puternice. Aci e curbura Carpatilor, dar sa stiti ca nu oricine ajunge aci reuseste sa vada lucrurile de care va spun. Unii au ameteli, dureri de cap, stari de rau si se intorc din drum. Altii nu mai percep timpul cum trebuie, caci in unele locuri, timpul

se dilata sau se strange, si sunt dezorientati." Am plecat cu totul descumpanita, cu promisiunea ca ma voi intoarce cat de curand, probabil dupa doua saptamani. "Cel mai frumos e aci in octombrie", mai spune doamna Nica, in drum spre poarta. "O sa vin mult mai repede", i-am raspuns. Dar saptamanile au trecut ca stolurile de randunele, si de fiecare data cand imi propuneam sa revin la Colti, se ivea ceva. Am ajuns dupa trei luni. In octombrie.

Athosul romanesc

"Dati-mi voie sa afirm ca aci este un adevarat Athos romanesc", imi spune solemn domnul Nica. "In zona Alunis-Nucu-Bozioru, pe o suprafata de doar cativa kilometri patrati, avem o multime de schituri si biserici rupestre: Alunis, grota lui Dionisie Torcatorul, Fundul Pesterii, Pestera lui Iosif, Agatonul Ve

chi si Agatonul Nou, Schitul Fundatura, Schitul Piatra Ingaurita, Bucataria... multe. Si multe nu mai exista.

Profesorul Nica

 La Calugarite, a existat o manastire, dar nu mai e, la Gavanele a existat o manastire mare de maici, apoi intre Muscelul Caramanesti si Ulmet a existat o biserica cu hramul Sfantul Dumitru, care a disparut la un cutremur... Se spune ca a fost inghitita cu totul de pamant. Iar

in unele zile din an, anumiti sateni aud dangat de clopot venind din adancuri". "Cum de tocmai aici a luat nastere acest Athos? Ce are special acest loc?", il intreb pe profesor, desi imi dau seama ca nu e nevoie de explicatii: se simte ca locul este foarte special si nu ar mai fi nimic de adaugat sau de lamurit. "Aci, la curbura, au existat conditii geografice prielnice pentru a se dezvolta o viata timpurie", imi raspunde. "Zona nu este expusa intemperiilor, vanturilor, gerurilor. E un fel de microclimat ce nu cunoaste asprimea iernii. Apoi, mai tarziu, in perioada invaziilor, oamenii

se ascundeau in muntii acestia si nu puteau fi gasiti de tatari si de alti invadatori. Era o zona foarte buna pentru refugiu. Si mai e ceva. Au existat in fiecare generatie batrani, buni povestitori, tarani adevarati, curati la suflet, care datorita acestei curatenii sufletesti au putut transmite din generatie in generatie lucruri foarte interesante." "Ce fel de lucruri?", tresar eu si ciulesc urechile. "Legende vechi de mii de ani. Aci exista o continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit niciodata sa faca cercetari. Locurile sunt lasate in voia sortii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de

localnici, doar fiarele padurii ajung la ele. Arheologii sapa in alte parti, la Pietroasele, Monteoru, Carlomanesti si Gheraseni, dar aci, in zona de munte, nu vin niciodata. Si nu doar ca sunt putin cunoscute, dar locurile acestea continua sa se salbaticeasca si sa se pustiasca. Au disparut sate intregi. Au fost parasite. Asa s-au pustiit Calugaritele, Magadani, Coltii de Sus, Linguresti, Lupoaia, Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo zece locuitori... E o zona saraca, fara drumuri, unele sate nu au avut nici curent electric, tinerii au plecat, batranii au murit si au ramas in urma

lor doar casele naruite si povestile... E trist ca locurile astea se salbaticesc, dar poate e si un noroc, caci in felul acesta vestigiile sunt mai protejate."

Schitul Agatonul Nou

 

Pasesc alaturi de profesorul Nica, ascultandu-i fascinata povestile. Tinutul stravechi, incremenit in timp, al curburii Carpatilor se afla

in fata mea. Muntii Buzaului sunt de o frumusete pe masura salbaticiei lor. Satele si oamenii poarta in ei o samanta de stravechime ce se intoarce in timp, mult inaintea crestinismului, si chiar inaintea dacilor. S-au asternut straturi peste straturi de istorie si credinta, calugarii crestini au preluat de la pustnicii daci lacasurile sfinte, iar crucile au luat locul stalpilor dacici ai nemuririi. Nu cred ca am mai vazut undeva, in tara asta sau in alta tara, atat de multe cruci la margine de drum. Zeci, sute, la fiecare kilometru sau chiar mai des, cruci de lemn, cruci de piatra, povarnite

sau drepte, cu simple scrijelituri sau frumos impodobite, umbre sfinte, ce pazesc drumul si ii apara pe calatori de rele. In trecut, numarul lor era si mai mare, dar multe cruci de lemn au putrezit si nu au mai fost inlocuite. Pe atunci, trecatorii se inchinau la fiecare. Drumul de la Colti la Ruginoasa, sub lumina rasaritului, este un drum al crucilor. Trecem prin Muscelul Caramanesti, Buduie, Scaieni, Vavalucile, Fisici, pe langa Bozioru, prin Braesti, sate arhaice, cu nume de legenda, stravechi. "Buzau" stiu ca e nume dacic, "scai" si "muscel" la fel, ma intreb ce poate fi o

"vavaluca", cuvant coborat din basme cu zane si taramuri cetoase. Rasaritul soarelui printre crucile de la Vavaluci imi curata sufletul, iar drumul prin cimitirul de la Ruginoasa e o adevarata initiere, care ma ajuta sa patrund in lumea straveche a celor de demult. Aici, la Ruginoasa, sunt "Policiorii", salasuri ascunse, pline de semne ciudate.

Semne stravechi la Ruginoasa

Policiorii sunt doua terase de piatra cocotate sus, intre stanci, care au folosit candva ca

adapost. Nu e usor sa te cateri acolo. Pe o suprafata de cativa metri patrati, "podeaua" de gresie e plina de semne. Trebuie sa calc pe ele ca sa pot inainta, si simt un nod in gat pasind peste figuri ciudate, fragile, cu cine stie ce semnificatii sfinte.

Athosul romanesc

 Astazi, calauza mea e Diana Gavrila, o localnica pasionata de istoria fabuloasa alaturi

de care a copilarit. Inalta si zvelta, acum sta asezata in genunchi, migalind pe o foaie de hartie semnele pe care le vede pe piatra. "Sori", braduti sau spice, compozitii bizare, care au mereu 12 sau 7 linii, ceva ce seamana cu un pom sau o ciuperca, "fulgi de zapada" cu ramificatii asimetrice, turnuri stranii cu 12 "trepte", posibile figuri umane foarte stilizate, alcatuite dintr-un patrat, un dreptunghi in locul capului si doua dreptunghiuri in locul picioarelor, totul abstractizat si geometric. Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la care m-a dus profesorul Nica, aici semnele par

a fi mai grupate si contin si linii curbe, dar impresia generala este tot aceea de lipsa de coordonare. In plus, unele semne sunt vag figurative. Si aici au fost facute, probabil, la momente diferite. Sunt si desene mai noi, caci zarim reprezentate cateva biserici cu trei turle, una "semnata" la 1914. Si pe nelipsitii Marius, Anca, Fanel, Dana, Sanda, Gigel, care si-au scris numele peste inscriptiile stravechi, distrugandu-le. Intr-un colt se afla un desen complex, care pare sa umple un dreptunghi. "O tablita sumeriana", imi spune Diana. O privesc cu circumspectie: "Ce sa caute o tablita

sumeriana aici?" "Uitati-va mai bine: spicul din partea stanga, zig-zagul care delimiteaza desenul, semnele din interior, grupate in cadrane, adanciturile din partea de sus, toate sunt elemente care se gasesc in tablitele sumeriene." Ma lasa fara grai si nu am cum sa o contrazic. Desi pentru mine nu prea are sens, asemanarea este intr-adevar izbitoare. Turnam apa peste desen, ca sa mai adancim contrastul. Diana copiaza desenul, cu un firesc care ma descumpaneste: ei i se pare normal sa gaseasca semne "sumeriene" printre stancile Ruginoasei. "La noi sunt semne stravechi, cam

pe fiecare varf de munte. Unele sunt cu totul necunoscute, nepublicate.

Diana Gavrila

 Altele sunt inventariate, dar sunt considerate "de interes local" de catre autoritati. Unele au fost cercetate de un inginer, Paul Lazar Tonciulescu. Nici una nu beneficiaza de o minima protectie: ploile continua sa le macine, turistii care reusesc sa le descopere le distrug,

fara nici o mustrare de constiinta."Imi pun aceeasi intrebare ca si la Broscaru: oare nu e o gluma? Chiar sunt semne stravechi, autentice? Obisnuita ca la orice noua descoperire care nu se incadreaza in linia "oficiala", sa sara pe mine acuzatorii de fals, am stat si am privit indelung semnele, le-am comparat cu ce mai vazusem in alte parti si le-am facut zeci de fotografii. Multe se regasesc pe piatra de la Broscaru, care a stat in pamant sute de ani. E o legatura clara intre cele doua categorii de scrieri si probabil apartin aceleiasi epoci. Imi trece brusc prin minte ca filmele

americane de aventuri, cu descoperitori de scrieri si artefacte stravechi, precum si documentarele gen "Discovery" sau "National Geographic" despre vechi civilizatii ar putea pali in fata a ceea ce am vazut eu in doar doua zile. Si asta este doar inceputul: in Tara Luanei ma mai asteapta aventuri incredibile.

Diana, fiica Luanei

Diana are ceva din taramul pe care il stapaneste: o intelepciune uimitoare, gratie exterioara si forta interioara. Si mai are ceva,

un aer de basm, de zana buna dar severa, in jurul careia te astepti sa vezi roind pitici si spiridusi de padure. Ne asteapta un urcus aspru pe varful Turtudui, unde stim ca exista alta piatra scrisa.

Semne stravechi (dupa Paul Lazar Tonciulescu)

 Si pentru ea, e prima data cand urca pe aceasta creasta. "Pe aici, toate varfurile ascutite se cheama Turtudui", ma lamureste. Diana are la

gat un fluier cu care alunga mistretii si ursii. Din cand in cand, in timp ce urcam, scoate din el sunete ascutite. Apoi vorbeste. Imi tine o lectie de istorie. Nu stiu cum poate vorbi in timp ce urca pieptis, printre crengile copacilor prabusiti, pe stancile afundate in frunze uscate. Fac eforturi sa nu pierd nici o vorba, caci felul in care povesteste are ceva magic. Imi spune despre schiturile rupestre, despre calugari si haiduci, despre disparitiile din muntii Buzaului si despre o misterioasa ceata albastra, despre azurul cerului la Crucea Spatarului, despre comori si cautatori de aur, despre chihlimbar si

Valva Baii, despre pasarea Phoenix si despre argonauti... In rastimpuri, mai sufla in fluierisca ei, apoi o aud citand in latineste din Ovidiu, apoi povestindu-mi despre zeii sumerieni, despre Prometeu, Caucaz, Colchida, menhiri, scrieri stravechi, ape tamaduitoare... E ciudata fata asta, cu ochii ei taiati ferm, in roseata fetei, cu glasul sfatos si usor poruncitor. "O faptura din alta lume", imi spun. Figura mitica si spirit protector al acestor locuri.

Tara Luanei

"Suntem in Tara Luanei", imi spune Diana dupa ce mai sufla o data in fluierul argintiu. "Batranii de demult povesteau ca Luana era un rege batran, un mare intelept, o fiinta atotputernica." "Un barbat?" intreb mirata.

Tara Luanei

 "Da, un barbat. Exista si o varianta in care Luana era o fata frumoasa, o sa v-o spun si pe aceea. Asadar, regele Luana pazea portile unei

cetati puternice, cu ziduri pana la cer. Aceasta cetate era luminata zi si noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate erau puternici, drepti si netematori. Atunci cand erau raniti in razboaie, Luana ii tamaduia cu apele vii si moarte din Valea Izvoarelor. Multi ani fericiti au trait ei, pana au venit vrajmasi in care de foc si au doborat soarele Luanei. Mare prapad s-a intamplat atunci pe pamant." Felul in care povesteste Diana arata limpede ca e vorba de o repetare fidela a unei povesti stravechi. "Pamantul s-a cutremurat din incheieturi", continua ea oarecum mecanic,

ca si cum ar vorbi in transa, "iar locul cetatii a fost ars pana la jumatate de metru adancime si nu a mai fost calcat multa vreme, nici de picior de animal salbatic, nici de picior de om, nici pasarile cerului nu au mai zburat pe deasupra." Brusc, Diana pare ca se trezeste din poveste si trece la alt ton: "Eu cred ca apele tamaduitoare sunt cele de la Fisici, unde pe vremea comunistilor erau bai curative. Povestea regelui Luana este evident legata de un cult al soarelui, foarte vechi, si asa se explica si multimea de simboluri solare de pe pietre - stele, sori, cruci. Iar doborarea soarelui ar

putea simboliza trecerea de la o credinta la alta, de la religia solara la crestinism. In cealalta varianta, Luana era o fata foarte frumoasa, venita din cer intr-un car de foc. S-a indragostit de un locuitor de aici si a ramas in locurile astea. I-a invatat pe oameni scrisul, cititul, medicina, si le vindeca bolile cu apa vie si apa moarta.

 Dar fostul ei iubit a descoperit unde se afla si a pornit razboi impotriva localnicilor. Luana i-a invatat sa se ascunda in stanca, deoarece

numai acolo vor scapa de trambele de foc aruncate de dusmani. Asa se explica multimea de asezari rupestre in zona Carpatilor de curbura, in special la Colti-Bozioru." "Se stie in ce zona s-au intamplat toate astea?" "Da, cum sa nu... E vorba de platoul Martirei..." Platoul Martirei! Locul fabulos in care inotasem prin flori de camp, in calatoria facuta in vara. Iar stancile in care s-au ascuns oamenii ca sa scape de trambele de foc sunt stancile din poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Pesterii, vazusem pe pereti desenate multime de pumnale, varfuri de sageata si de lance

orientate cu varful in sus, intre care erau figurate zeci de linii. Profesorul Vasile Boroneant spune ca sunt pumnale de tip akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV inainte de Hristos. Imaginea este impresionanta, si parca ilustreaza, intr-adevar, un atac, un razboi, poate chiar trambe de foc.

"Tablita" de la Policiori

 Povestea soarelui este cu adevarat stranie, si ar putea sugera existenta unei surse de energie care presupunea o tehnologie foarte avansata pentru vremea aceea. Ce sa inteleg din aceste legende? Ca in aceasta regiune cu energii ciudate s-au stabilit, candva, niste fiinte venite poate din alte lumi, posesoare ale unor tehnologii inaintate? Stratul de arsura a fost confirmat de unii cercetatori, dar nicaieri nu s-au facut sapaturi arheologice. De altfel, Fundul Pesterii este incadrat in Lista Monumentelor cu datarea in sec. XVI-XIX! In plus, se vorbeste ca

in zona sunt zacaminte de uraniu, care au fost exploatate in secret pe vremea comunistilor, deci regiunea e radioactiva... "Sumerienii aveau 12 zei-regi", ma lamureste fata. "Cand intre ei se nastea un alt zeu, cel mai batran trebuia sa plece. Iar Luana e atestat, a fost unul dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la numar. De altfel, numele acesta e strain de noi, nimeni nu il poarta, el apare doar in legenda". O las sa continue, dar pentru mine e parca prea mult. Am patruns dintr-o data intr-o lume fantastica, dar care e pe jumatate aievea: "tablita" sumeriana de la Policiori, scrierile

ciudate de pe Broscaru, povestea regelui Luana, carele si trambele de foc, florile uriase de pe dealul Martirei...

Inscriptia de pe Turtudui

Linistea de pe Turtudui e tot mai stranie. Diana povesteste, povesteste, iar cand ajungem sus, se opreste brusc. Privelistea iti taie respiratia. Si nu doar pentru o clipa. Este atat de ciudata atmosfera, incat ma tem ca daca as respira, s-ar isca cine stie ce grozavie din senin. "Ma gandesc la disparitiile acelea din poiana

Cozanei, de la Tiharia, deasupra Fundului Pesterii, unde pe vremuri domnea Luana si a avut loc atacul acela", imi spune Diana dupa cateva clipe de pauza. "Stiti, acolo au disparut in anii '80 doi baieti. Doi frati. Au disparut, pur si simplu, si nu au mai aparut niciodata! Te apuca racorile. Daca disparem si noi? Eu ca eu, da numa dumneavoastra sa nu dispareti, ca nu stiu cum mai dau eu fata cu domnul Nica!", spune fara urma de zambet pe chip. "Nu-i de gluma!"

Diana transcrie semne

 

Ne apucam sa cautam inscriptia. Sunt zeci de colti stancosi, si pe oricare dintre ei s-ar putea gasi scrierea cautata. O luam in directii diferite, in timp ce Diana isi reia firul vorbirii. O aud departandu-se, vorbind tare, ca si cum s-ar teme de ceturile albastre sau de intensitatea azurului, care, zic unii, poate favoriza teleportarea. La un moment dat, tace brusc. Trec minute lungi si nu o mai aud. O caut printre pietre, ma duc in directia in care a mers

si ea, o strig pe nume. Nu primesc nici un raspuns. De jur-imprejur, doar eternitate. Pentru o clipa, am sentimentul ca am pasit in alt taram. E o liniste absoluta, iar faptul ca nu o aud pe fata vorbind ma nelinisteste. "A disparut Diana", imi zic, pe jumatate amuzata, pe jumatate ingrijorata. Reiau cautarile si o gasesc asezata pe jos, langa o piatra inalta, frumos fasonata, doborata la pamant. Sta si copiaza intr-un caiet inscriptia. Rasuflu usurata. Arunc o privire pe scriere si decretez scurt: "sunt chirilice". "Nu sunt chirilice", raspunde ea calma si absorbita. "E o scriere

autohtona. Par a fi chirilice, dar sunt si semne care nu exista in alfabetul chirilic. De fapt, alfabetul chirilic deriva dintr-un alfabet de-al nostru, autohton." "Pi Pascul", citeste repede, pe primul rand. Apoi, sacadat, pe litere: "e-s-t-h-a-i-r-a-t-u d-o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi insemnand?"

O zana in tara piticilor

In padurea de iarba de pe Dealul Martirei

 Ma uit uimita la fata asta care are doi copii, pazeste vacile si trudeste pamantul, dar citeaza in latineste din Ovidiu si, desi are doar studii medii, ar putea in orice moment sa-si dea un doctorat in "luanologie", fiindca stie absolut tot ce s-a scris vreodata despre toate schiturile, bisericile, asezarile si intamplarile din Tara Luanei. Multe le-a invatat de la sotii Nica, multe le-a citit in carti, altele le-a vazut la fata locului si a inteles singura legaturile dintre lucruri. Fara computer, fara internet, fara posibilitati.

Doar din pasiune. O intreb cum a patruns in lumea asta, a basmului, care se impleteste cu istoria. "Am ramas orfana de tata de mica, si mama s-a chinuit sa ma creasca singura, cum a putut. Ea era tare mare iubitoare de istorie si citea mereu. Seara imi spunea povesti. Niciodata nu ma saturam, o puneam sa mi le repete iar si iar... Mama a facut ca lumea in care am crescut sa mi se para de basm. Cand ma uitam pe fereastra, la marginea padurii, se vedeau saivanele, ca niste casute mici, crescute din pamant. Mama spunea ca alea sunt casele piticilor, si ca acolo este taramul

lor. Cand mergea dupa lemne in padure, ma punea sa stau ascunsa sub frunze, ca sa nu-i trezesc pe pitici. Asa am crescut, cu povesti, iar cand am ajuns mare, nu mi-a fost usor sa ma infrunt cu realitatea. Mama a murit, dar am ramas de la ea cu pasiunea pentru istorie si cu bucuria povestilor."

Epilog

Rasarit de soare la Vavalucile

 Plec de la Colti inainte de rasarit. Luna e inca sus. Ies din sat si intru pe drumul pustiu de pe dealul Burdusoaia. Norii se zvarcolesc deasupra pamantului sarac, lipsit de vegetatie. Trec minute lungi, drumul spart se curbeaza pe langa stanci, se intoarce, se incovoaie, colbul lui imi invaluie masina. Sunt singura, intre bezna si lumina, la hotarul dintre Tara Luanei si lume. Cainele costeliv e tot acolo, in baltile murdare. Privelistea pare ca se repeta la nesfarsit, la fiecare cotitura. Imi pare ca trece o vesnicie. Nu mai stiu pe ce lume sunt, pe

lumea mea, sau in lumea patriarhului Luana. Imi trec prin fata ochilor chipuri de pustnici daci garbovi, aplecati deasupra pietrelor pe care migalesc scrieri ciudate, si vavalucile, poate fiinte de abur ce canta suierat prin vai, si aud dangat de clopote venind din adancuri... Se zaresc, in sfarsit, primele case. Trec podul si cotesc la stanga, spre Cislau. Dintr-o data, imi dau seama ca e lumina: a rasarit soarele.(Fotografiile autoarei)  

Aurora Petan

 

============================

In Tara Dacilor, la Sibiel

Sibiel, la vama dintre iarna si primavara

 Cetatile transilvanene de la Orlat si Sibiel adapostesc in tainitele lor comori din vremea dacilor si povesti cu uriasi. Chiar daca aici, arheologii intorc istoria inapoi doar pana in Evul Mediu, satenii stiu, au stiut dintotdeauna ca aceste locuri sunt ale dacilor

Vremea uriasilor

Era demult, in vremea cand norii atipeau pe fruntile uriasilor. Erau vremuri de liniste si bunastare in Marginimea Sibiului, unde oamenii cei maruntei si harnici se impacau bine cu neamul uriesesc. Si nu numai acolo, ci pe tot cuprinsul tarii, stirpea cea omeneasca traia impreuna cu cea a uriasilor. Apoi uriasii au disparut - cine poate sti din ce pricina? -, dar amintirea lor a ramas in basme si in legende. In unele locuri, legendele chiar au fost

confirmate de descoperiri de schelete gigantice, insa stiinta oficiala se fereste sa pomeneasca despre astfel de lucruri. Traditia vorbeste despre aceste fiinte cu un firesc nemarginit si le numeste urisei, novaci sau tatari. La fel ca in Apuseni, in Muntii Buzaului, la Popesti-Novaci, la Cetatenii Argesului si in multe alte parti, si in Marginime, oamenii si uriasii au vietuit impreuna in vremuri de demult. Asa spun legendele. Batranii batranilor povesteau odinioara ca la Orlat, pe dealul Zidul, traia, demult tare, o familie de uriasi, iar la Sibiel, pe dealul La Zid,

o alta. Cele doua familii se intreceau in a-si construi case mari de piatra, cu ziduri groase si inalte pana la cer, fiecare pe dealul ei. Si ambele familii nu aveau impreuna decat o singura sita pentru cernut faina, pe care o foloseau cand unii, cand ceilalti. Intr-o buna zi, unul din copiii uriasilor a vrut sa stranga cu sita stelele de pe cer. Dar stelele erau asa de fierbinti, ca sita s-a ars. Cele doua familii au inceput sa se certe si sa se incaiere din pricina sitei. Si-au distrus casele si au aruncat unii in altii cu ziduri si stanci. Si acum se vad steiurile ascutite aruncate ici si colo. Apoi au plecat

peste munti, unde s-au impacat si si-au facut alte case. Asa povesteste Ioan Parean, cel care a cules legendele locului de la cei foarte batrani. Caci astazi satenii nu mai stiu vechile povesti cu uriasi. Doar bunicii lor mai stiau. Insa cu totii stiu ca cetatile sunt ale dacilor si ca acolo sunt ascunse comori. In toate satele dimprejur, la Fantanele, Orlat, Sibiel, batranii povestesc acelasi lucru: cetatile sunt ale dacilor, dealurile sunt tot ale lor, toate locurile astea sunt ale lor...

Comoara lui Decebal

Legendele spun ca uriasii s-au impacat bine cu dacii. Ba mai mult, ei sunt cei care le-au pazit comorile in vremea lui Decebal, asa cum si uriasii din Apuseni au pazit comori dacice.La Orlat, trecutul si traditia nu mai ajung din urma prezentul, ci raman in uitare. Foarte putini sunt cei care isi mai aduc aminte vechile povesti. Intre ei, Mihail Righieru, care imi explica cu toata convingerea ca cetatea este a dacilor. "Aci, la Orlat, l-o batut Traian pe Decebal.

Elisabeta Nistor

 S-o tinut razboi mare, ca era granita, si acolo la cetate erau transee si depozite de munitie." Timpul aluneca, se da peste cap si se intoarce. Parca totul se intampla aici si acum, simultan, si daci, si boieri, si nemti, o istorie ce traieste fara timp si fara reper in oameni. Erau copii si mergeau prin frunze si cautau cartuse, pe sub

cetate serpuiau pesteri si tuneluri ce nu duceau niciunde, iar in jurul cetatii erau santuri, santuri mari si ziduri, nimeni nu mai stie sa faca azi asa ziduri bune, si era si o fantana, dar acum totul e acoperit de ierburi mari, nu se mai vede si nu se mai stie nimic...In Sibiel, oamenii povestesc ca cetatea lor a fost construita pe o cetate mai veche, a dacilor. Ei isi pastreaza mai bine decat orlatenii traditia. Asa spune Elisabeta Nistor, nana Vetuta, care stie de la bunica ei, care stia de la bunicii ei, care stiau de la mosii si stramosii lor. "Cetatea de la Sibiel este a dacilor", imi spune cu

aceeasi nestramutata hotarare ca si orlateanul cu care vorbisem inainte. In timp, de pe coltul mesei abureste deja un blid cu tocana de cartofi, iar in fundul odaii, dintr-un aparat vechi de radio rasuna muzica populara. Nana Vetuta povesteste cu insufletire. Nu, nu sunt povesti, ci lucruri care s-au intamplat aievea, fara nici o indoiala, daca bunica le stie de la strabunica si tot asa... "Exista un canal pe sub pamant", curge povestea, "facut de daci, care pleaca pe Varful Zidului si se spune ca duce pana la rau, in Valea Cetatii. Dar nimeni nu stie cu adevarat unde duce, caci nu s-a putut cobori mai mult

de cativa metri in acest tunel, care merge putin orizontal, apoi coboara dintr-o data pe verticala. Stiu de la bunica mea ca un popa catolic din Orlat o adus multe slugi si au sapat ani de zile in cetate, pana si-a ruinat averea." "Comorile, exista cu adevarat?" "Comorile exista. La fiecare cativa ani se vad palpaind flacari galbene deasupra locurilor cu comori. Dar nimeni nu indrazneste sa sape, caci se stie ca dacii au pus comorile cu blesteme grele." Afara ninge, poate ultima zapada din acest inceput friguros de primavara, iar Sibielul pare desprins dintr-un ev stravechi, ramas asijderea

de doua mii de ani, cu case marunte si blajine. Nu pare, ci chiar este: un sat dacic, doar putin schimbat.

Scrisoarea dezertorului

Varful Zidului, locul unei pres

upuse cetati dacice, in care batranii spun ca ar fi ingropate comori 

Ioan Parean cunoaste cel mai bine locurile si traditia orala. In timp ce imi povesteste despre istoria Orlatului, in tihna unui ceai servit in apartamentul sau din Sibiu, mi se deruleaza in fata ochilor filmul fantastic, si totusi aievea, al ultimei batalii intre Traian si Decebal, fuga marelui rege infrant si sinuciderea sa. Nimeni nu stie unde s-au petrecut aceste lucruri. De ce nu s-ar fi petrecut acolo, in Marginime, asa cum sustin taranii, pastratori ai memoriei veacurilor? Si de ce nu s-ar afla, tot acolo, comoara cea mare - caci Traian cu siguranta

nu a gasit si nu a luat decat o parte din tezaurul regal?O veche legenda din Orlat, culeasa de domnul Parean, zice ca in beciurile cetatii de pe dealul Zidul, numit si Dealul Uriasilor, se afla ascunsa comoara lui Decebal. Multi au incercat sa dea de urma ei, dar comoara e pecetluita cu greu blestem, si toti cei care au cautat sa o scoata la lumina au murit de moarte naprasnica. Istoricul Aurel Decei sustinea, pe la mijlocul veacului trecut, ca povestea comorii a inceput odata cu gasirea in arhivele regale din Targu Mures a unei scrisori ce a apartinut unui soldat

dezertor, scrisa de acesta cu cateva ceasuri inainte de a fi executat in inchisoare. Fugind din armata imparatului, dezertorul s-a adapostit in padurile din Muntii Cindrelului. Intr-o buna zi, umbland prin paduri, omul a descoperit gura unui tunel din care furtuna smulsese un stejar si un bolovan, dezvelind-o. In tunel se vedeau urmele unor ziduri stravechi.

Ioan Parean

 Dezertorul a descoperit mai intai doi ogari de argint, care pazeau o incapere, apoi alta incapere, plina toata cu oseminte omenesti, si o a treia sala, in care era o masa in jurul careia sedeau mai multe figuri omenesti din aur. Intre ei era Decebal pe un tron, iar ceilalti erau sfetnicii sai. Intr-o parte a camerei, se afla sotia lui Decebal, Ezis, cu insotitoarele sale, apoi o closca cu puii de aur si foarte mult aur, argint si pietre pretioase. Dezertorul isi umplu buzunarele cu aur si argint, iesi afara, astupa intrarea in tunel si fugi. Inainte de a muri in

inchisoare, a marturisit in scris despre descoperirea sa. Legenda aceasta este aproape identica cu aceea a unui oarecare Pavel Varga din Cluj, care in 1716 si-a scris testamentul in care dezvaluia locul in care el descoperise comorile lui Decebal. Testamentul a fost publicat la inceputul secolului al XIX-lea, in "Gazeta Transilvaniei", iar comoara era alcatuita tot din doi ogari de argint, o masa la care statea un om de aur cu un sceptru, insotit de 12 "regi", toti din aur, si multe buti cu aur si argint. In plus, fata de varianta dezertorului din Muntii

Cindrelului, Varga adauga ca a gasit in grota si niste scrieri pe care nu le-a priceput. Multi au fost cei care au mers pe urmele testamentului lui Varga, si la fel de multi cei care au scotocit in cetatea de la Orlat, distrugand zidurile si bortind pamantul. Nu au gasit nimic.

Memoria veacurilor

In vreme ce batranii povestesc despre uriasi si despre daci, arheologii spun ca cele doua cetati au fost construite tarziu, prin secolul al XIV-lea, si ca nu exista urme ale unor ziduri mai

vechi. Ca basmele sunt basme si legendele sunt legende. Si totusi, nu poti sa nu te intrebi cum au luat nastere aceste legende? De ce se vorbeste in ele cu atata insistenta de daci? De ce in toate satele dimprejur circula aceleasi legende, cu aceleasi personaje si intamplari?

Zapada mieilor. Sibielul e neschimbat de sute de ani

 

Il intreb insistent pe domnul Parean despre cele doua cetati surori, din Orlat si Sibiel: cum isi explica faptul ca toate legendele se intorc la vremea dacilor, desi nu exista urme de daci la cele doua cetati? "Ba exista astfel de urme", spune. "Mai firave, doar putina ceramica dacica, dar exista semne ca zona a fost locuita de daci. Si e drept, nici nu s-a cercetat prea mult." E posibil, intr-adevar, ca inainte de vremea evului de mijloc, sa fi existat pe cele doua dealuri cetati dacice, dar nu cetati cu ziduri de piatra, cum sunt cele din Muntii

Orastiei, ci cetati de pamant. Si nici nu e de mirare sa fi fost asa, caci cetati dacice atestate exista in preajma, cum este cea de la Tilisca. Intr-adevar, locurile astea au fost ale dacilor. Si sunt, in continuare...Acasa la nana Vetuta, in timp ce gazda imi povestea despre grote misterioase, ruine de cetati, haiduci si comori blestemate, dintr-un colt al odaii barbatul ei intervine in poveste, ca trezit dintr-un somn moale. Aude si vorbeste greu, dar are ceva important de zis. "Traian nu i-o putut birui pe daci" - isi incepe mosul vorbirea. "Si atunci, i-o chemat pe bavarezi.

Numa' asa l-o biruit pe Decebal. Si Decebal i-o chemat pe polonezi, da' bavarezii o fost mai multi."

Case vechi, foarte putin diferite de cele ale stramosilor daci

 Ma uit mirata la el. E foarte convins de ce spune. Din nou, veacurile si povestile se amesteca si istoria se intampla simultan, in afara timpului, invelita pe un graunte luminos

de adevar. "Da' nu-i bai ca i-o batut, ca noi tot din daci ne tragem", continua el la fel de nestramutat. Il intreb de ce crede asta. Priveste pe geam, parca lipsit de ganduri. Afara sunt zilele Babelor si zidurile celor doua cetati sunt inca imprastiate pe sub zapezi, desi e sfarsit de februarie. Glasul mosului se imbina cadentat cu trosniturile lemnului din soba, legand o lectie neasteptata de istorie: "Pai vedeti, noi, romanii, am fost mereu ai mai viteji din Europa. Noi si sarbii si grecii. De zece ori mai viteji decat italienii, care se trag din Traian. Asta inseamna ca noi ne tragem din daci, pentru ca

si ei erau ai mai viteji din Europa si nu se temeau de nimica. Nu ne putem trage din romani. Asa simt io".

Fotografii de ANDREI CHERAN  

Aurora Petan

==========================

Documentele identitatii noastre

 Prea putin bagate in seama de cronicari, doua carti aparute recent aduc dovezi impresionante despre trecutul si continuitatea romanilor

- Doina Isfanoni, Paula Popoiu, "Costumul romanesc de patrimoniu" (Editura "Alcor Edimpex" (tel. 021-2237106), 2007, album color, editie bilingva engleza-romana).

A aparut, de curand, la Editura "Alcor", un minunat album dedicat costumului romanesc de patrimoniu. Comori de vechime si frumusete apartinand Muzeului National al Satului "Dimitrie Gusti", multe dintre cele 14.641 de costume sunt scoase la lumina pentru prima data. Prezentarea lor s-a facut, cum era de asteptat, dupa criteriul geografic: Moldova, Dobrogea si Baragan, Muntenia, Oltenia, Banat si Transilvania, fiecare regi ntent(2) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7) -->

une fiind reprezentata de mai multe zone. Dar importanta albumului nu rezida doar in imagini. Textele din album constituie, si ele, o veritabila enciclopedie a costumului popular romanesc, pornind de la caracterizarea generala a fiecarei regiuni in parte, la descrieri detaliate pentru fiecare zona. Esenta costumului romanesc este redata de autoare intr-o singura fraza:

"Sobrietatea croiurilor si simplitatea austera a materialelor de in, canepa sau lana este compensata, in portul popular romanesc, de rafinamentul broderiilor si exuberanta lor cromatica, ceea ce confera fiecarui ansamblu vestimentar valoare de giuvaer indelung slefuit de priceputele maini ale femeilor".

Idol feminin de la Garla Mare (aprox. 3500 ani vechime)

 Albumul cuprinde si un glosar de termeni etnografici si o harta a tarii noastre, pe care sunt reprezentate costumele specifice fiecarei zone. Textul romanesc este dublat de o varianta in engleza, fara de care lucrarea ar fi ramas inaccesibila strainilor.Daca ar fi fost doar atat, si albumul ar putea fi considerat o lucrare exceptionala. Dar autoarele nu se limiteaza doar la a prezenta aceste obiecte de patrimoniu, ci se ocupa si de

istoria costumului. Iar aceasta istorie este mult mai lunga decat ne-am fi putut imagina, si scoate la lumina o continuitate incredibila. Primele reprezentari de piese de imbracaminte si de ornamente de vesminte au fost identificate sub forma unor desene geometrice, pe idoli de lut, din perioada neolitica si epoca bronzului: Venus de la Craiova, figurine descoperite la Carna, Garla Mare si in alte parti. Reputati specialisti au interpretat demult aceste desene de pe figurinele de lut, ca fiind posibile ornamente de pe vesmintele din acele vremuri. Este cu adevarat tulburator faptul ca

podoabele de pe imbracamintea femeilor care traiau acum sase mii de ani pe acest teritoriu sunt foarte asemanatoare, unele chiar identice, cu cele ale romancelor de la tara, din vremurile recente. In perioada antichitatii, Monumentul de la Adamclisi si Columna lui Traian ne-au lasat marturii importante cu privire la felul cum se imbracau dacii. Camasile lor lungi pana la genunchi, purtate peste pantalonii stransi pe picior, cureaua, hainele groase din panura, fara maneci, gluga, opincile legate cu curele si caciula tuguiata sunt piese de imbracaminte pe care le regasim si la mijlocul secolului XX, in

zonele montane ale tarii. La fel si camasa incretita la gat si fota femeilor dace se regasesc in portul moldovenesc si muntenesc.

Costum din Marginimea Sibiului (inceputul secolului XX)

 

Incepand cu secolul al XIV-lea, diverse documente, cronici pictate, jurnale de calatorie ale unor calatori straini, carturari, clerici, artisti, descriu cu admiratie sau infatiseaza in desene, acuarele sau gravuri, costume purtate de romani. La fel de pretioase sunt si informatiile cu privire la procesul in urma caruia ia nastere un costum, de la recoltarea inului sau a canepii, pana la clacile si sezatorile satului, unde generatiile tinere invatau de la femeile in varsta secretele acestei arte. Din pacate, traditiile au inceput sa se piarda, iar pierderea este cu atat

mai mare cu cat, spun autoarele, "fiecare piesa este o carte de intelepciune si experiente umane". Costumul popular transmite informatii despre purtatorul sau: cine este, de unde vine, ce varsta, etnie si statut civil are si pentru ce eveniment s-a imbracat astfel. Astazi, dupa atatea mii de ani de continuitate miraculoasa, cu greu mai putem "decodifica" mesajele ascunse in croiul, decorul, motivele si culorile costumului popular. Aceste "carti de intelepciune" sunt tot mai rare, iar Muzeul Satului se transforma, incet-incet, intr-o biblioteca impresionanta, unde numai

cercetatorii mai stiu sa citeasca limbajul pierdut al intelepciunii noastre populare.

-

Al. Papadopol-Calimah, "Scrieri vechi pierdute atingatoare de Dacia" (Editura "Dacica" - www.dacica.ro, tel. 0749/114711, 2007)

 

Soarta scrierilor a fost mereu legata de cea a materialelor pe care acestea au fost transpuse: lemn, lut, papirus, pergament... Pana la aparitia tiparului, care a permis multiplicarea cu usurinta a textelor, multe lucrari de mare valoare au pierit, fie in foc, fie in apa, fie distruse de-a lungul timpului de uscaciunea ori de umezeala locurilor in care au fost pastrate. Intamplarea, neglijenta, ignoranta sau cenzura au sters din istoria literaturii capodopere, iar pe istorici i-au saracit de valoroase surse

documentare.Cea mai mare parte din stiinta antichitatii a pierit in incendieri de biblioteci. Crestinii au ars carti pagane, musulmanii cartii crestine. Romanii au distrus bibliotecile de la Alexandria si Cartagina, arabii au ars-o apoi din nou. Turcii au incendiat-o pe cea de la Cairo si au distrus bibliotecile persilor, apoi au ars valoroasa biblioteca de la Buda, fondata de Matei Corvin, si tot ei si-au facut fitile din manuscrisele grecesti de la Athos. Francii au ars cele trei milioane de manuscrise ale bibliotecii din Tripoli. Unii suverani si-au ars

propriile biblioteci, pentru ca istoria sa inceapa cu ei... Nu e de mirare, dupa atatea dezastre, ca ne-a ramas atat de putin din productiile literare ale Antichitatii. Intre toate aceste pierderi numeroase s-au aflat si scrieri de mare importanta pentru istoria noastra. Izvoarele ramase care vorbesc despre daci si geti sunt putine, fragmentare, cele mai multe transmise la a doua sau a treia mana. Desi aceste izvoare au fost mult cercetate, despre cele disparute - mult mai numeroase si de mare importanta - se pomeneste putin in literatura de specialitate. O inventariere a lor

era necesara, pentru a obtine o imagine pe cat posibil completa asupra a ceea ce s-a scris in Antichitate despre daci. Alexandru Papadopol-Calimah a facut acest lucru. A trudit in stilul carturarilor secolului al XIX-lea, realizand o sinteza care nici astazi, cu ajutorul mijloacelor de informare moderne, nu ar fi usor de dus la indeplinire. A consultat texte antice in original, s-a folosit de enciclopedii, culegeri de texte, monografii, editii critice. A strans laolalta 282 de nume de autori care s-au referit la Dacia si la daci, fie in treacat, fie in capitole sau lucrari intregi. Probabil autorul insusi nu banuia cat

de vasta va ajunge sa fie intreprinderea sa. A inceput sa-si publice textul in anul 1872 in revista "Columna lui Traian", initiata si condusa de B.P. Hasdeu, si a continuat timp de patru ani, realizand 19 articole. Cartea de fata pune laolalta, pentru prima oara, munca de multi ani a lui Papadopol-Calimah.Dupa o lectura a acestei carti, cateva lucruri devin clare. In primul rand, exista un numar foarte mare de scrieri disparute "atingatoare de Dacia". Probabil nu s-a scris despre nici un alt neam al Europei (din afara lumii greco-romane) atata cat s-a scris despre daci. Dar, in

comparatie cu ce ne-a ramas din aceste scrieri, procentul pierderilor depaseste 90%.

Statuia lui Papadopol-Calimah din Tecuci

 In al doilea rand, remarcam o anume "consecventa" in disparitia textelor pentru unele perioade, in special pentru epoca cea mai interesanta pentru istoricii antici, cea a

razboaielor daco-romane. S-a scris mult despre cucerirea Daciei si transformarea ei in provincie romana, dar s-a pierdut tot, cu exceptia catorva palide rezumate tarzii. Desigur, se pune intrebarea: de ce au disparut aceste scrieri? Este vorba doar de coincidente? Este numai mana sortii? Sau a existat, la un moment dat, din motive greu de intuit, o incercare de inlaturare a documentelor referitoare la daci? In lipsa dovezilor, raspunsul este greu de dat.Tecucean de origine, la fel ca Hortensia Papadat-Bengescu si Calistrat Hogas, Al.

Papadopol-Calimah s-a nascut in anul 1833, fiind inrudit pe linie materna cu familia domnitorului moldovean Scarlat Callimachi. A fost prefect al Tecucilor, ministru de externe in vremea lui Cuza si ministru al Cultelor si Instructiunii Publice in vremea lui Carol I. Prietenia lui cu Vasile Alecsandri era celebra in epoca. In anul 1876, ca o incununare a intregii sale activitati stiintifice, a fost primit in randul membrilor Academiei Romane, pentru ca in 1890 sa fie ales vicepresedintele Sectiunii Istorice din cadrul acesteia. S-a stins din viata in anul 1898 si a fost repede uitat de lumea

stiintifica, la fel si lucrarile sale. Prin aceasta carte i s-a facut dreptate.  

Aurora Petan

 ======================

Apostolul Andrei si regii dacilor

 "Trece-ma si Dunarea, ca sa afle Dacia, ca s-a nascut Mesia"

Intr-una din legendele dobrogene despre Sfantul Andrei sunt pomeniti regii daci, sub conducerea carora s-a petrecut marele eveniment al venirii Apostolului in Dacia. Nici un istoric nu a luat vreodata in serios aceste informatii, de o importanta uriasa: le-a fost greu sa creada ca omul de rand a putut memora si transmite faptele, timp de doua mii de ani, din generatie in generatie

Dregatorul Dura si printul Cutusone "cel Viteaz"

In anii '20, un avocat pe nume Ion (Jean) Dinu strangea legende despre Sfantul Andrei, in satul Ion Corvin, in apropierea caruia se afla pestera in care se ntent(2) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7) -->

spune ca a poposit apostolul. Una dintre aceste legende este cu totul uluitoare, caci ofera informatii istorice de cea mai mare importanta. Am aflat-o citind cartea lui Dumitru Manolache, "Andrei, Apostolul Lupilor": "Ci s-a oprit maritu Andreiu in plaiul dregatorilor Cutusone si Dura - spune povestea - unde este acum satul Ion Corvin si padurea cu pestera sfintitoare, care a fost schit de odihna sfantului calator si loc de inchinare pentru el si pentru sfintii cari au fost cu el, in calatorie de propoveduire. Multimea de trudnici si de daci si geti si alani si greci si romani, de pe tot

plaiul au alergat la Sfantul Apostol, iar Andreiu ii invata si ii boteza in apele celor noua izvoare sfintitoare si tamaduitoare, pe langa schitul sau sfant, care izvoare se mai vad si pana acum, oglindind sfintitul schit si dand tamaduire si alinare celor bolnavi si sanatosilor".Cine erau acesti "dregatori", Dura si Cutusone, si care erau "plaiurile" lor? Stim din mai multe surse stravechi ca Apostolul Andrei primise spre evanghelizare, prin tragere la sorti, Scitia, Tracia si regiunile care se intind pana la Dunare, ba mai precis, "Gotia" si regiunile de

rasarit ale Daciei Carpatice, pana dincolo de Nistru. Deci ajunsese, fara indoiala, in tinuturile dacilor. Aici existau numeroase nuclee de preoti ai vechiului cult zamolxian, religie care avea multe in comun cu noua credinta crestina. Trecuse un veac de la vremurile de glorie ale marelui rege Burebista si incepea sa se simta amenintarea teribila a Imperiului Roman. Cum Apostolul Andrei a murit in anul 60, vremea in care acesta a ajuns pe pamantul dacic trebuie sa fi fost cu cativa ani mai inainte. Nu cu multi, spun cercetatorii. Dar nici un autor antic, nici un izvor cunoscut nu ne spune cine era pe

tronul Sarmisegetuzei in acel moment. Stim numai de la un istoric grec ca, mai tarziu, in preajma anului 87, batranul rege Duras ii va ceda tronul tanarului Decebal, mult mai energic si mai priceput in fata amenintarii romane. Este oare vorba despre acelasi Dura, pomenit de legenda dobrogeana? Fara nici o indoiala. Dar atunci trebuie sa admitem ca Duras era, intr-adevar, foarte batran, devreme ce tot el era rege si in vremea apostolatului Sfantului Andrei, adica cu 27 de ani mai inainte. Desigur, multi vor zice ca nu trebuie sa dam crezare unei simple legende, ca daca izvoarele istorice

spun ca regele Duras era foarte batran, nu inseamna ca a si domnit mult, ci putea sa urce pe tron la batranete. Vor mai spune unii ca nu e posibil ca numele unui rege dac sa fi fost pastrat, timp de doua mii de ani, in memoria colectiva si transmis prin traditie. Ba e posibil!Nu stim daca Andrei a ajuns pana la Sarmisegetuza. Tinutul cel mai accesibil si direct vizat era cel al Daciei Mici, adica Dobrogea. Oricum, evenimentul venirii Apostolului Andrei trebuie sa fi avut ecouri de puternica amploare in constiinta dacilor din toate tinuturile, de la mare pana la munte. Deci,

n-ar trebui sa ne mire ca numele regelui Duras a ramas in traditia populara ca fiind "dregatorul" in vremea caruia Apostolul Andrei a ajuns in Dacia. Ar trebui sa ne resemnam cu gandul ca nu avem nici o alta informatie despre acest intelept rege Duras, cu o domnie atat de lunga, in vremea caruia dacii au primit Vestea cea Buna. Si totusi, in mod fericit, o informatie ignorata de istoricii "oficiali" vine sa confirme ca Duras a putut fi contemporan cu Sfantul Andrei. Este vorba de textul uneia dintre tablitele de plumb de la Sinaia, in care numele

regelui Duras apare alaturi de cel al lui Fonteius Agrippa. Acesta era un guvernator roman al provinciei Moesia, despre care stim sigur, dintr-un document latinesc, ca a murit in anul 69, in timpul unui atac al dacilor in sudul Dunarii. Autorul latin care ne povesteste aceasta intamplare nu ne spune ce capetenie a fost in fruntea dacilor, dar textul placii de plumb ne spune clar: regele Dura. Asadar, Dura (poate pronuntat Dura, nume de familie existent inca astazi) era "dregator" in anul 69, la cativa ani dupa moartea apostolului Andrei. Asta inseamna ca putea sa fi fost rege, la fel de

bine, si in vremea lui Andrei. Cutusone poate parea un nume ciudat, la prima vedere. Dar nu este asa. In Dacia Mica au existat multe generatii de capetenii din stirpea Cotizo. Un Cotizo a domnit si in Banat, spun scrierile latinesti, alti printi cu numele Cotizo intalnim in Tracia. Cu siguranta in Dobrogea exista, la vremea aceea, un "dregator" cu acest nume, dar dacii din acele locuri stiau ca in munti mai exista un rege mai mare, mai puternic, pe nume Dura. De aceea, i-au pomenit pe amandoi: Dura si Cutusone. E admirabil faptul ca traditia populara a retinut numele

Cutusone, asa cum probabil il pronuntau dacii, iar nu Cotizo, cum il pronuntau grecii si romanii. Si in cazul acesta, una din placile de la Sinaia ne aduce o confirmare: intr-una din cetatile dacice dobrogene domnea un print pe nume Cutezonio! Era printul "cel viteaz", caci "a cuteza" este un cuvant stravechi romanesc, despre a carui origine lingvistii nu ne pot spune mare lucru.

Decebal si Traian la pestera Sfantului Andrei

Apostolul a gasit, in pestera care astazi ii poarta numele, o comunitate de preoti daci. Legendele spun ca era o pestera sfintita, iar preotii daci sunt numiti "sfinti". Era firesc ca Andrei sa apeleze la preoti locali care, la randul lor, sa raspandeasca invatatura cea noua in randul oamenilor. Legenda spune mai departe ca cei doi regi, Dura si Cutusone, s-au mirat cand au aflat ca preotii daci au cazut in genunchi in fata apostolului. Dar nu i-au pedepsit, ci i-au lasat "sa invete si sa boteze". Vremea a trecut, Duras a cedat tronul tanarului Decebal, se apropia pentru daci infruntarea cu

romanii si sfarsitul istoriei si al lumii lor. O balada dobrogeana spune ca insusi Decebal, urmasul lui Duras, ar fi venit la pestera Sfantului Andrei: "La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine ca-mi venea,/ Si descaleca?/ Venea Decebal,/ Calare pe-un cal,/ Sfintii ca-mi gasea,/ Cu ei ca-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-si facea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian ca venea,/ La slujba sedea,/ Slujba asculta, / Si ingenunchea,/ si nu se-nchina.../ Pe murg calarea,/ Si calea-si lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului...". Decebal era foarte bine informat cu privire la venirea apostolului

si la lucrarea lui in Dacia Mica si poate si in alte parti ale Daciei, asa incat este chiar de crezut ca s-a dus sa viziteze acel loc. Memoria populara a retinut imaginea unui rege distant fata de noua religie. Atitudinea lui Decebal este fireasca, trecusera doar putini ani de cand apostolul ajunsese pe tarmul marii, iar regele tinea inca la vechile traditii. Cat despre Traian, cum cetatea sa Tropaeum Traiani, pomenita si in versuri, era aproape de renumita pestera, deci nu ar trebui sa ne indoim de spusele baladei. Au fost vremuri si oameni care au pus la

indoiala prezenta Apostolului Andrei pe pamantul nostru. Mai sunt si astazi destui sceptici. Dar daca documentele istorice sunt sarace in privinta acestui eveniment, in schimb traditia populara este formidabil de puternica. Oamenii au imortalizat acest eveniment crucial in cantecele si povestile lor, l-au povestit cu sfintenie si l-au cantat cu credinta, timp de doua mii de ani, din generatie in generatie, pana astazi. Ce ne invata aceste legende? Ca in loc sa cautam informatii despre istoria noastra in cartile citite si rascitite din biblioteci, in loc sa ne resemnam cu faptul ca s-au pierdut

mai toate documentele despre epocile acelea indepartate, am face mai bine sa intrebam omul de la sat: el stie, uneori, mai bine decat orice savant. Istoria este vie, traieste prin noi, trebuie doar sa o lasam sa vorbeasca. Nu au reusit sa afle nici cei mai vajnici cercetatori cine era rege al dacilor cand a venit Apostolul Andrei la noi. Daca i-ar fi intrebat pe satenii din satul Ion Corvin, ar fi aflat. Memoria locala, ca si memoria unui neam intreg, este teribil de puternica. Ea este o carte uriasa, plina de informatii cruciale, dar pe care nimeni nu se mai osteneste astazi sa o citeasca. Cat despre

prezenta apostolului nostru, al romanilor, nu avem nevoie de alte documente. Trei versuri de colinda despre Sfantul Andrei, din aceasta "carte" minunata a traditiei populare, spun asa: "Trece-ma si Dunarea,/ Ca sa afle Dacia,/ Ca s-a nascut Mesia".  

Aurora Petan

 ===========================

In Tara Dacilor vine iarna

Cetatea Piatra Rosie in paragina. Aici a fost cuibul de vulturi al dacilor

 Daca imparatul Traian nu a putut sa-i dezlipeasca pe daci de munti, a reusit societatea de azi. Ultimii urmasi ai dacilor si-au parasit pentru totdeauna casele, si-au umplut desagile, si-au luat pruncii pe umeri si coboara, invinsi, din muntii lor

In cautarea zidului ascunsIn Muntii Orastiei, nu departe de cetatea Piatra Rosie, deasupra satului Cioclovina, porneste

un zid urias, lung de 2,5 kilometri, construit de dacii lui Decebal pe creasta unui munte, pentru a inchide accesul dusmanilor spre capitala lor. Cartile spun ca localnicii il numesc Troianul. Perpendicular pe acest zid se mai afla alte peste 30 de ziduri si cateva bastioane, formand un pieptene gigantic. Inaltimea zidului era de cativa metri. Astazi, zidul e doborat si zace ascuns in padure, sub covor de frunze de fagi. Putini localnici stiu de existenta lui. Nu e inclus in nici un traseu turistic, iar cerc

etatorii nu pomenesc aproape niciodata de el. Am pornit in cautarea lui si a cetatii de la Piatra Rosie, intr-o zi de toamna tarzie.*E ora sapte dimineata.

Drumul pe Valea Luncanilor

 Drumul spre Luncani se desface din Calan. Pana la Bosorod e asfalt, apoi mergi numai pe spinarea colbuita a pamantului. Valea Luncanilor unduieste printre palcuri de brazi intunecati care strapung ruginiul fagilor. Trei copii cu caciulite colorate merg veseli pe drum: mai e mult pana la scoala. Primul satean pe care il intalnesc sta pe o banca de lemn, pe marginea apei. Banca se sprijina intr-o parte pe un picior de lemn, in cealalta pe trunchiul unui copac. Sateanul sta cu picioarele incrucisate si manile in buzunare si tine langa el o nuia si o

secure. Il intreb de Troian. N-a auzit. N-a auzit de nici un zid. De trunchiul copacului e agatata o cana galbena de metal. Aerul diminetii e limpede si taios, soarele de toamna e palid. Nori grosi se strang in preajma lui. Drumul se misca inainte, ca o vietate obosita ce-si taraste trupul prin praf. Nici tipenie de om. Dupa cale lunga de mers, coteste brusc spre dreapta si urca cu iuteala. La cotitura isi fac veacul patru-cinci case marunte, pazite de o haita de caini. O femeie tanara si slaba imi iese in intampinare. O intreb de ce sat tin casele astea. "De Cioclovina", spune femeia. "Dar Troianul

pe unde vine?" Nu a auzit. "Dar batranii din sat?" Nu crede sa stie cineva de Troian, ca ar fi auzit si ea. Nu stie de nici un zid mare care sa treaca pe deasupra satului si a pesterii. Cainii hamaie agitati. Urc panta abrupta ce duce la pestera Cioclovina. In drum, dau de un cioban tanar ce pazeste o turma de oi, toate albe, numai una neagra, cu coada pe jumatate alba. Sta sprijinit in toiag si are pe umar o desaga din lana colorata. Nu, nu a auzit de Troian, nu stie de nici un zid, de nici o cetate dacica. Norii se ingroasa tot mai tare. Soarele mi-a intors spatele. Incepe sa ploua. In luminisul marunt

din preajma pesterii sta lungita o masa de lemn cu banci si cu acoperis. Ma adapostesc de ploaie. Stiu din carti ca zidul incepe undeva deasupra satului si deasupra pesterii, deci ar trebui sa urmez cararea lata care iese din luminis si urca spre stanga, prin padure. Dar ploua incet, muntii sunt imbracati in ceturi si, fapt ciudat, nimeni nu stie unde e Troianul. Ma gandesc ca poate e un semn ca trebuie sa ma intorc. Poate nu a venit vremea. Dar daca e o incercare? Daca Zamolxe din inalturi imi pune la incercare credinta si vointa? Poate ca in astfel de locuri ferite si anevoioase nu ajung

decat cei care vor cu adevarat. Imi pun pelerina si pornesc neabatuta la drum. Ploua cu ceata, dar ploaia e moale si marunta, mai mult mangaiere decat sfichiuiala, mai mult lacrimare decat burnita. Desi e dimineata, e o lumina de dupa-amiaza, eterna, din afara timpului. Tin cararea prin padure, sus, tot mai sus, pana ajung intr-o poiana intinsa. E prea multa frumusete, prea mult dans de culori tomnatice... Codrii aburiti de ploi imbratiseaza din toate partile poiana. Nu e frig, nu bate vantul, nu simt ploaia. Mai mult o aud si imi pare ca din inalturi, un zeu plange infundat, cu

capul in palme si nu-i inteleg tristetea si tanguiala.

Vremea cand radea pamantul

Strabat zaristea sub ploaia marunta. Cativa meri scuturati, cu scoarta innegrita si ramurile strambe, inchipuiesc un dans nebunesc in ploaie. Trei cai cu spinarile ude pasc slobozi intre pomi. Cararea se pierde in iarba jilava si nu mai stiu incotro sa o apuc.

Poiana

 La capatul poienii se zareste o pata intunecata intre ceturi: o casa. Ma indrept intr-acolo. In gradina casei, doi barbati scot cartofi din pamant, cu mainile pline de noroi. Cel mai in varsta lasa din palma doi cartofi naclaiti si vine la gard. Il cheama Roman Miclaus. E localnic. Casa e-a lui. Si pamantul. Mult pamant, pamantul mosilor si stramosilor lui, dar el n-a

mai putut sta acolo, in munti. A coborat in vale. Casa e parasita acum. Doar pentru pamant mai vine, cand e nevoie, sa-l munceasca. E necaz mare, ca nu mai castigi mare lucru, nici pe vite, nici pe roade. Vocea barbatului se inmoaie. Timpurile-s rele pentru taranii din satele de la munte. Si-a lasat casa, pamantul nu mai rodeste ca altadata, statul nu-i ajuta cu nimic. Au ajuns de n-au din ce trai. Ba si mai rau, de cand s-a facut rezervatie naturala in munte, nu mai poate lua nici un vreasc din padurea care a fost intotdeauna a lor si pe care au ingrijit-o ca pe ochii din cap. Pe ei nu i-a intrebat nimeni

cand s-a facut rezervatia. Nu i-a despagubit nimeni cu nimic. Vorbeste cu naduf si gesticuleaza cu palmele murdare si muncite. Are peste 70 de ani, dar arata mult mai tanar. Ploua fara incetare, iar eu il intreb de daci si de zidul Troian. Nici el nu a auzit de Troian, dar imi arata cu mana spre cel mai inalt varf de munte, inspre apus: Varful lui Traian. Acolo s-au batut dacii cu romanii. Acolo si-au facut dacii un zid mare, din pietre albe. Erau viteji tare dacii. Si destepti. Imi spune sa ma intorc din drum, in poiana, sa tin cararea, sa urc pe

coama muntelui din fata, apoi imi arata cu mana saua dintre doua culmi.

Roman Miclaus

 Acolo e alta poiana. Dupa ce o strabat, o sa dau de un drum care duce la Varful lui Traian. Si acolo o sa vad ziduri vechi, de piatra. Nu stie daca ala e Troianul, dar acolo sigur s-au batut

dacii cu romanii. Ii multumesc si plec. Fac drumul inapoi, spre capatul poienii, cautand cararea ce duce in munte. O femeie trece alene prin ploaie, tinand de capastru doi cai, unul alb, unul negru, incarcati cu desagi. Imi raspunde la salut, schimbam cateva vorbe de parca ne-am cunoaste de cand lumea, apoi imi zice, ca trezita dintr-un vis: "E saracie mare, mama, nu mai e ca pe vremuri, cand era atata rod, ca radea pamantul". Si pleaca mai departe, ca si cum si-ar fi spus replica pe scena si rolul ei s-a incheiat. Ma mir din nou cat de frumos si simplu vorbesc taranii. Fara inflorituri. Au un

firesc in vorbire pe care noi, ceilalti, l-am pierdut, asa cum un copil isi pierde inocenta. Ceea ce pentru noi este figura de stil pentru un om al pamantului este lucru curat, firesc: cand e recolta buna, pamantul rade. Rade de-adevaratelea. Iar acum...Cararea mea tot nu se vede in iarba. Ma uit spre munte si zaresc, intre sirurile de brazi, un fagas. Pe acolo trebuie sa fie suisul. Incep sa urc. Cerul plange, pamantul plange.

Locul unde timpul curge inapoi

Nu ma bate gandul nici o clipa sa ma intorc. Nu mi-e frig, nu mi-e cald, nu simt oboseala. Ma afund in noroi pana la glezne, intr-un urcus din ce in ce mai abrupt, printre brazii napaditi de licheni. Ma agat de pietre si de radacini. Ma agat de stropii de ploaie, care parca ma iau pe aripile lor si ma urca in poiana. De s

us, din luminis, lumea se vede altfel. Agitatia de zi cu zi, ambitiile, fricile marunte si grijile devin ridicole. Stancile indepartate ale Cioclovinei sunt invaluite in ceata. Aici totul e desavarsit: e liniste, e rai. De pe saua muntelui,

restul lumii pare o prapastie uriasa, din care tocmai am scapat.

Drum dacic in cetatea Piatra Rosie

 Strabat poiana cautand, din nou, cararea. O gasesc repede si merg inainte. Tufe nesfarsite de merisor... Bob cu bob, picurii de ploaie curg pe fructele lor purpurii. Inaintez prin saua

muntelui, lasand crestele in stanga si in dreapta. Tin drumeagul inainte, in cautarea zidului ascuns.Nu stiu cat e ceasul. Lumina e aceeasi ca si de dimineata, cerul e acelasi, ploaia e aceeasi. Un asemenea loc nu poate sta sub vremi, nu poate exista decat in afara timpului. Cararea ma fura tot mai mult, merg vreme multa, fara sa dau de Troian si imi pare, de la un timp, ca nu e drumul cel bun. Dar nu am pe cine intreba. Deodata, mi se pare ca aud un tipat, ca un fel de chemare. Grabesc pasul si in fata mea se deschide o vale adanca, ireala, neteda ca un

fund de iaz. O apa strabate valea si se scurge, rupand pamanturile, intr-o pestera. E Ponoriciul. Trei gospodarii dorm in ploaie, ca niste casute de jucarie, inconjurate de gradini si fanete. Stau in fata unui tablou neclintit, parca agatat pe peretele nesfarsit al cerului de toamna. Se aude din nou tipatul. Ma uit in directia din care vine si vad, desprinzandu-se din ceturi, o umbra galbuie. E o femeie ce pazeste cativa porci. Ma intreaba strigand, de la mare departare, unde am pornit pe vremea asta? Ma duc spre ea si o intreb de Troian. N-a auzit. Nici de varful lui Traian. Nici de daci. Nici

de ziduri. Ea pazeste porcii. Ponoriciul e parasit. Oamenii si-au lasat casele, gospodariile, si au coborat la vale, in satul Pui. Aici nu se mai poate trai, e prea greu. Cativa porci rozalii cu pete negre forfotesc in preajma ei. Porcareasa e o femeie intre doua varste.

Marioara de la Ponorici

 

Peste imbracamintea neagra poarta doua pelerine, una galbena si una transparenta. Sta acolo, in pustietatea aceea dumnezeiasca si pazeste porcii, in ploaie. Ma intreaba daca stiu cat e ceasul. "Ciudata intrebare", imi spun. Ma uit la ceasul de pe telefonul mobil: e unu si jumatate. Femeia scoate cu incetineala, dintr-un buzunar, de sub pelerine, o punga invechita, mototolita, iar din punga scoate un ceasornic vechi, de masa, din metal si plastic rosiatic, decolorat. Cu gesturi alene, muta limbile ceasului si invarte cheia, intrebandu-ma absenta: "Cat ai zis? Jumate la doi?". Apoi

ceasornicul dispare inapoi in punga sifonata si in buzunarul hainei, sub cele doua pelerine. Aici timpul, cand nu sta pe loc, curge inapoi. De la ora doua spre ora unu. De la clipa de fata spre inceputuri, spre izvoare. Inapoi, la vremurile in care cerul si pamantul si oamenii radeau. Ne luam ramas bun. O vad disparand, umbra galbuie, spre padure, vorbind cu porcii ei. Dupa ce ma indepartez, mi-aduc aminte ca am uitat sa o intreb cum o cheama. O strig de departe, prin panza subtire de apa ce leaga aerul: "Cum va zice?" "Marioara!" "Marioara si mai cum?", strig eu fara sa-mi aud ecoul.

"Marioara de la Ponorici...", mai aud, inainte ca femeia sa dispara cu totul in trupul de ceata al vaii.

Promisiunea lui Zamolxe

Dau ocol vaii, cautand un reper, ceva care sa-mi spuna incotro sa o iau. Zidul ascuns trebuie sa fie pe o creasta de munte, iar eu sunt intre creste. Prin dreapta vaii se face un drum taiat in stanca, unde candva a fost cale ferata industriala. Taranul cu cartofii mi-a povestit de drumul acesta care duce peste munte, in satul

Pui. O iau pe acolo si mai zaresc cateva adaposturi sezoniere paraginite.

Zidul ascuns

 Cateva oi pasc nestingherite, in ploaie. Mai sus, in padure, se aud talangi. Urc intr-acolo, ca sa vorbesc cu ciobanul. Il gasesc stand neabatut in ploaie, cu mioarele lui. Intr-o mana

are un toiag, in cealalta o umbrela. Nu a auzit de Troian. Nici de ziduri dacice. Nici de Varful lui Traian. Imi aduc aminte de Albii, un nume scris pe singura harta pe care vazusem indicat Troianul. Albii figura in apropiere de Troian. Ma gandesc ca poate e chiar o alta denumire a Troianului. Ciobanul se lumineaza. Pai daca am venit dinspre Cioclovina, am venit pe Albii! Trebuia sa intreb de la inceput de Albii, toata lumea stie de ele. Dar Troian?Ploaia se inteteste, dusmanoasa. Cerul e intunecat, dar linistit. Nu tuna, nu fulgera, nu bate vantul, nu e frig. Soarele s-a retras in alta

lume, poate in lumea cealalta, sa incalzeasca sufletele dacilor plecati. Ma intorc pe drumul pe care am venit si ajung la drumeagul ce se desprindea spre stanga si care urca paralel cu Albii. Ma intreb ce-o fi cu numele asta, "Albii". Suna destul de ciudat. O fi de la "albie de rau", sau de la "cei albi"? Or fi niste zei albi, sau niste batrani cu pletele ninse, pe care timpul i-a preschimbat in stane de piatra? Drumeagul care ma chemase de la bun inceput, dar nu voisem sa-i dau ascultare, urca grabit prin padure, disparand sub covorul de frunze de fag. Sunt din nou fara carare si nu stiu incotro

sa o apuc. Dar iata ca ploaia se rareste pe nesimtite. E deja tarziu si ar trebui sa ma indrept spre vale, ca sa nu ma prinda noaptea in munti. Ma uit imprejur: numai fagi. Ii cer un semn lui Zamolxe, care m-a adus pana aici. In fata mea, copacii urca pieptis o panta abrupta. In varf, printre fagi, se vede cerul, semn ca acolo e creasta. Ma opintesc prin covorul gros de frunze si noroi si urc pana pe creasta. Au trecut deja opt ore de cand am pornit la drum, asta e ultima incercare, ultima ispita, apoi trebuie sa cobor in vale. Urc tot mai repede, aproape gonind, cu pasi mari si sufletul strans.

Am ajuns pe creasta. Si de o parte si de alta, pamantul alearga la vale abrupt, cu fagi cu tot. Ajung intr-o mica surpatura, intre pomi. La stanga si la dreapta o carare lata porneste brusc, printre copaci. Pentru prima data de cand am pornit la drum, ploaia s-a oprit. Ceata se rostogoleste in valatuci desenati limpede: rotocoale albe, ca scapate din mana cofetarului ce tese vata de zahar. In cateva clipe, aerul se curata si privelistea se limpezeste.

Piatra Rosie

 De o parte si de alta a cararii, trunchiurile ude ale fagilor, innegrite, drepte, paralele, par o armata de tineri voinici gata pentru ultima batalie. Merg mai departe, cu senzatia ca ceva nu se potriveste la acest peisaj. Sunt pe un drumeag suspendat pe creasta. Ce fel de carare e asta? Si, dintr-o data, ma luminez: sunt pe zidul ascuns al dacilor. Nu mai ploua. Zidul e acoperit de frunze, dar uneori se vede piatra. Calupuri mari, din piatra alba, tocita. Am ajuns pe Troianul. Sunt pe capatul lui de deasupra satului Cioclovina. Pe masura ce

inaintez, zidul creste in inaltime, ajungand la doi metri. As vrea sa strabat cei doi kilometri si jumatate mergand pe zid, sa vad cum dacii au zidit muntii, sa vad cum au legat crestele intre ele, dar timpul nu ma lasa. Vine seara. Totusi, dorinta mi-a fost implinita si am ajuns unde-am vrut. La zid. Zamolxe mi-a implinit dorinta. In tara dacilor e toamna tarzie. Dar cerul nu mai plange. Ma gandesc ca asta e un semn, o promisiune din partea marelui zeu, ca va veni, intr-o buna zi, si primavara.

Vremea dacilor

E dimineata. Soarele s-a intors din lumea de dincolo. O iau din nou la drum, spre cetatea Piatra Rosie, aflata la mica distanta de zidul ascuns. Acum, Valea Luncanilor mi se pare atat de familiara, de parca as fi trait acolo nu o viata, ci mai multe. Piatra Rosie se inalta singuratica, in stanga drumului. E o stanca semeata si este, intr-adevar, rosie. Unii spun ca de la oxizii de fier care coloreaza pamantul si pietrele in tot tinutul. Altii, ca e sangele pamantului: atat de mult au suferit dacii cand romanii le-au luat tara. O sageata rosie si un

triunghi rosu te trimit inselator inainte, pe vale. Nici un indicator spre stanga, spre piatra insangerata. Nici un semn catre un monument intrat in patrimoniul mondial sub egida UNESCO. O iau la stanga si urc pe pietrele alunecoase in graba, cu neliniste. Mi-e dor sa vad cetatea de la Piatra Rosie, desi nu am vazut-o niciodata pana acum. Poate am vazut-o in vreun vis. Poate mi-am inchipuit-o prea mult. Inainte de poarta cetatii, treci prin curtea unei case. Ma gandesc ca trebuie sa fie tare ciudat ca drumul spre cetate sa treaca prin curtea ta. Casa e parasita. Cusca cainelui e goala,

gradina e napadita de buruieni, gardul prabusit in cateva locuri. In livada, sub un par, se vede o fantana. In departare se zareste o alta fata a Varfului lui Traian. Cum iesi din curtea parasita, intri in cetate. Urcusul este dureros. Pietre verzi, imbracate in muschi des, impanzesc padurea de fagi crescuta peste obrazul cetatii. Marele drum pavat, care se mai vede si acum, urca pieptis pana pe platou. Acolo sunt stapani doar mistretii si uitarea. Zidurile au disparut demult, sub haina groasa a ierburilor. Scaieti, buruieni de tot neamul, apa baltind ici si colo si pamant scurmat de fiarele

padurii, asta e tot ce se mai poate vedea la Piatra Rosie.

Femeia cu caii

 Acolo, candva demult, in vremea cand pamanturile dansau in hora cu cerurile, a fost cuibul de vulturi al dacilor. O cetate mandra, zidita pe varf de munte, inconjurata din toate partile de prapastii. Iar cand a venit jalea si prapadul, nu a mai ramas piatra peste piatra in

calea furiei romanilor. Oamenii locului au inrosit si cerul si pamantul cu sangele lor. Unii si-au umplut desagile, si-au luat pruncii pe umeri si au plecat, nadajduind sa se intoarca intr-o zi, daca vremurile vor fi mai bune. Altii au ramas cu radacinile adanc infipte in pamantul lor rosu. Au ramas sa-si creasca animalele, sa-si cultive pamanturile, sa-si ingrijeasca padurile. Clipele au trecut repede, s-au transformat in veacuri, iar cei ce locuiesc in Valea Luncanilor se stiu acolo dintotdeauna. Acolo au vietuit mosii si stramosii lor si nu-si amintesc sa fi venit de undeva, de prin alte

parti. Ultimul locuitor al casei de pe Piatra Rosie a plecat la munca in Spania, impreuna cu nevasta. Pe cei doi copii i-a lasat in grija unei batrane, intr-un sat departe de Luncani. Bunicii si strabunicii lui au trait dintotdeauna la Piatra Rosie. Pamanturile alea sunt ale lor. Cetatea este tot pe pamanturile lor. Intr-un fel, cetatea este chiar la ei in curte. Toti cei din neamul lui s-au nascut si au crescut cu cetatea in curte. Omul a stat la Piatra Rosie pana i-au crescut pruncii si nu a avut unde sa-i dea la scoala. In Luncani este scoala doar pentru clasele I-IV.

Dar si pana acolo e destul de departe. Cand au crescut cei mici, au plecat cu totii la vale. Mai urca la casa de la cetate doar din cand in cand. Acolo viata e prea grea. Statul nu-i ajuta, laptele si roadele se vand la pret de nimic, vitele nu mai au valoare. Daca nu mai tii vite, la ce sa mai ai fanete? S-a mai facut si rezervatie peste pamanturile lor, fara sa-i intrebe nimeni, fara sa primeasca despagubiri. Vorbesc cu satenii din Luncani, despre casele parasite din munti. "Da, da", spun ei, "multi oameni si-au lasat gospodariile si-au coborat in vale. Tinerii pleaca mai toti, ori la oras, ori in

strainatate, la munca. Tinutul se pustieste." *In tara dacilor e toamna tarzie si se pregateste sa vina iarna. Ploua iar, de parca Zamolxe plange infundat, cu capul in palme. Ii inteleg tristetea si tanguiala. Sunt la capatul unui drum printre case parasite, printre pamanturi pustiite, printre oameni uitati de lume. A trecut vremea cand dacii zideau coamele muntilor si le inlantuiau crestele. A trecut vremea lor. Plec din Valea Luncanilor cu sentimentul ca-mi parasesc casa, trecutul si istoria. Stropii de ploaie mi se preling pe fata si nu stiu ale cui

lacrimi sunt: ale cerului, ale zeului sau ale mele. In drum spre casa, ploaia se preschimba in ninsoare. Ne asteapta o iarna lunga si grea, ne asteapta uitarea. Ne mai ramane doar speranta ca, intr-o buna zi, va veni si aici primavara. De n-ar veni prea tarziu...

Fotografii de Marian Coman  

Aurora Petan ====================

Gauri negre ale istoriei - Pestera de la Limanu

Lacul de la Limanu. Labirintul pesterii trece si pe sub el.

 Intr-un colt de tara, acolo unde se innoada pamantul romanesc cu cel al bulgarilor si cu apele Marii Negre, ascunsa in pantecele unui deal, isi doarme somnul de milenii o lume straveche si plina de mister: Pestera de la Limanu. Intortocheata ca un labirint, cu sute de galerii care serpuiesc pe sub sat si pe sub

lacul din apropiere, in ea si-au gasit adapost mai intai dacii urgisiti de romani, apoi crestinii primelor veacuri, care au cautat insingurarea sau un loc de rugaciune. In ultimele decenii, oamenii au devastat pestera, dar aceasta poarta catre lumi ciudate a avut si un noroc intarziat: a primit, in sfarsit, o usa, un lacat si o calauza

Celebra mai ales pentru statiunile ei de pe litoral, cu plajele lor insorite si intinse, putini dintre turistii ce se indreapta vara catre Mangalia sau Vama Veche stiu ca dincolo de

liziera de asfalt a soselei, campia Dobrogei este un pamant ce geme de istorie din toate veacurile. Aici s-au intalnit mai multe lumi, fiecare cu culoarea si parfumul ei, fiecare cu durerile si frumusetile sale. De la vremea de aur a ganditorului de la Hamangia, la timpurile glorioase ale dacilor, la rafinata lume greceasca din coloniile de pe malul Marii Negre, la romanii mereu insetati de cuceriri, la sciti, sarmati, turci, tatari, lipoveni... Dobrogea este si u

n taram fabulos al pesterilor. Aici se afla minunata pestera a Sfantului Andrei, aici este pestera Sfantului Cassian, pesterile din Cheile Dobrogei. Aici sunt uimitoarele grote de la Basarabi. Si tot in Dobrogea se afla si pestera La Movile, pentru care americanii de la NASA au venit cu sufletul la gura, sa vada primul loc

de pe planeta noastra unde s-a descoperit viata in mediu fara oxigen, acelasi mediu ca pe Marte. Iar la cativa kilometri de Movile, se afla pestera Limanu, cea mai incalcita pestera din Romania. Mai putin spectaculoase ca pesterile de munte, pline cu stalactite si stalagmite, pesterile dobrogene sunt mai putin grandioase, dar mai calde si mai favorabile vietuirii, si au strans in ele mai multa istorie. Asa s-a intamplat si la Limanu.

Un loc de pierzanie

Toamna dobrogeana e ca o miere veche, parfumata si densa. Nu mai are limpezimea si voiosia verii, aerul e mai greoi, dar inca se mai simte putin din caldura lui august, amestecata cu miros sarat de alge si scoici.

Sateni din Limanu (Stana, Vasilica si Nicolae)

 Pamanturile si pietrele galbene isi impletesc culoarea cu cea a nucilor ruginiti si a plopilor poleiti, peste noapte, cu aur. E duminica, e

liniste, litoralul e pustiu, satele adormite. Drumul de la Mangalia spre 2 Mai lasa pe stanga statiunile aflate acum in "concediu de odihna". Inainte de a ajunge la destinatie treci peste lacul Mangalia. Dincolo de apa, de pe pod se vede un sat alungit pe coama unui deal. Este Limanu. Ici case noi, colorate, colo case mai marunte si turme de animale imprastiate pe pajiste. Dupa pod, se desprinde un drum la dreapta. Satul doarme. Un magar si cateva rate motate par sa fie singurii lui locuitori. Vreau sa ajung la pestera Limanu, dar nu exista nici un indicator. Intru pe una din ulite. Sat mare, cu

multe case, cu garduri din piatra galbuie, aceeasi pe care o vazusem in burtile dealurilor. Vad oameni pe la porti. Tacuti, curiosi, asteapta ceva. In sat e nunta.Ma duc la prima poarta si intreb de pestera. Doua femei si un barbat stau sprijiniti de un gard metalic, decorat cu flori albe si inimi verzi. In spate se vede o casa albastra, in stil dobrogean, cu cerdac, umbrita de bolti de vita de vie. "Da, pestera e aproape, dar nu stiu nimic despre ea". Chiar nimic? Nu, ce sa stie, cele doua femei n-au fost niciodata in pestera. Una din ele pare mai in putere, poarta un halat

de casa albastru, un batic alb si ochelari cu lentile galbene. Imi spune ca batranii care mai stiau cate ceva au murit, ca nu mai e nimeni in sat care sa stie ce e cu pestera. Cealalta femeie, mai in varsta, e mai dornica de vorba si are in glas o adiere de mister. O cheama Stana. "Pestera asta e ramificata ca vinele pomului", zice. "Pe oriunde mergi, ajungi in acelasi loc. Toata-i la fel, nu stii unde esti, unde ai ajuns, te invarti dintr-un loc in celalalt si nu-i mai gasesti gura. E un loc de pierzanie, de-aia lumea din sat nu se duce acolo." In pestera de la Limanu au pierit oameni. Au intrat ori sa se ascunda,

ori din curiozitate, nu au stiut sa mai iasa si acolo le-au putrezit oasele. Ei, satenii, se feresc sa intre in ea. E ca un loc blestemat. In timp ce Stana vorbeste, Vasilica o dezaproba discret: "Nu se stie exact, astea-s doar basme". Sigur este ca pestera se intinde pe sub sat si pe sub ghiol, pentru ca in unele locuri picura apa din pereti si acolo, deasupra, trebuie sa fie ghiolul. Odata, unul din sateni a sapat o fantana si cand a ajuns mai adanc cu sapatul, au iesit din pamant lilieci.

Fantana din care au iesit lilieci

 Asta inseamna ca fantana dadea cumva in pestera. Cine stie cat se intinde. Si-a intins coridoarele chiar si in beciurile unor sateni. Barbatul, care pana acum a tacut, aproba si intra si el in discutie. Il cheama Nicolae si are pe cap o sapca galbena pe care scrie "I love

Radu". El a fost in pestera de mai multe ori. Tatal lui, "mosu", cunostea pestera cel mai bine. Dar nu mai traieste. El ii scotea pe cei rataciti, cunostea toate cotloanele. Odata s-au ratacit trei copii. Au intrat in pestera si nu s-au mai intors trei zile. S-a dus mosu dupa ei, sa-i scoata. Si-au ars copiii si hainele de pe ei ca sa faca lumina, dar n-au mai gasit drumul inapoi. Mosul i-a adus acasa, iar copiii au povestit ca, ratacind prin cotloanele pesterii, au auzit, la un moment dat, deasupra, batand "cloapetele": se aflau sub biserica! Altadata, o femeie statea si plangea in fata pesterii. Barbatul ei, Virgil, era

in pestera de mai multe ceasuri si nu mai iesea. Au trimis satenii dupa "mosu". Acesta s-a afundat in pestera pipaind cu degetele tavanul. Stia pe unde trebuie sa o ia dupa forma pietrei. Il striga pe nume pe Virgil si se indrepta spre locul de unde venea raspunsul. Asa l-a scos afara. Omul zicea ca pestera il vrajise. A intrat cu o cutie de chibrituri, a aprins un bat, a facut cativa pasi, a mai aprins unul si inca unul. Voia sa vada ce urmeaza mai incolo, dupa cotitura, dupa pietrele din fata, ce-o mai fi la stanga, unde se vede o ferestruica in piatra, si tot asa, pana a terminat chibriturile si nu a mai gasit

drumul de intoarcere. A ramas prins in mrejele pesterii, noroc ca nevasta-sa venise cu el si a cerut ajutor, altfel acolo ii ramaneau oasele. Nicolae se aprinde tot mai tare. Gesticuleaza des si povesteste cu mandrie despre "mosul" lui. El nu stie pestera cum o stia taica-sau, dar a umblat si el prin multe cotloane. "Cand eram mici, eram niste draci de copii. Cand intra in pestera cineva, marcandu-si drumul cu un ghem de sfoara, pe care il desfasura pe unde trecea, ca sa nu se rataceasca, noi luam capatul sforii si-l duceam de la intrare intr-un cotlon, ca sa nu mai gaseasca drumul." Rade,

amintindu-si de nazdravaniile din copilarie, dar apoi devine dintr-o data serios. Imi povesteste cum a ajuns odata intr-o galerie gatuita tare si cum a trecut in alta camera, unde nu mai intrase nimeni de multa vreme. Din loc in loc, sub talpa piciorului suna a gol. In galeria cea neumblata a gasit o sfoara, ramasa de la cineva care ajunsese acolo, cine stie cand. "Cand am pus mana pe firul de sfoara s-a facut praf, asa de veche era." Mi-aduc aminte, fara sa vreau, de o scena din cartea "Calatorie spre centrul pamantului" si ma infior. Brusc, se porneste muzica. Se apropie alaiul de nunta si

ulita se anima. Le multumesc celor trei. Vasilica da in continuare din cap, neincrezatoare. Stana si Nicolae regreta ca nu imi pot spune mai multe, ca nu mai traieste "mosu". Ar vrea sa le trimit fotografiile. Le cer adresa. "Sat Limanu", imi raspunde barbatul. "Strada?" "Pai fara strada". "Traian Vuia", intervine cu seriozitate stapana casei, care pana atunci tacuse. "Numarul?", intreb eu mai departe. "Nu stiu", zice Nicolae amuzat. Nu stie la ce numar sta. E drept, nu vad nici un numar pe nici o poarta. In sat toti se stiu dupa nume. "57", rapunde serioasa Vasilica, indepartandu-

se de noi.O iau in directia indicata de sateni. Pentru ei e simplu: tii cararea pe deal, pana vezi niste pietre mai mari, aproape de copacii care se vad in departare. Acolo e pestera. O iau spre o padurice de pini, pe marginea unei valcele adanci. De o parte este lacul linistit, cu malurile invelite in vegetatie de balta. De cealalta, valceaua, acoperita doar de ierburi sarace. Pamantul scrasneste sub talpi si nu pricep de ce.

Intrarea in pestera, decorata cu grafitti

 Ma uit mai bine: ierburile sunt impestritate cu mii de cochilii marunte si albe. Cioburi de scoici. Pe masura ce ma apropii de padurea de pini, cochiliile se amesteca cu conuri de pin cazute, formand, impreuna cu ierburile, un covor ciudat si incomod. Versantul vaii e

strabatut de doua manunchiuri de dare, sapate candva de ape. De departe, par a fi urmele lasate de o vrajitoare rea, care a zgariat peretele cu unghiile, incercand sa iasa din prapastia in care a aruncat-o Fat-Frumos. Ma uit dupa pietrele date ca reper de sateni, dar nu le vad. Cararea a disparut de mult. Ma indrept spre lac, unde terenul pare mai stancos. Ma invart, ma intorc, pestera nicaieri. Peisajul e uniform, iar eu caut in zadar intrarea in lumea de sub pamant. Ma intorc inapoi in sat si mai intreb o data. Mi se dau aceleasi repere, dar abia acum inteleg ca, de fapt, m-am plimbat tot

timpul pe spinarea pesterii si ca intrarea este in panta, in valcea. Intre pietrele galbui, care ies din deal ca niste oase de mamut, se vede o poarta mica, metalica, tintuita intr-un zid de beton. Pe poarta e pictat cu vopsea rosie un craniu si doua oase incrucisate. In diagonala, cineva a scris cu alb: "A iubi este cel mai frumos lucru". Mai sus, un numar de telefon mobil, pentru cei care vor sa viziteze pestera. Alaturi, pe perete, scris tot cu rosu: "Pestera Muierii". Mazgalelile de pe zid si de pe poarta prevesteau ce aveam sa vad in pestera.

Calatorie sub pamant

Catalin Vilau are 18 ani si de doi ani este calauza la pestera Limanu.

Ghidul Catalin Vilau zis Nae

 Acum doi ani a lucrat ca voluntar la curatarea pesterii si la inchiderea ei, sub indrumarea

profesorului de geografie din sat. La initiativa Grupului de Explorari Subacvatice si Speologice, au scos zeci de saci cu gunoaie din pestera, au curatat, au turnat beton, au pus poarta si un panou. Atunci profesorul i-a incredintat cheia. Catalin, zis Nae, e un tanar linistit si placut la infatisare. E atent, tacticos, constient de importanta misiunii sale. Mai intai curata incet treptele si intrarea, apoi descuie poarta si imi ofera o lanterna. Il intreb unde e panoul cu informatii despre pestera. "L-au furat satenii si l-au dus la fier vechi", imi raspunde. "Daca punem panou de lemn, il fura pentru

foc." Stiu ca pestera are o lungime de aproape patru kilometri, la care se mai adauga alti kilometri de galerii ramificate, intortocheate, asa ca ii cer sa ma duca doar in locurile pe care le considera mai interesante. Baiatul imi arata o harta a pesterii care seamana la prima vedere cu planul unui oras imens, organizat in trei cartiere. Sunt cele trei sectiuni ale pesterii. Galeriile reprezentate in plan par stradute intortocheate, intretaiate, comunicand unele cu altele sau infundandu-se brusc in cate un colt de harta. Iti trebuie cateva zile bune ca sa parcurgi toata pestera.

Din intrarea spatioasa, unde poti sta in picioare, se intra intr-o sala larga, apoi nu mai stii unde esti. Imi amintesc de vorbele Stanei. Mergi ba cocosat, ba pe vine, ba la stanga, ba la dreapta, iar piatra galbuie e la fel peste tot. Nu gasesc nici un reper, in afara unor sageti rosii, din loc in loc, care nu stiu incotro trimit. Peretii sunt plini de funingine si mazgaleli, aproape nu vad colt de piatra fara scrijelituri. Rodica, Mihai, Raquel, Duti, Grasu... Ici si colo cate un chip hidos ranjeste catre mine de pe pereti. Am sentimentul ca am coborat intr-o lume a umbrelor, care ma urmaresc la fiecare

pas, latindu-se slute pe pereti: Doru, Mariana, Nicu... Nae aproape alearga, fara sa stea deloc pe ganduri, de parca ar fi pe ulitele satului. Cunoaste pestera ca pe buzunarul lui. E intuneric de smoala, dar in lumina palida a lanternelor, pestera parca e din ce in ce mai aglomerata de umbrele celor ce si-au lasat numele acolo. Nu se aude decat zgomotul pasilor nostri. Inainte de a se pune poarta, mai intrau animale salbatice in pestera.

La patura, posibile altare dacice

 O vulpe isi facuse cuibul aici intr-un an. Dar acum e pustiu, liliecii sunt singurii stapani, ei si jivinele marunte. Ne strecuram alert pe strazile inguste ale orasului subpamantean. Intr-un loc se vede cate o fereastra, parca sapata de mana omului, ce da intr-o incapere retrasa. In altul, bolovani uriasi par sa intrupeze fiinte din alta lume. Intr-un perete se vede o firida, in care fumega candva un opait. Miroase a piatra veche, miroase a milioane de ani. Nu e mai frig decat afara. Ajungem "la lilieci". Pe jos e un covor moale, de guano.

Cuiburile liliecilor sunt goale. S-a inserat deja, iar zburatoarele ies afara prin spatii special lasate pentru ei. "Sunt specii protejate", imi spune Nae. Apoi mergem "la paturi". Iesim din galeriile stramte, prin care am mers aproape in genunchi, si patrundem in niste sali largi, cu peretii drepti, regulati. Aici se vede clar mana omului. Daca te uiti mai atent, se vad si urmele lasate de uneltele cu care s-a sapat in calcarul moale. Din sala cea mare se adancesc doua incaperi mai mici, patrulatere, in fundul carora se vede ceea ce Nae numea "paturi": niste pietre fasonate, alungite, asemenea unor

banchete. Umbrele continua sa ma urmareasca de pe pereti: Radu, Bita, Ramona... Apoi mergem "la oase". Pestera este aproape perfect orizontala. Nu urca, nu coboara, nu are "etaje". Ajungem intr-o galerie plina de oase maronii, de animale. In pereti se zaresc mai multe firide dreptunghiulare, sapate de mana omului, in care sunt asezate oase, ca intr-un relicvariu. Imaginea e lugubra, te trec fiori. Nae nu stie cine le-a aranjat asa. In urma mea, se latesc pe pereti Valy, Alin, Pindaru, Ilie... Orasul de sub pamant e aglomerat. Nu gasesti perete care sa nu contina un nume. "Pana unde

ajunge pestera?" "Pana la marginea satului", imi raspunde tanarul, cu o oarece ezitare. "Dar unii zic ca ajunge in Bulgaria. Nu stiu daca e asa. Nu e mult pana in Bulgaria. In sat se zice ca unii au reusit sa ajunga in Bulgaria, dupa cateva zile de mers prin pestera, dar ca iesirea de acolo este astupata. Nu mai traiesc batranii care au trecut la bulgari." Ne intoarcem spre iesire, dupa un drum ametitor prin maruntaiele pamantului. Ies la lumina cu sentimentul ca am facut o calatorie in lumea de dincolo. O lume tulbure, nedeslusita, populata de nume si umbre.

Keiris, ultimul refugiu

Profesorul Vasile Boroneant se ocupa, de multi ani, de arheologia pesterilor. In anii '70 a facut cercetari si la Limanu. "Cei de la Muzeul din Constanta radeau de mine cand le spuneam ca vreau sa ma duc la Limanu." A gasit ceramica, si greceasca si romana, dar cea mai multa este dacica si seamana mult cu c

ea de la Chitila, unde sapa acum. A gasit desene rupestre, tot din vremea dacilor, cavaleri, figuri de oameni, animale. Unele figuri

le-a regasit, aproape identice, reprezentate pe piese de la Chitila. Dar a gasit desenate si cruci la Limanu - simple si rasturnate - din perioada primilor crestini, poate daci crestinati de timpuriu, poate crestini refugiati in vremea persecutiilor. Cateva inscriptii in slavona, scrise cu caractere chirilice, trimit spre secolele 9-11 dupa Hristos. Dar, din pacate, nu poti face arheologie cu lanterna. Pestera ar trebui electrificata, cel putin in primul din cele trei sectoare ale ei. Oricum, e posibil sa fie prea tarziu ca sa se mai faca ceva. Inscriptiile pe care le-a descoperit acum treizeci de ani nu

mai exista, au fost acoperite de mazgalituri moderne. Intreaga pestera este vandalizata, acoperita de sute de graffiti ale vizitatorilor inconstienti. In traditia locala, pestera se numeste "La Icoane" sau "Pestera de la balta". "Ce icoane erau acolo?", intreb nedumerita. "Aaa - se lumineaza profesorul dintr-o data - icoana inseamna in limba veche "chip", "imagine". Nu e vorba de icoane in sensul crestin. Acolo erau niste chipuri din piatra, chiar la intrare. Bolovanii de la intrare au fost sculptati, cand am facut eu cercetari se vedeau clar trasaturile

umane, ochii, nasul, gura. Acum sunt rasturnati, nu cred ca se mai vede ceva. Deci erau niste capete de piatra care vegheau la intrarea in pestera. De aceea satenii au numit pestera "La Icoane". Figurile astea au fost facute probabil demult, in vremea dacilor, poate ca un semn de recunoastere pentru locul prin care se intra sub pamant, ori cine stie din ce alte motive." Il intreb de "paturi". "Ce paturi?", ma intreaba razand. "Acelea nu sunt paturi, sunt altare. Altare dacice, folosite mai apoi si de crestinii primelor veacuri."

Osuar

 Il intreb ce cautau dacii in pestera de la Limanu. Si imi spune o poveste trista, adevarata, ajunsa pana la noi datorita istoricului grec Dio Cassius. Acum mai mult de doua mii de ani, dupa ce Burebista a fost inlaturat de la domnie, regatul marelui rege s-a impartit in mai multe tinuturi mai mici, conduse de printisori. In Dobrogea

existau trei astfel de printisori, care nu traiau tocmai in buna pace. Unul dintre ei, Rholes, a pornit cu razboi impotriva vecinului sau Dapyx, si a adus in ajutorul sau si pe romani. Romanii nu au ezitat sa vina, mai ales ca Rholes le daduse si el o mana de ajutor cand au avut nevoie. Fortareata in care se refugiase printul dac a cazut prin tradare. Dapyx a fost ucis iar fratele lui a fost luat prizonier. Populatia s-a refugiat intr-o pestera mare, din apropiere, numita Keiris. Oamenii au luat cu ei si vitele si alte lucruri de pret, punandu-le la adapost sub pamant. Dar romanii au cautat toate intrarile

"intortocheate si greu de gasit" - cum le numeste istoricul grec -, le-au astupat si i-au infrant pe cei din pestera prin infometare. Vasile Parvan a incercat sa dea de urma acestei pesteri, dar a cautat-o mai mult pe la Gura Dobrogei, desi s-a gandit, la un moment dat, ca ar putea fi vorba de Limanu.

Oase incastrate in peretii pesterii

 

Profesorul Boroneant este convins ca pestera de la Limanu este pestera Keiris, caci prea multe se potrivesc. Pestera avea mai multe intrari, unele sapate dinspre interior spre exterior. Acum toate sunt blocate si peste ele a crescut vegetatie. Dacii au stiut, cand s-au adapostit in pestera, ca pot iesi pe alta parte, dar romanii au gasit toate iesirile. Unele galerii au fost prelucrate de oameni si folosite pentru adapost, ori chiar ca altare sau morminte. Peretii au fost intariti cu ziduri sau coloane de piatra. Exista si incaperi care au fost zidite. Sunt toate semnele ca pestera a folosit ca

adapost in vremea dacilor. In plus, pestera este, intr-adevar, teribil de intortocheata, asa cum spune istoricul grec, si nici o alta pestera din Dobrogea nu s-ar potrivi la fel de bine cu stravechea Keiris. Din pacate, nu se pot face cercetari mai amanuntite, in lipsa celor mai elementare conditii de lucru. Pestera de la Limanu a fost pentru dacii din zona ultimul refugiu, ultima speranta. Vremurile au trecut, iar peste orasul subteran de la Keiris se intind astazi apele ghiolului si casele din sat. Keiris doarme, ca o imensa radacina de copac adanc infipta in pamant,

imbratisand din strafunduri dealul, lacul si satul. In carnea ei, prezentul isi scrijeleste cu cruzime lipsa de respect fata de trecut. Pentru cei ce au ochi sa vada, umbrele dacilor tradati inca aluneca incet, fara odihna, pe peretii pangariti ai pesterii de la Limanu, printre sutele de nume ale celor ce le-au tulburat linistea. "A iubi este cel mai frumos lucru."

Fotografii de Marian Coman  

Aurora Petan

 

========================

Misterul din dealul de creta: Bisericile rupestre de la Basarabi

 Nu stie nimeni cine a fost primul crestin care a simtit nevoia sa sape o chilie intr-un munte de creta, pentru a i se inchina, in liniste, lui Cristos. Se intampla in urma cu peste o mie de ani, pe vremea cand istoria mirosea inca a ceata. Important e faptul ca s-a petrecut in

Dobrogea, la Basarabi, si ca Romania se afla printre tarile cu cele mai pretioase vestigii crestine din Europa.

*Orasul Basarabi se afla pe malul canalului Dunare-Marea Neagra, pe drumul ce duce de la Constanta la Cernavoda. Dupa podul de peste apa, un drumeag prafuit se desprinde spre stanga, strajuit de o parte de dealuri joase. In apropierea lor era, candva, o cariera de creta. In vara anului 1957, ca urmare a detonarilor efectuate pentru extinderea exploatarii, s-a

descoperit intrarea intr-o chilie rupestra. Au inceput imediat cercetarile arheologice si, in anii urmatori, au fost descoperite mai multe astfel de incaperi sapate in dealul de creta, unele cu rol de biserici, altele folosite ca locuinte sau incaperi funerare. In total, sase bi

serici si multe alte galerii si chilii. S-au facut si lucrari de restaurare, caci unii pereti erau

prabusiti. Valoarea intregului complex era data, in primul rand, de numarul mare de inscriptii si desene de pe pereti: cruci, oameni, animale, figuri geometrice, multime de simboluri stranii, zeci de inscriptii scrise cu caractere grecesti, chirilice, glagolitice, cu rune, unele nici astazi descifrate, si intre toate acestea, o data: anul 6500 de la facerea lumii, ceea ce inseamna 992 dupa Hristos.

 

Vestea descoperii ansamblului de biserici vechi de peste un mileniu a atras, la vremea aceea, multi turisti, care nu au stiut sa pretuiasca aceasta comoara. Intemperiile au lucrat si ele la degradarea complexului, chiar daca arheologii s-au grabit sa protejeze proaspata descoperire. Masurile au fost insuficiente. Din suprafata de aproape trei hectare, doar o treime a fost acoperita printr-o constructie de beton armat, cu aspect vag de catedrala si cu acoperisul in trepte, ridicata in anii '70. Pentru restul suprafetei s-a facut un fel de sopron din lemn si stuf, acoperit cu carton

asfaltat, care nu a putut sta cu folos in calea ploilor. Creta, fiind un material foarte moale, s-a degradat rapid. Peretii s-au exfoliat, zeci de desene si inscriptii au disparut. Lipsa fondurilor, dar poate si lipsa interesului din partea oficialitatilor comuniste pentru un monument crestin au contribuit la distrugerea treptata a bisericilor de la Basarabi. Anii de dupa Revolutie nu au adus vesti bune pentru aceasta minune a crestinatatii de pe teritoriul Romaniei. Ploile au continuat sa roada peretii incarcati de istorie. Aceasta era situatia la sfarsitul primaverii acestui an, cand am

incercat sa vizitez complexul. Dar cum astazi, din fericire, nu se poate patrunde in spatiul sacru milenar de la Basarabi fara acordul Muzeului de Arheologie din Constanta, a trebuit sa aman vizita pentru mai tarziu. Iar cand am revenit, in plina toamna dobrogeana, se produsese minunea din cel de-al doisprezecelea ceas.

Dealul sfant

Nimic din aspectul exterior al complexului de la Basarabi nu-ti spune ca ar fi vorba de o

"minune". Dincolo de un gard oarecare se zareste o constructie stranie, structurata pe trei nivele, cu pereti si acoperisuri din fibra de sticla, ce pare sa tasneasca direct din dealurile de creta acoperite cu vegetatie rara. Remarc repede: acoperisul care asta vara lipsea acum exista. Vechiul invelis de carton, prin care se scurgeau apele ploilor si prin care treceau viscolele iernii, a fost inlocuit.

 

Mai trebuie inlocuiti cativa stalpi de lemn, subreziti de vreme si, cel mai important, trebuie sa se gaseasca bani pentru conservarea incintei rupestre, operatiune ce necesita milioane de euro. Dar e de-ajuns sa vezi doar cateva dintre incaperile ce le-au folosit drept biserici primilor crestini din Dobrogea, ca sa intelegi ca ansamblul de la Basarabi este cu adevarat o minune, al carei pret nu se poate tocmi.Ghidul ne conduce in cea mai mare biserica, numita de cercetatori "B4". Dimensiunile sale sunt de 7 x 3,5 m. E suficient luminata pentru a

zari, chiar de la intrare, un porumbel urias, sapat pe unul dintre cei trei stalpi ai pronaosului, iar alaturi de porumbel, siluete umane, cruci malteze, dragoni impletiti, inscriptii in rune misterioase. Pe celelalte fete ale stalpului, alte cruci malteze uriase, sapate in relief. Tavanul naosului se sprijina pe alte cinci coloane, iar intrarea in altar se face prin trei arcade frumos ornamentate cu vopsea rosie, pastrata pana astazi. Intr-un colt al naosului e desenata o figura umana cu bratele larg deschise, probabil in atitudine de ruga. Are o imbracaminte larga, pe care se vede

desenata o cruce, iar in jurul sau sunt multime de alte cruci si de rune. Exista si un cavou, in care se intra din naos, iar in tavanul naosului se zareste o deschizatura prin care se comunica cu o alta biserica, aflata deasupra. Iar deasupra aceleia se afla inca o biserica! Fiecare bisericuta are pronaos, naos si altar, dar si alte incaperi alaturate si galerii prin care incaperile comunica unele cu altele: un adevarat labirint. Lumina slaba, alb-galbuie, da un contur cald desenelor. In incaperi e o tacere absoluta, de mormant. Din loc in loc, creta alterneaza cu cimentul folosit la consolidare,

iar peretii au aspectul unui mozaic. "Ideea a fost proasta", explica ghidul, "deoarece cimentul atrage umiditatea si grabeste deteriorarea cretei". Bisericuta de deasupra este mai mica. Pe un perete al incaperii centrale se zareste un cap de taur, pe peretele din dreapta intrarii altarului o pasare, cruci si inscriptii runice, intr-o incapere laterala se vad banci sapate in creta, intr-o alta un mormant... Un univers intreg, ce reuneste viata cu moartea si somnul cu rugaciunea, unde lumina se dilueaza si zgomotul se stinge, un labirint in care sufletul se curata si mintea se limpezeste.

Primii crestini

Bisericile de la Basarabi sunt unicat prin dimensiuni si complexitate, dar nu sunt singulare: asemenea asezari exista si in alte locuri apropiate de noi, in Bulgaria si in Basarabia. Se crede ca modelul acestor manastiri rupestre ar fi fost adus din Cappadocia, unde exista cu sutele. Dar cine si cand a sapat chiliile de la Basarabi? Cat timp au fost locuite si de catre cine? De ce apar

simboluri atat de diverse? Am solicitat cateva raspunsuri de la parintele Ionut Holubeanu, cadru didactic la Facultatea de Teologie a Universitatii Ovidius din Constanta, foarte preocupat de complexul de la Basarabi, despre ale carui reprezentari sustinuse, de curand, o comunicare stiintifica. Tanar, inteligent, foarte bine documentat, vorbeste repede, cu caldura si har. Ne primeste in biserica Sf. Spiridon din Constanta, iluminata sarbatoreste pentru a celebra o cununie religioasa.

 

"Complexul de la Basarabi a fost datat in secolele 9-10 dupa Hristos, pe baza inscriptiilor de pe pereti, care contin si ani, pe baza ceramicii gasite acolo, care apartine evului mediu timpuriu, si pe baza arhitecturii bisericilor. Totusi, este posibil sa fi existat o prima etapa de locuire mult mai devreme, in secolele 4-6, iar un indiciu in acest sens ar fi una dintre bisericute, care are o arhitectura specifica lumii crestine primare. E vorba de o biserica in forma unei corabii, cu absida si

contraabsida (absida este peretele incovoiat al altarului). Este doar o ipoteza, dar argumentul arhitecturii este puternic. Mai avem un caz asemanator la Dumbraveni. Acolo s-a descoperit un ansamblu monahal rupestru, cioplit in stanca, exact ca cel de la Basarabi, unde exista doua bisericute, datate initial in secolele 9-10. Si acolo, una dintre bisericute are arhitectura specifica secolelor 4-6, la fel ca la Basarabi, si cu toate acestea a fost datata mai tarziu. Apoi s-a descoperit un mormant, in care s-a gasit o moneda din secolul al 4-lea, iar cel care le datase initial a fost obligat sa admita

ca a existat o prima etapa de locuire mai veche cu cateva secole si a coborat datarea acelei bisericute in secolul 4. Aceeasi este situatia si la Basarabi, doar ca aici nu s-au gasit dovezi suplimentare."

- Mai existau in zona astfel de manastiri rupestre?

 

- Basarabi nu este un caz unic. In sudul

Dobrogei - atat in Dobrogea romaneasca, dar si in Cadrilater, exista o intreaga arie monahala. Si bulgarii au gasit vestigii monahale rupestre, unele sunt din secolele 9-10, dar unele dintre ele sunt mai timpurii, din secolele 4-6, refolosite apoi in secolele 9-10 si pana in secolul 11, la fel ca la Basarabi. De fapt, acestea sunt etapele in care viata monahala a fost infloritoare in aceasta zona. Pana au venit slavo-avarii, care au inabusit-o, si ea dispare brusc, in secolul 6 si inceputul secolului 7, si reapare dupa crestinarea bulgarilor, cand conditiile erau din nou prielnice vietii crestine,

cand au venit si multi misionari bizantini si au dat probabil si ei un impuls pentru revigorarea vietii monahale din zona.

Sfantul fara nume

- Cele mai interesante reprezentari de la Basarabi sunt cele umane. Multe dintre figuri sunt in pozitie de rugaciune, cu bratele ridicate, uneori tinand o cruce intr-una din maini, unele au chiar o aura in jurul capului. Cine sunt aceste personaje?

 

- In cea mai mare dintre bisericutele din grupul celor notate cu B este reprezentat un sfant in pozitie de rugaciune, cu mainile ridicate. Semn distinctiv este aura specifica sfintilor si vesmintele bisericesti. Reprezentarea este insotita de un text in caractere runice, care n-a fost descifrat. Este evident vorba de un sfant, dar pe care nu il putem identifica deocamdata.

In schimb, o alta reprezentare, din aceeasi bisericuta, a fost identificata, deoarece de o parte si de alta a figurii se afla o inscriptie in limba greaca, din care rezulta ca este vorba de Sfantul Teodor. Chipul sfantului e distrus, nu se mai vede, dar atributele principale sunt clare: un vesmant lung, o tunica, probabil de blana, in mana dreapta o sulita, iar in mana stanga un scut ca o litera "O" alungita. Pornind de la aceasta imagine, am cautat sa gasesc reprezentari apropiate in iconografia traditionala bizantina din aceeasi epoca si am gasit intr-un manuscris, o evanghelie din

secolul al 12-lea, o reprezentare a sfantului Teodor, cu exact aceleasi elemente: sfantul e reprezentat pedestru, ca si cel de la Basarabi, are in mana dreapta o sulita, in cea stanga un scut, iar ca vesmant o tunica lunga cu dungulite. Reprezentarea de la Basarabi seamana izbitor de mult cu cea din manuscris. Acest lucru ma face sa cred despre crestinii de la Basarabi ca au avut niste modele, fie icoanele vremii, fie reprezentarile de sfinti de pe manuscrisele din epoca.

- Sunt numeroase aceste reprezentari de sfinti

in bisericile de la Basarabi?

- Nu sunt foarte numeroase. Pe langa Sfantul Teodor, in aceeasi bisericuta mai sunt doi sfinti. Intr-o alta bisericuta mai exista o reprezentare interesanta, foarte frumoasa, a nasterii Mantuitorului, dar este atat de schematic reprezentata, incat interpretarea ei a ridicat probleme.

 Este figurat un drum curbat, o cladire cu o cruce deasupra, interpretata ca fiind Betleemul, mai sus este o iesle in care se afla un copil in fasa si deasupra o stea, din care coboara trei raze catre pruncul din iesle. Si in acest caz, eu consider ca este o reproducere dupa o icoana a vremii. Cautand modele posibile, am gasit o icoana de la Muntele Sinai, de la sfarsitul secolului 12 si inceputul secolului 13, care contine exact aceleasi elemente de baza ca in reprezentarea de la Basarabi, adica ieslea, pruncul culcat si steaua cu razele. Nu apare

Maica Domnului, nici magii care se inchina, asa ca in icoanele din vremea noastra. Si asta m-a facut sa cred ca au avut modele pe care au incercat sa le reproduca schematic, asa cum s-au priceput. Mai exista intr-una din bisericute un sfant, despre care eu personal cred ca este un arhanghel. Are o aura clara si frumoasa, dar literatura de specialitate l-a descris drept "barbat cu nimb". De ce cred ca este un arhanghel? Deoarece are umerii foarte proeminenti, ridicati, la fel ca in reprezentarile de arhangheli.

- Exista astfel de icoane rudimentare si in alte parti?

- In Bulgaria, la Ravna, dincolo de limita de sud a Cadrilaterului, exista un complex monahal unde s-au descoperit multe reprezentari de tip graffiti asemanatoare cu cele de la Basarabi. Acolo apare figura Sfantului Vasile, la fel de rudimentar incizata.

- De ce sunt atat de schematice aceste icoane?

- Aceste reprezentari exprima saracia

crestinilor din acele vremuri. De pilda, la Capidava s-a gasit un ciob de ceramica dintr-un vas romano-bizantin spart, pe care mai tarziu cineva a scrijelit figura Sfantului Gheorghe, extrem de rudimentara, dar a obtinut astfel un fel de iconita. Oamenii simteau nevoia sa aiba astfel de icoane langa ei, sa se simta mai protejati.Pelerini la altarele albeCe poate fi mai straniu decat un perete de biserica, vechi de mai mult de o mie de ani, scrijelit peste tot in sus si-n jos, in diagonala si pe orizontala, in toate directiile, cu figuri si

semne care se intretaie si se suprapun, unele mai noi, altele mai vechi, unele mai adanci, peste altele mai putin adanci, mai mici, mai mari, in relief, sau doar simple linii subtiri, naive sau pline de arta, oameni, pasari, cai, cruci, cizme, barci, serpi, alfabete cunoscute si necunoscute? Un mozaic ametitor ce se intinde pe cei mai multi pereti ai labirintului, al carui sens ii scapa celui ce ar incerca sa afle care este rostul acestei babilonii... Si totusi, specialistii au reusit sa inteleaga ce s-a petrecut in acele grote. Cercetatorii bulgari care au studiat complexul monahal de la Ravna

au lansat ideea ca unele dintre reprezentari au fost facute de pelerinii care au trecut pe acolo. Aceeasi ar putea fi situatia si la Basarabi. De fapt, pe langa icoanele cu sfinti, care sunt foarte putine, exista un numar foarte mare de simboluri. Dintre toate, cizma pare simbolul cel mai misterios.

 

- De ce apar atat de multe cizme, ce anume simbolizeaza incaltamintea desenata pe peretii bisericilor de la Basarabi?

- E greu sa interpretezi un simbol din acea epoca. Exista mai multe ipoteze, iar cercetatorii nu au ajuns la un acord. Dar cea mai plauzibila dintre ele spune ca acesta este un mod de a marca locul sfant pe care pelerinii l-au vizitat, dupa modelul Sinaiului. Acolo, Dumnezeu i-a spus lui Moise: "Descalta-te, ca acesta este loc sfant". Si atunci incaltarea a ramas un simbol

al locului sfant. Apar cizme, sandale, opinci - la Ravna apare sandaua -, fiecare pelerin desena semnul sau distinctiv, pentru a marca faptul ca a trecut pe acolo.

- Ce alte simboluri sunt frecvente?

- Apare arcul cu sageata, chiar in altarul uneia dintre bisericutele de la Basarabi. In simbolistica crestina acesta semnifica alungarea lui Adam din Rai. Mai apar caii, sunt multi cai, iar acest lucru este legat de prezenta unei populatii nomade in zona, probabil

pecenegii. Exista chiar un chip cu trasaturi mongoloide. Apoi sunt reprezentati porumbei, iepuri, dragoni, corabii - s-a spus chiar despre o corabie ca seamana cu o corabie de vikingi. Simbolurile sunt foarte numeroase, interpretarea lor ridica mari probleme si nu am ajuns inca in faza in care sa ne putem pronunta sigur asupra semnificatiei acestora. Putem insa presupune ca apartineau pelerinilor de diverse neamuri care ajungeau in zona. Cele mai multe apartin epocii evului mediu timpuriu, deci secolelor 10-11.

- De ce neam erau cei ce au locuit si cei ce au trecut pe la Basarabi?

- Este greu de stiut. Ce putem spune este ca, la vremea respectiva, complexul de la Basarabi oglindea mozaicul etnic al regiunii. Unii spun ca au fost si populatii nordice. S-au descoperit si schelete ale unor nordici, probabil erau vikingi, caci pe aici, pe malul vestic al Marii Negre, trecea drumul cunoscut "de la varegi la greci", adica de la vikingi la bizantini. E posibil ca unii vikingi sa fi murit in zona sau chiar sa fi ramas sa vietuiasca la Basarabi, dar mai

probabil este ca au venit aici dupa abandonarea complexului. De ce spun asta?

 Pentru ca unele dintre locuintele de la Basarabi au fost refolosite mai tarziu drept cavouri. De pilda, exista doua incaperi folosite probabil drept chilii de unii monahi, pentru ca au vatra, scaunele sapate in creta, iar incaperea avea o usa de lemn prinsa in peretele de creta cu carlige de fier. Insa mai tarziu, acolo au fost asezate trupurile unor oameni, iar intrarea a

fost zidita cu calupuri de creta. La fel s-a intamplat si cu unele galerii, in care au fost gasite oseminte umane, chiar si de femei, semn ca aceste galerii au capatat destinatie funerara numai dupa ce complexul monahal nu a mai fost locuit. Altii spun ca au fost si populatii nomade, pecenegi. Altii spun ca au fost si slavo-bulgari, caci au fost identificate inscriptii in limba slavona. Altii spun ca au fost si bizantini, caci avem si inscriptii in greaca. Iar altii spun ca au fost si autohtoni, protoromani, deci stramosii nostri, pentru ca inscriptiile acestea in limba greaca au greseli de ortografie

si e clar ca au fost scrise de cineva care nu stapanea foarte bine alfabetul grecesc. Deci, cea mai sigura ipoteza este ca Basarabi fost un loc de pelerinaj pentru crestinii din regiune.

"Doamne ajuta pe robul tau"

- Peretii bisericilor rupestre de la Basarabi au, pe langa desene, si extrem de multe inscriptii. Le-a descifrat cineva?- Iata una dintre inscriptiile de la Basarabi, scrisa in limba slavona, cu caractere chirilice: "Eu, Aian (sau Dimian), preotul, merg pe drum

(in sensul de "calatoresc"), pun lumanari pentru pacatele mele, omule, in aceasta biserica. Iar Dumnezeu sa va miluiasca cu Sfintii Parinti. Amin. Dimian. Luna mai." Si o alta, tot in slavona: "In numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfant s-a inchinat nedestoinicul rob Simion, prima data, in biserica, in luna august in 31." Deci, este vorba de oameni care veneau, se inchinau si isi marcau trecerea pe acolo. O alta inscriptie, de data aceasta in limba greaca, spune: "Doamne ajuta pe robul tau Iosif preotul".

- Pe langa alfabetele cunoscute - chirilic, grec - exista si multe inscriptii inca nedescifrate. In ce limba si cu ce alfabet sunt scrise?

 

- Da, este vorba de alfabetul numit "runic" ce a fost folosit de scandinavi si de protobulgari, dar e vorba de alfabete diferite, doar ca sunt incadrate ca aspect in categoria "rune". Deci,

sunt numite alfabete runice, dar cu precizarea de rune protobulgare sau rune nordice. La Basarabi apare un alfabet considerat de unii original, care amesteca rune nordice cu rune protobulgare. Poate fi o scriere locala, originala, folosita in aceasta zona intr-o anumita etapa istorica, dupa care alfabetul a fost uitat, nu a mai fost folosit. Cateva caractere runice apar si la Dumbraveni, dar acolo peretii sunt de stanca si cu greu puteau fi scrijeliti. Pentru aceste inscriptii runice inca nu s-au dat solutii sigure de descifrare.*

Discutia cu parintele Holubeanu este din ce in ce mai animata. Dar la intrarea in biserica se face zarva, se apropie alaiul multicolor de nuntasi. Maine e duminica. Vor veni credinciosii, poate pelerini moderni, vor lasa acatiste - tot un fel de inscriptii, dar nu pe pereti, ci pe hartie -, se vor inchina la icoane si vor lua parte la Sfanta Liturghie. Iar ca semn al trecerii lor pe acolo, vor lasa, in loc de o inscriptie pe un perete, puterea unei rugaciuni. O mie de ani inseamna o zi in fata lui Dumnezeu. La Basarabi, aceasta zi parca nici nu a trecut. Daca privesti cu ochiul limpede, pe

drumeagul de la poalele dealului de creta se intrevad in praf urme de sandale si de opinci, pasii pelerinilor de mai ieri, ce urca incet cararea, strangand la piept un ciob, o iconita cu un sfant grabnic-ajutator.

Fotografii de Marian Coman  

Aurora Petan

 

==========================

Femeia din gradina dacilor

 De 12 ani, Lucretia Rambetea face 18 km pe zi, ca sa ajunga la Cetatile din Muntii Orastiei. Ingenuncheata, de dimineata si pana seara, ea curata buruienile de pe pietrele albe si de pe istoria dacilor.

Statea chircita pe Soarele de Andezit, rascaind cu atentie piatra altarului dacic... Cat pe ce sa

ma iau de ea, revoltata de gesturile sale ciudate si agresive. Mai fac doi pasi si ii vad chipul: o femeie la vreo 50 de ani, cu ochii negri si un obraz ars de soare. Zambeste. Nu pare a fi dintre indivizii care de la o vreme aprind lumanari, practicand ritualuri pagane la altarele dacice din Muntii Orastiei. Nici dintre cei care isi sapa numele in piatra. Numele si anul nefericitei lor vizite in cetatea dacica de la Sarmisegetuza. Femeia din fata mea e de-a locului, o femeie modesta, dar cu raspunderi mari: o cheama Lucretia Rambetea si e

ste ingrijitoarea Cetatii. Zana cea buna a sanctuarului dacic.Sfarsitul verii a umplut cu flori incinta sacra, care straluceste de curatenie. Lucretia trudeste de dimineata, sa biruie toate ierburile care au crescut intre pietrele altarului dacic. Ierburile astea salbatice strica piatra, baga radacini peste tot, nu trebuie lasate sa creasca pe

monumente asa de valoroase. Si de-acuma incep sa cada si frunzele, padurile de fagi au inceput sa-si schimbe culoarea si sa-si scuture frunzele. Fie cat de frumoase, n-au ce sa caute-n sanctuarele dacice. Lucretia aduna jirul si frunzele din incinta sacra cu patura si le duce in padure. Noaptea, vantul scutura iar fagii, iar femeia o ia de la capat a doua zi. Uneori, e atata frunza de fag, ca ingroapa cetatea sub ea. Atunci vine cu grebla, face curat, iar dupa doua-trei zile o ia de la capat. Strange si gunoaiele turistilor, care nu "nimeresc" cosurile special amplasate acolo. De 12 ani, de

luni pana vineri, in fiecare zi, Lucretia se scoala la ora patru dimineata, strabate pe jos 18 kilometri de acasa pana la Sarmisegetuza si inapoi, ca sa curete cetatea, si se intoarce acasa seara. De fapt, Lucretia curata chiar istoria dacilor, iar daca sambata nu se duce, noaptea viseaza cetatea ingropata-n gunoaie, iar duminica fuge repede sa vada daca e curat.

Daci, icoane si lumanari

 Ma asez langa ea pe marginea Soarelui de Andezit. Femeia se opreste din plivit, isi sterge fruntea de sudoare si scoate repede, dintr-o sacosa de plastic, un teanc de carti, de ilustrate si de pliante despre Cetatile Dacice. Le poarta cu ea pentru turisti, zi de zi, prin padure, din satul ei, Gradistea de Munte, apoi pe Valea Alba, sus in cetate. Nu exista nici un

chiosc, nici un punct de vanzare. Le intinde pe iarba, la soare. Lucretia e angajata a Muzeului din Deva, cu salariu minim pe economie. Bilete la intrare nu poate vinde, ca nu exista o intrare amenajata si cetatea nu e ingradita, dar la pliante si carti are "norma" si se straduieste sa le vanda. Cumpar sase ilustrate. Barbatul ei a lucrat si el 18 ani in cetate: cosea iarba din incinta sacra, curata buruienile, se ocupa de lucrurile mai grele. Apoi s-a angajat ea, caci barbatul i s-a pensionat. Dupa 31 de ani de munca, are o pensie de 220 lei. Ne indreptam spre masa de lemn de langa

templul mare, de calcar. A facut-o barbatul ei, cand a venit prima data la lucru in cetate, acum 18 ani. Pentru odihna turistilor. Inainte sa vina ei ca ingrijitori, cetatea era napadita de buruieni. Rachitile erau uite-asa de mari (imi arata pana la brau), doua saptamani a taiat barbatul ei la rachiti si tufe de soc. In drum spre masa de sub brad, se apleaca, mai culege cate o pietricica din iarba si o arunca din drum. Vorbeste cu voiosie. I-e drag de ce face. N-ar lasa, "doamne feri", sanctuarele singure. Se simte de parca i le-ar fi dat in grija chiar Dumnezeu. Mai ales cand ii vede pe vizitatori

incremeniti de uimire, simte ca are si ea un pic de merit in bucuria lor. Mai vin si din aia de se inchina la pietre si aprind lumanari, da ea se face ca nu ii vede. Cine stie ce necazuri or fi avand, ori poate vreo boala de minte, ca lumea ii plina de suferinte si incercari.

 Cand vin, Lucretia se trage mai catre padure, si numai dupa ce pleaca, se-apuca rabdatoare sa racaie ceara scursa si strange lumanarile. Unii lasa si iconite printre pietre, cu Maica

Domnului sau cu Iisus Hristos, dar pe alea le lasa acolo, sa fie sanctuarele in paza Celui de Sus. Cand ploua, Lucretia are grija sa dreneze apele ca sa nu balteasca. Iar cand vantul smulge crengi si le azvarle pe sanctuare, Lucretia le strange repede, sa nu putrezeasca peste pietre. Are grija si de izvorul dacilor, care curge chiar in cetate. Iarna, daca e zapada mare, urca in munte cu calul, desi turistii sunt mai rari. Dar vara vine lume, parca din ce in ce mai multa de la un timp. "Doar suntem nime', fara istorie", spune cumva rusinata. Numai ieri a numarat 24 de masini. Cand au fost serbari in

vale, la Costesti, au urcat la cetate vreo 200 de persoane. S-a bucurat ca de o victorie personala, dar cat a muncit dupa aceea ca sa curete dupa turisti... Din pacate, Lucretia se ocupa doar de incinta sacra. Restul cetatii este neingrijit. Cine sa se ocupe daca nu sunt bani? Arheologii sapa foarte putin, anul asta au stat doar doua saptamani, din care patru zile a plouat. Si anul trecut au stat tot numai doua saptamani. Pe vremuri, sapau si cate doua luni. Acum nu mai sunt fonduri.

Fetele Albe

Abia acum arunc o privire atenta asupra luminisului ce adaposteste sanctuarele. Iarba e moale, de un verde linistitor. Intre pietrele dacilor sunt covoare gingase din mii de flori albe, galbene si liliachii. Nici o frunza uscata, nici o buruiana nu strica armonia desavarsita a privelistii: o poiana a zeilor, imbracata in

zumzet continuu, de greieri si albine.

 

Plecam impreuna spre Fetele Albe, o asezare dacica foarte putin cunoscuta, care este in drumul spre casa al Lucretiei. Acelasi gest, al neincetatei griji pentru ca cetatea ei sa fie curata, il face si cand iesim dintre ziduri: o hartiuta cat de mica este cel mai mare dusman, o creanga ce blocheaza drumul turistilor este imediat inlaturata. Ochii ei vioi urmaresc fara incetare perfectiunea... Gunoaiele nu pateaza doar piatra, ci si obrazul istoriei. Urcam dinspre Valea Alba spre Fetele Albe prin padure, pe o carare abrupta. Si cararea a facut-

o tot ea cu barbatul ei, de atatia ani de cand tot au venit la lucru in cetate. Acum este marcata pentru turisti. Fagetul crud, foarte tanar, se sfarseste brusc, in fata unei paduri de brad, aproape in intregime uscata. Inaintam printr-un peisaj halucinant, de brazi roscati-vinetii, printre crengile carora se filtreaza o lumina cu nuante de culoarea vinului vechi. Pe jos e pat de cetina de aceeasi culoare. "Sunt prea desi", imi explica Lucretia. "S-au uscat ca n-au destula lumina. Mor fara soare. Numai la varf mai sunt verzi." Pasul ei ager si puternic ma lasa in urma. A facut de mii de ori acest drum.

Nu se teme de ursi, nu a intalnit nici unul in viata ei. Doar o capra neagra i-a taiat intr-o zi poteca. Trecem de paraul Alboanei si ne apropiem de asezarea dacica de la Fetele Albe. "Alboana" vine de la Albu Ioana, o femeie care statea la o casa din munte si le aducea apa celor ce lucrau la cetate. De-asta i-au zis asa. Dar "Fetele Albe"? Nu stie. Asa a apucat, asa le zice de cand se stie. La Fetele Albe a existat in vremea dacilor o intinsa asezare civila, randuita pe vreo 30 de terase facute de mana omului. Calcarul alb al cladirilor trebuie sa se fi vazut impresionant

din vale. Asezarea a fost distrusa de romani, dar ruinele albe probabil au uimit multe secole pe cei ce treceau pe acolo. Asa s-o fi nascut numele acelui loc, poate chiar si numele paraului sa vina tot de aici. O intreb pe Lucretia cand s-au facut sapaturi la Fetele Albe. In 1951. Si inca putin in 1953. Arheologii au cercetat foarte putin. Si de atunci? De atunci totul e in paragina. Ajungem. Privelistea este obositoare. Natura salbatica a facut parca tot posibilul sa ascunda vederii putinul care putea fi vazut. Rugi de mure, urzici, buruieni inalte, lastaris incalcit, fagi cu radacini strambe, covoare de

muschi, toate au acoperit vestigiile dacice. Se ghicesc pietrele, sute, mii de pietre, aruncate de-a valma in toate partile, de parca un zeu suparat s-a aplecat din inalturile lui si le-a amestecat pe toate intre ele, ca nimeni sa nu mai stie vreodata care a fost rostul fiecareia: piatra de zid, piatra de cladire ori de templu, piatra dintr-o scara sau dintr-o fantana dacica. Se mai vad urmele unui sanctuar circular napadit de brusturi. Au trecut mai mult de 50 de ani de cand salbaticia a pus stapanire pe acest loc. Fara truda Lucretiei, asa ar arata si cetatile... De altfel, locul e aproape de casa

femeii, la doar zece minute, si Lucretiei i-ar placea sa se ocupe de Fetele Albe, "daca s-ar scoate un post". Dar muzeul nu are bani. Inca doi-trei ani, si nu o sa se mai vada mai nimic din asezarea aceasta a dacilor. Si, cine stie daca o sa se mai incumete vreodata cineva sa se ia la tranta cu furia ierbii.

 Abia acum inteleg cat de mare e rodul muncii acestei femei, care zi de zi strabate padurile ca sa vina la Sarmisegetuza, sa pliveasca

frunzulitele dintre pietrele altarelor dacice. Abia acum imi dau seama ce ar fi fost sanctuarele dacice fara aceasta femeie, care viseaza noaptea ca cetatea ei e ingropata-n gunoaie si fuge a doua zi, 18 kilometri distanta, ca sa o curete, pentru un salariu minim pe economie... Iar viata Lucretiei nu e deloc usoara. Sora ei a murit de tanara, iar ea i-a crescut pe toti cei patru copii orfani, plus inca un copil al ei. Are toate necazurile omului sarman de la tara si poate inca altele in plus. Dar are o responsabilitate de care e mandra, si pentru nimic in lume nu va ingadui ca cetatea ei sa fie

altfel decat o gradina ingrijita, chiar daca turistii nu vor sti niciodata al cui este meritul. La plecare, vrea sa-mi dea o sacosa de mere bune, de munte, si ma invita la ea acasa. Dar e tarziu si trebuie sa cobor in vale. Lucretia dispare ca o naluca printre copaci. Nici frunzele de sub talpile ei nu fosnesc, nici pamantul batatorit al cararii nu-i boncane sub toiag. Doar crengile aplecate ale copacilor se dau usor la o parte din calea ei, ca intr-o plecaciune in fata unui stapan iubit.

(Fotografiile autoarei)

  Aurora Petan

  ======================

Muntii misterelor - Bucegii

Marele Sfinx din Bucegi are aceeasi inaltime cu cel egiptean

 

Cuprinsi intre Valea Prahovei, Valea Ialomitei, Depresiunea Brasovului si Subcarpatii Curburii, Bucegii nu sunt doar inima de piatra a Romaniei, ci si un minunat sanctuar: un munte sfant, de pe creasta caruia se vede toata tara, pana la Dunare, poate cea mai curata apa din lume, si un zeu de piatra cu chip de dac, ce vegheaza neincetat asupra Romaniei.

Taina Marelui Sfinx

Chipul de om sapat in stanca priveste cu ochii larg deschisi peste tara dacilor. Are infatisare

mandra, cu caciula moale pe crestet, cu varful indreptat inainte. Fata ii este potrivita, proportionata, buzele ferme si barbia hotarata. Marele Sfinx din Bucegi este simbolul Romaniei, asa cum turnul Eiffel este pecetea Frantei ori piramidele de la Gizeh emblema Egiptului. Il asezam cu mandrie pe carti postale ilustrate si in ghidurile turistice pentru straini, dar am uitat de mult care e rostul lui, ce cauta acolo, in Bucegi, si de ce ne vegheaza tainic de atatea milenii. Sfinxul nostru are exa

ct aceeasi inaltime cu cea a sfinxului egiptean de la Gizeh. Oare e o coincidenta? Privirea sa este indreptata spre locul in care echinoxurile se deseneaza pe cer, iar conturul cel mai clar il dobandeste la 21 noiembrie, cand apune soarele. Daca sfinxul din Egipt stim ca a fost facut de mana omului, despre al nostru specialistii romani se tem sa spuna asa ceva.

Doar strainii, mereu strainii, cand vin pe aici si se minuneaza de frumusetea si vraja plaiurilor noastre, au curajul sa gandeasca mai departe. Asa a fost cercetatorul peruan Daniel Ruzo, care a venit in Bucegi in 1968, anume ca sa vada Sfinxul nostru, pe care il stia de pe o carte postala. Si a constatat ca Sfinxul seamana cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat intr-o stanca de pe podisul Marcahuasi din Peru... Controversatul istoric Nicolae Densusianu spunea ca egiptenii au plecat din Carpati, trecand prin Grecia, Asia Mica si Liban, pana pe malurile Nilului, ducand

cu ei zestrea spirituala pelasga. Iata deci originea sfinxului egiptean, in opinia sa! Si chiar daca am admite ca Sfinxul nostru, impreuna cu Babele - stranii fapturi de piatra ce stau la taifas in apropierea Sfinxului - sunt doar opera naturii si nu creatia unor indepartati stramosi, inseamna ca natura si-a depasit limitele si s-a intrecut pe sine. Sunt, oare, Babele, niste altare ciclopice? Caci singura actiunea naturii pare sa nu le explice suficient forma. Nu stim daca asa au fost dintotdeauna, ori o mana de om a intervenit asupra lor, dandu-le infatisarea de azi.

Babele - o creatie a omului sau a naturii?

 

Cum priveau dacii Sfinxul, acest Om de Piatra din varful muntilor? Cu siguranta, nu ca pe o simpla stanca erodata de ploi si vant, cum facem noi astazi. Probabil ca la poalele lui se practicau ritualuri, era intrebata vointa zeilor ori se faceau initieri si sacrificii. Poate ca aici, mai mult ca in orice loc, nemurirea era la ea

acasa. Dar Sfinxul din Bucegi nu este singurul de la noi din tara. Mai exista si un Sfinx banatean, "de la Toplet", undeva, pe un mal al raului Cerna, apoi un Sfinx al Bratocei, in Muntii Ciucas, un altul in zona Carpatilor de Curbura, pe valea raului Teleajen... Si mai spun unii ca numele de "Sfinx" nu este potrivit. E un nume carturaresc, din mitologia greaca si egipteana, menit sa-i atraga pe turisti, nume ce nu are a face cu lumea noastra dacica, straveche. Oare cum numeau stramosii nostri acest chip impietrit, vesnic veghetor asupra noastra?

Muntele cu nume de om

"Un munte care se numeste Omul! Este oare muntele atat de mic sau fost-au omul atat de mare, de s-a numit muntele dupa dansul? Ce a fost oare omul acela? Fost-a el un erou mare, care s-a batut in batalie? Fost-a el un pustnic, care traia in locuri salbatice? Fost-a el un hot mare al carui nume nimeni nu indraznea sa-l pronunte? Fost-a el un imparat, de care se cutremurau imparatiile?" Asa isi incepea

Carmen Sylva, regina indragostita de Bucegi, legenda despre Muntele Omu. Un nume ciudat, pentru cel mai inalt varf din Bucegi, un nume abstract si tulburator. Unii spun ca o data pe an, la asfintit de noiembrie, una din stancile din apropierea varfului isi lasa umbra pe platou. Profilul stancii deseneaza o imagine umana, care i-a dat numele "Omul". Altii spun ca e mai mult de atat. Ca pe Varful Omu a existat, in vremea dacilor, un altar inchinat unui mare zeu, poate lui Saturn, zeul timpului, cunoscut la noi sub numele de Zamolxe. Ori ca pietrele enigmatice semanate parca de uriasi, tocmai in

varful varfului, sunt altare ciclopice, sunt megaliti, asemenea celor din apusul Europei. Sau ca sunt coloanele cerului. Unii numesc stanca cea mai inalta de pe Varful Omu "Tronul lui Zamolxe". Iar altii, mai indrazneti, zic ca nici macar nu e vorba in numele Omu de cuvantul pe care noi l-am luat din latina, pentru a desemna fiinta umana, ci de un cuvant mult mai vechi, de cand lumea, care il desemna pe zeul primordial. E adevarat, un Monte Omu exista si in insula Sardinia, Alpii Dolomitici au si ei un varf Omo, iar cei Ligurici un Monte Omo a carui creasta depaseste altitudinea de

2600 m. Si nu putem jura ca este vorba de cuvantul latinesc pentru om, caci stim ca varfurile cele mai inalte nu erau ale oamenilor, ci erau consacrate zeilor umblatori prin nori, erau sacre, erau lacasurile marilor preoti. Acel Om care a dat numele celui mai inalt virf din Bucegi nu putea fi decat un zeu.Despre Varful Omu (2507 m) se spune ca este centrul unei stele alcatuite din mai multi munti convergenti. El este chiar centrul intregului arc de culmi care alcatuiesc Bucegii, in el se intalnesc si se innoada toate crestele. Si cu toate acestea, chiar fiind cel mai inalt varf din

Bucegi, el nu poate fi vazut tot timpul de pe traseu, ci doar din anumite puncte: este, intr-un fel, un munte tainic, un munte ascuns. Din acest centru, de la poalele Varfului Omu, izvoraste Ialomita, care curge prin Valea Obarsiei, lasand la rasarit Sfinxul si Babele, iar la apus Muntele Batrana si Muntele Doamnele. Babele, Batrana si Doamnele: ce duhuri, ce vantoase, ce zane prefacute in pietre salasluiau aici in vremuri de mult apuse?

Se spune ca Bucegii sunt munti vrajiti care emana o energie puternica

 

Cei incercati, care au urcat pe varful Omu de nenumarate ori si au scrutat zarile in diminetile limpezi, spun ca de aici, din inima Bucegilor, poti sa vezi aproape toata tara, daca te uiti in

toate directiile. Se vede pana si Dunarea, se vad Bucurestiul, Buzaul, Carpatii Orientali, Tara Barsei, toata Transilvania. Esti pe acoperisul tarii dacilor. Numai cerul e deasupra ta. Unii sustin ca Omu e un munte vrajit, cu o energie foarte puternica, in maruntaiele caruia sunt stranse comori. S-a afirmat, pe baza masuratorilor radiestezice, ca exista o poarta de intrare intr-o retea subterana aflata sub Omu. Aceasta poarta ar fi undeva pe Valea Obarsiei Ialomitei, intr-un loc dominat de o stanca numita "Biserica Trasnita". Vasile

Lovinescu sustine si el, in "Dacia Hiperboreana," ca "muntele Om este traversat de o grota imensa, care este una dintre cele mai mari din lume, in sensul ca nu i s-a dat de capat, fiind explorata doar pe vreo 20 de kilometri".

Nume vrajite

La fel de magice ca si locurile sunt numele acestora. Cele mai multe sunt franturi dintr-o limba straveche, pe care am uitat-o, desi ea inca salasluieste in vorbirea noastra de zi cu zi.

De la nume de forme de relief marunte, la numele proprii ale fiecarui coltisor din Bucegi, cuvintele au taria si mireasma unor vremuri

in care oamenii vorbeau cu zeii si erau una cu natura. Putine influente straine, venite mai tarziu, au putut patrunde aici.Piscul, plaiul, muchia, curmatura, braul sau brana, strunga - toate sunt cuvinte stravechi, unele socotite dacice, altele cu origine necunoscuta, deci probabil tot din vremea dacilor sau chiar mai demult. Zimbrii, animale cu nume dacic, salasluiau odinioara pe Creasta cu Zimbri sau in Valcelul cu Zimbri. La fel si tapul, denumit

tot cu un cuvant dacic, dar de buna seama tapul salbatic, cel negru si iute de picior, care a dat numele Coltii Tapului, Valea si Poiana Tapului. Candva, Bucegii erau cutreierati si de cerbi, cum ne marturiseste Valea Cerbului. Zanoage, Bolboci, Gavane, Galme, Clabucete, Clai, Spintecaturi, Zgarbura, Vanturisul si Vantoasele, atatea cuvinte milenare incarcate de poveste, ce astazi nu mai exista in vorbirea noastra cea chinuita de neologisme ale noului mileniu, precum inflatie, piata de capital, incalzire globala, pensii private, motiuni de cenzura... O alta lume, un alt taram, dar acelasi

suflet legat de pamantul romanesc... Chiar numele Bucegilor se lasa greu de descifrat: ce este un buceag? Lingvistii spun ca huceagul sau buceagul este un paduris des si jos, ori covorul de muschi verde si moale, sau chiar pamantul pustiu, lipsit de paduri, doar cu buruieni si ierbarie. Localitati cu numele Bugeac sau Buceag exista in judetele Constanta, Ialomita si Teleorman, ca sa nu mai vorbim de Bugeacul istoric din Basarabia, teritoriu apartinand regatului dacic al lui Burebista. Poate ca tufele joase de jepi, numite si buceag, au dat numele Bucegilor. Cat despre

originea numelui, in zadar o cautam in limbile vecine: este la fel de vechi precum numele Carpatilor. Lingvistul Sextil Puscariu sustine chiar ca Bucsoiul, unul din bratele stelei de munti ce se intalnesc in varful Omu, isi are numele derivat de la Buc, Bucur, tot asa cum si Buceci, Bugeci, se deriva de la Buc cu acelasi sufix ca in Maneciu sau Moeciu. Iar Bucur, stim, este un nume autentic dacic. Ca locurile acestea erau vrajite, ne-o arata si alte nume. Valea Comorilor ne povesteste de uriasele tezaure dacice, ascunse la ananghie de preoti si regi. Iar povestile locului spun ca

nu departe, in Sinaia, doua astfel de tezaure chiar au fost descoperite in vremea regelui Carol. Ce stiau batranii locului de i-au spus acelei vai "a comorilor"? Daniel Ruzo spunea ca, de fapt, Sfinxul nu reprezinta doar un singur chip, ci e inconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum si de capul unui caine, care are rolul de pazitor al unei comori ascunse intr-o Pestera a Tezaurului. Iar aceasta pestera, mai adauga cercetatorul, trebuie sa fie undeva in apropierea Sfinxului, acest magnific monument al Omului. Ce fel de tezaur ar putea fi ascuns in maruntaiele

muntelui? Unul omenesc, alcatuit din cupe scumpe de aur si argint, incrustate cu nestemate, sau unul divin, care strange laolalta cunoasterea si intelepciunea unui trecut ce poate a fost, in privinta spiritualitatii, cu mult deasupra prezentului? Si atatea alte nume de poveste... Dar poiana Sfarsitul Lumii? Poate e vorba de o lume ce incepe in ochiul Sfinxului si se sfarseste in norii de sub talpile zeilor daci. Dar Podul cu Florile sau Piatra Arsa? Dar Varful cu Dor? Ce dor atat de fierbinte a dat numele unei vai, unui izvor si unui varf printr-o numire atat de

stravechi inmiresmata? Caci nu este Varful Dorului, ci e Varful cu Dor, asa cum e Valea cu Brazi ori Dealul cu Melci. Iata dorul, stand pe un varf, unde pietre ciudate formeaza, zice Nicolae Densusianu, un altar ciclopic. Un dor mai tare decat moartea, un dor vesnic, incremenit in piatra. Poate sufletul strabunilor care geme, uitat, poate dorul de vremurile cand zeii umblau cu talpile goale pe pajistile Bucegilor. Au venit apoi valurile tarzii de neamuri straine, care si-au lasat numele in Bucegi: turcii (Mecetul Turcesc), tatarii (Cheile Tatarului) si

chiar tiganii, dar samburele dacic a ramas. Pana si "stanca" si "stana", vorbe atat de insemnate, au obarsie necunoscuta: de buna seama sunt cuvinte stravechi, rostite pe aceste meleaguri cu mult inainte ca romanii sa ajunga cu armatele lor la Dunare, si pastrate in limba noastra pana astazi.

Un urias sanctuar stravechi

Cetatea de piatra a Bucegilor nu a fost niciodata cucerita

 Cetatea de piatra a Bucegilor nu a fost niciodata cucerita. Armatele imparatilor romani Domitian si Traian nu au ajuns in locurile sacre ale dacilor. A fost cucerita Sarmizegetusa, cu complexul ei de sanctuare minunate, ce au fost facute de romani una cu pamantul. Stalpii templelor au fost facuti bucati, preotii alungati ori ucisi, incinta sacra a fost vandalizata. Dar Muntele Sfant al dacilor nu a fost niciodata profanat. Poate pana astazi, cand hoardele de

turisti ii rapesc linistea, ingroapa in gunoaie aceste monumente si le manjesc cu spray-uri colorate. Scriitorii greci din vechime spun ca dacii aveau un munte sfant, pe care il numeau Kogaionon, cuvant care insemna chiar acest lucru "Cel Sfant", iar pe langa acesta curgea apa lor sfanta, care se numea la fel. Tot in apropiere se afla si o pestera sacra, in care s-a retras Zamolxe si, dupa el, preotii daci care tineau cumpana vremilor. Multi si-au batut capul sa afle unde se afla acest munte. Unii au spus ca Godeanul este muntele sfant, cel indeaproape

veghetor asupra Sarmizegetusei, iar apa sfanta ar fi ori Streiul, ori Gradistea. Altii au vazut in Retezat acest munte sfant, altii au ales Ceahlaul, unii Muntele Gaina ori varful Gugu, din Muntii Tarcului. Ba mai mult, unii sustin ca Kogaionon nu a fost unul singur, ci mai multi munti. Si despre Bucegi s-a spus, cu indreptatire, ca ar putea adaposti muntele sfant, iar Varful Omu pare sa fie cel mai de crezut pentru aceasta demnitate. Si nu doar pentru ca este cel mai inalt din Bucegi si de pe fruntea lui se poate vedea braul Dunarii. Si nu doar pentru ca este presarat cu stanci ciudate,

socotite de unii altare megalitice. Si nu doar pentru ca de la poalele lui izvoraste Ialomita, care curge pe langa Sfinx, Babe si naucitoarea pestera cu acelasi nume - loc curat de rugaciune, atat in trecut cat si astazi. Si nu doar pentru ca se numeste Omu... Ci pentru ca intreaga zona pare sa fie un urias sanctuar preistoric, cu un parcurs initiatic ce incepe de la Pestera Ialomitei, pe care unii o numesc Pestera lui Decebal, locuita in trecut de preoti daci, iar astazi de calugari crestini, urca la platoul Babelor, unde se face inchinare Sfinxului si sfatuitoarelor lui, apoi se indreapta

spre obarsia Ialomitei, pana pe varful Omu. Acesta este Muntele Sfant, aceasta este Apa Sfanta, aceasta este Pestera lui Zamolxe. Nu puteau fi preotii daci atat de necugetati incat sa-si lase muntele sacru, toata sfintenia si tot temeiul neamului lor, in mainile dusmanului. Ce aveau ei mai sfant nu se afla la Sarmizegetusa, unde era de prevazut ca romanii vor putea ajunge, ci in creierii muntilor, in nori, pe varfurile cele mai inaccesibile.

Locul unde se intalnesc lumile

Locuitorii din satele de munte ale Bucegilor, dar si cercetatorii zonelor obscure ale existentei spun ca aici se petrec lucruri stranii. Aici se intalnesc lumile. Aici este polul energetic al intregii Romanii. Oamenii care ajung in aceste locuri cu sufletul curat se incarca de energie. Unii chiar se vindeca. Legendele spun ca Bucegii sunt strabatuti de nesfarsite tuneluri subterane. Uneori, Omu se cutremura din senin, cum a fost in 1993, cand timp de o luna au fost sute de cutremure mici, uneori si cate zece pe zi. Lucru ciudat, caci muntele e alcatuit din calcare si conglomerate,

care sunt roci stabile. Alteori se aud bubuituri de sub pamant, ca si cum ceva s-ar prabusi, iar multi oameni din asezarile din apropiere sunt chinuiti de insomnii in timpul acestor fenomene. Se zice ca intre 1994 si 1998, in zona Bucegilor s-au inregistrat mici zguduituri subterane zilnice, produse fix la orele 20.00 si la 3.00 noaptea. Specialistii au afirmat ca e vorba de fracturi ale scoartei, dar n-au putut explica de ce s-au petrecut la ore fixe... Cercetari efectuate inainte de 1989 pe mostre de roca au demonstrat ca Varful Ocolit (Bucura), aflat aproape de Varful Omu, are

caracteristici speciale, e un adevarat Stalp al Cerului. Concluzia cercetarilor neconventionale a fost ca acolo se afla un fel de poarta de iesire din universul terestru, cu o activitate energetica masurabila, iar aceasta energie era din ce in ce mai puternica, depasind pragul de latenta in 1986. Acest centru energetic ar fi fost cunoscut si dacilor, care l-au numit Kogaionon. Fenomene stranii se petrec si in aer, in aceste locuri: curcubee stralucitoare in plin soare, fara sa fi plouat inainte, uneori chiar saptamani intregi; lumini ciudate, fulgere, scantei lungi de un metru in

jurul Sfinxului si multe altele. Cate din acestea sunt reale si cate provin din imaginatia turistilor, nu stim. Dar, in mod sigur, Bucegii sunt un loc aparte, caci multi le-au simtit energia extraordinara.

Ialomita aproape de obarsie

 

In ce priveste Apa Sfanta, chiar si cercetarile

stiintifice moderne par sa i se supuna. Poate ca Ialomita, numita in scrierile vechi Naparis si Helibakia, a fost intr-adevar apa sfanta, care dupa 400 de km se varsa in Dunare, la Carsium, unul din punctele strategice de pe fluviu. Sau poate este vorba de Apa Vie, un fenomen straniu, dar real, intalnit in Valea Ialomitei. Este vorba de zona numita "Sapte Izvoare", aflata pe versantul estic al Bucegilor, pe Valea Ialomitei, intre Lacul Bolboci si Scropoasa, unde exista o sursa de apa misterioasa, cercetata in laborator inca din 1927. Ce are special aceasta apa? Se pare ca

este una dintre cele mai curate din lume! Studiile au continuat, au venit si strainii si au facut cercetari, iar testele aratau ca toti indicatorii calitativi ai apei de la Sapte Izvoare au un standard superior tuturor surselor de apa cunoscute in lume! De pilda: numarul de bacterii e zero - fata de 5, limita minima acceptata - poluarea cu azotati si azotiti e zero. In anii 80, au fost reluate cercetarile, iar zona a fost inchisa. Testele recente au aratat ca, intr-adevar, este vorba de o apa speciala, care izvoraste dintr-o grota unde se afla un imens lac subteran. Din punct de vedere chimic,

aceste izvoare sunt, intr-adevar, unele dintre cele mai curate surse naturale de apa plata din lume. S-au gasit si explicatii stiintifice pentru aceasta minune: fie apa aceasta trece printr-un camp magnetic, fapt care o face sa-si recapete structura ordonata ideala (iar cercetarile magnetometrice au detectat puternice anomalii in zona), fie izvoarele trec pe langa un zacamant de argint, iar argintul impiedica dezvoltarea bacteriilor. Aceasta este "apa vie", cunoscuta de preotii daci, care erau si mari vindecatori. Oricat de greu sunt de crezut pentru unii

legendele, povestile impatimitilor de munte sau cercetarile neconventionale, oricat de banala si cenusie ar fi perspectiva asupra Bucegilor din birourile oficiale ale institutelor de cercetare, un lucru e sigur: Bucegii sunt un loc cu totul special. Dar numai cei care ajung acolo cu gand curat stiu asta. Chiar daca ni se spune ca e vorba doar de capriciile naturii, care a sapat in pietre forme curioase, a croit pesteri si a limpezit izvoare pana la puritatea absoluta, nu trebuie sa uitam ca un lucru, oricat de banal, daca generatii la rand e socotit sfant, devine sfant. Iar Sfinxul, Babele si Omu nu sunt deloc

banale: este de netagaduit ca dacii, si chiar stramosii lor indepartati, le-au considerat sacre. Mii de ani, preotii au vorbit cu zeii la poalele Sfinxului si s-au initiat band apa vie. Trebuie sa fii orb la suflet si intunecat la privire ca sa nu accepti ca Bucegii,

Locuitorii din zona spun ca in Bucegi se petrec lucruri stranii

 

daca nu au fost dintotdeauna, in mod sigur au devenit la un moment dat, datorita stramosilor nostri, un mare si puternic sanctuar. Si nu multe neamuri au parte de astfel de minunatii, produse de atingerea zeilor, asa cum avem noi: trebuie doar sa vedem, sa intelegem si sa ocrotim ceea ce ni s-a dat.

Foto: Mediafax  

Aurora Petan

  ===================

Imparatii daci ai Romei

Daci pe sarcofagul imparatesei Elena, mama lui Constantin

 Imparatii romani de origine dacica sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacica s-a pastrat tacere.

Enigme Istorice

De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles.

Regalian, stranepotul lui Decebal

Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in

decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele

urmatoare, iar numele de "dac" este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii. Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas

al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat

la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.

Dacia - abandonata sau eliberata?

Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este

considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provi

ncia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca "Dacia a fost pierduta" in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din

Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.

Maximinus Daia (Daza)

 Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin

"carpi" trebuie sa intelegem "goti"). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita "Dacia Aureliana" si mai apoi "Dacia Ripensis", pentru a pastra aparenta

unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.

Aureolus, ciobanul din Carpati

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani,

el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: "Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor...". Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre

armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii

lui soldati.

Imparatul Galeriu, "olteanul" care i-a razbunat pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula

(astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare

Arcul lui Galeriu din Salonic

 pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de

la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de "roman", declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care

au incercat sa apere astfel memoria dacilor.

Daia si Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun

cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de "Augustus" in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti "fiii augustilor". In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius

se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a

Degetul lui Constantin

 fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe

Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune "Dacus". Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai

exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri,

care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta "profanare" a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie

si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie.

Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian

despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.

Imparatul Constantin. El a pus statuile dacilor pe Arcul sau de la Roma

 

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este foarte greu de

spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp. Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a

adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita "Crucea greceasca". Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

Falsificarea istoriei

Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a "demonta" originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne

spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din "Historia Augusta", care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului

"intunecat", pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, "nu trebuiau" sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca

scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana

Arcul lui Constantin cu cele 8 statui de daci

 provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai

poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi

istoric, Romula "devenea" o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus "hatmanul calarimii Avreulus Dacul". Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut

demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.  

Aurora Petan

  ====================

O descoperire senzationala: Scrierea dacica de la Chitila

Sceptrul din bronz de la Chitila, cea mai veche dovada a crestinismului din Campia Romana

 Un initiat.

Fiecare lume apusa, care a fiintat in urma cu mii de ani pe aceste meleaguri, face parte, intr-un fel tainic, din lumea si din fiinta noastra. Din pacate, stim foarte putin despre ele, iar

arheologii, cei ce trudesc sa le scoata la lumina, nu reusesc intotdeauna sa le recompuna. Pentru a putea sa refaci un univers din cateva cioburi, trebuie sa fii, intr-un fel, magician, un initiat. Sa rezonezi cu lumea pe care o gasesti in pamant, sa te poti intoarce in timp, sa poti vedea intr-o frantura de vas ca intr-un glob de cristal. Un astfel de personaj este profesorul Vasile Boroneant si, ca orice initiat care cunoaste lumi pe care noi nu su

ntem in stare sa le vedem, este foarte modest si intelept. Dupa o tinerete petrecuta dupa gratii de puscarie politica si dupa o viata dedicata arheologiei, profesorul Boroneant mai viseaza si astazi la lumile care-au fost. L-am gasit in biroul sau intunecos, ingropat in materiale arheologice prelucrate sau care asteptau sa fie clasificate, cele mai multe

provenind de la Chitila, unde sapa de cativa ani incoace. Vestigiile scoase la iveala sunt tulburatoare. La Chitila exista urme de locuire din cele mai vechi timpuri, din paleolitic pana in epoca moderna. S-au mai facut sapaturi si in anii `80, dar santierul a fost redeschis in anul 2001. "In perioada dacica, locuitorii acestei zone erau pastori si agricultori, se ocupau cu torsul si impletitul, cu cioplitul lemnului si cu pescuitul", spune profesorul Boroneant. "Agricultura inflorea si ea, datorita pamantului umed, fertil, din preajma raului Dambovita si a

mlastinilor formate de el. De altfel, cursul Dimbovitei era navigabil la vremea aceea, favoriza legaturile de schimb cu regiunile de deal si munte, dar si cu bazinul dunarean. Locuitorii din asezarea de la Chitila aveau o organizare militara si aliante cu alte populatii." Deci o asezare in toata regula, in plina dezvoltare, capabila sa produca surprize...

Vasile Boroneant

 

"In ultimii ani, sapaturile s-au axat intr-un punct din partea de nord a sitului arheologic, pe un ostrov colmatat al Colentinei, la est de calea ferata Bucuresti-Ploiesti. Aici locuiau daci liberi sau carpo-daci, iar asezarea este datata in perioada sec. Ii-V d.Cr. S-au dezvelit mai multe locuinte, in interiorul carora s-au gasit fragmente ceramice lucrate cu mana si cu roata olarului, unelte agricole si de pastorit, podoabe de bronz, argint sau sticla, dar si monede romane, caci comunitatea de la Chitila folosea moneda romana in relatiile de schimb." Dar marea surpriza descoperita in sapaturile

arheologice reprezinta o enigma, deocamdata nedezlegata: niste oase de animale, acoperite cu o scriere necunoscuta.

Mesaje pe oase de animale

In incaperea de la parterul Observatorului Astronomic din Bucuresti, care serveste drept birou profesorului Boroneant, se afla o masa invechita, iar in fata ei un rand de scaune invelite intr-un plus ponosit, parca esuate acolo dintr-un cinematograf de cartier. De

partea cealalta a mesei, arheologul manuieste cu multa grija niste oase. La prima ochire, nu zaresc pe ele decat niste zgarieturi. La cea de-a doua insa, bagheta vrajita a arheologului imi deschide ochii. "In 2001, cand am descoperit primele oase de acest fel, am crezut ca e vorba de o simpla ornamentatie. In 2003, cand am scos la suprafata mai multe oase cu incizii, am ajuns la concluzia ca este vorba de o scriere. Era evident ca nu putea fi vorba de simple zgarieturi rezultate din curatarea carnii de pe oase. De altfel, ele au fost descoperite in interiorul locuintelor, alaturi de obiecte de uz

casnic si podoabe. Predomina oasele cu suprafete mari, care ofereau spatiu pentru scriere, in special mandibule de cal, dar si de la alte animale domestice sau vanate. Suprafata era intai pregatita: se netezea prin slefuire cu o bucata de gresie, apoi se lustruia cu o bucata de piele, cu o tesatura sau cu o bucata de lemn de esenta moale. Dupa aceea, se aplicau

Oase inscriptionate

 

impunsaturi succesive cu un obiect metalic ascutit, iar aceste impunsaturi formau semnul. Se scria, probabil, de la stanga la dreapta, caci se vede dupa inclinatia semnelor. Adesea, osul este scris pe doua fete sau chiar pe trei. In mai multe cazuri, se observa doua straturi de scriere: o scriere mai veche, care s-a tocit sau a fost stearsa, si o scriere mai noua, aplicata deasupra celei vechi, dupa ce osul a fost din nou lustruit. Apar chiar si imagini, cum e de pilda chipul din profil al unui barbat, asemanator cu unele reprezentari de pe monede, sau monograme. Semnele apartin

unei scrieri necunoscute, ele nu par sa fie nici grecesti, nici romane, nici rune gotice. Se combina intr-o maniera deosebita, apropiindu-se de insemnarile numite raboaje. Dacii liberi de la Chitila cunosteau si alfabetul latin, caci am gasit fragmente de scriere in acest alfabet pe o bucata de ceramica autohtona. Dar scrierea de pe oase este cu totul aparte. Astfel de mesaje au fost probabil insemnate si pe obiecte de lemn, care nu au supravietuit timpului." In fata unei descoperiri atat de socante, nu poti decat sa izbucnesti intr-o avalansa de intrebari: Cine a scris acele texte

pe oase? In ce limba? Ce a vrut sa transmita? Privesc cu mare atentie inciziile: impunsaturile succesive sunt extrem de regulate, semnele se leaga unele de altele intr-un mod tainic, uneori mai stranse, alteori mai departate, uneori mai inalte, alteori marunte. Linii, carlige, ovaluri... Nu exista nici o indoiala ca aceste insemnari sunt intentionate, facute cu mare grija, nu simple zgirieturi accidentale. Bucatile de oase au capatat luciu de la folosirea indelungata. Dar ce folosire? Erau trecute din mana in mana? Care era rolul acestor inscriptii? "Poate e vorba de rememorarea unor evenimente ale

comunitatii, ori poate se scriau diverse mesaje. Poate aveau caracter magic, sau poate doar unul profan, de simplu raboj. Nu putem sti inca, in acest stadiu al cercetarilor. Este posibil sa fie vorba de o scriere dacica, locala, folosita doar de initiati. Asezarea de la Chitila era una de daci liberi, neromanizati. Au trecut pe aici si sarmatii, si gotii, dar e putin probabil sa le apartina lor aceasta scriere. Oricum, nu e vorba de rune. Este o scriere autohtona. Da, oricat de socanta pare aceasta afirmatie, se pare ca dacii scriau si aveau si o scriere proprie. Iar aceasta scriere de pe oase aduce

mult cu unul din tipurile de scriere de pe tablitele de plumb de la Sinaia." Intr-adevar, pe tablitele de plumb de la Sinaia (considerate falsuri, de catre cei mai multi cercetatori romani), exista mai multe tipuri de scriere, cea mai frecventa fiind scrierea bazata pe alfabetul grecesc. Totusi, intre acestea se afla si o scriere misterioasa, prezenta doar pe frontoanele templelor si care pare sa fie cea mai veche forma de scriere din aceste placi. Semnele acestei scrieri se aseamana cu semnele de pe oasele de la Chitila, dar deocamdata nu putem sti care este mesajul

transmis de aceste texte, caci scrierea aceasta ne este total necunoscuta. Unde putem gasi cheia descifrarii acestor mesaje? Mai exista astfel de scrieri in alte parti? "Da, semne pe oase s-au mai gasit si in Basarabia si e posibil sa existe si in alte locuri, dar arheologii, de regula, nu acorda mare importanta oaselor, nu stau sa vada ce e pe suprafata lor. In ce priveste osul ca suport de ornamentatie, m-am gandit in primul rand la cultura Schela Cladovei, care ne-a furnizat multe piese ornamentate, dar intr-o alta tehnica decat cea a impunsaturilor, si in epoci mult mai

indepartate. Totusi, scrierea de la Chitila pare sa aiba radacini stravechi, caci poate fi comparata cu semnele scrierilor neolitice europene, cu semne care insotesc unele reprezentari rupestre din arealul geografic al traco-getilor si cu alte materiale arheologice ce provin din sudul Dunarii."

Sceptrul crestin

 

Povestea s-ar putea incheia aici, in asteptarea unui alt vrajitor care sa descante semnele si sa descifreze mesajele pe care inteleptii de acum doua mii de ani din Chitila au vrut sa le transmita pana la noi. Dar mai e ceva de spus... Intre obiectele descoperite de profesorul Boroneant in campania de sapaturi din 2001, se numara si un sceptru de bronz ornamentat cu motive in bradut, datat in sec. Iii-V d. Cr, care constituie cea mai veche dovada a crestinismului in Campia Romana. Avand forma de glob, in care se infigeau, deasupra o cruce, iar dedesubt un baston, piesa seamana

izbitor cu sceptrele reprezentate pe unele monede de epoca si chiar cu o reprezentare a lui Constantin cel Mare, care tine in mana un astfel de sceptru. Cui putea sa apartina acest insemn crestin? Cu siguranta unei capetenii locale, poate un preot cu rang inalt. "Motivul in bradut este stravechi si se regaseste si pe coifurile dacice de la Poiana Cotofenesti, Agighiol, Portile de Fier si Peretu, fiind atestat in continuare, in secolele Ii-V si urmatoarele. Forma de glob a sceptrului face parte din traditia dacica a arealului si este atestata si prin sceptrul descoperit in mormantul dacic de

secol Iii de la Peretu, avand chiar "stramosi" mai indepartati, in sceptrele din piatra si lut din epoca pietrei si bronzului, in special cele din cultura Tei." Deci, un sceptru cu radacini dacice, apartinand unei capetenii crestine! Iar acest ierarh este, foarte probabil, unul din autorii misterioaselor texte de pe oase. Din motive greu de inteles, descoperiri senzationale precum cele facute de profesorul Boroneant sunt trecute sub tacere in lumea stiintifica romaneasca. Colegii il privesc cu suspiciune (la fel se intampla si cu tablitele de la Tartaria), asemenea profanilor care nu vad si

nu cred in alta realitate decat cea pe care au invatat-o la scoala. Dar nu conteaza ce cred ei acum. Istoria va cerne lucrurile si timpul va aseza la locul cuvenit fiecare descoperire.

Ostrovul de la Chitila

 Astazi, punctul arheologic de la Chitila-Ferma are o soarta trista. Inainte de `89, aici existau livezi cu pomi fructiferi - ciresi, caisi, meri si pruni - care apartineau gospodariei de stat.

Dupa `89, terenul a fost vandalizat de romi. In apropiere, ei au improvizat un abator pentru traficul ilegal de carne, iar zona sitului arheologic a fost impanzita cu oasele de la acest abator, care atrageau multime de caini vagabonzi si infestau zona. In 2006, cei care au cumparat in preajma terenuri au transportat pamant din sit, pentru a-si umple fundatiile vilelor. Si, odata cu pamantul, au ingropat si vestigii nepretuite. Insa dincolo si in paralel cu aceasta lume in descompunere, lipsita de repere si de credinta, se afla, pentru cei care au ochi sa vada si suflet sa cuprinda, lumea

dacilor liberi, cu mesajele lor misterioase si sacre, cu viata lor aproape de Dumnezeu.  

Aurora Petan

  ======================

Tezaurul dacic de la Sinaia

Una din placile posibilei arhive a regilor daci

 

Gaurile negre ale istoriei.

Titlul acesta incitant este purtat de o carte scrisa de-un jurnalist. Apeland la mijloacele anchetei de presa, Dumitru Manolache reia un subiect de senzatie, abordat pe larg si in revista "Formula As": tablitele de aur de la Sinaia, un posibil tezaur dacic, dispretuit si abandonat de istorici si arheologi

In peisajul editorial actual, somnolent si saturat, cartile care se refera la daci sunt incadrate, la prima ochire, ori in categoria

"conspiratii intergalactice", ori in cea a rapoartelor stiintifice gen "doua cuie, trei cioburi". Intre atatea "coduri" si "mis

tere", istoria nu mai foloseste decat ca decor si pretext pentru best-seller-uri. Despre daci nu se mai vorbeste demult sine ira et studio, din numeroase motive. Exista, in mod evident, o jena a "intelighentiei" noastre in a-si aminti de

acesti "barbari", cu care "nu dam bine" in Europa. Istoricii si arheologii diminueaza rolul dacilor in istorie. In manuale, pe daci ii gasim anevoie, ingramaditi pe cel mult doua pagini. Stiinta dacologiei e inexistenta. Cetatile dacice au ajuns gropi de gunoaie. Cautatorii de comori dezgroapa aurul dacilor si-l vand peste hotare. In acest neprielnic context, o carte care clameaza din titlu existenta unui tezaur dacic la Sinaia isca neincredere. Insa cei care vor avea curiozitatea si rabdarea de a o citi vor fi cu siguranta bulversati de enigmatica si complicea tacere a oamenilor de stiinta. In

cazul de fata: un imens tezaur de piese de aur inscriptionate intr-o limba necunoscuta si cu imagini care fac referire la civilizatia dacilor, descoperit in a doua jumatate a sec. Xix la Sinaia, despre care circula multe informatii orale, o adevarata increngatura de legende, dar nu exista nici un document scris. Insa, mai mult decat un document scris, exista un martor mut ce tipa de 150 de ani si nimeni nu vrea sa-l auda: copiile in plumb ale acelor originale de aur. Sunt suficiente acest martor si multimea de marturii orale pentru a demonstra existenta acelui tezaur? Poate ca nu. Dar este suficient

pentru a demonstra ca exista o problema care a deranjat multa vreme si mai deranjeaza si astazi, in mediile academice: acele piese de plumb sunt considerate cu indarjire falsuri, studierea lor este considerata o pierdere de vreme, iar existenta originalelor de aur, astazi disparute, este ridiculizata. Cu siguranta, informatiile reunite in aceasta carte de catre autor, in urma unei intense investigatii de aproape doi ani, nu vor putea fi ignorate. Toate firele acestei povesti duc la castelul Peles, constituindu-se intr-o adevarata odisee despre care nu se doreste sa se stie nimic: arhiva

regilor daci. O carte exceptionala, alerta, incomoda, care desteleneste calea acestei complicate afaceri si da cercetatorilor o mana de ajutor generoasa in evaluarea corecta a subiectului. In preajma aparitiei cartii, am adresat cateva intrebari autorului acestei curajoase investigatii.

Dumitru Manolache

"In cartea mea sunt surprize mari, va asigur"

Un jurnalist investiugheaza istoria

 - Ati scris o carte incomoda, care va starni multe reactii. Cum ati luat hotararea de a va apuca de ea?- Pentru prima data am aflat despre misterioasele placi de plumb de la Sinaia de la un coleg ziarist, prin anul 2004, dupa ce se desfasurase un congres de dacologie la

Bucuresti. La inceput, nu le-am acordat prea mare importanta, preocuparile mele fiind axate la vremea respectiva pe problematica inceputului crestinismului romane

sc, o pasiune ceva mai veche, careia ii dedicasem cativa ani de investigatii. Interesul meu pentru tablitele de la Sinaia a fost declansat de o anumita "iritare profesionala", daca o pot numi asa, specifica gazetarilor care ani de zile s-au ocupat de investigatii. Aparusera in perioada respectiva cateva articole si interviuri pe aceasta tema, in diverse publicatii, cele mai multe avand ca punct de

pornire comunicarea profesorului Augustin Deac, prezentata la congresul amintit, si cartea domnului Dan Romalo "Cronica apocrifa pe placi de plumb?", pe care nici macar nu o vazusem. Se vorbea despre un misterios tezaur din placi de aur descoperit la Sinaia si despre legenda posibilei topiri a artefactelor de catre regele Carol I, dupa ce originalele fusesera copiate in plumb. Am vazut apoi fotografiile placilor pe un Cd. Imaginile lor m-au tulburat profund. Atunci am inceput sa ma interesez despre aceste extraordinare artefacte. Incepuse deja sa se discute in contradictoriu

despre ele, suficient pentru un gazetar ca sa inteleaga ca poate fi vorba despre "un subiect gras". Am citit tot ceea ce se scrisese despre ele. Cu exceptia unui reportaj-ancheta publicat de Horia Turcanu in revista "Formula As", care m-a pus pe ganduri, trezindu-mi instinctul despre care vorbeam, aproape toate articolele se refereau la opinii pro sau contra autenticitatii placilor. Atunci m-am hotarat sa investighez si eu acest subiect. Dupa cateva luni de munca, am realizat un serial de cinci episoade, pe tema placilor de la Sinaia, pe care l-am publicat in cotidianul "Gardianul". Abia

dupa aceea mi-am dat seama cat de departe sunt de "miezul" subiectului, ceea ce m-a iritat si ambitionat sa continui investigatia. Cand mi-am dat seama ca volumul informatiilor acumulate nu poate fi publicat in alte cateva articole de ziar, m-am gandit sa le valorific intr-o carte. Era prin primavara anului 2005. - Acum, cartea dvs. e scrisa si se afla in pragul lansarii in librarii. Ce concluzie ati tras? Este tezaurul dacic de la Sinaia o simpla legenda sau un teribil adevar ocultat?- Va raspund fara nici un fel de ezitare: este vorba despre un adevar ocultat. Dupa aproape

doi ani de investigatii, pot afirma acest lucru, cu toata responsabilitatea. Va spun insa ca mi-a fost teama de acest rezultat. Nu l-am dorit. Am sperat ca nu voi ajunge la aceasta concluzie, stiind ce furtuni se vor abate asupra mea, publicand o asemenea ipoteza. Eu insumi m-am ferit sa dau crezare unor teorii ale conspiratiei in anchetele mele de pana acum, desi uneori acestea erau atat de evidente. "Ocultare", "conspiratia sau legea tacerii", cine mai crede astazi in asa ceva? Vorbind despre ele, pasul de la respect la dispret si discreditare profesionala este atat de mic,

astazi, incat poate ca ar trebui sa-l eviti. Ce te faci insa daca adevarul te sufoca? - Care credeti ca ar fi cauzele ocultarii?- Fara indoiala, ele au legatura cu personajele implicate in aceasta tenebroasa afacere - regele Carol I, primul ministru Catargiu, autoritatile locale din Sinaia etc. - si cu factorii socio-politici interni si externi, explozivi, care actionau in societatea romaneasca in momentul in care s-a consumat aceasta afacere. Lipsa unor probe, in sensul juridic al cuvantului, nu inseamna ca povestea placilor nu a existat cu adevarat, asa cum sustin unii

astazi. In volumul care va aparea in curand la Editura "Dacica", prezint pe larg acest aspect al problemei. In cartea mea sunt surprize mari, va asigur.

"Regina Maria stia ca placile de aur au fost topite"

 

- Exista, cu siguranta, cateva puncte forte ale cartii. Ne puteti divulga cateva?- Imi cereti sa divulg secretele acestei investigatii, in avanpremiera! Din respect pentru cititorii revistei "Formula As", voi enumera cateva dintre acestea. Am in vedere, in primul rand, cateva declaratii explozive, care dovedesc ca regina Maria, spre exemplu, cunostea faptul ca placile originale din aur au fost topite. Apoi, disparitia misterioasa a unor documente de la manastirea Sinaia, in care, probabil, se mentiona ceva despre acest subiect. Nu in ultimul rand, actiunile unor forte

care au "lucrat" tot timpul in vederea ascunderii adevarului acestui subiect, chiar si in perioada in care propaganda comunista sustinea si promova in forta ideea dacismului. Dar poate cea mai tulburatoare dezvaluire se refera la faptul ca, cel putin o parte din artefactele din plumb, a fost depozitata, dupa parerea mea, pana dupa ultimul razboi mondial, chiar la castelul Peles! Pentru ce vor fi fost pastrate aceste "falsuri" tocmai acolo, incercati dumneavoastra sa raspundeti. Va mai spun, doar, ca dupa anul 2000, niste personaje dubioase, de dincolo de Prut, s-au indragostit

subit de subiectul placilor de plumb de la Sinaia, deoarece ele "vorbesc" despre niste originale din aur, despre care se crede ca nu ar fi fost chiar toate topite. Ne-au vizitat si siturile arheologice de la Sarmizegetusa, de vreo 50 de ori, de fiecare data plecand cu "amintiri" de acolo, evident, din inalte sentimente patriotice! Restul cititi in carte.

"Investigatia mea este jurnalistica. Ea nu se poate substitui unei cercetari de specialitate"

- Cum credeti ca va influenta cercetarea tablitelor aceasta carte? - Mi-este greu sa fac o asemenea evaluare. Investigatia mea a avut ca scop aflarea cat mai multor informatii despre acest subiect fascinant, despre care istoria refuza sa vorbeasca si care, iata, astazi, infierbanta din ce in ce mai multe minti. In masura in care datele, informatiile si ipotezele prezentate in acest volum pot constitui o baza de pornire intr-o cercetare viitoare, realizata de specialisti, posibilitatea aceasta nu face decat sa ma onoreze si sa ma multumeasca, deoarece acest

fapt ar insemna ca munca mea si-a atins scopul. Vreau sa fiu foarte clar: ceea ce am realizat eu este doar o investigatie jurnalistica. Deci, in nici un caz, ea nu se poate substitui unei cercetari de specialitate, pentru care pledez cu toata convingerea.

 - Sustinand veridicitatea legendei placilor de la Sinaia, nu credeti ca va veti atrage critica dura a celor care o contrazic? Va asteptati la reactii dure?

- In mod cert, da. Dar ce carte ar mai fi aceea, daca nu ar da nastere la discutii si opinii contradictorii? Ele sunt bine venite, chiar daca vor fi dure, pentru ca interesul meu este, repet, acela de a se afla adevarul despre tulburatorul corpus de artefacte. De altfel, in incheierea volumului, am rugat pe cei care cunosc povestea placilor, care detin documente sau au opinii legate strict de istoria lor, sa mi le comunice prin intermediul editurii, pentru ca investigarea subiectului nu o consider incheiata, odata cu aparitia acestei carti. Spun lucrul acesta pentru ca stiu sigur ca exista

persoane care cunosc mult mai multe despre placile de plumb de la Sinaia. Unele dintre ele au refuzat, deocamdata, sa vorbeasca. Am simtit chiar o oarecare retinere in atitudinea lor. Sunt convins ca exista specialisti care ar dori sa se ocupe de placi, intr-un cadru oficial, dar carora le este teama sa nu se compromita, de vreme ce cateva notabilitati au pus stampila cu inscrisul "falsuri" pe aceste artefacte, fara a le fi cercetat suficient, cum s-ar fi cuvenit. - Este vinovat regele Carol I de distrugerea tezaurului?- Carol a consultat mai multi istorici ai vremii,

cu privire la valoarea arheologica a tezaurului. Veti afla din carte pe cine a consultat, care a fost verdictul istoricilor, cum a fost argumentat, si veti vedea cui ii revine vina instrainarii sau distrugerii tezaurului. De fapt, chiar decizia de copiere a pieselor demonstreaza ca regele a inteles valoarea lor. - Suntem in Anul Carol. Credeti ca informatiile din carte vor afecta in vreun fel imaginea regelui? - Este doar o intamplare faptul ca acest volum apare chiar in Anul Carol. Nu a existat nici cea mai mica intentie din partea mea de a influenta

in vreun fel manifestarile dedicate acestei personalitati a istoriei moderne a Romaniei. Nimeni, cred, nu poate nega realizarile regelui Carol I. Eu sunt de parere ca istoria trebuie asumata, in mod critic, cu tot ce are ea. Cu bune si cu rele. Si dupa cum stim, domnia lui Carol I a avut parte de infaptuiri marete, dar si de lucruri mai putin placute. Imaginea lui este insa aceea pe care i-au conferit-o faptele si istoria.  

Aurora Petan

 ============================

O enigma istorica: romanizarea

Decebal, simbolul Daciei libere

 O enigma istorica: romanizarea.

Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur.

Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale - limba si poporul roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.

Ce este romanizarea?

Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat

atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand

definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa ceva. Imperiul Roman era foarte intins la

vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord - Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi

Pannonia, Noricum si alte teritorii. Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a

reusit, iar in altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova - inclusiv cea

dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor - dacii liberi din Moldova -, iar dupa acest moment inceteaza

circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii. Este greu de apreciat care a fost numarul total al romanilor

E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba dusmanilor

 

stabiliti in Dacia. Insa in mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat intreaga armata si administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu doreau sa ramana in calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua "Dacie". In nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamant, care nu aveau unde pleca, dar numarul acestora nu il depasea pe cel al autohtonilor. De unde veneau acesti colonisti? In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, in primul rand din

sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau pentru a comunica intre ei, dar nu isi abandonasera limba materna. Este foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea? Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile

acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand, nici una din aceste "parghii" nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari

masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in care dacii au

fost romanizati, si anume - se considera ca toti dacii au intrat in contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.

Cum se paraseste o limba

Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint,

la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atat de repede,

iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna? Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii

Columna Traiana, istoria infrangerii dacilor

 au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o

enigma si un miracol istoric. Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie facand eventualele

casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si intunecata. Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de

comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna in favoarea limbii straine. Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa

admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.

Talmaciul dacilor

La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai

adauga una, aceea a numarului dacilor "interesati" in a-si abandona limba si a o inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a castrelor si le deserveau. N-au

Sarmizegetusa romana. Ruinele

 

fost interesati, ci, din contra, cu siguranta inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. Iii,

din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui interpres dacorum, adica "translator al dacilor", prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.

Retragerea romanilor si urmarile ei

Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa

recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a "consolidat" in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii este un mister si mai tulburator. Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare,

teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?

Au fost romanizati dacii liberi?

Si pentru ca cele infatisate mai sus nu reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam intrebarea cea mai grea,

pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda: ce s-a intamplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume

mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la... romanizare! Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de... limba latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun

specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

Unitatea incredibila a limbii romane

Capidava

 O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt

de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in

teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze

lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana si baroana Nicholson

Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara

nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe

Hasdeu) ale "doctorilor ardeleni" care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand in Ardeal romanii erau o natiune "tolerata", in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere "noi de la Ram ne tragem". Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni "tolerate" in Europa, duce, in plin secol

Xxi, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decat celebra baroneasa Nicholson.

Istorie si politica

Imparatul Traian

 Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. Cam asa rezulta din programul manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat in aceasta toamna de Muzeul National de Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana - Gold Corporation: "Aceasta incorporare a Daciei in

hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima "integrare" in Europa." Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa. Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este

aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic

mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului "dac", ca si cum dacii ar fi

ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala! Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si

neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i "cotropitori" si "dusmani". Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

Tacerea specialistilor

Arme dacice

 "Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist". Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din

ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.  

Aurora Petan

 ======================

Pierit-Au Dacii?

Bust de nobil dac (tarabostes)

 Gauri Negre Ale Istoriei. Scrieri pierdute cu privire la daci.

Din tot ce s-a scris despre daci in antichitate, pana la noi nu a ajuns mai mult de 10%! Stranie si tragica soarta a unor documente distruse din

voia destinului sau cu buna stiinta, ori care poate zac inca nestiute, in beciurile vreunor manastiri sau biblioteci!

Drama izvoarelor scrise

Pana la aparitia tiparului in sec. 16, scrierile antice au supravietuit cu destula dificultate, prin intermediul copistilor. Totusi, din noianul greu de evaluat de scrieri ale eruditei antichitati, s-a pierdut enorm de mult, fie din pura intamplare, fie cu reavointa, din pricina fanatismului care a dus la incendieri

de biblioteci, fie din neglijenta, ignoranta sau dezinteres. Scrierile care marturiseau despre geti si daci au avut, aproape toate, aceasta soarta: nu au reusit sa traverseze veacurile. Ceea ce a ajuns pana la noi nu reprezinta, probabil, nici 10% din ce s-a scris despre acesti nestiuti locuitori ai pamanturilor de la nordul Dunarii. Istoricii nostri ii citeaza adesea

pe Herodot, pe Strabon si pe Dio Cassius, cu putinele lor fragmente in care se vorbeste despre geti si daci, lasandu-ne impresia ca acest neam a fost fie ignorat de marile puteri vecine, fie pur si simplu prea "barbar" ca sa prezinte interes. Totusi, exista numeroase marturii antice despre scrieri care vorbeau de stramosii nostri, dar care s-au pierdut. Insa cata vreme aceste marturii exista, trebuie sa tinem cont de ele si sa admitem ca s-a scris mult mai mult despre geti si daci, decat ni s-a spus in cartile de istorie, ca acestia au starnit interesul vecinilor lor intr-o masura mare, atat

prin modul lor de viata si prin religia si credintele lor, cat si prin relatiile pe care le-au avut cu cei din jur si prin razboaiele pe care le-au dus. Cu exceptia lui Al. Papadopol-Calimah, un istoric uitat din veacul al Xix-lea, pe care nimeni nu il citeaza si a carui opera a fost in totalitate ignorata pana in prezent, nimeni nu a incercat pana acum sa faca o evaluare completa a ceea ce s-a pierdut din documentele despre daci. Conform acestuia, numarul autorilor care au scris sau doar au pomenit in treacat despre stramosii nostri este de... aproape trei sute.

Nu stim daca pentru alte neamuri s-au facut astfel de evaluari. Nu stim daca soarta izvoarelor privitoare la daci a fost mai vitrega decat a altora. Marele invatat Posidoniu calatorise la gali si scrisese o carte despre acestia, astazi pierduta. Imparatul Claudiu scrisese si el o istorie a etruscilor in 20 de volume, din care nimic nu a ajuns pana la noi. Totusi, despre gali stim multe lucruri din alte izvoare, de la etrusci avem monumente si inscriptii, doar dacii s-au dovedit mult prea "tacuti", ori poate noi nu am cautat indeajuns,

caci suntem prea putin interesati de soarta lor...

Unde "s-au ascuns" getii si dacii?

Pentru antici, in vremurile cele mai indepartate, teritoriile de la nordul Dunarii reprezentau un loc enigmatic, populat de fiinte mitice. Cu timpul, pe masura ce relatiile comerciale s-au dezvoltat si sfera de influenta a lumii greco-romane s-a extins, getii si dacii au inceput sa fie mai bine cunoscuti si pomeniti in scrierile

grecilor si ale romanilor. Totusi, putini au fost aceia care au scris ceea ce au vazut cu ochii lor, caci putini au calatorit pana pe aceste pamanturi. Astfel ca majoritatea informatiilor pe care ni le transmit aceste izvoare sunt informatii de a doua sau a treia mana, aproximative, deformate, transmise din gura in gura printr-un fel de "telefon fara fir". Au existat si lucrari ale unor martori oculari care au fost in Dacia si au descris cu mare exactitate geografia, istoria, organizarea politica si sociala, traditiile, poate si limba

dacilor, dar toate aceste scrieri s-au pierdut. Vom reveni mai jos asupra lor.

Columna lui Traian

 Prin urmare, informatiile pe care le mai avem sunt adesea confuze. Ba mai mult, anticii nu faceau intotdeauna distinctie clara intre sciti si geti sau intre traci si geti, iar mai tarziu, ii

confunda pe geti chiar cu gotii (cu sau fara intentie) sau cu alte neamuri. Astfel ca, nu de putine ori, sub referintele la sciti, traci, goti etc. se pot ascunde informatii pretioase despre daci si geti. Ce fel de evenimente consemneaza scrierile vremii? In primul rand, inregistreaza numai evenimente politice si militare importante - razboaie, victorii, aliante, tradari, asasinate, succesiuni la tron, iar o perioada de pace si liniste este aproape intotdeauna absenta din documente. Asadar, cei ce traiau in pace traiau intr-un fel "in afara" istoriei. In al doilea rand, istoria scrisa este aproape

intotdeauna istoria invingatorilor. De aceea, izvoarele latine nu vor pomeni prea mult despre autohtoni, ci in primul rand despre romanii colonizatori, si tot de aceea, mai tarziu, numele dacilor sedentari si pasnici dispare din scrieri, in primul plan fiind gotii, gepizii, hunii si alti migratori cu o istorie "activa".

Primele informatii

Putem presupune ca primele informatii despre geti au fost consemnate de popoarele orientale cu care acestia au intrat in contact, in primul

rand pe calea comertului. Dar din cronicile orientale nu ni s-a pastrat nici o informatie cu privire la geti. Comertul i-a pus in contact cu scitii de pe tarmurile nordice ale Marii

Negre, cu persii, cu fenicienii, cu neamurile din Asia Mica si chiar cu egiptenii. Documentele acelora ii vor fi pomenit si pe stramosii nostri, cel putin cei dobrogeni. Cel mai vechi eveniment in care sunt antrenati getii este cel pomenit de Herodot cu referire la campania lui Darius (sec. Vi i.Cr.), regele persilor, impotriva scitilor, care, inainte de a ajunge la Istru, ii biruie si pe geti. Cea de-a

doua informatie ne trimite in timp doua secole mai tarziu si se refera la expeditia impotriva tribalilor a lui Alexandru cel Mare (sec. Iv i.Cr.) care, ajuns la Dunare, infrunta opozitia getilor.Numarul mare al geografiilor pierdute, in care foarte probabil erau descrise si teritoriile getice, face ca misterul sa fie si mai adanc. Insusi marele geograf Strabon a scris o carte despre Tracia si Dacia, astazi cu desavarsire pierduta. Marele geograf Marin din Tyr descrisese in amanuntime teritoriile locuite de geti si daci, dar lucrarea sa nu a ajuns pana la noi, decat intr-o palida masura, prin

intermediul unei prescurtari facute de Ptolemeu. Una dintre geografiile pierdute apartinea lui Demetrios din Callatis (actuala Mangalia), iar datele prezentate de el cu privire la teritoriile getilor trebuie sa fi fost foarte exacte. Nici hartile, nu putine, care infatisau lumea cunoscuta in vremea dacilor nu au ajuns pana la noi: de la cea mai veche harta a lumii despre care avem stiinta, cea a lui Anaximandru (sec. Vi i.Cr., invatat care a calatorit pana la sciti), si pana la cucerirea romana, nu s-a pastrat absolut nici o harta care sa infatiseze Dacia veche. Cele mai vechi harti

reprezinta Dacia de dupa cucerire. Un interes aparte au starnit, cu siguranta, religia si credintele getilor, mult diferite de ale altor neamuri din Europa, dar si in acest aspect documentele pierdute spuneau de buna seama mult mai mult decat cele pastrate.

Un get celebru: regele Dromihete

Grecii aveau o admiratie fata de "barbari" (cuvant care inseamna in greceste "balbait, persoana care vorbeste o limba de neinteles", caci asa le pareau grecilor cei care vorbeau

alta limba decat a lor), pe care si-i reprezentau ca virtuosi, curajosi si generosi. Un celebru model il constituie regele get Dromihete (sec. Iii i.Cr.), care l-a invins pe Lisimah, unul dintre urmasii lui Alexandru cel Mare. Acesta venise cu oastea macedoneana impotriva getilor, dar a fost infrant si luat prizonier, impreuna cu fiul sau, Agatocle. Dromihete i-a dus pe prizonieri la cetatea Helis, resedinta sa, i-a ospatat regeste la o masa scumpa, cu pocaluri si vase de aur si argint, in vreme ce el si getii sai stateau la o masa de lemn, modesta. Apoi i-a eliberat, spunandu-le ca, daca au acasa atatea

bogatii, sa nu mai ravneasca la avutul modest al altora. Campania lui Lisimah si patania de la curtea generosului rege get au fost mult preluate si citate in scrierile vechi, dar tocmai acele scrieri care le prezentau in amanunt s-au pierdut - in primul rand cartea 21 din "Biblioteca Istorica" a lui Diodor din Sicilia, apoi istoria universala a lui Polibiu si altele. Tot ce stim despre aceasta victorie a getilor provine din prescurtari si marturii marunte.

Epoca lui Burebista

Statuie de nobil dac de pe arcul lui Constantin

 De la Dromihete la Burebista se intinde o perioada de mai mult de doua secole de mare pustietate documentara. Fie ca dacii traiau in pace si nu au atras atentia grecilor si romanilor, fie ca scrierile care se refereau la acea epoca s-au pierdut, noi nu stim mai nimic

despre acele vremuri. De la Strabon avem cateva informatii pretioase despre epoca lui Burebista, cu care vestitul geograf era contemporan. Dar Strabon la randul sau a folosit lucrarile lui Posidoniu, cel mai invatat om al acelei epoci. Din pacate, nici o scriere a lui Posidoniu nu s-a pastrat pana astazi. Dio Cassius scria si el, in cartile sale pierdute, despre aceasta epoca. Augustus insusi, contemporan cu Burebista, a scris despre propria sa viata, lucrare si ea pierduta, unde fara indoiala ca pomenea si de relatiile cu Dacia.

Momentul cuceririi Daciei: o imensa gaura neagra

De la Burebista la Decebal avem din nou o mare lacuna documentara. Cateva nume de regi daci ne sunt pomenite de catre Iordanes, dar mai mult nu stim. Istoricul Titus Livius includea aceasta perioada in opera sa uriasa, dar cartile 124 si 125, dedicate Daciei, s-au pierdut. Distrugerea operei marelui istoric se datoreaza imparatului Domitian, care a decretat crima de stat citirea acestei lucrari, si papei

Grigore cel Mare, care a dispus arderea sa, din pricina ca in paginile sale se vorbea despre minuni, inainte de epoca crestina. Informatiile despre daci reapar in preajma conflictului cu imparatul Domitian, cand batranul rege Duras ii cedeaza tronul lui Decebal. Evenimentele premergatoare cuceririi Daciei de catre romani, campaniile lui Domitian si ale lui Traian, infrangerea dacilor si intemeierea provinciei Dacia, colonizarea si organizarea provinciei, prazile imense luate de la daci - sunt evenimente care au avut parte de numeroase si detaliate consemnari in scrierile

vremii. Ne-am fi asteptat ca numarul izvoarelor scrise din acea epoca, ajunse pana la noi, sa fie mult mai mare decat pentru epoci mai indepartate si mai nesigure. Si totusi... O bizara coincidenta a facut sa se piarda cam tot ce s-a scris despre daci si razboaiele lor cu romanii. Dio Chrysostomos, exilat in Dacia din pricina urii lui Domitian, rechemat de Nerva si apoi foarte pretuit de Traian, a scris o istorie a Daciei intitulata Getica, pierduta astazi cu totul. Probabil scrierea sa infatisa cu mare precizie geografia, istoria si obiceiurile dacilor, precum si societatea dacica, pregatindu-se pentru

razboaiele cu imparatul Domitian. O alta Getica a fost scrisa de Criton, medicul personal al lui Traian si martor ocular al evenimentelor din Dacia. Aceasta nepretuita lucrare prezenta, cu siguranta, campaniile lui Traian si furniza valoroase informatii cu privire la daci. Din aceasta scriere avem doar cateva foarte mici fragmente, citate de un autor tarziu. Al treilea martor ocular care a scris despre daci a fost insusi imparatul Traian. El a compus un jurnal de razboi intitulat De bello dacico ("Despre razboiul cu dacii"), in care a consemnat cu grija toate etapele si aspectele campaniilor

sale. Si acesta este pierdut in intregime (au ramas doar cinci cuvinte, citate de un gramatic). Dupa intoarcerea triumfala la Roma, Traian a publicat un edict prin care dadea seama de toate operatiunile sale in Dacia si expunea bugetul cheltuielilor de razboi. Nici acest edict nu a ajuns pana la noi. Dar Traian a avut biografii sai, care au scris despre viata si faptele sale, deci si despre cucerirea si colonizarea Daciei. Cunoastem numele a cel putin patru istorici biografi, dar ale caror scrieri astazi sunt pierdute cu desavarsire. Pe langa acestia, Tacit insusi, marele istoric roman

contemporan cu Traian, a scris o biografie a imparatului, dar care nu a ajuns pana la noi. Mai mult, in Istoriile sale, pastrate doar in parte, Tacit a scris mult despre daci, infatisand expeditia lui Traian, insa tocmai capitolele acelea s-au pierdut. Pliniu cel Tanar, prieten apropiat al lui Traian, a scris si el pe larg, intr-o istorie a epocii sale, despre cucerirea Daciei si intemeierea provinciei. E posibil chiar sa-l fi insotit pe ilustrul sau prieten in Dacia si sa fi fost martor la evenimente. Dar si aceasta istorie a pierit in negura vremii. Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris in versuri

istoria expeditiei lui Traian, poem astazi pierdut. Appian, un mare istoric care a trait in vremea imparatilor Traian, Hadrian si Antoninus Pius, a scris in douazeci si patru de carti Istoria Romanilor, din care ne-a ramas numai jumatate. Cartea 22, care continea o istorie a Daciei, se afla tocmai intre cartile pierdute. Marele istoric Dio Cassius a scris si el o istorie a domniei lui Traian, nimicita cu totul de timpul necrutator. Dar si lucrarea sa de capatai, monumentala Istorie romana, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare parte a ei fiindu-ne

cunoscuta doar din unele rezumate tarzii. Intre cartile pierdute se afla si intreaga carte 67, care cuprindea expeditia si razboaiele lui Domitian contra dacilor si relatari ample etnografice, istorice si geografice despre Dacia. Tot pierduta este si cartea 68, care cuprindea expeditiile lui Traian in Dacia, caderea dacilor sub dominatia romanilor si colonizarea Daciei. Din acestea nu avem, ca si din multe altele, decat o foarte modesta prescurtare tarzie, plina si aceasta de lipsuri. Plutarh, celebrul istoric grec, a scris o biografie a lui Traian, care a avut aceeasi stranie soarta: pierduta cu desavarsire.

Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva pana la Valens, dar aceasta importanta scriere ne-a parvenit cu totul ciuntita. Din 31 de carti care o alcatuiau, cele dintai 13 au pierit - si tocmai acelea in care se trata si despre Dacia si in care se scria istoria de la anii 96 pana la 350 d.Cr. In sfarsit, Apollodor din Damasc a scris o carte in care descria detaliat constructia podului lui Traian. Nici aceasta nu a putut strabate veacurile...

Dacia dupa Traian si disparitia dacilor din izvoare

Portretul regelui Decebal de pe Columna lui Traian

 Informatiile istoriografice din perioada urmatoare nu se refera aproape deloc la dacii autohtoni, care continua sa fie o enigma: aflam doar despre organizarea administrativa si militara a noii provincii Dacia, despre colonistii

adusi aici, despre viata in coloniile intemeiate. Dar nici un document nu ne spune ce s-a intamplat cu nobilimea si preotimea daca, cu marea masa a dacilor de rand, cu zeii lor, ale caror temple fusesera facute una cu pamantul de catre romani. "Cartile getice", scrise de Polyainos in sec. 2 d.Cr., au fost inghitite de monstrii intunecati ai timpului. Dupa abandonarea provinciei sub Aurelian, tacerea este si mai adanca. Avem cateva mentiuni ale dacilor liberi, ultimele din sec. Iv d.Cr, cand carpii din Moldova dau de furca romanilor. Dupa aceea, tacere absoluta. In Dacia se

perinda nenumarate neamuri migratoare, pe care izvoarele vremii le consemneaza cu constiinciozitate si curiozitate, dar nu mai aflam absolut nimic despre oamenii pamantului - dacii, desi prezenta lor pe vechile teritorii nu poate fi pusa la indoiala, asa cum ne demonstreaza izvoarele arheologice, traditiile, folclorul si chiar lingvistica.

Cum au disparut scrierile vechi

O scurta insiruire, ametitoare, de crime culturale ne poate deslusi tragica soarta a

scrierilor din antichitate pana la aparitia tiparului. Dar chiar si dupa Guttenberg, foarte multe manuscrise au ramas necercetate, needitate si chiar in primejdie de distrugere. Nabonassar, regele Babilonului, a distrus in anul 747 i.Cr. toate scrierile care cuprindeau istoria si faptele regilor predecesori ai sai. Renumita biblioteca din Alexandria, care numara la un moment dat 700.000 de volume, a pierit cu totul intr-un incendiu cand Cezar a cucerit Alexandria. Luptele intre crestini si pagani au fost fatale, si ele, cartilor. In zilele Sfantului Apostol Pavel, efesienii si-au ars in

piata toate bibliotecile. Sfantul Papa Grigore cel Mare arde, in anul 604, mii de carti pagane, intre altele pe Titus Livius. Sfantul Grigorie "Luminatorul Armeniei" arde in 277 d.Cr. toate cartile si bibliotecile din Armenia, toata literatura armeana, care era o comoara pentru istoria asirienilor, mezilor, persilor, grecilor, getilor si a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face in curs de secole. Navalirile barbarilor au distrus, la randul lor, nenumarate biblioteci. In 640, arabii invadeaza Alexandria si ii ard biblioteca. Cand musulmanii au cucerit provinciile persane, mai

multe biblioteci au cazut in mainile lor si au fost distruse. Biblioteca din Cairo, a califilor Egiptului, avea peste 1.600.000 de volume. Dar in anul 1073 turcii au pradat si distrus aceasta imensa biblioteca. Biblioteca de la Tripoli (Siria), mai vestita decat cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, stiinte, istorie, traditii, geografie! Dar in 1105, Tripoli a cazut sub stapanirea francilor comandati de Raimond Iv si nepretuita biblioteca a fost prefacuta in cenusa. Matei Corvin fundase la Buda o mare si pretioasa biblioteca, adunand carti cu cheltuieli

enorme, din Italia si din Grecia, dupa caderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de eruditie cuprindea o multime de scrieri antice, cu totul pierdute astazi. In 1526, cand sultanul Soliman a cucerit Buda, dupa batalia de la Mohacz, a dat foc si a devastat aceasta biblioteca. Manastirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi, dar bibliotecile de la acest munte au suferit multe devastari. In 1820, la inceputul razboiului de independenta a Greciei, bibliotecile de pe Sfantul Munte au fost silite sa furnizeze turcilor manuscrise pentru fitilele tunurilor! Astfel au

pierit mii de lucrari de mare pret. Si totusi... Suntem indreptatiti sa speram ca nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt disparute definitiv. In marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sunt Biblioteca Vaticanului si cea a manastirii Sfanta Ecaterina de pe muntele Sinai, zac inca zeci de mii de manuscrise necercetate. Timpul poate sa ne mai rezerve mari surprize!

Al. Papadopol-Calimah: un nume de strada in Tecuci

Portretul regelui Burebista pe un medalion de bronz

 Multe dintre informatiile prezentate mai sus provin dintr-o ampla lucrare a unui istoric uitat din sec. al Xix-lea: Al. Papadopol-Calimah. Pe parcursul mai multor ani, Calimah a strans cu migala si precizie filologica toate informatiile despre scrierile pierdute cu privire la daci,

disponibile la acea vreme. Foarte bun cunoscator al limbilor latina si greaca veche, colaborator apropiat al lui B.P. Hasdeu, intr-o vreme - chiar vicepresedinte al Academiei Romane, nestiutul savant a publicat in revista "Columna lui Traian", timp de 6 ani, incepand cu 1872, o serie de 19 articole, despre scrierile pierdute "atingatoare de Dacia". Soarta lor a fost asemanatoare cu cea a cartilor despre care a scris cu atata pasiune: desi a trecut doar un secol, nimeni nu-si mai aminteste de lucrarea sa. Nu e niciodata citat, nu a fost editat, iar timpul trece in defavoarea sa. Cele

peste trei sute de nume de autori antici marturisitori despre daci, pe care le-a strans laolalta, formeaza un tablou impresionant, neasteptat. Abia citind cele 150 de pagini de text din lucrarea lui Papadopol-Calimah, putem sa ne facem o imagine reala despre cat si cum erau receptati dacii in antichitate. Papadopol-Calimah este astazi doar un nume de strada in Tecuci, orasul sau natal. Istoricii, clasicistii, specialistii in izvoare antice nu au auzit de el si continua sa recite pe dinafara cele cateva fragmente din Herodot, Strabon si Dio Cassius despre geti si daci, cei mai multi

convinsi de putinatatea si chiar de lipsa de importanta a informatiilor istoriografice. Speram ca apropiata aparitie editoriala a operei lui Calimah in volum va determina o regandire a importantei surselor documentare despre daci si a imaginii acestora in ochii grecilor si romanilor.

Scrierile despre daci au aceeasi soarta si in epocile mai noi

Pare de necrezut, dar si in vremurile mai recente, putinele lucrari despre daci sunt

urmarite de acelasi ghinion ca si vechile documente. Marele carturar si poet german Martin Opitz, invitat sa viziteze Transilvania la inceputul sec. al Xvii-lea de catre principele

 Gabriel Bethlen, se indragosteste de aceste locuri, cerceteaza istoria si traditiile romanilor,

se documenteaza intens si lucreaza timp de 12 de ani la o lucrare monumentala: Dacia Antiqua. Dar manuscrisul a disparut fara urma dupa moartea sa. Despre o mitologie a dacilor, lucrare scrisa in limba rusa de savantul B.P. Hasdeu, stim doar ca a ramas in manuscris. Tatal sau, Al. Hasdeu, a scris o istorie a dacilor, care a ajuns in arhiva din Petersburg a lui A.S. Sturdza: nici de soarta acestui manuscris nu se mai stie nimic. De la misteriosul manuscris despre daci, aflat candva la Centrul National de Manuscrise din Ulan Bator, dar de soarta caruia nu se mai stie

nimic, pana la istoria getilor a carturarului italian Niccolo di Modrusa, scrisa in sec. Xv si niciodata publicata (desi manuscrisul se afla la Vatican), drumul tacut al documentelor despre daci este acelasi: catre neant. Dar daca documentele antichitatii au avut de traversat doua milenii de zbuciumata istorie, cele mai recente, aflate la indemana cercetatorului, nu merita soarta pe care o au. Scrieri medievale precum Zamolxis, primul legiuitor al getilor a lui Carolus Lundius si cea despre alfabetul getilor, a lui Vulcanius Bonaventura, sunt inca ignorate la noi, sub pretextul provenientei lor

din mediul carturaresc nordic, unde confuziile geti-goti si daci-dani, voite sau nu, erau frecvente. Geografia lui Philippe Briet, scrisa in sec. Xvii si continand informatii inedite despre daci, este cu totul necunoscuta cercetatorilor romani. Si lista poate continua, facand hartia sa roseasca... Controversatele placi de plumb de la Sinaia, care par sa reprezinte arhivele regilor daci, despre care s-a vorbit acum doi ani intr-un numar al revistei "Formula As", continua sa fie ignorate de catre specialisti. Daca acestea nu sunt falsuri, ci documente autentice (si exista

multe argumente in favoarea acestei din urma ipoteze), inseamna ca noi, cu propriile noastre maini, ingropam in uitare cele mai importante documente cu privire la daci care s-au scris vreodata.

Dacii - un subiect incomod

Este oare o simpla coincidenta, o intamplare, ca au disparut aproape toate scrierile despre daci? Ce nestiut blestem bantuie memoria acestor enigmatici si bravi stramosi ai nostri si ce magie poate rupe acest blestem? Este tot o

intamplare faptul ca specialistii au decretat drept "falsuri" niste documente pe care nu le-au cercetat niciodata, refuzand sa creada ca dacii si-ar fi putut scrie propria istorie pe placi de aur sau de plumb? Al cui somn este deranjat de acesti intelepti si curajosi daci, care nu fac decat sa-si ceara dreptul la istorie? Este oare tot o intamplare ca singurul care s-a ocupat vreodata de dramatica poveste a disparitiei manuscriselor despre daci a fost in totalitate ignorat? Soarta lui Papadopol-Calimah este una emblematica. Despre daci se vorbeste in mediile academice putin: ei sunt

"barbarii" Europei, atat de proslaviti in anii comunismului, cand autohtonismul era ideologizat. Acum, a nu vorbi despre daci reprezinta un absurd si inutil semn de dizidenta, de manifestare anti-comunista si de simpatie pro-europeana: daca vrem in Europa, e de preferat sa vorbim mai mult de Roma, decat de Sarmizegetusa; daca vrem cu Occidentul, trebuie sa ne uitam trecutul si traditiile. Nimic mai gresit! Nu putem fi universali decat prin ceea ce avem particular. Suntem romani tocmai pentru ca stramosii nostri au fost daci: daca ar fi fost celti, noi am

fi fost probabil francezi, iar daca ar fi fost iberi, astazi am fi fost spanioli. A ignora sau a contesta importanta componentei dacice a istoriei noastre inseamna a nega propriul nostru specific romanesc.  

Aurora Petan

  ============

Povestile Ceahlaului

Varful Panaghia

 Fara povesti, sufletul omului se transforma in piatra. Isi pierde zborul. Se rataceste de Dumnezeu

Nu exista la noi in tara munte mai cantat de poeti si mai intesat de povesti decat Ceahlaul. Dimitrie Cantemir spunea despre el ca ar fi fost

la fel de celebru precum Olimpul sau Pindul, daca ar fi intrat in basmele vechilor greci. Sihastrii si-au facut veacul pe Ceahlau din cele mai vechi timpuri, lasand in urma lor nume precum Ghedeonul, Batca Popii, Turnul Sihastrilor sau La Chilii. Considerat al doilea munte sfant al ortodoxiei dupa Athos, Ceahlaul este singurul munte de la noi care avea hram si sarbatoare, Schimbarea la Fata, pe 6 august. In aceasta zi, preotii urcau sus pe poienile dintre stanci, pentru a face rugaciuni. Urcau si sateni

i din satele dimprejur, de cu noapte, imbracati de sarbatoare, pentru praznic si hore. Intr-atat de sfant a fost dintotdeauna Ceahlaul pentru oamenii locului! Si chiar din vremea dacilor si dinaintea lor, Dumnezeu cobora pe Ceahlau si umbla descultprin poieni, oprindu-se la cate o stana sa mangaie mioarele. Unii carturari spun ca aici ar fi fost Kogaionul,

muntele sfant al dacilor, aici se afla Jiltul Zeilor, Masa Dacica, Pavilionul dacic, Vulturul lui Traian, Stanca Dochiei si alte locuri ce au zamislit legende. L-au cantat Alecsandri, Goga, Cosbuc, Asachi, Hogas, Alecu Russo, Sadoveanu si atatia alti scriitori. Atata frumusete, istorie si spiritualitate la un loc e greu de gasit in alta parte. Stancile sale, nu foarte inalte, au in schimb forme ciudate, chipuri de zane adormite sau zei pagani care au nascut sute de povesti, pe care batranii le istoriseau in serile de iarna, la gura sobei. Am plecat in cautarea acestor povesti prin satele

de pe malul lacului Izvorul Muntelui, sperand sa pot culege ceva din sfintenia de altadata a Ceahlaului.

Dochia, printesa dacilor

Mitica Letsta sprijinit de gard, langa o gramada de lemne. Slab si drept, cu chip de bunic blajin, priveste in zare spre munti, depanand povesti. Are 91 de ani si este veteranul satului Ceahlau. "Cand s-o batut Decebal cu Traian, fata lui Decebal o fujit si s-o ascuns in muntii astia, ca Traian o pus ohii pe ea. Dochia ii zacea. Era

frumoasa tare, ai mai frumoasa..." Lumina domoala a dupa-amiezii ii scalda chipul uscativ. Ochii ii rad din cand in cand, in clipele in care se lasa prins de lumea povestilor. A fost si el in razboi, stie ce inseamna lupta. Si dacii s-au batut vitejeste sa-si apere pamantul, dar tot Traian a fost mai tare. "Si cu Dochia ce s-a-ntamplat?", il iscodesc. Cu Dochia e poveste mare, dar el nu stie decat franturi din ea. Batranii batranilor stiau mai multe si unii carturari au consemnat aceasta poveste, de la cei ce inca o mai povesteau.

Lacul Izvorul Muntelui

 

Dochia a venit de la Sarmizegetusa, chiar pe Ceahlau. Unii zic ca era sora, altii ca era fata lui Decebal. Multa lume fugise spre miazanoapte, in vremurile acelea, ca sa scape de urgia romana. Familii intregi de daci, cu putinul lor avut, in siruri cat vezi cu ochii, se retrageau incet spre nordul Moldovei, la fratii lor liberi,

unde sandaua soldatului roman nu avea sa ajunga. "Du-te, copila mea", i-o fi zis Decebal Dochiei. "Du-te si izbaveste-te de robie". Si Dochia s-a dus. Imparatul Traian a urmarit-o, gonind calare peste munti, aprins de iubire pentru preafrumoasa printesa daca. Unii zic ca nu era iubire adevarata, era doar cheful imparatului de a o avea roaba pe fata lui Decebal. Copila s-a ascuns prin vagaunile Ceahlaului, si-a lepadat vesmintele regale si podoabele si si-a pus pe spinare un cojoc greu, de ciobanita. Asa umbla prin munti, cu o turma de oi, ferita de ochii oamenilor, vorbind doar cu

jivinele padurii. Cale lunga a facut Traian, indrumat de iscoadele lui, pana in Tara Moldovei. Si a gasit-o pe Dochia. A intins catre ea bratul sau regesc, chemand-o sa vina cu el la Roma, in capitala lumii, unde sa o faca imparateasa. Dar pentru nimic in lume, fata nu si-ar fi parasit tara, urmandu-l pe dusmanul tatalui ei. Atunci Traian facu un semn scurt si garzile sale o inconjurara din toate partile. Dochia isi ridica privirea spre inalt si sopti in gand o rugaciune fierbinte, catre Zamolxe, parintele vietii, cel ce are in grija toate cate sunt in cer si pe pamant. In cateva clipe se lasa

frigul peste trupul feciorelnic al Dochiei, iar ochii sai clipira pentru ultima oara, inlacrimati. Piatra rece o cuprinse cu totul. Acum era o stana, un stei, in jurul caruia zaceau rasfirate mioarele, prefacute, si ele, in pietre. Lacrimile ii curgeau siroaie pe obraji si pe haine, impletindu-se la poale cu ierburile inmiresmate. Acolo, la picioarele ei, a luat nastere Izvorul Alb, cu o apa limpede si dulce, cum nu s-a mai pomenit. Traian si-a spalat obrajii in el, a mangaiat neputincios chipul de piatra al fetei si s-a intors la Roma. Dochia a ramas pentru vesnicie in Ceahlau, iar in

vremurile grele, aici veneau si se adaposteau "vergurele" (fecioarele) din satele din preajma, ca sa scape de capcauni...

Cobal si vulturul lui Traian

Stanca Dochiei

 Urcasem de dimineata pe valea Izvorul Alb, spre Jgheabul cu Hotar, pana la Stanca Dochiei, pe o carare salbatica, ce adesea se pierdea in apa raului. Fluturi mari, colorati, m-au insotit plutind in fata mea in aerul cald. Strajuita de flori multicolore si macris salbatic, padurea lasa din cand in cand sa se vada crestele maiestuoase ale Ocolasului Mare si ale Toacai. Ma asteptam sa dau de o piatra impunatoare, ce sa aduca oarecum cu un chip de fata. Dar am trecut pe langa Stanca Dochiei fara sa o bag in seama, apoi m-am intors din

drum sa o caut. Era o piatra mare, rotunjita, cu verdeata pe crestet si un izvor limpede la poale: obarsia Izvorului Alb. Dar nimic care sa aduca, oricat de nelamurit, cu un chip de fata. "Am vazut stanca, dar nu seamana deloc cu o fata!", ii spun batranului, cu o privire intrebatoare. "O semanat mai demult. Da' o vinit de sus din munte prapad mare, intr-o zi de sarbatoare, si o rupt tat". Documentele spun ca era in primavara anului 1704, chiar in noaptea de Inviere, cand o avalansa cumplita s-a pornit din munte, pravalind la vale zapada, stanci si lemne. Atunci s-a daramat partea de sus a

Stancii Dochiei, in care vremurile sapasera chipul fecioarei. Iar Dochia a ramas pana azi fara chip, un trup ciuntit de piatra, din temelia caruia apa continua sa izvorasca... In aceeasi noapte cumplita a pierit si schitul de pe Izvorul Alb, cu calugari cu tot. Acolo sihastrea, ferit de lume, Radu, un tanar care, asemenea lui Traian, patimise din dragoste pentru o preafrumoasa fata din Ceahlau. Dar asta e alta poveste...

Mitica Let

 Mitica Let atata stie, ca fata de imparat nu s-a lasat prinsa, alegand mai degraba sa se prefaca in piatra. Dar de ce atata patima? Pai iubea un june dac, cum altfel?... Cobal e numele flacaului ce prinse drag de Dochia in vremea cand copila era inca in Dacia,

acasa la ea, un tanar dac viteaz si chipes, ce cazuse prizonier la Roma. O legenda spune ca scapand din inchisoare a venit sa o caute si, gasind-o impietrita, l-a cuprins deznadejdea si s-a aruncat de pe Toaca. Zeii l-au preschimbat si pe el in stanca, nu departe de stanca Dochiei. Insa o alta legenda spune ca Dochia l-ar fi iubit pe Traian, fara sa stie ca e dusmanul poporului sau. Cobal a cerut-o in casatorie pe Dochia, dar aceasta l-a refuzat. Intelegand ca fata e indragostita de Traian, Cobal incearca sa il omoare pe imparat, dar nu reuseste si e luat prizonier. Cand fata a inteles cine era cu

adevarat cel de care se indragostise, a cuprins-o o jale fara margini. Inima ei s-a sfasiat de durere, dar si-a inabusit iubirea si a fugit in munti, in Ceahlau, unde s-a facut ciobanita. Cobal a scapat si el si a fugit spre nord, unde atatia daci au plecat in bejenie, gasind-o pe Dochia. Cei doi n-au scapat de urmarirea lui Traian, dar primesc de la Zamolxe trup de piatra, pentru a nu fi luati robi la Roma. Deznadajduit, imparatul isi lasa vulturul regal sa-i pazeasca si pleaca in tara lui. Dar si vulturul este prefacut in piatra, de catre Zamolxe. Teribila poveste, ce tradeaza

amintirea unor vremuri in care Ceahlaul a fost adapost pentru dacii fugiti din Ardeal, in vremea razboaielor daco-romane. Iar unii spun ca Dochia este chiar Dacia, pe care Traian nu a putut-o supune, asa cum a vrut el. Degeaba si-a lasat vulturii sa o pazeasca, Dacia nu si-a inmuiat inima in fata Romei...

Preafrumoasa Panaghia si Soarele de pe cer

"Dar Panaghia? Ce poveste are stanca asta?", il intreb pe batranul Let, privind in zare catre cea mai mandra si mai inalta stanca din varful

Ceahlaului. "Panaghia era tot o fata". "Cum tot o fata? Pai e plin Ceahlaul de fete frumoase prefacute in piatra!". Batranul zambeste sugubat. Nu stie p

ovestea Panaghiei. Stie doar ca tot de iubire e vorba, ca tot Ceahlaul e plin de povesti de dragoste.Ce nu stie el stie Hogas, pasionatul cronicar al Muntilor Neamtului, care aflase de la batranii locului povestile Ceahlaului. In scrierile lui, el spune ca Panaghia era o fata nespus de frumoasa, atat de frumoasa, incat ursitoarele au adapostit-o in munti de mica, pentru a o feri

de invidia muritorilor. La nastere, una dintre zane a luat intuneric din intunericul cel mai nepatruns al unei nopti fara luna, adanc din adancul marilor fara de fund, foc si lumina din lumina si focul luceferilor celor mai stralucitori, duiosie si blandete din ochii ingerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu si le-a pus pe toate in privirile ei.

"Kogaionul" dacilor

 

Alta a rupt din fragezimea si albeata crinilor si din rumeneala trandafirilor si le-a pus pe fata ei. A treia a tors din caierul de neguri fire subtiri de umbra neprihanita si i le-a pus pe cap, ca podoaba de par negru si bogat. Dar lucrul cel mai minunat a fost cand insusi atotputernicul Dumnezeu a rupt din inima si sufletul sau particica cea mai aleasa, daruindu-i-o Panaghiei ca suflet si inima. Asa s-a zamislit preafrumoasa Panaghia, chiar din inima lui Dumnezeu! Si pentru ca sa nu fie pangarita de priviri muritoare, ursitoarele au dus-o pe inaltimile cele mai de sus ale

Ceahlaului, dincolo de imparatia norilor, si au asezat-o in pestera pustnicului Ghedeon. Albinele din Sihastrii au hranit-o cu mierea lor, iar noptile senine au scaldat-o in roua de flori mirositoare. Si Panaghia a crescut mare si s-a facut fata frumoasa, cum numai povestile isi pot inchipui. Dar degeaba au ascuns-o ursitoarele in munti, ca cineva tot avea sa o vada: Soarele, din inaltimile cerului, care o privea cu nesatin fiecare zi. Dar si fata se uita la Soare, cu acelasi dor in suflet. Si amandoi s-au indragostit. Ceasuri intregi se oprea Soarele din calea lui ca s-o priveasca, infasurand-o in

razele sale. Si pana intr-atata s-a marit ziua, in vreme ce noaptea s-a micsorat, ca ajunse amurgul aproape sa-si dea mana cu zorile. Atunci noaptea, suparata, s-a plans lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a maniat si l-a pedepsit pe Soare, sa nu mai rasara de acum inainte, decat invesmantat de neguri, ca sa nu mai ispiteasca sufletele slabe ale muritorilor. Si s-a implinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia nu l-a mai vazut pe Soare. Jalea i-a cuprins sufletul si a plans neincetat zile si nopti la rand, fara sa mai inchida un ochi. Dar de la o vreme i s-a facut lui Dumnezeu mila de

ea si a trimis porunca rasaritului si apusului sa trimita in graba cele mai usoare si mai dulci dintre vanturile lor, spre culmile inalte ale Ceahlaului, ca sa-i usuce copilei lacrimile. Dar Panaghia nu mai putea trai fara Soare si jalea ei era atat de mare, incat se ruga lui Dumnezeu sa o prefaca in stana de piatra si sa dea din nou drumul zeului zilei si al luminii sa straluceasca pe cer.

Batrana Varvara

 Dumnezeu ii implini voia si fata simti cum picioarele ei prinsera radacina in pamant si nu se mai putu urni. Si cand voi sa indrepte iarasi ochii spre ceruri, pleoapele ii cazura grele si un intuneric nemarginit o cuprinse. Panaghia se prefacuse in stanca de piatra. Se zice, insa, ca inima ei nu s-a impietrit, ca si acum se bucura de razele soarelui, de stralucirea florilor si de vanturile dulci si mangaietoare ale rasaritului si apusului.O alta varianta a legendei Panaghiei, mai ancorata in istorie, vorbeste de iubire, gelozie

si razbunare. Povestea spune ca pe vremea lui Vasile Lupu, un tanar de seama, numit Radu Valcu, o indragi pe frumoasa Panaghia, fata parcalabului de Suceava. Dar tanarul pleca la lupta si multa vreme avea sa nu o mai vada pe draga lui. In acest timp, Panaghia facu nunta cu hatmanul Bahrin, vestea cazand ca un fulger peste Radu. Zdrobit de durere, el se arunca in lupta, si zarindu-l in invalmaseala pe Bahrin, sufletul i se umplu pe loc de o ura nemarginita. Se arunca asupra lui ca un vultur, cu gandul sa-l ucida. Dar, dintr-o data, poarta cetatii se deschise si se ivi Panaghia, in straie

ostasesti, cu sabia in mana, hotarata sa-si ajute sotul. Radu rupse cu o lovitura sabia Panaghiei si se intoarse catre Bahrin, rapunandu-l. Cu pieptul despicat, hatmanul cazu intr-o balta de sange, ultimele batai ale inimii sale daruindu-le Panaghiei. Ca o fiara ranita de moarte se napusti fata parcalabului asupra lui Radu. Poate ca el s-ar fi lasat ucis de mana ei, acum cand isi implinise dorul de razbunare, dar un ostean sari sa-l apere si Panaghia se prabusi sub palosul greu. Radu ridica trupul iubit al Panaghiei, il puse in sa in fata lui si pleca spre manastirea Putna, unde-l

cobori in lacasul de veci. Dar viata isi pierduse orice rost pentru Radu. El parasi nestiut curtea domneasca si pleca in pribegie. Ajunse la sihastria de pe Izvorul Alb, unde trai in pestera de la obarsia acestui izvor. Ratacind singuratic prin coclauri, el poposea adesea pe culmea Ceahlaului, in ceasurile inserarii, privind indelung o stanca mandra si zvelta pe care a numit-o Panaghia, in amintirea iubirii lui.

Ultimele povesti

Strabat satul Ceahlau, intrebandu-i pe batrani

de povesti. In Durau au ramas putini oameni, acum mai multi sunt turisti decat sateni. Dar Ceahlaul e animat, si casele lui vechi trebuie ca mai adapostesc istorie si legende. Intreb in stanga si-n dreapta de povestile muntelui si oamenii ma privesc cu mirare cumva: "Ce povesti? Astea-s copilarii... Batranii mai stiau ceva, dar s-au dus toti...". Intru, totusi, in doua curti, cu speranta sa mai gasesc un fir de poveste tesut in jurul acestor munti...Batrana Varvara Ciobanu sta in fata casei sale, cu o maturica in mana. O bunicuta frumoasa, cu o casa frumoasa, exact ca in amintirile

copilariei mele. Scunda, cu naframa si sortin carouri, daca n-ar fi avut ochelari, as fi zis ca a coborat direct din cartea cu povesti. Curtea e cosita proaspat, urmele lasate pe iarba stau verzi si proaspete, una in spinarea celeilalte. Casa e albastra, cu cerdac din lemn vopsit in verde. Ma invita inauntru sa-i vad covoarele colorate, tesute in motive vechi de mii de ani, din vremurile cand frumoasele Cucutenilor, ce au vietuit nu departe de Ceahlau, isi impodobeau imbracamintea, casa si obiectele cu aceleasi forme si figuri. In casa miroase curat si luminos, a lemn si a lana. "Astazi,

fetele nu mai torc si nu mai tes. Stau toata ziua la televizor, sa vada care ce-o mai facut". O intreb daca era mai bine inainte. Era mai greu, dar mai sanatos. Casele din lemn, alimentele naturale, imbracamintea curata, din canepa si din lana, traiul la munca in aer liber erau mai bune pentru om. Povesti despre muntii astia nu stie. Stiau batranii, pe vremuri, stia si ea in tinerete, dar daca Al de Sus i-a dat ani multi, le-a uitat.

Leon Marcoci

 Intru si in curte la Leon Marcoci, unul dintre ultimii ciobani din Ceahlau. Satenii zic ca daca Leon nu cunoaste muntii astia, atunci nimeni nu-i cunoaste. Ma uit la casa noua, cu termopane si gard frumos, dar oierul iese din spate, dintr-o casuta alba, de lemn, cu ferestre

verzi si muscate. Casa cea noua e a fetii. In ochii mei, Leon e un om tare frumos: felul acela de om deschis, direct, prin vorbele caruia curge toata linistea muntilor, cu dangatele turmelor cu tot. Uscativ, drept, cu ochi ca jarul si sprancene stufoase, ciobanul pare sa aiba in jur de 60 de ani. "71", imi spune scurt. I-au fost dragi muntii si stie fiece stanca si fiecare vaioaga, ca doar le-a batut cu piciorul o viata. Il intreb ce loc ii e cel mai drag. "Toate." Si incepe sa mi le enumere, concentrat, adunand in memorie imagini si ganduri ce alcatuiesc o viata: Viezuri, Piatra Lata, Duruitoarea,

Scaiusul, Arinisul, Toaca, Panaghia, Ocolasul, Claile lui Miron, La Scaune, Curmatura Stanilelor, Lutul Rosu, Stanca Dochiei, Detunatele... La Stanile, a avut ani de zile stana, avea multe oi, tot Ceahlaul era plin de viata. Acum nu mai e nici o stana pe acolo, cei care au mai ramas s-au retras dincoace de rezervatie. Tinerii nu mai sunt interesati de trecut si de pastorit. Nici nu mai merg la oi: e rusine pentru un tanar din ziua de azi sa se faca cioban, toti vor la oras, la civilizatie. Si apoi, cui ii mai trebuie lana si branza? Peste o tona de lana a strans Leon in doi ani, de la o

suta de oi, si nimeni nu i-o cumpara. La fel si pieile, a venit cineva si i-a oferit doar un leu pe bucata. Fetele nu mai torc si nu mai tes. Gust dintr-o bucata de urda neasemuit de gustoasa si plec cu un pachet mare de bunataturi sub brat: "Pentru sanatatea oilor", insista Leon Marcoci, cand vreau sa-i platesc. "Dar povesti? Mai stiti povesti despre muntii astia?", intreb. "Cui ii mai trebuie azi povesti?", ofteaza baciul cu obida. Povestile sunt facute ca sa fie povestite. Iar daca nu mai ai cui sa le povestesti, se pierd...Lacul Izvorul Muntelui sclipeste tot mai stins,

pe masura ce ma indepartez. Panaghia e imbratisata de lumina moale a asfintitului. La poalele Ceahlaului, batranii au uitat povestile, in vreme ce tinerii nu au apucat sa le mai afle. Ca si cum apele uriasului lac de acumulare ar fi inghitit, odata cu vechile sate, si povestile lor. La ce ne mai trebuie povesti? Nu stiu. Totusi, o lume fara povesti e o lume in care sufletul omului se transforma in piatra, ca Dochia. O lume fara viata, fara simtire si fara zborul gandului si al inchipuirii. Fara iubire. Lumea fara povesti e o lume prea departe de Dumnezeu.

Fotografii de Marian Coman  

Aurora Petan

 

 

 

==================== Valea regilor traci

Preistoria Bulgariei este reprezentata cu stralucire. Morminte tracice, la poalele Balcanilor

 Tara de dincolo de Dunare

De la Giurgiu la Russe e o aruncatura de bat. Un pod ce separa doua tari, peste o Dunare-granita care in trecut lega, si nu despartea, ca acum, malurile. Si care era o adevarata coloana vertebrala a Europei. Sunt pentru prima oara in Bulgaria. Pentru mine e o tara straina, cu o limba straina. Si totusi, acum doua mii de ani, de o parte si de alta a apei, traia acelasi neam si se

vorbea aceeasi limba. Asa cum de o parte si de alta a Muresului sau pe un mal si altul al Oltului traieste acelasi popor. Oamenii se strigau de pe un mal pe celalalt al Dunarii in acelasi grai. Flacaii mergeau la petit cu barcile, iar pescarii de pe ambele ta

rmuri se intalneau in mijlocul apei la povesti despre stime si balauri cu sapte capete. Dar ce s-a intamplat? Unde a disparut bucata aceasta de istorie comuna?Din vremurile indepartate ale neoliticului, Dunarea a fost o singura casa pentru cei de pe ambele sale maluri: aceeasi cultura, aceleasi manifestari artistice, aceleasi traditii si stil de viata. Au intrat apoi in istorie daco-getii, numiti asa la nordul Danubiului si numiti "moesi" la sud. In campia sudica marelui fluviu, pe fasia ce se intinde de la tarmul Dunarii, pana la sirul de munti Stara Planina, numiti odinioara Haemus (Balcani), ce strabat Bulgaria de la vest la est, locuiau acesti moesi sau mysi, de la numele carora teritoriul acesta se va numi Moesia. Aceasta este tara dacilor de la sud de Dunare, o tara orientata spre fluviu si continent, spre spatii inchise, pamanturi roditoare si clima temperata. In sud, dincolo de muntii Balcani, se aflau insa tracii, inruditi cu dacii, dar puternic influentati de lumea grecilor: o lume orientata catre mare, catre spatii deschise si clima calda, mediteraneana. Bulgarii vorbesc doar despre acei traci. Pe ei ii considera stramosii lor si se mandresc cu mostenirea lor tracica. Cel mai numeros neam dupa inzi, cum spune Herodot despre traci, au lasat in urma lor constructii si tezaure fabuloase, pe care bulgarii au stiut sa le scoata la lumina, sa le conserve si sa le arate intregii lumi. Ceea ce noi, romanii, nu am stiut sa facem cu dacii nostri. Neam razboinic si mandru, tracii au avut perioade de mare glorie. Homer insusi ii aminteste ca fiind aliati ai troienilor, in razboiul impotriva grecilor. De fapt, insisi troienii se pare ca erau de neam tracic. Negurile istoriei sunt cu atat mai dense, cu cat ne indepartam mai mult in timp, iar peisajul de azi al campiilor bulgare nu mai evoca cu nimic vremurile de altadata. Tracii, care traiau divizati in multe triburi, au reusit in secolul al VI-lea inainte de Hristos sa se adune sub coroana regelui Teres, formand un mare regat, cel al odrisilor. Apogeul acestuia a fost atins in timpul dinastiei Cotizonilor si a regelui Sitalces, in secolul al IV-lea inainte de Hristos. Dar romanii si-au intins stapanirea si peste Tracia, transformand-o in provincie, in secolul I i.Hr. Cercetatorii considera ca la venirea slavilor, care s-a petrecut in secolul al VI-lea dupa Hristos, tracii isi pierdusera deja identitatea si fusesera romanizati sau grecizati. Asa incat slavii s-ar fi asezat probabil pe un substrat romanic. Totusi, ceva nu e clar in aceasta poveste: exista asemanari mari de structura intre bulgara si romana, care nu au nimic a face cu latina si, ca urmare, sunt socotite de unii lingvisti "coincidente". Mai mult, trebuie facuta o distinctie intre daco-moesiana vorbita intre Dunare si Balcani si traca vorbita dincolo de Balcani. Cat despre romanizarea moeso-dacilor sau a tracilor, in absenta probelor e greu de sustinut acest proces. E usor de spus: tracii au fost romanizati, dar apoi au venit slavii care i-au asimilat si nu au mai ramas urme ale romanizarii. Dar nu e argumentabil stiintific. In schimb, nu s-au sters cu totul urmele substratului dacic al limbii bulgare. Iar bulgarii nu se straduiesc sa studieze acest aspect.

Valea Regilor Traci

Am pornit in cautarea dacilor si a tracilor de la sud de Dunare, intr-o zi de vara, strabatand Bulgaria de la Russe spre inima tarii, prin paduri nesfarsite si sate marunte ce

par pustii. Russe, Byala, Gorna, Veliko Tarnovo, Dryanovo, Gabrovo, pasul Shipka, Kazanlak - acesta e traseul care duce de la Dunare in renumita Vale a Regilor Traci. Un traseu initiatic, ce urca brusc dupa Gabrovo, din campie in inima muntelui, unde temperatura scade instantaneu cu 20 de grade, ceturile sunt atat de dense, incat nu se mai vede nici marcajul pe sosea, iar serpentinele ametitoare sunt strajuite de paduri neguroase. Un drum prin pacla, frig si intuneric, bajbaind la limita, care dupa o ora de infern coboara triumfator in lumina, in valea vestitilor trandafiri de Damasc si a mormintelor regale, pictate cu cai si printese. Ca si acum, in antichitate, acesti munti trebuie sa fi fost o pavaza teribila in fata dusmanilor, o granita de piatra. Nu e o intamplare ca regii traci si-au construit mormintele, dar si capitala, la poalele acestor munti. Iar faptul ca s-au asezat la sud arata ca dominatia lor se intindea spre Grecia, in vreme ce la nord de Balcani e posibil ca neamul daco-moesilor sa-si fi creat o lume oarecum diferita, mai putin influentata de civilizatia grecilor si mai aproape de cea a Carpatilor.

Mormantul lui Seuthes

 

Ca si la noi, nici in Bulgaria nu au existat, dupa 1990, prea multi bani pentru sapaturi arheologice. Fusesera descoperite vestigii tracice imediat dupa al doilea razboi mondial, existau sute de tumuli funerari despre care se banuia ca adaposteau morminte si tainuiau comori, dar nu se facusera investigatii sistematice la scara mai larga. In 1992, arheologul bulgar Georgi Kitov a planuit o campanie de sapaturi cu vise mari, dar a obtinut bani putini, doar pentru o saptamana de lucru. Si a avut de ales: sa sape la intamplare, intr-unul din tumuli, sperand ca ceea ce gaseste acolo sa convinga autoritatile sa-i dea mai multi bani, sau sa renunte pe moment, incercand sa obtina fonduri mai mari in viitor. A ales prima varianta. A sapat in tumulul Malkata, unde primele trei zile au fost dezamagitoare. Apoi a inceput sa apara aurul: mormantul fusese dezvelit. Dar si pacea celui adormit fusese tulburata. Ploi teribile si vanturi puternice s-au starnit dintr-o data, spulberand tabara arheologilor. Kitov a mers inainte. A obtinut fonduri si a condus expeditia timp de sapte ani. In acei ani a descoperit comori fabuloase, constructii funerare incredibile, picturi murale impresionante, simboluri si taine de nedescifrat. Intr-un cuvant, o lume intreaga ce parea sa fi fost pierduta pentru totdeauna. Asa a iesit la lumina Valea Regilor Traci.Cele mai multe dintre mormintele regale ale tracilor se afla la mica departare de Kazanlak. Tumuli exista in Bulgaria cca 1500. Cercetati sunt cateva zeci. Astazi, mormintele sunt incluse in patrimoniul mondial UNESCO si sunt extrem de bine conservate. Mormantul de la Kazanlak are chiar o replica la scara, pe care o pot vizita turistii, pentru ca originalul sa fie cat mai putin expus. Exista drumuri de acces in stare perfecta pana la aceste morminte, iluminare, ventilare, conditii de conservare, exista indicatoare si ghizi. Autocarele cu turisti se revarsa ritmic, iar blitzurile aparatelor de fotografiat clipesc in mainile japonezilor veniti de peste mari si tari sa viziteze lumea tracilor. (Dar nu si pe cea a dacilor!) Bulgarii au dezvoltat un infloritor turism cultural, bazat pe mostenirea tracica. Vorbesc mereu de traci, se mandresc cu ei, motivul tracic a devenit un fel de amprenta a civilizatiei de azi a bulgarilor.

Mormantul regelui Seuthes

Muzeul din Kazanlak adaposteste multe dintre minunatiile descoperite in Valea Regilor, chiar daca unele sunt replici, caci originalele se afla la Sofia. Dar e minunat sa poti vedea laolalta, chiar la fata locului, obiectele care alcatuiau lumea tracilor. Cel mai incredibil obiect din muzeu il constituie, cu siguranta, coroana regelui Seuthes al III-lea, descoperita in mormantul acestuia din movila Golyama Kosmatka: o cununa din ramuri, frunze de stejar si ghinde din aur, delicata si impunatoare in acelasi timp, o opera de arta fara egal. Alaturi se afla bustul de bronz al regelui Seuthes. Cu parul suvite, barba bogata, nasul puternic, coroiat, si privirea usor incruntata, dar

patrunzatoare, regele Seuthes pare sa scruteze viitorul cumva asemenea dacilor de pe arcul lui Constantin. Alaturi, splendide vase de aur si argint, amfore, arme, si toate cele trebuitoare sa-l insoteasca pe cel plecat.

Intrarea in mormant

 Mormantul regelui, aflat la 15 minute distanta de Kazanlak, se afla in plin camp. Strajuita de ciresi incarcati de rod si de pajisti cu flori multicolore, movila rasare domol din campie, ca un animal garbov. Asfaltul negru duce pana la intrarea in "grobnita", cum le spun bulgarii acestor morminte. La intrare vorbesc cu ghidul, care imi spune cate in luna si in stele despre traci si Seuthes, dar nu a auzit nici de daci, nici de Decebal. Intru in pantecele cocoasei de pamant, unde ma asteapta lumea celor plecati dincolo. Dupa un coridor de piatra lung de 13 metri, si doua incaperi boltite, urmeaza o a treia, sapata toata intr-un singur bloc de piatra, ce a fost transformata in incapere-sarcofag. Aici a fost inmormantat marele rege Seuthes al III-lea, a carui capitala, Seuthopolis, se afla astazi sub apele lacului de acumulare Koprinka. Totusi, mormantul acesta nu mi se pare cu mult mai impresionant decat cel din movila Documaci, de langa Mangalia. Cele doua se aseamana foarte mult ca arhitectura si chiar si nuantele de vopsea conservate pe pereti par a fi identice. Dupa mormantul lui Seuthes, mai vizitez movilele Helvetsia si Ostrushka. Acum incep sa inteleg rostul acestor morminte-temple. La Helvetsia, mormantul reprezenta matricea, uterul, iar cel decedat se intorcea inapoi de unde venise, prin tainele si riturile care se practicau asupra lui. Acest mormant chiar are forma si neregularitatile unui uter si multe alte indicii trimit spre aceasta interpretare. La Ostrushka, s-au conservat cateva picturi splendide, intre care chipul indurerat al unei nobile, probabil sotia decedatului, o femeie frumoasa, distinsa, cu parul roscat. Dar cele mai uluitoare picturi murale se gasesc in mormantul de la Kazanlak. Aici arta tracilor este prezenta in plin apogeul sau, prefigurand arta Europei de mult mai tarziu. Cupola ametitoare e acoperita de cercuri concentrice, cu scene diverse, asemenea unei biserici pagane. Culorile si formele pastrate aievea evoca o lume serena, cu cai frumosi, femei gratioase si mese imbelsugate, un fel de paradis in ocru si albastru, ce converge spre personajul regal ce-si tine soata de mana cu tandrete. Mormintele tracilor nu par simple morminte. Sunt constructii impresionante, cu coridoare si incaperi boltite, cu usi de marmura strajuite de capete de zei si cu sisteme de inchidere a usilor care si astazi functioneaza. Sunt lumi in sine la scara mai mica, in care se petrec lucruri tainice, la hotarul dintre viata si moarte, lucruri care pentru universul profan in care traim nu mai au nici inteles, nici importanta. Epoca pe care o acopera este cea a secolelor VI-II inainte de Hristos. Spre deosebire de traci, dacii aveau o alta viziune asupra lumii de dincolo. Exceptand influentele tracice din Dobrogea, lumea dacilor nu cunoaste astfel de "pregatiri" pentru lumea de dincolo, ci trupurile celor decedati erau incinerate. Cenusa era depusa intr-o urna, iar in epoca de varf a regalitatii (sec. II i.Hr. - I d.Hr.), nici urnele nu mai sunt de gasit. Probabil cenusa era imprastiata in patru vanturi sau pe ape, iar spiritul era eliberat de povara trupului.

O usa de mii de ani

 Cat de mult din lumea aceasta a tracilor ne apartine? Nu stim prea bine. Imi vin in minte unele similitudini, fara sa le pot lega intr-un fir prea solid, din lipsa de alte informatii: o coroana asemanatoare cu cea a lui Seuthes, dar mai putin elaborata, s-a gasit in mormantul cu papirus de la Mangalia, un inel de aur cu broasca testoasa, asemanator cu cel descoperit de bulgari in movila Sineva, s-a descoperit in movila de la Documaci, iar aceasta din urma este extrem de asemanatoare cu mormintele tracice pe care le-am vizitat. Insa la noi nu se accepta ca cele doua morminte - de la Callatis si de la Documaci - sunt tracice. "Nu se stie", mi s-a spus: pot fi grecesti, scitice, tracice mai putin. Sa vina bulgarii sa ne lamureasca.Drumul prin Valea Regilor este un drum luminos, chiar daca trece printre morminte. Un drum curat, ce respecta trecutul. Si nu pot sa nu ma gandesc la dacii nostri, la drumurile, muzeele, indicatoarele noastre. La gunoaiele din cetatile dacice, la dezinteresul oficialitatilor, la furturile din situri, la infinitele gropi facute de cautatori, la nepasarea ucigatoare a celor ce ar fi in drept sa faca ceva. Ceva, orice, cat de putin, pentru noi, romanii. Nu neaparat autostrazi, pentru autocarele cu japonezi.

Dacii din sudul Dunarii

Poate ca nu in cautarea tracilor ar fi trebuit sa pornesc, ci in cautarea dacilor de pana la Muntii Balcani. Nu stim prea bine nici astazi care erau raporturile dintre daci si moesi, dintre daci si traci. Stim ca erau inruditi, poate dacii o ramura a tracilor, poate doua ramuri surori.

href="http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/881/1605_1250601786-large.jpg" rel="lightbox[articol]" title="Valea regilor traci">

Bolta pictata in mormant

 Dar daca tracii sunt mai departe de lumea noastra, in schimb moesii au fost mereu in contact cu locuitorii de la nordul Dunarii. In vremea lui Augustus au avut loc transbordari uriase de populatie getica, de la nord de Dunare la sud. Multe cetati infloritoare au incetat brusc sa fiinteze, depopulate cu ordin de la Roma. In acest fel romanii incercau sa tina sub control granita de pe Dunare. Aceste sute de mii de daci adusi in sud au consolidat nucleul de dacism din Moesia. O a doua deplasare majora de daci, de la nord la sud, are loc in perioada retragerii aureliene, dupa anul 271, cand, pe langa armata si administratie, trec in sud si multe familii care doresc sa ramana in imperiu, pentru a fi protejate de invaziile migratorilor. Acolo ii gasesc, fireste, pe oamenii locului, frati de sange cu ei. Probabil ca astfel de treceri de o parte si de alta a apei nu au fost putine de-a lungul timpului. Nu e deloc intamplator faptul ca Aurelian creeaza in sudul Dunarii o noua provincie, Dacia Aureliana, impartita administrativ, ulterior, in Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea. Daca teritoriul acesta nu ar fi fost locuit de daci, Aurelian nu l-ar fi numit "Dacia". Ce s-a intamplat cu acesti daci? Cu limba lor? Cu zestrea lor culturala si genetica? Odata cu retragerea aureliana, Dunarea devine granita a imperiului, iar dacii sunt divizati, o parte in imperiu, o parte in afara lui. Acesta este inceputul sfarsitului in istorie. Insa doar in istorie, caci viata maselor, ce curge dincolo de istoria scrisa de invingatori, si-a urmat cursul neclintita. Asadar, daca din manuale nu putem afla mare lucru despre ce s-a intamplat cu acesti daci si cum de-am ajuns dupa atata timp sa fim doua tari straine pe doua maluri straine, putem incerca sa aflam altfel.

Bulgara si romana - surori nestiute

Nu inteleg mare lucru din limba bulgara. Asa cum probabil n-as intelege mai nimic nici din limba albaneza. Si totusi, romana, bulgara si albaneza formeaza nucleul a

ceea ce lingvistii numesc "uniunea lingvistica balcanica". Adica aceste limbi, desi apartin unor familii diferite (bulgara e slava, albaneza traco-ilira, iar romana e considerata romanica), au, totusi, in comun, trasaturi foarte importante, care nu se regasesc decat aici, in Balcani. La aceasta "uniune" mai participa partial si greaca. Unii lingvisti au sustinut, fara prea mult temei, ca trasaturile acestea au aparut independent, in fiecare limba. Cei mai multi insa sunt de acord ca ele provin dintr-un substrat balcanic comun. Desi nu intelegem mare lucru din aceste limbi, pentru ca difera vocabularul, totusi, structura, scheletul lor fundamental, care este mult mai stabil decat cuvintele care adesea vin si pleaca, este asemanator.

Regele Seuthes

 Iar aceste lucruri nu se imprumuta, ci se mostenesc. Asta inseamna ca bulgara s-a format pe un substrat asemanator cu romana. Aceasta limba slava sudica, ce difera de celelalte grupe de limbi slave, va fi purtatoarea unei intregi culturi ecleziastice, care va duce si la raspandirea alfabetului chirilic, impreuna cu slavona bisericeasca. Dar cine sa se mai intrebe care este originea reala a alfabetului chirilic, creat pe teritoriul dacic? El are, desigur, la baza, alfabetul grec. Insa bulgarii in nici un caz nu-si vor pune problema de unde au luat Chiril si Metodiu unele semne care nu exista in alfabetul grec si pentru care specialistii nu au gasit o origine. Noi am luat tot de la toata lumea si nimeni nu a imprumutat nimic de la noi - pare sa fie postulatul preferat al oamenilor de stiinta din domeniul lingvistic. Iar daca e vorba de slava, cu atat mai mult. Exista, totusi, cercetatori straini, precum Giuliano Bonfante sau Mario Enrietti, care sustin ca slava a devenit slava numai in urma contactului cu protoromana, cand si-a conturat principalele caracteristici. Dar vorbind strict de bulgara, putem spune ca aceasta este un fel de sora cu romana, poate sa-i zicem sora vitrega, caci cele doua surori au un parinte diferit si nu mai seamana la chip. Aici, in aceste trasaturi de limba, precum postpunerea articolului hotarat, formarea viitorului si a perfectului, evitarea infinitivului si altele, in spiritul limbii pe care lingvistii bulgari nu-l cerceteaza, iar cei romani nici atat, se ascund dacii din sudul Dunarii, abandonati de istorie, cu limba lor cu tot.

Imperiul vlaho-bulgar

Au venit apoi vremuri tulburi, in care nu stim ce s-a intamplat cu urmasii dacilor de la sud de Dunare. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, nu a mai ramas nimic din neamul lor. Cand slavii au impanzit Peninsula Balcanica, dupa secolul al VI-lea, au asimiliat ce a mai ramas din urmele tracice, care fusesera expuse romanizarii. De fapt, ce au gasit slavii in actuala Bulgarie? Intre Dunare si Balcani, o populatie de sorginte dacica, ce vorbea ori vechea limba a dacilor, daca romanizarea nu apucase sa se produca, ori o protoromana. Cu alte cuvinte, bulgara este o limba slava cu substrat traco-dacic sau chiar stravechi romanesc. Cu populatia s-a intamplat la fel: slavii nu au exterminat populatia locala. Asa incat actuala etnie a bulgarilor trebuie sa aiba o componenta genetica foarte asemanatoare cu cea de la nordul Dunarii.

Coroana lui Seuthes

 

Dar ce s-a intamplat mai departe? Cand s-a pierdut, cel putin in memoria colectiva, legatura dintre nordul si sudul Dunarii? Probabil ca niciodata. Chiar daca dacii dispar din istorie, apar vlahii, urmasii acestora, al caror nume poate sa fi insemnat chiar "lupii". Ei sunt cei care, in numeroase randuri, vor scrie istoria Balcanilor. Si tot ei sunt cei carora li se va refuza, pana astazi, dreptul la istorie. Si nu este vorba doar de comunitatile compacte de vlasi sau vlahi (aromani, meglenoromani sau istroromani), ci de mase mari ce impanzeau peninsula Balcanica si o parte a Europei Centrale, despre care nimeni nu vorbeste. Ei sunt urmasii dacilor, ai dacilor liberi, ai dacilor din provinciile nord si sud-dunarene, ai dacilor bejeniti, plecati spre apus, dar si spre rasarit, cand urgia romana s-a abatut asupra tarii lor. Ei sunt oierii ce au impanzit Europa cu turmele lor, care au dat atatea nume romanesti muntilor si catunelor prin care si-au gasit adapost.Acesti vlahi, firi aprige si neinfricate, au scris pagini din istoria Bulgariei. In iarna anilor 1185-1186, birurile Imperiului Bizantin devenisera atat de grele, incat vlahii, impreuna cu bulgarii, s-au rasculat. A luat nastere Imperiul romano-bulgar sau Taratul vlaho-bulgar, cunoscut in istoriografia moderna sub numele de Al II-lea Tarat Bulgar. Intemeietorii acestui tarat au fost trei frati de origine vlaha, din dinastia Asanestilor: Petru, Asan si Ionita Caloian. Toate sursele medievale sustin ca cei trei frati erau de neam vlah. Cu toate acestea, istoricii bulgari nu accepta originea lor vlaha si sustin ca erau bulgari, afirmand ca prin "vlahi", sursele medievale intelegeau "bulgari". Ei insisi s-au autointitulat "imparati ai vlahilor si bulgarilor". Capitala taratului a fost la Veliko Tarnovo, splendid oras medieval, ce si astazi pastreaza parfumul vremurilor trecute. Dinastia Asanestilor a stralucit timp de un secol si si-a impus dominatia in Balcani, luptand impotriva bizantinilor, a ungurilor si a cruciatilor. S-a stins dupa marea invazie tatara din 1241, dar imperiul a mai dainuit o vreme, destramandu-se spre sfarsitul secolului al XIV-lea, in mai multe state feudale, cucerite apoi de otomani. Bulgarii si-au sters din istorie numele de "vlah", refuzand sa accepte ca aceasta perioada de maxima glorie, libertate si stralucire ni s-a datorat in mare masura noua, romanilor.

O istorie pierduta

Femeia de la Thrace Ostrusha

 

Cat de mult este a noastra lumea tracilor? Poate cea a tracilor de dincolo de Balcani nu este a noastra decat in parte. Dar cea a dacilor dintre Dunare si Balcani este a noastra intru totul. Vremurile ne-au inlaturat-o din istorie si cine stie daca o va mai revendica cineva in manuale sau in constiinta urmasilor nostri. Bulgaria ramane tara de dincolo de Dunare, cu oamenii sai, cu istoria sa, in care regimul trecut nu a vrut sa se amestece, pentru a pastra buna vecinatate. Dunarea a devenit granita prin chiar mijlocul sufletului dac, involburata de un spirit slav potrivnic, ce refuza sa-si recunoasca substratul dacic sau romanesc, precum si stralucirea geniului vlah, fara de care Bulgaria nu ar fi avut istoria pe care o are. Ce avem totusi de invatat de la bulgari: sa pretuim ceea ce avem. Ei o fac. Noi, nu.

Foto: Iulian Ignat  

Aurora Petan

 

Comori romanesti la Viena

Catedrala Sfantul Stefan

 Multe comori romanesti sunt risipite in lume, despre care nu stim aproape nimic. In vreme ce egiptenii isi revendica cu vehementa valorile imprastiate in marile muzee ale strainatatii, afirmand ca ele sunt proprietatea pamantului din care provin, noi nici macar nu stim pe unde ni s-au risipit tezaurele, nu avem nici macar reproduceri dupa aceste valori, informatiile lipsesc, iar fotografiile sunt greu de obtinut. Cu atatea obstacole in fata, am pornit, totusi, in cautarea acestor vestigii, iar primul popas l-am facut la Viena, unde se afla cateva tezaure fabuloase, descoperite in Transilvania, in timpul Imperiului Habsburgic si apoi Austro-Ungar

Martie la Viena

In martie, la Viena miroase a frezii. E inceput de primavara, iar in fata palatului primariei rasuna un vals de Strauss, sub sclipirile feerice ale unui patinoar ce serpuieste pe aleile parcului. In mintea oricarui turist, Viena inseamna cladiri impunatoare, catedrale ce strapung cerul, palate somptuoase. Inseamna muzica, echilibru si arta la tot

pasul. Pe scurt, maretia si eleganta somptuoasa a unei capitale imperiale. In mintea mea, insa, dincolo de acestea, Viena inseamna istorie: drumurile grele, pline de ploi si praf ale ardelenilor plecati pe jos, cu "jalba", la "Imparatul", spe

rantele iobagilor intr-o justitie augusta care sa le usureze jugul pus de nobilimea maghiara, Horea, Badea Cartan, Avram Iancu si durerile pamantului lor. Viena si figura aproape mitica a Imparatului si a curtii sale au dainuit in imaginatia ardelenilor timp de doua secole, in timpul Imperiului Habsburgic, si apoi al celui Austro-Ungar. Dar, ca orice capitala imperiala, si Viena si-a cladit splendorile pe sudoarea si bogatiile celor asupriti. Iar pamantul romanesc a fost intotdeauna printre cele mai bogate, nu doar in roade, ci si in comori. Asa se face ca in colectiile imperiale ale Vienei au ajuns tezaure de o inestimabila valoare, descoperite in acea perioada in Transilvania. Si acolo au ramas! Despre aceste incredibile tezaure romanesti, pe care le-ar ravni orice muzeu din lume, ce au apartinut unor capetenii dace si unor printi barbari de mai tarziu, au auzit foarte putini romani. Acesta este motivul pentru care ma aflu la Viena la acest inceput de martie.

Tezaurul de la Sannicolau Mare

 Si, desi sunt pentru prima oara aici, aman traditionalul "pelerinaj" turistic de la biserica Sfantul Stefan la Prater si de la Hoffburg la Schonbrunn si alerg, din prima zi, in cautarea muzeului de istorie. Numai ca Viena nu are asa ceva. Pentru austrieci, epocile vechi, de la paleolitic pana la celti, sunt puse laolalta cu dinozaurii, la Muzeul de Istorie Naturala, iar productiile de lux ale Antichitatii si Evului Mediu sunt incluse in colectiile de la Muzeul de Istoria Artei. Cele doua muzee se afla fata in fata, in doua cladiri gemene. Deci, intr-acolo ma indrept. Cu toate ca e sambata dimineata si un soare incantator pe cer, la ora deschiderii, in fata la Kunsthistorisches Museum nu sunt nici zece oameni. Mai multi par sa fie vizavi, la stiintele naturii. Dupa ce intram, aproape toti turistii se reped la etaj, unde se afla o valoroasa pinacoteca, cu lucrari de Rafael, Rubens, Breugel, si multi altii. La parter se afla colectia greco-romana si etrusca, destul de modesta, cea egipteana, ceva mai spectaculoasa, si sala tezaurelor. Aici ma opresc, singura, in stralucirea aurului vechi de secole. Si aici am sa raman vreme lunga, sub privirile din ce in ce mai ingrijorate ale custozilor salii, care probabil nu au mai avut de mult un vizitator atat de fascinat.

Comorile printilor barbari

Multa istorie si multe destine de neamuri intregi s-au ridicat ori s-au prabusit sub lucirile aurului. Dar in vremurile de demult, aurul nu era doar o ispita materiala.

 Metalul galben era un metal al zeilor, care ii dadea putere celui care il detinea. Un tezaur mare conferea putere mare. De la fabuloasele comori ale lui Mithridate si Decebal, capturate de romani, la pierdutul tezaur al lui Montezuma ori la aurul nibelungilor scufundat in Rin, puterea unei capetenii si a neamului sau a pierit odata cu tezaurul. Biograful lui Carol cel Mare spunea, chiar, ca avarii au pierit pentru ca si-au pierdut tezaurul. Gloria si puterea erau garantate de aceste comori de aur care, ingropate la vreme de restriste, puteau asigura renasterea unei comunitati dupa ce trecea primejdia. Tezaurul era un fel de "banca nationala", un soi de depozit obligatoriu. Insa istoria are caile ei nestiute si, de multe ori, poate de cele mai multe ori - aceste tezaure au ramas ingropate, impreuna cu sperantele celor ce le-au ingropat in pamant. Au trecut ani, secole, uneori milenii, iar sapa ori plugul vreunui taran a ajuns sa dezgroape din uitare cate o comoara. Sperantele ingropate impreuna cu ea, odata iesite la lumina, s-au transformat adesea in blesteme, iar tezaurele nu si-au gasit linistea decat in vitrinele cate unui muzeu.

 In vremea migratiilor, la noi, in Carpati, s-au ascuns multe tezaure, probabil mai multe decat in orice parte a Europei. Insa comorile printilor barbari sunt mai putin cunoscute decat cele ale egiptenilor sau ale scitilor: ele au ramas in umbra, la fel ca epocile din care provin. Tezaurul de la Pietroasa, descoperit in Muntenia si ajuns la Bucuresti, dupa nenumarate peripetii, este cel mai faimos tezaur ce provine din acele vremuri. Este atribuit vizigotilor din secolul al IV-lea, si nu are egal in Europa. De o frumusete si un rafinament fara seaman sunt si tezaurele gepidice, descoperite la noi in tara, mai cunoscut fiind cel de la Apahida. Cat de barbari erau, de fapt, acesti barbari, capabili sa creeze si sa pretuiasca frumosul la cote din cele mai inalte? Tot din vremea migratiilor dateaza alte doua tezaure, descoperite in pamant romanesc, care au luat calea Vienei.

Tezaurul de la Sannicolau Mare

Sala-tezaur a muzeului din Viena are cam un sfert din marimea salii tezaurului de la Muzeul National de Istorie din Bucuresti.

Tezaurul cantareste 10 kg si este din aur pur

 Ingramadita, cu vitrine pe langa pereti si cu panouri in mijloc, iti da o senzatie de sufocare, sustinuta si de lumina palida din vitrine. In capatul salii se afla piesele cele mai valoroase. Prima reactie pe care o am cand le vad este aceea de naucire. De fapt, nu e o reactie, ci o inmarmurire, stupefactie, mirare, emotie, apoi exaltare, apoi iar uimire... Cel mai fabulos tezaur, cel mai valoros, cel mai frumos, cel mai... este romanesc! "Goldschatz von Nagyszentmikls" scrie mare, pe un perete. Explicatiile din muzeele austriece sunt scrise doar in germana, nici urma de text in engleza sau vreo alta limba de circulatie. Tezaurul cantareste aproape 10 kg si este din aur pur. De 20-22 karate, transformat in incredibile opere de arta: 23 de cupe, potire, cani, ulcioare, cu o lucratura dusa la perfectiune, cu decoruri milimetrice, filigrane fantastice, figuri de oameni si animale, decoruri ametitoare si ciudate inscriptii cu litere grecesti sau runiforme, unele nedescifrate pana astazi. In fata mea se afla tezaurul de la Sannicolau Mare, perla colectiei de la Kunsthistoriches Museum. Un tezaur fara egal, descoperit in pamant romanesc, dar despre care noi, romanii, nu prea am auzit pana acum. Era in vara anului 1799, intr-o zi de iulie, cand taranul Nera Vuin, sarb de origine, sapa pe langa un zid ca sa planteze vie, in curtea casei lui din satul Sannicolau Mare, astazi cea mai vestica localitate a Romaniei. La un moment dat, sapa i s-a lovit de ceva metalic. Ceea ce a scos apoi din pamant avea sa fie cel mai mare tezaur apartinand Evului Mediu timpuriu. Nu se stie nici acum, si probabil nu se va sti niciodata, cate piese faceau parte din tezaur. Multe dintre ele sunt perechi si e posibil ca toate sa fi avut o pereche, dar nu au mai ajuns pana la noi. Povestea spune ca descoperitorul le-a vandut pe nimica toata mai multor negustori, separat, sau numai unui negustor grec ori armean, dupa alta varianta, care a incercat sa le vanda la pret mult mai mare, la Pesta.

 Aici piesele au atras imediat atentia si au fost confiscate si inventariate de catre magistratul municipal Ioan de Boraros. O alta varianta spune ca, atunci cand taranul a incercat sa le vanda, proprietarul terenului, un anume Nacu, a aflat si a alertat autoritatile. Era in interesul lui, caci legea oferea o compensatie atat descoperitorului (daca declara imediat comoara), cat si proprietarului pamantului, iar daca descoperitorul nu declara, dar era denuntat, partea acestuia ii revenea denuntatorului. Deci, Nacu ar fi primit ambele parti ale rasplatii. Indiferent cum s-a intamplat, cert este ca cea mai mare parte a tezaurului a ajuns intr-un final de la Pesta la Viena, unde se afla si astazi. Unele dintre piese fusesera deteriorate, li s-au rupt tortile sau unele parti ornamentale. Sotia lui Nera Vuin a declarat ulterior ca a pastrat si ea cateva piese mici, pe care le-a topit. Despre soarta taranului care a facut colosala descoperire nu mai stim mare lucru: doar ca nevasta sa a batut de doua ori pe jos drumul pana la Viena, ca sa-i ceara imparatului partea sa de recompensa. Nu a primit nimic. Locul in care s-a descoperit tezaurul se afla astazi pe strada Comorii. Descoperirea a avut in epoca un mare rasunet, valoarea sa fiind estimata la trei milioane de florini. Tezaurul de la Sannicolau Mare a fost expus si la Budapesta, de doua ori, prima data in 1884, apoi in

2002, la aniversarea a doua sute de ani de la fondarea Muzeului National al Ungariei. In Romania nu a fost expus niciodata. Au existat cereri din partea Muzeului Banatului, pentru realizarea unor copii, insa muzeul din Viena a refuzat, pe motiv ca se pot deteriora originalele. Au existat doua serii de copii efectuate prin galvano-plastie, una la Muzeul Banatului si una la Szeged. Cea de la noi a fost rechizitionata de o comisie militara sarba, in anul 1919, si nu se mai stie nimic de ea. Cea de la Szeged exista si azi. Despre o restituire a tezaurului nici nu poate fi vorba.Ce s-o fi intamplat cu perechile lipsa? Foarte probabil, au fost gasite impreuna cu celelalte piese, dar li s-a pierdut urma. Sperand ca poate, totusi, au fost ingropate undeva aproape de locul descoperirii tezaurului, in 2006, o echipa mixta de arheologi romano-maghiara, condusa de Florin Drasovean, a investigat zona, cu aparatura performanta. Nu s-a gasit nimic. Cautatorii de comori au rascolit si ei in zadar si continua sa rascoleasca si astazi in preajma locului unde acum 211 ani a iesit la iveala comoara.Tezaurul este alcatuit din sapte ulcioare, ornamentate cu figuri florale, mitologice si geometrice, sapte vase joase - doua farfurii mai mari, doua mici, doua patere si un platou oval -, un bol cu o lucratura extrem de sofisticata, trei pocale, dintre care doua cu un cap de taur rasucit, privind inapoi si sprijinite pe trei picioare, iar un al treilea, in forma de scoica (nautilus), doua potire, doua cani si un corn in forma de palnie. Majoritatea au inscriptii: in greaca, in limbi locale, dar cu alfabet grecesc, inca nedescifrate satisfacator, in semne cu aspect de rune, de asemenea nedescifrate satisfacator. In inscriptia de pe vasul nr. 21 apar "jupanii" (scris zoapan) Boila (Boila sau Buila) si Butaul, considerate de unii cercetatori nume romanesti.

 Descoperirea este unica, iar specialistii au reusit sa faca prea putine paralele cu piese gasite in alte parti. Nu s-a ajuns nici astazi la un acord asupra provenientei tezaurului. Datarea s-a facut intre secolele al VI-lea si al IX-lea dupa Hristos. Bulgarii spun ca a apartinut unui print bulgar, ungurii ca e hunic, apartinand poate lui Attila, sau chiar timpuriu maghiar, impingand datarea pana in secolul X, cercetatorii nostri spun ca a fost al ducelui Ahtum, un descendent al voievodului Glad. Unii considera ca piesele au fost executate de mesteri aurari din Crimea, altii ca au fost lucrate la Bizant, si nu au fost uitati nici pecenegii. Cele mai multe fire trimit insa spre o origine avara a tezaurului. Desi la prima vedere ansamblul pare unitar, piesele sunt de proveniente diferite si chiar din epoci diferite. Ele au fost la un moment dat stranse laolalta si ascunse. E posibil sa fi fost vorba de un tribut platit de Bizant vreunui print barbar de la Dunare, prin care se cumparau linistea si securitatea in zona. Unele vase au inscriptii grecesti cu mesaj crestin, altele au reprezentari de inspiratie persa-sasanida, altele trimit spre zona central-asiatica, iar altele sunt greco-romane. Un amestec ametitor, care insa nu stirbeste cu nimic din frumusetea intregului. Ceea ce confera o mare valoare tezaurului este insa lucratura mesterilor aurari care le-au faurit, o lucratura aproape de perfectiune. Studiile facute de catre cercetatorii austrieci, care au efectuat o scanare microscopica asupra pieselor, marind detaliile de 4000 de ori, au aratat ca exista ornamente de doar un milimetru, pentru care s-a lucrat cu trei instrumente diferite.

Kunsthistorisches Museum din Viena

 Reprezentarile figurative sunt destul de stranii. Pe unul din vase vedem un luptator calare, cu trasaturi mongoloide, tarand un prizonier si avand atarnat la saua calului capul decapitat al vreunui dusman invins. Intr-o alta scena este infatisata o pasare uriasa, purtand in gheare o femeie, care tine intr-o mana un vas cu apa indreptat spre ciocul pasarii, iar in alta o ramura, ori, intr-o alta reprezentare, doua ramuri. Acest motiv a fost pus in legatura cu pasari mitice din traditia central-asiatica, din India, Siberia sau chiar China. Insa mult mai aproape de noi este fantastica pasare a basmelor romanesti, zgripturoaica, cea care ii aduce pe muritori de pe Taramul de Dincolo, inapoi, pe pamant. Zgripturoaica trebuie sa bea apa si sa fie hranita in timpul zborului de catre cel pe care il transporta, la fel ca pasarea ce apare pe doua dintre vasele de la Sannicolau Mare. Fabuloasa pasare din mitologia romaneasca este paznica lumii de dincolo si a aurului aflat acolo. Ea este strans inrudita (nu doar etimologic) cu grifonii din tinuturile hiperboree, care si ei pazeau aurul din taramul lor. O alta scena infatiseaza un arcas la vanatoare, calare pe un straniu mamifer inaripat si cu cap de om, doborand o pantera. Iar o alta ne prezinta un grifon ucigand un cerb. Desi tezaurul este cercetat cu asiduitate de aproape doua sute de ani, inca mai este cale lunga de strabatut pana la dezlegarea misterului care il inconjoara. Dimensiunile sale, caracterul de unicat, ciudatenia imaginilor si a inscrisurilor, maiestria lucraturii, puritatea aurului, frumusetea formelor, toate acestea au facut ca tezaurul de la Sannicolau Mare sa fie plasat intre primele 10 cele mai spectaculoase tezaure de aur descoperite vreodata, alaturi de cel de la Pietroasele si in compania aleasa a tezaurului lui Tutankamon sau a celui tracic de la Panaghiuriste (Bulgaria).

Tezaurul de la Simleul Silvaniei

Mergand inapoi in timp, undeva in secolele IV-V, un alt print, probabil gepid, ascundea un alt tezaur impresionant, intr-un loc aflat astazi in Simleul Silvaniei. Cel ce a recurs la aceasta masura disperata a impartit tezaurul in doua parti, ingropandu-le la o distanta de cativa pasi una de cealalta.

Tezaurul de la Simleul Silvaniei - Medalii

 In anul 1797, doi copii ciobani, ce culegeau prune, s-au impiedicat de piesele din primul tezaur, ce au ajuns si au ramas de atunci la Viena. Dupa aproape o suta de ani, in 1889, niste zilieri care lucrau la scos cartofi au descoperit cea de-a doua jumatate, ajunsa apoi la Budapesta. In total, 73 de piese de aur si argint, cantarind cam opt kilograme. In anul 1999, cele doua muzee au organizat o expozitie comuna, in care a fost expus intregul tezaur. Din primul tezaur fac parte 24 de inele de aur, cu un diametru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget. Inca nu se stie ce intrebuintare aveau. Apoi, 17 medalioane de aur, cu figuri de imparati romani din secolul al IV-lea (Maximinianus I Hercules, Constantin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), dintre care trei sunt pierdute, un fragment de bratara, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv in forma umana si un altul rotund, incrustat cu pietre semipretioase. Dar obiectul cel mai fantastic il reprezinta o salba cu 52 de pandantive-amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept si peste spate, prinsa pe mijloc, de o parte si de alta, cu doua inele. Podoaba principala, care cadea pe mijlocul pieptului, consta dintr-o margea mare, de cristal fumuriu, strajuita de doi lei de aur, asezati fata in fata.

 Cel mai important pandantiv e reprezentat de un barbat intr-o barca, aflat chiar langa margeaua de cristal. Celelalte 50 de pandantive infatiseaza unelte si arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur. Se crede ca acest minunat lant petrecut peste corp avea rol de amuleta, protejandu-l pe purtator. In ultima vreme, s-a emis ipoteza ca era purtat de o femeie. In cel de-al doilea tezaur, aflat acum la Budapesta, se aflau 10 perechi de fibule din aur si pietre semipretioase, trei vase deosebit de frumoase, incrustate cu pietre scumpe, o fibula din onix si un inel de logodna. Piesele sunt de factura germanica si romana: cele din primul tezaur - mai mult de inspiratie romana, iar cele dintr-al doilea - mai mult germanice. Fibulele au o lucratura magnifica, iar brosa cu onix este unicat pentru vremea respectiva. In primul tezaur se gaseste cel mai mare medalion din cate s-au pastrat din Antichitate. Lucratura pieselor este de cea mai inalta clasa, iar tezaurul, in intregul lui, reprezinta unul dintre cele mai valoroase din epoca. Specialistii spun ca piesele din tezaurul de la Simleul Silvaniei trebuie sa fi fost stranse de-a lungul a 150 de ani si ingropate sub amenintarea unei primejdii teribile.

Podoaba

 In fata acestui delir al comorilor romanesti, pe care le puteai intalni doar imaginate in basme, din cel mai pur aur, batute cu pietre scumpe si lucrate cu cea mai mestesugita arta, restul exponatelor palesc. Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adapostesc piesele din tezaurul de la Simleu sunt chiar langa cele sub care se afla comoara de la Sannicolau Mare. Pentru turistul atent, trebuie sa fie izbitor faptul ca cele mai impresionante exponate provin din pamantul romanesc. Celelalte sunt din Ucraina, Serbia, Croatia, Cehia, Slovacia. Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din tezaurul de la Untersibenbrunn, dar nici pe departe de valoarea celor descoperite in Romania. Dupa un tur al incaperii, e usor de constatat ca jumatate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupata de piese de la noi. In vitrinele de langa cele doua mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Seica Mica si in alte locuri neidentificate din Ardeal, precum si catarame maiestrit lucrate, de aceeasi provenienta, datate in a doua jumatate a secolului al V-lea. Dar calatoria printre tezaurele

romanesti nu e nici pe departe incheiata.

Tezaurul dacic

Coborand si mai mult in timp, ajungem si la epoca dacilor, foarte bogat reprezentata in mica sala a tezaurelor, caci o vitrina lunga, ce nu poate fi cuprinsa dintr-o singura privire, straluceste de odoare ce au apartinut stramosilor nostri.

Placuta de la Cioara

 E asezata chiar la intrarea in incapere si eticheta din capatul ei spune: "Dakischer Silberschmuck". Adica podoabe dacice de argint (si argint aurit), toate situate intre secolul al II-lea inainte de Hristos si secolul I dupa.Obiectele insirate de la stanga la dreapta, numerotate si insotite de explicatii cuminti in germana, par a fi desprinse din inventarul vreunei familii de neam ales, gata de plecare. Ele provin insa din mai multe localitati: un colan frumos rasucit, de la Moroda (Arad), alte doua, mai mari, descoperite la Marca (Salaj), un lant din inele duble, cu un pandativ rotund, de care atarna noua piese ascutite de argint, descoperit la Somesu Cald (Cluj)... In mijlocul vitrinei celei lungi troneaza o bratara dacica din argint aurit, cu sapte spire, descoperita la Orastie, aidoma celor de aur recuperate recent. Bratara de la Viena poarta patina celor doua milenii petrecute in pamant, luciul sau este inegal, umbrit din loc in loc de pete si zgarieturi.

Fibule descoperite in Transilvania

 

Acesta este primul obiect care iti atrage privirile, in momentul in care intri in sala tezaurelor. Ciudatele capete de lupi-serpi ce au fost infatisate de mana mesterului vegheaza in tacere vitrina cu podoabe dacice. In cea de-a doua jumatate a vitrinei, dincolo de acest gardian somptuos, este tezaurul de la Saliste (judetul Alba), cunoscut si sub numele de "Tezaurul de la Cioara", caci asa se numea localitatea la vremea descoperirii si pana tarziu, in anul 1965, cand i-a fost schimbat numele. Era prin 1820, cand taranul Matei al lui Stefan Molodet a descoperit intamplator un tezaur format din 64 de piese de argint. Descoperirea a fost raportata autoritatilor, iar tezaurul a ajuns la Viena. Astazi, in vitrina cea lunga, se afla 31 de piese din acest tezaur. Dar ce bogat in istorie este pamantul Salistei! Caci satul Tartaria, care a dat la iveala cea mai veche scriere din lume, apartine tot de Saliste, iar cuviosul Sofronie de la Cioara s-a aflat in fruntea luptei ardelenilor pentru pastrarea legii stramosesti, in vremea unitarianismului si a generalului Bukow.In alcatuirea tezaurului de la Cioara intra o ciudata piesa-unicat in forma de corn, prevazuta cu patru nituri, fara nici o alta paralela in alta parte, a carei utilizare ne este cu totul necunoscuta. S-a presupus ca ar putea fi toarta unui vas, element dintr-un coif sau chiar un tub de scurgere. Urmeaza apoi trei inele spiralate, patru bratari simple, din bara de argint, o pereche de fibule cu scut romboidal, doua colane subtiri, din fire rasucite de argint si cu inchizatoare, un fragment dintr-un colan mestesugit impletit din patru sarme de argint, mai multe pandantive de la un colier pierdut si, elementul cel mai valoros, o placuta de argint aurit cu niste figuri executate prin batere, in relief (au repuse).

 Cele doua personaje infatisate au fost considerate de unii ca fiind preoti, de altii drept razboinici. Vasile Parvan considera ca reprezentarea aceasta apartine unui tip strain de cel dacic, in vreme ce arheologii de astazi sustin, din contra, ca este cea mai tipica manifestare a artei dacice. Personajele nu au caracteristici dacice, fata lor este imberba si ovala, alungita, imbracamintea nu are mai nimic in comun cu cea a dacilor de pe Columna lui Traian sau Monumentul de la Adamclisi, nici incaltamintea. Cu toate aceste controverse, placuta de la Cioara, care probabil impodobea o centura de piele, apartine unui tezaur cu siguranta dacic din secolul I inainte sau dupa Hristos.Vitrina se opreste brusc in fata usii, curmandu-mi intrebarile: ce printesa daca si-o fi strans laolalta brosele, inelele, bratarile si colierele, si le-a ascuns la vreme de restriste? Si cine o fi purtat bratara cea de sapte ori rasucita? Unde or fi disparut celelalte piese din tezaur, mai mult de jumatate?

Basmul de aur

Catarama

 Nici mirosul de frezii, nici valsul de la Rathaus nu ma mai pot seduce dupa ce ies de la muzeu. As vrea sa pot spune ca experimentul trait in mica sala a tezaurelor a fost unul al rigorii stiintifice, al documentarii severe si minutioase. Nu a fost asa decat in mica parte. Strania lume a comorilor noastre de acum multe secole imi devenise, in timp ce o priveam, brusc familiara. La un moment dat, mi-am dat seama ca tineam inutil in mana carnetelul de notite cu foile albe, iar aparatul de fotografiat imi atarna neputincios la gat: ma trezisem transportata in afara timpului, in lumea basmelor copilariei.

Coloane dacice

 Toate acele tezaure erau aidoma comorilor imparatesti din povesti, stralucitoare si batute cu nestemate, cu atat de mult aur si atata filigran, cu imparati si printi, cu vrajitoare si jivine fermecate. Din cand in cand, pe langa mine trecea in graba cate o profesoara cu glas ragusit, explicand elevilor ei in aspra limba germana cate ceva despre tezaurele de acolo. Copiii priveau uimiti pocalele de aur, apoi dispareau in salile urmatoare. Ori vreun turist japonez se mai apropia de vitrine curios, sa vada la ce ma uit de minute in sir, cu atata insistenta. Apoi reveneam in basmul meu. La o masa statea Imparatul Verde, band vin din pocale de aur si mancand bucate alese din farfurii de aur incrustate cu pietre rare. Mongolul nu poate fi decat Spanul cel crud si viclean din poveste, cu mustata lui rasucita.

 Animale nemaivazute populau lumea de basm din acea incapere, iar personajele principale erau negresit de fata: un Fat-Frumos calare pe un cal inaripat cu cap de om, care cu siguranta vorbea pe limba oamenilor si zbura ca vantul si ca gandul, si o Ileana Cosanzeana purtata in zbor de o zgripturoaica, ce o aducea de pe Taramul de Dincolo, scapata de zmeu. Undeva, poate pe un ulcior pierdut, cei doi s-au intalnit si au trait fericiti pana la adanci batraneti. A doua zi, am revenit la traseul turistului obisnuit, dar am ramas cu gandul in lumea de poveste de la muzeu. In aeroport, la intoarcere, turistii au sacose pline de cumparaturi cu pret redus de la Pandorf, ciocolata cu chipul lui Mozart, cani si brelocuri cu imaginea printesei Sissi. Bagajele mele de la Viena sunt insa pline de

amintirile unui basm romanesc de aur, prizonier la Kunsthistoriches Museum.

Fotografiile autoarei  

Aurora Petan