Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

– poem modern –

Modernismul este o mişcare amplă care se manifestă în spaţiul cultural european, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea şi până în perioada postbelică a secolului al XX-lea. Reperul iniţial al modernismului literar – volumul Florile răului de Charles Baudelaire, apărut în 1857 –anunţă o nouă sensibilitate şi impune, printre altele, „estetica urâtului”; în cultura română, modernismul este teoretizat şi promovat de Eugen Lovinescu prin revista şi cenaclul Sburătorul.

Printre trăsăturile modernismului se numără: preocuparea pentru marile probleme ale cunoaşterii, implicând conexiuni cu filosofia, psihologia, religia, mitologia; cultivarea romanului de analiză psihologică, a dramei de conştiinţă şi de idei; universul artistic reflectă o civilizaţie citadină, definitorie pentru secolul al XX-lea; tipologia predilectă este cea a intelectualului, cu dilemele şi reacţiile sale faţă de presiunile societăţii; preferinţa pentru luciditate în actul de creaţie lirică, împlinind dezideratul formulat de E. A. Poe şi Charles Baudelaire de a înlocui „sensibilitatea inimii” cu sensibilitatea imaginaţiei; dispariţia speciilor lirice consacrate (meditaţie, elegie, idilă, pastel), în locul cărora apar formule poetice insolite („inscripţie”, „psalm”, „creion”, „poem într-un vers”, „catren”, „cântec”); conceperea şi contruirea volumului de versuri ca un întreg semnificativ, nu o dată prefaţat şi, uneori, chiar încheiat de o artă poetică; artele poetice capătă valoare emblematică pentru universul poetic, pentru estetica personală, pentru viziunea asupra lumii; naşterea unui nou limbaj poetic caracterizat prin limbaj insolit (termeni argotici, colocviali, abstracţi), prin ambiguitate semantică, prin sintaxă eliptică, prin înnoirea metaforei; coexistenţa în versificaţie a prozodiei consacrate cu versul liber, versul alb, absenţa strofelor sau strofe inegale, ritmuri interioare; modificarea punctuaţiei convenţionale (versurile încep fără majusculă, dispar adesea punctul şi virgula), se folosesc intens punctele de suspensie ca semn al inefabilului şi al sugestiei; impunerea „fragmentului” ca specie nouă în proză şi în eseu şi a fragmentarismului ca modalitate inedită de construcţie a poemului.

Printre reprezentanţii români ai modernismului se numără Tudor Arghezi, Ion Barbu, Ion Vinea şi Lucian Blaga. Acesta din urmă este considerat personalitatea cea mai importantă a culturii române din prima jumătate a secolului al XX-lea, autorul unei opere prodigioase şi originale, cuprinzând toate genurile în domeniul literaturii, şi creatorul unui sistem filosofic care îl impune alături de alte mari spirite ale gândirii europene (Martin Heidegger, Osvald Spengler).

1

Filosofia acestuia, cuprinsă în trei trilogii, realizează construcţii de mare originalitate bazate pe noile ştiinţe ale secolului al XX-lea, de la fizica atomică la psihologia abisală, şi vizează: o nouă teorie a cunoaşterii (cu distincţia între două tipuri de cunoaştere, „cunoaştere paradisiacă” – ştiinţifică – şi „cunoaştere luciferică” – prin creaţie ), o nouă teorie a culturii (bazată pe ideea matricei stilistice, configurate de inconştientul colectiv); o antropologie filosofică pornind de la ideea destinului creator al omului; o nouă viziune metafizică, având în centru ideea de mister şi ca mister suprem, „Marele Anonim”.

Creaţia poetică a lui Lucia Blaga se îmbogăţeşte şi se nuanţează de la un volum la altul, printr-o adâncire continuă a temelor, începând cu debutul din 1919 (volumul Poemele luminii) şi până la poeziile din perioada interbelică publicate postum; lirismul are o „evoluţie în evantai” (de la modernism către tradiţionalism). Modernismul începuturilor lirice blagiene se manifestă puternic atât la nivel tematic, cât şi la nivel stilistic.

Poemele luminii, celebrează lumina cu multiplele ei semnificaţii: stihie originară, izvor al vieţii şi mod de cunoaştere. Poezia este construită pe structuri polarizate: lumină şi beznă, zi şi noapte, exaltarea vieţii şi presimţirea morţii, instinct şi reflecţie, expansiune cosmică şi interiorizare. Stilistic, se observă abundenţa de construcţii exclamative şi interogative, prezenţa dubitativelor, iar prozodic pe mai multe libertăţi în organizarea discursului liric: preferinţa pentru structuri ternare, strofe cu număr variabil de versuri, cultivarea versului liber, cu ritm interior şi o artă rafinată a rimelor.

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii deschide volumul de debut şi este artă poetică. Afirmarea prin negaţie „eu nu strivesc” amplifică mesajul titlului şi denotă subiectivitatea lirică ce îşi anunţă atitudinea faţă de „corola de minuni a lumii”, metaforă revelatorie, atitudine stând sub semnul inalterării misterului vieţii, al lumii, printr-o explicitare, strivire a sensurilor în limitele raţionalităţii. Consistenţa construcţiei metaforice vine din semnificaţiile reunite ale termenilor care o alcătuiesc: „corolă” – cerc, perfecţiune, încununare; „minuni” – acte spontane a căror cauză nu se cunoaşte, „lumea” – universul material şi cosmic deopotrivă.

Tema poeziei este cunoaşterea privită sub aspectul celor două componente conform filosofiei blagiene: „cunoaşterea paradisiacă” şi „cunoaşterea luciferică”. Apar motive romantice (motivul lunii, al luminii), dar cu o funcţie schimbată.

Poemul prezintă structură biplană delimitată foarte clar de antiteza „lumina altora” – „lumina mea”. Primul plan este cel al eului liric care neagă tot ce diminuează puterea de contemplare nemijlocită a miezului lucrurilor şi care optează pentru „cunoaşterea luciferică”, prin creaţie, pentru sporirea misterului. Elementele enumerate sunt întrupări ale misterului universal şi sunt părţi pentru întreg (sinecdoci): „florile” semnifică fragilitatea, prospeţimea, frumuseţea lumii, „ochii” reprezintă cunoaşterea, deschiderea sufletului către lume, „buzele” sugerează sensibilitatea, intimintatea, afectivitatea, iar „mormintele” sunt domuri ale sufletelor

2

ce au trecut în lumea de dincolo. Cel de-al doilea plan este planul celorlalţi, care încearcă să cunoască lumea prin raţiune, prin „cunoaştere paradisiacă”, spulberându-i astfel misterul.

Comparaţia dezvoltată „Şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/Nu micşorează, ci tremurătoare/Măreşte şi mai tare taina nopţii,/Aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/Cu largi fiori de sfânt mister” cuprinde o imagine poetică de referinţă, care adânceşte prin detalii imagistice funcţia artei de a îmbogăţi realitatea transfigurată subiectiv. Lumina lunii asemănată aici cu iluminarea artistică nu risipeşte întunericul nopţii, nu lămureşte detaliile peisajului, ci sporeşte misterul prin amplificarea umbrelor şi sublinierea incertitudinilor; epitetul ornant „tremurătoare” sugerează ambiguitatea universului nocturn. Artistul are aceeaşi misiune ca şi luna, de a crea un univers neclar, în care toate elementele devin interpretabile; poezia nu explică, ci sugerează, îmbogăţesşte „corola de minuni a lumii” prin simboluri şi impresii abia conturate, deschizând drumul unui număr imens de interpretări, diversificând trăirile. Comparaţia dezvoltată, în manieră epică, dă textului discursivitate şi subliniază intenţia poetului de a intra în comunicare simplă cu cititorul.

Enumeraţia reluată („şi flori şi ochi şi buze şi morminte”) conferă caracter ciclic poeziei şi completează denotativ sensul metaforei „corola de minuni”. Particularizarea lumii în amănunte banale sugerează o imagine globală a marelui mister, care este viaţa. Atributul definitoriu al eului liric este iubirea, care determină actul creativ şi desluşeşte sensul cunoaşterii poetice.

Poezia este, aşadar, un act de comunicare mistică prin iubire şi nelinişte. Ea presupune participarea la taina naturii şi iniţierea unei taine, o atitudine de „blestemată măreţie”, aşa cum este numit sentimentul „cunoaşterii luciferice”. Prin experienţa lui artistică, poetul află ce este misterul, dar rostul lui nu este să-l explice; acesta reţine în cuvânt doar impresia pe care o lasă această experienţă. Trăirea lirică presupune repetata întoarcere la origini, în sensul că fiecare simţământ renovează lumea.

Versificaţia este specific blagiană şi este modernă: alternarea versului scurt cu versul lung, prezenţa versului liber, a ritmului interior şi a ingambamentului (procedeu care presupune continuarea unei idei în versul următor, fără a urma o pauză), inconstanţa ritmului, absenţa rimei.

Punctuaţia prezintă un rol important în cadrul poeziei. De remarcat este prezenţa virgulei care separă pronumele personal de persoana întâi dedublat, „eu” – „dar eu, eu cu...” – care devine imagine a exacerbării subiectivităţii autoreferenţialităţii. Liniile de pauză izolează suita de imagini stilistice prin care se surprinde participarea eului liric la mister; cratima ajută la crearea ritmului interior prin armonizarea între cuvinte, evitând unele vocale incomode. Verbele predicative la prezent, aflate în opoziţie prin afirmare şi negare, trimit la timpul etern al absolutului.

La nivel lexico-gramatical apare totodată negarea cu rol afirmativ: „nu ucid”, „nu strivesc”, iar sub aspect semantic metaforele verbale: „strivesc”, „sugrumă”, „ucid” concordă cu o atitudine expresionistă, plină de vigoare şi pasiune.

3

După aprecierea lui Eugen Lovinescu din „Scrieri”: „Lirismul D-nului Lucian Blaga nu se distinge totuşi prin calitatea intelectuală a emoţiei, aşa că, chiar dacă unele din poeziile sale se pot reduce la o simplă cugetare, emoţia rămâne încă discutabilă. Adevărata intelectualizare a poeziei nu consistă în substituirea elementului emoţional prin elementul moţional, ci în extragerea emoţiei din domenii rezervate speculaţiei intelectuale […] calitativ, lirismul său nu se naşte din emoţie, ci din senzaţie, iar ca expresie poezia sa se limitează la procedeul aproape unic al comparaţiei.”

Bibliografie:

Mircea Martin (coordonator), Elisabeta Lăscoi Roşca, Carmen-Ligia Rădulescu, Rodica Zane, "Limba şi literatura română manual pentru clasa a XII-a", Art Grup Editorial, Bucureşti, 2010, pp. 25, 26, 56, 57

C. Bărboi, V. Lişman- „Limba şi literatura română”, editura Meteor Press, pp. 214-215 Caietul meu de limba şi literatura română

Bălan Alexandru-George

Clasa a XII-a A

4

Gorunul

de Lucian Blaga

– poem modern –

Poezia Gorunul face parte din volumul de debut al lui Lucian Blaga, Poemele luminii, în care se valorifică mitul mioritic. Acest mit sintetizează atitudinea senină în faţa morţii, acceptarea morţii ca pe un fenomen firesc, credinţa că după moarte, omul se integrează în circuitul universal.

Substantivul articulat „gorunul” – stejar de esenţă tare – care constituie titlul poeziei este simbol al morţii ca trecere, pentru care este sinecdocă. Poezia se încadrează în tema atitudinii senine în faţa morţii, aceasta fiind privită ca un fenomen îndepărtat, nefiind o ameninţare imediată. Motivul central al textului este „gorunul”, simbol al vieţii, dar şi al morţii. Aceleaşi semnificaţii le au şi „turnul” şi „clopotul” care sunt personificate spre a sugera relaţia de interdependenţă dintre viaţă şi moarte. De asemenea, apar „umbra” şi „sicriul” ca motive.

Poezia este alcătuită sub forma unui monolog liric adresat către natura reprezentată de gorun; acesta din urmă receptează întrebările omului şi participă afectiv la tristeţea acestuia.

Omul şi gorunul împărtăşesc acelaşi destin: omul îşi presimte sfârşitul şi are stări interioare deosebite, iar gorunul este şi el la „margine de codru” (aproape de moarte, idee susţinută de sintagme cu valoare metaforică: „zvonuri dulci”, „stropi de linişte”). Câmpul semantic principal contribuie la inducerea ideii morţii: „clopot”, „sânge”, „sicriul”, „ciopli”, „mai zac”, „linişte”, „zvonuri dulci”, „limpezi”,„pace”. Omul devine etern prin faptul că face parte din gorunul de la „margine de codru”.

Structura poeziei este biplană şi este susţinută de verbe şi adverbe; astfel primele două strofe redau starea momentană prin verbele la timpul prezent: „aud”,„bate”, „îmi pare”, „curg”, „zac”, „dezmierzi”). Verbul „dezmierzi” şi adjectivul „jucăuşă” din cea de-a doua strofă transmit lipsa spaimei în faţa morţii. Adresarea „gorunule” intră într-o amplă interogaţie retorică, semn al lirismului subiectiv. Cea de-a treia strofă realizează imaginea viitorului dominată de sumbrul sicriu (revelată de verbele la viitor „vor ciopli” şi „voi gusta” şi de adverbele „poate” şi „pesemne”); este un răspuns la interogaţie şi adaugă ideea trecerii timpului. Interogaţia retorică „o, cine ştie?” punctează starea de detaşare de moarte, taina, presentimentul morţii.

5

Faptul că sicriul, sinecdocă pentru moarte, se va ciopli din gorun este semnificativ în ce priveşte nevoia de protecţie şi de eternitate, acesta fiind de esenţă tare. Intrarea în moarte este şi ea o mare taină, fapt relevat de o serie de elemente lingvistice: „îmi pare”, „poate”, „pesemne”, „o, cine ştie”.

Prezenţa ingambamentului (procedeu care presupune continuarea unei idei în versul următor, fără a urma o pauză) în prima strofă, lipsa majusculei şi a rimei, inegalitatea versurilor sunt elemente moderne. Pasiunea pentru viaţă, lipsa fricii şi seninătatea în faţa morţii sunt elemente expresioniste.

Tema atitudinii senine în faţa morţii are constanţă în literatura română. Poezia lui Lucian Blaga este apropiată de „D-a v-aţi ascuns” a lui Tudor Arghezi şi de „Mai am un singur dor” a lui Mihai Eminescu, unde tristeţea este urmarea unei oboseli interioare, în timp ce în opera blagiană tristeţea provine dintr-o stare sufletească deosebită, marcată de meditaţia filosofică asupra vieţii şi morţii.

Bibliografie:

Mircea Martin (coordonator), Elisabeta Lăscoi Roşca, Carmen-Ligia Rădulescu, Rodica Zane, „Limba şi literatura română manual pentru clasa a XII-a", Art Grup Editorial, Bucureşti, 2010, pp. 25, 26

C. Bărboi, V. Lişman- „Limba şi literatura română”, editura Meteor Press, pp. 216-217 Caietul meu de limba şi literatura română

Bălan Alexandru-George

Clasa a XII-a A

6