1

UNIVERSITATEA BABEŞ – BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE

EDUCAŢIEI

PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Limba română Morfologie

Syllabus

Semestrul 4

Autor

Prof. Bálint Mihail

2

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei Anul universitar:2007 - 2008 Semestrul 4

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator Titlul disciplinei: Limba română; metodica şi practica predării limbii şi literaturii române şi a activităţilor de educare a limbajului Codul: PIE 2404 Numărul de credite: 6,5 Locul de desfăşurare: Programarea în orar a activităţilor: miercuri: 14,00 – 16,00: 2 cursuri 16,00 – 17,00: 1 seminar joi: 8,00 – 12,00: 4 ore, practică pedagogică II. Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare de practică sau

laborator Nume, titlu ştiinţific: Bálint Mihail, profesor grad I Informaţii de contact: 535600 Odorheiu Secuiesc, str. Rákóczi Ferenc, nr. 13/3, Telefon: 0266 / 217708, e-mail: balintmihaly@yahoo.fr Ore de audienţă: miercuri 17-19 III. Descrierea disciplinei Obiectivele disciplinei:

• Identificarea elementelor componente ale foneticii • Identificarea diftongilor, triftongilor, hiatului şi însuşirea despărţirii corecte a

cuvintelor în silabe • Precizarea rolului accentului şi intonaţiei într-un text • Definirea noţiunii de „cuvânt” şi „familie lexicală” • Înţelegerea funcţionării mijloacelor de îmbogăţire a vocabularului • Definirea şi identificarea categoriilor semantice şi utilizarea lor corectă în

comunicare. Conţinutul: 1. Fonetica: Sistemul fonetic al limbii române; clasificarea sunetelor limbii române 2. Diftongul, triftongul şi vocalele în hiat 3. Despărţirea cuvintelor în silabe: reguli bazate pe pronunţie, reguli bazate pe analiza

morfologică 4. Ortografia, ortoepia şi semnele de punctuaţie Vocabularul 5. Componentele vocabularului 6. Cuvântul – unitatea de bază a vocabularului. Structura unui cuvânt. Familia lexicală 7. Categorii semantice: Omonimele – omofonele – omografele

3

8. Sinonimele şi paronimele 9. Mijloace de îmbogăţire a vocabularului: a) Mijloace interne: - Derivarea

- Compunerea - Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea)

b) Mijloace externe: împrumutul de cuvinte, influenţe moderne. 10. Flexiunea nominală şi flexiunea verbală Metodica predării limbii şi literaturii române şi dezvoltarea limbajului elevilor 11. Dezvoltarea vorbirii: metode şi procedee specifice. Taxonomia metodelor didactice. Tipologia lecţiilor de dezvoltare a limbajului.

12. Metoda şi obiectivele acţiunii didactice. 13. Citirea şi scrierea – activităţi fundamentale în cadrul procesului didactic în ciclul

primar 14. Semnificaţia, funcţiile şi tipologia evaluării

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei:

a. Identificarea specificului fonetic al limbii române b. Analiza relaţiei dintre sunet şi literă c. Aplicarea regulilor limbii manifestate în sistemul fonetic d. Interpretarea corectă a conceptului de vocabulare e. Utilizarea mijloacelor interne şi externe de îmbogăţire a vocabularului f. Identificarea valorilor lexicale şi gramaticale ale afixelor g. Utilizarea corectă a elementelor de construcţie a comunicării orale şi scrise h. Interpretarea şi utilizarea corectă a categoriilor semantice.

Metodele utilizate în cazul predării, al seminarului sau al lucrărilor practice: Prelegerea – în cazul transmiterii unor conţinuturi mai recente Explicaţia – în cazul unor fenomene lingvistice neclare pentru studenţi Munca individuală şi în grup – metode de lucru în elaborarea unor proiecte de activitate didactică şi/sau lucrări de seminar Dezbaterea – în cazul discutării unor fenomene lingvistice şi/sau metodologice IV. Bibliografia obligatorie Graur, A., Mic tratat de ortografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. Graur, A., Puţină gramatică, pag. 38-39, 64, 106, 129, 133, 141, 157, Editura Academiei RSR, 1987. Guţu, V. Romalo, Corectitudine şi greşeală, pag. 2 – 12, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. Uritescu N. Dorin, Noutăţi în ortografie, pag. 11 – 16, 93 – 114, Editura Procion, Bucureşti, 1995. Rotaru, Ion şi Lorentz –Popa Marina, Dicţionar de omonime, omofone, omografe, Editura Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996. Marin, D., Dicţionar de paronime, Editura Steaua Nordului, Constanţa, 2005. Stan, I. Teodor, Fonetica, pag. 49 – 78, Editura Presa Universitară Clujeană, 1996. Chiriac, M. şi Iancu, M., Vocabular, Teorie şi teste, Editura Recif, Bucureşti, 1995. Romalo Guţu, Valeria (coordonator) Gramatica limbii române, Editura Academiei

4

Române, Bucureşti, 2005 Deji, Ramona, Scarlat, Raluca, Ghid ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române actuale, Editura Aula, Braşov, 2007 SNEE, coordonator Stan, M., Ghid de evaluare, Limba şi literatura română, Editura Aramis, Bucureşti, 2001. Ionescu, M., Chiş, V., Strategii de predare şi învăţare, pag.63 – 108, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992. Negruţ, Margareta, Ghid metodologic al predării limbii române în şcolile cu învăţământ în limbile minorităţilor naţionale, Editura Studium, Cluj-Napoca, 2000. Pintilie, Mariana, Metode moderne de învăţare-evaluare, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2002. Pamfil, Alina, Didactica limbii şi literaturii române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000. Mitu, Florica, Metodica predării-învăţării integrate a limbii şi literaturii române în învăţământul primar; Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2006 V. Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei: Cursul elaborat de subsemnatul, calculator, retroproiector, fişe de lucru, fişe de autoevaluare şi evaluare, proiecte didactice. VI. Planificarea / Calendarul întâlnirilor şi a verificărilor/examinărilor intermediare: (Precizarea exactă a tematicilor abordate în cadrul fiecărei întâlniri în parte, cu precizarea datei la care acestea sunt planificate şi menţionarea, la fiecare curs/seminar/lucrare/verificare intermediară în parte, a:

i. conceptelor de bază sau a cuvintelor cheie, j. partea relevantă din bibliografia obligatorie, cu precizarea capitolelor sau a

paginilor aferente, k. obligaţiile studenţilor pentru întâlnirea respectivă (lecturi, teme, lucrări) l.

Cursul nr.1: Fonetica. Sistemul fonetic al limbii române. Clasificarea sunetelor limbii române. Concepte de bază: sunet – fonem, vocală, consoană, semivocală Bibliografie: Stan, I. Teodor, Fonetica, pag. 49-78, Editura Presa Universitară Clujeană, 1996. Seminar: Analiza fenomenelor fonetice ale unor cuvinte Cursul nr.2: Diftongul, triftongul şi vocalele în hiat Concepte de bază: diftong ascendent, descendent, deosebiri dintre diftong – hiat, Bibliografie: Stan, I. Teodor, Fonetica, pag. 59-60, Editura Presa Universitară Clujeană, 1996. Seminar: Test de autoevaluare conţinând fenomenele fonetice tratate Cursul nr.3: Despărţirea cuvintelor în silabe: reguli bazate pe pronunţie, reguli bazate pe analiza morfologică Concepte de bază: silaba , vocale silabice, monosilabic, bisilabic, ... Bibliografie: Graur, A., Mic tratat de ortografie, pag. 88-91, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

5

Seminar: Despărţirea în silabe a cuvintelor unui text – explicaţii, exerciţii de despărţire Cursul nr.4: Ortografia, ortoepia şi semnele de punctuaţie şi de ortografie Concepte de bază: semn ortografic, semn de punctuaţie: deosebiri funcţionale Bibliografie: Graur, A., Mic tratat de ortografie, pag.24-70, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. Uritescu N. Dorin, Noutăţi în ortografie, pag. 11 – 16, 93 – 114, Editura Procion, Bucureşti, 1995. Seminar: Explicarea utilizării semnelor de punctuaţie şi ortografie dintr-un text dat Transcrierea unui text utilizându-se semnele cerute Lucrare de seminar nr. 1: Rezolvarea cerinţelor unei fişe de evaluare a cunoştinţelor Cursul nr.5: Componentele vocabularului Concepte de bază: vocabular, fond lexical principal, masa vocabularului Bibliografie: Graur, A., Puţină gramatică, pag. 38-39, 64, 106, 129, 133, 141, 157, Editura Academiei RSR, 1987. Seminar: Interpretarea unor cuvinte aparţinând diferitelor categorii din masa vocabularului Cursul nr. 6: Cuvântul – unitatea de bază a vocabularului. Structura unui cuvânt. Familia lexicală Concepte de bază: formă şi sens lexical, cuvinte flexibile – neflexibile, cuvinte monosemantice- polisemantice, sens de bază – sens secundar Bibliografie: Chiriac, M. şi Iancu, M., Vocabular, Teorie şi teste, Editura Recif, Bucureşti, 1995. Seminar: Lucrări de autoevaluare prin utilizarea sensurilor de bază şi a sensurilor secundare ale unor cuvinte date Cursul nr.7: Categorii semantice: Omonimele – omofonele – omografele Concepte de bază: omonimia totală şi parţială, omonimie – polisemantism Bibliografie: Chiriac, M. şi Iancu, M., Vocabular, Teorie şi teste, pag. 102-112, Editura Recif, Bucureşti, 1995. Rotaru, Ion şi Lorentz –Popa Marina, Dicţionar de omonime, omofone, omografe, Editura Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996. Seminar: Explicarea sensurilor unor cuvinte polisemantice şi a unor omonime dintr-un text dat – explicaţii, discuţii Cursul nr.8: Sinonimele şi paronimele Concepte de bază: sinonimia totală – parţială, sinonime – expresii sinonimice Bibliografie: Chiriac, M. şi Iancu, M., Vocabular, Teorie şi teste, pag. 98-100, 136-151, 112-135, 153-158, Editura Recif, Bucureşti, 1995. Marin, D., Dicţionar de paronime, Editura Steaua Nordului, Constanţa, 2005. Seminar: Rezolvarea testelor din cartea recomandată la bibliografie Cursul nr.9: Mijloace de îmbogăţire a vocabularului:

a) Mijloace interne: - Derivarea

6

m. Compunerea n. Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea)

b) Mijloace externe: împrumutul de cuvinte, influenţe moderne. Concepte de bază: radical, afixe, contopire, alăturare, abreviere, conversiune Bibliografie: Chiriac, M. şi Iancu, M., Vocabular, Teorie şi teste, pag.71-80, Editura Recif, Bucureşti, 1995. Graur, A., Puţină gramatică, pag. 38-39, 64, 106, 129, 133, 141, 157, Editura Academiei RSR, 1987. Seminar: Analiza structurală a unor cuvinte Lucrare de seminar: Rezolvarea unei fişe de lucru conţinând cunoştinţele de vocabular ale studenţilor Cursul nr. 10: Flexiunea nominală şi flexiunea verbală Concepte de bază: categorii gramaticale, gen, număr, caz, persoană, diateză, mod, timp, Bibliografie: Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005 Seminar: Exerciţii de dezvoltare a deprinderilor de analiză morfologică Cursul nr. 11: Dezvoltarea vorbirii: metode şi procedee specifice. Taxonomia metodelor didactice. Tipologia lecţiilor de dezvoltare a limbajului. Concepte de bază: limbaj, metodologie didactică, tipologia lecţiilor Bibliografie: Ionescu, M., Chiş, V., Strategii de predare şi învăţare, pag.63 – 108, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992. Pintilie, Mariana, Metode moderne de învăţare – evaluare, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2002, pag. 19 - 25 Seminar: Limbajul şi posibilităţile de dezvoltare a limbajului şcolarului mic de naţionalitate maghiară Cursul nr. 12: Metoda şi obiectivele acţiunii didactice Concepte de bază: obiective educaţionale, competenţe, Bibliografie: Pintilie, Mariana, Metode moderne de învăţare – evaluare, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2002, Cursul nr.13: Citirea şi scrierea – activităţi fundamentale în cadrul procesului didactic în ciclul primar. Metode şi procedee specifice. Tipologia lecţiilor de citire – scriere. Concepte de bază: citire – scriere, calităţile citirii Bibliografie: Mitu, Florica, Metodica predării-învăţării integrate a limbii şi literaturii române în învăţământul primar; Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2006 Seminar: Elaborarea în grup a unui proiect didactic pentru lecţie de citire – scriere Cursul nr. 14: Semnificaţia, funcţiile şi tipologia evaluării Concepte de bază: diagnoză, prognoză, evaluare predictivă, sumativă, formativă, autoevaluare Bibliografie: Pintilie, Mariana, Metode moderne de învăţare – evaluare, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2002,

7

VII. Modul de evaluare Componentele de activitate a studenţilor care vor fi evaluate (verificări pe parcurs,

lucrări de semestru, proiecte de cercetare, participare activă, etc.), ponderea acestor componente în nota finală:

a. răspunsuri la examen ................................. 70% b. participare la seminarii, dezbateri ............. 30 %

Modalitatea de desfăşurare a examenelor /verificărilor, criterii de evaluare: Examen scris – prin rezolvarea Fişei de evaluare şi verificare a cunoştinţelor teoretice asimilate la participarea studentului la cursuri şi seminarii Aportul studentului la activităţile din cadrul seminariilor Rezultatele obţinute la lucrările de seminar. VIII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale: Prezenţa le ore, condiţii de prezentare la examen:

c. Numărul absenţelor la seminarii/semestru nu poate depăşi 3 ore nemotivate d. Nerealizarea celor 30% prin participări la seminarii condiţionează

prezentarea la examenul pentru nota finală Modalităţi de recuperare:

e. Realizarea celor 30% la activităţi de seminar f. Prezentarea studentului la examen în perioada de reexaminare.

Consecinţele plagiatului la lucrările elaborate şi a cazurilor de fraudă la examene: g. Respingerea lucrării plagiate h. În caz de fraudă, excluderea studentului de la examen şi reexaminarea în

următoarea sesiune Rezolvarea contestaţiilor:

i. În interval de 24 de ore după afişarea rezultatelor se rezolvă eventualele contestaţii

IX. Bibliografia opţională (facultativă) Beldescu, G., Ortografie, ortoepie, punctuaţie, pag. 3-50, S.S.F., Bucureşti, 1982. Bulgăr, GH., Dicţionar de sinonime, Bucureşti, 1972 Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1986. Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a III-a, Editura Academiei, Bucureşti, 1971. Lupu, Florin, Gramatica limbii române în exerciţii recapitulative, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1995. Ádám S., Probleme specifice ale predării limbii române în şcolile şi secţiile cu limba de predare maghiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969. Molan, Vasile, Peneş, Marcela, Metodica desfăşurării orelor de compunere-expunere la ciclul primar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. Jinga, Ioan, Negreţ, Ion, Învăţarea eficientă, Editura Editis, Bucureşti, 1994.

8

Cuprins

SUBSTANTIVUL ........................................................................................................ 9 I. Clase lexico-gramaticale .................................................................................................... 9 II. 1. Genul ...........................................................................................................................10 II. 2. Variante formale ....................................................................................................10 III . Numărul .................................................................................................................13 1. Desinenţele de plural .............................................................................................14 2. Alternanţele fonetice .......................................................................................... 16 IV. Cazul .................................................................................................................. 17 V. Declinarea ......................................................................................................... 20 A. Declinarea articulată ......................................................................................................................................................... 20 B. Articolul enclitic ....................................................................................................................................... .20 B.l. Declinarea substantivelor masculine cu articol hotărât ................................ 21 B.2. Declinarea substantivelor feminine cu articol hotărât ...................................... 21 C. Declinarea substantivelor compuse .................................................................... 22 D. Declinarea substantivelor proprii ..................................................................... 23 Locuţiunile substantivale ............................................................................................... 24 ARTICOLUL ............................................................................................................. 24 I. Articolele hotărâte propriu-zise (definite) ....................................................... 25 I I . Articolul posesiv (genitival) ............................................................................. 27 I I I . Articolul demonstrativ (adjectival) ............................................................... 28 IV. Articolul nehotărât (nedefinit) ...................................................................... 29 ADJECTIVUL ................................................................................................... 30 Formele de gen, număr şi caz ale adjectivelor ............................................................ 30 Declinarea adjectivelor ........................................................................................ 31 Adjectivele compuse ................................................................................................... 33 Formele articulate encli tic ......................................................................................... 33 Gradele de comparaţie ..................................................................................... 35 Locuţiunile adjectivale .................................................................................... 37 NUMERALUL ............................................................................................... 37 Numeralele cardinale ................................................................................................ .37 a) Numeralul cardinal propriu-zis ..................................................................... 37 b) Numeralul colectiv ..................................................................................... 39 c) Numeralul fracţionar ............................................................................................. 39 d) Numeralul distributiv ........................................................................ 40 e) Numeralul adverbial(sau de repetare) .................................................. 40 f) Numeralul multiplicativ ......................................................................... 41 Numeralele ordinale .................................................................................................. . 41 a) Numeralul ordinal propriu-zis ............................................................................ 41

9

b) Numeralul ordinal adverbial (sau de repetare) ....................................................... 42 PRONUMELE ......................................................................................................... 43 1. Pronumele personal ................................................................................ 43 Pronumele personale de politeţe (sau de reverenţă) .................................................... 46 2. Pronumele reflexiv ............................................................................................. 47 3. Pronumele de întărire ............................................................................................... 48 4. Pronumele posesiv ....................................................................................................49 5. Pronumele demonstrativ ........................................................................................ 50 6. Pronumele interogativ ............................................................................................. 52 7. Pronumele relativ ...................................................................................... 53 8. Pronumele nehotărât (sau nedefinit) ...................................................... 55 9. Pronumele negativ ................................................................................................. 57 VERBUL ................................................................................................................... 58 Clase lexico-gramaticale ............................................................................................ 58 Clase flexionare ................................................................................................. 59 Diateza ............................................................................................................ 60 Modurile ..................................................................................................................... 61 Modurile personale (predicative) ......................................................................... 62 Modurile nepersonale (nepredicative) ....................................................................... 63 Timpul verbelor ............................................................................................ 66 Persoana verbelor ............................................................................................ 73 Numărul verbelor .............................................................................................74 Verbe neregulate ...............................................................................................74 Conjugarea verbelor reflexive .............................................................................75 Formele diatezei pasive..................................................................................... 77 Locuţiunile verbale ...........................................................................................78 ADVERBUL ...................................................................................................79 Felurile adverbelor........................................................................................... 79 Gradele de comparaţie ..................................................................................... 80 Locuţiunile adverbiale .......................................................................................81 PREPOZIŢIE ................................................................................................ 81 Felurile prepoziţiilor ........................................................................................82 Regimul cauzal .................................................................................................83 Locuţiunile prepoziţionale .................................................................................84 CONJUNCŢIA ...............................................................................................84 Felurile conjuncţiilor ........................................................................................84 Locuţiunile conjuncţionale ................................................................................85 Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale perechi .....................................................86

10

INTERJECŢIA.............................................................................................. 87 Felurile interjecţiilor ........................................................................................ 87 Locuţiunile interjecţionale ................................................................................ 89

S U B S T A N T I V U L

Definiţie: Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte obiecte în sensul larg al acestui termen: fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii, acţiuni, stări, însuşiri şi relaţii. Categoriile gramaticale ale substantivului sunt genul, numărul şi cazul, dintre care genul este constant, forma substantivelor schimbându-se după număr şi caz. Substantivul face parte din categoria acelor părţi de vorbire care se declină. Substantivul este partea de vorbire cel mai bine reprezentată numeric, este în continuă îmbogăţire, ceea ce face să existe împrumuturi neadaptate formal şi tipuri flexionare noi alături de cele vechi. I. CLASE LEXICO-GRAMAT1CALE

Principala clasificare a substantivelor este: 1. Substantive comune (apelative) - care denumesc obiecte de acelaşi fel; 2. Subsantive proprii - care denumesc numai anumite obiecte pentru a le distinge de celelalte din clasa lor. Substantivele proprii pot fi:

nume de persoane sau antroponime (prenume, nume de familie, supranume, nume de fiinţe mitologice, personaje literare);

nume de animale (zoonime); nume de locuri sau toponime (ape, munţi, câmpii, localităţi, regiuni, ţări, etc); nume de intreprinderi sau instituţii; nume de corpuri cereşti (astronime); titluri de opere literare, ştiinţifice, articole, ziare, reviste; nume de evenimente istorice; nume de sărbători; nume de mărci sau produse industriale; nume de vehicule.

Între cele două categorii de substantive - comune şi proprii - există substantive aflate la l imi t a dintre ele, cu statut intermediar, neprecizat sau controversat, şi treceri de la o clasă la alta. Substantive cu statut intermediar sunt: numele de dansuri populare, epitetele afective, numele de rase, specii şi varietăţi de plante şi animale, numele lunilor anului, etc. Pentru unele d i n aceste categorii există reguli ortografice în privinţa scrierii literei i n i ţ i a l e unice, ferme (numele lunilor se scriu cu i n i ţ i a lă mică), în timp ce pentru a l te le regulile sunt nuanţate, mai puţin clare (Marele alb).

Substantivele proprii pot deveni comune prin elipsă: într-un grup nominal în care substantivul propriu este determinant (atribut), se elimină substantivul comun determinat al cărui sens este preluat de fostul nume propriu: vin de Murfatlar - am băut un murfatlar; am cumpărat o maşină Dacia - am cumpărat o dacie; a devenit un iuda, etc. Aceste nume se scriu cu literă iniţială mică. Fac excepţie numele unor creatori folosite ocazional ca substantive comune, care denumesc operele realizate sau formele de prezentare a acestora; de exemplu: am cumpărat un Eminescu (volum), am cumpărat un

11

Enescu (disc), etc. II. 1. GENUL

Genul este o categorie fundamentală a acestei părţi de vorbire, pentru că de gen depind modul de formare a pluralului şi declinarea. Genul substantivelor este marcat şi se recunoaşte prin forma determinantului, după cum un substantiv dat admite să fie precedat, la singular şi plural, de perechi ca:

un – doi / acest - aceşti la masculin; o - două /această - aceste la feminin; un - două / acest - aceste la neutru.

În ceea ce priveşte înţelesul, genul cel mai unitar este neutrul, care cuprinde aproape exclusiv nume de obiecte neînsufleţite. Substantivele de genul masculin şi feminin denumesc atât însufleţite, cât şi neînsufleţite, dintre acestea numai la denumirile de fiinţe genul este, de obicei, motivat prin sex şi, prin urmare, uşor de recunoscut după înţeles. De exemplu: bărbat – femeie; flăcău - fată, elev - elevă, etc. De aceea cele două genuri se definesc cuprinzând nume de fiinţe de sex bărbătesc, respectiv femeiesc.

Cele mai multe grupări sunt neunitare; de exemplu numele de fructe sunt de obicei feminine: o pară - două pere; o prună - două prune, o cireaşă – două cireşe, eţc; dar sunt şi excepţii: un pepene - doi pepeni, un strugure - doi struguri (masculin); un măr - două mere (neutru).

Numele de arbori sunt de obicei masculine: un măr - doi meri; un păr - doi peri; un nuc - doi nuci; un prun - doi pruni; etc. Dar există excepţii şi aici, o salcie - două sălcii.

Numele ocupaţiilor bărbăteşti sunt de genul feminin: calfă, cătană, ordonanţă. Grupări semantice unitare ca gen au un număr redus de unităţi lexicale, deci sunt puţin importante. De exemplu: numele zilelor săptămânii sunt feminine; numele l un i lo r şi ale notelor muzicale sunt masculine; numele simţurilor sunt neutre.

Nici terminaţia substantivului în forma-tip nu oferă indici mai eficiente, deoarece aceeaşi terminaţie poate să apară la substantive de diferite genuri. Iată un tablou în acest sens:

Terminaţia Masc. Femin. Neutru Exemple - a(ea) accentuat + + + papa, cinema, basma, saltea, etc.- a(ea) neaccentuat + + - paria, prâslea, soia, - ă (neaccentuat) + + - tată, popă, mamă, vodă, - e (neaccentuat) + + + frate, nume, carte, - i (vocalic accentuat) + + + colibri, schi, zi- i (semivocalic) + + + tei, rai, joi,- i (vocalic neaccentuat) + + + derbi, tanti- o (neaccentuat) + + + picolo, radio, cacao - u (semivocalic) + - + leu, tablou, cavou consoană nepalatală + - + sac, rac, mac, lac consoană palatală + - + unchi, unghi II. 2. VARIANTE FORMALE

12

Multe substantive au variante formale fie în cadrul aceluiaşi gen, fie de genuri diferite. De obicei, numai o singură formă (va r i an tă ) este considerată corectă în limba literară, dar uneori normele actuale admit câte două variante, într-o anumită ordine de preferinţă. Iată, câteva asemenea exemple:

Masculin: berbec - berbece, ciucure – cciiuuccuurr,, genunchi - genunche, pieptene - piepten, şoarece – şoarec, vlădică – vlădic. Variaţie liberă: bulgăre – bulgăr, tutore -tutor.

Feminin: cineraria - cinerarie, curea - cureauă, latură - lature, origine – origină, sanadală - sanda. Variaţie liberă: vâlcea - vâlcică.

Neutru: itinerar – itinerariu, linoleum – linoleu, opiu - opium, salariu - salar, serviciu - servici, tangou - tango, taxi - taxiu. Variaţie liberă: minimum - minim.

Unele substantive au variante formale admise în anumite contexte. De exemplu: zi - la zi , la curent cu ceva: ziuă: se face ziuă (zori).

Tot astfel, numele zilelor l un i , marţi, miercuri, vineri, terminate în -i şoptit (joi- -i semivocalic) au câte o variantă terminată în -e: o miercure a fotbalului european.

În unele s i tua ţ i i deosebirile formale din cadrul aceluiaşi gen produc şi deosebiri de sens:

Ex: bolero – dans, caro - culoare la cărţi de joc, file - muşchi bolerou - ilic, carou – pătrat, fileu - plasă.

Unele substantive au variante de genuri diferite fie pentru plural, fie pentru singular, fie pentru ambele numere. M şi N: combustibil - combustibili (nu combustibile)

robinet - robinete (nu robineţi) suport - suporturi ( nu suporţi) vagonet - vagonete (nu vagoneţi).

Variaţie libera au: astru – aştri / astre cleşte - cleşti / cleşte ghiont – ghionţi / ghionturi virus – viruşi / virusuri.

M şi F: bocanc - nu bocancă cartof - nu cartoafă ciorchine - nu ciorchină.

F şi N: butic - nu butică cătun - nu cătună cinema - nu cinemaua fine (finele) - nu finea fruct - nu fructă monogramă - nu monogram sistem - nu sistemă tort - nu tortă.

Variaţie liberă au: astmă - astm, colindă - colind. M, N şi F: foarfece ( n ) - nu foarfec, foarfecă(f) - această formă este admisă doar cu sensuri metaforice în sport: A făcut o foarfecă.

Unele variante de gen sunt admise în anumite structuri şi expresii: de ex. câmp (neutru) - câmpuri, dar are şi forma de câmpi (m) numai în expresii ca: a bate câmpii, a-şi lua câmpii.

13

Relativ multe perechi de substantive avem cu genuri diferite specializate pentru sensuri diferite (omonime sau paronime). M şi N: accident – accidente (n) / accidenţi (în muzică)

creier - creieri (m, organ anatomic) / creiere (n. conducători) curent - curenţi (m, de apă, de aer) / curente (n . literare) termen – termeni (m, cuvinte) / termene (n, dată fixă) difuzor – difuzori (m, persoane) / difuzoare (n, aparate) cap – capi (m, conducători) / capete (n, părţi ale corpurilor) / capuri (n, la geografie) fratricid – fratricizi (m, mai multe persoane) / fratriciduri (n, mai multe ucideri de frate).

F şi N: fascicul (mănunchi) - fasciculă (parte tipărită dintr-o lucrare) / fascicule (plural)

garderob (dulap) – garderoburi, garderobă (îmbrăcăminte) - garderobe onoare (cinste, faimă, stimă) - defectiv de plural, dar onor (rang, manifestare a stimei) - onoruri.

M şi F: tipuri bine reprezentate sunt perechile de nume de fiinţe (mai ales de persoane): de exemplu: bunic - bunică - bunici la plural

căţeluş – căţeluşă, etc. Substantive nume de plante: cais - caişi (pom), caisă - caise (fruct)

cireş - cireşi (pom), cireaşă - cireşe (fruct) vişin - vişini (pom), vişină - vişine (fruct) frag (m) – fragă (f) - fragi la plural.

II.3. La numele de însufleţite se pune problema concordanţei dintre gen şi sex. Substantivele nume de însufleţite la care genul marchează diferenţe de sex sunt de trei feluri:

a) perechi de cuvinte cu rădăcini diferite (heteronime): tată – mamă, frate – soră, băiat – fată, armăsar – iapă, cocoş – găină, etc.

b) perechi de cuvinte cu aceeaşi rădăcină, formate unul de la altul prin derivare progresivă sau regresivă. Acestea sunt substantive mobile, iar procedeul se numeşte moţiune.

M - F: se utilizează sufixe lexicale sau lexico-gramaticale: -ă: casier - casieră, profesor - profesoară, vecin - vecină, etc; -că: pui - puică, moldovean - moldoveancă, muntean - munteancă, etc; -e: ambasador – ambasadoare, învăţător - învăţătoare, dresor – dresoare, etc; -easă: bucătar - bucătăreasă, mire – mireasă, etc; -esă: duce - ducesă, principe - principesă, negru – negresă, etc; -iţă: casier - casieriţă, păun – păunită; -oaică: leu - leoaică, tigru – tigroaică; -a: Dumitru – Dumitra, Alexandru - Alexandra, Ion – Ioana; -eta: George – Georgeta; -ina: Valentin – Valentina, Alexandru - Alexandrina.

F - M: este un fenomen mai rar, care se realizează:

fie prin adăugarea unui sufix: -an: gâscă - gâscan; -el: rândunea -

14

rândunel; -oi: raţă – râţoi, vulpe – vulpoi; fie prin înlocuirea unor sufixe cu altele: Viorica - Viorel; fie prin suprimarea lu i -ă final: broscuţă - broscuţ, mâţă – mâţ.

c) substantive care funcţionează în strânsă concordanţă cu sexul exprimat atât ca masculine, cât şi ca feminine. Acestea constituie aşa-numitul subgen comun, iar substantivele sunt invariabile şi nearticulabile: gură-cască, papă-lapte, buftea, mutulică, etc.

Există substantive nume de însufleţite (animale, persoane), la care genul gramatical este neconcludent în privinţa concordanţei cu sexul, întrucât ambele sexe sunt denumite prin aceeaşi formă. Acestea se numesc substantive epicene.

• Cu formă de masculin sunt: castor, pelican, ţânţar, custode, ministru, elefant, şarp, etc

• Cu formă de feminin sunt: balenă, girafă, haimana, cămilă, lebădă, etc. În afară de aceste s i tua ţ i i sunt şi câteva substantive care exprimă contradicţie evidentă

între gen şi sex. În această categorie intră cele feminine care denumesc fiinţe de sex masculin: beizadea, cătană, ordonanţă, santinelă, etc. III. NUMĂRUL

Majoritatea substantivelor au ambele numere: singular şi plural, formele lor fiind deosebite sau identice. A. Substantive defective de număr: există substantive care au formă ori numai pentru singular (singularia tantum), ori numai pentru plural (pluralia tantum).

a) Se folosesc, în mod normal, numai la singular: Cele mai multe nume de materie: aur, argint, miere, sânge, unt, vată,

cimbru, cânepă, mazăre, fasole, etc. Substantive abstracte nume de însuşiri, de stări: cinste, curaj, legalitate,

nobleţe,zgârcenie, foame, ruşine, chibzuinţă, treacît, etc. Unele substantive folosite cu sens abstract nu au formă de plural, dar când denumesc fenomene, lucruri concrete pot avea şi forme de plural. De exemplu: bunătate (însuşire sufletească) - fără formă de plural, dar: bunătăţi (mâncare bună, bogăţie). Abstractele negative au formă de plural într-o măsură mai mare decât corespondentele lor pozitive. De exemplu: dreptate – nedreptate – nedreptăţ; prudenţă - imprudenţă - imprudenţe.

Denumirile unor discipline ştiinţifice, jocuri sau sporturi nu au forme de plural: zoologie, istorie, fotbal, şah, etc. Aceste substantive pot avea forme de plural când se folosesc cu sensuri concrete: manuale, piesele unui joc: zoologie - zoologii (cărţi); şah - şahuri (table de şah).

Substantive care apar numai în locuţiuni sau expresii fixe: fofârlica - a duce cu fofârlica; habar - habar n-are de ceva; pofida - în pofida faptului; vileag - a da în vileag, etc.

Câteva substantive nume de persoane masculine: neică, taică, bade, vodă. Majoritatea numelor proprii de persoană (Alexandru, Dan), nume de locuri

(Dunăre, Mureş, Olt, Ceahlău, Tulcea). În unele situaţii pluralul poate desemna mai multe locuri cu acelaşi nume: cele trei Crişuri, zona Someşurilor, etc.

b) Se folosesc, în mod normal, numai la plural: Unele nume de materii: cuişoare, tăiţei, cârnaţi, mici, mititei, etc. Unele dintre

aceste substantive au o formă de singular rar utilizată: icre – icră; jumări – jumară,

15

etc. Nume de obiecte care desemnează o pluralitate de obiecte: anale, aplauze,

moravuri, nazuri, represalii, zori,. etc. Nume de obiecte formate din două părţi identice: blugi, ghilimele, iţari, ochelari.

Unele dintre aceste substantive au forme de singular acceptate de limba literară: pantalon, pantof, etc.

Nume proprii de persoane mitologice care alcătuiesc grupuri (Graţiile, Muzele), nume de locuri (Alpi, Anzi, Carpaţi), nume de oraşe (Bucureşti, Ploieşti, Galaţi). Acestea din urmă în timpul articulării sau al declinării se comportă ca şi formele de singular: Bucureştiul, Galaţiul şi nu Bucureştii, Galaţii.

În unele situaţii lingvistice cele doua numere pot fi folosite cu înţelesuri nespecifice; sensurile lor pot fi identificate cu cele ale numărului opus. De exemplu, singularul cu sens de plural: datoria omului - datoria oamenilor; datoria elevului - datoria elevilor; peştelui îi place să înoate - peştilor le place să înoate. Şi pluralul poate fi folosit cu sens de singular: bătrâneţile mele - bătrâneţea mea; în tinereţile mele - în tinereţea mea. B. Cele două numere pot fi diferenţiate sau nu formal.

a) Avem în limba română substantive invariabile după număr (aceeaşi formă la singular şi la plural) la toate cele trei genuri:

masculin: arici, puşti, tei, colibri, paria, picolo, zebu, etc feminin: învăţătoare, canoe, maree, luni, marţi, etc neutru: nume, mango, etc.

b) Cele mai multe substantive sunt variabile. Aceste substantive diferenţiază singularul de plural cu ajutorul desinenţelor de plural şi al alternanţelor fonetice.

1. DESINENŢELE DE PLURAL (care se adaugă la forma de singular cu desinenţa zero sau iau locul desinenţei de singular) sunt următoarele: Pentru genul masculin: - i şoptit: pom - pomi, lup – lupi, cap - capi;

- i semivocalic: fiu - fii, copi(l) - copii; - i vocali: arbitru - arbitri; - zero: indici.

Pentru genul feminin: - e: mamă - mame, cameră - camere, tablă - table; - i şoptit: lume - lumi, lampă - lămpi; - i semivocalic: idee - idei, alee - alei; - le: basma - basmale, saltea - saltele, stea - stele, zi - zile; - uri: ceartă - certuri; - zero: femeie - femei.

Pentru genul neutru: - e: ziar - ziare, tractor - tractoare, creion - creioane; -uri: loc - locuri, lac - lacuri, dulap - dulapuri, stilou - stilouri; - i semivocalic: studiu - studii; - izolat -ă: ou - ouă.

Distribuţia şi utilizarea desinenţelor tradiţionale de plural la masculin nu creează probleme deosebite. Se cere însă atenţie la diferenţierea formelor de singular şi plural în cazul substantivelor cu tema terminată în -j şi -ş: paj, moş (sg) - paji, moşi (pl). Trebuie menţionată s i tua ţ ia substantivelor terminate la singular în -iu neaccentuat (-i semivocalic + -u vocalic), care fac pluralul în -ii (-i vocalic + -i semivocalic): uliu - ulii.

16

Spre deosebire de substantivele masculine, distribuţia şi utilizarea desinenţelor de plural în cazul substantivelor feminine şi celor neutre nu au reguli ferme, fenomen ce are ca urmare existenţa variantelor de plural ale aceluiaşi cuvânt. Dintre aceste variante de obicei numai una este acceptată de limba literară: rareori însă ambele forme nediferenţiate semantic şi fără restricţii contextuale sunt admise de limba literară.

a) La feminine concurenţa principală se găseşte între -e şi -i şoptit, ca mod de realizare a unor consoane palatale.

Forme corecte în -e: căpşună - câpşune nu căpşuni cireaşă - cireşe nu cireşi credinţă - credinţe nu credinţi cârjă - cârje nu cârji remarcă - remarce nu remărci uzină - uzine nu uzini prună - prune nu pruni.

Forme corecte în -i: caracteristică - caracteristici nu caracteristice coală - coli nu coale piersică - piersici nu piersice regulă - reguli nu regule vină - vini nu vine.

Deosebirile dintre cele două forme de plural sporesc atunci, când intervin şi alternanţe fonetice: plajă - plaje nu plâji, plasă - plase nu plăsi, salată - salate nu salăţi sau sălăţi. Au însă două forme de plural acceptate de normă: poiană - poiene / poieni, râpă - râpe / răpi.

b) Tot o concurenţă, dar mai slabă, este între desinenţele -i sau -e pe de o parte şi –uri pe de altă parte: gâlceavă - gâlcevi nu gâlcevuri, lipsă - lipsuri nu lipse, treabă - treburi nu trebi, vreme - vremuri nu vremi.

c) În unele situaţii cele două - trei forme de plural au şi sensuri diferite. Aceste cuvinte devin cuvinte polisemantice sau cuvinte omonime originar diferite. De exemplu:

bandă - bande (grupuri) / benzi (fâşii) vară - vere (verişoare) / veri (anotimpuri) mâncare (acţiune) - mâncări (mai multe acţiuni) / mâncăruri (multe feluri) lână - lâni (lâna de pe mai multe oi) / lănuri (varietăţi de lână) d) O categorie aparte o constituie aceea a substantivelor feminine terminate în

(t)oare a căror flexiune este mijloc de diferenţiere lexicală. În cazul acestor substantive singularul este identic cu pluralul şi exprimă nume de persoane de sex feminin: apărătoare, ghicitoare, legătoare, lipitoare, măturătoare, secerătoare, trecătoare, vrăjitoare (o vrăjitoare - două vrăjitoare ), dar au pluralul în -tori când denumesc obiecte, instrumente: apărători, legători, măturători, lipitori; acest ultim substantiv având şi sensul de animal.

e) Alteori nu se realizează diferenţieri lexicale în urma deosebirilor formale de plural, dar se admite numai utilizarea unei forme în diferite structuri şi expresii fixate. Este cazul substantivului boală; pluralul curent şi admis este boli, dar se admite forma veche boale în expresia: a băga în boale. Substantivul roată (cerc, piesă, instrument) are, de asemenea, două forme de plural: roţi - forma corectă, iar forma roate este permisă în expresii ca: merge ca pe roate, a pune pe roate, a pune (cuiva)

17

beţe-n roate. f) Un caz special prezintă substantivele terminate în -ea / -ică la singular, care

la plural primesc -ele sau -i. De exemplu: căţea - căţele, rândunea - rândunele, bunică – bunici, rândunică - rândunici. Când se împletesc cele două forme de singular, la plural vor primi -le: ulcea / ulcică - ulcele, bucăţică / bucăţea - bucăţele, boneţică, păpuşică - boneţele, păpuşele.

La substantivele neutre principala concurenţă apare între desinenţele -e şi -uri pentru care există doar unele reguli parţiale, referitoare doar la categorii l imi tate de substantive. Au pluralul corect în -e: blestem - blesteme nu blestemuri

burghiu - burghie nu burghiuri coteţ - coteţe nu coteţuri ghişeu - ghişee nu ghişeuri refren - refrene nu refrenuri.

Au pluralul corect în -uri: adaos - adaosuri nu adaose albuş - albuşuri nu albuşe chibrit - chibrituri nu chibrite hotel - hoteluri nu hotele cablu - cabluri nu cable şiret - şireturi nu şirete.

Când intervin şi alternanţele fonetice, variantele se deosebesc şi mai mult: aerodrom - aerodromuri nu aerodroame mormânt - morminte nu mormânturi rod - roade nu roduri simbol - simboluri nu simboale.

Au câte două forme de plural admise: chipiu – chipie / chipiuri, tunel – tunele / tuneluri, vis - vise / visuri.

Ca şi în cazul substantivelor feminine, desinenţele de plural în cazul substantivelor neutre pot produce diferenţieri lexicale: raport - rapoarte (dare de seamă) / raporturi (relaţii); cămin (instituţie, casă familială) - cămine (instituţii, case) căminuri (sobe, vatră, horn); ciubuc - ciubuce (pipă, ornament) / ciubucuri (bacşişuri, venit ilegal); corn - coarne (de animale, de instrument) / cornuri (franzeluţe, instrument pentru semnalzare la vânătoare); cot - coate (parte a corpului) / coturi (cotitură); ghem - gheme (de lână, de sfoară) / ghemuri ( î n tenis); ghiveci - ghivece (de flori) / ghiveciuri (mâncare); minut - minute (unitate de măsură a timpului) / minuturi (preparate culinare).

Unele variante pot fi l imi ta te doar la unele expresii: sfârşit - sfârşituri (forma corectă) / pe sfârşite (locuţiune adverbială); obicei - obiceiuri (forma corectă); bordei / bordeie în expresii ca: câte bordeie, atâtea obiceie. 2. ALTERNANŢELE FONETICE

Alternanţele fonetice sunt o marcă suplimentară în formarea pluralului, dar uneori pot constitui singurul mijloc de realizare a opoziţiei singular-plural. De exemplu: sac - saci(sac), mac - maci (mac); fag - fagi(fag).

La masculin alternanţa -z / -j este frecventă în cazul unor cuvinte vechi: grumaz – grumaji, mânz - mânji, obraz - obraji, etc. Nu este însă admisă în cuvinte ca: chinez - chinezi, francez - francezi, burghez - burghezi, etc.

18

Alternanţa -l / -i semivocalic în cuvinte vechi ca: copil - copii, viţel - viţei, dar apare şi în unele neologisme: colonel - colonei.

Alternanţa -a / -e apare la substantive neologice numai în unele cuvinte compuse cu -man(om) care la plural devine -meni: congresman - congresmeni, tenisman - tenismeni, dar: barman - barmani.

La genul feminin alternanţa -a / -ă (accentuate) corelată cu pluralul în -i sau -uri este foarte frecventă în cazul substantivelor vechi, cu excepţia a trei cuvinte care au accentul pe silaba penultimă: vacă - vaci, fragă - fragi, desagă - desagi, la care nu se realizează alternanţa. De asemenea, această alternanţă nu se realizează nici în cazul substantivelor care la singular au accentul pe antepenultima silabă: albie - albii, arie - arii, aripa - aripi, lacrimă -lacrimi, margine - margini, păţanie - păţanii, praştie - praştii; dar se realizează în cuvinte ca: flacără - flăcări, prăpastie - prăpăstii, pasăre - păsări, etc. La neologisme această alternanţă este corectă numai dacă -a se găseşte în penultima silabă: gară - gări, marcă - mărci, brigadă - brigăzi, în timp ce -a din antepenultima silabă trebuie păstrată: companie -companii (nu compănii); fabrică -fabrici (nu făbrici); medalie - medalii (nu medălii).

Alternanţa -â / -i este corectă în cuvinte ca: sămânţă - seminţe, vână - vine şi în adjective substantivizate ca: sfântă - sfinte, tânără - tinere, vânătă - vinete, dar este greşită în cazul cuvintelor dobândă - dobânzi, sprânceană - sprâncene.

Alternanţele -â / -âi şi -oa / -e sunt rare: mână - mâini, corvoadă - corvezi. Alternanţa -se / -şt se produce numai în cuvinte în care pluralul este în -i:

cască -căşti, mască - măşti, moluscă - moluşte (în mod excepţional), dar în cuvinte ca: etrusc, frescă, odaliscă nu se realizează: etrusce, fresce, odalisce.

Trebuie menţionată deosebirea dintre: bască (beretă) - băşti şi bască (persoană) -basce.

La neutru se întâlnesc ezitări în privinţa alternanţelor vocalice unde pluralul are desinenţa -e: clopot - clopote, simptom - simptome, dar apare alternanţa vocalică în cuvinte ca: cotidian - cotidiene, cufăr – cufere, geamăt - gemete, lighean - lighene, ţipăt - ţipete. Alternanţele vocalice pot servi şi diferenţieri lexicale: masă - mese (mobilă) / mase (mulţime, cantitate). În mod nejustificat s-a format prin analogie: pană (de pasăre, de motor), unde pentru ambele sensuri se foloseşte forma de plural pene, nu pane de motor. Substantivul latură are forma corectă de plural laturi, dar forma lături este acceptată în expresii ca: în lături, pe de lături. Puţine substantive au forme neregulate de plural:

masculin: om - oameni, feminin: noră - nurori, soră – surori, neutru: cap – capete / capuri / capi.

IV. CAZUL

În limba română substantivele au cinci cazuri: nominativ (N), genitiv (G), dativ (D), acuzativ (A), vocativ (V). În identificarea perechilor cazuale pot contribui determinantele, în primul rând articolele:un (acest, harnicul) elev - N . , A.; unui (acestui, harnicului) elev -G., D. Nominativul are totdeauna formă identică cu acuzativul, dar şi cu vocativul: genitivul are formă identică cu acuzativul, dar uneori, la plural, articulat, şi cu vocativul. Valoarea cazuală a acestor omonime se distinge în comext prin funcţia

19

sintactică, prin cuvântul regent, prin existenţa unor cuvinte ajutătoare al, a, ai, ale şi pe, prin topica sau prin acord. Nominativul are următoarele funcţii sintactice: Subiect: Sandu citeşte. Păsările zboară. Nume predicativ: Ion şi Dan sunt elevi. Element predicativ suplimentar: El a fost numit director. Apoziţie: (acordată, neacordată): Ion. elevul, a plecat. - acordat. Atitudinea lui Ion, fiul vecinului, nu-mi place. - neacordat. Genitivul are următoarele funcţii sintactice: A. Fără prepoziţie: Atribut: Cartea elevului este pe bancă. Compl. indirect al unui adjectiv de provenienţă verbală (sufixele: -(i)tor, -aut, -ent, -iv): Ştirile prevestitoare ale războiului ne neliniştesc. Apoziţie fie pe lângă un genitiv (acordată în caz), fie pe lângă un adjectiv posesiv: Atitudinea lui Ion, al fiului vecinului, nu-mi place. Părerea noastră, a cercetătorilor, este hotărâtă. B. Genitivul este cerut de prepoziţiile: asupra, (în) contra, deasupra, împotriva, împrejuru, .înaintea. îndărătul sau de locuţiunile prepoziţionale: din partea, în dreptul, din cauza, din pricina. Precedat de una dintre aceste prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale, genitivul poate fi: Atribut: Lupta împotriva războiului e o datorie umană. Nume predicativ. Atitudinea sa a fost împotriva legii. Complement indirect: Luptăm împotriva rutinei.

Dintre toate funcţiile genitivului, atributul se consideră ca fiind funcţie sintactică specifică. Genitivul atribut are diferite valori, care sunt determinate de sensul cuvântului determinat şi de sensul cuvântului în genitiv. Cele mai importante valori ale genitivului sunt: Genitivul subiectiv: - determină nume de acţiuni sau stan, arătând cine face acţiunea: plecarea păsărilor (păsările pleacă), venirea primăverii ( v i n e primăvara), sosirea musafirilor (sosesc musafirii), ctc. Genitivul obiectiv: - determină nume de acţiuni sau de agent, echivalând cu un complement direct sau indirect al acţiunii verbului: recoltarea strugurilor (strugurii sunt recoltaţi), cercetarea limbii (limba este cercetată), etc. Genitivul denumirii sau genitivul apozitiv: - denumeşte prin nume proprii sau explică prin substantive comune un a l t substantiv determinat: ţara Făgăraşului, ş t i in ţa războiului, etc. Genitivul superlativ: - superlativ realizai prin reluarea cuvântului determinat în cazul genitiv: râul răilor, campionul campionilor, ctc. În acelaşi grup nominal genitivul poate avea valori diferite, clarificate prin context. De exemplu: alegerea deputatului: -genitiv subiectiv (alege deputatul), genitiv obiectiv (alegem deputatul): spaima elevilor, g. subiectiv (elevii se înspăimântă), g. obiectiv (se înspăimântă de elevi). Un substantiv poate fi determinat direct doar de un singur substantiv în genitiv. (Excepţie fac genitivele coordonate între ele). Structurile ca: citirea lui Ion a

20

lecţiei (subiectiv + obiectiv) sunt greşite, pentru că ambele genitive determină acelaşi cuvânt: citirea. Dativul are următoarele funcţii sintactice: A. Fără prepoziţie: Compl. indirect: (al unui verb. adjectiv, adverb, al unei interjecţii, al unui subsatantiv cu elipsa unui verb). De exemplu: dau elevului; avânt firesc tinereţii; acţionează contrar aşteptărilor; Bravo câştigătorilor!, Cinste campionilor! Atribut: 1. al unui substantiv nearticulat, nume de persoană care indică grad de rudenie sau atribuţii sociale: nepot Anei. domn Ţării Moldovei; şi 2. al unor nume de acţiune, articulate enc l i t i c şi urmate de un atribut nearticulat (dativul în aceste situaţii este echivalent cu complementul indirect al verbului de bază). De exemplu: acordarea de ajutor săracilor (acord ajutor săracilor). Câteodată poate îndeplini funcţia sintactică de C.C.L. (dativ locativ): stă locului, se aşterne drumului. Apoziţie acordată in caz. pe lângă un substantiv în dativ: l-am scris l u i Ion, fiului meu. B. Cu prepoziţie: Dativul este cerut de prepoziţiile: datorită, graţie, mulţumită. Substantivul precedat de una dintre aceste prepoziţii îndeplineşte funcţia de compl. circumstanţial instrumental. Am reuşit in viaţă datorită părinţilor mei. Acuzativul are următoarele funcţii sintactice: A. Fără prepoziţie Complement direct:Am citit romanul. Compl. circ. de loc. - de obicei însoţit de determinări cantitative şi având nuanţă de măsură:Am mers mulţi kilometri pe jos. Compl. circ de timp: - determinări cabtitative şi nuanţă de măsură:Am aşteptat zile şi săptămâni. Compl. circ. de mod: Marfă scumpă foc. Doarme tun. B. Cu prepoziţie Acuzativul este cerat de majoritatea prepoziţiilor simple: a, din, la, , pe, cu,fără, lângă, sub, în, precum şi de compusele acestora: de la, de pe la, pe la, fără de. etc., precum şi de locuţiunile prepoziţionale ale căror ultim element este o prepoziţie: faţă de, inainte de, împreună cu, în loc de, etc. Împreună cu prepoziţia sau cu locuţiunea prepoziţională, substantivul poate îndeplini diferite funcţii sintactice, specifice pentru prepoziţia în cauză: Atribut: Am ci t i t o carte de povesti. Nume predicativ: Marfa este de calitate. Element predicativ suplimentar: Am luat-o de soţie. d) Complement de diverse tipuri: Compl. indirect: S-a temut de examen. Compl. de agent: A fost jefuit de hoţi. Compl. circ. de cauză: Moare de fiică. Acuzativul esle cerut şi de adverbul de comparaţie ca şi cât (singure sau însoţite de adverbul adiţional ş i) , precum şi de adverbul comparativ decât. Împreună pot îndeplini

21

diferite funcţii sintactice: Atribut: Am văzul o fată ca o floare, Nume predicativ: Fata era ca o floare. Element predicativ suplimentar: Am cunoscut-o ca o floare. Compl. circ. de mod: E frumoasă ca o floare. Specifică acuzativului este funcţia de complement direct. Vocativul - este cazul chemării sau al adresării. Are următoarele funcţii: Constituie singur o propoziţie: -Ioane! Însoţeşte o propoziţie fără ca să se integreze în ea ca o parte de prepoziţie: Ce treabă e asta, Ioane! Este parte de propoziţie, şi anume, apoziţi acordată în caz pe lângă un alt vocativ: Ioane, puiule! V. DECLINAREA A. DECLINAREA ARTICULATĂ

Ataşarea articolului hotărât enclitic are ca rezultat aşa-numitele forme articulate ale substantivelor. Pentru că nu toate substantivele au forme articulate enclitic, substantivele sunt de două feluri: articulabile şi nearticulabile (defecte de forme articulate). Toate substantivele variabile după număr şi caz sunt şi articulabile; între substantivele invariabile după număr multe sunt şi articulabile; de exemplu: arici, puşti, tei (m); învăţătoare, căsoaie,maree, joi, vineri (f); nume (n); dar unele sunt şi nearticulabile, ceea ce le conferă o invariabilitate absolută. În această ultimă categorie intră substantivele folosite la ambele numere, ca paria, soia, tanti etc. În acelaşi timp există şi substantive defective de forma nearticulată, deci substantive a căror formă-tip este articulată. In această categorie intră substantivele defective de număr, folosite numai în locuţiuni: berbeleacul. fofărlica,valm, pofida etc. La substantivele invariabile articulabile se manifestă cel mai clar rolul articolului în crearea unor distincţii morfologice: Cu articol nehotărât Cu articol hotărât M. un, unui, nişte, unor arici N:A: ariciul G.D: ariciului la singular N.A: aricii G.D: aricilor plural F. o, unei. nişte, unor învăţătoare N.A: învăţătoarea G.D: învăţătoarei la singular N.A: învăţătoarele G.D: învăţătoarelor la plural N. un, unui. nişte, unor nume N.A: numele (singular şi plural) G.D: numelui la singular G.D: numelor la plural B. ARTICOLUL ENCLITIC se alipeşte la forma nearticulată în mai multe moduri: 1. Se adaugă direct şi fără modificări fonetice: - le: masculin şi neutru, N şi A, singular: câinele, muntele, fratele, peretele, numele, - la fel pentru G şi D, singular: câinelui, muntelui, fratelui, peretelui, numelui, etc. - le: feminin şi neutru, N şi A, plural după -e şi -ă: casele, mamele, numele, ouăle, - la fel pentru G. şi D, plural: caselor, mamelor, numelor,ouălor etc.

22

-i semivocalic, pentru feminin. G. şi D, singular, după -e: casei, mamei, etc. 2. Se adaugă direct, dar cu modificări fonetice ascunse de ortografie:

- i şoptit sau semivocalic devine vocalic când se adaugă articolele -i, -lui.- Ie,- lor. De exemplu: fraţi - fraţii - fraţilor; cărţi - cărţii - cărţile - cărţilor tei - teii - teilor, chei - cheile - cheilor; -e vocalic devine semivocalic la ataşarea articolului -a: carte - cartea, mare - marea.

3. Se alipeşte cu ajutorul vocalei –u (la origine desinenţă a formei nearticulate). De exemplu: sacul, teiul, locul, lacul, raiul, sacului, teiului, lacului, locului, raiului; -u semivocalic: basma - basmaua, saltea - salteaua, stea - steaua, zi - ziua etc.

4. Înlocuieşte desinenţa formei nearticulate -ă când articolul este -a, feminin şi masculin: N şi A singular: casă – casa, masă – masa, popă - popa, tată – tata etc. B.l. Declinarea substantivelor masculine cu articol hotărât

Substantivele articulate cu -a, ca şi femininele, au de obicei la G şi D, singular –ei sau -ii:

N.A. badea G.D. badei bădiţa bădiţei bulibaşa bulibaşei popa popii papa papei paşa paşci tata tatei

Cele terminate în -că , -gă au G.D. fie în -ăi , fie în - i i cu alternan ţa k / k* N.A. agă G.D. agăi

bădica bădicăi / bâdichii neică neichii vlădică vlădicii / vlădicăi / vlădichii

Există tendinţa de a folosi la G.D. singular, articolul hotărât proclitic lui + forma articulată N.A singular: nenea - lui nenea, tata - tatei / lui tata. B.2. Declinarea substantivelor feminine cu articol hotărât

La substantivele feminine există multe excepţii de la regula ataşării articolului hotărât la forma nearticulată. La N.A. singular, excepţii parţiale fac numele celor patru zile ale săptămânii terminate în -i şoptit, care au la formele articulate –e (în loc de -i) înaintea articolului: luni - lunea, marţi - marţea, miercuri - miercurea, vineri - vinerea.

La G.D. singular face excepţie un grup mare de substantive terminate în -ie bisilabic, care au la G.D. singular, nearticulat, la fel cu pluralul, -ii: bucurie - (unei) bucurii - bucuriei; familie - (unei) familii - familiei. Deosebire mai mare este la substantivele care au -a accentuat în antepenultima silabă şi care fac -ă cu articol nehotărât, dar se menţine -a cu articol hotărât la G.D. singular:

Exemple: sanie - (unei) sănii - saniei dihanie - (unei) dihănii - dihaniei prăpastie - (unei) prăpăstii - prăpastiei sabie - (unei) săbii - săbiei

23

salcie - (unei) sălcii - sălciei vrabie - (unei) vrăbii - vrabiei, etc.

Singurul substantiv la care se admite forma hibridă esle corabie: corăbiei / corabiei. Substantivele terminate în -că fac G.D. singular în -ăi fără alternanţă, dar au

şi variante fonetice k / k’: bunică - bunicăi / bunicii mămică - mămicăi / mămicii rândunică - rândunicăi / rândunicii trăsurică - trâsuricăi / trăsuricii.

Unele forme de G.D. servesc şi la diferenţieri lexicale: maică – maicăi (mamei) / maicii (călugăriţei); soră - surorii (rudei) / sorei (cadru medical).

Unele substantive defective de G.D. singular, articol nehotărât, fac G.D. singular cu articol hotărât de la forma de N.A.:

cinste - cinstei lene - lenei onoare - onoarei.

Altele nici nu au formă de G.D. cu articol hotărât: nea, de exemplu. B.3. Substantivele neutre prezintă puţine probleme speciale

La cele terminate la forma-tip în -um neaccentuat, când sunt polisilabice, se constată tendinţa de înlăturare a finalei -um înaintea articolului sau a desinenţei de plural -uri. Formele corecte sunt: linoleum -linoleumul - nu linoleul

linoleumuri - nu linoleuri memorandum - memorandumul - nu memorandul memorandumuri - nu memoranduri.

C. DECLINAREA SUBSTANTIVELOR COMPUSE

Substantivele compuse prezintă particularităţi specific care justifica atenţia în cazul declinării lor: flexiunea propriu-zisă şi articularea depind de felul compunerii acestor cuvinte. În rândul acestor substantive se găsesc multe invariabile; printre cele variabile, la unele variază doar primul element sau cel de-al doilea, iar la altele ambii termeni.

Compusele invariabile şi nearticulabile sunt formate din: a) verb + diverse cuvinte: papă-lapte, gură-casca, încurcă–lume, nu-mă–uita, zgârie-nori. b) substantiv + adjectiv: coate-goale, gură-spartă, vorbă-lungă, etc.

Compusele variabile sunt şi articulabile în acelaşi timp. Articularea şi flexiunea lor propriu-zisă însă diferă: numărul, iar la feminin şi cazul pot fi marcate la doi termeni, în timp ce articolul apare numai la unu: câine-lup - căinele-lup, căini-lupi - căinii-lupi;

maşină-unealtă - maşina-unealtă, maşini-unelte - maşinii-unelte. Unele compuse sunt defective de forma nearticulată: mai-marele, floarea-

soarelui, ochiul-boului, coada-pisicii etc. Cuvintele compuse la care variază doar primul element:

a) substantiv + substantiv în N: bloc-turn, b) substantiv + substantiv în G: calul-popii, floarea-soarelui, c) substantiv + adjectiv: sânge-rece

24

d) substantiv + prepoziţie + substantiv: cal-de-mare, viţă-de- vie, etc. Compusele la care variază ultimul element au gradul cel mai înalt de sudură. Acestea sunt cuvintele care au ca prim element părţi de vorbire neflexibile: prepoziţii: demdncare. fărădelege. adverb: binecuvântare, răufăcător. compuse în structura cărora intră elemente de compunere: biochimie, biologic, biolog etc. Tot d in această categorie fac parte şi alte cuvinte compuse din elemente flexibile: substantiv + substantiv în N: nord - american, valvârtej; substantiv + adjectiv: botgros, bunăvoinţă, dreptungh;. substantiv + numeral: prim -plan, triplusalt, subst. + prepoziţie + subst.: untdelemn;

Compusele la care variază ambele elemente pot fi alcătuite din: a) substantiv + substantiv în N.: câine-lup, redactor - şef, b ) substantiv + adjectiv: bună – cuviinţă,. mamâ-mare, c) substantiv t- numeral: prim -ministru, etc.

La unele compuse întâlnim şi o dublă variaţie admisă de limba literară: bunăstarea – G .D : bunăstării, dai apare uneori şi bunei-stări, N.A: primul - ministru prim - ministrul G.D: primului - ministru prim - ministrului. D. DECLINAREA SUBSTANTIVELOR PROPRII

Substantivele proprii au multe particularităţi flexionare. Trebuie să reţinem că au G.D. în -ei toate numele de persoane feminine, de animale şi numele savante ale corpurilor cereşti, cu excepţia celor terminate în -ca, -ga, care au G.D în --ăi: -a: Ana - Anei, Mariana - Marianei, Elena - Elenei, -ea: Leana - Leanei -oa: Ioana - Ioanei, Timişoara - Timişoarei;. -ca: Fiorica - Floricăi, Monica – Manicăi; -ga: Olga - Olgâi, Bega - Begăi, etc. În unele cazuri variantele regionale au devenit denumiri oficiale: Câmpia Turzii, Gura Sărăţii. Prezenţa sau absenţa alternanţei fonetice face deosebire între omonimele ca substantive comune sau proprii: floare - florii (subst. comun); floare - Floarei (subst. propriu). Numele de persoane au flexiune deosebită după gen; majoritatea celor masculine nu-şi schimbă forma la G. D.; fenomenul se realizează prin utilizarea articolului hotărât proclitic -lui. Există însă şi forme neobişnuite de G.D. masculin: Radului, Licăi. Tomei, precum şi feminine care au G.D. neobişnuit: lui Carmen, lui Miriam, lui Zoe, lui Jeni, lui Lili etc. Numele proprii de persoane pot avea forme speciale de vocativ: masculin: -e: Alexandre!, Ioane!, -ule: Radule!. Stancule!. Dorule! etc. -o: Opreo!, Tomo!; acestea sunt forme învechite. feminin: -o: Ano!, Sando!; acestea sunt forme regionale; -ă, -e: Ană!, Mărie!. Tendinţa actuală este utilizarea formei de N.A. cu valoare de vocativ: Alexandru!, Radu!.

25

Modele de declinare pentru nume de locuri: a) Modelul substantivelor simple:

N.A: Jiul Braşovul Oltul Harghita G.D: Jiului Braşovului Oltului Harghitei

b) Modelul substantivelor compuse: Variază primul element: N.A: Valea Prahovei Vălenii de Munte

G.D: Văii Prahovei Vălenilor de Munte Variază al doilea element: N.A: Târgu-Mureş Câmpulung

G.D. Târgu-Mureşului Câmpulungului Variază ambele elemente: N.A: Marea Neagră Copşa Mică

G.D. Mării Negre Copşei Mici Substantivele compuse prin abrevieri au flexiune in funcţie de ultimul element al cuvântului. 1. Dacă ultimul element este cuvânt întreg, atunci acesta variază: N.A: Comalimen Eurasia Romarta G.D: Comalimentului Eurasiei Romartei 2. Compusele care au pe ultimul loc fragmente de cuvinte terminate în consoană, precum şi cele care au pe ultimul loc litere, pot fi declinate şi articulate ca şi substantivele comune de genul masculin sau neutru:

N.A: ADAS-ul TAROM-ul C.F.R.-ul G.D: ADAS-ului TAROM-ului C.F.R.-ului.

LOCUŢIUNILE SUBSTANTIVALE Cu valoarea unui substantiv se poate folosi şi un grup de cuvinte care prezintă o unitate de sens, deci o locuţiune substantivală. Locuţiunile substantivale provin din locuţiuni verbale prin substantivizarea verbului la infinitivul lung. Pot avea forme pentru singular şi plural, articulate sau nearticulate, se pot declina, dar nu se pot analiza separat. Cele mai frecvente locuţiuni substantivale sunt: bătaie de cap (necaz), aruncătura de ochi (privire), băgare de seamă (atenţie, grijă), aducere aminte (amintire), dare de mână (dărnicie), luare în primire (primire, acceptare), luare de contact (conactare), luare la rost (ceartă, atenţionare), luare aminte (atenţie, grijă), statul de vorbă (discuţie), ţinere de minte (memorie), părere de râu (regret, căinţă), etc.

A R T I C O L U L

Definiţie: Articolul este partea de vorbire flexibilă care însoţeşte un substantiv, arătând în ce măsură obiectul denumit este sau nu este cunoscut vorbitorilor. (Arată deci gradul de individualizare a obiectului denumit.)

Pe lângă această funcţie principală, articolul mai poate marca: cazul, poate fi element de legătură între un substantiv şi determinantul său; poate servi substantivizarea altor părţi de vorbire; deci articolul are un conţinut abstract şi exclusiv gramatical.

26

După gradul de individualizare a obiectelor, articolul poate fi: hotărât (sau definit) şi nehotărât (sau nedefinit).

În categoria articolelor hotărâte intră şi articolul posesiv (genitival) şi articolul demonstrativ (adjectival). După poziţiile pe care le ocupă pe lângă cuvintele articulate, articolele pot fi: : - proclitice (antepuse): articolul nehotărât totdeauna este proclitic şi articolul hotărât propriu-zis la G. D . singular –lui, în cazul substantivelor proprii, nume de persoane; - enclitice (postpuse): articolele hotărâte totdeauna, cu excepţia situaţiei anteriaore: -lui

Articolul posesiv şi cel demonstrativ au o situaţie mai complexă; poziţia lor poate fi determinată de doi termeni: cel determinat şi determinantul. În situaţii tipice ele sunt enclitice faţă de determinat şi proclitice faţă de determinantul introdus: (această) maşină a vecinului; dar dacă se schimbă topica (determinantul antepus), articolul devine proclitic şi faţă de substantivul determinat: a vecinului maşină.

Articolul are o situa ţ ie aparte in limba romană şi prin faptul că unele au independenţă formală: articolul nehotărât, articolul posesiv, articolul demonstrativ şi articolul hotărât proclitic -lui; dar articolul hotărât enclitic propriu-zis se alipeşte la cuvântul articulat ca şi afixele. I. ARTICOLELE HOTĂRÂTE PROPRIU-ZISE (DEFINITE)

Articolul hotărât propriu-zis este articolul care prezintă obiectul denumit cel mai puternic individualizat, cunoscut de vorbitori ori pentru că acesta a fost deja introdus în conversaţie (într-o situaţie lingvistică), ori pentru că obiectul respectiv este cunoscut în grupul vorbitorilor. Formele articolului hotărât propriu-zis sunt:

Singular

Masculin Neutru Feminin N.A. -1. -le, -a. -1, -leG.D. -lui, -(e)i, lui -lui, -(e)i, lui V. -le. -le.

Plural

Masculin Neutru Feminin N.A. -i, -le, -le, G.D. -lor, -lor, -lor, V. -lor, -lor, -lor,

Cratimele din tabel marchează lipsa de autonomie a articolelor hotărâte propriii-zise, ca şi în cazul afixelor. În practică articolul se alipeşte de cuvântul articulat, formând o unitate grafică, dar în cazul unor cuvinte străine sau abrevieri se păstrează cratima şi articolul se utilizează împreună cu vocala de legătură: W.C.-ul, show-ul, C.F.R. – ul, TAROM-ul etc.

În vorbirea curentă, mai ales când ritmul vorbirii este accelerat, unele forme ale articolului enclitic nu se mai pronunţă sau se pronunţă mai reţinut; în această situaţie

27

sunt: -l din forma de N.A. singular,masculin şi neutru şi -i din forma de N.A. masculin, plural şi de G.D. singular, masculin şi feminin.

Articolul hotărât -l: - funcţia lui este preluată de vocala precedentă -u, care este de fapt fosta desinenţă a formei nearticulate: pomul - pomu; leul – leu (animal), în care -u este vocalic, spre deosebire de forma nearticulată leu (moneda), unde -u final este semivocalic. În cuvinte ca codru, litru, multiplu,(m), beneficiu, exemplu, lucru ( n ) nepronunţarea articolului hotărât -l anulează opoziţia articulat - nearticulat, deci în aceste cuvinte pronunţarea articolului hotărât este obligatorie. În limba literară scrisă lipsa articolului hotărât -l este admisă doar în situaţii când are loc ataşarea unei forme:

• conjuncte pronominale: pomu-i s-a uscat (pomul s ă u . . . . ) , vecinu-l(-i) ceartă: vecinul îl ceartă, vecinul îi ceartă, etc,

• conjuncte verbale: vecinu-i obosit (vecinul este obosit), • în cazul unor contrageri accidentale: vecinu-aude (vecinul aude).

Articolul hotărât -l poate fi omis în literatura artistică şi atunci, când se redau cuvintele unui personaj: -Dar domnu nu mai vine?

Situaţie asemănătoare este în cazul articolului hotărât de N.A. masculin, plural şi de G.D. singular, masculin şi feminin -i. În pronunţare articolul -i semivocalic se confundă uneori cu -i vocalic precedent, care face parte din desinenţa de la forma nearticulată: pomii, femeii; aceste forme se disting chiar în pronunţarea fără -i semivocalic de corespondentele nearticulate prin numărul diferit de silabe: pomi - po-mii, fe-mei - fe-me-ii etc. Singurele cuvinte la care neglijarea articolului -i anulează şi în pronunţare opoziţia articulat-nearticulat sunt cele terminate în -i vocalic nearticulat: membri - membrii, codri - codrii, multipli - multiplii. Atenţie deci la respectarea distincţiei dintre formele nearticulate şi formele articulate cu articol hotărât: (nişte) pomi - pomii, (doi) membri - membrii, (unei) femei - femeii, (unei) ţări - ţării, (nişte) copii - copiii, (doi) fii - fiii, etc. Atenţie de asemenea la formele ca: aceşti, doi membri - nu aceşti, doi membrii, dar toţi membrii - nu toţi membri!

Trebuie menţionată utilizarea articolului hotărât enclitic în cazul substantivelor comune cu prepoziţie.

După majoritatea prepoziţiilor simple şi compusele lor care cer cazul A. (cu excepţia lui cu şi de-a şi a locuţiunilor prepoziţionale terminate în cu ), substantivele neînsoţite de atribut sau propoziţie atributivă nu se pot articula: Mă duc la piaţă. Intru în laborator. Vine de la muzeu. Copiază de pe tablă etc.

După prepoziţia de-a substantivul trebuie totdeauna articulat: Ne jucam de-a oarba. Se dădea de-a rostogolul. Se ducea de-a curmezişul drumului, etc.

În cazul prepoziţiei cu substantivul se foloseşte articulat sau nearticulat în funcţie de sensul propoziţiei, de natura substantivului sau / şi de gradul de cunoaştere: Exemplu: lucrează cu grijă, scrie cu cerneală, dar: lucrează cu ziua, vinde cu kilogramul Uneori în cadrul aceleiaşi structuri opoziţia articulat - nearticulat creează deosebiri de sens: omul cu carte (învăţat) - omul cu cartea (cel care are carte în mană). Pe lângă funcţiile tipice pe care le are, articolul hotărât enclitic mai are şi alte valori: Articolul poate substantiviza alte părţi de vorbire, dar păstrează în acelaşi timp şi rolul de articol: (un) îmbogăţit - îmbogăţitul, (un) învăţat - învăţatul, frumos - frumosul, urât -urâtul, înalt - înaltul, bine - binele, of - oful, etc. To t de această funcţie a articolului hotărât enclitic se leagă şi rolul de marcă a valorii pronominale faţă de valoarea adjectivală a unor cuvinte: alt (adjectiv) - altul (pronume),

28

un (adjectiv nehotărât) – unul (pronume nehotărât) etc. În al te si tua ţ i i articolul hotărât enclitic este parte constitutivă a unor cuvinte:

ambele-ambii (numeral colectiv), dânsul, dânsa (pronume personale). Articulate, adverbele devin prepoziţii: inainte - inaintea; dedesubt - dedesubtul;

îndărăt - îndărătul. Unele substantive, care exprimă noţiuni temporale, articulate, se vor utiliza cu

valoare adverbială: zi - ziua, duminică - duminica, vară – vara etc. O altă problemă de cultivare a limbii o constituie cea a toponimelor care în

forma-tip sunt articulate enclitic. Când acestea primesc determinante antepuse, ele devin nearticulate: Exemplu: Dobrogea frumoasă - frumoasa Dobroge; Bucovina pitorească - pitoreasca Bucovină.

Nu este corectă nici scrierea fără -l sau -i a unor cuvinte toponime compuse: Sighetul Marmaţiei, Vălenii de Munte, Şimleul Silvaniei, Vânjul Mare etc.

Toponimele în unele situaţii se cer a fi articulate: Braşovul este un oraş mare nu Braşov este un oraş mare: am vizitat Luxemburgul, nu: am vizitat Luxemburg. Unele toponime însă sunt nearticulabile: Tokio, Haiti, Tahiti, Chile etc. I I . ARTICOLUL POSESIV (GENITIVAL)

Este articolul care apare: • ca element constant in structura prenumelor posesive şi numeralelor ordinale; • însoţeşte uneori adjective posesive şi genitivul substantivelor şi al prenumelor de

diverse tipuri, marcând legătura cu substantivul sau adjectivul determinat. Deşi este considerat articol hotărât, articolul posesiv are numai în anumite s i t u a ţ i i rolul acestuia: al nostru sat - satul nostru; ai noştri tineri - tinerii noştri, etc. Formele articolului posesiv sunt:

Singular Plural Cazul Masculin şi neutru Feminin Masculin şi neutru Feminin

N.A. al a ai ale G.D. - - alor alor

Dintre aceste forme, doar G.D. plural alor se foloseşte totdeauna în structura unui pronume posesiv: casa alor mei, prietenii alor noştri, le-am dat alor săi, etc. Folosirea corecta a articolului posesiv presupune respectarea acordului în gen şi număr cu substantivul determinat sau înlocuit de el. Astfel, trebuie să se ţină seama de: 1. Articolul posesiv trebuie acordat în gen şi număr cu genul şi numărul substantivului sau al pronumelui care denumeşte obiectul posedat: sora mai mică a mea / a l u i / a sa. a lor; creionul este al meu / al mamei / al sorei mele / al lui / al sau etc; ei sunt fraţi ai mamei / ai lui / ai ei etc; garoafele sunt ale mele / ale lui / ale grădinarului, ale colegei etc. Dacă substantivul determinat este într-o poziţie mai îndepărtată de substantivul sau pronumele în genitiv, avem două situaţ i i : - dacă substantivul cu prepoziţie şi substantivul sau pronumele în genitiv sunt atributele primului substantiv, atunci articolul posesiv trebuie să se acorde în gen şi număr cu primul substantiv; de exemplu: carte de poveşti a bunicii, florile de mai ale grădinarului, hoţii de alimente ai oraşului; etc.

29

- dacă substantivul sau pronumele în G. este atributul celui de-al doilea substantiv (care este atributul prepoziţional al primului substantiv), atunci articolul posesiv se acordă în gen şi număr cu cel de-al doilea substantiv: centru de colectare a hârtiei, centre de colectare a hârtiei.

Sunt însă şi s i tua ţ i i lingvistice când poate exista îndoială cu privire la substantivul la care se referă atributul însoţit de articolul posesiv. În cazuri asemănătoare referirea este posibilă la oricare dintre cele două substantive, dar există diferenţă de înţeles: De exemplu: procedeu de educare al/a părinţilor: dacă se utilizează în forma: procedeu de educare al părinţilor, înţelegem procedeul aplicat de părinţi în educaţie; dacă se utilizează în forma: procedeu de educare a părinţilor, înţelegem modul cum se educă părinţii de o al tă persoană (avem un genitiv obiectiv); muzeul de istorie a oraşului Iaşi - este vorba despre istoria oraşului Iaşi; muzeul de istorie al oraşului Iaşi - muzeul oraşului Iaşi cu profil de istorie, în general etc.

Există însă şi situaţii când ambele acorduri sunt corecte şi posibile fără ca înţelesul să se schimbe, pentru că genitivul poate fi raportat atât la substantivul apropiat, cât şi la primul din structura nominală: nivelul de pregătire al/a elevilor; bagajul de cunoştinţe al/ale absolvenţilor; legile de reglementare a/ale pieţei libere etc.

Când se coordonează mai multe genitive (atribute sau al te funcţii sintactice cerute de prepoziţii), articolul posesiv trebuie pus înaintea fiecărui termen începând cu cel de-al doilea: autorul romanului şi al nuvelei, poezia naturii şi a dragostei, merge înaintea v a c i l or şi a căruţei etc.

Genitivul cu funcţia de apoziţie acordată pe lângă un alt substantiv în G. trebuie să fie însoţit de articol posesiv: adeptul unei principii, al unei teze etc. Înaintea numeralelor cardinale se foloseşte articolul posesiv a: campioni a 12 ţări, autorul a trei cărţi, mamă a cinci copii etc. I I I . ARTICOLUL DEMONSTRATIV (ADJECTIVAL)

Este articolul care leagă un substantiv articulat enclitic sau un nume de persoană de determinantul său (adjectiv, numeral, etc); substantivizează un adjectiv sau un numeral şi este element constitutiv al superlativului relativ. Formele articolului demonstrativ sunt:

Singular Plural

Cazul Masculin şi neutru Feminin Masculin şi neutru Feminin N.A. cel cea cei celeCD. celui celei celor celor

Atenţie la ortografia lor: cel, cea, cei se scriu totdeauna împreună, spre deosebire de omofonele: Ce-l interesează?, Ce-i trebuie? Ce-a spus? Folosirea corectă:

Trebuie să se realizeze acordul în gen, număr şi caz cu substantivul determinat sau înlocuit. Abateri frecvente de la această normă se înregistrează la G.D. singular şi plural, când se renunţă la acordul în caz. De exemplu: elevului celui harnic şi nu elevului cel harnic; fetei celei ascultătoare şi nu fetei cea ascultătoare, copiilor celor cuminţi şi nu copiilor cei cuminţi etc. În limba literară actuală folosirea articolului demonstrativ ca element de legătură între un atribut şi regentul său şi chiar rolul de substantivizare a articolului demonstrativ

30

este in regres. Exemple ca: elevul cel harnic / elevul harnic; oamenii cei leneşi / oamenii leneşi etc., denotă slăbirea sensului demonstrativ al articolului.

Omiterea nejustificată şi incorectă a articolului demonstrativ are loc în structuri ca: toţi cei zece vorbitori: toate cele douăzeci de ţări. În asemenea structuri nominale utilizarea articolului demonstrativ este obligatorie.

Când se coordonează mai multe atribute determinante unei singure regente, articolul demonstrativ se pune doar înaintea primului element: florile cele frumoase şi gingaşe; fructele cele coapte şi gustoase etc.

Situaţie identică avem la coordonarea a două sau mai multe superlative relative: băiatul cel mai harnic şi mai cuminte; în acest caz avem un singur obiect (persoană); dar în structura: băiatul cel mai harnic şi cel mai cuminte avem două obiecte (persoane); cel în cazul acesta are rol de substantivizare. IV. ARTICOLUL NEHOTĂRÂT (NEDEFINIT)

Este articolul care însoţeşte un substantiv (sau o altă parte de vorbire substantivizată), prezentând obiectul denumit de acesta, dar fără a-1 defini mai precis. Mai mult introduce în comunicare numele unui obiect, care ulterior va deveni cunscut. Formele articolului nehotărât sunt:

Singular Plural Cazul Masculin şi neutru Feminin Masculin şi neutru Feminin N.A. un o nişte nişteG.D. unui unei unor unor

De remarcat prezenţa în flexiunea a articolului nehotărât un, o a formei de N.A.

plural nişte, care este un cuvânt diferit; deci este o formă supletivă, pentru că forma de G.D. plural niştor nu există.

Prezenţa articolului nehotărât la substantivele lipsite de determinări, cu funcţie sintactică de nume predicativ (singular şi plural), are anumite valori afective (dispreţ, admiraţie) redate prin intonaţie: Ion este ţăran / Ion este un ţăran! El este medic /El este un medic!

Apariţia şi utilizarea articolului nehotărât este superfluu la nume predicative exprimate prin substantive cu sens propriu, nu figurat: El vrea să devină un profesor. Versurile sunt nişte ode. (Propoziţii incorecte) Utilizarea articolului nehotărât în asemenea situaţii este admisă numai cu o anumită intonaţie exclamativă.

Când numele predicativ este exprimat prin adjectiv cu sens negativ, utilizarea articolului nehotărât este indicată: Sunteţi nişte răi! Eşti un laş! Eşti un prost! etc. Dar nu se admite (deşi se extinde) utilizarea articolului nehotărât înaintea unor adjective cu sens pozitiv: Corect se spune: Eşti drăguţă! nu: Eşti o drăguţă!

Când se coordonează două sau mai multe substantive articulate nehotărât, articolul trebuie pus înaintea fiecăruia: A fost un spectacol şi o distracţie plăcută.

Articolul nehotărât se pune doar la primul substantiv când este vorba despre mai multe ipostaze ale aceluiaşi obiect: A fost un mare poet şi pedagog al neamului.

Apariţia articolului nehotărât un alături de adjectivul demonstrativ aşa este permisă, dar nu este obligatorie: aşa petrecere - o aşa petrecere, dar este incorect: aşa o petrecere.

31

O altă întrebuinţare a articolului nehotărât este aceea, când apare înaintea unor substantive proprii ca mijloc de transformare a acestora în substantive comune: Tata a cumpărat u n E m i n c s c u ( u n v o l u m d e p o e z i i ) ; u n E n e s c u ( u n d i s c ) e t c .

A D J E C T I V U L

Definiţie: Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă o însuşire calitativă sau cantitativă a unui obiect, referindu-se la substantivul care denumeşte acest obiect şi acordându-se cu el sau cu un substitut al lui.

Categoriile gramaticale după care adjectivul îşi schimbă forma sunt genul, numărul şi cazul; categoria specifică a adjectivului, comparaţia, se exprimă prin mijloace analitice, folosindu-se adverbe cu rol de cuvinte ajutătoare.

Adjectivele cu rol de atribut pot fi, în unele s i t u a ţ i i , articulate cu articol hotărât enclitic (aparţinând, ca sens, substantivului din grup), sau pot fi însoţite de articol demonstrativ (cel, cea, cei, cele).

Cu valoare de adjective pot fi folosite cuvinte provenite din alte părţi de vorbire: dintre acestea, adjectivele pronominale şi cele numerale se tratează la p ă r ţ i l e de vorbire de bază. Aceste adjective se numesc adjective determinative, cărora li se opun adjectivele calitative, care sunt, de fapt, adjective propriu-zise. În afară de aceste categorii de adjective, avem şi adjective provenite din participiul verbelor, denumite adjective participiale.

FORMELE DE GEN, NUMĂR ŞI CAZ ALE ADJECTIVELOR

După cum îşi schimbă sau nu forma pentru a arăta genul, numărul şi cazul, adjectivele sunt de două feluri: variabile (marea majoritate) şi invariabile. Toate adjectivele variabile au pentru neutru aceeaşi formă cu masculinul la singular şi cu femininul la plural.

1. Adjectivele variabile sunt de mai multe feluri, având una sau două forme la N.A. singular nearticulat şi între două şi cinci forme nearticulate în total. Reprezentante tipice ale flexiunii adjectivale sunt considerate adjectivele cu patru forme în total, de tipul bun, frumos, înalt, scund, etc. EX: masc. şi neutru, sing. N.A: bun; ferninin, sing. N.A: bună, masculin, pl. N.A: buni, fem. şi neutru. pl. N.A: bune, dar bune este forma şi pentru feminin G.D. singular: mamei bune.

Numeroase adjective avem cu trei forme: mas.şi neutru, sing. N.A: românesc; feminin, sing. N.A: românească; masc. neutru, feminin, plural, N.A: româneşti. Tot în această categorie de adjective intră şi mic, lung, nou, roşu, straniu, argintiu, etc. Cu două forme sunt adjectivele de tipul mare, tare, dulce, verde, limpede, etc. De exemplu: mare -pentru m. n. şi f. N.A. singular; mari - pentru m. n. şi f. N.A. plural şi feminin. G.D. singular: fetei mari. Dar adjectivul vechi - m. şi n. sing. N.A.şi fem. sing. G.D: bibliotecii vechi; veche - fem. sing. N.A.

Un mic grup de adjective.- uneori cu statut controversat în ceea ce priveşte încadrarea la această parte de vorbire, la pronume sau la numeral-, au câte cinci forme în total: mult - m. şi n. sing. N.A; multă - fem. sing. N.A; mulţi - m. plural,N.A; multe - n. şi f. plural, N.A; multor - G.D. plural. La fel se comportă adjectivele anumit, diferit, puţin, tot.

Este necesară precizarea că printre adjectivele variabile există şi unele defective

32

de anumite genuri sau de un număr, ceea ce reduce numărul formelor lor, fără a schimba însă tipul adjectivului respectiv. Acest fenomen apare mai ales în cazul termenilor tehnico-ştiinţifici în grupuri nominale stabile. De exmplu: acetilsalicilic, cloric, clorhidric - masculin, singular; grup abelian - grupuri aheliene,neutru singular. Din limbajul comun se pot aminti adjectivele defective de feminin, ca nătărău, prostalău, care n-au forme de feminin. (Nătăroaică, prostălaie nu sunt forme literare.)

2. Adjectivele invariabile sunt mult mai puţine decât cele variabile.Numărul lor în fondul vechi şi popular este neînsemnat, totuşi avem câteva: aievea, asemenea, cogeamite, cumsecade, doldora, ferice, gata, leoarcă, sadea, etc; dar este în creştere în limba modernă prin diverse neologisme: ad-hoc, antişoc, bantu, bej, bordo, eficace, forte, lila, pane, rococo, sexy, şic, turcoaz, gri, kaki, mov, pepit, roz, vernil, atroce, motrice, perspicace.

3. În cazul adjectivelor variabile genul, numărul şi cazul se exprimă, ca şi la substantive, prin desinenţe şi prin alternanţe fonetice. Mai multe probleme ridică alternanţele fonetice în cazul adjectivelor.

Unele alternanţe existente în flexiunea adjectivelor din fondul vechi şi popular nu se mai aplică la adjectivele neologice. Alternanţa e > ea se realizează în adjective ca: des -deasă, întreg - întreagă, negru - neagră, sec - seacă, etc, dar nu se realizează în adjective ca: dens - densă, integru - integră, intrinsec – intrinsecă etc. Derivatele cu sufixul vechi -esc cunosc alternanţa: românesc - românească, muntenesc - muntenească, ardelenesc -ardelenească, etc, dar sufixul neologic omonim nu aplică alternanţa: carnavalesc - carnavalescă, dantesc – dantescă, romanesc - romanescă, grotesc - grotescă, livresc - livrescă; în cazul ultimelor două cuvinte se utilizează în mod greşit formele: grotească, livrească.

Tot astfel, alternanţa o > oa din adjectivele ca: frumos - frumoasă, duios - duioasă, etc nu se realizează în adjectivele neologice: baroc - barocă, major - majoră, monoton -monotonă, patriot - patriotă, dar se realizează în: analog - analoagă, omolog - omoloagă, snob - snoabă, etc.

Alternanţa z > j este corectă în cuvinte vechi ca: dârz - dârji, treaz - treji, viteaz - viteji, dar nu în cazul neologicelor confuz - confuzi, obez - obezi, sau toate care indică apartenenţa etnică: chinezi, francezi, etc.

Alternanţa l > i semivocalic, aproape generală la adjectivele din fondul vechi şi popular: gol - goi, moale - moi; în cazul celor derivate cu sufixul diminutival -el: frumuşel -frumuşei, şi unele excepţii ca domol - domoli, fudul -fuduli, apare şi în cazul cuvintelor chel şi sătul, ale căror forme corecte de masculin plural sunt: chei, sătui, nu cheli, sătuli.

Alternanţa sk > şt de tipul românesc - româneşti, funcţionează şi în cazul neologismelor: brusc - bruscă > bruşti, bruşte, dar nu şi în cazul cuvintelor ca basc, bască > basci, basce; etrusc, etruscă > etrusci, etrusce, etc.

Alternanta s > ş apare nu numai în poziţie finală (des-deşi, atenţie la grupul consonantic ks scris -x: fix - ficşi, ortodox - ortodocşi), ci şi în grupurile consonantice -st (prost - proşti), -kst scris -xt (mixt - micşti) şi -str (albastru - albaştri, ilustru - iluştri), nu însă şi în cazul grupului -spr {aspru - aspri, nu aşpri). DECLINAREA ADJECTIVELOR

În privinţa formelor de G.D. singular ale adjectivelor feminine trebuie acordată atenţie folosirii lor pentru realizarea acordului în caz, care este obligatoriu în

33

orice topică (antepunere sau postpunere) şi indiferent dacă adjectivul este juxtapus direct sau însoţit de articolul adjectival: unei realizări mari / remarcabile; unei mari / remarcabile realizări; realizării mari/ remarcabile; realizării celei mari/remarcabile;

Formă specială de vocativ singular masculin au numai unele adjective variabile terminate la N.A. sing. în consoană sau -u vocalic. La cele mai multe dintre acestea, care aparţin tipului flexionar cu patru forme în total, forma de V. sing. masc. (nearticulat) este în -e şi se foloseşte numai în antepunere: scumpe, iubite, stimate, ilustre, bătrâne, tinere, sărmane prieten(e). Adjectivul drag, singurul dintre adjectivele cu formă specială de vocativ care aparţine tipului cu trei forme în total, are la V. sing. masc. forma dragă, egală cu cea de fem. N.A.V. sing., care se foloseşte mai ales în antepunere, dar şi în postpunere: dragă frate / 'frate dragă, dar dragă prietene / prieten drag.

Formă de G.D. plural (aceeaşi pentru toate genurile) au numai adjectivele variabile cu cinci forme în total: mult, puţin, tot, anumit, diferit, care folosesc desinenţa pronominală -or când sunt antepuse şi neprecedate de alt determinant cu formă cazuală marcată: multor, puţinor, tuturor, anumitor, diferitor colegi, dar: celor mai mulţi colegi, acestor anumiţi colegi şi nu celor mai multor colegi, acestor anumitor colegi. Aceleaşi adjective, la care se adaugă unele ca destul, divers, felurit, numeros (deci adjective care exprimă o cantitate nedefinită sau diversitatea), apar, ca atribute antepuse, în formele de N.A. plural, în construcţii prepoziţionale echivalente cu G. sau D: cu prepoziţia a în locul genitivului: părerile a mulţi colegi, comportarea a destui elevi, şi cu prepoziţia la în locul dativului:. Am spus la mulţi / destui elevi. Din contaminarea celor două posibilităţi de exprimare a genitivului rezultă folosirea greşită a lui a înaintea unei forme de G. în -or după un substantiv articulat: părerile a multor elevi, în loc de părerile multor elevi sau părerile a mulţi elevi.

Modele de declinare a adjectivelor variabile în formele lor nearticulate:

Masculin

Cazul Singular Plural N. A. (un) prieten scump (nişte) prieteni scumpi G. D. (unui) prieten scump (unor) prieteni scumpi V. Prieten(e) scump! Prieteni scumpi! N. A. prietenul (cel) scump prietenii (cei) scumpi G. D. prietenului (celui) scump prietenilor (celor) scumpi V. Prietenule scump! Prietenilor scumpi! N. A. (un) scump prieten (nişte) scumpi prieteni G. D. (unui) scump prieten (unor) scumpi prieteni V. Scump / scumpe prieten(e)! Scumpi prieteni!

Feminin

Cazul Singular Plural

34

N. A. (o) prietană scumpă (nişte) prietene scumpe G. D. (unei) prietene scumpe (unor) prietene scumpe V. Prietenă scumpă! Prietene scumpe! N. A. prietena (cea) scumpă prietenele (cele) scumpe G. D. prietenei (celei) scumpe prietenelor (celor ) scumpe V. - Prietenelor scumpe! N. A. (o) scumpă prietenă (nişte) scumpe prietene G. D. (unei) scumpe prietene (unor) scumpe prietene V. Scumpă prietenă! Scumpe prietene!

Neutru N. A. (un) tablou scump (nişte) tablouri scumpe G. D. (unui) tablou scump (unor) tablouri scumpe N. A. tabloul (cel) scump tablourile (cele) scumpe G. D. tabloului (celui) scump tablourilor (celor) scumpe N. A. (un) scump tablou (nişte) scumpe tablouri G. D. (unui) scump tablou (unor) scumpe tablouri ADJECTIVELE COMPUSE

Aspecte specifice prezintă flexiunea adjectivelor compuse din două sau mai multe cuvinte întregi, existente independent în limbă. Adjectivele compuse dintr-un adverb şi un adjectiv sau dintr-un substantiv şi un adjectiv îşi schimbă forma doar în ultimul termen, adjectivul din componenţa lor: nou - născut (în care nou este adveit cu sensul "de curând") -formele flexionare corecte sunt: nou-născută, nou-năsuţi, nou-născute; de la răuvoitor (în care râu este substantiv) avem formele: răuvoitori, răuvoitoare, nu răivoitori. La fel se comportă adjectivele clarvăzător, liber-cugetător, mic-burghez, nou-venit, răufăcător, etc.

Adjectivele compuse din două adjective se găsesc în situaţii diferite: unele, ca dulce-acrisor, gol-goluţ, singur-singurel, au forme flexionare la ambii termeni: dulci-acrisori, goală-goluţă, singuri-singurei; în alte situaţii,- recente şi terminologice-, se preferă flexiunea ultimului termen: activitate instructiv-educativă, alături de care se tolerează şi forma instructivă-educativă.

Numeroase oscilaţii apar în legătura cu adjectivele compuse care exprimă combinaţii sau nuanţe de culori: se spune tricouri alb-negre, dar şi tricouri albe-negre, la adjectivele ca albastru-deschis, galben-pal, roşu-aprins, verde-crud, normală este flexiunea primului termen şi se evită, de obicei, formele de feminin sau şi de plural. Problema gradului de sudură se pune la adjectivele compuse de tipul cuminte, provenit dintr-o locuţiune (prepoziţie + substantiv): în limba literară actuală cuminte, scris împreună, spre deosebire de om cu minte, este adjectiv variabil cu două forme: cuminţi: plural şi cuminte: feminin G.D. singular.

35

FORMELE ARTICULATE ENCLITIC Adjectivele se articulează cu art. hot. enclitic când au funcţie de atribut şi sunt

aşezate înaintea unui substantiv care ar trebui să fie el articulat, îmbinarea adjectiv articulat + substantiv nearticulat fiind echivalentă gramatical cu cea alcătuită din substantiv articulat + adjectiv nearticulat: frumosul film, frumoasa carte = filmul frumos, cartea frumoasă. Numai adjectivele întreg, tot precedă în formă nearticulată substantive articulate enclitic: întreg poporul, toată lumea = poporul întreg, lumea toată Adjectivele invariabi le sunt, de cele mai multe ori, şi nearticulabile; câteodată însă la unele se încearcă articularea, mai ales la un anumit număr şi gen: cumsecadele vecin, cumsecadea vecină, eficacele sale intervenţii, etc.

Articularea urmează aceleaşi reguli ca la substantive: frumos -frumosul, frumos -frumoasa, mare – marele, marea, etc. şi se întâlnesc, în general, aceleaşi tipuri de greşeli. Se spune corect marii, nu marei sărbători, marii scriitori; marele fiuviu,marile fluvii; ultimei zile, ultimele (nu ultimile) ştiri, ultimelor (nu ultimilor) călătoare, dar ultimilor călători; veşnicei (nu veşnicii) amintiri, veşnicele (nu veşnicile) discuţii, propriile (nu propriele) greşeli. Greşeli fiecvente se fac în cazul adjectivului drag la forma de feminin: se spune greşit dragei mele surori, în loc de forma corectă dragii mele surori; dragele mele prietene, în loc de dragile mele prietene, deşi forma de drage nu există în limbă, adjectivul drag având trei forme: drag - dragă - dragi.

Adjectivele terminate la masculin şi neutru sing. în -u vocalic necesită atenţie la scrierea diferită a formelor articulate şi a celor nearticulate, care în pronunţie se pot confunda uneori: de la adjectivele ca albastru, ilustru, integru, negru, simplu, suplu formele articulate de masculin şi neutru sing. sunt: albastrul, ilustrul, integrul etc: pluralul nearticulat este cu un singur –i: (ochi) albaştri, negri, oameni iluştri, integri, simpli, iar cel articulat cu doi -i: iluştrii bărbaţi, albaştrii ochi etc; tot astfel, pluralul masculin nearticulat al adjectivelor vechi terminate în -l are un singur -i: copii mititei, goi, sătui, iar cel articulat cu doi -i: mititeii copii, etc.

Adjectivele terminate la masc. şi n. sing. în -iu ( cu -u vocalic sau semivocalic) şi ajectivul roşu au pluralul nearticulat şi fem. G.D. sing. cu doi -i: obiecte proprii, stranii, aurii, roşii, oameni grijulii, iar pluralul masculin articulat are trei -i: propriii săi ochi, grijuliii copii.

Folosirea îmbinării adjectiv articulat + substantiv la G.D. sing. fem. cere atenţie pentru a nu se neglija forma cazuală a substantivului; corect: scumpei noastre mame (nu mamă), măreţei zile (nu zi).

Modele de declinare a adjectivelor articulate Masculin

Cazul Singular Plural

N. A. scumpul prieten scumpii prieteni G. D. scumpului prieten scumpilor prieteni V. scumpule prieten! -

Feminin

Cazul Singular Plural N. A. Scumpa prietenă Scumpele prietene

36

G. D. Scumpei prietene Scumpelor prietene V. - -

Neutru

Cazul Singular Plural N. A. Scumpul tablou Scumpele tablouri G. D. Scumpului tablou Scumpelor tablouri V. - - Forma specială de V. masc. articulat în -ule au cam aceleaşi adjective care au şi V. nearticulat în -e, deşi vocativul articulat nu se formează de la cel nearticulat; coincidenţa nu e deplină, căci, alături de formele paralele ca scumpe - scumpule, bătrâne - bătrânule şi altele, se spune stimate, dar nu şi stimatule,şi, dimpotrivă, nu există un V. bune, dar există bunule.

V. articulat de la mai multe adjective, indiferent de gen şi număr, are aceeaşi formă cu N.A. în îmbinări cu un adjectiv posesiv sau un genitiv intercalat între adjectivul propriu-zis şi substantiv: scumpul meu prieten!, scumpii mei prieteni!, scumpa mea prietenă!, scumpele mele prietene!. GRADELE DE COMPARAŢIE

După cum pot exprima sau nu gradele de intensitate în care există aceeaşi însuşire la două sau mai multe obiecte, o însuşire a aceluiaşi obiect în împrejurări diferite sau două însuşiri ale aceluiaşi obiect, adjectivele sunt de două feluri: comparabile şi necomparabile. Deşi comparaţia este o categorie morfologică specifică părţilor de vorbire care exprimă insuşiri ale obiectelor (adjectivul) sau ale acţiunilor (adverbul), nu toate adjectivele au grade de comparaţie.

În mod tradiţional se admit trei grade de comparaţie: pozitivul, comparativul şi superlativul, ultimele două au subdiviziuni sau specii; nu toate exprimă intensitatea unei acţiuni prin comparaţie, dar au legătură cu ea. => Gradul pozitiv este de fapt numai reperul sau etalonul faţă de care se stabileşte comparaţia propriu-zisă exprimată de celelalte două grade. În cazul gradului pozitiv nu se face o raportare la un alt obiect, iar din punct de vedere formal adjectivele sunt la gradul pozitiv în forma-tip a lor: coleg bun, vulpe şireată, copac înalt, etc. --> Gradul comparativ are trei subdiviziuni: de superioritate, de egalitate şi de inferioritate. Toate nuanţele gradului comparativ se exprimă prin adjectivul la forma de pozitiv precedat de adverbe sau locuţiuni adverbiale şi însoţit, de obicei, de al doilea termen al comparaţiei, marcat şi el prin anumite cuvinte de legătură. a) Comparativul de egalitate se formează cu: la fel de, tot aşa de, tot atât de. deopotrivă de + adjectivul în cauză la forma gradului pozitiv, iar cel de-al doilea termen al comparaţiei este introdus prin: ca, ca şi, cât, cât şi dacă este o parte de propoziţie, (pre)cum şi cât dacă este o propoziţie. Ex: El este la fel de / tot atât de / tot aşa de / deopotrivă de înalt ca (şi) cât (şi) ea. El este la fel de tot atât de tot aşa de/deopotrivă de înalt (pre)cum cât este şi ea.

Instrumentele de formare a comparativului de egalitate pot lipsi, gradul fiind marcat exclusiv prin construcţia termenului al doilea: înalt ca tine, sau prin inversiune: ca

37

tine de înalt. Pentru comparaţia de egalitate a două însuşiri se folosesc, în propoziţie, construcţiile corelative tot atât de + primul adjectiv + cât şi de + al doilea adjectiv, sau pe cât de ...pe atât de...., iar în frază tot atât de... pe cât este de...., sau pe cât este de.. . pe atât este de... Ex: El este tot atât de înalt pe cât este de voinic. Pe cât este de înalt pe atât este de voinic.

b) Comparativul de superioritate se formează cu adverbul mai + adjectiv la forma de pozitiv: mai înalt, mai harnic, mai scund, etc.

c) comparartiv de inferioritate cu ajutorul lu i : mai puţin + adjectivul; mai puţi înalt, mai puţin harnic, etc. La ambele specii ale comparativului de inegalitate termenul al doilea este introdus prin decât sau ca dacă este parte de propoziţie şi prin decât ( de cum este mai rar şi popular), dacă este propoziţie.Ex: El este mai înalt decât / ca ea. El este mai puţin înalt decât / ca ea. El este mai înalt decât este ea. El este mai puţin înalt decât este ca. => Gradul superlativ este de două feluri: relativ şi absolut, iar fiecare dintre aceste

specii pot fi de superioritate sau de inferioritate. Superlativul relativ arată că însuşirea unui obiect este la un grad extrem raportată direct la un grup de obiecte sau la mai multe împrejurări, iar cel absolut exprimă o însuşire Ia un grad extrem fără nici o comparaţie directă. Superlativul relativ se formează în felul următor:

Superioritate: cel, cea, cei, cele + adverbul mai + adjectivul la nr. şi genul cerut. Ex: El este cel mai înalt dintre ei. Ea este cea mai harnică dintre ele.

Inferioritate: cel, cea, cei, cele + mai puţin + adjectivul la nr. şi genul cerut. Ex: El este cel mai puţin înalt din clasă dintre ei. Ele sunt cele mai puţin harnice dintre toate.

Superlativul absolut se formează cu ajutorul adverbului foarte pentru superlativul de superioritate, şi a lui foarte puţin pentru cel de inferioritate. Ex: El este foarte înalt. Ea este foarte puţin amabilă. Sinonimul tare (tare puţin) este popular, iar mult este învechit. Spre deosebire de aceste trei adverbe care se alătură pur şi simplu adjectivului, numeroase adverbe se leagă de adjective prin prepoziţia de. Amintim câteva adverbe dintre acestea: excesiv, extraordinar, extrem, deosebit, colosal, fantastic, formidabil, uimitor, nemaipomenit, neînchipuit, nespus, grozav, îngrozitor, teribil, etc.

Pentru exprimarea superlativului absolut există şi mijloace la l imi ta dintre morfologie şi vocabular (formarea cuvintelor): cu ajutorul prefixelor vechi (prea-, răz-, stră-,) şi mai ales cu prefixe neologice (arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-.) se pot forma cuvinte care reprezintă superlativul cuvântului de bază:

arhi-: arhiplin, arhi aglomerat, arhicunoscut, ctc. extra-: extrafin, extraordinar, hiper-: hiperactiv, hipersensibil, hiperemotiv, super-: superfin, superrefractar, supra-: supraaglomerat, supraîncălzit, ultra-: ultraelegant, ultramodern, etc.

Ultimele tipuri de adjective, cu sens sau/şi formă de superlativ sunt acelea, care fac parte din categoria adjectivelor necomparabile. În această categorie intră deci acelea, la care adăugarea unor mărci de grad ar fi pleonastică. Exemple: superior, optim, infim, excelent, admirabil, splendid, final, incomparabil, definitiv, infinit, iniţial, întreg, total, unic, veşnic, mort, viu, etc. Unele adjective necomparabile în sensul propriu sau /şi în îmbinări obişnuite, cu anumite substantive, pot avea grade de comparaţie când sunt

38

folosite cu sensuri figurate sau în a l t e îmbinări: de exemplu, viu cu sensul "vioi" sau (despre culori) viu aprins; mort în îmbinări ca mort de frica, mort după ceva; întreg în întreg la minte; bărbătesc cu sens de "curajos"; atitudine mai bărbătească, etc. LOCUŢIUNILE ADJECTIVALE

Cu valoarea unui adjectiv se pot folosi şi un gmp de cuvinte care prezintă o unitate de sens, adică o locuţiune adjectivală. Locuţiunile adjectivale au diferite structuri, între care mai frecvent este tipul: prepoziţie + substantiv: de frunte, de seamă, în lege, în doi peri, la locul lui, etc. Alte tipuri: ca lumea, fel de fel, nu ştiu cum, tot unul şi unul, etc. Calitatea adjectivală a acestor grupuri de cuvinte este dată şi prin capacitatea lor de a avea grade de comparaţie: mai de seamă, cel mai de seamă, foarte nu ştiu cum. Multe locuţiuni adjectivale au ele însele sensuri de superlativ: de milioane, de excepţie. Alte caracteristici ale locuţiunilor diferă de cele ale adjectivelor: principala deosebire este că locuţiunile adjectivale nu se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat; există, cel mult, unele potriviri parţiale: la locul lui / ei / lor, unul si unul / una si una, etc.

N U M E R A L U L

Definiţie: Numeralul este partea de vorbire flexibilă specializată pentru exprimarea noţiunii de număr definit: un număr în sine, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare.

Numeralele sunt de mai multe feluri. Principala clasificare distinge numerale cardinale şi numerale ordinale. Practic ele se recunosc după felul cum răspund la întrebări: câţi? câte? - cele cardinale şi al câtelea? a câta? - cele ordinale. Numeralele cardinale pot fi:

cardinale propriu-zise; colective; fracţionare; distributive; adverbiale; multiplicative.

Numeralele ordinale pot fi: numerale ordinale propriu-zise numerale ordinale adverbiale.

Numeralul este partea de vorbire cu cea mai redusă flexiune, multe numerale fiind invariabile. Categoriile gramaticale după care variază numeralele sunt specifice adjectivelor şi substantivelor: genul, numărul şi cazul. NUMERALELE CARDINALE a) Numeralul cardinal propriu-zis

Este numeralul cardinal care exprimă numai un număr întreg sau determinarea numerică a obiectelor, fără alte detalii legate de aceste informaţii cantitative definite. După structură numeralele cardinale propriu-zi se pot fi:

39

1. simple şi neanalizabile: numeralele de la unu la zece inclusiv, sută, mie, zero (care exprimă o cantitate vidă); tot aici pot fi încadrate numeralele milion, miliard; 2. compuse după următoarele modele:

• numerale de la unsprezece la nouăsprezece; • numerale pentru zeci, sute, mi i , milioane, etc: douăzeci, treizeci, o sută, două

sute, două mii; • numerale pentru zeci şi unităţ i : douăzeci şi unu, treizeci şi patru, etc; • numerale pentru sute + zeci + unităţi; mii + sute + zeci + unităţi, etc; • numerale savante- puţin folosite: bilion, trilion, etc. Numeralul corespunzător lui 1 este singurul numeral cu forme diferite pentru

valoarea adjectivală (ca însoţitor al unui substantiv, cu care se acordă) sau substantivală şi, în acelaşi timp, numeralul cardinal cu cea mai bogată flexiune. Spre deosebire de omonimele sale parţiale, articolul nehotărât şi pronumele sau adjectivul nehotărât, numeralul cardinal are numai formă de singular: Valoare adjectivală Valoare substantivală

N.A. un unu(l) singular, masculin şi neutru G.D. unui unuia

N.A. o una feminin G.D. unei uneia

Numeralul cu valoare substantivală se scrie fără articolul enclitic -l, spre deosebire

de pronumele nehotărât unul. Distincţia nu este însă una categorică şi absolută: se scrie., într-adevăr, fără -l în toate formulele de numărare (unu, doi, unu sau doi, unu la sută, ora unu, etc), inclusiv ca termen fmal al unui numeral compus (douăzeci şi unu, o mie unu, etc). Conform tradiţiei însă se menţine scrierea cu articol enclitic -l în îmbinări ca: eu unul, tot unul şi unul, de unul singur, iar în construcţia: până la unul (până la ultimul) scrierea cu -l permite distincţia faţă de până la unu (până la ora unu). În numeralele compuse cu 1 pe ultimul loc se folosesc exclusiv formele unu, una: douăzeci şi unu - una; o sută unu - una etc.

Numeralul corespunzător lui 2 are forme deosebite numai după gen: doi (m) şi două (f şi n.). Cu valoarea numeralului se folosesc uneori substantivele pereche ( o pereche de pantofi) şi cuplu, ceea ce face inutilă prezenţa lui doi în construcţii pleonastice ca o pereche de doi tineri, etc.

Numeralele zece, sută, mie se comportă ca nişte substantive feminine, având forme de plural: zeci, sute, mii; forme de G.D: unei zeci, unei sute, unei mii şi pot fi articulate enclitic: zecile, zecilor, suta, sutei, sutele, sutelor; mia, miei, miile, miilor.

Neologismul zero este substantiv neutru,- articulabil, cu pluralul în -uri,- ca nume al cifrei 0. Ca numeral, zero se foloseşte numai la singular chiar dacă însoţeşte un plural: zero grade.

La toate numeralele compuse corespunzătoare lui 11 - 19 este necesară respectarea structurii: unitate + prepoziţia spre + zece, fără alterarea segmentului -sprezece. Numeralul corespunzător lui 12 are fonne deosebite după gen: doisprezece elevi (m.); douăsprezece eleve, oraşe (f. si n.).

Compusele cu unu, doi, pe ultimul loc (21, 12, 31, 32, etc.) variază după gen: douăzeci şi unu/una, treizeci şi unu / una, treizeci şi doi/două, etc.

40

Numeralele corespunzătoare lu i 1-19, (101-119, 201-219,... 1001-1019, etc) şi zero se leagă direct, ca şi adjectivele, de substantivul însoţit, care este nearticulat: un minut, trei mere, zece creioane, cincisprezece zile, o sută şaisprezece camioane, zero lei etc. De la 20 în sus numeralele au altă construcţie, legându-se de substantiv prin prepoziţia de: douăzeci de elevi, treizeci şi patru de maşini, o sută de lei, etc. Numeralele care au forme de gen se acordă în gen cu substantivul însoţit atât atunci când sunt legate direct de acesta, cât şi atunci când legătura se face prin prepoziţia de: doi oameni, douăzeci şi două de eleve, etc. Cele mai multe numerale cardinale propriu-zise nu au forme cazuale şi nici nu pot însoţi substantive în cazul G.D. Pentru aceste situaţii se folosesc construcţii analitice realizate cu ajutorul prepoziţiei a (nu trebuie confundată cu articolul posesiv a). Se spune corect: părinte a patru copii, reprezentanţi a 26 de state, datorită a doi colegi, etc. b) Numeralul colectiv

Este numeralul cardinal care indică un ansamblu de obiecte numărate, specificul său constând în ideea de însoţire. Toate numeralele colective pot avea atât valoare adjectivală, cât şi valoare substantivală.

Pentru un colectiv de 2 există două numerale sinonime: amândoi (m), amândouă (f. şi n.) şi neologicul ambii (m) şi ambele (f.şi n.). Între aceste două sinonime există deosebiri de natură s t i l i s t ică , dar mai ales deosebiri de natură gramaticală. în timp ce amândoi se construieşte cu un substantiv articulat, ambii se construieşte cu substantive nearticulate: amândoi vecinii / ambii vacini. Amândoi are la G.D., pentru toate genurile, forma amânduror ca adjectiv antepus şi amândurora ca adjectiv postpus sau cu valoare substantivală: le-am spus amânduror vacinilor / le-am spus vecinilor amândurora / le-am spus amândurora. Ambii se declină după modelul substantivelor articulate, având forme de G.D. diferenţiate după gen: ambilor vecini/ ambelor vecine.

Pentru colective de la 3 înainte există de asemenea sinonime, dar toate numeralele colective din serie pornesc de la cardinalul propriu-zis corespunzător. Pentru numeralele mici (sub 10) există numerale colective compuse, având pe primul loc elementul tus-(toţi) sau câteşi-: tustrei / căteşitrei, tuspatru / căteşipatru, etc.

Singurul numeral colectiv cu structură neanalizabilă (fără legătură cu numeralul cardinal propriu-zis corespunzător) este ambii şi de aceea el este singurul la care se constată întrebuinţări greşite sub raport semantic.Trebuie evitate atât construcţiile pleonastice de tipul ambele două chestiuni, cât şi construcţiile contradictorice ambele trei situaţii. Elementul amân- din amândoi provine din latinescul ambo, deci la origine amândoi a fost pleonasm, ca ambii doi astăzi; pierderea sensului etimologic şi reţinerea numai a valorii colective explică apariţia unor forme ca amântrei, amânpatru, care sunt neliterare.

Numeralele colective nu trebuie confundate cu substantivele colective formate în limba română pe baza unor numerale de diverse tipuri, care denumesc de obicei grupuri de oameni sau obiecte: duo sau duet în muzică, trio, terţet, terţă tot în muzică, terţină în versifieaţie, tripleta în sport, treime in religie, troică (sanie cu trei cai); chenzină - 15 zile, etc. c) Numeralul fracţionar

Este numeralul cardinal care denumeşte o fracţie ordinară (raportul a două numere

41

întregi). Cu excepţia lui jumătate şi a lui sfert, numeralul fracţionar este totdeauna un grup de cuvinte. Numeralele fracţionare se alcătuiesc dintr-un numeral cardinal propriu-zis indicând numărătorul şi o formaţie derivată cu sufixul -ime tot de la un numeral cardinal propriu-zis, indicând numitorul: o doime, două treimi, cinci zecimi, etc. Doime şi pătrime au sinonime nelegate de numerale: jumătate, respectiv sfert.

Structuri specializate pentru raportarea la 100, 1000, răspândite în limbajul statistic şi cel administrativ, sunt structuri alcătuite dintr-un numeral cardinal propriu-zis (numărătorul) şi sută, mie (numitorul) legate între ele prin prepoziţia la: cincizeci la sută (50%), douăzeci şi cinci la sută (25%), etc. Cu valoarea lui sută, sutime se poate folosi substantivul neutru procent(e): trei procente (3%). Atenţie la formulările pleonastice de tipul: un procent de trei la sută, cincizeci de procente la sută, precum şi la cele contradictorii, absurde, de tipul: un procent de trei la mie, cincizeci de procente la mie! d) Numeralul distributiv

Este numeralul care indică repartizarea obiectelor în grupuri egale din punct de vedere numeric sau după o determinare numerică posedată în comun. Numeralul distributiv este constituit dintr-un grup de cuvinte în care intră totdeauna adverbul câte şi numeralul cardinal propriu-zis. Structura tipică este: câte unu (una), câte doi (două), etc; alături de aceasta există şi o altă formulare în care se repetă numeralul cardinal: doi câte doi, etc.

O problemă de corectitudine o constituie locul prepoziţiei cu care se construieşte cazul numeralului distributiv. Se spune corect: cu câte doi, de câte zece ani, din trei câte trei, şi nu: câte cu doi, câte de zece ani, trei din câte trei, etc. e) Numeralul adverbial(sau de repetare)

Este numeralul care arată de câte ori se îndeplineşte o acţiune sau în ce proporţii se găseşte o calitate sau o cantitate a unui obiect faţă de altul. Din definiţie reiese că determină aceleaşi părţi de vorbire ca adverbul: un verb, un adjectiv sau un alt adverb. Numeralul adverbial este totdeauna un grup de cuvinte cu caracter de locuţiune.

Numeralul adverbial corespunzător lui 1 este o dată, „o singură dată”, scris în două cuvinte, spre deosebire de adverbul „odată” (odinioară): încă o dată, o dată în plus, o dată pentru totdeauna, atenţie la scrierea formaţiilor bazate pe o dată: o dată ce, o dată cu, dintr-o dată, dar deodată, totodată! De la 2 în sus numeralul adverbial se formează din prepoziţia de + numeralul cardinal propriu-zis în formă de feminin + substantivul ori (pluralul substantivului oară): de două ori, de trei ori, etc. Numeralul adverbial poate fi exprimat şi prin două numerale: de două, trei ori,etc, sau între prepoziţia de şi numeral cardinal pot fi intercalate adverbe ca aproximativ, aproape, circa, vreo şi prepoziţia peste: de vreo cinci ori, de aproape şase ori, de peste trei ori, etc, exprimându-se în acest aproximaţia numerică.

Neologismele bis şi ter, care în latină erau numerale adverbiale, se folosesc în limba română cu sensuri întru câtva deosebite şi în contexte speciale, ceea ce face ca să nu mai fie considerate sinonime cu de două ori, de trei ori. În numerotarea unor obiecte (case, pagini, exemplare) bis şi ter ca însoţitoare ale unui numeral cardinal propriu-zis: nr. 12 bis, exprimă repetiţia, dar legată de ordine, având mai curând valoare adjectivală: al doilea număr, al treilea număr X. Bis ca indicaţie de repetare a

42

unei producţii artistice are valoare adverbială, dar înseamnă " încă o dată", nu "de două ori".

f) Numeralul multiplicativ Este numeralul care arată în ce proporţie creşte o cantitate sau o calitate. Numeralele multiplicative tradiţionale se formează prin derivare cu prefixul în(îm)- şi sufixul -it: îndoit, întreit, împătrit, înzecit, însutit, înmiit, etc. Primele numerale din serie au sinonime neologice: dublu, triplu. Ambele tipuri de numerale multiplicative au de obicei valoare adverbială sau adjectivală. Cu valoare adverbială multiplicativele de tipul lui îndoit, întreit pot ti sinonime cu numeralele adverbiale de două(trei) ori, (mai mult); cu valoare adjectivală ambele tipuri de numerale au flexiune adjectivală: înzecit, înzecită, înzeciţi, înzecite, înzecitul inzecitei, etc; dublu, dublă, dubli, duble, dublul, dubla, dublei, etc. În această valoare multiplicativele îndoit / dublu, întreit / triplu sunt uneori sinonime cu participiile dublat, triplat. NUMERALELE ORDINALE a) Numeralul ordinal propriu-zis

Este numeralul care indică, prin numerare, ordinea sau poziţia - în spaţiu, în timp sau într-o ierarhie - ocupată de un membru al unei serii.

Pentru 1 există trei numerale ordinale sinonime între ele, toate fără legătură cu numeralul cardinal corespunzător: întâiu(l), (cel) dintâi, primul. Toate celelalte numerale ordinale (cu excepţia sinonimelor neologice ale ordinalelor tradiţionale corespunzătoare lui 2 şi 3: secund,terţ), inclusiv compusele cu l pe ultimul loc, sunt formate de la numeralul cardinal propriu-zis corespunzător, după următorul tipar general: pentru masculin şi neutru, articolul posesiv al + numeralul cardinal + articolul enclitic -le + particula -a: al doilea, al treilea, al patrulea, etc; pentru feminin articolul posesiv a + numeralul cardinal + articolul enclitic -a: a doua, a treia, a patra, etc. Avem însă şi situaţii speciale:

La numeralele ordinale corespunzătoare unor cardinale terminate în consoană (opt, milion, miliard) se intercalează vocala -u înaintea lui -lea: al optulea, ui (un) milionulea, al (un) miliardulea, etc. La numeralele ordinale corespunzătoare oricăror cardinale compuse formantul ordinal enclitic -lea la masc. şi neutru şi -a la feminin se pune numai la ultimul numeral component: al douăzeci şi unulea, a treizeci şi doua, al o sută saizece, a două mii şase suta, al zece milioanelea, etc.

La ordinalele corespunzătoare cardinalelor compuse cu pluralele zeci, sute, mii, milioane pe ultimul loc se pun două probleme speciale:diferenţierea sau omonimia faţă de ordinalele formate de la singularele zece, o sută, etc. şi paralelismul sau lipsa de paralelism dintre masculin - neutru şi feminin. Se spune şi se scrie corect: al zecelea, a zecea (nu al zecilea, a zecia), al unsprezecelea, a unsprezecea (nu al unsprezecilea, a unsprezecia), al douăzecilea, a douăzecea (nu al douăzecelea, a douăzecia), al o sutălea, a o suta, al două sutelea, a două suta, etc.

Probleme de corectitudine se pun şi pentru primele numerale ordinale din serie. Dintâi este invariabil. Folosit fără articolul cel, poate avea numai valoare adjectivală, dar exclusiv în postpunere: iubirea dintâi, însoţit de articolul cel, poate avea valoare adjectivală, fără restricţii de topică: cea dintâi iubire / iubirea cea

43

dintâi, dar poate avea şi valoare substantivală: Cel dintâi a vorbit mai frumos. Întâi folosit în postpunere: clasa întâi/întâia, anul întâi. Articulat cu articolul

enclitic, poate avea valoare adjectivală numai în antepunere: întâiul copil, întâia iubire, şi valoare substantivală: Întâiul a vorbit mai frumos. Formele flexionare corecte sunt:

Singular Plural Cazul masculin şi neutru feminin masculin feminin şi neutru

N.A. întâiul întâia întâii întâile G.D. întâiului întâii întâilor întâilor

Începând de la ordinalul corespunzător lui 2, pentru toate numeralele ordinale feminine se pune problema respectării prezenţei articolului a la numeralul cu valoare adjectivală postpus unui substantiv terminat în -a (articolul enclitic): corect: clasa a dona, ziua a şaptea, (nu clasa doua, ziua şaptea!)

Altă problemă generală este posibilitatea însoţirii tuturor numeralelor ordinale de la 2 înainte de articolul demonstrativ cel, cea, urmat de prepoziţia de (obligatorie în limba actuală). Structurile respective cunosc două variante fonetice şi grafice pentru secvenţe de + art. al, a, ambele corecte: scrierea cu cratimă (cel de-al doilea, cea de-a doua), care reflectă o pronunţare într-un tempo rapid, iar scrierea fără cratimă (cel de al doilea, cea de a doua) reflectă o pronunţare într-un tempo lent. In declinare numai articolul îş i schimbă forma după gen, număr .şi caz,

Cazul masculin şi neutru feminin N.A. cel de(-)al doilea cea de(-)a doua G.D. celui de(-)al doilea celei de(-)a doua

Ordinalul tradiţional corespunzător lui 2 este al doilea (masc. şi n.) şi a doua (f). Numeralele al doilea şi al treilea au sinonimele neologice secund, respectiv terţ. Aceste forme sunt livreşti şi au întrebuinţare limitată: locul secund, o terţă persoană. Al cincilea are un sinonim neologic, cvintul, având o utilizare de asemenea limitată: împăratul Carol Cvintul. b) Numeralul ordinal adverbial (sau de repetare)

Este numeralul care arată a câta oară se îndeplineşte a acţiune sau se manifestă o calitate.

Structura tipică şi tradiţională a numeralului ordinal adverbial este paralelă cu structura numeralului cardinal adverbial, fiind o locuţiune alcătuită din: numeral ordinal propriu-zis + substantivul oară (sau mai rar dată): întâia (prima) oară, a doua oară, a treia oară. Aceasta este singura structură în care, pentru 1, se foloseşte şi sinonimul popular, cu formă numai pentru feminin, singular, întâiaşi: întâiaşi dată.

44

P R O N U M E L E

Definiţie: Pronumele este partea de vorbire flexibilă care substituie un substantiv, dând şi diverse indicaţii gramaticale cu privire la acesta sau indicaţii descriptive cu privire Ia obiectul denumit de acesta.

Pronumele sunt de mai multe feluri (9): personale (în care se includ şi cele de politeţe), reflexive, de întărire, posesive, demonstrative, relative, interogative, nehotărâte şi negative.

Categoriile gramaticale întâlnite la majoritatea pronumelor sunt cazul, numărul şi genul. Câteva specii de pronume cunosc şi categoria persoanei; în această categorie se includ pronumele personale, reflexive, de întărire şi cele posesive. Pronumele este o parte de vorbire cu inventar închis şi este reprezentat numai prin cuvinte moştenite din limba latină sau formate în limba română din cuvinte moştenite din latină.

Cu excepţia pronumelor personale şi a celor reflexive, celelalte specii pot deveni adjective pronominale, atunci când însoţesc şi determină un substantiv, acordându-se cu el în gen, număr şi caz.. În această calitate îşi pierd caracterul pronominal de înlocuire a unor substantive, păstrându-şi doar caracterul de determinant; numai adjectivul posesiv continuă să înlocuiască numele posesorului, dar nu şi numele obiectului posedat. 1. PRONUMELE PERSONAL

Este pronumele care desemnează diferitele persoane gramaticale, fără a da şi alte informaţii. Formele pronumelui personal sunt:

Singular Plural

Pers.I eu -care vorbesc noi -care vorbim Pers.II tu -cu care vorbesc voi -un grup din care face parte interlocutorul Pers.III. el, ea – obiectul ei, ele - obiectele despre care vorbesc persoana I şi persoana a II-a.

Pentru persoana a III-a, pe lângă pronumele personale de bază. avem şi formele: însul, însa, dânsul, dânsa.

Pronumele personal propriu-zis are o flexiune deosebit de bogată; îşi schimbă forma după persoană, număr şi caz; la persoana a III-a şi după gen, iar la cazurile dativ şi acuzativ are câte două forme: accentuate şi neaccentuate. Formele neaccentuate sunt de două feluri: nelegate şi legate de cuvintele învecinate. Formele legate se scriu totdeauna cu cratimă, care notează dependenţa sau autonomia pronumelui, dar poate nota şi eliziunile care se produc atât la pronume (mă aşteaptă / m-asteaptă, nu îi dau / nu-i dau.etc). cât şi la cuvintele vecine ( mă întreabă / mă-ntreabă, nu o dau / n-o dau, etc). Formele pronumelor de diverse persoane sunt următoarele:

45

SINGLULAR Persoana I Persoana II Persoana III

Masculin şi neutru femeinin Caz

Accentuat Neaccent. Accentuat Neaccent. Accent. Neaccent. Accent. Neaccent.

N. eu - tu - el - ea - G. - - - - (al, a, ai,

ale) lui - (al, a, ai,

ale) ei -

D. mie îmi, mi, -mi, mi-,

-mi-

ţie îţi, ţi, ţi-, -ţi, -ţi-,

lui îi, i, -i, i-, -i-,

ei îi, i, -i, i-, -i-,

A. (pe) mine mă, -mă, mă-, -mă-, m-, -m-,

(pe) tine te, te-, -te, -te-,

(pe) el îl, -l, l-, -l-,

(pe) ea o, o-, -o, -o-,

V. - - tu! - - - - -

PLURAL Persoana I Persoana II Persoana III

Masculin şi neutru Feminin Caz

Accentuat Neaccent. Accentuat Neaccent. Accent. Neaccent. Accent. Neaccent.

N. noi - voi - ei - ele - G. - - - - (al, a,

ai, ale) lor

- (al, a, ai, ale)

lor

-

D. nouă ne, ni, -ne, ne-, -ne-, ni-, -ni, -ni-,

vouă vă, vi, -vă, v-, vi-, -vi-,

lor le, li, -le, -le, li-, -li,

-li-,

lor le, li, -le, -le, li-, -li,

-li-, A. (pe) noi ne, -ne,

-ne, -ne-, (pe) voi vă, vă-,

-vă, -vă-, v-, -v-,

(pe) ei îi, i-, -i, -i-,

(pe) ele le, -le, le-, -le-,

V. - - voi! - - - - -

Se poate observa că formele neaccentuate ale unor persoane prezintă omonimii ale cazurilor dativ şi acuzativ în cadrul aceluiaşi număr sau la numere diferite. Pronumele personal este singura parte de vorbire la care se întâlnesc cuvinte care diferenţiază formal nominativul de acuzativ: eu > mine, tu > tine. Folosirea diverselor forme neaceentuate are unele reguli obligatorii şi altele facultative, depinzând de mai mulţi factori, în special de: a) locul pronumelui faţă de verb, b) vecinătatea altor pronume, c) sunetul final al cuvântului precedent, d) sunetul i n i ţ i a l al cuvântului următor. Utilizarea formelor legate sau nelegate poate fi influenţată şi de ritmul (tempoul) vorbirii: într-un ritm accelerat se spune nu-1 interesează, nu-i dau, etc. dar într-un tempo lent şi într-un s t i l solemn se spune nu îl interesează, nu îti dau, etc.

46

Greşelile referitoare la formă asupra cărora trebuie atrasă atenţia sunt de două feluri: 1. Se produc - atât în vorbire, cât şi în scriere- confuzii intre diverse forme:

intre formele nelegate ne şi ni, aceasta din unnă fiind folosită greşit atunci când nu este urmată de alt pronume neaccentuat: Care ni sunt sarcinile? în loc de Care ne sunt sarcinile? Confuzia apare şi în cazul formelor legate, scriindu-se uneori: ni-a dat, dă-ni-o, ni-a văzut în loc de ne-a dat, dă-ne-o, ne-a văzut, etc. Confuzie apare şi între formele legate de dativ v-, vi-,spunându-se şi scriindu-se greşit vi-am spus, dăndu-vi-o în loc de v-am spus, dându-v-o, etc.De asemenea, se produce uneori o contragere a formei de dativ vă, mai rar şi le + verbul e în contexte ca: Nu vă / le ruşine? în loc de Nu vă / le e ruşine?

2. Pe de a l tă parte, se întâlnesc multe greşeli de ortografie în legătură cu folosirea cratimei. Astfel, se omite cratima în construcţii ca: mai chemat, ma văzut, dămi, săi spui, dute, nai venit, în loc de m-ai chemat, m-a văzut, dă-mi, să-i spui, du-te, n-ai venit, etc. Alteori prezenţa inutilă a cratimei este greşită: mi-se dă. mi-te prind, în loc de mi se dă, mi te prind. etc.

Numeroase reguli privesc fenomenul dublării (reluării sau anticipării) complementului direct sau indirect printr-o formă neaccentuată a pronumelui personal. Se spune greşit: O veţi primi scrisoarea, El i s-a adresat instituţiei, în loc de Veţi primi scrisoarea, El s-a adresat instituţiei, etc. Nu este literară nici construcţia în care se repetă acelaşi pronume neaccentuat cu funcţia de complement direct, plasat atât înaintea verbului, cât şi după el: se spune greşit o va lua-o în loc de o va lua.

În legătură cu folosirea persoanei I plural cu valoarea persoanei I singular în situaţiile numite pluralul autorităţii, este necesar să se ştie că ea este posibilă, dar nu este obligatorie. Singura condiţie a exprimării corecte este consecvenţa: autorii trebuie să utilizeze acelaşi număr în întreaga lucrare.

Formele neaccentuate de dativ au două întrebuinţări specifice in limba română: dativul etic şi dativul posesiv.

> Dativul etic (sau al interesului afectiv), existent numai la persoana I şi a II-a singular, este o construcţie expresivă care sugerează participarea afectivă a vorbitorului sau a ascultătorului la acţiune; de exemplu: Unde mi-ai fost? Ţi-o bea dintr-o sorbire, Ciobanii vreau să mi te omoare.

> Dativul posesiv este cazul dativ folosit cu valoare posesivă. Această utilizare a dativului este relevată de obicei în legătură cu întrebuinţarea formelor neaccentuate ale pronumelui personal şi ale celui reflexiv. Dativul posesiv exprimat prin pronumele personal se poate găsi în trei situaţii:

1. Pe lângă un substantiv, ca formă conjunctă legată enclitic de substantivul respectiv

sau de atributul adjectival (adjectiv propriu-zis, numeral, participiu) care îl precede: în casa-i, din spusele-i, din frumoasa-i casă, în buna-i intenţie, etc. Pronumele personal are în asemenea construcţii valoare de atribut pronominal în dativ. El este sinonim în asemenea construcţii cu un adjectiv pronominal posesiv ( aici cu a sa) sau cu genitivul pronumelui personal (lui, ei). Lipsindu-i condiţia esenţială a acordului în gen, număr şi caz cu substantivul determinat, dativul posesiv nu poate fi încadrat la adjectivele pronominale.

2. Pe lângă o prepoziţie sau o locuţiune prepoziţională din regimul cazual al genitivului de care se leagă enclitic: asnpra-i, deasupra-i, înaintea-i, în juru-i, etc.

47

Ca şi sinonimele sale din această construcţie pe care le înlocuieşte, dativul posesiv îndeplineşte funcţia sintactică de complement sau de atribut împreună cu prepoziţia sau locuţiunea prepoziţională pe lângă care apare.

3. Pe lângă un verb, ca formă legată sau nelegată, de regulă aşezată înaintea lui , dar cu referire la un substantiv care se găseşte în relaţie cu acest verb: îi citesc toate operele, i-am admirat picturile, etc. Din punct de vedere formal, dativul posesiv în asemenea situaţii determină verbul, deci ca parte de propoziţie este complement indirect, ceea ce se poate verifica prin posibilitatea dublării formei neaccentuate a pronumelui personal cu forma accentuată: lui (ei) îi citesc toate operele, lui (ei) i-am admirat picturile. Ca înţeles, dativul posesiv este şi aici sinonim cu adjectivul posesiv sau cu genitivul pronumelui personal, deci, este determinant al substantivului, îndeplinind funcţia de atribut: îi citesc operele > citesc operele sale/lui/ei, i-am admirat picturile > am admirat picturile sale/lui/ei, etc. După cum se vede, dativul posesiv pe lângă un verb prezintă o evidentă contradicţie între formă şi înţeles, pe care analiza gramaticală o rezolvă de obicei în favoarea formei, deşi nu lipsesc păreri contrare şi interpretări mai nuanţate.

Dativul posesiv pe lângă un verb este folosit uneori în construcţii pleonastice, în care posesia mai este exprimată prin alte mijloace: i-a nenorocit viata sa / lui / ei, sau printr-un alt dativ posesiv pe lângă un substantiv; de exemplu: i-a nenorocit viaţa-i. Pentru precizarea sensului posesiv sau pentru dezambiguizarea unei propoziţii, construcţiile pleonastice sunt uneori tolerabile: Ţi-am citit lucrarea (ta).

Flexiunea celorlalte două pronume personale sinonime cu el, este mult mai simplă. urmând modelul de declinare al substantivelor articulate.

Însul (masc. şi n. sing.), însa (fem. sing.), înşii (masc. plural), însele (fem. şi n. plural) se folosesc numai la aceste forme de acuzativ, apărând exclusiv în construcţii cu prepoziţiile întru, printru, dintru,(în variantele într-, printr-, din t r - ) : într-însul, într-înşii, dintr-înşii, printr-însele,etc.

Pronumele dânsul are o variaţie mai bogată; el se declină astfel: Singular PIural

masc. fem. mase. fem. N.A. dânsul dânsa dânşii dânsele G.D. dânsului dânsei dânşilor dânselor Pronumele personale de politeţe (sau de reverenţă)

Constituie o subclasă a pronumelui personal folosite în vorbirea cu sau despre persoanele faţă de care se exprimă o atitudine de respect sau se marchează o distanţă.

Pronumele de politeţe sunt: d u m n e a t a ( c u v a r i a n t e l e r e g i o n a l e ş i p o p u l a r e m a t a , m a t a l e , mă tă l u ţ ă ) p e n t r u p e r s o a n a a I I - a singular; dumneavoastră, formal numai pentru persoana a II-a plural, dar ca sens şi pentru persoana a II-a singular; dumnealui (m), dumneaei (f) şi, mai rar, dumneasa (m şi f) pentru persoana a III-a singular.

Dintre acestea numai dumneata şi dumneasa au câte o formă specială de G.D.: dumitale, dumisale; dumnealui, dumneaei, dumneavoastră au aceeaşi formă pentru toate cazurile.

Pentru persoana a II-a singular, cele două pronume de politeţe dumneata şi dumneavoastră exprimă grade diferite de politeţe: dumneata un grad scăzut, iar dumneavoastră un grad înalt, politeţea distantă, din relaţii oficiale, mai ales faţă de

48

superiori. Pe lângă pronume, există şi unele locuţiuni pronominale de politeţe cu structura : substantiv feminin (abstract al calităţii) + adjectiv posesiv sau pronume personal în genitiv. Sferă semantică generală ca orice pronume au numai locuţiunile din seria Domnia ta (lui, ei, sa, voastră, Domniile lor, voastre), care exprimă un grad mai înalt de politeţe decât pronumele compuse sudate. Celelalte locuţiuni pronominale de politeţe au sferă mult mai restrânsă, fiind specializate pentru un limbaj protocolar sau pentru persoane cu anumite poziţii sociale sau profesionale: Alteţa sa pentru prinţi şi prinţese, Eminenţa sa pentru clerici de rang înalt, Excelenţa sa pentru şefi de stat, miniştri şi ambasadori, Maiestatea sa pentru regi, regine, împăraţi şi împărătese, Măria sa pentru domnitori şi boieri, Sanctitatea sa pentru papă şi patriarhi, etc.

Pronumele de politeţe sunt adesea abreviate în scris astfel: dumneata: d-ta; dumitale: d-tale: dumnealui: d-lui; dumneaei: d-ei; dumneasa: d-sa; dumisale: d-sale; dumneavoastră: dv., dvs., d-voastră; dumnealor: d-lor.

Dumneavoastră are două sensuri: de singular şi de plural persoana a II-a. De exemplu: Dumneavoastră sunteţi mulţumiţi / mulţumite, ingineri / inginere, etc. - plural. Dumneavoastră sunteţi multumit(ă), inginer(ă), etc. - singular. 2. PRONUMELE REFLEXIV

Este pronumele care, exprimând diferite persoane gramaticale, realizează identitatea complementului direct (sau indirect) cu subiectul unui verb şi se caracerizează formal prin identitatea de persoană cu verbul însoţit. În limba română actuală apare exclusiv pe lângă un verb. Are numai două cazuri: acuzativ şi dativ, fiecare având forme accentuate şi neaccentuate, iar acestea din urmă pot fi legate sau nelegate.

Formele pronumelor posesive sunt următoarele: Acuzativ Dativ Singular Plural Singular Plural Persoana I. mă, m- ne îmi, -mi- ne Persoana II. te, -te- vă, vă-, v- îţi, -ţi- vă, vă-, v- Persoana III. sine, se, -se-, -s- se, -se-, -s- sie, îşi, -şi- îşi, -şi-.

După cum se poate observa, pronumele reflexiv are forme proprii numai pentru persoana a III-a, singular şi plural, nedeosebite nici după număr, nici după gen. Pentru persoana I şi a II-a se folosesc formele (accentuate, dar mai ales neaccentuate) ale pronumelui personal, a căror valoare reflexivă se recunoaşte după identitatea de persoană şi număr cu verbul însoţit: mă îmbrac, te speli, ne distrăm, v-aţi încurcat (faţă de mă îmbracă, te spală, ne distrează, v-am încurcat); îmi amintesc, îţi croieşti, ne cumpărăm, vă întoarceţi (faţa de îmi aminteşte, î ţ i croim, ne cumpăraţi, vă întorc, etc).

Formele accentuate sunt mai puţin ut i l izate decât în cazul pronumelor personale; ele se folosesc pentru evidenţierea complementului direct: mă cunosc pe mine, se laudă

49

pe sine. Formele neaccentuate de dativ pot fi ut i l izate cu valoare posesivă. Această

utilizare esle însă mai redusă decât la pronumele personal, întrucât nu se mai utilizează pe lângă un substantiv (în cale-mi apare) şi nici pe lângă o prepoziţie (asupra-şi). Folosirea lui este limitată deci la tipul în care stă lângă un verb: îşi suprasolicită forţele, îşi vede de treabă, etc. Mai des decât în cazul pronumelor personale, dativul posesiv apare în construcţii pleonastice împreună cu un adjectiv posesiv: Şi-a irosit viata sa; cu un pronume personal în genitiv: Şi-a irosit viaţa lui/ei; cu un dativ posesiv pe lângă un substantiv: Şi-a irosit viata-i. Corectă şi suficientă este doar utilizarea dativului posesiv pe lângă verb: Şi-a irosit viaţa. O greşeală frecventă este apariţia pronumelui reflexiv când complementul direct este nearticulat: Nu-şi are rost (în loc de nu-şi are rostul sau nu are rost). 3. PRONUMELE DE ÎNTĂRIRE

Este pronumele care precizează prin insistenţă obiectul al cărui nume îl înlocuieşte. De fapt. în limba română actuală pronumele de întărire se utilizează mai rar; structuri ca Am venit înumi sau Va interveni însuşi par învechite. Se foloseşte mai frecvent adjectivul de întărire, care însoţeşte un substantiv (însuşi autorul/autorul însuşi) sau un pronume (eu însumi, dumneavoastră înşivă, pe sine însuşi, aceasta însăşi/însăşi aceasta), precizându-le într-un mod echivalent prin adverbele chiar, tocmai, personal.

Pronumele şi adjectivele de întărire sunt cuvinte compuse din vechiul pronume personal îns, însă, înşi, înse (păstrate în limba romană în construcţii cu prepoziţiile întru, printru, dintru) şi formele neaccentuate ale pronumelui personal sau reflexiv: -mi, -ţi, -şi, -ne, -vă, -şi/-le. Structura de cuvânt compus explică particularităţile flexionare ale acestui pronume: variind după gen, număr şi caz (după caz numai la feminin singular), el marchează persoana prin partea finală egală cu termenul al doilea al compusului, iar numărul, genul şi cazul în interior, prin partea finală a primului termen. Formele pronumelor şi ale adjectivelor de întărire sunt următoarele:

Singular Plural Masculin Feminin Masculin Feminin

Persoana I. N.A. însumi (eu, mie -) însămi (eu, mie -) înşine (noi -) însene (noi -) G.D. - însemi (mie-) - - Persoana II. N.A. însuţi (tu, ţie -) însăţi (tu -) înşivă (voi, vouă - ) însevă (voi -) G.D. - înseţi (ţie -) - - Persoana III. N.A. însuşi (el, lui - ) însăşi (eleva -) înşişi (ei, elevii - ) înseşi, însele G.D. - înseşi (elevei - ) - -

Pentru persoana a III-a plural, feminin, sunt corecte două forme: înseşi (care se poate folosi antepus sau postpus: ele înseşi / înseşi ele ) şi însele ( limitată la postpunere: ele însele) compuse în prima parte din înse, iar în a doua parte fie din reflexivul -şi, fie din dativul pronumelui personal -le.

Variaţia după caz se limitează la la femininul singular; nu sunt literare formele de G.D. folosite de unii vorbitori pentru persoana a III-a plural (masculin şi feminin): lor inşilor sau lor înselor. Toate formele se scriu corect într-un singur cuvânt, fără cratimă: deci nu se scrie insu-

50

mi, însă-ti, etc. Atenţie la scrierea şi pronunţarea lui -i final din formele de persoana a III-a : însuşi, însăşi, înşişi, înseşi! 4. PRONUMELE POSESIV Este un pronume care are dublă valoare pronominală, pentru că substituie atât numele obiectului posedat, cât şi numele posesorului. De exemplu: A mea a sosit. Când devine adjectiv posesiv (Mama mea a sosit) însoţeşte numele obiectului determinat (posedat), dar continuă să înlocuiască numele posesorului, deci îşi păstrează o oarecare valoare pronominală. Între pronumele şi adjectivul posesiv există următoarea deosebire formală: pronumele se foloseşte totdeauna însoţit de articolul posesiv al, a, a, ale, în timp ce adjectivul posesiv se foloseşte în unele situaţii fără acest articol, iar în altele cu el: cartea mea, o carte a mea. Pronumele posesiv variază după persoana şi numărul posesorului şi după genul şi numărul obiectului posedat. Formele sale sunt următoarele:

Un singur posesor Mai mulţi posesori Obiect / Posesor posedat I II III I II III un singur

obiect posedat

M. şi N.

F.

al meu a mea

al tău a ta

al său a sa

al nostru a noastră

al vostru a voastră

al lor a lor

mai multe obiecte

posedate

M. F. şi N.

ai mei ale mele

ai tăi ale tale

ai săi ale sale

ai noştri ale noastre

ai voştri ale voastre

ai lor ale lor

După cum se poate observa, pronumele posesiv nu are forme proprii pentru mai

mulţi posesori persoana a III-a; pentru a exprima acest sens, se utilizează forma de genitiv plural a pronumelui personal: al, a, ai, ale lor.

Numai formele proprii ale pronumelui posesiv pot deveni adjective pronominale când însoţesc numele obiectului posedat, pentru că numai ele realizează acordul cu acesta în gen, număr şi caz. Genitivul pronumelui personal lui, ei, lor poate însoţi un substantiv (numele obiectului posedat), dar nu-şi schimbă forma după acesta. Prin urmare îşi păstrează total valoarea pronominală, i a r funcţia sintactică va fi atribut pronominal. Avantajul pronumelui personal faţă de adjectivul posesiv sinonim constă tocmai în faptul că, neacordându-se cu substantivul, indică şi genul posesorului: scrisoarea sa > scrisoarea lui / ei; cărţile sale > cărţile lui / ei, etc.

Pronumele posesiv are - prin articolul posesiv - şi o formă de genitiv - dativ plural: alor mei, alor tăi, alor sale, alor noştri, alor voştri: casa alor mei, le-am spus alor noştri, etc.

Adjectivul pronominal posesiv stă de obicei după substantivul determinat, imediat după el (cu sau fără al în funcţie de articularea substantivului) sau la distanţă (numai cu articolul al). Antepunerea adjectivului posesiv (al meu prieten) este permisă numai în poezie.

Adjectivul posesiv postpus are la feminin şi o formă de genitiv-dativ singular, identică cu cea de plural: mamei mele / tale / sale / noastre / voastre. Când adjectivul primeşte articol posesiv, acesta trebuie să fie numai forma de feminin singular: unei colege a mele (nu ale mele!).

51

Adjectivele posesive folosite la singular după substantive nearticulate (mai ales grade de rudenie) formează o singură unitate cu acestea şi de aceea se scriu legate prin cratimă: taică-meu,maică-mea. frate-meu. 5. PRONUMELE DEMONSTRATIV

Este pronumele care înlocuieşte numele unui obiect indicând în acelaşi timp apropierea sau depărtarea în spaţiu sau în timp, identitatea, diferenţierea sau asemănarea lui faţă de alte obiecte. Astfel pronumele demonstrative pot fi:

a. de apropiere b. de depărtare c. de identitate d. de diferenţiere.

a)Pronumele demonstrative de apropiere sunt acesta (m) şi aceasta (f) şi sinonimul familiar ăsta, care iniţial a fost o formă regională. Adjectivele demonstrative au forme identice când stau după substantivul articulat determinat: pomul acesta, casa aceasta, ziua asta. Când stau înaintea substantivului -nearticulat- adjectivele demonstrative se utilizează fără finala -a: acest pom, această casă, astă zi. Formele flexionare ale prenumelor şi ale adjectivelor demonstrative sunt:

Singular Plural Cazul masculin şi neutru masculin

N. A. acest(a), ăst(a) aceşti(a), ăşti(a) G. D. acestui(a), ăstui(a) acestor(a), ăstor(a)

feminin feminin şi neutru N. A. aceasta(ă), asta(ă) aceste(a), aste(a) G. D. acestei(a), astei(a), ăstei(a) acestor(a), ăstor(a)

Observaţii:

Formele fără finala -a (pusă în paranteze) sunt formele flexionare ale adjectivelor antepuse;

La singular feminin formele cu -ă din paranteze se utilizează în cazul adjectivelor antepuse;

La adjectivul demonstrativ postpus normele cer respectarea acordului în caz cu substantivul determinat: elevului acestuia, clădirii acesteia, elevilor acestora, clădirilor acestora, etc. De fapt, este preferabil să se evite postpunerea adjectivului demonstrativ în genitiv - dativ, pentru că poate da naştere la confuzii; este mai simplă antepunerea: acestui elev, acestei clădiri, etc.

b) Pronumele demonstrative de depărtare sunt acela (m. şi n) şi aceea (f). Forma de masculin şi neutru acela are şi o variantă regională: cela, precum şi o variantă familiară (neliterară) ăla; acelaşi înţeles are şi pronumele relativ compus cel ce. Formele flexionare ale prenumelor şi ale adjectivelor postpuse sunt:

Singular Plural Cazul masculin şi neutru masculin

N.A. acela ăla aceia ăia

52

G.D. aceluia ăluia acelora ălora feminin feminin şi neutru N.A. aceea aia acelea alea G.D. aceleia ăleia acelora ălora Formele flexionare ale adjectivelor antepuse:

Singular Plural Cazul masculin şi neutru masculin

N.A. acel ăl acei ăi G.D. acelui ălui acelor ălor feminin feminin şi neutru N.A. acea a acele ale G.D. acelei ălei acelor ălor În legătură cu folosirea demonstrativului de depărtare trebuie să menţionăm necesitatea accentuării corecte: acelui, acelor, acele, acelei,etc.

Adjectivul postpus face acordul în caz cu substantivul determinat: elevului aceluia, etc.

Trebuie să se evite formele cu -a la adjectvele antepuse: acel elev, nu acela elev. Uneori se folosesc greşit cu valoare pronominală formele fără -a : acei dintre ei ( în loc de aceia dintre ei), meritul lui este acel de a demonstra ( în loc de meritul lui este acela de a demonstra), etc. c) Pronumele demonstrative de identitate sunt acelaşi (m.şi n.) şi aceeaşi (f.) care nu au forme diferite ca adjective. Formele flexionare sunt:

Singular Plural Cazul masculin şi neutru masculin

N.A. acelaşi aceiaşi G.D. aceluiaşi aceloraşi

feminin feminin şi neutru N.A. aceeaşi aceleaşi G.D. aceleiaşi aceloraşi

Se poate vedea că demonstrativul de identitate este compus din demonstrativul de

depărtare acel + particula invariabilă -şi. Trebuie să se acorde mare atenţie scrierii cu -i final a tuturor formelor, indiferent de număr, pentru că -i aici nu este desinenţă de plural. Adjectivul demonstrativ de identitate este totdeauna antepus: acelaşi elev, aceleaşi teme, etc. În construcţia unul şi acelaşi trebuie declinaţi ambii termeni, deci se spune corect unuia şi aceluiaşi, nu unuia şi acelaşi. d ) P r o n u m e l e d e m o n s t r a t i v e d e d i f e r e n ţ i e r e s u n t c e l a l a l t ( m . ş i ) , c e a l a l t ă ( f . ) c a r e a r a t ă î n acelaşi timp şi depărtarea, iar familiar se utilizează forma ălălalt, alături de care există şi un demonstrativ de diferenţiere şi apropiere ăstălalt. Adjectivele au aceleaşi forme ca şi pronumele, indiferent de topică: celălalt elev / elevul celălalt. Formele flexionare sunt: Cazul Singular

53

masculin şi neutru feminin N.A. celălalt ălălalt ăstălalt cealaltă ailaltă ăstălaltă G.D. celuilalt ăluilalt ăstuilalt celeilalte ăleilalte ăsteilalte/asteilalte

Plural masculin feminin şi neutru

N.A. ceilalţi ăilalşi ăştilalţi celelalte alelalte astelalte G.D. celorlalţi ălorlalţi ăstorlalţi celorlalte ălorlalte ăstorlalte

Adjectivul celălalt apare uneori în mod i n u t i l pe lângă substantive care

exprimă relaţii reciproce în locul articulării hotărâte a substantivului însoţit: eu şi ceilalţi colaboratori ai mei, ea şi celelalte surori a le ei, în loc de eu şi colaboratorii mei, ea si surorile ei, etc

În afară de aceste pronume demonstrative limba română are şi pronume demonstrativ de calificare. Acesta este atare, folosit ca pronume demonstrativ numai în îmbinarea ca atare, (Nu mă interesează povestea ca atare, ci numai sensul ei); mai des apare ca adjectiv demonstrativ, totdeauna antepus: o atare problemă, o atare situaţie, etc. Cu valoare de adjectiv demonstrativ de calificare se folosesc de obicei cuvinte provenite din alte părţi de vorbire; din adverbe: asemenea, aşa, locuţiunea astfel de, toate antepuse substantivului determinat. 6. PRONUMELE INTEROGATIV

Este pronumele care înlocuieşte în întrebări parţiale - incompatibile cu răspunsurile da sau nu - un cuvânt (de obicei substantiv sau pronume) aşteptat ca răspuns.

Pronumele interogative sunt cine, ce, care, cât şi al câtelea. Cu excepţia lui cine toate sunt şi adjectve interogative, cu sau fără deosebiri formale. Pronumele şi adjectivele interogative se folosesc în propoziţii interogative directe (principale) şi indirecte (subordonate necircumstanţiale: subiective, completive directe şi indirecte, predicative, atributive).

Pronumele interogativ cine se referă de obicei la nume de persoane sau de animale: la un nume de lucru se poate referi doar atunci, când numai astfel se precizează funcţia de subiect exprimat printr-un substantiv în nominativ: Cine trage trenul? - Locomotiva. Cine este variabil numai după caz; are forme unice de singular, care se pot referi la toate genurile şi la ambele numere: N.A. cine?, G.D. cui?.

Acordul unui verb cu cine, având funcţia de subiect, se face corect numai la persoana a III-a singular, chiar dacă răspunsul esle la plural: Cine a rămas acolo? - Ionel şi Dan, ei, etc, sau la alte persoane: Cine a vorbit? - Eu am vorbit.

Pronumele interogativ ce se referă numai la nume de lucruri, în timp ce adjectivul interogativ poate însoţi şi nume de fiinţe, inclusiv nume de persoane: Ce părinţi ai? - Buni. Amândouă sunt invariabile în gen, număr şi caz, şi pot înlocui sau însoţi numai substantive în nominativ sau acuzativ. Ca pronume subiect, ce se construieşte exclusiv la singular, chiar dacă răspunsul este la plural: Ce se vede? - Nişte oameni.

Adjectivul interogativ ce intră în structura locuţiunii adjectivale ce fel de. În construcţii exclamative ce poate avea diferite valori: poate fi pronume (Ce n-aş da să...!); adjectiv (Ce viaţă e şi asta!); adverb (Ce frumos!); poate să apară însoţit de mai: Ce a mai oftat!, sau poate fi adjectiv cu sens cantitativ alături de de: Ce de flori!

Care este pronumele interogativ cu cea mai bogată flexiune, precum şi cu unele deosebiri formale (prezenţa sau absenţa particulei finale -a) între pronume şi

54

ad jec t ivu l corespunzător la cazul dativ: Căruia i-ai povestit întâmplarea? (pronume); Cărui coleg a scris? (adjectiv). Formele flexionare sunt următoarele:

Pronume Adjectiv Cazul Singular

N.A. care care G. masculin şi neutru cărui(a) cărui

feminin cărei(a) cărei D. masculin şi neutru căruia cărui

feminin căreia cărei Plural

N.A. care care G. căror(a) căror D. cărora căror

Acordul unui verb cu pronumele care subiect se face corect numai la persoana a

III- a singular sau plural: Care (dintre voi) a vorbit? Pronumele şi adjectivul interogativ cât au forme deosebite de gen şi număr, iar

la plural şi de caz, care sunt identice la pronume şi la adjectiv:

Singular Plural Caz masculin şi neutru feminin masculin feminin şi neutru

N.A. c ât câtă câţi câte G.D. - - cător Pronumele şi adjectivul interogativ al câtelea se referă la numerale ordinale, inc lus iv la ultimul, cel din urmă, asimilate cu acestea. Ele au forme numai pentru singular: masculin şi neutru al câtelea, feminin a câta (nu a câtea). 7. PRONUMELE RELATIV

Este pronumele care înlocuieşte un substantiv în propoziţii subordonate neinterogative, având un dublu rol sintactic: face legătura (relaţia) între subordonată şi cuvântul determinat din propoziţia regentă (este deci element relaţional, joncţional),dar îndeplineşte şi o funcţie sintactică în propoziţia din care face parte.

Pronumele relative sunt omonime cu cele interogative: care, ce, cine şi cât. Privind formele relativului care sunt de menţionat următoarele:

În limba romană actuală N.A. are forma care la ambele numere şi pentru toate genurile; forma de plural cari este învechită şi livrescă.

Care are forme de G.D. singular şi plural, iar Ac. cu rol de complement direct se construieşte cu prepoziţia pe; astfel utilizarea invariabilă, în propoziţii atributive, a formei care în locul formei de D. sau omiterea prepoziţiei pe caracterizează exprimarea neîngrijită. De exemplu: Băiatul care i-am împrumutat cartea...., corect: Băiatul căruia i-am împrumutat ...; Băiatul care l-am cunoscut... , corect: Băiatul pe care l-am cunoscut... etc.

Pronumele care are genul şi numărul substantivului substituit, iar adjectivul care se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat. La genitiv există două forme

55

deosebite după topică: genitivul antepus arc forme fără particula -a şi este precedat în mod obligatoriu de articolul posesiv al, a, ai, ale; în a cărui casă, din al cărei etaj, etc: iar genitivul postpus are forme cu -a şi nu este însoţit de articol posesiv: în casa căruia, din etajul căreia, etc.

În legătură cu utilizarea corectă a pronumelui relativ în genitiv care introduce o propoziţie atributivă trebuie să reţinem două situaţii: a) Pronumele relativ în G. stă după substantivul determinat din cadrul propoziţiei atributive: Exemple: Omul în casa (casele) căruia..., Femeia în casa (casele) căreia... Oamenii în casa (casele) cărora..., Femeile în casa (casele) cărora..., etc. b) Pronumele relativ în G . stă înaintea substantivului determinat din cadrul propoziţiei atributive: Omul în a cărui casă.... Femeia în a cărei casă.... Oamenii / femeile în a căror casă.... Omul în ale cărui case... Femeia în ale cărei case...,Oamenii / femeile în ale căror case.... etc. Regula acestui acord încrucişat este următoarea: articolul posesiv se acordă cu substantivul din propoziţia atributivă, iar pronumele relativ cu substantivul înlocuit din regentă (nu cu substantivul următor al cărui atribut este). Schematic:

propoziţia regentă propoziţia atributivă substantivul din propoziţia regentă

(prepoziţie) + articol posesiv + pronume relativ + substantiv

Relativul invariabil ce pune mai puţine probleme decât care.Utilizarea acestui

pronume relativ poate crea uneori confuzii între nominativ (subiect) şi acuzativ (complement direct). În structura: Sentimentul ce naşte acest poem .... pronumele ce poate fi subiect: sentimentul care naşte (generează) un poem, dar poate fi şi complement direct: sentimentul pe care-l naşte ( trezeşte) poemul.

Relativul cine poate să introducă subordonate neatributive; de exemplu subiective: Cine împarte parte-şi face. etc. În propoziţii atributive obişnuite (care determină substantive neverbale) se foloseşte numai în forma de genitiv cui fără prepoziţie: Mă duc la casa cui mă aşteaptă. În atributive care determină substantive verbale cine poate apărea în orice caz ( cu sau iară prepoziţie), cu excepţia nominativului: întâlnirea cu cine trebuia.

Pronumele relative apar adesea după pronume demonstrative. Dintre aceste forme cele mai frecvente sunt acela care şi cel care. Îmbinarea cel ce este considerată pronume relativ compus. Formele flexionare ale acestui pronume relativ (nu e niciodată adjectiv) sunt:

Singular Plural Cazul masculin şi neutru masculin

N.A. cel ce cei ce G.D. celui ce celor ce

feminin feminin şi neutru N.A. ceea ce cele ce G.D. celei ce celor ce

Femininul singular ceea ce se foloseşte numai cu valoare de neutru: "faptul care".

56

Cu valoare efectivă de feminin se foloseşte numai la G.D. Deşi structura ceea ce nu are forma de G.D. celei(a) ce, totuşi poate servi la redarea sensurilor de G.D. prin construcţii prepoziţionale: pentru G. se utilizează prepoziţia a: importanţa a ceea ce s-a discutat...; pentru dativ se utilizează aceeaşi prepoziţie a sau prepoziţia la: graţie a ceea ce am învăţat, a acordat atenţie la ceea ce a interesat-o, etc. În majoritatea situaţiilor ceea ce este echivalent cu relativul ce pe care-1 concurează atât în construcţii libere (Ceea ce am văzut.../ Ce am văzut.), cât şi în îmbinări fixe: tot ceea ce / tot ce, în ceea ce priveşte / în ce priveşte. 8. PRONUMELE NEHOTĂRÂT (SAU NEDEFINIT)

Este pronumele care înlocuieşte un substantiv dând indicaţii vagi asupra obiectului denumit de acesta. Dintre toate speciile de pronume are cel mai bogat inventar de membri şi variante, cu diverse specializări: uncie se referă numai la persoane, al tele numai la lucruri, dar şi din punct vedere semantic pronumele nehotărâte au sensuri specifice. Pronumele nehotărâte ale limbii române sunt: 1. pronume simple: unul, altul, atât(a), cutare; 2. pronume compuse:

a. dintr-un pronume relativ şi diverse elemente {fie-, ori-, - va): fiecare, fiecine, fiece, oricare, oricine, orice, oricât, careva, cineva, ceva, câtva, orişicare, orişicine, orişice, fieştecare, fieşcare;

b. dintr-un pronume nehotărât simplu şi vre-: vreunul, vreuna; c. dintr-un pronume relativ şi un adjectiv nehotărât: altce, altcine (rar

folosite, învechite); altcineva, altceva. Dintre toate acestea unele sunt doar pronume: careva, cineva, altceva,

altcineva, fiecine, oricine, altele pot deveni adjective în aceeaşi formă ( la N.A.) : atât(a), ceva, câtva, cutare, fiecare, oricare, orice; altele au forme deosebite ca adjective: altul (pron.) – alt om (adj.); unul (pron.) - un om (adj.): vreunul (pron.) - vreun om (adj.). La aceste forme se adaugă unele cuvinte care apar numai ca adjective hehotărâte: fiece (învechit), oarecare şi adjectivele populare alde, niscai, niscaiva.

Pronumele şi adjectivele nehotărâte compuse dintr-un relat iv de bază şi ori- (oricare, oricine, orice, oricât) sunt singurele nehotărâte care pot introduce o subordonată; de aceea se numesc şi nehotărâte relative: Aş fi observat orice s-ar fi întâmplat.

Declinarea pronumelor nehotărâte unul, vreunul, altul:

Singular Cazul masculin şi neutru feminin

N.A. (vre)unul altul (vre)una alta G.D. (vre)unuia altuia (vre)uneia alteia

Plural masculin Feminin şi neutru

N.A. (vre)unii alţii (vre)unele altele G.D. (vre)unora altora (vre)unora altora

Formele adjectivelor nehotărâte un, vreun:

57

Singular Cazul masculin şi neutru feminin

N.A. (vre)un alt (vre)o altă G.D. (vre)unui altui (vre)unei altei Plural masculin feminin şi neutru N.A. (vre)unii alţi (vre)unele alte G.D. (vre)unor altor (vre)unor altor Formele flexionare ale altor pronume nehotărâte:

ATÂT(A) Numărul Cazul masculin şi neutru feminin singular N.A. atât atâta

masculin Feminin şi neutru plural N.A. atâţia atâtea

G.D. atâtora atâtora

CÂTVA Numărul Cazul masculin şi neutru feminin singular N.A. câtva câtăva

masculin feminin şi neutru plural N.A. câţiva câteva

G.D. câtorva câtorva

TOT Numărul Cazul masculin şi neutru feminin singular N.A. tot toată

masculin Feminin şi neutru plural N.A. toţi toate

G.D. tuturor(a) tuturor(a)

CUTARE

Numărul Cazul masculin şi neutru feminin singular N.A. cutare cutare

G.D. cutărui(a) cutărei(a) masculin feminin şi neutru

plural N.A. cutare cutare G.D. cutăror(a) cutăror(a)

N.A. fiecare fiecine fiece G.D. fiecărui(a) fiecui -

N.A. oricare oricine orice oricât oricâtă oricâţi oricâte

58

G.D. oricărui(a) oricui - - - oricător(a) oricărei(a) - - - - oricător(a)

N.A. careva cineva ceva G.D. căruiva căreiva cuiva -

9. PRONUMELE NEGATIV

Este pronumele care înlocuieşte numele obiectului prezentat ca inexistent. Propoziţia din care face parte acest pronume este o propoziţie negativă. În limba română există două pronume negative simple: nimeni (variantele populare: nimenea, nime), care se referă la persoane, şi nimic (varianta nimica), care se referă la lucruri. Nimic(a) este o formă invariabilă, iar nimeni are următoarele forme flexionare: N.A. nimeni (nimenea)

G.D. nimănui (nimănuia). Aceste pronume negative nu pot deveni adjective negative. Pe lângă aceste forme simple, în limba română există şi un pronume negativ

compus (mai exact locuţiune pronominală): nici unul, care are şi un adjectiv paralel: nici un. Acest pronume şi adjectiv negativ au flexiune completă:

Pronume Adjectiv Cazul Genul Singular

N.A. masculin şi neutru nici unul nici un G.D. nici unuia nici unui

N.A. feminin nici una nici o G.D. nici uneia nici unei

Plural

N.A. masculin nici unii nici unii G.D. nici unora nici unor

N.A. feminin şi neutru nici unele nici unele G.D. nici unora nici unor

Pronumele negative pun unele probleme de acord în număr. Nimeni şi nimic au forme numai de singular, deci acordul se face tot la singular: Nimeni nu a venit. Nimic nu se ştie. Nimeni nu citeşte corect, etc. Acordul la singular trebuie respectat şi atunci, când există (sau se subînţelege) o determinare de plural. Deci se spune corect: Nimeni dintre ei n-a venit (nu n-au venit), Nimic dintre acelea nu se vede. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul formei nici unul: Nici unul dintre ei nu m-a înţeles (nu nu m-au înţeles).

Pronumele negativ nimic poate deveni substantiv cu formă de plural: nimicuri (lucruri neînsemnate).

59

V E R B U L

Definiţie: Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni în sensul larg al cuvântului; exprimă acţiuni propriu-zise, procese, stări. Categoriile morfologice ale verbului sunt: diateza, modul, timpul, persoana, numărul, genul şi cazul. Dintre acestea diateza, modul şi timpul sunt specifice verbului; persoana este o categorie comună cu unele specii de pronume, iar numărul, genul şi cazul sunt comune tuturor părţilor de vorbire f lex ib i le . Dintre categoriile specifice, diateza şi modul se întâlnesc la toate formele verbale, iar timpul la cele mai multe forme verbale; persoana apare numai la anumite moduri, care de aceea se numesc moduri personale, genul are o prezenţă limitată la modul participiu şi, prin el, la toate formele diatezei pasive construite cu verbul a fi; tot la participiu esle limitat şi cazul. Numărul se întâlneşte la majoritatea formelor verbale, dar în unele (modurile personale) este corelat cu persoana, ca la pronume, iar în al tele (modul participiu şi, prin el, diateza pasivă cu a fi) cu genul, ca la adjectiv.

Verbul este parte de vorbire cu cea mai bogată flexiune (28 de forme simple + 58 de forme compuse numai la diateza activă + 148 de forme la diateza pasivă). Forma-tip a verbelor, sub care pot fi găsite în dicţionare, este cea de infinitiv prezent. Este o parte de vorbire bine reprezentată numeric (a doua după substantiv) în vocabularul limbii române şi este în continuă îmbogăţire. CLASE LEXICO-GRAMATICALE

A. După conţinutul lor lexical şi după capacitatea lor de a îndeplini o funcţie sintactica specifică, verbele pot fi: a. verbe predicative (cele mai multe), care au sens lexical de sine stătător şi pot forma singure, când sunt la un mod personal, un predicat, şi b. verbe nepredicative. Verbele nepredicative, la rândul lor, sunt de două feluri:

1. verbe auxiliare, când intră în structura formelor verbale compuse (care pot fi predicate verbale), şi

2. verbe copulative, care intră în structura predicatelor nominale. Trebuie menţionat că unul şi acelaşi verb poate fi, în funcţie de context, predicativ sau nepredicativ, numai verbul a fi cunoaşte toate cele trei posibilităţi.

Verbele auxiliare sunt a fi, a avea şi a vrea. Verbul a fi este auxiliar prin toate formele lui în structura diatezei pasive şi numai prin unele forme ale diatezei active. Verbul a avea este auxi l iar numai în formele (uneori speciale) de prezent indicativ, care intră în alcătuirea perfectului compus, a viitorului şi a condiţional-optativului. Verbul a vrea este auxiliar tot numai în formele (speciale) de prezent indicativ, care intră în alcătuirea viitorului şi a prezumtivului.

B. În funcţie de sensul lexical al verbelor prin care pot sau nu pot intra în relaţie cu un complement direct, verbele se clasifică în: a. verbe tranzitive, care pot primi un complement direct: Citeşte cartea. Cară apă.

60

b. verbe intranzitive, care nu pot avea un complement direct: Tună şi fulgeră. Tranzitivitatea sau intranzitivitatea poate caracteriza un verb în ansamblul lui, dar

poate varia de la un sens la altul. De exemplu, verbe ca a ajunge, a da, a mulţumi, a ţine sunt tranzitive în unele contexte: Te-am ajuns. Dă ajutor. Răspunsul îl mulţumeşte. Ţine lopata, etc, dar sunt intranzitive în alte contexte: Am ajuns la timp, Dă din mâini, I ţ i mulţumesc. Ţine la noi. etc. Unele verbe intranzitive pot avea, în mod excepţional, un complement direct intern, exprimat printr-un substantiv cu aceeaşi rădăcină ca verbul sau din aceeaşi sferă semantică: a-şi trăi traiul/ viată, a alerga o cursă, o distanţa, etc.

C. O clasificare lexico-gramaticală care are consecinţe pentru folosirea unor timpuri şi pentru diateza pasivă este clasificarea verbelor după valorile lor aspectuale în: a. verbe durative, care exprimă o acţiune ce se desfăşoară într-un timp relativ îndelungat: a aştepta, a dormi, a merge, a iubi, a trăi, a umbla, a munci, a edita, a citi, etc, şi b. verbe momentane (punctuale), care exprimă o acţiune de durată relativ scurtă: a tresări, a adormi, a descinde, a închide, a se îndrăgosti, a muri, a clipi, a pleca, a se ivi,

D. După folosirea lor cu sau fără pronume reflexive neaccentuate ( în acuzativ sau dativ) verbele se împart în: a. verbe pronominale sau reflexive şi b. verbe nepronominale sau nereflexive.

Unele verbe sunt totdeauna reflexive: a se căi, a se întâmpla, a se mândri, a-şi aroga, a-şi asuma, a-şi însuşi, etc, iar altele sunt totdeauna nereflexive: a aparţine, a exista, a durea, a fi, a ploua, a trebui, etc. Numeroase verbe pot fi însă atât pronominale, cât şi nepronominale, cu deosebiri de sens de diferite grade: a afla - a se afla, a duce - a se duce, a îndura - a se îndura, a uita - a se uita; deosebirile de înţeles pot fi minimale: a îmbrăca - a se îmbrăca, a spăla - a se spăla, a aminti - a-şi aminti, etc.

Verbele reflexive pot avea diferite valori. Astfel pot fi: a. reflexiv-obiective (subiectul gramatical face acţiunea şi tot el o suferă, direct sau indirect): El se spală/se duce/se îmbracă; El îşi aminteşte/îşi croieşte/îşi închipuie, etc. b. reflexiv-reciproce (acţiunea este făcută de două sau mai multe subiecte şi asupra fiecăruia se răsfrânge acţiunea celuilalt): Noi ne salutăm/ne certăm, etc. c. reflexiv-dinamice (pronumele marchează participarea intensă a subiectului): El se ruga de iertare.

Altele sunt specifice verbelor cu pronume în acuzativ. În acest caz vorbim despre: a. reflexiv-pasive (subiectul gramatical suferă acţiunea făcută de altcineva): Biletele se cumpără/ se vând la casă. b. reflexiv-impersonale (fără sens pasiv, valoare limitată la persoana a III-a singular): La ei se doarme/ se mănăncă/se bea bine. c. reflexiv-eventive (exprimă transpunerea în altă stare, devenire): El s-a îmbolnăvit/s-a însănătoşit. Folosirea cu sau fără pronume reflexiv caracterizează întreaga flexiune a unui verb, cu excepţia modurilor participiu şi supin, la care prezenţa pronumelui nu este posibilă. CLASE FLEXIONARE

Verbele se grupează în clase şi subclase flexionare după particularităţile pe care le prezintă formele lor simple menite să exprime modul, timpul, persoana şi numărul

61

verbului. În gramatica tradiţională este consacrată gruparea verbelor în patru mari clase flexionare numite conjugări, care se face după sufixul infinitivului prezent:

• conjugarea l: -a: a cânta, a desena, a tăia, a lucra, a se certa, a acompania; • conjugarea II: -ea: a cădea, a veghea, a şedea, a vedea, a tăcea, etc. • conjugarea ///: -e: a bate. a merge, a face. a cere, etc. • conjugarea IV: -i, -î: a fugi, a citi. a veni. a doborî, a cobori, a hotărî, etc. Între cele patru conjugări există importante deosebiri de inventar şi de productivitate.

Cele mai bogate şi mai productive conjugări sunt cele I şi a IV-a (cu excepţia tipului în -î), singurele la care se mai adaugă verbe noi, împrumutate sau formate în

limba română. Conjugarea II este cea mai săracă şi mai puţin productivă; conjugarea I I I este mai bogată decât conjugarea a II-a, dar este tot neproductivă. Unele verbe au variante de conjugare cu acelaşi sens. De exemplu: conj. I si a lll-a: a decerna / a decerne, a preceda / a precede, a succeda / a succede. Există şi perechi de verbe la care diferenţa de conjugare atrage după s ine şi deosebirea de sens. Asemenea perechi sunt constituite numai din verbe de conjugarea I şi a IV-a: de exemplu: a alunga ( a izgoni) - a (se) alungi (a prelungi, a întinde), a îndesa (a îngrămădi) - a îndesi (a înmulţi, a face frecvent), a înflora (a împodobi cu flori) - a înflori (a face flori), a se îngrija (a se îngrijora) - a se îngriji (a avea grijă). Deosebiri de înţeles apar în cazul verbelor aparţinând conjugării I şi celei de-a II-a şi în funcţie de existenţa sau inexistenţa sufixelor gramaticale -ez şi -esc.

Cu sau fără -ez: acordă (dă, face acordul gramatical) - acordează (un instrument muzical), concură (converge, tinde spre) - concurează (participă la un concurs), contractă (se strânge, se micşorează) - contractează (încheie un contract, se molipseşte), manifestă (exprimă, arată, face cunoscut) - manifestează (participă la o manifestaţie), ordonă (porunceşte, comandă) - ordonează (pune ordine, rânduieşte), reflectă (răsfrânge, oglindeşte) - reflectează (se gândeşte, meditează), toarnă (un lichid) - turnează (un film).

Cu sau fără -esc: absolvă (scuteşte de pedeapsă) - absolveşte (un an şcolar), ciuruie (curge cu zgomot) - ciuruieşte (găureşte, trece prin ciur), îndoaie (strânge în două, încovoaie) - îndoieşte (dublează, are îndoială). Uneori diferenţierile sunt numai parţiale, dacă pentru un sens se admite variaţia. De exemplu: a degaja ( a elibera) - degajează, dar degajează / degajă pentru a răspândi, a emana; a raporta (a da un raport) - raportează, dar raportează / raportă pentru a aduce un venit, a mântui (a termina) - măntuie, dar mântuie / măntuieşte pentru a salva, a vindeca. În cadrul conjugării a II-a şi a IlI-a prezintă interes gruparea verbelor după sufixul perfectului simplu. La conjugarea a II-a toate verbele au perfectul simplu în sufixul -u: tăcu,văzu, zăcu, etc, excepţie face a mânea, la care sufixul este -se: mase. La conjugarea a III-a, cele mai multe verbe au sufixul -se pentru perfectul simplu: alese, atinse, merse, întoarse, râse, iar restul au sufixul –u:bătu, făcu,pierdu, ceru, etc. Perfectul cu -u este numit perfect slab, iar cel cu -se perfect tare sau sigmatic. DIATEZA

Diateza exprimă raportul dintre acţiune şi subiectul gramatical al unui enunţ. Diateza activă şi cea pasivă sunt diateze cu statut clar, dar diateza reflexivă este una controversată.

62

1. Diateza activa arată că acţiunea este făcută de subiectul gramatical al propoziţiei (atunci când există un asemenea subiect, deci în cazul verbelor personale), dar aici se încadrează şi verbe ca a îndura, a pătimi, a suferi, a suporta; verbele impersonale care nu au sens pasiv sunt incluse tot aici: a ninge, a ploua, a se însera, etc.

Verbele la diateza activă pot fi tranzitive (Am scris o scrisoare) şi intranzitive (Plec la şcoală), pot fi nereflexive sau reflexive, în afară de reflexiv-pasiv. În cazul verbelor reflexive trebuie să se facă deosebire între situaţiile în care pronumele are funcţie sintactică de complement direct sau indirect, putând fi înlocuit cu un substantiv sau dublat printr-un pronume personal accentuat, şi cele în care pronumele reflexiv nu poate fi înlocuit şi se analizează împreună cu verbul. De exemplu, în propoziţia Eu mă îmbrac pronumele reflexiv mă poate fi înlocuit cu un pronume personal: Eu te îmbrac; cu un substantiv: Eu îmbrac copilul; pronumele te şi substantivul copilul sunt complemente directe ale propoziţiilor din care fac parte, prin urmare, şi pronumele reflexiv mă are funcţia sintactică de complement direct. Însă în propoziţia Eu mă mândresc cu rezultate bune pronumele mă nu poate fi înlocuit, se analizează împreună cu verbul, prin urmare n-are funcţie sintactică. Tipul specific pentru diateza ac t ivă este cel nepronominal (nereflexiv).

2. Diateza pasivă arata că acţiunea tăcută de un autor neprecizat sau precizat printr-un complement de agent este suferită de către subiectul gramatical al propoziţiei. Această diateză se poate forma numai de la verbele active nepronominale tranzitive, dar asta nu înseamnă că orice verb tranzitiv poate avea diateză pasivă ( a avea, de exemplu). Propoziţia Eu am vizitat muzeul poate fi transformată în felul următor: Muzeul a fost vizitat de mine. În cele două propoziţii au avut loc următoarele transformări: eu (subiect) - de mine (complement de agent); muzeul (compl. dir. al primei propoziţii) - muzeul (subiectul gramatical al celei de-a doua propoziţii). Diateza pasivă are două tipuri formale: > un tip specific construit din verbul auxiliar a fi şi participiul verbului de conjugat (acordat cu subiectul), şi >un tip nespecific, aşa-numitul reflexiv-pasiv, reprezentat prin verbe reflexive cu pronumele în acuzativ; de exemplu: Revistele au fost citite / Revistele s-au citit. Pasivul cu a fi - numit şi pasiv analitic- nu poate fi confundat cu altă diateză, dar poate fi confundat uneori cu predicatul nominal a lcă tu i t din copulativul a fi şi un part icipiu cu valoare adjectivală. Criteriile de distincţie sunt multiple; există un criteriu semantic: Atitudinea lui a fost (foarte) hotărâtă: aici avem predicat nominal; Data alegerilor a fost hotărâtă: aici avem predicat verbal exprimat prin verb la diateza pasivă. Există un criteriu al contextului prin prezenţa sau prin posibilitatea existenţei unui complement de agent: Data alegerilor a fost hotărâta (de parlament). Confuzia cu un predicat nominal este mai frecventă în cazul verbelor momentane precedate de a fi. De aceea pentru asemenea verbe (a deschide, a închide, a găsi, a opri, a rupe, etc) se preferă folosirea reflexivului - pasiv.

3. Diateza reflexivă prezintă multe controverse teoretice. Despre verbele reflexive am vorbit în subcapitolul intitulat Clase lexico-gramaticale, punctul D. MODURILE

Morfologic modurile se clasifică în personale şi nepersonale (după capacitatea

63

de a exprima persoana), iar sintactic (după capacitatea de a îndeplini funcţia sintactică t ic predicat) în predicative şi nepredicative. Noţiunile de mod predicativ şi nepredicativ nu trebuie confundate cu acelea de verb predicativ şi nepredicativ; un verb predicativ poate îndeplini funcţia de predicat numai dacă este la un mod predicativ, în timp ce modurile predicative ale verbelor nepredicative intră în componenţa predicatului nominal.

Modurile personale şi predicative sunt: indicativul, conjunctivul, condiţional-optativnl. prezumtivul şi imperativul. Trebuie să remarcăm însă că perfectul conjunctivului şi prezentul conjunctiv specializat pentru valoarea prezumtivă nu au fonne variabile după persoană.

Modurile nepersonale şi nepredicative sunt: infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul. Dintre acestea numai participiul şi supinul sunt total nepersonale, în timp ce infinitivul şi gerunziul, deşi nu au forme variabile după persoană, se pot construi cu subiecte sau/şi pronume reflexive prin care se exprimă persoana; de exemplu, cu infinitivul: Mi-e uşor a mă deplasa până acolo; cu gerunziu: Ducăndu-mă acolo, m-am întâlnit cu el. În ceea ce priveşte lipsa valorii de predicat, trebuie să remarcăm că infinitivul poate avea valoare de imperativ: A se arunca după golire; dar şi supinul poate avea aceeaşi valoare: De păstrat la loc uscat. MODURILE PERSONALE (PREDICATIVE)

1. Modul indicativ este modul personal şi predicativ care exprimă o acţiune sigură. reală. Este modul cu cele mai multe timpuri - şapte -: prezent (noi desenăm), imperfect (noi desenam), perfect compus (noi am desenat), perfect simplu (noi desenarăm), mai mult ca perfect (noi desenaserăm), viitor (noi vom desena), viitor anterior (noi vom fi desenat). Din punct de vedere formal indicativul nu are o marcă generală.

2. Modul conjunctiv este modul personal şi predicativ care exprimă o acţiune realizabilă, posibilă. Verbul la modul conjunctiv este totdeauna precedat de conjuncţia să. Principala problemă de cultivare a limbii legată de valorile modului conjunctiv este concurenţa dintre acest mod şi infinitiv. În limba actuală această concurenţă se rezolvă, de obicei, în favoarea infinitivului. Însă conjunctivul trebuie folosit pentru claritatea enunţului, ori de câte ori este nevoie de exprimarea persoanei, evitarea confuziei cu privire la subiect. Modul conjunctiv are două timpuri: prezent (noi să cântăm) şi perfect (noi să fi cântat); dintre cele două forme prezentul are o frecvenţă mult mai mare în limbă. Timpul prezent al conjunctivului are şi o valoare de imperativ atunci, când se utilizează în propoziţii principale: Să-i scrii imediat o scrisoare! Pentru valoarea de prezumtiv, la timpul prezent există şi un t ip formal specializai (conjunctiv prezumtiv): Să fi citind el asta? Nu cred să fi citind. 3. Modul condiţional-optativ este modul personal şi predicativ care exprimă, la timpul prezent, o acţiune realizabilă, posibilă, iar la timpul perfect una ireală. La acest mod se disting următoarele valori: > exprima o concesie: Chiar de-ar citi acum, nu i-ar fi de folos.; => exprimă o comparaţie ireală. Se uită la mine ca şi cum nu m-ar cunoaşte. => valoare de optativ (când acţiunea este dorită): De-ar veni vacanţa!; sau când se evită exprimarea categorică a unei intenţii, opinii: Aş vrea puţină linişte.

Din punct de vedere formal, acest mod se construieşte cu formele speciale ale

64

verbului auxiliar "a avea": aş, ai, ar la singular, am, aţi, ar la plural. Pentru valoare de prezumtiv, la timpul prezent, există şi un tip formal specializat (condiţional prezumtiv): Se spune că ar fi auzind şi el ceva. 4. Modul prezumtiv este modul personal şi predicativ care exprimă o acţiune realizabilă, posibilă, prezentată ca presupusă, bănuită. Modul prezumtiv are două timpuri: prezent (vom fi citind) şi perfect (vom fi citit). Prezumtivul perfect este omonim cu indicativul viitor anterior. 5. Modul imperativ este modul personal şi predicativ prin care se exprimă a acţiune realizabilă, prezentată ca poruncită, fie că e vorba de un ordin propriuu-zis (Ieşi afară!), fie că e vorba de un îndemn sau o rugăminte (Nu mă supăra!). Modul imperativ nu are timpuri; este însă modul la care se distinge formal pozitivul (Pleacă!, Du-te!) de negativ (Nu pleca! Nu te duce!). Altă caracteristică a imperativului este că are forme numai pentru persoana a II-a singular şi plural. Din punct de vedere formal, imperativul este marcat, de obicei, de o intonaţie specifică, exclamativă. Intonaţia sau/şi intensitatea conţinutului se reflectă în deosebirile de punctuaţie: semnul exclamării este frecvent utilizat, dar nu este obligatoriu, fiind admis şi punctul. Unele verbe nu se folosesc la imperativ (imperativul este înlocuit cu conjunctivul): a putea, a şti, a zăcea, a vrea. MODURILE NEPERSONALE (NEPREDICATIVE)

1. Modul infinitiv este modul nepredicativ şi nepersonal care denumeşte acţiunea, din care cauză există unele asemănări funcţionale cu substantivul. Construcţia sa cu prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale este dovada naturii substantivale a infinitivului. Determinările pe care le primeşte sunt specific verbale (subiect, nume predicativ, complement de diverse tipuri, element predicativ suplimentar), dar este l ipsit de capacitatea -specifică substantivelor- de a avea atribut. În limbajul curent infinitivul este echivalent cu conjunctivul, pe care, în limba literară, are tendinţa de a-1 înlocui în diferite situaţii. De multe ori se poate utiliza atât un mod, cât şi celălalt:

• după verbe ca a se cuveni, a veni (impersonal), a începe, a putea, a se grăbi, a se hotărî; (de exemplu: Mă grăbesc a prinde trenul / să prind trenul, etc.);

• după adjective ca dator, vrednic, gata, etc, (vrednic a fi lăudat / să fie lăudat;) • după prepoziţia până cu sens temporal; ((până a veni / să vină).

Deosebirea dintre cele două moduri în construcţiile de acest fel este dată de caracterul impersonal al infinitivului faţă de caracterul personal al conjunctivului: pe această deosebire se bazează preferinţele diferite ale unor stiluri. Construcţia personală a conjunctivului este mai clară şi trebuie utilizată în orice situaţie pasibilă de confuzii, dar în situaţii neechivoce caracterul nepersonal al infinitivului pare mai adecvat. Este cazul s t i lului ştiinţific sau al celui administrativ; de aceea este preferat în construcţii ca: Vă rog a-mi aproba..... Vă adrese/ rugămintea de a-mi aproba, etc. Infinitivul este folosit şi cu valoare de gerunziu în unele s i tua ţ i i , dar numai ca verb dependent: M-am săturat a spune I spunând; începe prin a povesti antecedentele / povestind antecedentele: etc.

Modul infinitiv are două timpuri: prezent (a cânta, a c i t i , etc) şi perfect (a fi cântat, a fi citit. etc). Dintre cele două timpuri prezentul este mai frecvent uti l izat . Din punct de vedere formal, infinitivul este marcat prin prepoziţia a, care precede

65

totdeauna forma de perfect a infinitivului şi în majoritatea situaţiilor de prezent, cu excepţia formelor verbale compuse (va cânta, ar citi), a construcţiilor relative subiective sau completive de tipul: N-are cine cânta; N-are unde desena, etc. şi a determinării l u i a putea: Pot cânta, etc. Când se coordonează două infinitive, este recomandabilă repetarea prepoziţiei a : a citi şi a scrie frumos....; utilizarea prepoziţiei a este obligatorie dacă cele două infinitive sunt separate prin alte cuvinte: a citi corect şi cursiv şi a scrie frumos... . În diverse funcţii sintactice infinitivul, cu a, apare construit cu prepoziţii (de, fără, în, la, pentru, până, prin, spre, etc.) sau cu locuţiuni prepoziţionale ( departe de, înainte de, în loc de, etc). La unele dintre aceste construcţii se pune problema concurenţei dintre infinitiv şi conjunctiv (fără a / fără să, până a / până să, înainte de a / înainte ca să, în loc de a / în loc să,). Probleme speciale pune prepoziţia de, la care principala opţiune este între construcţia infinilivală cu sau fără această prepoziţie, soluţia depinzând de rolul infinitivului în propoziţie. Infinitivul cu rolul indiscutabil de atribut, în construcţii ca: datoria de a munci, plăcerea de a citi, obiceiul de a se scula devreme, etc. utilizarea prepoziţiei de este obligatorie. În construcţii de t ipul : a avea datoria, onoarea, cinstea, normele limbii literare admit apariţia infinitivului atât cu prepoziţia de, cât şi fără ea. Deci se poate spune: am onoarea de a vă saluta / am onoarea a vă saluta, etc. 2. Modul gerunziu este modul nepersonal şi nepredicativ care exprimă o acţiune în desfăşurare, dar poate exprima şi o acţiune încheiată: Sfârşind cartea, a scris o recenzie despre ea. Este un mod dependent şi lipsit de timpuri proprii, gerunziul preia semnificaţia modală şi temporală a verbului regent, faţă de care exprimă o acţiune simultană: - indicativ: Ploaia venea tunând şi fulgerând, => condiţional-optativ: Citind mai mult, ţi-ai dezvolta vocabulanil. => imperativ: Vorbeşte încet, păstrând liniştea sălii! => infinitiv: Este nepoliticos a vorbi cu cineva mâncând. Gerunziul este un mod nepersonal cu valoare verbală neconcurată de trăsături nominale. Poate îndeplini diferite funcţii sintactice:

• atribut adjectival: Coşurile fumegânde se v ă d de departe. • atribut verbal: Bătrâni sezând se odihneau in umbră. • complement indirect: M-am săturat astentându-te. • complement direct: Aud cântând din casă. • c. c. de timp Terminând treaba, s-a dus acasă. • c. c. de mod: Jucătorul a ieşit şchiopătând din vestiar. • c. c. de cauză: Necitind ziarul, nu cunoştea noutatea. • element predicativ suplimentar: Mergea pe stradă citind ziarul.

În legătură cu utilizarea gerunziului în comunicare se cer a fi respectate câteva norme de corectitudine a limbii: Enunţurile cu verbe numai la gerunziu, ca Necitind cartea, copiii nestiind subiectul operei. etc. sunt incorecte. Geminziul trebuie folosit în aşa fel, încât să rezulte clar la ce cuvânt se referă, adică ce subiect are. Subiectul gerunziului poate fi diferit de subiectul verbului regent numai dacă ambele sunt exprimte: Sosind trenul, elevii s-au urcat în vagoane. Gerunziul se creează cu ajutorul sufixelor verbale -ind şi -înd. Probleme de

66

corectitudine formală apar în cazul unor verbe. De aceea trebuie să se reţină următoarele nonne gramaticale: verbele cu rădăcina în -n au gerunziul cu această consoană nemodificată: rămânând,spunând, ţinând, punând, etc;

• verbele a fugi, a citi, a veni, etc. au gerunziul fugind, citind, venind, etc. • verbele cu infinitivul în -ua au gerunziul în -(u)ând: continuând, luând,

plouând, etc.; • verbele a crea, a agrea, a recrea, a procrea au gerunziul în -ând: creând,

agreând, recreând, procreând.

• se cere atenţie mare la respectarea distincţiei între -ind şi -iind. Verbele cu infinitivul în –ia monosilabic (diftong) au gerunziul în -ind: a tăia - tăind, a bruia - bruind, etc, iar verbele terminate în -ia bisilabic au gerunziul în -iind: a (se) apropia - apropiindu-se; a apropriu - apropriind, etc. .

• verbele terminate la infinitiv în -chea, -ghea au gerunziul în -chind, - ghind: a veghea - veghind; iar verbele terminate la infinitiv în -chia, -ghia au gerunziul în -chiind, -ghiind: a înjunghia - înjunghiind, etc.

3. Modul participiu este modul nepersonal şi nepredicativ care denumeşte acţiunea suferită sau îndeplinită de un obiect. Această acţiune suferită de un obiect, raportată la un substantiv, explică unele asemănări funcţionale şi formale ale participiului cu adjectivul. Participiul are totdeauna valoare temporală de trecut: acţiunea exprimată este prezentată ca terminată. Dintre întrebuinţările participiului, numai prezenţa sa în formele verbale compuse de la diateza activă (perfectul compus şi viitorul anterior la indicativ, conjunctivul perfect, eondiţional-optath perfect, prezumtivul perfect şi i n f i n i t i vu l perfect) ţ ine de natura verbală a acestui mod, în timp ce prezenţa sa în toate formele diatezei pasive formate cu auxiliarul "a fi" şi funcţiile sale sintactice (de atribut, nume predicativ, element predicativ suplimentar, complement circ. de cauză) ţin de natura lui adjectivală. În ce priveşte diateza, în funcţiile sale autonome modul participiu poate avea:

• sens pasiv (la majoritatea verbelor active tranzitive): data fixata, momentul ales, duşman înfrânt;

• sens activ ( la toate verbele active intranzitive şi la unele tranzitive, precum şi la verbele active reflexive de la care se formează participiul): tren sosit, vecin plecat, scrisoare sosită, tragedia petrecută, om îngâmfat, etc.

Din punct de vedere formal, participiul este marcat de sufixul -t ( la majoritatea verbeleor) sau -s ( la cele mai multe verbe cu perfectul simplu în -se). Sufixul -t se ataşează de obicei direct la tema perfectului şi astfel participiul se termină în -at (cântat, dansat, lansat), -it (venit, fugit, citit), -ut (tăcut, făcut, zăcut). Numai opt verbe simple cu perfectul în -se şi derivatele lor prefixate au sufixul -t neprecedat de vocală: copt, fiert, fript, frânt, rupt, spart, înfipt, supt.

Unele verbe sunt defective de participiu şi, în consecinţă, de formele compuse cu acestea. Astfel de verbe sunt a accede, a concede, a divide şi a rage.

Când este folosit drept cuvânt autonom, cu diverse funcţii sintactice, precum şi în formele diatezei pasive de la tipul cu " a fi", participiul are forme de gen, număr şi caz ca adjectivele variabile cu două terminaţii. Categoriile gramaticale respective sunt exprimate prin desinenţele adăugate după sufix şi prin alternanţe fonetice. De exemplu:

67

desenat (masc. şi n. sing.) şi desenată (fem. sing.), N.A.; desenaţi (masc. pl.) şi desenate (fem. şi n. pl.), fem. G.D. sing. La fel în cazul cuvântului a întoarece: întors - întoarsă, întorşi - întoarse; de observat alternanţa fonetică în cazul acestui cuvânt.

Funcţiile sintactice ale participiului: • atribut adjectival: Tragedia văzută ne-a impresionat. • nume predicativ: Tema a fost scrisă pe tablă. • c. c. de mod comparativ: Faţa îi era senină, dar mai mult prefăcută decât liniştită. • c.c. de cauză: N-am venit aseară de necăjit.

4. Modul supin este modul nepersonal şi nepredicativ care denumeşte acţiunea; el este sinonim cu infinitivul, cu care concurează în unele întrebuinţări şi are unele asemănări funcţionale cu substantivul. De natura substantivală a supinului aparţin funcţiile sintactice pe care le poate îndeplini (subiect, sume predicativ, atribut, complement de diverse tipuri), precum şi faptul că se construieşte cu prepoziţii. Determinantele pe care le poate primi ţ in însă de natura verbală a supinului (complemente circumstanţiale şi necircumstanţiale, element predicativ suplimentar), lipsindu-i capacitatea de a avea atribut. Spre deosebire de infinitiv, supinul nu are timpuri, iar în ceea ce priveşte diateza, supinul are de obicei sens activ.

Din punct de vedere formal, supinul este omonim cu participiul (forma de masc. şi n. a acestuia) şi este marcat aproape totdeauna de prezenţa unei prepoziţii: de -cea mai frecventă-, după, la, spre, pentru. Fără prepoziţie se foloseşte numai supinul unor verbe intranzitive sau absolut dependente de verbul a trebui: trebuie citit - trebuie să se citească sau să citim.

Supinul poate îndeplini următoarele funcţii sintactice: • subiect: E lesne de priceput. • nume predicativ: Poezia este de memorat. • atribut verbal: Romanul de citit era interesant. • complement direct: Noi avem de citit. • complement indirect: M-am săturat de aşteptat. • c. c. de loc: Aseară m-am plimbat pe la scăldat. • c. c. de scop: T a t a a mers la pescuit.

Ca şi verbele la modul participiu, formele verbale de supin pot primi valoare substantivală prin articulare cu articol hotărât şi nehotărât. De exemplu: Am fost la scăldat. - c. c. de scop exprimat prin verb la supin; Ciobanii s-au adunat pentru scăldatul anual al oilor. -c. c. de scop exprimat prin substantiv; Pentru un scăldat nu mă duc la mare. - c. c. de scop expimat prin substantiv.

TIMPUL VERBELOR Momentul realizării acţiunii poate fi exprimat fie raportat la momentul vorbirii

-deci în raport cu prezentul -, fie raportat la un alt moment sau la o altă acţiune. Din acest punct de vedere timpurile sau valorile temporale se clasifică în: valori temporale absolute (acţiunea se desfăşoară în momentul vorbirii) şi valori temporale relative (acţiunea se raportează la alt moment sau la o altă acţiune). Astfel prezentul indicativ este predominant absolut, iar viitorul anterior este un timp exclusiv de relaţie.

1. Prezentul indicativ are în propoziţii principale numai valori absolute. Este

68

specifică prezentului exprimarea unei acţiuni în momentul vorbirii ( Trăim în oraşul Odorheiu Secuiesc), dar acest timp poate avea şi valoarea timpului perfect (simplu sau compus), aşa-numitul prezent istoric sau narativ: Eminescu devine simbol al poeziei romaneşti; poate avea valoare de viitor: Trenul soseşte peste o oră; poate exprima o acţiune nesituată precis în timp. În această ultimă categorie intră aşa-numitul prezent iterativ, exprimând o acţiune care se repetă cu o anumită periodicitate (Merg zi lnic la bibliotecă), şi prezentul gnomic sau etern, care exprimă fenomene permanente sau adevăruri considerate ca atare (Universul este infinit). Poate avea şi valoare de imperativ (sens de viitor): Pleci imediat şi-ţi strângi lucrurile din clasă. În propoziţii subordonate, prezentul poate avea valori relative, când exprimă o acţiune simultană cu o regentă la trecut (valoare de imperfect: N-am observat că vine după mine) sau la viitor (valoare de viitor: Vei vedea că ştie).

Din punct de vedere formal, prezentul indicativ este un timp simplu, cu temă variabilă m ce priveşte menţinerea sufixului conjugării, care apare clar numai la persoana a II-a plural. Formarea indicativului prezent este mai dificilă decât a altor timpuri simple, deoarece aici există la conjugarea I două tipuri principale ( cu sau fără -ez), iar la conjugarea a IV-a există patru asemenea tipuri (câte două pentru cele două tipuri ale infinitivului în -i sau în -î: cu sau fără –esc, respectiv -ăsc), pe lângă diferite categorii mai mici de verbe cu desinenţe specifice la unele persoane. Desinenţele personale sunt următoarele:

Conjugarea IV Conjugarea I Conj. II Conj. III cu infinitivul în -i cu infinitivul în -î

- -ez - - - -esc - -ăsc -i -ezi -i -i -i -eşti -i -ăşti -ă -ează -e -e -e -eşte -ă -ăşte

-(ă)m -(ă)m -(e)m -(e)m -(i)m -(i)m -(ă)m -(ă)m -(a)ţi -(a)ţi -(e)ţi -(e)ţi -(i)ţi -(i)ţi -(ă)ţi -(ă)ţi

-ă -ează - - - -esc -ă -ăsc Modele de conjugare (tipurile principale):

Conjugarea IV Conjugarea I Conj. II Conj. III Cu infinitivul în -i Cu infinitivul în -î

cânt desenez văd merg sorb citesc dobor hotărăsc cânţi desenezi vezi mergi sorbi citeşti dobori hotărăşti cântă desenează vede merge soarbe citeşte doboară hotărăşte

cântăm desenăm vedem mergem sorbim citim doborăm hotărăm cântaţi desenaţi vedeţi mergeţi sorbiţi citiţi doborăţi hotărăţi cântă desenează văd merg sorb citesc doboară hotărăsc

Probleme de cultivare a limbii apar chiar la verbele care se încadrează în aceste

tipuri principale. Una dintre aceste probleme este aşa-numitul fenomen al iotacizârii cu multe variante ale sale: -z în loc de -d, -ţ în loc de -t, -i sau -u semivoealic în loc de -n, -i semivocalic în loc de -r la persoana I singular. De reţinut că următoarele forme neiotacizate sunt corecte:

• cu -d: aprind, prind, ard, ascund, aud, cad, cred, deprind, deschid, închid, întind, pătrund, pierd, desprind, rad, răspund, reped, râd, rod, scad, şed, tund, ucid, văd, vind /nu aprinz. prinz, arz, ascunz, etc);

• cu -t: ascut, împart, înghit, pot, scot, simt, trimit, (nu ascuţ, împarţ, înghiţ etc);

69

• cu -n: amân, mân (de la a mâna), pun, rămân, spun, ţin, vin (nu amâi,... nici ţ iu sau viu) ;

• cu -r: pier, sar (nu piei, sai). Un a l t tip este specific verbelor de conjugarea I care au tema în -i semivocalic, notat sau nu (tăia, apropia), sau în consoană palatală (deochea): Desinenţele personale Modele de conjugare

- tai apropii deochi - tai apropii deochi -e taie apropie deoache

-(e)m tăiem apropiem deoachem -(a)ţi tăiaţi apropiaţi deocheaţi

-e taie apropie deoache

Un alt tip secundar, la conjugarea I, este specific verbelor care au o consoană + l sau r înaintea sufixului infinitival (a afla, a intra, etc,). Acest caz se caracterizează prin desinenţa -u vocalic la persoana I singular şi -i vocalic la persoana a I I -a singular: aflu, afli, intru, intri; restul persoanelor continuă conjugarea obişnuită.

Poate cea mai importantă problemă de cultivare a limbii a prezentului indicativ este faptul că în unele graiuri persoana a I I I - a plural este identică cu persoana a I I I -a singular la toate verbele. Forme ca (ei, ele) pare, începe, soarbe, merge, iubeşte, hotărăşte, dă, stă, ia trebuie evitate de toţi vorbitorii care încearcă să utilizeze corect limba literară.

2. Valoarea specifică a timpului imperfect este exprimarea unei acţiuni trecute durative care se află în raport de simultaneitate cu altă acţiune trecută. Această valoare este relativă dacă cealaltă acţiune este exprimată în frază ( În timp ce dormea, ceilalţi au intrat în casă) şi este absolută dacă cealaltă acţiune nu este exprimată (aşa-numitul imperfect narativ sau descrptiv: În copilărie locuiam în satul acela). Tot valoare relativă are şi atunci, când imperfectul exprimă posterioritatea faţă de o acţiune trecută (Ajunsese la gară când trenul chiar pornea).

Din punct de vedere formal, imperfectul este un timp simplu: se formează cu

ajutorul sufixului -a la verbele de conjugarea I şi a IV-a cu infinitivul în -î şi cu sufixul -ea la toate celelalte verbe (de conjugarea a II-a , a III-a şi a IV-a, cu infinitivul în - i) . Modele de conjugare:

Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III Conjugarea IV

cântam vedeam mergeam citeam doboramcântai vedeai mergeai citeai doborai cânta vedea mergea citea dobora

cântam vedeam mergeam citeam doboram cântaţi vedeati mergeaţi citeaţi dobora ţi cântau vedeau mergeau citeau doborau

70

De reţinut că verbele cu tema terminată în -j, -ş urmează modelul conjugărilor respective. Se scrie corect aranja, dagaja (nu aranjea, degajea), dar se scrie cojea, prăjea, tânjea (nu coja, prăja, tânja); înfăşa, îngrăşă, trişa (nu înfăşea, îngrăşea. trişea), dar se scrie linguşea, sfârşea (nu linguşa, sfârşa). De la verbul a se îngrija imperfectul este îngrija, iar de la verbul a îngriji imperfectul este îngrijea.

3. Perfectul compus exprimă de obicei o acţiune săvârşită şi încheiată în trecut, cu raportare numai la momentul vorbirii, deci are valoare absolută. Unii vorbitori folosesc perfectul compus cu valoare de imperfect duraţiv în fraze de tipul: Când a intrat tata în cameră, am învăţat poezia în loc de: Când a intrat tata în cameră, învăţam poezia.

Din punct de vedere formal, perfectul compus are următoarea structură: formele de a u x i l i a r ale verbului a avea la indicativ prezent (am, ai, a, am, aţi, au) + participiul invariabil al verbului de conjugat. Model de conjugarea: am cântat (văzut, mers, sorbit, iubit, doborât, hotărât)

ai cântat a cântat am cântat aţi cântat au cântat

Auxiliarul are la persoana a III-a singular şi plural, variante regionale care trebuie evitate în exprimarea literară: o şi au la persoana a I I I -a singular (o spus, au spus şi el în loc de a spus), o, or şi a la plural ( ei o spus, or spus, a spus şi ei în loc de au spus).

Perfectul compus poate fi folosit şi cu forme inverse, în care auxiliarul este aşezat după participiu: Plecat-am la mare. Asemenea forme inverse apar rar în limba literară actuală, iar prin caracterul lor învechit prezintă interes stilistic şi poetic.

4. Perfectul simplu exprimă tot o acţiune făcută şi încheiată în trecut, indiferent de caracterul recent sau îndepărtat al acestei acţiuni. Acest timp nu este folosit în vorbirea obişnuită decât în unele regiuni ale ţării - în special în Oltenia (considerat specific pentru această zonă), dar se utilizează şi în Banat, Crişana şi Muntenia. În aceste zone are valoare proprie, diferită de cea a perfectului compus, însemnând o acţiune recent încheiată.

Din punct de vedere formal, perfectul simplu este marcat de sufixele, ca şi la infinitiv, -a la conjugarea I, -i sau -î la conjugarea a IV-a şi de sufixele specifice -u- sau -se- la conjugarea a II-a şi a III-a. Desinenţele personale sunt:

Singular Plural -i -răm

-şi -răţi - -ră

La conjugarea I sufixul -a se schimbă la pers. 3 singular -ă (continuă, adună, etc.) sau în -e după -i: tăie, apropie, etc. Unele dintre aceste forme sunt scrise identic cu cele de indicativ prezent pers. 3 singular, dar se deosebesc de ele prin accentuarea pe vocala finală: cântă - prezent: cântă - perfect simplu. Pentru a identifica timpul verbului în asemenea situaţii, trebuie să se analizeze contextul în care se află verbul. Modele de conjugare:

Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III Conjugarea IV

cântai tăiai văzui mersei sorbii doborâi

71

cântaşi tăiaşi văzuşi merseşi sorbişi doborâşi cântă tăie văzu merse sorbi doborî

cântarăm tăiarăm văzurăm merserăm sorbirăm doborârăm cântarăţi tăiară ţi văzurăţi merserăţi sorbirăţi doborârăţi cântară tăiară văzură merseră sorbiră doborâră

În legătură cu accentuarea sufixului -se trebuie menţionat că acesta se

accentuează doar la primele două persoane: prinséi, prinséşi şi este neaccentuat la toate celelalte forme: prinse, prinserăm, prinserăţi, prinseră.

5. Mai mult ca perfectul exprimă o acţiune încheiată înaintea altei acţiuni făcute în trecut, deci este prin definiţie un timp relativ. Este un timp folosit destul de ra r în vorbire, fiind înlocuit de multe ori cu perfectul compus, ceea ce este o pierdere pentru claritatea, expresivitatea şi varietatea exprimării.

Din punct de vedere formal, este un timp simplu, marcat prin sufixul -se adăugat la tema perfectului; dacă în tema perfectului există un -se (sufixul perfectului simplu), rezultă la mai mult ca perfect secvenţa -sese, la care se adaugă următoarele desinenţe personale: Singular Plural

-m -răm -şi -răţi - -ră

Modele de conjugare: Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III Conjugarea IV cântasem tăiasem văzusem mersesem sorbisem doborâsem cântaseşi tăiaseşi văzuseşi merseseşi sorbiseşi doborâseşi cântase tăiase văzuse mersese sorbise doborâse cântaserăm tăiaserăm văzuserăm merseserăm sorbiserăm doborâserăm cântaserăţi tăiaserăţi văzuserăţi merseserăţi sorbiserăţi doborâserăţi cântaseră tăiaseră văzuseră merseseră sorbiseră doborâseră

6. Viitorul exprimă de obicei o acţiune care urmează să se facă după momentul vorbirii, deci acest timp are valoare absolută (Mâine vom veni la ora 8 la şcoală). Tot cu valoare de timp absolut este folosit şi cu valoare de perfect - simplu sau compus - : După o domnie lungă, Ştefan cel Mare va muri în anul 1504. Timpul viitor poate avea şi valori modale: de imperativ (Veţi merge imediat acasă).

Din punct de vedere formal, viitorul este un timp compus, cu mai multe tipuri: a. Principalul timp viitor, exclusiv literar, este constituit din formele de

a u x i l i a r ale indicativului prezent de la verbul a vrea (voi, vei, va, vom, veţi, vor) şi infinitivul prezent al verbului de conjugat. Model de conjugare: voi cânta ( desena, vedea, merge, citi , sorbi, doborî)

vei cânta va cânta vom cânta veţi cânta vor cânta

Atenţie la scrierea corectă (într-un cuvânt, fără cratimă) a auxiliarului! De reţinut că grafiile v-oi, v-a, v-om, v-or pot fi corecte în limba română în alte situaţii, în care v-

72

este pronume personal. b. Un tip de viitor folosit în limba vorbită este constituit din auxiliarul invariabil

o şi conjunctivul prezent al verbului de conjugat. Model de conjugare: o să cânt (desenez, văd, merg, citesc, sorb, dobor)

o să cânţi ( desenezi, vezi, mergi, citeşti , sorbi, dobori) o să cânte ( deseneze, vadă, meargă, citească, doboare) o să cântăm ( desenăm, vedem, mergem, citim, doborâm) o să cântaţi ( desenaţi, vedeţi, mergeţi, citiţi, doborâţi) o să cânte ( deseneze, vadă, meargă, citească, doboare)

c. Alt tip de viitor folosit în limba vorbită esle construit din formele obişnuite de indicativ prezent ale verbului aux i l i a r a avea şi conjunctivul prezent al verbului de conjugat. Model de conjugare: am să cânt (desenez, văd, merg, citesc, dobor)

ai să cânţi (desenezi, vezi, mergi, citeşti, dobori) are să cânte (deseneze, vadă, meargă, citească, doboare) avem să cântăm (desenăm, vedem, mergem, citim, doborâm) aveţi să cântaţi (desenaţi, vedeţi, mergeţi, c i t i ţ i , doborâţi) au să cânte (deseneze, vadă, meargă, citească, doboare).

7. Viitorul anterior exprimă o acţiune care urmează să se facă după momentul vorbirii, dar înaintea altei acţiuni viitoare, deci prin definire este un timp relativ. După cum arată şi numele acestui timp, este un timp trecut în viitor, sau este un viitor în trecut. Din punct de vedere formal, el este un timp compus din formele de viitor a le verbului auxiliar a fi şi participiul invariabil al verbului de conjugat. Model de conjugare: voi fi cântat (desenat, văzut, mers, citit, doborât)

vei fi cântat va fi cântat vom fi cântat veţi fi cântat vor fi cântat.

8. Prezentul conjunctiv, datorită valorilor specifice ale modului, exprimă de obicei o acţiune viitoare (Să citesc cartea?) sau o acţiune nesituată precis în timp (Eu să lucrez şi el să tragă foloasele?).

Din punct de vedere formal, prezentul conjunctiv este asemănător cu prezentul indicativ. La toate verbele, cu excepţia lui a fi, sunt identice cu prezentul indicativ primele două forme de la singular şi plural, care se disting de indicativ numai prin prezenţa conjuncţiei să. Formele de persoana 3 singular şi plural, care sunt totdeauna egale între ele, se deosebesc de indicativ prezent. Desinenţele de persoana III-a singular şi plural sunt următoarele:

Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III Conjugarea IV -e -eze -ă -ă -ă -cască -e -ască Modele de conjugare: (numai la persoana 3 singular şi plural):

Conjugarea I Conjugarea II

Conjugarea III

Conjugarea IV

73

să cânte să deseneze să vadă să meargă să soarbă să citească să doboare să hotărască

9. Perfectul conjunctiv exprimă ca timp absolut o acţiune trecută faţă de

momentul vorbirii (Să fi citit ziarul atunci!), iar ca timp relativ fie o acţiune anterioară faţă de altă acţiune (Nu-mi amintesc să fi spus aşa ceva), fie o acţiune simultană (Să-l fi văzut atunci, i-aş fi spus). Din punct de vedere formal este un timp compus, are o structură invariabilă după persoane şi este alcătuită d i n să fi + participiul verbului de conjugat. Modele de conjugare:

Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III Conjugarea IV să fi cântat să fi văzut să fi mers să fi citit să fi sorbit să fi doborât

10. Prezentul condiţional-optativ cu valoare absolută exprimă o acţiune

viitoare (Aş citi şi eu), dar poate exprima şi o acţiune săvârşită în momentul vorbirii (Aş vrea să spun că...).

Din punct de vedere formal este compus din formele speciale ale auxiliarului a avea: aş, ai, ar, am, aţi, ar + infinitivul verbului de conjugat. Model de conjugare: aş cânta (desena, vedea, merge, citi, doborî)

ai cânta ar cânta am cânta aţi cânta ar cânta

Atenţie la forma corectă a auxiliarul de la persoana I singular aş (nu a ş i ! ) şi la structura a-şi, unde -şi este pronume reflexiv. Prezentul condiţional-optativ poate fi folosit şi cu forme inverse, în care auxiliarul este postpus; dacă între infinitiv şi auxiliar se intercalează un pronume personal neaccentuat, infinitivul are forma sa scurtă, obişnuită, iar structura se scrie cu cratimă: chema-l-aş, vedea-l-ar, etc.

11. Perfectul condiţional-optativ se formează din prezentul condiţional al verbului auxiliar a fi şi participiul verbului de conjugat. Model de conjugare: aş fi cântat ( desenat, văzut, mers, citit, sorbit, doborât)

ai f i cântat ar fi cântat am fi cântat aţi fi cântat ar fi cântat

12. Prezentul prezumtiv cu valoare absolută poate exprima o acţiune desfăşurată în momentul vorbirii (Va fi venind el acolo), o acţiune viitoare (Mâine o fi sosind şi el) sau o acţiune nesituată în timp (prezent iterativ): Va fi citind zilnic câte o novelă.

Din punct de vedere formal este un timp compus din formele de viitor indicativ (exclusiv de tip a.) ale verbului auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat. Model de conjugare:

voi fi cântând (desenând, văzând, mergând, c i t ind , sorbind, doborând)

74

vei fi cântând va fi cântând vom fi cântând veţi fi cântând vor fi cântând

13. Perfectul prezumtiv cu valoare absolută exprimă o acţiune trecută (O fi ştiut el ceva). Ca timp relativ exprimă tot o acţiune trecută, de obicei anterioară (Nu-mi imaginez dacă o fi citit el aşa ceva).

Din punct de vedere formal este un timp compus din formele de viitor indicativ ale auxiliarului a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat, deci este omonim cu viitorul anterior: voi fi cântat, vei fi cântat, va fi cântat, vom fi cântat, veţi fi cântat, vor fi cântat.

14. Prezentul infinitiv are valori temporale diferite după întrebuinţările sale. Astfel poate exprima:

• acţiune nesituată în timp (infinitiv atemporal): A citi e o plăcere. • sens de imperativ: A se păstra la loc uscat! • influenţa verbului regent asupra infinitivului - trecut: A început a cânta;

- viitor: Va începe a cânta. Din punct de vedere formal prezentul infinitiv este un timp simplu, sufixele fiind

cele ale celor patru conjugări. Varianta „lungă” (infinitivul lung) are terminaţia -re adăugată la sufixul infinitivului „scurt”: cânta - cântare; începe - începere; iubi - iubire; doborî -doborâre, etc

15. Perfectul infinitiv exprimă o acţiune trecută, de obicei anterioară celei exprimate de verbul regent (Faptul de a fi ascuns adevărul a avut urmări neplăcute); când are funcţia sintactică de complement circumstanţial de timp construit cu prepoziţia până sau cu locuţiunea prepoziţională înainte de, poate exprima o acţiune trecută posterioară (Înainte de a fi vorbit, s-a gândit bine).

Din punct de vedere formal este un timp compus din prezentul infinitiv al auxiliarului a fi + participiul verbului de conjugat; prepoziţia a este obligatorie în această situaţie. Model de conjugare: a fi cântat, desenat, văzut, mers, citit, sorbit, doborât, etc. PERSOANA VERBELOR

Categoria gramaticală a persoanei este un criteriu de clasificare a verbelor. La descrierea categoriei modului am arătat că, în funcţie de capacitatea de a exprima persoana, modurile se clasifică în moduri personale şi nepersonale.

După posibilitatea formală a verbelor de a exprima diferite persoane, ele pot fi: 1. tripersonale (sau pluripersonale), care pot avea forme pentru toate cele trei

persoane şi care constituie majoritatea verbelor; 2. unipersonale, care au forme numai pentru persoana a III-a singular, uneori şi

plural (se cuvine, se cade. a consta, etc.) Pe de altă parte, verbele se clasifică şi din punct de vedere semantic, după

posibilitatea de a avea un autor al acţiunii, în: 1. verbe personale, care pot fi după formă tripersonale sau unipersonale; 2. verbe impersonale, care sunt numai unipersonale sau acţiunea nu poate fi

atribuită unei persoane ( a ploua, a ninge, a se insera, etc).

75

Trebuie să menţionăm că unele verbe impersonale prin conţinut şi unipersonale prin formă pot deveni verbe tripersonale cu sensuri figurate: El tună şi fulgeră de supărare. De reţinut că în limba literară verbul a fi ca verb de modalitate poate avea sensul „a se afla pe punctul de a ...”; în această situaţie este impersonal şi unipersonal. Se spune corect: era să mor. era să mori, era să moară, era să murim, era să muriţi (nu eram să mor, erai să mori,...). Varianta personală este admisă numai la persoana a I I I - a plural: Ei erau să moară. De asemenea este impersonal şi unipersonal verbul de modalitate a trebui; se spune corect: A trebuit să plec, nu Am trebuit să plec; Trebuia să citeşti, nu Trebuiai să citeşti, etc. La persoana a II I -a plural este admisă forma: Ei trebuiau să plece. Observaţii:

În general, persoana gramaticală (exprimată prin forma personală a verbului şi subiectul ei) este identică cu persoana reală. Există însă şi excepţii acceptate ca fiind corecte, de cele mai multe ori cu valoare expresivă:

• persoana a II-a singular cu valoare generală: Nu ştii de unde sare iepurele; • persoana a III-a singular în loc de persoana I sau de persoana a II-a: Să te sărute

mama? Băiatul vrea dulceaţă? • persoana I plural în loc de persoana a II-a singular şi plural: Am fost cuminţi

astăzi? Aceste discordanţe apar mai frecvent în vorbirea adulţilor cu copiii. NUMĂRUL VERBELOR

În cazul verbelor personale numărul se exprimă împreună cu persoana, iar la modul participiu împreună cu genul. În general, numărul gramatical coincide cu numărul real, dar, ca şi în cazul persoanei, există discordanţe acceptate drept corecte. Astfel de situaţii apar:

• la persoana I plural - pluralul autorităţii - folosit în locul persoanei I singular (folosit mai ales în vechiul stil administrativ): Noi, prefectul judeţului, decidem...

• la pluralul autorului (în limabajul ştiinţific): În acest studiu vom demonstra.... • la pluralul ironic: S-avem iertare! • la persoana a II-a plural – pluralul politeţii-: Domnule Director, vă rog; să-mi

aprobaţi... VERBE NEREGULATE

Mai multe verbe prezintă neregularităţi în ceea ce priveşte tema unor forme flexionare. Cel mai neregulat verb al limbii române este a fi, care are cinci teme în cursul flexiunii. Alte verbe neregulate sunt: a avea, a mânca, a usca, a lua, a bea, a vrea, a da, a sta, etc. Conjugarea verbului „a fi”: Indicativ prezent: sunt (familiar: -s, s-, popular: îs)

eşti este şi e (familiar: -i, i-, popular: îs) suntem sunteţi sunt (familiar: -s, s-, popular: îs)

76

Indicativ imperfect: eram, erai, era, eram, eraţi, erau. Perfect simplu: fusei / fui

fuseşi / fuşi fuse / fu fuserăm / furăm fuserăţi / furăţi fuseră / fură

Mai mult ca perfectul: fusesem, fuseseşi, fusese, fuseserăm, fuseserăţi, fuseseră. Conjunctiv prezent: să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie. Atenţie la scrierea doi de i la persoana a II-a singular! Se scrie însă un singur i la conjunctiv perfect : să fi fost (structura nu se schimbă după persoană). Imperativ: Pozitiv: fii!, fiţi!

Negativ: nu fi!, nu fiţi! Gerunziu: fiind (două silabe: fi-ind) Participiu: fost, fost, foşti, foste. Supin: de fost. Conjugarea verbului neregulat „a avea”: Indicativ prezent: am, ai, are, avem, aveţi, au. Imperfect: aveam, aveai, avea, aveam, aveaţi, aveau Perfect simplu: avusei / avui

avuseşi /avuşi avuse / avu avuserăm / avurăm avuserăţi / avurăţi avuseră / avură

Mai mult ca perfect: avusesem, avuseseşi, avusese, avuseserăm, avuseserăţi, avuseseră Conjunctiv prezent: să am, să ai, să aibă (nu să aibe, să aive!) să avem, să aveţi, să aibă. Conjunctiv perfect: să fi avut ( invariabil la toate persoanele) Imperativ: Pozitiv: ai! (învechit şi regional: aibi!), aveţi!

Negativ: nu (n-) avea! (învechit şi familiar: n-aibi!), nu (n-) aveţi! CONJUGAREA VERBELOR REFLEXIVE

Verbele reflexive, indiferent de valoarea lor, se conjugă ca verbele active, dar formelor verbale propriu-zise li se adaugă pronume reflexive neaccentuate în cazul acuzativ sau dativ. Pronumele stă de obicei înaintea verbelor atât la formele simple: mă scol, te speli, îmi amintesc, îţi închipui, etc, cât şi la formele compuse: m-am sculat, te-ai spălat, mi-am amintit, ţi-ai închipuit, etc. La modul conjunctiv şi la infinitiv pronumele stă după să, respectiv a, înaintea verbului de conjugat: să mă duc, să te speli, a mă scula, a ne spăla, etc. Tot astfel pronumele reflexiv stă între adverbul de nagaţie nu şi forma verbală: nu te duce, nu-ţi imagina!, etc. La gerunziu pronumele reflexiv stă după verb: ducându-mă, imaginându-şi, etc. Participiul şi supinul nu sunt însoţite de pronume. Modele de conjugare: Cu pronume în acuzativ: a se mira Cu pronume în dativ: a-şi închipui

77

Indicativ Prezent mă mir, te miri, se miră

ne mirăm, vă miraţi, se miră îmi închipui, îţi închipui, îşi închipuie, ne închipuim, vă închipuiţi, îşi închipuie

Imperfect mă miram, te mirai, se mira ne miram, vă miraţi, se mirau

îmi închipuiam, îţi închipuiai, îşi închipuiau ne închipuiam, vă închipuiaţi, îşi închipuiau

Perfect compus

m-am, te-ai, s-a mirat ne-am, v-aţi, s-au mirat

mi-am, ţi-ai, şi-a închipuit ne-am, v-aţi, şi-au închipuit

Perfect simplu

mă mirai, te miraşi, se miră ne mirarăm, vă mirarăţi, se mirară

îmi închipuii, îţi închipuişi, îşi închipui ne închipuirăm, vă închipuirăţi, îşi închipuiră

Mai mult ca perfect

mă mirasem, te miraseşi, se mirase ne miraserăm, vă miraserăţi, se miraseră

îmi închipuisem, îţi închipuiseşi, îşi închipuise ne închipuiserăm, vă închipuiserăţi, îşi închipuiseră

Viitor mă voi mira, te vei mira, se va mira ne vom mira, vă veţi mira, se vor mira

îmi voi închipui, îţi vei închipui, îşi va închipui ne vom închipui, vă veţi închipui, îşi vor închipui

Viitor anterior

mă voi fi mirat, te vei fi mirat, se va fi mirat ne vom fi mirat, vă veţi fi mirat, se vor fi mirat

îmi voi fi închipuit, îţi vei fi închipuit, îşi va fi închipuit ne vom fi închipuit, vă veţi fi închipuit, îşi vor fi închipuit

Conjunctiv

Prezent să mă mir, să te miri, să se mire să ne mirăm, să vă miraţi, să se mire

să-mi închipui, să-ţi închipui, să-şi închipuie să ne închipuim, să vă închipuiţi, să-şi închipuie

Perfect să mă fi mirat, să te fi mirat, să se fi mirat să ne fi mirat, să vă fi mirat, să se fi mirat

să-mi fi închipuit, să-ţi fi închipuit, să-şi fi închipuit să ne fi închipuit, să vă fi închipuit, să-şi fi închipuit

Condiţional – optativ

Prezent m-aş mira, te-ai mira, s-ar mira ne-am mira, v-aţi mira, s-ar mira

mi-aş închipui, ţi-ai închipui, şi-ar închipui ne-am închipui, v-aţi închipui, şi-ar închipui

78

Perfect m-aşi fi mirat, te-ai fi mirat, s-ar fi mirat ne-am fi mirat, v-aţi fi mirat, s-ar fi mirat

mi-aş fi închipuit, ţi-ai fi închipuit, şi-ar fi închipuit ne-am fi închipuit, v-aţi fi închipuit, şi-ar fi închipuit

Prezumtiv

Prezent mă voi fi, te vei fi, se va fi mirând ne vom fi, vă veţi fi, se vor fi mirând

îmi voi fi, îţi vei fi, îşi va fi închipuind ne vom fi, vă veţi fi, îşi vor fi închipuind

Perfect Toate formele sunt omonime cu indicativ viitor anterior. Imperativ

Pozitiv Miră-te! Miraţi-vă! Închipuie-ţi! Închipuiţi-vă! Negativ Nu te mira! Nu vă miraţi! Nu-ţi închipui! Nu vă închipuiţi!

Infinitiv

Prezent a mă, a te, a se mira a ne, a vă, a se mira

a-mi, a-ţi, a-şi închipui a ne, a vă, a-şi închipui

Perfect a mă fi, a te fi, a se fi mirat a ne fi, a vă fi, a se fi mirat

a-mi fi, a-şi fi, a-şi fi închipuit a ne fi, a vă fi, a-şi fi închipuit

Gerunziu mirându-mă, mirându-te, mirându-se închipuindu-mi, închipuindu-ţi,

închipuindu-şi mirându-ne, mirându-vă, mirându-se închipuindu-ne, închipuindu-vă,

închipuindu-şi FORMELE DIATEZEI PASIVE

Forma specifică a diatezei pasive - pasivul analitic - este alcătuită din auxiliarul a fi, la timpul şi modul de exprimat, şi participiul variabil al verbului de conjugat, acordat în gen, număr şi caz cu subiectul. Prin caracterul variabil al diatezei pasive se recunosc formele pasive parţial omonime cu unele forme active: de exemplu: pasiv viitor voi fi iubit (ă), activ vi i tor anterior: voi fi iubit. Model de conjugare: Indicativ Prezent sunt chemat(ă), eşti chemat(ă), este chemat(ă)

suntem chemaţi (chemate), sunteţi chemaţi (chemate), sunt chemaţi (chemate)

Imperfect eram chemat(ă), erai chemat(ă), era chemat(ă) eram chemaţi (chemate), eraţi chemaţi (chemate), erau chemaţi (chemate)

Perfect compus

am fost, ai fost, a fost chemat(ă) am fost, aţi fost, au fost chemaţi (chemate)

Perfect simplu

fusei / fui, fuseşi / fuşi, fuse / fu chemat(ă) fuserăm / furăm, fuserăţi / furăţi, fuseră / fură chemaţi (chemate)

79

Mai mult ca perfect

fusesem, fuseseşi, fusese chemat(ă) fuseserăm, fuseserăţi, fuseseră chemaţi (chemate)

Viitor voi fi, vei fi, va fi chemat(ă) vom fi, veţi fi, vor fi chemaţi (chemate)

Viitor anterior

voi fi fost, vei fi fost, va fi fost chemat(ă) vom fi fost, veţi fi fost, vor fi fost chemaţi (chemate)

Conjunctiv

Prezent să fiu, să fii, să fie chemar(ă) să fim, să fiţi, să fie chemaţi (chemate)

Perfect să fi fost chemat(ă), chemaţi (chemate) - formele rămân invariabile la toate persoanele

Condiţional-optativ

Prezent aş f i , ai fi, ar fi chcmat(ă) am f i , aţi fi, ar fi chemaţi (chemate)

Perfect aş fi fost, ai fi fost, ar fi fost chemat(ă) am fi fost, aţi fi fost, ar fi fost chemaţi (chemate)

Prezumtiv

Prezent voi fi fiind, vei fi fiind, va fi fiind chemat(ă) vom fi fiind, veţi fi fiind, vor fi fiind chemaţi (chemate)

Perfect voi fi fost, vei fi fost, va fi fost chemat(ă) vom fi fost, veţi fi fost, vor fi fost chemaţi (chemate)

Imperativ

Pozitiv Fii chemat(ă)! Fiţi chemaţi (chemate)! Negativ Nu fi chemat(ă)! Nu fiţi chemaţi (chemate)!

Infinitiv

Prezent a fi chemat(ă) Perfect a fi fost chemat(ă)

Gerunziu: fiind chemat(ă), chemaţi (chemate) Participiu: chemat, chemată, chemaţi, chemate Supin: (de) chemat LOCUŢIUNILE VERBALE

Grupul de cuvinte folosit cu valoarea unui verb alcătuieşte o locuţiune verbală. În structura locuţiunilor verbale este obligatorie prezenţa unui verb, alături de care pot să apară diverse părti de vorbire.

Exemple de locuţiuni verbale: a lua loc, a ţine minte, a-l duce capul, a-şi bate joc, a avea de gând, a băga de seamă, a băga în draci, a găsi cu cale, a lua la rost, a o lua la fugăi. a da înapoi, a-i părea bine, a se da jos, a se face bine, a-şi aduce

80

aminte, a se da de-a rostogolul, a se da de-a dura, a o face lată, a da bir cu fugiţii, a nu-i fi boii acasă, a face pe dracul ghem, a o lua la sănătoasa, a sta de vorbă, etc.

Verbul din structura unei locuţiuni verbale are rol gramatical: exprimă diateza, modul, timpul, persoana şi numărul, iar celelalte cuvinte au rol lexical , contribuind în mai mare măsură decât verbul la sensul global al locuţiunii. Datorită verbelor de bază, locuţiunile au aceleaşi caracteristici morfologice şi sintactice ca şi verbul. Sunt însă situaţii când comportarea unei locuţiuni diferă de cea a verbului de bază: verbul tranzitiv a lua încorporat în structura locuţiunii a lua aminte rezultă un sens intranzitiv.

A D V E R B U L

Definiţie: Adverbul este partea de vorbire în general neflexibilă, care arată o împrejurare a unei acţiuni, a unei stări sau a unei însuşiri. Adverbul determină de obicei un verb (Aproape am ajuns), dar poate determina şi un adjectiv (Se simţea aproape bolnavă) sau un alt adverb ( Întreabă de t ine aproape totdeauna), având lângă aceste cuvinte funcţia sintactică de complement circumstanţial. Unele adverbe pot determina şi un substantiv (Plecarea acasă ne-a bucurat) sau un promume (Voi de acolo, v en i ţ i aici!), având în aceste situaţii rol de atribut. Unele adverbe pot constitui singure propoziţii (Da), iar altele pot fi adverbe predicative regente ale unor subordonate subiective (Fireşte că va veni).

Rezerva din definiţia adverbului cu privire la caracterul neflexibil al lui se datoreşte faptului că unele adverbe cunosc categoria morfologică specifică adjectivelor: gradele de compararţie, exprimate analitic (folosindu-se anumite adverbe cu rol de cuvinte ajutătoare). FELURILE ADVERBELOR I. După origine adverbele pot fi:

primare (moştenite sau împrumutate şi având doar statut adverbial): ieri. mereu, tocmai, etc.;

adverbe formate în limba română din a l t e părţi de vorbire, prin derivare, compunere sau conversiune; Adverbele derivate - toate adverbe de mod - au două sufixe specifice: -eşte

(româneşte, părinteşte, sufleteşte, trupeşte, etc) şi -mente (realmente, socialmente), la care se adaugă sufixul -iş/-îş (cruciş, târâş, făţiş, etc.), folosit şi la alte pălii de vorbire. Numeroase adverbe sunt formate prin compunere din diverse părţi de vorbire:

prepoziţie + substantiv: acasă, devreme, împrejur; prepoziţie + adverb: degeaba, întocmai; adjectiv + substantiv: altfel, bunăoară.

La multe adverbe scrierea într-un singur cuvânt serveşte la deosebirea lor de îmbinările libere de cuvinte sau de locuţiunile adverbiale: altădată (odinioară) / altă dată (altă împrejurare), altfel (altminteri) / alt fel (nu acelaşi fel), bineînţeles ( fireşte) / bine înţeles ( înţeles bine), deloc { nicidecum) / de loc (originar de loc), întruna (mereu) / într-una (în una), numai (doar) / nu mai (negaţie + mai), odată (odinioară) / o dată (numeral adverbial sau o + dată).

81

Şi mai numeroase sunt adverbele formate prin conversiune, adică prin simpla schimbare a valorii gramaticale. Astfel, adverbele de mod au, de obicei, aceeaşi formă ca şi adjectivele la masculin - neutru singular de la care provin: des, rar, frumos, urât, încet, iute, tare, minunat, greu. Uşor, cumsecade, politicos, etc. Deosebirea se realizează ţinând seama de cuvântul determinat: dacă determină un verb, este adverb, iar dacă determină un substantiv, este adjectiv: căntă frumos (adverb) / cântec frumos (adjectiv), vine des (adverb) / codru des (adjectiv), merge greu (adverb) / sac greu (adjectiv), vorbeşte politicos (adverb) / băiat politicos (adjectiv).

Situaţii care dau naştere la confuzii sunt acelea, în care un adjectiv sau un participiu apare pe lângă un verb în calitate de element predicativ suplimentar, în construcţii de tipul: Ei veneau veseli, Apa curgea învolburată, etc. Aici criteriul hotărâtor este flexiunea: dacă apare forma de plural sau femininul, este exclusă valoarea adverbială a cuvântului respectiv.

Alteori adverbele provin din substantive: de cele mai multe ori din forma de singular nearticulat (beat turtă, doarme tun,). Acestea sunt adverbe de mod, dar pot fi şi adverbe de timp: Vine miercuri; Pleacă joi, etc. Uneori substantivul de la care provine adverbul poate fi articulat enclitic: Vara plecăm la mare, sau poate fi şi la plural: Serile stă acasă.

Deşi nu formează serii mari, ca precedentele, prin frecvenţa lor sunt importante şi adverbele provenite din pronume relative. Ce în construcţii ca: Ce s-a bucurat!, Ce bine-mi pare!, etc; cât în construcţii ca: Cât s-a bucurat!, Cât de bine-mi pare!, etc. II. După formă adverbele pot li:

simple - cele primare, cele provenite prin conversiune, cele derivate şi cele compuse din termeni sudaţi: acasă, întocmai;

compuse - cele compuse din elemente nesudate complet: ieri-searâ. harcea-parcea, astă-noapte, astă-vară, etc.

III. După înţeles principalele clase de adverbe sunt: de loc: aici, acolo, acasă, departe, aproape. Înainte, înapoi, etc, de timp: acum, ieri, mâine, niciodată, oricând, poimâine, mereu, imediat, etc, de mod: alene, aşa, bine, repede, iute, încet, etc.

În categoria adverbelor de mod intră şi aşa-numitele adverbe cantitative ca: atât, destul, mult, puţin, precum şi unele cuvinte cărora li se recunoaşte mai greu fie sensul modal, fie însuşi sensul adverbial: adică, chiar, ba, da, numai, oare, etc. GRADELE DE COMPARAŢIE

Unele adverbe, mai ales cele de mod propriu-zis, dar şi cele de loc şi de timp, pot aveagrade de comparaţie. Acestea se formează, ca şi în cazul adjectivelor, cu deosebirea că la superlativul relativ articolul cel nu variază după gen şi număr. Model de comparaţie: Pozitiv: bine Comparativ de egalitate: tot atât de...ca (şi)...

tot aşa de ...cât (si) ... Ia fel de ...(pre)cum ... deopotrivă de...cât...

Comparativ de superioritate: mai bine decât, ca...

82

Comparativ de inferioritate: mai puţin bine ca... Superlativ relativ de superioritate: cel mai bine Superlativ relativ de inferioritate: cel mai puţin bine Superlativ absolut de superioritate: foarte bine Superlativ absolut de inferioritate: foarte puţin bine Pentru comparaţia de egalitate între două caracteristici ale ac ţ iun i i :

tot atât de ...cât şi de pe cât de bine...pe atât de repede.

LOCUŢIUNILE ADVERBIALE

Cu valoarea unui adverb se poate folosi şi un grup de cuvinte care prezintă o unitate de sens, adică o locuţiune adverbială. Principalele tipuri de locuţiuni adverbiale sunt:

prepoziţie sau prepoziţii + substantiv, pronume, numeral, verb la supin, adverb: fără îndoială; din nou; de aceea; pe din două; de ajuns; de asemenea; de bună seamă; în vecii vecilor; nici în ruptul capului; de azi pe mâine; de bine de rău; din una în alta; de nevoie; din zi în zi; de jur împrejur; de unde până unde. Formaţii specifice sunt cele cu prepoziţia compusă de-a: de-a dreptul, de-a binelea, de-a roata; cele cu preopziţia pe: pe alese, pe nesfârşite, pe negândite etc.

substantiv, pronume, adverb repetat după o prepoziţie: ceas de ceas, cât de cât, zi de zi, noapte de noapte, încetul cu încetul, picior peste picior, nas în nas, umăr la umăr, etc.

adverb repetat după conjuncţia şi: aşa şi aşa. când şi când; propoziţie sau chiar mai mult de atât: de când lumea şi pământul, cine ştie

când. În structura locuţiunilor adverbiale se pot găsi nu numai cuvinte repetate, ci şi

sinonimele unor cuvinte: în fel şi chip, cu chiu cu vai; dar şi antonimele unor cuvinte: de bine de rău; de silă, de milă; de voie, de nevoie.

Numeroase locuţiuni adverbiale conţin cuvinte sau sensuri ieşite din uz: de-a valma, pe de rost, în lături, pe de lături, pe alese.

P R E P O Z I Ţ I A

Definiţie: Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă cu rol de cuvânt ajutător care exprimă raporturi de determinare între părţi de propoziţie, legând de obicei complemente sau atribute de cuvintele determinate de ele. Astfel poate lega un substantiv, un pronume sau un numeral de atributele lor: magazin de jucării, cartea cu poveşti, oricare de acolo, noi de aici, doi dintre ei, etc; un verb, un adjectiv sau o interjecţie de complementele lor: merg la bunici, sigur de reuşită, vai de noi. Prepoziţia poate intra în structura numelui predicativ: Este de neuitat; Datoria ta este de a învăţa, etc; poate intra în structura elementului predicativ suplimentar: L-am crezut drept inginer; iar ca însoţitoare a unui pronume sau adverb relativ poate lega două propoziţii: Merg la cine vreau, având în asemenea construcţii rol secundar.

83

Prepoziţia este o parte de vorbire cu un inventar redus în ce priveşte unităţile simple, dar se caracterizează printr-o mare deschidere pentru combinaţiile prepoziţionale (prepoziţii compuse) sau pentru alte părţi de vorbire cu care realizează grupări cu caracter mai mult sau mai puţin unitar (locuţiuni). FELURILE PREPOZIŢIILOR

I. După origine prepoziţiile se clasifică în: prepoziţii primare (neanalizabile, moştenite sau împrumutate) – sunt puţin

numeroase: a (vechi), a (neologic), asupra, către, contra, cu, de, pe, la, fără, lângă, pentru, peste, până, spre, în, de, după, întru, sub: la acestea se pot adăuga prepoziţiile periferice ca: bez (formă învechită), per, pro, supra, versus, via (forme neologice). Majoritatea prepoziţiilor primare au corp fonetic redus, maximum două silabe.

prepoziţiile formate în limba română prin compunerea unor prepoziţii sau prin conversiunea altor cuvinte.

Prepoziţiile compuse din două sau mai multe elemente cunosc diferite grade de sudură. Sunt unele prepoziţii sudate: deasupra, despre, din, dinspre, înspre, dintre, dintru, prin, printre, printru; sunt nesudate: de către, de la, de pe, de pe la, de sub, fără de, în contra, pe lângă, de pe lângă, până la, până în. O situaţie intermediară are prepoziţia de-a. Prepoziţia neologică a la (scrisă uneori şi á la - varză á la Cluj), poate fi considerată prepoziţie compusă.

Prepoziţiile formate prin conversiune provin de cele mai multe ori din adverbe, de obicei având formă articulată, articolul fiind o marcă a valorii prepoziţionale: dedesubtul, împrejurul, dimprejurul, înăuntrul, dinăuntrul, îndărătul, dindărătul (cu articol de masculin - neutru singular); înaintea, împotriva, dinaintea, înapoia, dinapoia ( cu articol de feminin singular). Articolul de feminin singular poate lipsi doar dintr-o singură construcţie: înainte-i. Fără o formă specială pot deveni prepoziţii adverbele: ca ( î n calitate de) şi drept (în calitate de, pentru, lângă).

Din substantive provin prepoziţiile graţie, mulţumită, iar dintr-o formă verbală de participiu prepoziţia datorită. Se consideră că au valoare apropiată de prepoziţii adverbele ca, cât, decât, aidoma, conform, contrar, precum şi unele forme de gerunziu ca exceptând, privind şi participiul devenit adverb potrivit.

I I . După formă prepoziţiile sunt: simple – se consideră simple nu numai prepoziţiile primare şi neanalizabile (a, cu,

de, la, etc), ci şi prepoziţiile compuse sudate (deasupra, asupra, din > de + in, prin > p(r)e + in);

compuse – se consideră prepoziţii compuse doar acelea care se compun din două sau mai multe elemente nesudate: de-a, de către, de deasupra, de după, de pe lângă, de pe, de la, de lângă, de peste, de prin, de sub, de pe la, până pe după, până pe la.

III. După înţeles prepoziţiile se clasifică conform: numărului de sensuri – există prepoziţii care au mai multe sensuri: de, pe, la, în, iar

altele au doar un singur sens: a (neologic), lângă; caracterului abstract sau concret al sensurilor: a (vechi), de – au sensuri abstracte;

lângă – are sens concret. Între aceste două extreme există multe grade intermediare, când una şi aceeaşi prepoziţie poate avea sensuri abstracte şi sensuri concrete: prepoziţia în, de exemplu.

84

rolului gramatical îndeplinit. Prepoziţiile, în majoritatea situaţiilor, au rol de cuvinte de legătură (ajutătoare) în sintaxă, servind la construirea diverselor părţi de propoziţii.

Câteva prepoziţii au valori apropiate de adverbe în diferite construcţii cu numerale. Prepoziţia peste exprimă superioritatea cantitativă: peste o sută de oameni; până la, sub, spre exprimă inferioritate numerică: sub două sute, spre două sute; la poate exprima aproximaţia cantitativă: Veniseră la două sute de oameni. REGIMUL CAZUAL

Prezenţa prepoziţiilor impune substantivelor, pronumelor şi altor părţi de vorbire cu valoare substantivală anumite forme cazuale şi restricţii de articulare.

Cele mai multe prepoziţii (toate cele primare cu excepţia lui asupra şi contra, de asemenea majoritatea celor compuse) cer cazul acuzativ, ceea ce se vede clar la formele pronumelui personal şi la cele ale pronumelui reflexiv: cu mine, la tine, pe sine, până la tine, etc.

Prepoziţiile asupra, contra şi compusele lor deasupra, de deasupra, pe deasupra, în contra şi prepoziţiile provenite prin conversiune din adverbe înaintea, îndărătul, înăuntrul, dindărătul cer cazul genitiv: asupra mesei, deasupra raftului, înaintea căruţei, îndărătul uşii, etc. Aceste prepoziţii cer adjective posesive: asupra mea, înaintea noastră, dar pot fi urmate şi de un pronume personal neaccentuat în dativ-posesiv: asupra-i, asupra-ţi, îndărătu-mi, etc.

Prepoziţiile datorită, graţie, mulţumită cer cazul dativ, ceea ce se vede tot la formele accentuate ale pronumelor personale şi ale celor reflexive: datorită ţie, graţie lui, datorită sie.

Prepoziţia contra are variante de construcţie. Se construieşte de obicei cu genitivul, dar are construcţii şi cu acuzativul când este urmată de un numeral: doi contra trei, sau în unele forme ale limbajului comercial: contra cost, contra chitanţă, contra ramburs, sau în limbajul sportiv: contra cronometru.

În utilizarea prepoziţiilor se comit cel mai frecvent următoarele trei tipuri de greşeli:

1. confuzie între construcţia cu un genitiv propriu-zis şi cea prepoziţională echivalentă, de unde folosirea superfluă a articolului posesiv: înaintea a multor oameni (corect: înaintea multor oameni);

2. contragerea prepoziţiei a din construcţii cu valoare genitivală cu finala unor prepoziţii ca asupra, înaintea, contra: asupra ce cred în loc de asupra a ce cred;

3. confuzie între dativ şi genitiv la prepoziţiile care cer dativul, ceea ce se reflectă în utilizarea superfluă a articolului posesiv la un termen coordonat: datorită muncii şi a talentului în loc de datorită muncii şi talentului.

În unele situaţii lingvistice se observă utilizarea superfluă a unor prepoziţii. De exemplu, în construcţii de tipul Drept care am eliberat adeverinţa ... prepoziţia drept este suficientă, adăugarea prepoziţiei în (Drept în care ...) sau pentru (Drept pentru care ...) este de prisos şi chiar nerecomandabilă, construcţia fiind pleonastică. LOCUŢIUNILE PREPOZIŢIONALE

Cu valoarea unei prepoziţii se poate folosi şi un grup de cuvinte care prezintă o

85

unitate de sens, adică o locuţiune prepoziţională. În structura unei locuţiuni prepoziţionale intră totdeauna una sau mai multe prepoziţii. Când există o singură prepoziţie, aceasta se află ori la începutul locuţiunii (în afara, din pricina, din cauza, de-a lungul,etc), ori la sfârşitul locuţiunii: afară de. Când sunt două sau mai multe prepoziţii, ele încadrează cuvântul de bază: în afară de.

Cele mai frecvente locuţiuni prepoziţionale sunt: faţă de, în loc de, în preajma, din jurul, o dată cu, la un loc cu, afară de, cât despre, împreună cu, în afara, pe dinăuntrul, din cauza, din pricina, cu condiţia, cu excepţia, în scopul, în ipoteza, conform cu, în conformitate cu, în materie de, în privinţa, privitor la, cu privire la, sub aspectul, sub raportul.

În structura locuţiunilor prepoziţionale se menţin cuvinte care au ieşit din uz: în pofida, în preajma.

C O N J U N C Ţ I A

Definiţie: Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care leagă în structura unei fraze două propoziţii coordonatoare (Copiii stau în băncile lor şi discută) sau o subordonată de regenta ei (Copiii au venit să înveţe); în propoziţie conjuncţia leagă două părţi de propoziţie de acelaşi fel (Maria şi copiii au plecat; A cumpărat caiete şi cărţi; Ionel e băiat harnic şi cuminte, etc.). În mod excepţional unele conjuncţii pot să apară în propoziţii principale exclamative: De-ar veni vara!

Inventarul conjuncţiilor propriu-zise este redus, dar deosebit de bogal în ce priveşte locuţiunile conjuncţionale.

Din punct de vedere etimologic, între conjuncţiile primare predomină cele moştenite din limba latină sau formate în limba română din elemente latineşti moştenite; aceste conjuncţii fac parte din vocabularul fundamental al limbii române, unele având o frecvenţă mare în limba română actuală. Unica excepţie sigură de a l tă origine este conjuncţia coordonatoare adversativă or (de origine franceză); conjuncţiile dar şi iar au etimologie necunoscută. FELURILE CONJUNCŢIILOR

I. După origine conjuncţiile sunt de două feluri: primare (neanalizabile, moştenite sau împrumutate) – sunt foarte puţin

numearoase: că, dar, iar, nici, ori, or, sau, să, şi, la care se adaugă forma învechită au (sau). Pot fi încadrate în categoria conjuncţiilor primare şi câteva formate în limba română, dar devenite complet neanalizabile în limba actuală: ci, căci, dacă, deci. Conjuncţiile primare au corpul fonetic redus la o singură silabă: singura conjuncţie bisilabică este dacă.

conjuncţii formate în limba romană prin compunere sau conversiune. Conjuncţiile formate prin compunere au grade de sudură diferite. Conjuncţiile formate din compunerea a două conjuncţii: ca să, de să, cum că sunt nesudate; elementele lor pot fi dislocate prin intercalarea altor cuvinte: ca ... să, de ... să. Sunt însă sudate conjuncţiile formate din a l te părţi de vorbire:

a) prepoziţie + adverb relativ: încât, întrucât, precum;

86

b) adverb nerelativ + conjuncţie: aşadar, deşi; c) verb + conjuncţie: fiindcă; d) prepoziţie + substantiv + pronume relativ: deoarece (de + oare + ce).

Alăturarea conjuncţiilor sinonime dar însă, că fiindcă nu reprezintă conjuncţii compuse, ci construcţii pleonastice, neadmise de normele limbii actuale. Conjuncţiile formate prin conversiune provin mai ales din adverbe relative când acestea îşi pierd autonomia sintactică: unde (devine cazual), când (devine condiţional), cum ( devine cazual), etc. Adverbele relative, ca şi pronumele relative (care, cine, ce, cât), pot îndeplini rolul elementului joncţional în frază, dar la nivelul propoziţiei pe care o introduc îndeplinesc o anumită funcţie sintactică.

II. După formă conjuncţiile se clasifică în: simple: se consideră conjuncţii simple nu numai cele primare propriu-zise (să,

că, ori, dar, sau, or), ci şi cele compuse sudate (deşi, încât, întrucât, etc). compuse: formate din elemente nesudate (ca să, ca ... să, încât să, cum că, precum

că, etc). III. După înţeles conjuncţiile pot clasificate în funcţie de:

numărul de sensuri – există conjuncţii cu multe sau foarte multe sensuri (că, de, să) şi conjuncţii cu un singur sens, numite uneori conjuncţii specializate (deşi, încât, însă);

rolul gramatical îndeplinit – în majoritatea situaţiilor conjuncţiile au rol de cuvinte ajutătoare în sintaxă, de aceea principala lor clasificare după conţinut are în vedere raporturile exprimate. Astfel conjuncţiile sunt:

a) coordonatoare, care fac legătura nu numai între propoziţii, ci şi între părţi de propoziţie, sau o propoziţie şi o parte de propoziţie. Conjuncţiile coordonatoare pot fi:

1. copulative: şi, iar, nici; 2. adversative: dar, însă, or, ci; 3. disjunctive: ori, sau, ori ... ori, sau ... sau, fie, forma învechită au; 4. conclusive: deci, aşadar.

Unele conjuncţii au şi valoare adverbială în anumite construcţii: şi, nici, b) subordonatoare, care pot fi:

1. subiective, predicative, predicative suplimentare, atributive, completive directe şi indirecte: că, să, ca să, ca ... să, dacă, de;

2. de timp (temporale): cum, până; 3. de cauză (cauzale): căci, că, cum, dacă, deoarece, fiindcă,

întrucât; popular: când, unde; 4. de scop (finale): să, ca să, de; 5. de mod (modale): precum, parcă; 6. consecutive: că, să, încât, ca să, încât să; 7. concesive: deşi, dacă, de, măcar că.

În corpul fonetic al unor conjuncţii există variante formale: dar are forma învechită dară şi forma populară da'; iar are forma învechită iară; nici are forma arhaică nice.

Din punctul de vedere al exprimării corecte trebuie să menţionăm formele ori (disjunctiv) şi or (neologic, adversativ). Se spune corect: Pleci ori (nu or) mai stai?; Ieri i-am spus să nu mai plece, or (nu ori) astăzi iar a plecat.

87

LOCUŢIUNILE CONJUNCŢIONALE

Cu valoarea unei conjuncţii se poate folosi şi un grup de cuvinte care prezintă o unitate de sens, adică o locuţiune conjuncţională. Ca şi conjuncţiile, locuţiunile conjuncţionale pot fi coordonatoare sau subordonatoare. Locuţiunile conjuncţionale coordonatoare sunt puţine şi puţin variate ca formă. Ele sunt alcătuite din:

a) conjuncţie + adverb: ci şi, dar şi, precum şi, numai că; b) adverb relativ + adverb: că şi, cum şi, numai cât; c) prepoziţie + substantiv: în concluzie, prin urmare, în consecinţă, ca atare, de

aceea (care sunt mai curând locuţiuni adverbiale), în schimb; d) structura verbală reprezentată de (care) va să zică. Locuţiunile conjuncţionale subordonatoare sunt mai numeroase şi mai variate. Cele

mai frecvente locuţiuni conjuncţionale subordonatoare sunt: fără să, fără ca să, pe lângă că, pentru ca să, de cum, faţă de cum, după ce, după ce că, până când să, cu toate că, în caz că, în loc să, de vreme ce, chiar dacă, de parcă, în afară că, imediat ce, o dată ce, cât timp, ca şi cum.

Numărul locuţiunilor conjuncţionale este greu de precizat din cauza lipsei unei delimitări nete între locuţiuni şi îmbinări libere de cuvinte. În această categorie intră structurile: având în vedere că, dat fiind că, faptul că, datorită faptului că, prin faptul că, în ciuda faptului că, cu condiţia să, în cazul (în eventualitatea, în ipoteza) că, sub pretext(ul) că. De remarcat că articularea substantivului care precede elementul relaţional final slăbeşte unitatea acestori îmbinări. CONJUNCŢII ŞI LOCUŢIUNI CONJUNCŢIONALE PERECHI

Unele conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale se folosesc în perechi sau în serii mai mari, adică se repetă la doi sau mai mulţi termeni ai raportului sintactic pe care-l exprimă. Folosirea în perechi se întâlneşte mai ales la conjuncţiile coordonatoare; fenomenul este mai rar în cazul conjuncţiilor subordonatoare.

Între conjuncţiile coordonatoare perechi sau serii obligatorie este numai perechea disjunctivă fie ... fie, sinonimele ori ... ori, sau ... sau; perechile şi ... şi, nici ... nici sunt facultative. La coordonarea disjunctivă sinonimia dintre fie, ori, sau permite selectarea, după preferinţe, a oricărei dintre ele, dar nu şi corelarea unei conjuncţii cu o conjuncţie sinonimă. Construcţiile ca fie ... ori, sau ... ori nu sunt corecte; variaţia este permisă – şi chiar recomandabilă – în aceeaşi frază, dar în grupuri diferite, nu la termenii unuia şi aceluiaşi raport. Conjuncţiile coordonatoare perechi au o particularitate de punctuaţie faţă de conjuncţia singură corespunzătoare: obligativitatea utilizării virgulei între termenii coordonaţi: Se scrie corect: Culeg mere şi prune; dar: Culeg şi mere, şi prune. Termenii unei perechi de conjuncţii subordonatoare introduc atât propoziţia subordonată, cât şi regenta ei; în ciuda identităţii formale, se consideră conjuncţie numai în subordonată, în regentă căpătând rol adverbial. De exemplu: Cum a văzut-o, cum s-a repezit la ea.

88

I N T E R J E C Ţ I A

Definiţie: Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă o senzaţie, o stare sufletească, un act de voinţă sau reproduce sunete şi zgomote din natură. Avându-şi originea în exclamaţii spontane şi în imitaţii aproximative, interjecţia este partea de vorbire cu cea mai mare instabilitate formală care aparţine de aspectul vorbit al limbii. În limba literară scrisă interjecţia este folosită aproape numai în literatura artistică, în pasaje marcate de oralitate şi de afectivitate; excepţii neutre din punct de vedere stilistic sunt în primul rând iată (admisă în stilul ştiinţific) şi vai.

În folosirea orală înţelegerea exactă a interjecţiilor este ajutată de intonaţie şi de gesturile sau mimica însoţitoare. Cum acestea se pierd în scris, iar notarea corpului fonetic este adesea aproximativă, se poate spune că imaginea scrisă a unor interjecţii este uneori deformată. Din aceste caracteristici rezultă că interjecţia este partea de vorbire cel mai puţin supusă normelor gramaticale. De exemplu, variaţiile formale sunt larg permise: a / aaa, aoleo / aoleu / auleo, hait / haiti, iaca / iacă, mă / măi, etc. FELURILE INTERJECŢIILOR

I. După origine interjecţiile se clasifică în: primare (neanalizabile, preluate din alte limbi sau create spontan). Acestea sunt cele

mai numeroase şi mai caracteristice: a, bre, hai, măi, poc, etc; au corp fonetic redus care poate fi mărit prin lungirea unor sunete: aaa, zbârrr, etc. În categoria interjecţiilor neanalizabile din punctul de vedere al limbii române intră şi cele împrumutate din alte limbi, care în limbile de origine constituie diverse părţi de vorbire: amin, bravo, parol, servus, apporte, prosit, adio, bogdaproste, etc.

interjecţii formate prin conversiune sau prin compunere din alte părţi de vorbire. Prin compunere interjecţiile sunt formate mai ales din două interjecţii: ding-dong, haide-hai, haida-hai,hodoronc-tronc, , tic-tac, tura-vura.

Interjecţii formate prin conversiune d i n alte părţi de vorbire sunt, de exemplu, poftim, drac (dracu') în contexte ca Ce dracu' cauţi aici. Tot prin conversiune s-a format interjecţia păzea. Unele interjecţii care nu mai pot fi puse în legătură cu cuvintele de bază din pricina unor modificări formale, ca aş (nu aşi!) – aşa; păi – apoi, au căpătat aparenţa unor interjecţii primare.

Interjecţiile formate prin conversiune nu trebuie confundate cu simpla întrebuinţare exclamativă a altor părţi de vorbire ca Afară!, Aiurea!, Valea!, Ajutor!.

II. După formă interjecţiile pot fi: simple – sunt cele primare (a, bre, hai, pa, etc), cele formate prin conversiune

(poftim) sau formate prin compunere cu termeni sudaţi (iacă, iacătă). compuse – care sunt compuse din două interjecţii nesudate şi a căror prezenţă

poate fi identificată: haida-de, ia hai etc. Interjecţiile compuse trebuie deosebite de cele repetate întâmplător, ca ham-ham (scris şi ham,ham), bang, zdrang, etc. III. După înţeles principalele clase de interjecţii rezultă din definiţie. Astfel sunt

89

interjecţii care exprimă: manifestări sufleteşti:

• de voinţă, dorinţă: hai, haide; • stări sufleteşti, durere: a, au, ah, oh, vai, etc; • teamă: aoleo / aoleu / auleo / auleu, vai; • nemulţumire: de, dec, oh; • dispreţ: ptiu, halal; • deznădejde: vai; • ciudă, necaz: ptiu, uf; • mirare, surpriză: aaa, bree, măăă; • entuzism: ura, bravo, etc.

sunt interjecţii care imită aproximativ sunete şi zgomote din natură. Aceste interjecţii se numesc onomatopee şi ele reproduc: • unele zgomote din lumea înconjurătoare: dang, bang, cioc, fâş, oac, poc,

scârţ, teleap, trosc, pleosc, zbârrr, zvârrr, etc; • sunete care însoţesc acte fiziologice ale omului: gogâţ, hapciu, hăc, sfor, etc; • sunete emise de animale, păsări, insecte: behehe, miau, vau, cucurigu, cotcodac,

cucu, ga, ham, mor, piu, pu-pu, etc. De la unele interjecţii onomatopee s-au format, cu ajutorul sufixelor, verbe: a

cotcodăci, a behăi, a mormăi, a ciripi, a grohâi, a miaună, a plescăi, a pocni, a croncăni, etc.

IV. După disponibilităţile sintactice interjecţiile se clasifică în: interjecţii care se integrează în structura unei propoziţii, constituind părţi de

propoziţie. Din această categorie fac parte interjecţiile care pot avea funcţia sintactică de: • predicat: Iată casa noastră! Hai acasă!; • nume predicativ: Rochia era vai de ea; • subiect: Dinspre pădure se auzea un zvârrr: • compl. circ. de mod: Mergea şontâc-sontâc: • atribut: Am mâncat o friptură ptiu; • element predicativ suplimentar: L-a lăsat paf.

Interjecţiile verbale pot avea complinirile verbelor autosemantice la diateza activă: • subiect: Nică tuşti în apă; • complement direct: Iată-l acolo; • complement indirect: Bravo lui; • compl. circ. de diverse tipuri: Pupăza zbâr! pe o dugheană! – compl. circ. de loc; • element predicativ suplimentar: Iată-l inginer; Na-ţi-o bună.

Unele interjecţii pot îndeplini uneori rolul unei propoziţii întregi, având chiar o subordonată: Iată că vine; Bravo cui a reuşit, etc. interjecţii neintegrate în propoziţie sau izolate constituie singure propoziţii

neanalizabile. Interjecţiile din această categorie sunt marcate de un semn de punctuaţie: de semnul exclamării sau/şi de virgulă: Vai! am greşit!, Vai, am greşit!, Am greşit. Vai!, Ei! Ce facem?, Ei, ce facem?. Unele interjecţii se pot găsi în ambele situaţii: pot fi integrate sau neintegrate în structura unei propoziţii: Bravo lui! (integrat) ; Bravo!bis! (neintegrat).

90

Interjecţiile neintegrate în propoziţie însoţesc adesea vocative sau imperative (conjunctive cu valoare de imperativ). Când sunt strâns legate de acestea, nu e obligatorie prezenţa unui semn de punctuaţie. De exemplu, nu se pune virgulă între:

• interjecţie de chemare şi vocativul următor: măi Ioane!; • interjecţia ia şi imperativul sau conjunctivul următor: Ia vezi! Ia să vedem!; • interjecţia hai şi conjunctivul următor: Hai să vedem!

LOCUŢIUNE INTERJECŢIONALE

Cu valoarea unei interjecţii se poate folosi şi un grup de cuvinte care prezintă o unitate de sens, adică o locuţiune interjecţională. De exemplu: pe naiba, Doamne fereşte, păcatele mele, etc. Fiind lipsite de de structuri şi întrebuinţări specifice, locuţiunile interjecţionale nu prezintă interes din punct de vedere gramatical.

91