I. Despre lene în general

Dacă akedia era patima specifică monahilor anahoreţi, odată cu intrarea lor în viaţa chinovială, trândăveala lor de altă dată nu a dispărut, dar a luat altă înfăţişare , comună de altfel tuturor oamenilor. Aceasta este lenea. Datorită acestui fapt, încă din perioada patristică akedia a fost înlocuită cu lenea. Toma d'Aquino, marele admirator al Sfântului Casian, ale cărui scrieri ascetice constituiau lectura sa zilnică, înlocuieşte definitiv pe akedia lui Casian cu pigritia = lenea. Astfel, cum observa patrologul romano-catolic Jean Bremont, "din lista păcatelor capitale stabilită de Părinţi au dispărut două nume în enumerarea adoptată de Toma de Aquino şi care este încă în folosinţa noastră, nu găsim nici tristeţea, nici akedia. Le-au luat locul invidia şi lenea". Sensul de patima dat lenei este deosebit de cel al akediei. Lenea ca patimă spirituală este maladia comună monahilor chinoviali şi credincioşilor mireni, iar ca sens psihologic moral stăpâneşte pe toţi cei ce au dezgust sau rezerve faţă de muncă privită ca activitate indispensabilă bunei desfăşurări a vieţii. Pentru a înţelege mai bine nocivitatea lenei ca patimă spirituală, se cuvine ca în prealabil să-i determinăm inoportunitatea ei în contextul condiţiei umane. Este cunoscut prea bine faptul că dispoziţia pentru munca nu este numai o condiţie a existenţei, ci în primul rând o dovada a sănătăţii fizice şi sufleteşti. Dispoziţia pentru muncă asigură dinamismul sufletului angajat creator spre producerea bunurilor materiale şi spirituale; iar această orientare axiologică printr-o activitate creatoare aduce adevărata bucurie, fiindcă viaţa sufletească se împlineşte prin mulţumirea de sine. Iar cea mai mare mulţumire de sine este tocmai datoria muncii împlinite. Ea iţi aduce starea de gratificare, coincizând cu fericirea însăşi. Chiar dacă munca pretinde efort şi sudoare, acestea nu constituie o povara a vieţii, la fel cum nici jertfa de bună voie nu descurajează, ci angajează spre un ideal măreţ, care pe măsură ce este împlinit, aduce sufletului satisfacţia deplină. Constituind condiţia esenţială a vieţii, munca este sfântă ca viaţa însăşi, fiindcă ambele au origine divină. De aceea "vrednic este lucrătorul de plata sa" (Luca 10, 7), deoarece Dumnezeu binecuvântează totdeauna sudoarea muncii cinstite. Recunoscând aceasta, oamenii lui Dumnezeu încep şi sfârşesc munca prin rugăciune, mulţumind şi lăudând pe Dumnezeu pentru roadele obţinute cu ajutorul Lui, restituind în acelaşi timp lui Dumnezeu darul muncii primit de la El, precum Abel jertfa lui, cu sentimentul recunoştinţei şi a bucuriei împlinite: "Ale Tale dintru ale Tale, ţie aducem de toate şi pentru toate!". În acelaşi context se cuvine să mai precizam că activitatea umana lipsită de un scop util şi creator este echivalentă cu moartea morală. Aceasta devine o monotonie ucigătoare prin inutilitatea ei. E asemenea condamnării la moarte prin picătura de apă ce cade sacadat, în acelaşi timp şi în acelaşi loc al capului, producând o insuportabilă zdruncinare nervoasă. De aici vedem că dacă munca este o virtute naturală ce dă sens şi bucurie vieţii, lenea este o patimă ce degradează sufletul prin lâncezeală şi inactivitate. Lenea sau trândăvia aflată la polul opus activităţii ce legitimează sănătatea sufleteasca este in primul rând un simptom al patologiei psihice şi spirituale în acelaşi timp. Lenea ca patimă a inactivităţii are un dublu aspect. In primul rând patima leneviei duhovniceşti vizează dezinteresul şi inactivitatea, starea de lâncezeală sau refuzul de a lucra necontenit la dobândirea bunurilor spirituale în vederea mântuirii sufletului. Astfel lenea este definită ca "o rătăcire şi nepăsare pentru mântuirea veşnică a sufletului, prin care omul se întristează şi se dezgustă de binele pe care trebuie sa-l săvârşească; pentru aceasta el fuge de osteneala cu care se face binele" (Mărturisirea Ortodoxă, întrebarea 36, p. 157). Printr-un exemplu deosebit de sugestiv, în pilda talanţilor Mântuitorul rosteşte fără cruţare verdictul condamnării veşnice pentru "sluga vicleană şi leneşă", care nu a înmulţit talantul cu care Dumnezeu a învrednicit-o: "Sluga vicleana şi leneşă, ştiai ca secer unde nu am semănat şi adun de unde nu am împrăştiat? Trebuia să dai argintul meu la zarafi şi venind eu, aş fi luat al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Iar pe

1

sluga netrebnică aruncaţi-o în întunerecul cel mai dinafară. Acolo va fi plânsul li scrâşnirea dinţilor" (Matei 25, 24.30).La fel ne spune Mântuitorul că "orice pom care nu aduce roadă bună se taie şi în foc se aruncă" (Matei 7, 19). Din cuvintele Mântuitorului va trebui să facem deosebirea dintre roada bună şi roada rea. Aceasta rezultă din aceea că oamenii se pot osteni, dar nu spre roade bune, ci spre roade rele, care nu sunt de trebuinţă. Cată osteneală nu depune cel mândru, cel ce se mânie sau invidiosul? Roada acestora este însă cea a pomului sălbatic. Ea se aruncă, iar pomul se taie. Mântuitorul blestema înaintea Sfintelor Sale Patimi smochinul neroditor. Iar Apostolii nu au înţeles atitudinea învăţătorului. Într-adevăr gestul Mântuitorului are un înţeles de profunzime, El viza atitudinea Sa faţă de poporul ales, care nu a adus roada aşteptată. Dar, nedumerirea ucenicilor era data şi de faptul ca ei nu ar fi dorit să condamne smochinul pentru nerodire, fiindcă încă nu venise timpul rodirii. Atitudinea Mântuitorului este motivată de faptul că Dumnezeu cere de la noi roada oricând, neprecupeţit trebuie să rodim, niciodată să nu ostenim în a face binele, neîntrerupt să ne străduim în desăvârşirea noastră "căci cine ştie să facă binele şi nu îl face, păcat are" (Iacob 4, 17). De aici şi indemnul apostolic: "Dorim ca fiecare din voi să arate aceeaşi sârguinţă spre adeverirea nădejdii, până la sfârşit, ca să nu vă leneviţi, ci să fiţi următori celor ce moştenesc făgăduinţele prin credinţă şi prin îndelunga răbdare" (Evrei 6, 11-12).Cel de-al doilea aspect al lenei se refera la confruntarea cu viaţa în scopul producerii bunurilor materiale şi spirituale. În acest sens lenea este definită ca "nepăsarea faţă de împlinirea datoriilor şi dezgust pentru muncă, fie cu braţele, fie cu mintea".Acest aspect tratează lenea cu referire la munca privită ca activitate necesară şi esenţială pentru procurarea bunurilor necesare vieţii. Lenea este prin urmare lipsa dorinţei şi a voinţei de a munci, preferând inactivitatea, lâncezeala, indolenţa. De aici vedem că munca reprezintă o porunca divină prin care, pe de o parte, noi ne agonisim cele trebuitoare vieţii, iar pe de alta parte reprezintă mijlocul de a ne desăvârşi calităţile fizice şi sufleteşti, şi astfel sa devenim "împreună lucrători cu Dumnezeu" (II Corinteni 3, 9) la desăvârşirea creaţiei. Prin ilustrări deosebit de sugestive Bernard de Clairvaux compară distrugerea pe care lenea o aduce vieţii sufleteşti şi trupeşti, cu fierul care rugineşte dacă nu este folosit; cu aerul care se strică şi dă naştere la boli, când nu e primenit prin mişcare mai multă vreme; cu apa stătătoare care putrezeşte şi aduce tot felul de insecte. "Leneşul este expus la mii de ispite şi păcate. Pasărea este mai în siguranţa când zboară, iar omul când munceşte. Leneşul e ca un trunchi de pom, fără frunze şi fără roade", conchide Sfântul Ioan Casian.

II. Lenea ca maladie spirituală

Lenea este în primul rând o deficienţă de dorinţă şi de voinţă, ceea ce înseamnă că mai întâi trebuie să o determinam ca formă psihopatologică. Încă de la început vom constata că lenea reprezintă o paralizare a dinamismului sufletesc, care îl orientează creator spre valori. Această stare psihopatologică este cunoscută sub numele de abulie (lipsa de voinţă), reprezentând incapacitatea voinţei ca putere de a preface dorinţele şi deciziile în fapte. În abulie nu este atinsă întru nimic luciditatea sau modul de a raţiona. Când doreşti să săvârşeşti binele, eşti convins, ai toate argumentele că ceea ce doreşti este bun, dar nu ai suficientă putere de voinţă să transformi gândul sau decizia luată în faptă. Abulia se întâlneşte în neurastenii, psihastenii, depresii, schizofrenie, oligofrenii grave şi toxicomaniile cu droguri şi alcool. Acestea exercită o acţiune nocivă asupra voinţei. Ele însele sunt boli ale voinţei de care cu greu poţi scăpa, după ce iţi dai seama de răul pe care ţi-l provoacă. Pe lângă abulie, se mai aminteşte şi de hipobulia, ca reducere a capacităţilor volitive, dar nu totala absenţă a voinţei. Lenea este şi produsul stărilor de apatie, precum apatia constituţională. Aceasta caracterizează indivizii care prin natura lor sunt indiferenţi, nepăsători, indolenţi. Apoi se întâmpla unora ca în perioada crizei adolescenţei apatia să apară cu un întreg cortegiu de

2

simptome ale lentorii psihomotorii, cu diminuarea energiei pulsatorii, anume forme de pasivitate, ce merg până la neîncrederea în sine. Se aminteşte şi de apatia ca epifenomen, ce apare pe disfuncţii organice, cum este insuficienţa tiroidiana, hipofizara şi corticosuprarenală.Pe lângă aceste forme, apatia este şi un simptom specific depresiei psihice. Vom adăuga şi temperamentele melancolice, cu înclinaţia spre închiderea în sine şi reţinerea de a se angaja în acţiuni. Putem sa ne referim apoi şi la anume tipuri de structuri psihice specific apatice cu atracţie spre singurătate şi respingerea vieţii sociale şi a relaţiilor de grup. Apaticii sunt taciturni, indiferenţi, inactivi, reacţionează lent. Aceştia nu sunt însa maladivi. Ei nu se manifesta în activităţi dinamice şi exterioare, dar pot îndeplini cu multă conştiinciozitate activităţile specifice. Trecând la caracter ca împlinire sau neîmplinire a voinţei, vom nota tipul amorf, definit ca nonactiv, nonemotiv, lipsit de energie. E tolerant şi conciliant datorită indiferenţei sale. Lipsit de spirit întreprinzător, calm, puţin comunicativ. Este stimulat doar de plăcere.Acestea din urma nu sunt forme patologice, ci structuri psihice cu inclinaţii specifice. Unii ca aceştia nu sunt întreprinzători, dar stimulaţi de plăcere îndeplinesc acţiuni dinamice şi de calitate. Pe lângă aceste forme specifice în care este implicată voinţa lipsita de energia transpunerii deciziei de gândire, în fapte, sunt şi formele involuntare, naturale, determinate de epuizări fizice şi psihice, precum oboseala şi stresul. La acestea se pot adăuga şi unele indispoziţii ale afecţiunii, determinate de situaţii externe cu aport de tristeţe şi de durere. Au existat şi pe plan religios concepţii care manifestau repulsie faţă de muncă şi un cult al lenei. Sunt cunoscuţi asiasistii, care răsturnând tabla de valori, au socotit munca a fi o adevărată crimă, iar lenea era marea virtute, pe care ei o cultivau dormind. Sunt apoi şi mesalienii eretici. Au apărut în secolul IV. Ei considerau ca harul se obţine numai prin rugăciune. Dar refuzau să armonizeze rugăciunea cu munca. Sfidau orice activitate, trăind fără buna rânduială a vieţii, în hoinăreala continua, aşezându-se în grupuri pe la marginile drumurilor.

III. Terapia lenei

Din cele de până aici tratate am văzut că lenea are un dublu aspect: cel dintâi priveşte lenevia duhovnicească, ca lipsa de preocupare în direcţia unei activităţi roditoare în fapte bune, în virtute. Cel de-al doilea aspect se refera la muncă, la acţiunea considerată singurul mijloc prin care câştigăm necesarul vieţii de aici şi de acum.

a.) În terapia primului aspect se impune conştientizarea faptului că Mântuitorul ne cheamă cu insistenţă să intrăm la lucru în via Sa, "pentru a primi ce va fi cu dreptate" (Matei 20, 6.7). Viaţa creştină este o viaţă activă, constând în neîntrerupta înnoire spre desăvârşirea vieţii duhovniceşti. "Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu asalt şi numai cei ce se silesc o pot răpi" (Matei 11, 12). Cei ce s-au lepădat de păcat, trebuie necontenit să privească înainte, la ţinta chemării Celui de sus şi, asemenea alergătorului din arena, să nu ostenească atunci când doresc să obţină cununa neveştejita (Filipeni 3, 14) pe care Hristos o va da nu slugilor viclene şi leneşe, ci celor care "zilnic mor" (I Corinteni 15, 31), zilnic jertfesc păcatul (Evrei 12, 4), zilnic "răscumpără vremea" (Efeseni 5, 16), zilnic "lucrează cu frică şi cu cutremur la mântuire"(Filipeni 2, 12), neîntrerupt duc "lupta cea buna" (II Timotei 4, 7.8) până la capăt, fiindcă "nimeni care pune mâna pe plug şi caută înapoi, nu este vrednic pentru împărăţia lui Dumnezeu"(Luca 9, 62). Acum, în această viaţă nu e odihnă; e lucrul, strădanie, jertfă. Pentru ca voinţa noastră să fie mereu în acţiune, spre a transforma decizia în fapte, mintea trebuie să fie mereu la datorie făcând ca gândul lui Hristos să prindă necontenit viaţă în tot ceea ce facem: "Tu însă fii treaz la toate, îndură răul, fă lucru de evanghelist, îndeplinind desăvârşit

3

slujirea ta. (II Timotei 4, 5). Şi mai departe, îndemnul apostolic rămâne norma de viaţă pentru noi: "Dorim ca fiecare din voi să arate aceeaşi sârguinţa spre adeverirea nădejdii până la sfârşit, ca să nu vă leneviţi, ci să fiţi următori celor ce moştenesc făgăduinţele prin credinţă şi prin îndelunga-răbdare" (Evrei 6, 11.12)

b). Depăşirea leneviei duhovniceşti poate fi impulsionată de duhul smereniei. Cultivând smerenia ne dam seama că ceea ce am realizat pe plan duhovnicesc este prea puţin faţă de ceea ce se cuvine să făptuim, pentru a ajunge la împlinirea nădejdii veşnice. Pe de alta parte, prin smerenie ne conştientizam asupra neputinţelor noastre spirituale, şi neîntrerupt menţinându-ne în comuniunea harului divin, vom câştiga acel dinamism sufletesc ce ne va întări voinţa spre activitate susţinută, având ca ţintă desăvârşirea morală.

c). Cât priveşte terapia lenei raportată la muncă sau la activitatea prin care acumulam bunurile materiale şi spirituale necesare vieţii de aici şi de acum, va trebui în primul rând să conştientizăm faptul că munca este un lucru sfânt. Este rânduită de Dumnezeu. Este o porunca divină dată omului înaintea căderii în păcat, ca singurul mijloc de câştigare a existenţei şi de stăpânire a pământului, prin ea devenind împreună lucrători cu Dumnezeu. (I Corinteni 3, 9) la desăvârşirea creaţiei. Apoi, după căderea în păcat nu munca a fost blestemată, ci firea înconjurătoare, ce face obstrucţie activităţii umane, încât activitatea omului este împreunată cu sudorile ostenelii. Munca a rămas "cea mai de preţ comoară pentru om" (Pilde 12, 27).Adevărata bucurie a vieţii o simt numai cei ce adună şi folosesc bunurile vieţii prin munca lor cinstită, aflată sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Odihna este plăcută şi reconfortantă numai în urma ostenelilor depuse. Lenevia nu aduce nici un fel de mulţumire, fiindcă ea face să lâncezească puterile trupului şi energia sufletului. Ea creează firii omeneşti o condiţie statică, care ii este improprie, pentru că o tine în moleşeala şi în lentoare. Propriu firii omeneşti este dinamismul, care angajează persoana umana în acţiuni sociale spre împlinirea ei axiologica.

d). Am văzut că lenea poate avea şi o cauza involuntară. Aceasta rezida în formele de abulie determinate de diversele simptome psihastenice sau neurastenice. Adeseori emoţiile endothime scapă şi ele de sub puterea voinţei, iar stăpânirea de sine în săvârşirea acţiunilor dorite şi deliberate scade şi se paralizează şi ea. Dar totuşi nu moare. Ea poate fi salvată prin puterea judecăţilor de valoare. Emoţiile sunt asemenea baloanelor. Ele întunecă la un moment dat câmpul de acţiune al conştiinţei, prin lipsa de putere a voinţei de a transforma decizia în faptă. Însă la stimulul gândirii lucide şi constante "baloanele" se sparg ca împunse cu acul, şi atmosfera se degajează în favoarea voinţei. Natural ca voinţa astenică poate fi ajutată şi prin medicaţie adecvată. Împreună cu aceasta, educaţia voinţei prin raţiune şi luciditatea conştiinţei, îi vor reda dinamismul necesar angajării ei într-o activitate eficientă.

e). În ceea ce priveşte greşeala ereticilor în a considera lenea o virtute, iar munca o crimă, a fost condamnată cu hotărâre de Biserica, dar şi de buna cuviinţă. Spiritualitatea creştină şi-a consolidat puterea de acţiune tocmai prin îmbinarea armonica a muncii cu rugăciunea. Munca angajează voinţa spre acţiune. De aceea ergoterapia a fost şi va rămâne una din încercările cele mai uzuale şi izbutite în psihiatrie pentru a scoate conştiinţa din zonele ei întunecate, orientând-o spre zările de lumina ale unei activităţi raţionale valorificată prin puterea voinţei. Munca fizică şi intelectuală este o mare probă de sănătate de normalitate a naturii umane. Cel ce nu o adopta prezintă o defecţiune de personalitate. Dinamismul creator este specific persoanei morale. Stă înscris în onticul ei cel mai adânc. Prin el persoana devine creatoare de valori. Lipsa lui determină o atrofiere şi chiar o paralizare a energiilor vitale ce îşi cer dreptul de afirmare. Fără acest dinamism creator condiţia persoanei umane va fi strangulată prin închistarea predispoziţiilor ei native, ce se doresc mereu exersate spre

4

împlinirea menirii lor. Pentru acest motiv, obnubilarea orizontului de activizare a potenţialităţilor umane intră în sfera obsesiilor maladive. Ieşirea la lumina este tocmai activizarea acestora. Daca abulia refuza să transforme intenţionalitatea în act, ergoterapia impune angajamentul de acţiune al voinţei. O chiar forţează la început, asemenea unui automobil, oarecum defect, care pentru a-şi lua avânt, trebuie împins la început prin forţă. Şi astfel ergoterapia antrenează voinţa într-o direcţie afirmativă,în măsură să depăşească sfera obsesiva care o imobilizează ca într-o mlaştina noroioasă. Deviza autentic creştină rezida în armonizarea muncii cu rugăciunea în cadrul aceleiaşi activităţi. Munca începută şi sfârşită cu rugăciunea poarta în sine amprenta binecuvântării lui Dumnezeu. Ea reprezintă o activitate efectuată în numele Domnului şi sprijinită de harul puterii Sale. El ne-a şi avertizat de altfel că "fără de El nu putem face nimic" (Ioan 15, 5) sau că "cel ce adună fără Mine risipeşte" (Luca 11, 23). "Cât de sfântă va fi munca ce poarta în sine pecetea divină!" Câtă dăruire va dovedi acela care "lucrează pentru oameni ca pentru Dumnezeu!". (Coloseni 3, 23) "Ce bucurie va avea cel ce culege roadele muncii sale cu binecuvântarea cerească!" Ce "vrednic va fi lucrătorul de plata sa!". (Luca 10, 7).

f). Transformată în muncă, lenea va depăşi parazitismul de altă dată, precum şi furtul şi înşelăciunea ca mijloace de agonisire a bunurilor necesare existenţei, strălucind prin generozitate în opere filantropice, după îndemnul apostolic: "Cel ce fura să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească lucrând binele cu mâinile sale, ca să aibă să dea celui ce are nevoie" (Efeseni 4, 28)

5

Bibliografie:

1. Pr. Stăniloaie Dumitru ,,Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe Române,, Editura I.B.M.B.O.R. Bucureşti 2002

2. Arhid. Zăgrean Ioan ,,Morală creştină,, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2007

3. Arhid. Zăgrean Ioan ,,Virtute şi vieţuire creştină,, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2007

6