BOCCA DELLA VERITA

GURA ADEVÃRULUI

Revistă de atitudine împotriva corupţiei, abuzurilor şi apărare a istoriei, culturii, spiritualităţii româneşti

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010 • 2 lei • Apare lunar

AVERTISMENT! PERSOANELE CU UN COEFICIENT DE INTELIGENţĂ SCĂZUT ȘI CELE CARE CRED FĂRĂ DISCERNĂMÂNT TOT CEEA CE VĂD ȘI AUD LA TELEVIZOR SUNT RUGATE SĂ NU CITEASCĂ „JUSTIţIARUL

SIBIAN”, FIINDCĂ LE POATE DĂUNA GRAV PROPRIILOR CONVINGERI FORMATE DE ALţII !

Un pion al Germaniei în lupta pentru

dominaţie europeană

Investitor german escrocat la Sibiu, oraşul „neamţului cinstit”

Klaus Iohannis (II)

Indolenţă şi abuzuri la Tălmaciu

Fraţii Roman, cei care au monopolizat principala

arteră comercială a SibiuluiIlegalităţi dospite,

marca Presecan

În apărarea Mioriței

MAIORESCU: UNUL DINTRE ASASINII LUI EMINESCU!

Rândurile de faţă sunt scrise dintr-un impuls polemic, stârnit de nu-mărul tot mai mare al referinţelor stupide care apar în presa româneas-că şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul „mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul răbdării s-a fost umplut când am auzit de Nicolae Manolescu, de însuşi Nicolae Ma-

nolescu, că ar fi scris undeva sau a afi rmat cândva, că Mioriţa ar trebui inclusă în opera poetică a lui Vasile Alecsandri... Chip, Doamne, că Alec-sandri ar fi „stilizat-o” într-atât încât nu mai aparţine folclorului, sufl etu-lui etnic românesc etc., ci a devenit o creaţie – o capodoperă, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!...

Ion COJA

pg. 6-7

pg. 3-4

pg. 9

pg. 11 pg. 10

pg. 12

pg. 13-14

2

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Opinii, Atitudini

Editorial

® Marcă înregistratăOSIM: 52175 | ISSN: 1583-6142

Redacţia:• Investigaţii: Doina DAMIAN, Iulian BĂLAN• Reporteri speciali: Dan FLORESCU, Ioan CRIŞAN • Eveniment: Tudor BLAGA, Eugen JITARIUC• Corespondent Mediaş: Marius MICU• Corespondent Spania: Liana MÂNZAT • Dep. tehnic: Dragoş VÎLCU• Corespondent permanent: Dr. Mircea DOGARU• Caricaturi:

Director general al publicaţiilor „Justiţiarul“ : Marius Albin MARINESCU

Secretar general de redacţie: Maria MIHU

Redactor-şef: Elena PAVEL

Tel: 0744 355 389 E-mail: contact@justitiarul.ro web: www.sibiu.justitiarul.ro

Până în anul 1990, presa românească din luna ianuarie gemea de articole omagiale în-chinate zilelor de naştere ale celor doi dicta-tori, soţii Ceauşescu fiind veniţi pe lume şi pe capul poporului român în aceeaşi lună. Acele două evenimente erau mai importante, pentru mass-media comunistă, decât ziua de naştere a poetului naţional, Mihai Eminescu (15 ianuarie) sau Ziua Unirii (24 ianuarie). În presa aşa-zis de-mocrată, locul pe prima pagină în, luna ianuarie a fiecărui an, a fost preluat de „celebra” vânătoa-re de la Balc, organizată de omul de afaceri Ion Ţiriac. Măcelul acesta, care numai a vânătoare sportivă nu seamănă, a debutat în anul 2005, cu recordul fostului prim-ministru al României, Adrian Năstase, care a împuşcat doar el singur 24 de porci mistreţi. Dacă este să judecăm după aspectul fizic şi lăcomia nepotului mătuşii Ta-mara, acele omoruri inutile pot să fie încadrate, criminalistic, la categoria fratricid! De atunci a început nebunia care trebuie să ne îngreţoşeze în prima lună a fiecărui an, indiferent că citim presa sau deschidem televizorul. Ceauşescu, care a fost înfierat pentru vânătorile sale „cu mânie democratică”, fiindcă „proletară” nu-i mai putem spune, era un amator, dacă raportăm trofeele lui la munţii de cadavre rezultate din defularea unor bătrânei parveniţi şi impotenţi, dar plin de bani, colectaţi de prin Europa de către cel pe care odată îl stimasem ca jucător de tenis şi finalist în trei ediţii ale Cupei Davis. Ce diferenţă este între vânat şi vânător? Dacă judecăm după comportament, putem afirma, liniştiţi: niciuna! Mistreţul sau porcul sălbatic (denumit ştiinţific Sus scrofa attila) este un ani-mal mamifer şi omnivor, care se asociază în grupuri (ciurde). Produc stricăciuni în culturile de porumb şi cartofi de la marginea pădurilor, acestea fiind uneori distruse în totalitate. Lăco-mia acestui animal sălbatic a fost transmisă ge-netic şi urmaşului său, porcul domestic. Cu ter-menii subliniaţi intenţionat pot fi caracterizaţi şi vânătorii de la Balc, nu doar animalul vânat de ei. Să nu fim înţeleşi greşit. Nu avem nimic împotriva vânatului sportiv, atunci când acesta se desfăşoară în condiţii de fair-play şi animalul are şanse egale cu vânătorul! Însă, ceea ce se în-tâmplă an de an la Balc nu are nimic în comun cu canoanele vânatului sportiv. Mistreţii măcelăriţi – nu vânaţi! – la Balc sunt crescuţi, începând cu un an înainte de „vânătoare”, în spaţii închise, fiind hrăniţi de către îngrijitori şi deveniţi astfel pe jumătate domesticiţi. Am înţeles că unii au fost aduşi de la astfel de crescătorii din Ungaria. Ei şi-au pierdut din abilităţile şi capacităţile de sălbăticiuni (instinct de conservare, miros, auz, văz sau mobilitate) devenind în felul acesta o pradă uşoară pentru orice ageamiu în ale vâna-tului. Animalele nu au nici o şansă de scăpare, mai ales că nici nu au unde să fugă atunci când sunt încolţite de gonaci (hăitaşi) şi „vânători”, spaţiul restrâns de ,,vânătoare” fiind împrejmuit cu garduri. „Vânătoarea” aceasta, prin care par-veniţii Europei vor să simtă ceva din nobleţea aristocraţiei autentice, este similară cu mitrali-erea unor porci domestici în grajdul unei fer-me. Deşi tema este dureroasă pentru lumea civilizată, motiv pentru care aşa-zisa vânătoare se desfăşoară in România, alte ţări europene neacceptând astfel de masacre pe teritoriile lor, subiectul a fost abordat de unii ironic, dar tot pe ideea că nu există deosebiri între vânatul de la Balc şi aşa-zişii „vânători cu ştaif” invitaţi de Ţiriac Ion, tatăl aurolacului cu acelaşi nume şi prenume, ultimul bisat, de parcă a fost bâlbâit popa care l-a botezat. Am savurat un pamflet cules de pe site-ul Daily Cotcodac (http://www.

dailycotcodac.ro/), intitulat „Mistreţul cu ceas de argint” şi semnat de Julius Constantinescu. Îl reproducem, în virtutea „hazului de necaz”, atât de specific românesc, dar şi pentru a vă descreţi puţin frunţile înaintea lecturării restului de ar-ticole, proprii unei reviste de atitudine şi luptă împotriva corupţiei, aşa cum este „Justiţiarul si-bian”, care prezintă ticăloşia şi nimicnicia uma-nă, reprezentate de indivizi care încalcă toate poruncile biblice, „oameni” fără Dumnezeu şi fără tată, fără mamă, atunci când trebuie să-şi atingă scopurile mârşave. Iată textul, care nouă ne-a plăcut: „Sâmbătă noaptea, am visat că am fost la vânătoare. În realitate n-am vânat nicio-dată, dar în vis mi s-a părut foarte mişto, am trăit senzaţii cu adevărat unice. Se făcea că eram la Balc şi vânam mistreţi cu nişte amici. Primul porc pe care l-am împuşcat a fost un porc imens, cu mustăţi; atins de glonţ, a guiţat de moarte, aşa, ca şi cum ar fi fost silit să dea bani, şi şi-a dat duhul, înroşind zăpada cu sângele care i se scurgea din trup. Am călcat nepăsător peste el şi am continuat să gonesc şi să dobor mistreţi. Următorul porc pe care l-am împuşcat a fost un neamţ de 60 de ani, preşedintele unei corporaţii multinaţionale din domeniul plasamentelor financiare. Nici ăsta n-a ştiut să moară cu demnitate: a umplut pădurea cu guiţatul lui sfâşietor, a încercat să mă cumpere, îmi pupa picioarele şi grohăia că mă face general manager pentru divizia Europa de Est, numai să-l las în viaţă. Avea doi copilaşi acasă şi unul de la o secretară poloneză de la sucursala din Varşovia. I-am promis că o să am grijă de copilaşi şi de se-cretara poloneză şi i-am tras un glonţ între ochi. Între timp, prietenii mei chiuiau ca nebunii: răni-seră un exemplar superb de miliardar elveţian şi acum goneau pe urmele lui. Miliardarul încercase să se facă nevăzut în desiş, însă i-am tăiat calea şi i-am proptit ţeava puştii în rât: “Unde vroiai să fugi, porcule?”. Deşi grav rănit, porcul s-a ridicat în picioare şi a început să ţipe isteric: “Daţi-mi drumul! Sunt cetăţean elveţian! Sunt investitor! Am drepturi!”. I-am dat, scurt, un bocanc în gură: “Ai pe mă-ta! De ce n-ai rămas în Elveţia atunci, porcule? Îţi spun eu de ce, fiindcă acolo n-ai voie nici să guiţi!”. L-am executat fără nici cea mai mică remuşcare: un porc mai puţin pe lume. Duminică spre seară, l-am văzut pe porcul cel mare, cu mus-tăţi. Era bine mersi, n-avea nici pe dracu’, se plim-ba cu Mercedesul pe Calea Victoriei. Pentru că, şi dacă rumânii ar trage în el cu rachete balistice, nimic nu poate trece de un asemenea şorici.”

Mistreţi pe două picioare întâlnim, din pă-cate, la tot pasul. Ei pot să fie mistreţi de rând, dar şi oameni de afaceri, nu neapărat cu ,,puşcă şi curea lată”, participanţi la „vânători” de fraţi patrupezi, ci şi politicieni, formatori de opinie, vedete din lumea artistică, sportivi, ş.a.m.d.. Mistreţul de rând se rezumă doar la acte de vandalism şi dovezi de nesimţire, ca de exem-plu: zgârierea maşinii vecinului din invidie, distrugerea băncilor din parcuri şi a leagănelor de la locurile de joacă pentru copii, aruncarea gunoaielor pe jos sau la un metru de tomberon. Mistreţii obişnuiţi vorbesc tare şi porcos, pentru a atrage atenţia scroafelor tinere în călduri şi a se evidenţia astfel în cadrul ciurdei. Ei scuipă pe trotuar şi râgâie în public, ca să nu existe dubii privind specia din care fac parte. Atunci când sunt în turmă, nesimţirea şi tupeul sunt mai accentuate, ele crescând direct proporţional cu numărul membrilor de acelaşi soi care se gru-pează. Sunt şi mistreţi cu şcoală, care au ridicat mârlănia şi vulgaritatea la rang academic. Aceş-tia trebuie să-şi expună blana, dar mai ales colţii de argint „pe sticlă” pentru a influenţa mistreţul de rând şi a-i forma opinia, fiindcă mistreţii nu

Mistreţii bipezi, la distracţie şi în administraţie

au gândire proprie, ei acţionând la un loc cu restul tur-mei şi luând exemple de la vierii grohăitori pe ecran şi scroafele bătrâne care le ţin isonul.

Tipică pentru mistreţi este nesimţirea, susţinută de tupeul cu care dau buzna în casele oamenilor prin inter-mediul „ochiului magic” al televizorului, ca să vedem cu toţii câtă prostie şi incultură poate încăpea într-un şorici sau altul. Un godac din acesta, tânăr şi fără prea multă carte, apare des pe un post local de televiziune, unde invită mai mulţi indivizi, în special politicieni şi primari, ca să vedem cu toţii câtă democraţie pe pâine poate fi servită în ţara aceasta atât de greu încercată. Păi, cum Dumnezeu să nu fie democraţie, dacă nu trebuie să ai prea mulţi neuroni sub freza de mistreţ pentru ca restul turmei, adunate în studio, să te aplaude la comandă, chit că ai grohăit platitudini sau bazaconii. Este destul să râzi tâmp în deschidere, să mai şi răcneşti „doamnelor şi domnilor”, fiindcă aşa face un mistreţ mai cunoscut pe acelaşi post de televiziune, dar la nivel naţional, că prin-de la turmă şi are audienţă mare printre mistreţii mâncă-tori de seminţe şi băutori de bere. Mai faci nişte glumiţe deşuchiate şi răsuflate, mai dai din mâini că ai epuizat puţinele cuvinte din vocabularul propriu şi…gata! Este suficient pentru ca alţi mistreţi, colegi de branşă, să te declare „vedetă”. „Normal” ca tu, mistreţ fiţos, îmbrăcat în „uniformă” de mason, cu cămaşă albastră şi cravată roşie, să chiar crezi că-i aşa! La una din emisiunile godacului cu pricina a fost invitat însuşi marele om politic Klaus Ioha-nnis, cel care a fost prezentat în colecţia vestimentară de toamnă a anului trecut pe post de haină de vreme rea pentru poporul român şi „salvator al naţiunii”. Pe dom-nul primar nu putem să-l facem porc mistreţ, deoarece dânsul nu este sălbatic, iar „echipa” cu care a defilat prin turnee la Bucureşti şi Timişoara era una selectă, chiar dacă în ultima localitate a fost huiduită şi bombardată cu ouă. Spre surprinderea noastră, godacul-prezentator a pus o întrebare delicată. Şi anume, dacă Herr primar se consideră învins, după eşecul în alegeri al echipei care l-a susţinut pe post de proiect, fiindcă aceasta era pa-rola magică în campania electorală: „proiectul Iohannis”. Destul de iritat de întrebare – cu toate că o ştia dinainte de transmisia în direct! –, domnul premier de o noapte a răspuns că nu, nu consideră ca pe o înfrângere per-sonală faptul că „echipa” din care făcea parte a suferit un insucces, fiindcă el nu a candidat. Adică doar ceilalţi coechipieri au pierdut, dar el, „mascota echipei”, nu! Un răspuns tipic pentru Iohannis, obişnuit să cadă veşnic în picioare, ca pisica. Acesta da tupeu, l-a întrecut până şi pe mistreţul tânăr de alături! O ghiduşie mai mare ne-a fost dat să auzim doar după alegeri, când acelaşi primar a declarat că sibienii au votat cu Băsescu, doar ca să nu devină Klaus prim-ministru şi să plece la Bucureşti. Deci votul contra echipei susţinătoare a „proiectului Iohan-nis”, a fost în favoarea celui cu nume de proiect! Domnul primar chiar ne crede tâmpiţi sau mistreţi pe toţi, că altă explicaţie nu găsim pentru dezinvoltura cu care acesta transformă o înfrângere evidentă în succes şi cum un vot de blam, împotriva lui, poate să devină un act de susţinere! O interpretare demnă să fie cuprinsă în „Ma-nualul manipulatorului cu mintea odihnită”, fiind în ton cu „flacăra violetă” a hrebenciucilor din fosta lui echipă, prezentată şi aceea ca un argument la fel de „solid” pen-tru a motiva eşecul. Şi, de parcă nu ar fi fost suficiente aceste fandoseli penibile, cel mai ipocrit individ pe care

ne-a fost dat să-l vedem a încercat să dreagă umilinţa înfrângerii şi cu gogoriţa „scrisorii de ameninţare”. PENI-BIL! Acest singur termen spune tot, la fel ca şi cuvântul PROSTĂNAC, foarte uzitat în ultima vreme. Doar oame-nii taraţi psihic sau cei fără caracter nu pot suporta în-frângerile şi caută justificări ridicole.

Cu aceeaşi crasă atitudine de tip mistreţ, cu o făţărni-cie de-a dreptul nesimţită, a fost înfăţişat în presa sibiană şi „Raportul de activitate al primarului Iohannis pe anul 2009”. Acolo sunt prezentate, în nota deja cunoscută, o serie de nereuşite ca fiind „măreţe realizări”. Raportări la fel de mincinoase ca pe vremea lui Ceauşescu! Păzit de poliţia comunitară, mai ceva decât era „nea Nicu”, ma-rele conducător trâmbiţează, din inaccesibilul său turn de fildeş, către „poporul sibian” realizări pe toate planu-rile, de parcă noi , cei care trăim în acest oraş nu vedem aspectul execrabil al străzilor pe care circulăm zilnic. Se vorbeşte despre „un nou concept în transportul public”, în timp ce călătorii îngheaţă prin staţii, atunci când nu stau ca sardelele în autobuzele tot mai rare şi bombăne că, pe lângă frecvenţa tot mai redusă a autobuzelor, au dispărut şi legăturile dintre cartiere prin scurtarea lini-ilor, fiind nevoie de două maşini pentru a ajunge din-tr-o parte în alta a oraşului. Dar, cea mai mare prostie a anului trecut, la „rubrica” transport în comun, a fost, de departe, renunţarea la troleibuze. Adică la acel mijloc de transport nepoluant, silenţios şi fiabil pentru care alţi primari se dau peste cap ca să-l introducă în comunităţi-le pe care le gospodăresc! Se prezintă cu neruşinare cre-area de noi locuri de parcare, când de fapt s-a îngustat carosabilul prin trasarea cu vopsea a locurilor de parcare pe un sens de mers, incomodând traficul. Se face mare caz de turism, cu toate că acesta este în regres clar pe plan mondial, dar, le fel, se raportează cifre mincinoase, cu abundenţă de vizitatori, deşi hotelurile sunt goale şi bate vântul prin ele. Realizările din anul 2009 sunt mag-nifice, dar lipsesc cu desăvârşire, cum ar spune Caragia-le, dacă ar trage o tură prin oraşul nostru.

Sibienii nu mai înghit să fie minţiţi la infinit şi nici nu mai sunt aşa sensibili la manipulare. S-a văzut chiar la cele două runde de alegeri, de la sfârşitul anului trecut, când nu au votat în majoritate cu Băsescu nu „pentru ca să nu plece Iohannis”, ci pur şi simplu pentru că s-au să-turat de manevrele politicianiste ale acestuia din urmă, realizând că pentru cel ales de ei este mai important in-teresul propriu, decât cel al comunităţii pe care o repre-zintă. Mulţi au înţeles că primarul a exploatat capitalul de imagine al oraşului în folos propriu, el arogându-şi totalitatea meritelor pentru schimbările din ultimii ani, de parcă absolut toate le-a făcut de unul singur şi pe ba-nii săi de acasă. S-a cam diluat percepţia aceea pe care au mizat şi iniţiatorii „proiectului Iohannis”, de neamţ cinstit şi independent politic, la fel cum a început să cadă tencuiala de pe casele spoite în anul 2006 pe cen-tru, tot numai pentru poza artistică… A devenit preg-nantă doar imaginea unui BMW alb parcat în Piaţa Mare, sfidător şi contrar legii iniţiate de iubitul nostru primar, de un bărbat înalt, cu aspect îngrijit, îmbrăcat cu haine elegante, cumpărate din magazinele vieneze de lux, dar cu apucături de mistreţ balcanic.

Justiţiarul sibian

3

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Conspiraţii

Nota redacţiei:

După lecturarea materialu-lui, a cărui sursă este indicată în final, citiţi şi osanalele echipei de „documentarişti” germani din publicaţia sibia-nă „Turnul Sfatului”. Singurul comentariu pe care-l facem: reportajul realizat de ger-mani, din articolul semnat de Traian Deleanu, trebuia să încununeze numirea lui Klaus Iohannis ca premier al Ro-mâniei. Alegătorii români au dorit altceva! Dumnezeu le-a luminat minţile.

TRADUCERE:Impactul germanilor în Est 2009/10/16

SIBIU / BUCUREŞTI (reportaj pro-priu) – Conducătorul uneia din organi-zaţiile “Germandom” din reţeaua ger-mană de politica externă este centrul unei crize guvernamentale româneşti. Opoziţia din România doreşte numi-rea primarului de Sibiu, Klaus Johan-nis, pe locul rămas vacant al primului-ministru, în urma răsturnării sale de către opoziţie la începutul săptămânii. Preşedintele român, Traian Băsescu, a respins acest plan şi a desemnat un expert în finanţe ca premier. Jo-hannis conduce “Forumul Democrat al Germanilor din România” (FDGR), membru asociat al “Uniunii Federale a Naţionalităţilor Europene” (FUEN), care, de la cartierul general al său din nordul Germaniei coordonează şi mi-norităţile europene germanofone – cu ajutor guvernamental. FUEN, înfiinţat de foşti nazişti cu vederi rasiste, cola-borează cu Johannis şi de asemenea şi cu fundaţia din Germania “Hermann Niermann”, care a fost ţinta unor inten-se proteste în estul Belgiei, din cauza lobby-ului deschis pentru organizaţiile tip “Germandom”. Nominalizarea lui Johannis este al doilea pas excepţional făcut în numele “Germandom”-ului din România în decurs de o săptămâ-nă. Primul a fost acordarea Premiului Nobel Pentru Literatură unui autor “ro-mâno-german”.

Partidele româneşti din opoziţie, care l-au răsturnat pe primul-ministru printr-o moţiune de cenzură la înce-putul săptămânii, l-au nominalizat pe primarul în funcţie al Sibiului (“Her-mannstadt”), Klaus Johannis, pentru funcţia de prim-ministru de tranziţie. Preşedintele român, Traian Băsescu, a respins această intenţie şi l-a desemnat pe expertul financiar, Lucian Croitoru,

să fie noul prim-ministru. Croitoru ar trebui să fie confirmat de parlament, ceea ce pare foarte nesigur, fiindcă opoziţia deţine o majoritate şi insistă asupra candidatului său, Johannis. Deznodământul este deschis.

Politică etnică

Klaus Johannis provine din mediul “Germandom” din România, căruia îi atribuie virtuţi precum “corectitudine, încredere, pragmatism şi eficienţă”. [1] El este preşedintele organizaţiei “Germandom”locale, “Forumul De-mocrat al Germanilor din România” (FDGR), care, precum multe alte asoci-aţii ale minorităţilor germanofone, în Europa de Est si Sud-Est, a fost fondat imediat după răsturnările din 1989. DFDR, ca şi preşedintele său, Johannis, este strâns asociat cu reţelele “Ger-mandom” răspândite peste tot prin Europa. FDGR este membru asociat al FUEN (“Uniunea Federală a Naţio-nalităţilor Europene”), o organizaţie care reuneşte numeroase minorităţi din Europa şi Asia Centrală, fondată pe direcţiile tradiţionale ale politicii etnice germane în anii următori celui de-al doilea război mondial, de foşti nazişti. [2] În cadrul FUEN, FDGR-ul este de asemenea, membru al “Grupu-lui de Lucru al Minorităţilor Germane” (AGDM), aflat în contact permanent cu Ministerul de Interne din Germania. [3] Partidul minorităţii de limbă ma-ghiară din România, Uniunea Demo-crată Maghiară din România (UDMR) este de asemenea membru FUEN. Este unul din partidele parlamentare care îl propune pe Johannis pentru funcţia de prim-ministru.

Conspiraţie

Deocamdată Johannis a fost cunos-cut drept primar de Sibiu (Hermnnsta-dt). De când a preluat funcţia în 2000, Sibiul a devenit cunoscut prin succese-le sale economice. “Oraşul Vechi este o bijuterie, reţeaua de apă funcţionează, şi mai presus de orice, sunt doar puţini şomeri”, relatează recent presa. Sub “neamţul” Johannis, oraşul a devenit un model de succes. [4] În realitate, Johannis administrează înţelept resur-sele pe care comunitatea le primeşte din Germania; pentru a crea modelul unei insule “Germandom” în Europa de Sud-Est. Sub contractul Ministerului Cooperării Economice şi Dezvoltării din Bonn, asociaţia Germană pentru Cooperare Tehnică (GTZ) a început deja renovarea Oraşului Vechi – şi care este de obicei atribuită lui Johannis – înainte ca Johannis să ocupe funcţia. [5] Agenţia Germană pentru Ajutor

Tehnic (THW) a venit în ajutorul lui Johannis pentru rezolvarea problemei apei. [6] Alt ajutor soseşte de la orga-nizaţiile “Germandom” din Germania, de exemplu, DFDR şi Johannis per-sonal consiliază Fundaţia Hermann Niermann din Dusseldorf asupra “pro-blemelor privind promovarea proiec-telor culturale, academice si sociale”- de asemenea în beneficiul minorităţii germanofone din România. [7] Funda-ţia Niermann a devenit de notorietate cu ani în urmă, în exercitarea influen-ţei ascunse asupra minorităţii germa-nofone din estul Belgiei – în cooperare cu grupuri etnocentriste de extremă dreapta. Oricine poate spune cu sigu-ranţă că preşedintele fundaţiei “a fost la curent cu o conspiraţie” care a fost îndreptată împotriva Belgiei. [8]

Sponsorizări speciale

Johannis beneficiază de asemenea de cele mai bune contacte la birourile guvernamentale din Berlin şi la politi-cieni de frunte germani. Organizaţia sa “Germandom”, DFDR, primeşte pro-movări preferenţiale de la Ministerul de Interne german. Între 1990 – 2004 88.33 milioane de euro au fost alo-caţi pentru “stabilizarea minorităţii germane din România”. Când Berlinul a trebuit să reducă alocările de fon-duri bugetare şi pentru “germanii de peste hotare” datorită dificultăţilor economice, ministrul de interne din acea perioadă, Otto Schily, i-a promis

lui Klaus Johannis în noiembrie 2004 “tratament preferenţial” pentru mi-noritatea germană din România. De altfel, alocările pentru “Germandom”-ul din România au fost reduse doar cu 9 procente, când media reducerilor era de 23 de procente. Doar în acel an, guvernul german a alocat suma de 1,6 milioane de euro pentru promovarea culturii minorităţii germane. [9]

Un bilanţ impresionant

Klaus Johannis a primit personal o serie întreagă de oficialităţi germane de rang înalt, deopotrivă de la nivel fe-deral sau regional. Vizitatorii oraşului de reşedinţă al lui Johannis includ pe comisarul guvernului german pentru problemele etnicilor germani emigraţi şi minorităţi naţionale, Hans-Peter Kemper, comisarul german pentru pro-bleme culturale, Bernd Neumann, şi pe prim-miniştrii regionali ai landurilor Thuringia (Dieter Althaus) şi Saarland (Peter Mueller). Preşedintele Parla-mentului European, Hans-Gert Poette-ring şi grupul de lucru parlamentar “expulzaţi şi refugiaţi” al grupului con-servator CDU/CSU din Bundestag, de asemenea au vizitat Hermannstadt-ul. Erwin Marschewski, şeful delegaţiei unui grup de lucru, l-a felicitat pe Jo-hannis “pentru realizările sale impre-sionante”. [10] Preşedintele german, Horst Koehler a acceptat un tur al ora-şului în compania lui Johannis, oma-giu personal adus “impactului pozitiv

pe care germanii îl au în Estul Europei, după cum o arată Hermanstadt-ul. [11]

Premiu de Merit

La sfârşitul anului trecut, împre-ună cu ministrul german de interne, Wolfgang Schaeuble, Johannis a pri-mit “Premiul de Merit pentru Înţelege-rea Germano-Europeană”. Laudatio a fost rostită de fostul ministru de in-terne şi cetăţean de onoare al Sibiului, Otto Schily. Cancelarul german, Ange-la Merkel, este în board-ul de consilieri ai acestei foarte influente asociaţii. Merkel însăşi a primit acelaşi premiu în 2005.

Nu mai există suveranitate

Nominalizarea lui Klaus Johannis de către majoritatea parlamentară de la Bucureşti este al doilea pas excepţi-onal în numele “Germandom”-ului din România – urmând acordării Premiu-lui Nobel pentru Literatură autorului “româno-german” Herta Muller – în aceeaşi săptămână. [12] Legăturile deosebit de strânse ale lui Johannis cu Berlinul ar putea periclita suveranita-tea României, dacă ar deveni primul-ministru al României. Aparent, majo-ritatea din parlamentul de la Bucureşti este pregătită să facă acest pas.

[1] Klaus Johannis; http://www.sieben-buerger.de 01.11.2003 [2] see also Freund und Kollege, Schwe-lende Konflikte and Hintergrundbericht: Die Föderalistische Union Europäischer Volksgruppen [3] see also Berlin organisiert seine “Volksgruppen”, Aktionseinheiten and Cultivating Relationships [4] Johannis, ein Deutscher für Bu-karest; Financial Times Deutschland 14.10.2009 [5] see also The Germandom Prize [6] Erfolgreiches Ende für Twinning-Projekt in Rumänien; http://www.thw.bund.de 20.11.2008 [7] Partner; http://www.g-h-n-s.de [8] see also Fliehkräfte, Baldiger An-schluss and Ethno-Netzwerk [9] Bundesregierung fördert deutsche Minderheit in Rumänien; http://www.siebenbuerger.de 17.02.2009 [10] Aufbauleistung der deutschen Min-derheit in Rumänien gewürdigt; http://www.siebenbuerger.de 01.09.2005 [11] Horst Köhler würdigt Aussiedler als europäische Brückenbauer; http://www.siebenbuerger.de 04.03.2009 [12] see also The Germandom Prize

continuarea în pagina 4

Klaus Johannis, un pion al Germaniei în lupta pentru dominaţie europeană

4

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Conspiraţii

urmare din pagina 3

PENTRU CONFORMITATE, ORIGINALUL ÎN LIMBA ENGLEZĂ: The Impact of Germans in the East 2009/10/16

SIBIU/BUKAREST

(Own report) – The chairman of one of the “Germandom” organizations in the German foreign policy network is the focus of a Rumanian government crisis. The Rumanian opposition wants to name the mayor of Sibiu, Klaus Jo-hannis, to fill the vacancy left by the prime minister, who was toppled by the opposition at the beginning of the week. Rumanian President, Traian Băsescu has rejected this plan and no-minated a financial expert for prime minister. Johannis heads the “Demo-cratic Forum of Germans in Rumania” (DFDR), an associated member of the “Federal Union of European Natio-nalities” (FUEN), which from its hea-dquarters in Northern Germany also coordinates Europe’s German lan-guage minorities – with government support. The FUEN, founded by former Nazi racists, is working with Johannis as well as with Germany’s Hermann Niermann Foundation, which was the target of large protests in Eastern Bel-gium, because of its covert lobbying efforts for “Germandom” organizati-ons. Johannis’ nomination is the se-cond exceptional step taken in behalf of Rumanian “Germandom” within a week. The first was the awarding of the Nobel Prize in Literature to a “Ru-manian German” author.

The Rumanian opposition parties, which toppled the Prime Minister with a no-confidence vote at the beginning of the week, have nominated the cur-rent mayor of Sibiu (“Hermannsta-dt”), Klaus Johannis, to fill the post of transitional prime minister. Rumanian President, Traian Băsescu has rejected this intention and named the financial expert, Lucian Croitoru, to be the new prime minister. Croitoru would have to be confirmed by parliament, which seems very unlikely, because the op-position has a majority and insists on its candidate, Johannis. The outcome is open.

Ethnic Policy

Klaus Johannis comes from the Rumanian “Germandom” milieu, to which he attests such secondary vir-tues “as correctness, reliability, prag-matism and efficiency.”[1] He is the chairman of the local “Germandom” organization, the “Democratic Forum of Germans in Rumania” (DFDR), whi-ch, like many other associations of German language minorities in Eas-tern and Southeastern Europe, was founded in the immediate aftermath of the upheavals in 1989. The DFDR, like its chairman, Johannis, is closely associated with the networks of “Ger-

mandom” spread all over Europe. The DFDR is an associated member of the “Federal Union of European Nationa-lities” (FUEN), an organization, brin-ging together numerous European and Central Asian minorities, founded along the lines of the traditional Ger-man ethnic policy in the aftermath of World War II by ex-Nazi racists.[2] Within the FUEN, the DFDR, is also a member organization of the “Working Group of German Minorities” (AGDM), that stands in constant contact with the German Interior Ministry.[3] The party of Rumania’s Hungarian spea-king minority, the Uniunea Democra-tă Maghiară din România (UDMR) is also a FUEN member. It is one of the parliamentary parties proposing Jo-hannis for the post of prime minister.

Conspiracy

Currently Johannis has been known as the mayor of Sibiu (“Her-mannstadt”). Since he took office in 2000, Sibiu, in fact, has made a name with one economic success story af-ter the other. “The Old City is a jewel, the water supply functions and above all, there are only a few unemployed” according to a recent press report. Un-der the “German” Johannis, the town has become a “model of success.”[4] In fact, Johannis cleverly administers the support his community receives from Germany; to create a model of an island of “Germandom” is Sou-theast Europe. Under contract of the German Ministry of Economic Coo-peration and Development in Bonn, the German Association for Technical Cooperation (GTZ) had already begun the renovation of the Old City – which is commonly attributed to Johannis – before Johannis took office.[5] The German Agency for Technical Relief (THW) came to Johannis’ aid to solve the water problem.[6] Other help is coming from “Germandom” organi-zations in Germany, for example, the DFDR and Johannis personally advi-sed the Hermann Niermann Foundati-on in Dusseldorf on “questions of pro-moting cultural, academic and social projects” – also to the advantage of the German language minority of Ru-mania.[7] The Niermann Foundation became notorious years ago, through its exercising covert influence on the German language minority in Eastern Belgium – in cooperation with extre-me rightwing ethnocentric forces. One can safely say that the chairman of the foundation had been “aware of a conspiracy” that was directed “against Belgium.”[8]

Special Sponsorship

Johannis disposes also of the best contacts to government offices in Berlin and to leading German politici-ans. His “Germandom” organization, the DFDR, receives preferential pro-motion from the German Ministry of the Interior. From 1990 – 2004 88.33

million Euros were allocated for the “stabilization of the German minority in Rumania.” When Berlin had to sca-le back budgetary allocations also for “Germans Abroad” due to economic difficulties, the Interior Minister at the time, Otto Schily, promised Klaus Jo-hannis in November 2004, “preferenti-al treatment” for the German langua-ge minority in Rumania. As a matter of fact, the allocations for the Rumanian “Germandom” were reduced only nine percent, while 23 percent was the ave-rage reduction. In this year alone, the German government has earmarked a sum of 1.6 million Euros for the pro-motion of the German language mi-nority in Rumania.[9]

Impressive Balance Sheet

Klaus Johannis has personally welcomed a whole series of high-ranking German government repre-sentatives both from federal and regional state levels. The visitors to Johannis’ hometown included the German government’s Commissioner for Questions of Ethnic German Emi-grants and National Minorities, Hans-Peter Kemper, the German Commis-sioner for Cultural Questions, Bernd Neumann and the Prime Ministers of Germany’s regional states Thuringia (Dieter Althaus) and Saarland (Peter Mueller). President of the European Parliament, Hans-Gert Poettering and the Parliamentary working group, “Ex-pellees and Refugees” of the conserva-tive CDU/CSU Caucus in the German Bundestag visited “Hermannstadt” as

well. Erwin Marschewski, head of the working group’s delegation, congra-tulated Johannis on his “impressive achievements.”[10] German President, Horst Koehler allowed himself to be gi-ven a guided tour of the city by Mayor Johannis, personally and paid tribute to the “positive impact Germans are having in Eastern Europe, as exempli-fied by Hermannstadt.”[11]

Merit Award

At the end of last year, alongside the German Minister of the Interior, Wolfgang Schaeuble, Johannis was given the Deutsche Gesellschaft’s “Award of Merit for German-European Understanding.” The laudation was held by ex-Interior Minister and Sibiu’s citizen of honor, Otto Schily. German Chancellor, Angela Merkel is on the advisory board of this very influential association. Merkel, herself, had recei-ved the same award in 2005.

No Longer Sovereign

Klaus Johannis’ nomination by Bucharest’s parliamentary majority is the second exceptional step on be-half of Rumanian “Germandom” – fol-lowing the award of the Nobel Prize in Literature to the “Rumanian-Ger-man” author, Herta Mueller – within one week.[12] Johannis’ exceptionally close ties to Berlin could jeopardize Rumania’s sovereignty, if he becomes Rumania’s prime minister. Apparently the majority in Bucharest’s parliament are prepared to take that step.

[1] Klaus Johannis; http://www.siebenbuerger.de 01.11.2003 [2] see also Freund und Kollege, Schwelende Konflikte and Hinter-grundbericht: Die Föderalistische Union Europäischer Volksgruppen [3] see also Berlin organisiert seine “Volksgruppen”, Aktionseinheiten and Cultivating Relationships [4] Johannis, ein Deutscher für Bukarest; Financial Times Deut-schland 14.10.2009 [5] see also The Germandom Prize [6] Erfolgreiches Ende für Twin-ning-Projekt in Rumänien; http://www.thw.bund.de 20.11.2008 [7] Partner; http://www.g-h-n-s.de [8] see also Fliehkräfte, Baldiger Anschluss and Ethno-Netzwerk [9] Bundesregierung fördert deutsche Minderheit in Rumäni-en; http://www.siebenbuerger.de 17.02.2009 [10] Aufbauleistung der deutschen Minderheit in Rumänien gewürdi-gt; http://www.siebenbuerger.de 01.09.2005 [11] Horst Köhler würdigt Aussie-dler als europäische Brückenbauer; http://www.siebenbuerger.de 04.03.2009 [12] see also The Germandom Prize

Sursa: GERMAN - FOREIGN – POLICY.COMhttp://www.german-foreign-policy.com/en/fulltext/56289?PHPSESSID=c0lmc1t791814m2a9c7ft0bbg7

O echipă de documentarişti din Germania a realizat în ultimele trei zile un material filmat cu primarul Sibiului, Klaus Johannis.

Documentarul, numit “Lust auf Europa” (Gus-tul Europei, trad. aproximativă) reuneşte zece portrete ale unor “personalităţi ale Europei”. “Am ales zece ţări din Europa, printre care şi Ro-mânia. Din fiecare ţară am ales câte o persona-litate. Printre cele zece, în afara domnului Klaus Johannis, se mai numără şi Václav Havel, ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul preşedin-te al Cehiei”, a dezvăluit pentru Turnul Sfatului producătoarea documentarului, Barbara Wack-ernagel - Jacobs. Echipa de filmare cu care a ve-nit la Sibiu l-a însoţit pe Johannis timp de trei zile, mai tot timpul. “Este un personaj foarte deschis. Şi european. Este şi foarte pragmatic. L-am întrebat dacă este dezamăgit de Europa şi mi-a răspuns că nu, după care mi-a dat exem-

plul Sibiului, unde trăiesc oameni aparţinând mai multor etnii şi, mai mult, mai multor religii şi culturi. Într-adevăr, Sibiul este un oraş pito-resc”, adaugă producătoarea filmului. În primă fază, documentarul care îl are personaj şi pe Klaus Johannis va fi distribuit şcolilor din Ger-mania, ca material de studiu. “Mulţi vorbesc din ce în ce mai mult despre cât de plictisitoare este Europa şi de faptul că fragmentarea acesteia nu o să permită o construcţie solidă şi de viitor. Eu cred că este o şansă şi asta vreau să arăt prin acest film”, spune Barbara Wackernagel - Jac-obs. După ce va fi pus în vânzare, documentarul urmează să fie difuzat şi pe unul din posturile publice de televiziune din Germania. “ARD sau ZDF, încă nu sunt sigură, suntem în tratative”, mai spune producătoarea documentarului.

10 Decembrie 2009 | Traian Deleanu

Klaus Johannis, în Top 10 personalităţi europene

Klaus Johannis, un pion al Germaniei în lupta pentru dominaţie europeană

5

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Colimator

Am ajuns obsesiv să mă gândesc de câţiva ani la un singur lucru şi, cu riscul că mă repet, vi-l reamintesc şi domniilor voastre : ÎN ROMANIA ORICE POATE SĂ FIE POSIBIL!Nimeni nu-ţi mai garantează nimic: nici loc de muncă, oricât de harnic sau implicat ai fi, nici sănătate, speculaţiile privind bolile provocate sunt în floare, nici protecţie socială şi - ce este mai grav! - nici măcar dreptul la proprietate privată. Te uiţi, uimit, cum unii ajung să piardă case pentru neplata unei banale facturi de telefon, tot mai mulţi bătrâni sunt amă-giţi de persoane „binevoitoare” cu câte un contract de întreţinere, care până la urmă se dovedeşte a fi o păcăleală...Şi mai grav este faptul că unii pierd case şi terenuri fără să aibă habar măcar că în spatele lor se întocmesc acte false, me-nite sa-i lase pe drumuri. În unele cazuri apar şi „victime colaterale”.

Cazul pe care-l aduc în atenţia dum-neavoastră s-a petrecut în anul 2006 şi la momentul respectiv a ocupat pagi-nile ziarelor locale şi centrale. Ca orice „minune” a ţinut trei zile şi totul s-a stins, iar puţine persoane mai ştiu că ancheta şi procesele trenează şi astăzi. Dar, iată ce s-a întâmplat atunci, pe scurt.

Domnul Ţîrcă Anton, care locuia pe vremea aceea fără forme legale în Dumbrăveni, dânsul posedând docu-mente de identificare eliberate de Po-liţia oraşului Sinaia, a cumpărat în Sibiu un apartament compus din 3 camere pe strada Aleea Taberei. Faptul că nu a primit acceptul locatarilor să-l trans-forme în spaţiu comercial l-a determi-nat să-l ofere spre vânzare, apelând, în acest sens, la serviciile unei agenţii imobiliare. Deoarece vânzarea nu a fost posibilă, apartamentul a fost închiriat unei persoane, care a început renova-rea acestuia în vederea mutării. Nimic nu a fost neobişnuit până în ziua în care la uşa apartamentului s-a prezentat o persoană, domnul Ioniţă Dorel, care susţinea că este noul proprietar. Con-trariat chiriaşul, care de abia se mutase şi făcuse între timp cheltuieli cu reno-varea spaţiului, l-a sunat pe Ţîrcă Anton cerându-i explicaţii. Şocat acesta află că apartamentul a fost vândut cu acte în regulă de către o persoană cu acelaşi nume, care poseda act de identitate cu aceeaşi serie, eliberată la aceeaşi unita-te de poliţie, respectiv Poliţia oraşului Sinaia, cu aceeaşi adresă din Sinaia, în-tre cartea sa de identitate şi a falsului cumpărător existând câteva diferenţe minore printre care şi a doua literă a codului numeric personal, domnul Ţîr-că Anton fiind născut în anul 1943, iar cartea de identitate cu care se făcuse vânzarea către Ioniţă Dorel avea trecut 1973, ca an de naştere al posesorului.

Domnul Ţârcă Anton s-a prezen-tat la Poliţia Municipiului Sibiu, iar din cercetările acestei instituţii rezultând faptul că domnului Ioniţă Dorel i-a fost prezentat printr-un agent imobiliar un tânăr care s-a legitimat a fi Ţîrcă Anton, care i-a solicitat un împrumut mai mare în euro, prezentând în acest sens drept garanţie un extras C.F. de informare

a unui apartament situat în Sibiu, Aleea Taberei care, în principiu, urma să fie înstră-inat. Ioniţă Dorel a acceptat să-l împrumute pe tânăr cu suma solicitată, mai ales că i s-a promis prioritate în cazul în care proprietatea urma să fie înstrăinată, lucru care s-a şi întâmplat.

Atât contractul de împru-mut cu garanţie imobiliară cât şi contractul de vânzare cumpărare dintre falsul Ţîrcă Anton şi Ioniţă Dorel au fost încheiate la Cabinetul Notari-al Delia Piloiu, care, pe tot par-cursul anchetei, a declarat că nu a sesizat nimic neobişnuit în atitudinea vânzătorului şi nici actul de identitate pre-zentat nu a prezentat indicii că ar fi fals. Cam în aceeaşi perioadă, un alt contract de împrumut cu garanţie imobi-liară se încheia, dar de data aceasta la un alt notar, garan-ţia reprezentând-o un aparta-ment de pe strada Şcoala de Înot. Tânărul Ţârcă Anton era de data aceasta Askins Scott Eugene, cetăţean american, a cărui identitate şi-o însuşise tot cu acte false. Dar asta este altă po-veste, noi astăzi încercând să analizăm într-un mod corect şi pertinent prima tranzacţie, aceea cu apartamentul din Aleea Taberei.

Este uşor de înţeles că speculaţiile ulterioare pe marginea acestui caz au fost imense, media şi alte surse alimen-tând „războiul” şi ura dintre păgubaşi, dar şi producând „victime colaterale”.

Arestarea falsului Ţîrcă Anton, în persoana numitului Tulbure Alin-Dani-el din Reşiţa, a scos la iveală amănun-tele de culise ale acestei afaceri. „Cre-ierul” a fost de fapt o persoană care şi în momentul de faţă este în libertate, deoarece nu a fost găsită. Aceasta, fruc-tificând din plin neglijenţa în serviciu a unor persoane, a reuşit prin înşelăciu-ne, uz de fals şi înşelăciune în convenţii să creeze un prejudiciu de peste 200. 000 Ron.

Deoarece la redacţia ziarului au fost depuse copiile mai multor documente folosite în ancheta penală şi studiind declaraţiile celor în cauză ,nu pot să nu sesizez superficialitatea cu care a fost efectuată ancheta, în ciuda unor dovezi evidente.

În calitate de jurnalist de investigaţii mi-am pus următoarele întrebări ho-tărâtă să găsesc răspunsuri corecte şi imparţiale :

De unde au procurat infractorii ac-tul de identitate al adevăratului Ţârcă Anton precum şi contractul de vânza-re – cumpărare dintre acesta şi foştii proprietari ? Din declaraţiile lui Tulbure Alin- Daniel, falsul Ţârcă Anton şi singu-rul arestat în acest caz, reiese că fratele lui a primit prin fax, de la Sinaia, aceste documente. Poliţia a exclus această po-sibilitate, deşi la Biroul Notarial Delia Pi-

loiu s-a găsit o copie a contractului prin care adevăratul Ţârcă Anton a achizi-ţionat apartamentul. Aceasta copie a fost evident transmisă prin fax, de-oarece paginile prezintă numerota-rea paginilor transmise (ceea ce nu se întâmplă în cazul copierii pe xerox). Pa-gina care cuprinde încheierea contrac-tului poartă numărul 2, iar pagina cu contractul pro-priu zis numărul 3. Oare ce s-a transmis pe prima pagină ? Nu cumva copia cărţii de identitate după care s-a întocmit actul de identitate fals?

De ce oare notarul nu a avut nici o suspiciune, cu toate că pe copia con-tractului prezentat pentru a dovedi calitatea de pro-prietar erau nişte ştersături provocate, una dintre ele fi-ind chiar pe prima cifră din codul numeric personal al lui Ţârcă Anton? Nici fap-tul că acea copie, ca o gre-şeală de copiere, nu avea semnăturile vânzătorilor şi cumpărătorilor, fapt ce a condus la imposibilitatea comparării specimenelor de semnătură, nu au pus notarul pe gânduri ?

De unde au avut infrac-torii cheile apartamentului din Aleea Taberei, deoare-ce din declaraţiile agentu-lui imobiliar, intermediar al acestei afaceri, înaintea lui Ioniţă Dorel au mai existat potenţiali cumpărători ?

De ce adevăratul Ţârcă Anton acu-ză pe toată lumea, în condiţiile în care

apartamentul dom-niei sale a fost încre-dinţat unei agenţii din Sibiu, fără a încheia un contract de ser-vicii prealabil, motiv pentru care discuţiile cu potenţialii clienţi le purta dânsul, iar cheia era la agentul imobi-liar din Sibiu, acesta punând-o la dispoziţia celor care voiau să vi-zioneze apartamentul fără a-i însoţi.

Am citi, pe internet, articolele de la vremea respectivă. Am găsit ziarişti care, la interval de două rânduri, fă-ceau afirmaţii contra-dictorii, doar din do-rinţa de senzaţional. M-a amuzat teribil un ziar de renume, care afirma că infractorul avea carte de identita-te falsă de la un organ de poliţie inexistent, respectiv Poliţia ora-şului Sinaia, care în viziunea dumnealor

nu avea autoritatea să elibereze acte de identitate, în condiţii-le în care în prealabil au făcut compara-ţie cu datele adevăratului Ţârcă Anton, care paradoxal avea cartea de identita-te emisă de acelaşi organ. Ce puteau înţelege cititorii că şi acesta avea acte false? Sau un articol îl face pe Ioniţă Do-

rel cumpărător de rea-credinţă, pentru ca a doua zi să revină şi să-l cataloghe-ze ca fiind de bună-credinţă. Degeaba a venit această rectificare, dacă ne gân-

dim că din afacerea aceasta el a ieşit cel mai „şifonat”, ţinând cont că în instanţă actele au fost anulate şi el rămânând cu o pagubă de peste 30.000 euro, dar şi cu imaginea sa de om de afaceri strica-tă de pe urma acestor speculaţii nedo-vedite. Adică, şi terfelit prin presă şi cu banii pierduţi!

Nu am înţeles de ce s-a minimalizat, până aproape de tăcere, activitatea agentului imobiliar care a făcut posi-bilă întâlnirea dintre falsul Ţârcă Anton şi fratele acestuia cu Ioniţă Dorel, dar şi modul în care s-a obţinut certificatul fiscal...

Despre culpa notarului am vorbit, dar oare neglijenţa la acest cabinet no-tarial nu este o practică, în condiţiile în care pe rolul Judecătoriei Sibiu a mai fost un proces în care o persoană din Sibiu a fost deposedată de proprieta-te, tranzacţia fiind certificată doar prin amprenta vânzătorului, cu toate că acesta ştie să scrie? Ne referim la un om bolnav, care nu-şi aminteşte de vreo astfel de acţiune a sa şi care în perioada respectivă tocmai suferise un grav acci-dent vascular, care a necesitat internare şi tratament de lungă durată.

Dar asta se întâmplă în România noastră, unde nimeni nu ne mai garan-tează nimic, unde trebuie să prezinţi contractul de proprietate peste tot, începând de la bănci, la firma de cablu pentru televiziune, salubritate, telefo-nie mobilă, etc.. Aceste societăţi, grab-nic aspiratoare de bani, se pun toate la adăpost împotriva noastă a consumato-rilor, văzând în fiecare un potenţial rău platnic. Dar pe noi, cine ne apără de ei,

aceşti posesori ai unor copii după documentele noastre personale? Ştim noi câte persoane au acces la ele sau cunoaştem pregătire profesională şi probitatea mora-lă a angajaţilor care pot intra în posesia actelor noastre ? Cazul re-latat aici trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru că, aşa cum zice proverbul, „hoţul este cu un păcat iar păgubaşul cu zece”! Nu ştim niciodată cine intră în po-sesia actelor noastre şi ne trezim ori pe drumuri, ori că am comis nu ştim ce infracţiune gravă în ţară sau străinătate, în timp ce noi nu aveam altă activitate decât banala deplasare zilnică pe „ruta” serviciu – casă.

De asemenea, regretabil este modul cum se tratează proble-mele noastre la instituţiile statu-lui, la Poliţie în speţă. Aici, graba şi nepăsarea cu care se grăbesc să claseze cazuri, declaraţiile lu-ate de mântuială şi informaţiile nefructificate, lipsa de profesio-nalism şi neimplicare au devenit articole dint-un „regulament” nescris. Uneori cetăţeanul corect este tratat ca un infractor, în timp

ce delincvenţii sunt primiţi cu ono-ruri, doar covorul roşu şi fanfara mai lipsesc din decor!

Doina DAMIAN

Apartamentul cu mai mulţi proprietari şi unul dintre ei la puşcărie

6

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Investigaţii

Pungăşie cu pretenţii de „inginerie financiară”

În data de 10 august 2004, când germanul Michael Maas şi elveţianul Frank Pluschke au constituit firma „Paderteg Cabluri Electrice” S.R.L. Si-biu, aceştia nu ştiau că lansarea unei afaceri în România este un soi de sport extrem, care necesită curaj şi nervi de oţel. Dacă ar fi ştiut poate se orientau spre altceva, cum ar fi esca-ladarea Everestului sau sărituri cu pa-raşuta de pe clădiri tip „zgârie-nori”. Măcar atunci riscurile ar fi fost asu-mate personal şi dacă ar fi fost dat ca aventura să se termine tragic, măcar ştiau că au pierdut jucând pe propria mână. Ori, în cazul pe care-l prezen-tăm în continuare, cei doi investitori occidentali, care s-au aventurat în „jungla” din economia românească, au pierdut „pe mâna” propriilor an-gajaţi, aceştia deturnând banii firmei la care lucrau spre buzunarele per-sonale. Probabil că aceasta este „răs-plata” pentru cei doi investitori, care au asigurat locuri de muncă pentru 150 de persoane, inclusiv pe timp de criză, când majoritatea patronilor au recurs la disponibilizări! Un orăşel in-dustrial, Copşa Mică,construit prac-tic în jurul unei fabrici şi considerat până nu demult ca fiind „mort”, a fost efectiv „resuscitat” de balonul de oxi-gen oferit de „Paderteg” prin angaja-rea oamenilor disperaţi că nu aveau unde să lucreze, după ce „Sometra” şi-a închis porţile.

Scriam, în numărul trecut, des-pre Dărăban Marius, fost agajat al firmei ,,Sobis”, devenit director eco-nomic la „Paderteg Cabluri Electrice” S.R.L. Sibiu din data de 5 noiembrie 2004 şi Pârvu Cristian Alexandru, recomandat şi acesta tot de „Sobis”, director de producţie şi ulterior avansat ca director general la so-cietatea producătoare de cabluri electrice. Aceştia au pus bazele unui grup infracţional organizat, în care au atras-o şi pe Irod Angela Cristi-na, încadrată în firmă din data de 14 februarie 2005, ca analist recrutare şi integrare salariaţi, promovată ulte-rior în funcţia de manager resurse umane, în 1 iunie – probabil, un mic dar de „Ziua copilului” din partea şefi-lor deveniţi complici! – acelaşi an. Cei doi directori au constituit împreu-nă, la data de 23 iunie 2005, socie-tate comercială „Temporary Quali-ty Work” S.R.L., căreia o să-i spunem în continuare T.Q.W., abreviat, ca să nu ne scrintim limba. Această firmă cu denumire lungă şi pompoasă – musai în engleză, ca să impresione-ze fraierii! – nu a avut alt scop decât „căpuşarea” firmei „Paderteg”, la care Dărăban şi Părvu aveau calitatea de directori. Fiind foarte siguri de pozi-ţiile deţinute de ei, atât în firma care i-a angajat, cât şi în societate, mizând şi pe corupţia sistemului care i-a pro-movat, iniţiatorii fraudei nici măcar nu s-au deranjat să găsească alţi in-divizi pe post de marionete, care să apară ca proprietari ai firmei T.Q.W.,

evitând astfel asocierea propriilor nume cu „căpuşa” care urma să stoar-că de bani „Paderteg”-ul. Sau poate nu au avut suficientă încredere în al-ţii, că ştiţi proverbul „Hoţului de hoţ îi e frică”. Hoţi, hoţi, dar cu ştaif şi studii, personaje cunoscute în mediul jur-nalistic sub denumirea generică de „mafia gulerelor albe”, infractori care de regulă nu ajung decât foarte rar la puşcărie, chiar dacă sunt inculpaţi în multe dosare penale – tergiversa-te pe la Parchet ori în instanţe până când faptele se prescriu, în bună „tra-diţie” românească – şi ies la pensie tot directori, aşa cum au fost înţărcaţi de mici!

La firma constituită de cei doi şmecheri, Marius Dărăban şi Cristi-an Pârvu, a fost numit ca administra-tor Vaicăr Adelin Cătălin, cumnatul complicei Irod Angela Cristina, fi-ind căsătorit cu sora acesteia. Vaicăr a fost înlocuit în 25 aprilie 2006, când funcţia de administrator la „T.Q.W.” a fost preluată de către Crăciun Liviu Adrian, desemnat şi director al fir-mei, care a continuat practicile infrac-ţionale ale antecesorului său. Acesta este „careul de aşi, cu damă în coadă” care a jefuit efectiv firma „Paderteg”, mizând pe buna-credinţă a patronilor aflaţi în străinătate. Eşafodajul escro-cheriei a fost foarte simplu. La o lună de la înființarea societăţii „T.Q.W.”, mai precis în data de 26 iulie 2005, direc-torul de producţie de la Paderteg, Părvu Cristian Alexandru, a semnat un contract „de prestări servicii” cu T.Q.W., reprezentată de Vaicăr Ade-lin Cătălin, în calitate de administra-tor, prin care firma din urmă, numită

„prestator” recruta personal pentru prima firmă – „Paderteg”, identificată în contract ca „beneficiar”. Începând cu data semnării contractului şi până în octombrie 2007 „beneficiarul” – ironică denumire pentru un păgu-baş! – a fost „o vacă bună de muls” de către grupul infracţional condus de cei doi tartori Pârvu şi Dărăban, fondatorii „T.Q.W.”-ului şi iniţiatorii escrocheriei. De ce avea oare ne-voie “beneficiarul”, firma “Pader-teg”, să apeleze la serviciile unui intermediar pentru recrutarea de personal, din moment ce deţinea propriul Departament de resurse umane cu doi angajaţi, manager

(Irod Angela) şi asistent ?! Dacă au văzut că „are balta peşte” şi nu le tul-bură nimeni apele, Pârvu Cristian , în calitate de director „Paderteg” şi Vai-căr Adelin, ca administrator „T.Q.W.”, reveneau periodic cu „renegocieri” pentru tarifele orare de închiriere a personalului, care se majorau de aşa natură încât un profan putea crede că angajaţii lucrau la NASA, nu la o firmă producătoare de cabluri elec-trice. Şi pentru ca sumele încasate de „T.Q.W.” să fie şi mai mari, deliberat se întârzia plata facturilor de către „be-neficiar”. Astfel se acumulau penali-tăţi substanţiale de întârziere, dato-rită „amneziei” temporare a lui Pârvu, care erau plătite prompt şi integral, fără crâcnire, din dispoziţia aceluiaşi director Pârvu, că doar nu dădea din buzunarul propriu! Deci, iniţial firma „Paderteg” adopta poziţia unui par-tener neserios şi rău platnic, iar după o perioadă de timp îşi punea cenuşă în cap şi, spăşită, accepta să plăteas-

că fără comentarii sume majorate consistent, deşi ar fi putut achita „serviciile prestate” în aceeaşi zi cu eliberarea facturii, fiind solvabilă per-manent. Totul nu era decât o masca-radă pusă la cale de întreg grupul infracţional şi interpretată de Pârvu, acesta fiind omul cu putere de deci-zie discreţionară în „Paderteg”. Pen-tru ca efectul teatral să fie deplin, din când în când, Pârvu Cristian făcea pe ,,generosul” şi mai ,,pasa” muncitori de la ,,T.Q.W.”-ul propriu către ,,bene-ficiarul Paderteg”, în schimbul unor sume de bani, percepute sub formă de comision. Actualmente, celălalt patron asociat cu Pârvu şi specialist în escrocherii, Dărăban Marius, este director la SIMEA (Siemens Industrial Manufacturing, Engineerind and Ap-plications) Sibiu, firmă fabricantă de produse electronice pentru Siemens AG Austria, iar acum a sosit rândul acesteia „la muls”. Accesând site-ul „T.Q.W.” (http://www.tqw.ro/) şi lista de clienţi de la capitolul Referinţe, pe cine credeţi că găsim la „loc de cinste”, pentru că fraierii sunt înde-obşte cinstiţi? Exact pe SIMEA! Dar, iată lista completă: TAKATA PETRI RO-MÂNIA; ESAROM ROMÂNIA; SIMEA (Siemens) SIBIU; SOMAREST (Luis Vuitton) SRL; PADERTEG Cabluri Electrice; EBS ROMÂNIA S.R.L.;LUPP CONSTRUCTION ROMÂNIA S.R.L.; GÜHRING S.R.L. – România; ENERGO - STAR S.R.L.; ONORVAL IMPEX S.R.L.; AXIS Grup şi LICORNIA ADVERTISING

Hai să ne furăm căciula!

Pungaşii nu s-au mărginit doar la aducerea de daune financiare firmei „Paderteg”, acţiunile lor aducând prejudicii clare şi angajaţilor recru-taţi prin intermediul firmei „căpuşă” T.Q.W., aceştia fiind „victime colate-rale” ale abuzului în serviciu şi înşe-lăciunii în convenţii. Datorită maşina-ţiunilor numitei Irod Angela Cristina, persoanele încadrate fraudulos la „T.Q.W.” întâmpină mari dificultăţi în stabilirea vechimii în muncă, deoa-rece contractele lor individuale, fiind încheiate cu „T.Q.W.”, nu sunt opoza-bile „Paderteg”, deşi ei au fost induşi în eroare de doamna Irod că sunt salariaţii firmei din urmă, la care lu-crau efectiv. Cum se proceda? De „mutatul bobului” dintr-o firmă în cealaltă se ocupa „managerul de resurse umane” de la „Paderteg”, adică Irod Angela Cristina, care – în paralel! – ocupa şi funcţia de in-spector resurse umane la „T.Q.W.”, figurând şi pe statele de plată ale acesteia din urmă. Astfel, persoane-lor care se prezentau pentru angajare direct la „Paderteg” le erau înmânate direct de către Angela Irod contracte individuale de muncă pentru firma „T.Q.W.”. Se specula astfel naivitatea şi ignoranţa unor oameni neinstruiţi şi încântaţi de faptul că sunt anga-jaţi „cu carte de muncă”! Muncitorii nu acordau prea mare importanţă denumirii firmei cu care semnează contractul individual de muncă, pu-nând toate aceste proceduri pe sea-

ma „formalităţilor birocratice” şi con-siderând banale „hârţoagele” pe care tocmai le semnaseră în biroul firmei Paderteg, fără a acorda dimensiunea reală a implicaţiilor juridice ulterioa-re. Angela Irod avea grijă să-i convin-gă că, prin semnarea acelor contrac-te de muncă cu firma angajatoare („T.Q.W.”), au devenit implicit salariaţi ai „Paderteg” unde de fapt şi lucrau. Majoritatea acestor angajaţi habar nu aveau că nu aparţineau de firma la care lucrau („Paderteg”), ci erau în-chiriaţi cu ora, aidoma prostituatelor, iar „peştele” (T.Q.W.) încasa „grosul” prestaţiei lor! O simplă succesiune cronologică ne indică în mod clar premeditarea acţiunilor de estorcare a firmei „Paderteg” de către fosta sa conducere. Recapitulăm:

1 iunie 2005: Irod Angela Cristi-na devine manager resurse umane, fiind promovată din funcţia de ana-list recrutare-integrare.

23 iunie 2005: Pârvu Cristian Alexandru şi Dărăban Marius, am-bii aflaţi în conducerea „Paderteg”, constituie societate comercială „Tem-porary Quality Work” S.R.L. („T.Q.W.”) cu sediul la domiciliul surorii lui Irod Angela Cristina, cumnatul acesteia din urmă, Vaicăr Adelin Cătălin, fi-ind şi numit administrator al firmei nou create.

26 iunie 2005: la doar trei zile de la înfiinţare firmei căpuşă („T.Q.W.”), con-stituită special şi deliberat pentru fra-udarea celeilalte firme la care erau an-gajaţi iniţiatorii fraudei („Paderteg”), se şi semnează aşa-zisul contract „de prestări servicii” între Vaicăr Adelin Cătălin (administratorul „T.Q.W.) şi Pârvu Cristian Alexandru („doar” director de producţie în „Paderteg” la vremea respectivă, devenit ulterior director general). Cu alte cuvinte, Pâr-vu a validat prin propria semnătură doar interesele „căpuşei” înfiinţate de el în asociere cu complicele Dărăban Marius, de spoliere a firmei la care erau angajaţi, Vaicăr nefiind decât un interpus, o marionetă docilă. Acesta din urmă avea doar rolul de a apare într-un act juridic în locul adevăraţilor interesaţi, cei doi patroni ai firmei pe care Vaicăr o „administra”, că doar nu era să semneze Pârvu din parte am-belor părţi, atât ca beneficiar, dar şi ca prestator! Obiectul principal de acti-vitate al societăţii „T.Q.W.” şi anume „recrutarea de personal (forţă de muncă)” nu era legalizat, deoarece firma nu dispunea de atestat pen-tru agent de muncă temporară de la Inspectoratul Teritorial de Mun-că (I.T.M.). Respectivul atestat este obţinut doar în anul 2007, deci doi ani „T.Q.W.” a funcţionat în cea mai crasă ilegalitate!

25 aprilie 2006: intră în scenă Cră-ciun Liviu Adrian, care preia preroga-tivele de administrator al firmei T.Q.W. de la Vaicăr Adrian, cu activitate in-fracţională cu tot. Crăciun este numit director general adjunct, iar mai târ-ziu director general de către cei doi patroni asociaţi, Pârvu şi Dărăban.

iunie 2007 – octombrie 2007: unul din cei doi patroni ai T.Q.W., Dărăban

Investitor german escrocat la Sibiu, oraşul „neamţului cinstit” Klaus Iohannis (II)

Extras din Raportul de Expertiză Contabilă solicitat de Serviciul de Investigare a Fraudelor de la I.P.J. Sibiu. Se vede clar că SC TQW SRL a fost creată special pentru jefuirea

„clientului” SC Paderteg SRL. Conform tabelului aşa-zişilor clienţi din perioada 26.07.2005 – 31.12.200, venitul realizat de SC TQW SRL a fost constituit în proporţie de

98,523% din încasările de la firma păgubită, Paderteg.

7

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Marius, îl înlocuieşte pe Crăciun în funcţia de administrator la această firma, constituită în asociere cu celă-lalt complice (Pârvu Cristian Alexan-dru). Acesta s-a folosit de informaţiile din interiorul „Paderteg”, pe care le deţinea în calitatea sa anterioară, de director economic la firma respecti-vă, pentru a supraveghea personal sistemul – nici măcar nou sau inge-nios! – de jefuire în continuare a soci-etăţii la care lucrase, prin intermediul acelui oneros „contract de prestări servicii” semnat de complicele şi aso-ciatul său, Pârvu.

Procuror sau avocat al făptaşilor?

În data de 12.06.2008 noua condu-cere S.C. „Paderteg Cabluri Electrice” S.R.L. Sibiu a depus, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, o plângere pe-nală împotriva numiţilor: Pârvu Cris-tian Alexandru, Dărăban Marius, Irod Angela Cristina, Vaicăr Adelin Cătălin şi Crăciun Liviu Adrian pen-tru săvârşirea mai multor infracţiuni grave, care s-au finalizat cu fraudarea firmei la care lucrau primii trei învinu-iţi. Suma delapidată de către toţi cei cinci învinuiţi în scopuri personale, pentru dobândirea de foloase mate-riale ilicite, a fost evaluată la 523.755 lei (RON). S-au solicitat despăgubiri băneşti, în solidar cu învinuiţii şi de la S. C. „Temporary Quality Work” S.R.L., firma-instrument prin inter-mediul căreia făptuitorii au devali-zat societatea comercială „Paderteg Cabluri Electrice” S.R.L. Sibiu. Iniţial, prin Rezoluţia din 06.02.2009 se începuse urmărirea penală împo-triva învinuiţilor Pârvu Cristian Alexandru, Dărăban Marius şi Irod Angela Cristina.

Procurorul Ion Veştemean, din Par-chetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, emite Ordonanţa din 2 decembrie 2009 pentru dosarul 663/P/2008, care cerceta acuzele aduse de soci-etatea comercială „Paderteg” foştilor săi angajaţi, precum şi făptuitorilor de la „T.Q.W.”, firma căpuşă, înfiinţa-tă premeditat de învinuiţii Pârvu şi Dărăban tocmai pentru spolierea in-vestitorilor străini (germanul Michael Maas şi elveţianul Frank Pluschke), care avuseseră încredere în ei şi îi angajaseră pe posturi de conducere. Despre acest domn procuror şi activi-tatea sa sinuoasă, subsemnatul m-am

mai pronunţat şi în alte rânduri, inclu-siv pe postul naţional de televiziune Antena 2, la o emisiune moderată de Oreste, în urmă cu aproape trei ani. Atunci, într-o discuţie cu alt jurnalist de investigaţii, Silviu Alupei, chiar „îl botezasem” pe acest magistrat „pro-curorul N.U.P.”! Pentru necunoscători, abrevierea vine de la „neînceperea urmăririi penale”, procurorul în cauză fiind „specializat” în astfel de soluţii…salvatoare pentru infractori. Pentru a-i scoate pe învinuiţi „basma cura-tă”, procurorul minimalizează rolul acestora în eşafodajul fraudei dar şi gravitatea faptelor. Astfel, concret, chiar în cazul investigat şi de noi, domnul procuror Veştemean scrie în Ordonanţă că: „La momentul la care au înfiinţat S.C. T.Q.W. S.R.L. învinuiţii Pârvu Cristian Alexandru şi Dărăban Marius erau simpli (n.a.: cu un singur „i”, maestre, nu cu doi cum ai scris matale!) acţionari în această societate…”. Contradicţie evidentă până şi în exprimare. Cei doi înfiin-ţează o societate comercială a lor, ei fiind proprietarii întreprinderii, dar, în viziunea ciudată a procurorului, sunt doar „simpli acţionari”! Cum adică „simpli acţionari”, din moment ce re-spectivii sunt chiar patronii asociaţi ai firmei-căpuşă creată de ei, mai ales că respectiva este o societate cu răs-pundere limitată (S.R.L.), nu o socie-tate pe acţiuni (S.A.)? Simplu acţionar sunt eu, Marinescu, care am nişte ac-ţiuni nesemnificative pe la „Petrom” şi chiar că nu mă cheamă austriecii ăia „zmecheri” de la „O.M.V.” – care au luat pe daiboj, aproape pe degeaba, firma românească de succes – atunci când au şedinţe de consiliu de administra-ţie, ca să luăm decizii împreună!

La fel, domnul procuror tot invocă faptul că învinuiţii nu au semnat do-cumente contabile, ca şi cum acest aspect ar avea o relevanţă deosebită în dosarul de cercetare penală. Păi, normal că nu au semnat acte conta-bile, din moment ce nici unul dintre învinuiţii care lucraseră la „Paderteg” nu fusese încadrat contabil-şef sau măcar simplu contabil! În schimb, toţi trei (Pârvu Cristian Alexandru, Dără-ban Marius şi Irod Angela Cristina) aveau funcţii de conducere şi posi-bilitatea de a lua decizii importante. Aceştia au şi luat astfel de decizii şi chiar le-au pus în practică, dar doar în interes personal, cum de astfel re-cunoaşte până şi procurorul erijat în apărător. Citez din clasicul în viaţă, Ion

Veştemean: „ Faţă de modalitatea în care, invocând procura generală dată de către unul dintre administratori, în-vinuitul Pârvu Cristian şi Irod Angela şi-au crescut salariile, aprobând unul pentru celălalt şi semnând în numele administratorului actele adiţionale la contractele individuale de muncă, nu pot fi reţinute elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual şi pe cale de consecinţă nici ale celei de uz de fals”. Măi, să fie! Adică tot el, hoţul de păgubaş este de vină, fiindcă a emis o procură generală prin care transfera puteri decizionale lui Pârvu Cristian, care era director şi, logic, trebuia să aibă o oarecare libertate decizională fiindcă nu ar fi fost normal să tele-foneze în străinătate pentru fiecare hotărâre care trebuia adoptată în ca-drul societăţii! Altfel care ar mai fi fost rolul său de director? Insistă dubios de mult domnul procuror pe această procură, deşi chiar din explicaţiile voit alambicate ale „avocatului” ad-hoc re-iese că „Printre cele (n.a.:este vorba de „sarcini şi acţiuni”) care necesitau acor-dul administratorului se află şi ajusta-rea salariilor din domeniu administra-tiv”. Deci, nu se putea umbla la salarii fără acordul administratorilor străini! Dar aflăm, în continuare, că „procura” de fapt nu este una, ci sunt două, iar cea de-a doua ar justifica, în opinia domnului Veştemean, jongleriile sa-lariale executate în beneficiu propriu de Pârvu şi Irod. Cităm îmbârligătura: „În condiţiile în care celălalt adminis-trator al societăţii în persoana peten-tului Frank Pluschke l-a împuternicit pe învinuitul Pârvu Cristian, printr-o altă procură nedatată de care a avut cunoştinţă şi administratorul Michael Mass, prin care: „să execute acte le-gate de administrarea societăţii” – i-a oferit prin aceasta înv. Pârvu Cristian un mandat general de administra-re a societaţii, deci şi posibilitatea să ajusteze implicit salariile personalu-lui administrativ.”. Am încheiat cita-tul, sublinierile aparţin procurorului. Normal că un director trebuie să aibă mână liberă pentru a executa „acte legate de administrare societăţii”, dar aceasta nu înseamnă că s-a dat liber la furat şi directorul respectiv poate să-şi umfle salariul, deodată cu muşchii lui de şef, pe banii altora! Responsa-bilitate unei funcţii de conducere nu trebuie să fie asimilată cu nesimţirea şi lăcomia. Pentru că iată ce zice, tot domnul Ion Veştemean: „…profitând şi de procura general (n.a.. sublinierea aparţine procurorului) dată de către unul dintre administratori, înv. Pârvu Cristian şi Irod Angela şi-au crescut re-ciproc salariile, aprobând unul pentru celălalt şi semnând în numele adminis-tratorului actele adiţionale la contrac-tele de muncă, ajungându-se în final la suma 9.033,00 pentru înv. Pârvu Cris-tian şi 3.873,00 pentru învinuita Irod Angela.”. Frumoase salarii şi-au tras cei doi, imediat după plecarea din firmă a complicelui Dărăban Marius. Acest grup infracţional jefuia firma „Paderteg” atât din interior, cât şi din exterior, prin intermediul societăţii „T.Q.W”! Pentru a-i disculpa efectiv pe

învinuiţi, „procurorul-avocat” invocă, pe lângă acea/acele procură/procuri, şi faptul că periodic se trimeteau do-cumentele contabile în străinătate, la cei doi patroni pentru verificare. Să fim serioşi, ce puteau înţelege pro-prietarii „Paderteg” din nişte coloane de cifre sub cuvinte româneşti, din moment ce aceştia nu cunosc limba noastră?! Ca să diminueze gravitate faptelor, procurorul Veştemean Ion „o scaldă” astfel: „Utilitatea şi necesitatea investiţiilor a fost apreciată de înv. Pâr-vu Cristian, putându-se discuta even-tual despre un management defectu-os, fără a se evidenţia elemente care să ducă la concluzia că s-a acţionat cu rea credinţă, în scop contra intereselor societăţii.” (sublinierea aparţine, din nou, procurorului). Oare dânsul chiar crede ceea ce susţine în scris şi sem-nează?

Ca să-şi sporească credibilitate şi „obiectivitatea” atunci când dispune

scoaterea de sub urmărirea penală a învinuiţilor Pârvu Cristian Alexandru şi Irod Angela Cristina, procurorul Veştemean invocă nişte decizii civile date de Curtea de Apel Alba Iulia în favoarea învinuiţilor Pârvu Cristian şi Irod Angela, în urma contestaţiilor acestora la desfacerea disciplinară a propriilor contracte de muncă de că-tre noua conducere a societăţii „Pa-derteg”. Interesant! Este ca şi cum un judecător ar motiva achitarea unui criminal dovedit prin motivarea că acesta nu a fost amendat niciodată în viaţa lui pentru traversarea nere-gulamentară a străzii. Despre aceste procese, în care au fost atacate acte administrative în contencios şi des-pre „găselniţa” pentru spolierea fir-mei „Paderteg” de către foştii şefi în continuare, chiar şi după ce au fost daţi afară, o să vorbim în numărul ur-mător al revistei noastre.

Marius Albin MARINESCU

Investigaţii

Investitor german escrocat la Sibiu, oraşul „neamţului cinstit” Klaus Iohannis (II) S-a făcut mare caz de investitorii germani atraşi de către Klaus Ioha-

nnis pe meleaguri sibiene. Aceştia ar fi venit, chipurile , datorită nume-lui german – cam stâlcit, la drept vorbind, fiindcă in germana literară corect ar fi fost Johannes! – al primarului sibian. Nu a fost decât o into-xicare, specifică „maşinii de propagandă” aflate permanent la datorie, care l-a umflat, ca pe un balon de săpun, pe mediocrul „premier de o noapte”…peste noapte. Iată cum stăteau lucrurile în 2007, anul de vârf al municipiului Sibiu, când acesta a deţinut, alături de Luxemburg, titlul de Capitală Culturală a Europei, conform agenţiei de ştiri „Rompres”: „Printre cei mai importanţi investitori germani direcţi în sectorul industri-al din România se numără producătorii de componente auto Draxlmaier, INA Schaeffler, ThyssenKrupp, Leoni Wiring Systems, Continental, compa-nii care au creat zeci de mii de locuri de muncă în zonele in care au inves-tit, a spus oficialul roman (N.R.: Vladimir Ciobănaşu, ministru consilier în cadrul Ambasadei României din Germania). Cei mai mulţi au preferat însă locaţiile din vestul ţării, motivaţia principală fiind apropierea de graniţa cu UE.” (,,Investiţiile germane în România, peste 1,75 miliarde euro” - 21 Ianuarie 2008, Rompres). Realitatea este însă şi mai crudă, deoarece însuşi Măria Sa, Kaiser Iohannis cel Mare, a dat cu piciorul concernului germano-american Daimler Chrylser, producător al mărci-lor Mercedes, Dodge, Jeep, Chrysler şi Smart, care intenţiona deschide-rea unei filiale în Sibiu, conform ziarului „Sibianul” din 13 martie 2008. Poate doar această investiţie reuşea să justifice o altă investiţie, total deplasată şi păguboasă: aeroportul internaţional de la Sibiu. Câţi sibieni cunosc acest insucces? Ziarul respectiv apărea on-line la data aceea, iar restul presei sibiene, „setată” doar să-l laude pe primar, a tăcut mâlc! Iată ce declara autorul eşecului, slăvitul Iohannis: „Am purtat câteva discuţii la Sibiu cu delegaţii companiei Daimler Chrysler, săptămânile trecute, dar aceştia au dorit să ţină pentru ei concluziile. Proiectul este încă în faza de cercetare, concernul dorind o extindere către Europa de Est, nu neapărat în România. Vă spun sigur că n-au vorbit concret nici cu autorităţile cluje-ne şi nici cu orice alte primării din ţară. Noi nu dispunem de 400 de ha, în condiţiile în care cea mai mare suprafaţă pe care am avut-o vreodată este de doar 130 de ha, cât are Zona Vest”. Ce spui, Franz? Bine că s-au găsit terenuri pentru mulţimea de supermarket-uri, iţite ca ciupercile după ploaie la Sibiu, mult prea multe pentru un oraş cu o populaţie de doar 160.000 de locuitori. Probabil, nemţii de la Mercedes nu au realizat că întâlniseră un etnic de-al lor total balcanizat, care aştepta peşcheşul! Dacă „celebra” A.N.I. (Agenţia Naţională de Integritate) şi-ar lua în serios misiunea pentru care a fost creată, ar descoperi fără prea mare efort că Herr Iohannis nu poate să justifice averea declarată, chiar dacă imobile-le, alea multe, cumpărate de el şi trecute pe numele soţiei, au fost evalu-ate la preţuri de dumping, tot „nu ’puşcă” averea declarată cu veniturile familiei!!! Nu mai vorbim de conturile din băncile austriece , pe care nu a fost prost să le declare şi care sunt mai greu de descoperit. Acolo sunt banii dumneavoastră, ai sibienilor, dar şi comisioanele investitorilor, fie ei chiar nemţi-nemţi, români verzi sau de orice altă naţionalitate.

Dar, din moment ce habar nu aveau cei de la Mercedes de „stimulen-tele” necesare „pentru ca treaba să meargă ceas” – sloganul F.D.G.R.-ului din campania electorală, atât de drag primarului sibian! –, de unde pu-tea să ştie domnul Michael Maas, germanul cu firma „Paderteg Cabluri Electrice” S.R.L., „la cât e ceasul” la Sibiu?

8

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Am să vă prezint, în continuare, alte două cazuri. Unul similar cu cel de la Roşia Montană, relatat în arti-colul anterior (N.R.: articolul a fost publicat în „Justiţiarul sibian” din luna septembrie 2009) şi unul de implicare directă în procesul de producţie (cer-cetare) a celor care ne-au condus şi ne conduc încă, trădându-şi intere-sul ascuns pe care îl urmăreau încă de atunci, cât si duplicitatea faţă de regimul comunist pe care îl deser-veau în acea perioada, chipurile „cu devotament” .

După cum am amintit anterior, în iunie 1984 reuşesc să-mi iau transfe-rul – „via” Securitate Deva – la IPEG Argeş cu sediul în Piteşti, pentru BGC Voineasa. La Voineasa „picasem din lac în puţ” , avându-l ca şef de briga-dă pe subinginerul Adrian Cumpăn-şu, care făcuse aceiaşi „şcoală specia-lă” împreună cu Dubaş Ion, securistul de la Abrud, după cum mi-a spus un prieten bun de la Roşia Montană, inginerul Danciu Ion, ei fiind colegi la Institutul de Mine din Petroşani. Danciu mă vizitase la Voineasa, ca să vadă cum m-am instalat. Adrian Cumpănaşu, când l-a văzut în „paro-hia” sa, l-a întrebat speriat ce face şi cât are de gând să mai stea pe aici. Colonelul Dumitrescu, de la Securi-tatea Râmnicu Vâlcea avea angajată o rudă la Voineasa, iar cu timpul s-au mai adunat o mulţime de „prote-jaţi”, încât cu greu te mai distingeai printre ei. Iar noi, cei puţini fără pile, trebuiam uneori să rezolvăm şi pro-blemele lor profesionale.

În acea perioadă, fiind „pe culmi-le economiei socialiste multilateral dezvoltate” şi acordul global, Adri-an Cumpănaşu încerca sa-şi realize-ze planul mai mult pe hârtie, fiind susţinut şi de cei de la centrală sau minister. Altfel cei de acolo îşi pier-deau postul, aşa că falsificau datele producţiei, încercând să ne oblige şi pe noi să semnăm actele respective. Dacă refuzam să facem acest lucru, Cumpănaşu încerca să se folosească de agresiuni verbale şi uneori chiar fizice, fiind sprijinit în aceste demer-suri neortodoxe de gaşca lui, adică: subinginerul Firănescu Horia, ingi-nerul topo Miloşan Ilie, nepotul unui general după cum se lăuda chiar el,

inginerul miner Ciobotaru Costel, pila unei activiste de partid de la Piteşti, electricianul Damian Popa şi economistul Mardale,contabilul-şef al brigăzii. Totul se suplimenta cu calomnii, intrigi şi furturi îndreptate împotriva noastră, a „rebelilor”, în-cercând astfel să ne îndepărteze din brigadă. Au reuşit mai târziu acest lucru, prin numirea la conducerea în-treprinderii a „tovarăşului” Tomescu Emil Petru.

Unul din obiectivele Brigăzii Voi-neasa era şi prospectarea şi explo-rarea zăcământului aurifer de la Perişani – menţionat oficial în acte încă din secolul XVII – unde fusese numită ca geolog Macovei Eleonora ( Nora ). Într-una din lucrările aflate în execuţie se interceptase o zonă cu o concentraţie auriferă cu mult ridicată faţă de media pe lucrări, pe care bineînţeles că o comunicase, în rapoartele geologice pe care noi le întocmeam periodic. La vremea respectivă sediul brigăzii fusese mu-tat la Brezoi, tocmai pentru a sparge „gaşca de localnici” care se formase în Voineasa, fiindcă brigada deveni-se incontrolabilă, iar corupţia era pe primul plan. La sfârşitul iernii anului 1986 mă aflam cu Nora Macovei în biroul geologic, când am fost vizitaţi de geologul-şef al IPEG Argeş. Acesta i-a comunicat Norei acelaşi lucru pe care l-a făcut şi Stancu Ion la Abrud, adică ştergerea şi înlocuirea datelor

respective cu altele, din care să reia-să un conţinut mai sărac în minereu, cele reale „rămânând pe mai târziu, pe altă dată”, că-i ordin venit „de sus” şi noi trebuie să ne se conformăm.

Din păcate, colega noastă Nora Macovei moare, în urma unui acci-dent rutier în zona Piteşti. Lucrările de cercetare au fost continuate, la Perişani, cu alte persoane, cărora nu le-a mai păsat de faptul că erau obli-gaţi să întocmească raportări fictive, cu diminuarea potenţialului aurifer din zonă.

Datorită faptului că mă opuneam constant „metodelor de îndeplini-re si raportare a producţiei” am fost „exilat” pe Valea Sadului, zona Con-ţu Mare, în judeţul Sibiu. Despre prospecţiunile geologice de acolo se publicaseră materiale în presa de specialitate, atât internă cât şi în cea externă. Am fost anunţat perso-nal de maiorul Sabău Ion, securistul şantierului, că într-o revistă de spe-cialitate din Occident s-a publicat un articol în care se menţiona reîncepe-rea lucrărilor din zona Conţu Mare,

la care era ataşată o fotografie din satelit. Zona era de interes econo-mic, datorită minereurilor de litiu şi

aluminiu descoperite în zonă în anii anteriori. Sporadic, în concentraţii

mici, s-a găsit şi acvamarin (piatră semipreţioasă), dar şi granate infe-rioare, de proastă calitate, pe care le puteai aduna cu lopata. Acestea,

dacă erau şlefuite şi lăcuite puteau fi vândute fraierilor pentru ornamen-tarea bijuteriilor. Aceste lucruri îl in-teresau mai mult pe maiorul Sabău Ion, nu atingerea obiectivelor geo-logice propuse! Astfel, de mai multe ori, când eu eram trimis în delegaţii, tovarăşul maior, împreună cu mineri de încredere deviau lucrările aflate în execuţie spre zone cu concentra-ţii în pietre preţioase, în speranţa că vor da peste un autentic El Dorado. Când mă întorceam eram pus în si-tuaţia ingrată de a nu le recepţio-na lucrările şi bineînţeles că eram obligat să informez şi conducerea întreprinderii pentru a stopa aceste abuzuri. Aceste fapte l-a deranjat pe maior, iar acesta, abuzând de funcţia sa, mă ameninţa că mă arestează, dacă-i mai „tulbur apele”. În 1996 am avut nefericita ocazie să o cunosc pe T . Domnica, vecină şi cunoştinţă a maiorului Sabău, care mi-a arătat de mai multe ori, ostentativ, un inel gro-solan din aur împodobit cu granate provenite de la Conţu, oxidaţi parţial, vrând parcă să spună că „voi intelec-

tualii proşti v-aţi pierdut tinereţea şi

sănătatea pe coclauri, iar noi am cu-les roadele muncii voastre”.

Pentru că împreună cu încă două familii de geologi din brigadă am

avut curajul să înaintăm o sesizare ministrului geologiei, din acea peri-oadă, în care am demascat abuzurile şi ilegalităţile care se comiteau în în-treprindere, directorul Tomescu Emil Petru ne transferă la o brigadă din munţii Leaota. Înainte de a-mi lua ac-tele de plecare, secretarul de partid pe întreprindere, geologul Trancă şi şeful serviciului personal, Dumi-nică mi-au spus ironic: „ Încet-încet te apropii de Canal, noi speram să ajungi la Băiţa Bihor (exploatare ura-niferă) ca să ţi se topească oasele pe acolo, dar este bine şi dincolo la oase frânte. Oricum ţi-am tăiat o parte din drepturile care ţi se cuveneau (ore de subteran, şantier, categorii etc.), ca să ne pomeneşti la pensie.”

Nu scriu aceste rânduri ca să mă plâng – deşi am trecut prin momen-te dramatice, unele chiar traumati-zante, atât pentru mine cât şi pentru părinţii mei. Cei care ne conduc, tot „foştii tovarăşi” sau copiii lor, ne am-biţionează să ne cerem în continuare drepturile şi să continuăm lupta pen-tru care alţii au plătit cu viaţa sau cu ani grei de puşcărie. Vreau ca lumea să ştie adevărul despre cine şi cum ne-a gestionat şi ne gestionează încă ţara! Hăţurile conducerii fiind pre-luate de „fiul lui tata” , „nepotul” lui unchiu’ sau pila lui „X”, de indivizi pe care îi interesează doar situaţia lor materială, nu şi bunăstarea poporu-lui român. Cea mai bună dovadă este situaţia actuală din ţară. Am ajuns să împrumutăm bani de la FMI ca să plătim salariile şi pensiile, în timp ce stăm pe un munte de aur şi argint, fără să mai vorbesc de alte bogăţii ascunse în solul României, adevăra-te comori naturale. De toate acestea, din păcate nu ne vom bucura noi, ro-mânii, stăpânii lor de drept, ci alţii. Să dea Dumnezeu să nu am dreptate!

N.P.

Scrisoare deschisă în legătură cu subiectul Roşia Montană (II)

„Justiţiarul sibian” continuă seria dezvăluirilor privind enormele bogăţii ale subsolului românesc. Materialele difuzate provin de la un geolog care doreşte să-şi păstre-ze anonimatul, tocmai pentru că ştie în ce măsură sunt râvnite aceste bogăţii de către puteri din exteriorul Ro-mâniei, cu scopuri diametral opuse interesului naţional. Sursa noastră ştie, de asemenea, la ce s-ar expune dacă şi-ar face cunoscută identitatea. Cei interesaţi să jefuias-că, în continuare, România, nu se dau înapoi de la abso-lut nimic pentru a asigura controlul total nu doar asupra subsolului României, ci şi al secretelor legate de acesta.

Atitudini

9

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Indolenţă şi abuzuri la Tălmaciu

Case care stau să cadă, copii şi bătrâni în pericol!

Oraşul Tălmaciu este aşezat într-o zonă de munte împletit cu una de de-presiune, unde apele se unesc pen-tru a forma legende! Cursul vieţii aici se desfăşoară aparent liniştit, însă, în spatele frumuseţilor naturii şi a zâm-betelor timide, stau lacrimi amare. Poveştile din bătrâni susţineau că pentru întemeierea Tălmaciului s-au depus eforturi substanţiale. „Se spu-ne că un anume grof Nicolaus din Flan-dra, care se întorcea dintr-o cruciadă, auzind despre nenorocirea abătută asupra ţinutului şi moşiei sale, cât şi de scrisorile lui Geza II, a trecut la întoar-cere prin Ardeal, ca să se convingă de adevărul scrisorilor. După câtva timp îşi aduce familia şi rudele împreună cu alţi colonişti şi se aşează la Tălmaciu. Încuviinţarea regelui a fost condiţio-nată de păzirea trecătorii împreună cu militarii conduşi de un oarecare Dobo. Cu aceştia împreună cu meşteşugarii aduşi din Germania se fac întărituri de lemn de-a lungul popasului. Saşii îşi fac aici gospodării întemeiate şi se apucă de agricultură cu toată ştiinţa lor adusă din Apus”. Numitorul co-mun din aceste reale sau imaginare istorisiri este că locuitorii acestui oraş au căutat încă de pe atunci să-şi afle identitatea şi să-şi apere „moştenirea”. Tălmăcenii au fost nişte aprigi luptă-tori pe parcursul istoriei şi datorită poziţionării localităţii lor la intrarea în defileul Oltului. Şi în zilele noastre încă sunt oameni care se luptă, dar cu pasivitatea şi superficialitatea din justiţie. De multe ori aceste încercări, de a scoate adevărul la suprafaţa, sunt „războaie” pierdute dinainte de a începe. Însă ei nu renunţă, pentru că sunt încrezători în Dumnezeu şi dreptate. Locuitorii străzii Ion Crean-gă, din Tălmaciu, au strâns semnături pentru a încerca să schimbe lucruri, care ei cred, cu toată convingerea, că sunt nedrepte. Aici îşi desfăşoară activitatea brutăria „Vitoşa” a consi-lierului Constantin Popa, care face parte din Consiliul Local al oraşului. Oamenii sunt nemulţumiţi că, pe această stradă, trec maşini de mare tonaj, iar zgomotul şi pagubele sur-venite sunt de neacceptat. S-au făcut mai multe plângeri la Poliţie, Primă-rie şi chiar la Prefectură, însă această problemă nu are, se pare, rezolvare. Din cauza brutăriei ce funcţionează aici şi a maşinilor de transportat mar-

fă se îngreunează circulaţia. Drumul este neasfaltat, fără trotuar, iar copiii şi bătrânii sunt nevoiţi să circule pe jumătatea drumului din cauza auto-vehiculelor parcate peste tot. Aceştia sunt claxonaţi şi agresaţi de către şo-ferii ce aprovizionează această soci-etate, iar autorităţile nu fac nimic să schimbe situaţia. Deşi prefectura a dispus ca autoutilitarele şi maşinile angajaţilor să fie parcate în interiorul garajului sau a curţii interioare a insti-tuţiei, iar manipularea produselor de panificaţie să se facă în incinta pro-prie, patronul împreună cu angajaţii sfidează această decizie, continuând să-şi desfăşoare activitatea după bu-nul lor plac. Poliţia din Tălmaciu a hotărât de asemenea ca viteza maxi-mă obligatorie pe această strada să fie de 30 km/h. Însă aceste decizii au fost luate numai pe hârtie, realitatea rămânând aceeaşi. Maşinile de mare tonaj continuă să circule cu viteza, activitatea angajaţilor acestei brută-rii se desfăşoară la fel ca şi până acum şi oamenii legii închid ochii. Casele construite cu trudă de aceşti local-nici cinstiţi sunt distruse tot mai rău din cauza tir-urilor firmei BASARAB, care circulă zilnic pe biata stradă, de parcă ar fi un poligon de testare auto. Prefectura judeţului Sibiu, ca urmare a petiţiei înaintată de Florin Linte, care locuieşte pe strada amintită, din Tălmaciu, a promis o rezolvare. Însă locuitorii s-au cam săturat de aceste

promisiuni, de care, cică, e plin po-dul! În data de 3 august, anul trecut, oamenii care s-au ocupat de acest caz, angajaţi din cadrul Prefecturii Si-biu, s-au deplasat la faţa locului unde

au constatat că într-adevăr pe strada Ion Creangă funcţionează o brutărie care, deşi are posibilitatea încărcării-descărcării mărfii în incinta proprie, foloseşte strada şi aşa-zisul trotuar

– fiindcă acesta nici măcar nu există! – pentru parcarea maşinilor proprii şi cele personale ale angajaţilor. Ei au pus în vedere ca desfăşurarea activi-tăţii să se facă, pe viitor, în spaţiul pro-priu pentru decongestionarea străzii. Echipa respectivă a mai văzut şi fap-tul că strada este neasfaltată, lipsită de canalizare, mai rău ca la sate, deşi Tălmaciul a fost declarat oraş încă de pe vremea regimului comunist. Rigo-

lele, în care locuitorii deversează apa menajeră, sunt înfundate. Primăria oraşului Tălmaciu susţine că are în derulare proiectul de canalizare a localităţii, care va soluţiona proble-

ma şi pe această stradă. Traficul greu există, aşa cum au susţinut localni-cii, din cauza funcţionării la capătul acestei străzi a societăţii comerciale cu activitate de transport. Din in-formaţiile primite de la conducerea administraţiei locale rezultă că este singura cale de acces pentru maşini în zonă, deşi oamenii susţin contra-riul, iar pentru soluţionarea parţială a problemei zgomotului, prafului şi trepidaţiilor datorită acestui trafic, primăria a dispus limitare de viteză la

30 km/h. În petiţia înregistrată cu nr. 8750/174/07.08.2009, adresată Insti-tuţiei Prefectului din Judeţul Sibiu de către Linte Florin, mai este menţionat şi faptul că oraşul Tălmaciu a rămas în urmă cu infrastructura stradală, pro-blemă care poate fi rezolvată numai prin efortul conducerii administraţiei publice locale cu sprijinul Consiliului Local. Locuitorii acestei străzi au tot aşteptat ca lucrurile să se îndrepte, dar în zadar. La reclamaţia depusă către Poliţia Oraşului Tălmaciu, în-registrată cu numărul 60441 TC, din data de 11 august 2009, se comunică faptul că cele sesizate de Florin Linte vor fi prezentate Primăriei Oraşului Tălmaciu, în vederea rezolvării dole-anţelor. Şi iar se pasează mingea din-tr-un teren în altul! Cu această ocazie Poliţia a fost înştiinţată de Primăria de aici, că strada Ion Creangă va face legătura între strada Unirii (principa-lă – DN 7) şi o zonă destinată activită-ţilor industriale şi că singura restricţie existentă este aceea de limitare de viteză de deplasare a autovehiculelor la 30 km/h. Ei ne asigură, de aseme-nea, „de deplina lor obiectivitate în soluţionarea legală a acestei petiţii”. Localnicii sunt conştienţi că deciziile au fost pe cât se poate de subiectiv luate, tocmai pentru că cel implicat, mai exact vinovatul apariţiei acestor probleme, este unul dintre consilierii primăriei. Dacă ar fi fost vorba de un om obişnuit nu se făceau astfel de favoruri.

Tentativă de omor!

Actorul principal al acestei poveşti este acelaşi Florin Linte, de care am amintit şi mai sus. Acesta ne-a mai povestit o întâmplare, în urma căre-ia a avut foarte mult de suferit. El îşi păştea caprele încă din primăvara pe un teren nedefrişat, ce aparţine lui Octavian (Tavi) Zaharie, în schimbul câtorva litri de lapte. Înţelegerea ştiută şi de un martor. Într-una din zi-lele când acesta se afla cu caprele la păşunat, vărul lui Tavi Zaharia, Doru, patron al SC MICODOR, a dat cu un autovehicul tip jeep, de culoare roşie, în mod conştient şi voit peste acesta. În urma acestui incident victima a fost internată la Spitalul de Psihiatrie Sibiu, secţia IV, în stare de depresie gravă. Diagnosticul primit la inter-nare, în urma acestui episod, a fost acela că pacientul era clinic dominat de anxietate, tremurături, tensiune, nelinişte interioară, manifestări ve-getative, palpitaţii şi transpiraţii, dis-poziţie depresivă, simptome apărute afirmativ în urma unui eveniment psiho-traumatizant. Anume: agresi-unea psihică şi fizică suferită cu o zi înainte de internare! Diagnosticul a fost dat de către medicul primar şef al secţiei Dr. Svetlana Popovici din Spitalul de Psihiatrie „Dr. Gh. Preda” din Sibiu, în data de 6 august 2009. Linte Florin crede că totul a fost de fapt un complot pus la cale de pro-prietarii firmelor SC BASARAB şi SC VITOŞA, mai ales că cei doi sunt prie-teni. Tot acest plan pare a fi fost făcut tocmai din cauză că Florin a încercat să le strice afaceriştilor treburile. Pe terenul unde s-a desfăşurat inciden-tul pasc liniştite şi acum animalele lo-calnicilor şi ale ţiganilor din Tălmaciu, fără ca stăpânii lor să fie vânaţi cu au-toturisme de teren în câmp deschis. Pe lângă faptul că autorităţile nu au ajutat deloc la rezolvarea acestei si-tuaţii, în semn de dispreţ, Irimie Popa („Vitoşa”) timp de aproximativ un an de zile, a făcut grătare (el fiind vecin cu Linte Florin) în preajma gardului ce desparte cele două proprietăţi, chiar lângă zona unde cel din urma are maşina parcată, scânteile ame-ninţând de fiecare dată. A fost che-mată poliţia de nenumărate ori! În seara de 25 octombrie, agentul Po-pescu, din cadrul Poliţiei Tălmaciu, a venit la faţa locului, constatând doza de pericol cauzată de focul respectiv, dispunând să fie stins. Însă acesta a fost doar un episod din multe altele, care decurg din faptul că Linte Florin doreşte doar ca legile să fie respecta-te şi nimeni să nu fie mai presus de ele, chiar dacă-i vorba de consilieri locali sau patroni cu firme proprii şi mulţi bani.

Elena PAVEL

Ardelenii pretind că sunt oameni înţelepţi şi docili. Conflictele izbucnite în această parte a ţării ating, câte-odată, proporţii inimaginabile. Noi, ca spectatori, când asistăm la aceste dispute, indiferent de natura lor, ră-mânem resemnaţi. Probabil pentru că s-a creat un fel de mit în privinţa Ardealului şi ardelenilor! Oare suntem prea laşi sau suficient de comozi în gândire ca să privim dincolo de aparenţe, dincolo de faţadă? Însă în toate aceste conflicte sunt şi „actori” nevinovaţi... Ei încearcă să-şi facă dreptate cu „armele” legii! Iar astăzi, ştim cu toţii că această abordare a rămas doar o himeră şi ai toate şansele să mori cu zile şi cu legea în mână.

Abuzuri

10

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Suntem cu ochii pe voi!

Şi uite aşa am păşit în anul 2010, în virtutea inerţiei, fără dorinţe sau speranţe, aşa cum ar fi normal, fără planuri de viitor aşa ca altădată. Încep să fiu năpădită doar de o pornire ciudată, pe care nu pot să o înţeleg exact şi poate o percep mai amplificat decât ar fi normal...lupta pentru supravieţuire!

Viaţa şi experienţa îmi dau drep-tul să fac o analiză pertinentă, de-loc subiectivă, la ce se întâmplă în jurul nostru, la ce era Sibiul atunci când aproape toţi dintre noi ne permiteam o viaţă decentă, când mai aveam dreptul şi bunul-simţ să trăim îndrumaţi de principii să-nătoase şi dogme morale. Ajung la concluzia că omul de rând, cel care munceşte cinstit, greu îşi face loc printre îmbogăţiţii peste noapte, parveniţii epocii post-decembriste. Rămân uimită de ascensiunea în societate al unor oameni fără scru-pule, fără caracter sau, mai impor-tant, fără frică de Dumnezeu. Trăim într-o societate bolnavă, boală care se întinde cu repeziciune peste fie-care dintre noi cuprinzându-l dacă nu fizic, cu siguranţă sufleteşte.

Ne-am propus, începând cu nu-mărul de astăzi, să aducem în faţa cititorilor noştri fapte şi aspecte necunoscute de mulţi dintre ce-tăţenii obişnuiţi. Să-i privim prin „lupa” adevărului pe oamenii fără scrupule şi lipsiţi de caracter, care îşi umflă conturile, susţinuţi de cei care ar trebui să ne apere interesele nouă, cei oneşti dar naivi.

Cine nu văzuse pe străzile Sibiu-lui, la începutul anilor 2000, taxiuri-le inscripţionate „PROTAXI”? Firma „Holding Pro” avea aproximativ 10 angajaţi ,cu toate că vreo 200 de maşinuţe Tico asaltau zilnic oraşul, practicând preţuri mult sub concu-

renţă. Lipsa unei legislaţii ferme în domeniu i-a ajutat pe cei doi fraţi Roman, patronii firmei de taxime-trie, să acumuleze averi considera-bile din acea afacere desfăşurată într-o semi-clandestinitate şi cu şoferi care lucrau „la negru”. Con-tracte de colaborare cu şoferii, care nu primeau chitanţe pe taxa zilni-că pentru maşină, amăgirea anga-jaţilor cu posibilitatea cumpărării maşinilor pe care lucrau, eschiva-rea de la plata către stat a taxelor, punerea în circulaţie a unor maşini cu numere dubioase, acceptul ca şoferii apropiaţi fraţilor Roman să circule în orice condiţii, chiar şi cu permisul de conducere suspendat, nu au făcut decât să verse în viste-ria familiei Roman sume considera-bile. Deşi bunăstarea lor nu putea trece neobservată, contabilitatea firmei arăta pierderi imense. Faptul că firma a ales să nu plătească către stat nici măcar asigurările de sănă-tate sau şomaj, au dus-o în impo-sibilitatea de a asigura angajaţilor săi asistenţă medicală sau despă-gubiri în caz de accidente. De ase-menea, imputarea reparaţiilor în caz de avarii, cu toate că şoferilor li se constituia încă de la angajare o garanţie materială, dar şi modul de lucru abuziv şi neprincipial au dus la alterarea iremediabilă a relaţiilor cu angajaţii şi implicit la închiderea firmei. Să nu va închipuiţi că cei doi patroni au fost foarte afectaţi. Doar un an şi jumătate i-a trebuit lui Ovi-diu Roman să monopolizeze cen-trul Sibiului pentru a deschide case valutare, magazine de haine, fast-food-uri, restaurante şi cafenele.

În stilul lor caracteristic, au în-ceput cu tertipuri şi ca sa iasă de sub controlul finanţelor publice din Sibiu au înfiinţat firma S.C.

„Estilo”, cu sediul cât mai departe, taman în Satu Mare. Legea preve-de că dacă firma mamă este în alt judeţ, iar punctele de lucru sunt în altul, numărul de angajaţi să fie sub cinci persoane. De ce au ales sediul firmei la Satu Mare? Aşa cum

spuneam, pentru sustragerea de sub incidenţa autorităţilor fiscale din Sibiu. Câţiva ani buni şi fructu-oşi – pentru patroni! – a funcţionat imperiul Roman sub aceasta denu-mire. Probabil din aceleaşi motive binecunoscute (fraudă, înşelăciu-ne, muncă „la negru”) s-a scindat şi astfel a apăru şi BOULEVARD GRUP S.R.L., dar cu sediul tot în Satu Mare, cu toate că firma are în Sibiu nu mai puţin de 11 puncte de lucru, dintre care 10 sunt amplasate pe str. Nico-lae Bălcescu, adică în plin centrul Sibiului! The Gallery, Kristal, Buf-niţa, Infinity,The Place, King Kebab şi Dolce sunt doar câteva dintre reperele ansamblului comercial. Dar, ca să le fie mai uşor celor ne-obişnuiţi cu denumirile sofisticate , vă asigurăm că la numerele 12, 17,

19, 22, 27, 30, 32, 37,42, 45 de pe Corso, veţi găsi amprenta de netă-găduit a lipsei de profesionalism, a falsurilor, ca să nu mai vorbim de lipsa de igienă de la unităţile de alimentaţie publică pe care Ovidiu Roman le supraveghează personal,

ca un mare om de afaceri, plin de succes, aşa cum lasă de înţeles.

Ca într-o povestire tragi-comi-că, locuitorii din centru povestesc cum tatăl lui Ovidiu Roman, ca un „ veritabil gospodar”, încărca noaptea într-o remorcuţă resturile alimentare de la punctele de ali-mentaţie publică, resturi care până dimineaţă următoare zemuiau, umplând tot centrul de mirosuri pestilenţiale greu de suportat şi de cei din zonă, obişnuiţi, darămite de turiştii care apăreau la primele ore, ţăcănind din aparatele lor de fotografiat! Un bătrânel, extrem de gurmand, povesteşte cu umor cum s-a lecuit de mâncarea nesănătoa-să din fast-food numai datorită lui Roman, căruia îi şi mulţumeşte pe această cale. Simplul fapt că locu-ieşte în apropierea unui local de-al acestuia şi a avut ocazia să vadă „în culisele” afacerii: salate culese de pe mese,spălate în spate şi refo-losite, carne tăiată la soare printre pisici, recipiente murdare care se foloseau fără a fi igienizate, o fostă budă comună transformată în ma-gazie pentru alimente şi şobolanii care se plimbau ca la ei acasă, fu-găriţi, destul de rar, de bucătari în halatele care au fost curate proba-bil numai la prima îmbrăcare. Toate acestea au devenit argumente sufi-cient de solide pentru ca bătrânelul să se jure că în viaţa lui nu va mai mânca la un astfel de local!

Lipsa de respect pentru loca-tari, dar şi pentru comercianţii din vecini, ne întăresc convingerea că familia Roman consideră şi tra-tează strada Nicolae Bălcescu ca pe un domeniu personal, pe care

poate aplica legea după bunul plac, calcând în picioare normele de convieţuire socială. Nu a putut fi uitat nici incidentul de la Kebab King când muncitorii, care amena-jau în mare secret localul, au primit mână liberă să agreseze pe oricine ar avea „tupeul” să se intereseze de aprobări sau alte documente, lucru care s-a şi întâmplat cu nişte ziarişti, care veniseră pentru un foto-repor-taj la faţa locului.

Cu toate că toate aceste spaţii aflate în centrul istoric trebuiau să posede aviz de la Direcţia de cul-tură pentru orice modificare sau reabilitare făcută, familia Roman a făcut lucrări sfidând legea şi au-torităţile, minţind cu neruşinare chiar şi atunci când i se cerea oficial socoteală. Munca la negru împo-dobeşte tabloul acestei afaceri de familie şi ajută la bunăstarea afa-cerii. Oamenii de afaceri din jurul acestor hiene se plâng de modul în care aceştia înţeleg să facă afaceri, spunând că cei doi nu au nici un fel de scrupule. Se îngrozesc la gândul că şi vara care va veni va porni lup-ta pentru spaţiile de amenajare a teraselor, pe care deja „celebri” fraţi Roman ar vrea să le monopolizeze în întregime. Se vorbeşte şi despre articole din ziare, comandate de aceştia, în care sunt calomniate fir-mele concurente din preajmă...Nici acum bilanţurile contabile nu arată strălucit, dar asta nu-i împiedică pe fraţii Roman să se plimbe în maşini luxoase, să facă învestiţii imobiliare şi să trăiască pe picior mare.

„Gurile rele” spun că fraţii Ro-man nu sunt decât nişte bogătaşi din carton, oamenii de paie ai unor oameni cu influenţi, care s-ar afla în spatele afacerii, dar acestea sunt numai simple presupuneri, care neprobate pot provoca afectarea imaginii unor persoane publice. De aceea ne abţinem de la susţinerea unor astfel de ipoteze, până nu o să verificăm anumite informaţii. Cert este doar că familia Roman încal-că flagrant legea, că nimeni nu se autosesizează, că Ovidiu Roman dă în permanenţă impresia unui om grăbit şi inabordabil, care ridi-că din umeri la orice interceptare, că actele firmei în general nu pot fi verificate de nimeni pentru că ba sunt într-o parte, ba în alta. La fel de evident este că are în jurul lui personaje care-l învaţă cum să eludeze orice normă legală şi tot aşa de cert este faptul că noi vom reveni cu fapte şi documente, care să certifice afirmaţiile noastre.

Doina DAMIAN

Fraţii Roman, cei care au monopolizat principala arteră comercială a Sibiului

11

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Anchetă

Cu adevărată satisfacţie am citit astăzi un articol din „Opinia Timişoa-rei” în care este vorba despre Asoci-aţia Proprietarilor din Zonele Rezi-denţiale din Timişoara (APZR), care a reuşit să anuleze două Hotărâri ale Consiliului Local, care permiteau dezvoltatorilor imobiliari să constru-iască blocuri printre casele din zone-le rezidenţiale ale oraşului. Asociaţia respectivă a reuşit să impună mai multe modificări în noua lege a urba-nismului, astfel că posibilităţile dez-voltatorilor de a mai ridica blocuri pe lângă şi printre case sunt reduse foarte mult, iar cererile pentru obţi-nerea uneor autorizaţii de construcţii foarte atent analizate. Acum, astfel de construcţii mai pot fi autorizate şi ridicate doar prin Planuri Urbanistice Zonale (PUZ-uri) şi nu prin Planuri Ur-banistice de Detaliu (PUD-uri).

În condiţiile în care este nevoie de PUZ pentru a construi un astfel de imobil, vecinii au un important cu-vânt de spus sau cel puţin ar trebui să aibă. Procedură de informare a po-pulaţiei şi dezbatere publică a PUZ-ului îi ajută foarte mult pe vecinii din zona în care se doreşte să se con-struiască un bloc. Dacă cea mai mare parte a populaţiei dintr-o zonă peste care se face PUZ-ul se pronunţă con-tra investiţiei, investiţia nu se face. Această procedură trebuia elaborată la 60 de zile de la apariţia noii Legi a urbanismului şi ea spune că trebuie să se ţină cont de părerea populaţiei dintr-o zonă unde se preconizează să se schimbe o destinaţie, parţial sau total. Tot respectul pentru lupta, dar şi pentru victoria timişoreni-lor, care ne mai demonstrează, din nou, că „tot Banatu-i fruntea”.

Se pare că moda de a construi haotic este în plină vogă la Sibiu şi pe unde trecem, indiferent că este strada Hipodromului, Bucegi, Cernei, Luptei, Geniştilor, Parcul Darwin sau Aleea Turnu Roşu ne uimesc clădi-rile noi, blocuri înalte care parcă se încăpăţânează să se înghesuie între casele sau blocurile vechi, construi-te într-o banală normalitate. Această practică a început să producă ade-vărate isterii, vecinii acestor imobile descoperind odată cu înălţarea con-strucţiei că rămân privaţi de lumina soarelui, de liniştea cu care erau obiş-nuiţi de când lumea, că nu mai au pe unde trece cu maşina, dar ce este cel mai grav, nu mai au nici un strop de intimitate! Este de-a dreptul înfioră-tor să ieşi dimineaţa în curte sau în balcon şi să simţi o grămadă de priviri aţintite asupra ta sau mai groaznic să trăieşti cu senzaţia că oricine ar putea pătrunde oricând pe proprietatea ta. Dar aşa cum ni s-a confirmat de mul-te ori, în Sibiu se poate orice, ultimul cuvânt îl are banul, iar oraşul nostru a fot împărţit pe zone de interese şi putere, iar ultimul cuvânt în luarea unei decizii să nu vă gândiţi că o să-l aibă vreodată cetăţeanul de rând. Mă doare sufletul să văd modul şi locul unde se iau decizii decisive, printre

aburi de alcool, zgomot de ruletă sau rummy şi nori groşi de tutun. De foarte multe ori acestea sunt mediile unde ni se tranşează nouă viitorul.

Revenim cu un caz în jurul căruia ziarul nostru a mai tras un semnal de alarmă, dar şi acesta ca şi multe altele a rămas fără ecou. În anul 2007 Prese-can Cornel, fratele cunoscutului om de afaceri Vasile Presecan - patronul firmei „Trans Agape”, împreună cu so-ţia sa au hotărât să ceară aprobarea Primăriei Sibiu pentru construirea unei case de locuit compusă din par-ter, un etaj şi mansardă, imobil care să cuprindă 6 apartamente. Până aici nimic neobişnuit, numai că nevrând să se dezică de la practica celor „cu putere” a dorit să-şi amplaseze con-strucţia tocmai pe strada Anul 1907, din Lazaret, o străduţă îngustă şi în-fundată, extrem de liniştită până la începerea construcţiei. Aşa cum s-a

extins şi lanţul de magazine „Trans Agape”, tot aşa a început să se în-tindă şi casa domnului Cornel Pre-secan, ca „ făt-frumos” spre soare şi să crească într-un an ca alta-n zece, ajungând un adevărat bloc cu parter, 3 etaje şi mansardă, adăpostind în el nu mai puţin de 12 apartamente! Construcţia acestei lucrări s-a întins pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută în autorizaţia de construc-ţie, vecinătatea trăind un coşmar în mijlocul unui adevărat şantier, lucru care devenea pe zi ce trecea tot mai deranjant.

Numeroasele sesizări ale locatari-lor reuşeau să-i scoată doar din când, în când, pe funcţionarii îndreptă-ţiţi să aplice legea în aceste cazuri, la faţa locului şi să dispună, până la urmă, la data de 28.04.2008, oprirea lucrărilor până la intrarea în legalita-te. Cu toate acestea încă mai mult de o lună lucrările au continuat. Ca într-un film de comedie, cu câteva minu-te înaintea de venirea inspectorilor de teren sesizaţi de cele petrecute, muncitorii se încuiau în interiorul

blocului, cu siguranţă anunţaţi de cineva, ca apoi să-şi continue, sfidă-tor, lucrul. Nu trebuia să ai studii de specialitate ca să observi că lucrările avansau, dar asta părea că este invi-zibil pentru domnii inspectori care numai la data de 13.06.2008 au sesi-zat Poliţia Municipiului Sibiu despre caracterul penal privind construcţia ilegală. În perioada februarie – mar-tie 2008, când construcţia ilegală era deja ridicată în roşu, de parcă toate necazurile pricinuite vecinilor nu ar fi ajuns, Presecan Cornel are tupeul să mai ceară la Primăria Sibiu aprobare pentru a mai construi tot pe această stradă încă două imobile similare cu primul. În vederea aprobării P.U.Z.-ului, Primăria a impus ca o condiţie esenţială acordul scris al celor două familii învecinate pentru un acces privat comun cu o lăţime de 7 metri.Deoarece Cornel Presecan nu a reuşit

să-şi convingă unul dintre vecini să semneze acest act, a xeroxat semnă-tura vecinului de pe o convenţie ante-rioară şi fabricând un act fals de toată frumuseţea l-a ataşat la documenta-ţia pentru P.U.Z. şi, chiar mai mult, a convins un funcţionar să-i accepte acea copie contrafăcută cu toate că lăţimea reală a străzii este numai de 6 metri şi să promoveze documen-taţia în condiţiile în care semnalele pentru prima construcţie ridicată ilegal erau evidente. Totul a culminat cu una dintre şedinţele Consiliului Local, când falsul a fost demascat de unul dintre locatari de faţă cu consi-lierii locali, primarul Sibiului şi presa locală. Paradoxal, măsurile au întârzi-at să apară, cu toate demersurile pe care vecinii nu au încetat nici o clipă să le facă în sensul lămuririi situaţi-ei. Morala acestui fapt este lesne de înţeles : Banii şi puterea financiară, influenţa îţi conferă puteri imense, drepturi nevisate măcar de cei ce tră-iesc dint-o leafă cinstită. Mafia locală devine tot mai puternică! Cu toate că fac paradă de credinţă în Dumnezeu,

dictonul „întinde-ţi libertăţile atât cât să nu deranjezi libertatea aproapelui tău” le este total necunoscut.

În general se ajunge la situaţii dramatice pe fondul necunoaşterii legislaţiei în vigoare, motiv pentru care în urma studierii mai multor si-te-uri juridice am hotărât să punem la dispoziţia cititorilor noştri câtva informaţii de interes general, extrase de legi care se referă la ridicarea lo-cuinţelor colective (blocuri) între ca-sele de locuit.Aceste norme legislati-ve pot constitui baza de deschidere a unor procese in Justiţie împotriva ce-lor vinovaţi de săvârşirea abuzurilor urbanistice. În general, autorităţile doresc ca aceste norme legale să NU fie cunoscute şi aduse la cunoştinţa populaţiei, tocmai ca să poată miza pe lipsa de implicare a celor afectaţi şi să-şi poată face jocurile şi afacerile ilegale. Acei funcţionari care se fac că

UITĂ de existenţa şi obligativitatea pe care o au să respecte legislaţia în vigoare pot fi atacaţi in justiţie chiar şi personal. Cunoscând aceste dis-poziţii legislative, multe construcţii de tip „blocuri între case” ar putea fi oprite în justiţie şi odată cu ele oprită şi ingerinţa brutală în viaţa oameni-lor afectaţi de asemenea construcţii. Primăriile, respectiv serviciile de ur-banism, nu doresc ca românii să aibă cunoştinţe legate de aceste norme legale care le dau drepturi. Pentru aceste instituţii există numai POT (Procentul de Ocupare al Terenului) şi CUT (Coeficientul de Utilizare al Terenului) care sunt specificate în PUG-ul (Planul Urbanistic General) al localităţii respective. De aici, până la deviza „PUZ-ul (Plan Urbanistic Zo-nal) bate PUG-ul” este numai un mic pas, care duce la grava încălcare a acestor legi. Prin această deviză ori-ce este posibil de construit , însă în mod ilegal. Ceri un PUZ nou pentru locaţia care te interesează (care este mult mai mărinimos decat PUG-ul specificat pentru aceea zonă), dacă

ai pile ţi se aprobă şi poti construi aproape orice şi oriunde ( ceri POT şi CUT mai mare decât în PUG). Şpaga şi relaţiile deschid miraculos uşile de la Primărie! Ceea ce nu ştie omul de rând, bun numai de jecmănit prin impozite şi taxe, este că PUZ-ul cerut de la primării, trebuie să aibă ataşate studii de umbrire realizate de SPECI-ALIŞTI AUTORIZAŢI (există asemenea specialişti!). De obicei, dacă se face cumva (pentru că în Romania nu se prea practică) acest studiu este făcut direct de arhitect sau proiectant care NU ESTE AUTORIZAT pentru aşa ceva, iar acest lucru se poate ataca in justi-ţie. Vă daţi seama că în baza unui stu-diu de umbrire, corect întocmit, nu s-ar putea autoriza un bloc cu mai multe etaje într-un cartier de case?

Un alt aspect este că PUG-ul trebu-ie reînnoit şi autorizat din cel mult 10 în 10 ani, lucru care la multe localităţi NU s-a făcut, iar în aceste situaţii le-gea prevede că este INTERZISĂ elibe-rarea de autorizaţii de construire, iar cele emise sunt lovite de nulitate ab-solută. Dar aceste autorizaţii se elibe-rează in continuare, de parca nici nu ar exista legea. De exemplu, oamenii de rând nu ştiu că înălţimea clădirii noi poate fi MAXIMUM distanţa până la clădirile învecinate, parcările obli-gatorii (1,15 parcări/apartament) pot fi amplasate la minimum 10 m faţă de ferestrele de locuit, zona verde, zona pentru copii, amplasarea gunoiului menajer, cale de acces pentru pom-pieri, etc.. Amplasarea clădirilor des-tinate locuinţelor trebuie să asigure însorirea acestora pe o durată de minimum 2 ore zilnic, la solstiţiul de iarna, a tuturor încăperilor de locuit. Distanţa dintre clădiri trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu înăl-ţimea clădirii celei mai înalte, pentru a nu se umbri reciproc. La stabilirea amplasamentelor clădirilor de locuit se vor preciza şi amplasamentele ur-mătoarelor dotări tehnico-edilitare:

a) platforme organizate pentru de-pozitarea recipientelor de colectare a gunoiului menajer …., platformele se vor amenaja la distanţe de minimum 5 m de ferestrele apartamentelor

b) spaţii amenajate pentru jocul copiilor, luându-se în calcul câte 1,3-2 m. teren de fiecare locuitor;

c) spaţii amenajate pentru gararea si parcarea autovehiculelor populaţi-ei din zona respectivă, situate la dis-tanţe de minimum 10 m de ferestrele camerelor de locuit;

d) zone verzi de folosinţă gene-rală, luându-se în calcul minimum 2 - 2,2 m.p. teren/locuitor (în afara par-curilor publice).

Studiul de umbrire se face la solsti-ţiul de iarnă care este „cea mai scurta zi a anului” ( pentru toată durata zilei respective, nu pentru câteva ore aşa cum se face de obicei). Sper ca aceste informaţii să vă fie de folos, dumnea-voastră dar şi altor persoane, pentru a încerca oprirea acestor ilegalităţi.

Dan FLORESCU

Ilegalităţi dospite, marca Presecan

foto: Monitorul de Sibiu

12

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Puncte de vedere

Rândurile de faţă sunt scrise din-tr-un impuls polemic, stârnit de nu-mărul tot mai mare al referinţelor stupide care apar în presa româneas-că şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul „mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul răbdării s-a fost umplut când am auzit de Ni-colae Manolescu, de însuşi Nicolae Manolescu, că ar fi scris undeva sau a afirmat cândva, că Mioriţa ar trebui inclusă în opera poetică a lui Vasile Alecsandri... Chip, Doamne, că Alec-sandri ar fi „stilizat-o” într-atât încât nu mai aparţine folclorului, sufletu-lui etnic românesc etc., ci a devenit o creaţie – o capodoperă, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!...

Manolescu îmi aduce astfel amin-te de acel truditor ingenuu la Căile Ferate care a ieşit la pensie după o viaţă întreagă petrecută pe lângă vagoane, ale căror roţi le-a ciocănit cu o conştiinciozitate ireproşabilă zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arşiță, vreme de câteva decenii. La pensie ieşind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat în păr să-l sărbătorească în mod exemplar pentru ceilalţi salariaţi. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis însuşi ministrul de resort, acum când ieşi la pensie după o carieră, repet, aşa de irepro-şabilă şi de exemplară, cu ce-ţi pu-tem fi de folos? Ai vreo dorinţă mai deosebită pe care noi am putea să ţi-o împlinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a îndrăznit să fie ca niciodată de sincer şi descă-tuşat de prejudecăţi: „Da, domnu-le ministru, acum, că plec din triaj pentru totdeauna, n-aş vrea să mor înainte de a afla la ce folosea ca eu să trec pe la toate vagoanele şi să tot dau cu ciocanul în roţile alea, să-racele de ele?!”...

Cam aşa şi cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, dă colţul mâine-poimâine şi nu a aflat, căci nu l-a căutat, răspunsul la o între-bare pe care şi-o pune orice tînăr cât de cât preocupat de fenomenul literar românesc: cât din Mioriţa „lui Alecsandri” este text autentic şi cât i se datorează romanticului boier? Eu unul m-am ales încă din liceu cu această întrebare incomodă, dar tot în anii de liceu am aflat răspunsul, simplu, mergând la alte variante ale Mioriţei şi constatând, cu nesfârşită încântare, că există variante ale Mio-riţei – varianta Tocilescu, Densusianu şi altele, uitate acum de mine, cel pu-ţin la fel de reuşite ca text literar... Ca literatură! Ca literaritate! Se pare că Nicolae Manolescu nu s-a ostenit să meargă „la text”, la textul celorlalte variante, şi a trăit toată viaţa sa atât de total dedicată literelor româneşti cu convingerea ieftină că Mioriţa nu există de fapt... Nu există ca text fol-cloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”!...

Păi handicap mai deformator de suflet de literat român mi-e greu să imaginez...

Asemenea concluzie, cum că

Miorița aparține literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toată lumea, nu poate să apară decât din lipsa de aderență organică la fe-nomenul numit destul de impropriu literatură populară. Adică din lipsa lecturii, în cazul unui literat din a doua jumătate a secolului al 20-lea. Contactul cu folclorul este, la noi, cei şcoliți după 1945, aproape exclusiv livresc. Ține însă de o erudiție mini-mă obligatorie pentru un istoric lite-rar să frecventeze antologiile şi stu-diile de folclor (literar şi nu numai). Se vede clar că Manolescu nu a tre-cut prin această experiență, că nu a trăit şocul inițiatic (sic!) pe care orice literat, orice filolog român îl resimte la contactul consistent, adică edifica-tor, cu folcloristica românească, im-plicit cu folclorul românesc. Dacă în alte culturi şi literaturi, mai ales occi-dentale, folclorul nu este propriu zis un capitol de istorie a literaturii (cul-turii) respective, în spațiul românesc nu poți să faci istorie, a culturii şi lite-raturii naționale, fără să porneşti de la cea populară şi la ea să te întorci mereu, ciclic, pentru a te verifica şi întrema(sic!).

O evaluare a literaturii noastre cul-te din această perspectivă ne impu-ne o concluzie deopotrivă incomodă şi reconfortantă: avem mari datorii față de folclorul românesc, față de imaginarul şi mentalul românesc, pe care scriitorii români nu l-au scos la lumina cuvîntului tipărit decât frag-mentar, cu mari lacune şi deseori în chip formal, de ochii lumii... Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat... Folclor care ne aşteaptă pentru creații mai inspirate, mai sin-cere decât cele deja existente! Mai autentice...

La fel din istorie, istoria națională, mari capitole sau momente de ma-ximă concentrare existențială şi emoțională lipsesc din inventarul surselor de inspirație deja valorizate literar. În tradiția imperială a Eneidei, nu e cazul să ne sfiim a menține şi chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literați, ca artişti, literații şi artiştii îl au față de istoria națională, față de sufletul etnic românesc. Ma-rile subiecte ale literaturii şi artei in-spirate din istorie sunt încă nescrise, neîncepute, neidentificate ca atare... Compromisă în anii stupizi ai realis-mului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut până acum, de-a lungul istoriei noas-tre culturale, productivitatea literară şi culturală totuşi cea mai ridicată. Fără consecințele literare şi culturale pe care le-a determinat trăirea aces-tui imbold, trei sferturi din literatura şi cultura noastră ar lipsi de la apelul de seară... Această idee nici pe departe nu şi-a trăit traiul, chiar dacă unii s-au priceput să-i mănânce mălaiul, ca jalnici profitori ai ideii naționale... De douăzeci de ani ideea națională este pe față atacată şi discreditată, atât cât reuşesc s-o facă condeiele năimi-te în acest jalnic scop. Nu puține! Şi cu susținere „logistică” oficială. Başca cea externă!

...Dar, slavă Domnului, nu mor caii când vor potăile!...

Bizara teză a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorița îşi are logica ei de îndată ce este poziționată în con-textul largului front anti-naționalist şi anti-românesc deschis după 22 de-cembrie 1989...

*Nu departe de Nicolae Ma-

nolescu „se postează” de la sine neisprăviții care găsesc cu cale să se pronunțe superiori şi lu-cizi asupra propriei lor condiții de român pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist pro-dus al spiritului mioritic. Da, zic aceştia, Miorița este un text fundamental pentru conştiința etnică românească, numai că rezultatul răspândirii la scară națională a acestui text a fost lamentabil: generalizarea prin-tre români a resemnării laşe, lipsite de vlagă în fața provo-cărilor cu care istoria încearcă fiecare popor. Românii, mai ales cei de azi, au avut neşansa să moştenească „din părinți” acest text deformator şi pervertitor de suflete... Poporul român, cu sute de ani în urmă, a inventat şi adoptat soluția mioritică, cea mai lipsită de bărbăție, lipsită de „şira spinării”, cum s-a pronunțat de curând un trubadur pârît, devenit pedagog național. Cândva, orice lău-tar ştia să cânte Miorița şi deseori li se cerea s-o facă... Azi, un lăutar bur-duhănos şi unsuros, preferă Miorița la proțap... De când n-ai mai citit-o, amărîtule?!

Dar trebuie să-i mulțumesc his-trionului pentru neruşinare, abia aşa paharul lehamitei mele, iată-l, dever-sează în sfârşit... Făcându-mă să le propun, celor capabili să mai pricea-pă ceva,

O INTERPRETARE CUMINTE LA MIORIȚA

Pornesc de la un dat unanim ac-ceptat de specialişti: Mioriţa a fost la origine un colind...

Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunoştin-ţă de acest detaliu „biografic” al bala-dei, la cursul lui Mihai Pop, bătrînul. La vremea mea am fost colindător în-focat. Ani la rând am mers în seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou, cu Aratul şi semănatul. Textele co-lindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Miori-ţa... Abia apoi am aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toa-te casele cu acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc, adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pen-

tru fiecare casă unde se făcea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă îm-pătimit pescar. Şi aşa mai departe...

Altă informaţie: colindătorii se or-ganizau în cete cu multă vreme îna-intea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară. Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent li-terar creator nu puteau fi toţi. Puteau să aibă gust literar ca să recunoască valoarea unui text, ceea ce este alt-ceva. Dar de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu zişi. Detaliu esențial: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpo-trivă, cetele de flăcăi erau cele mai active, mai legate de rigorile şi obice-iurile colindatului.

Cu ani în urmă, la o sesiune şti-inţifică, am ascultat o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu, colindă ima-ginată special pentru o gazdă care fusese implicată într-un accident de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. ...Cred că atunci s-a declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui re-zultat sunt însemnările de faţă. Aşa-dar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „ac-cident”! Evident, colinda inspirată de accidentul CFR nu putea supravie-ţui, nu se putea impune conştiinței colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. În schimb, moartea năpraznică a unui păcurar, a unui oier, era în vechime un „accident” care ocolea puţine co-munităţi rurale.

Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul tradițional. Este gre-

şită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până departe de casă, deseori trezind ostilitate printre lo-

calnici. Drumul lor era plin de felurite „provocări”, la care nu era uşor să le faci față. Stră-bunicul meu Licoi, din Răşi-nari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi țuțuieni iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, ne-maiputând să se întoarcă, se găsesc mai multe, dincolo de Bug şi până la poalele mun-ţilor Caucaz... Oieritul era pri-mejdios în mai multe feluri şi pretindea bărbați adevărați, tari de „vîrtute”...

La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze, dusă astfel până la capătul Pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea teritoriul româno-fon, dincolo de Nis-

tru sau de Tisa, ocupând şi români-zând teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat gru-pându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înar-maţi şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă ciobanii se întovărăşeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere, încrederea cea atât de omenească, de indispen-sabilă societății umane. În aceste condiţii, satul de munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul ce producea în interiorul „asocierii”, în disprețul încrederii, crima atingea culmea ne-legiuirii!

Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe acel flăcău fără de noroc care să le fi fost prieten din copilărie celor din ceata de colindători, camarad aşadar. Cu ce colind se puteau înfățişa foştii tovarăşi de jocuri şi isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâ-ul de lână?... Colindătorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o căina şi sânge-ra alături de sufleţelul bietei mame pentru nenorocirea abătută asupra ei. Făcându-i un colind pe acest „su-biect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte, biru-itor şi pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce...

- va urma-

Ion COJA

În apărarea Mioriței

13

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Controverse istorice

Imaginea ilustră a lui Titu Maio-rescu, despre care şi noi am învăţat şi am crezut că a fost „cineva“ în istoria şi cultura noastră Românească, con-stituie, de fapt, un tablou fals, care a fost confecţionat doar ca să-l pună în lumină bună pe acest francmason.

Patriotul Mihai Eminescu: martir ucis la comanda francmasoneriei

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon conve-nabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pier-dută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

Istoria sa reală este, însă, cu totul alta. Eminescu a fost, de fapt, un om puternic, de o luciditate excepţiona-lă, bine ancorat în realitatea socială şi, mai ales, politică a vremurilor zbu-ciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei ca-talogaţi drept „naţionalişti“. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscri-şilor. Eminescu nu a acceptat să facă nici un fel de compromisuri şi, de aceea, era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci, îndeosebi prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii inde-pendente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promo-vare a spiritului românesc şi de refa-cere a Daciei Mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!“

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!“ Aces-ta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francma-sonul şi parlamentarul Titu Maiores-cu. Comanda va fi executată întoc-mai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a sta-bili ultimele detalii ale unui acord se-cret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care, de altfel, a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog profe-sorul Nicolae Georgescu lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?“, scrie el.

«În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Unga-ria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Arde-al. Bucureştiul era de zece ani domi-nat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ar-dealului, pentru drepturile românilor

care erau asupriţi. Or, tratatul le inter-zice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucu-reşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează pri-mele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era, deci, amorţi-rea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus“ s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. De-clararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele».

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe eveni-mente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu Ro-mânia timp de 48 de ore. Can-celarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite rege-lui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războ-iul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii si-multane la sedi-ile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Indépendance Roumai-ne, iar directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi sim-plu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al Servicii-lor Secrete Austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte dintre mili-tanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Soci-etăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Sideres-cu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Indépendance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în per-sonajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, precum şi detaliile in-ternării sale, capătă o nouă dimen-siune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!“

În etapa care va urma se fac efor-turi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brăti-anu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele.

Ministrul de externe D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădiş-teanu merg la Viena, unde Grădiş-teanu îşi cere personal iertate pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia-manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu nici un chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru

drepturile românilor din Ardeal: Ro-mânismul (care respingea chiar adu-cerea lui Carol I ca rege), Orientul, Ro-mânia Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de Poliţia şi Serviciile Secrete Româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut, în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu – n.n.]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie con-tinuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca stu-denţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în di-recţia unei Dacii Mari“.

Această notă a dus în final la desfi-inţarea Societăţii Carpaţii.

Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi gra-sele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionă-rile umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul re-cunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunărea-nă“, problemă sensibilă pentru ma-

rile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea sta-

tuii lui Ştefan cel Mare şi ci-tise acolo în faţa mulţumii

poezia-manifest Doina. Acest eveniment naţi-

onal deranjase foarte mult puterile occi-dentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt ar-ticol. Intitulat „Pen-tru libertatea pre-

sei şi a jurnalistului“ acesta era un protest

la adresa încălcării drep-tului la liberă exprimare şi

demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu îm-

potriva jurnalistului Emil Galli. Titu Maiorescu pregătise interna-

rea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii!

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: în dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Sla-vici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimi-te la ora şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excep-ţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia aces-tuia de „nebun“ se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele So-cietăţii Carpaţii, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maio-rescu, bazându-se exclusiv pe spuse-le acestei femei, cere direct interna-rea şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte, însă, cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de diminea-ţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl

trimite, însă, la sediul Societăţii Car-paţii, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni, chipurile, cu Sim-ţion, complicele său la internare.

„Numai de s-ar face asta fără gre-utate“, scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de ne-somn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face, însă, „fără greutate“, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schim-bă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei S.U.A. şi reşe-dinţa mai multor ambasadori occi-dentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului S.U.A., Euge-ne Schuyler, pe care îl cunoştea per-sonal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigo-re Ventura: o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „poli-tico-socialo-naţional“ înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!“. Semne clare de ne-bunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să mear-gă împreună la Palatul Cotroceni... Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoar-cere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă în-tr-una din camere şi, apoi, alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre ora 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omo-rî pe rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt rela-tate, însă, doar de o singură persoa-nă, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie, totuşi, despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consem-nată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu, într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele“.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă, însă, deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventu-ra susţine că a asistat la toate eveni-mentele din acea zi.

contiunuare în pagina 14

MAIORESCU: UNUL DINTRE ASASINII LUI EMINESCU!?

14

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Controverse istorice

urmare din pagina 13Fiind principalul martor, ar fi trebuit

să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie; or, numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a aler-tat Poliţia, dar în procesul verbal este consemnat că Poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau, însă, detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l in-tercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în con-diţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat, apoi, şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica, astfel, internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în me-moriile sale publicate la Paris, în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist, să nu ştie că regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă“. La locul faptei ajung Simţion, Siderescu şi Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maio-rescu să îl ducă la casa de nebuni a doc-torului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Emi-nescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bu-nurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromi-ţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cum cerea legea. Omiterea lui Ventu-ra din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi, Eminescu este dus direct în stabilimentul docto-rului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Nici un alt bolnav nu mai este acceptat pentru in-ternare în acea perioadă, chipurile pen-tru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu.

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi dom-nii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures“ (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Hum-pel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu depar-te de ţară.

Eminescu ştia foarte bine ce i se în-scenase şi, odată reîntors în ţară, a fă-cut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit, însă, ca un nebun, nimeni nu i-a acordat drep-tul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspân-dite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a gă-sit motiv de-a vorbi de boala mea pre-tinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica“.

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi reco-mandă externarea. Nimeni nu are, însă, interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac Obersteiner îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fi-şele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta suprave-ghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface“ La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucu-reşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de Capitală. Toată munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscri-sele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Emi-

nescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi“, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mâ-năstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca ali-neat, deşi nu fusese“. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în apri-

lie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma“. Încearcă să fugă de mai multe ori şi, în cele din urmă, reuşeşte să ob-ţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doc-torului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă“ Diagnos-ticul conţinea, însă, un mesaj impor-tant: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vre-mii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimente-le doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tu-turor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uri-aşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Pana-it Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, pre-ia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl com-pletează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistu-it narcotice şi excitante (în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adver-sar declarat al narcoticelor – n.n.). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibă perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psi-hice“.

De-abia în 1888, Veronica Micle reu-şeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă, în sfârşit, la Bucureşti.

Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu rea-lizează, după autopsie, analiza micro-scopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe ac-tul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi mar-tori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab,spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept ne-bun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu tre-cută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de zi-arist, cu o deosebită capacitate analiti-co-sintetică, de veritabil sociolog? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după ma-nuscrisele originale, cinci conţin poezii, iar altele cinci articolele publicate de el în intervalele 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scri-se înainte de aşa-zisa declanşare a ne-buniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine“

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeieto-rul doctrinei naţionale moderne“, scrie Theodor Codreanu în Dubla sacrificare a lui Eminescu. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după Al Doilea Război Mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţiona-tă, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianis-mul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh. Gri-gurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian, asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşes-cu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiind-că nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a emine-scianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale.

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra, însă, la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti,

numită Societatea Matei Basarab şi afla-tă în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supra-naţionale.

„O organizare între români“ scria el. „Pretutindenea oameni care să ţie re-gistru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enor-mă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc“.

Încă din 1874, el îi scria lui Maiores-cu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. In-teresul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea oricărei în-dreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine“.

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală“.

Gheorghe Panu povesteşte în „Amin-tiri de la Junimea“ de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui.... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri“.

Eminescu a fost unul dintre ei. „Or să vie pe-a ta urmă în convoiu

de ‘nmormântare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… / Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel, / Nu slă-vindu-te pe tine… lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă. / Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă. / Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? / Ei vor aplauda, desigur, biografia subţire / Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare, / C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare / Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări / Şi le umflă orişicine în savante adunări / Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai ‘nainte/ C-o ironică grimasă să te la-ude ‘n cuvinte. / Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, / Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege… / Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale / Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale – / Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina / Ce în lume-ai re-vărsat-o, ci păcatele şi vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit“.

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie: 1. Ovidiu Vuia. Misterul morţii lui Emi-

nescu, Ed. Paco, Bucureşti, 19962. Theodor Codreanu. Dubla sacrifi-

care a lui Eminescu, Ed. Serafimus Grup, 1999

3. Nicolae Georgescu. Boala şi moar-tea lui Eminescu, Ed. Criterion, 2007

MAIORESCU: UNUL DINTRE ASASINII LUI EMINESCU!?

15

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

PROTOCOALELE ÎNţELEPţILOR SIONULUI (XIV)(continuare din numărul trecut)

În Dreptul Public creştin actual, crima curent politică nu are o notă infamantă pentru autor; pentru că porneşte dintr-o convingere politică, deosebită de a guvernanţilor, se poa-te scuza prin motive de înalt altuism întru atingerea unui grad mai ridicat de progres social sau politic De ace-ea judecata unor asemenea fapte se va face cu indulgenţa cuvenită.

Capitolul XIXI

Conţinut: Programul financiar. Im-pozitul progresiv. Perceperea progresi-vă în timbre. Casă de fond de titluri şi stagnarea banului. Curtea de conturi. Desfiinţarea reprezentării. Stagnarea capitalurilor. Emisiunea de bani. Schim-bul aurului. Schimbarea de cost a mun-cii. Bugetul, împrumuturile statului. Seria hârtiilor cu 1% dobândă. Hârtiile industriale. Conducătorii creştinilor: fa-voriţii; agenţii francmasonilor.

Vorbim astăzi de programul fi-nanciar, pe care l-am păstrat pentru sfârşitul raportului meu, ca punctul cel mai greu, culminant şi decisiv al planurilor noastre. Atingându-l vă voi reaminti că am mai spus-o, sub formă de aluzie, că suma actelor noastre se rezolvă printr-o chesti-une de cifre. Când domnia noastră va veni, guvernul nostru absolut va evita, pentru propria sa apărare, să încarce prea mult masele populare cu impozite, el nu va uita rolul său de tată şi de protector, însă cum or-ganizaţiile guvernamentale costă scump, trebuie totuşi găsite mijloa-cele necesare. De aceea, echilibrul financiar trebuie pregătit cu îngrijire. În guvernul nostru, regele va avea ficţiunea legală a proprietăţii legale a tot ceea ce se găseşte în statul său (lucru care este uşor de realizat): el va putea deci să recurgă la confisca-rea legală a tuturor sumelor de bani pe care le va socoti necesare, pentru a orândui circulaţia banului în stat. Se vede prin aceasta că impunerea va trebui să consiste în mod princi-pal într-un impozit progresiv asupra proprietăţii. În felul acesta impozite-le vor fi percepute fără sfială şi fără ruină într-o proporţie de atât la sută din avutul stăpânit. Cei bogaţi tre-buie să înţeleagă că datoria lor este de a pune o parte din prisosul lor la dispoziţia statului, pentru că acesta le garantează siguranţa restului şi dreptul unui câştig cinstit, spun un câştig cinstit fiindcă controlul propri-etăţii va suprima orice jefuire legală. Această reformă socială trebuie să vină de sus, fiindcă timpul ei a venit; ea este necesară ca chezăşie de pace. Impozitul asupra omului sărac este o

sămânţă de revoluţie şi este dăună-toare pentru stat, care pierde un be-neficiu mare umblând după foloase mici. Deosebit de aceasta, impozitul asupra capitaliştilor va micşora creş-terea bogăţiei la persoanele particu-lare în mâinile cărora le-am concen-trat actualmente pentru a cumpăni forţa guvernamentală a creştinilor, adică finanţele statului. Un impozit progresiv va da un mult mai mare venit decât impozitul proporţional de astăzi, care nu este util decât pen-tru a aţâţa tulburări şi nemulţumiri printre creştini. Forţa pe care regele nostru se va bizui va fi în echilibrul şi garanţia păcii. Este necesar ca pose-sorii de capitaluri să sacrifice o mică parte din veniturile lor pentru a asi-gura funcţionarea maşinii guverna-mentale. Trebuinţele statului trebuie să fie plătite de cei cărora bogăţia le îngăduie să facă acest lucru tară gre-utate. Această măsură va distruge ura săracului împotriva bogatului, în care primul va vedea o forţă financi-ară utilă statului, un sprijin al păcii şi al prosperităţii, pentru că va vedea că el este acela care face faţă măsurilor necesare pentru a obţine aceste bu-nuri. Pentru ca plătitorii aparţinând clasei inteligente să nu se întristeze prea tare de aceste noi plăţi, li se va remite o dare de seamă asupra des-tinaţiei acestor sume, cu excepţia, bineînţeles, a sumelor care vor fi re-partizate pentru trebuinţele tronului şi ale instituţiilor administrative. Per-soana domnitoare nu va avea propri-etăţi personale, pentru că tot ce este în stat este al lui, altfel o situaţie ar contrazice pe cealaltă: averile perso-nale ar anula drepturile de proprieta-te asupra posesiunilor tuturor. Rude-le persoanei domnitoare, în afară_de moştenitorii săi, care sunt deopotrivă întreţinuţi pe socoteala statului, să lucreze pentru a dobândi dreptul de proprietate. Privilegiul de a aparţine familiei regale nu trebuie să serveas-că de motiv pentru a jefui Tezaurul. Cumpărarea unei proprietăţi, primi-rea unei moşteniri vor fi impuse cu o taxă de timbru progresiv. Transmisiu-nea unei proprietăţi în bani sau în alt fel, nedeclarată prin această taxă de timbru, în mod necesar nominal, va fi lovită de o impunere de atât la sută în contul vechiului proprietar, de la data transferării până la descoperi-rea fraudei. Titlurile de transferare vor trebui să fie prezentate în fieca-re săptămână Tezaurului din ţinutul respectiv cu arătarea prenumelui, a numelui de familie şi a domiciliului vechiului şi noului proprietar. Aceas-tă înregistrare nu va fi impusă decât pornind de la o sumă fixă, depăşind cheltuielile obişnuite de cumpărare şi vânzare a ceea ce e necesar, aces-tea nu vor fi pasibile decât’ de o taxă

de timbre, destul de minimă pentru fiecare unitate. Calculaţi cu cât aces-te impozite vor depăşi veniturile sta-telor creştine. Casa de fonduri a sta-tului va trebui să cuprindă un anumit capital de rezervă, şi tot ce va întrece acest capital va trebui pus în circula-ţie. Se vor organiza cu aceste rezer-ve lucrări publice. Iniţiativa acestor lucrări, venind din resursele statului, va lega strâns clasa muncitorească de interesele statului şi de persoa-nele domnitoare. O parte din aceste sume va fi atribuită premiilor pen-tru invenţii şi pentru producţie. Nu trebuie nicidecum, afară de sumele fixate şi în mod larg socotite, să se reţină nici o singură unitate în casele statului, deoarece banii sunt făcuţi pentru a circula şi orice stagnare de bani are o repercusiune primejdioa-să asupra funcţionării mecanismului statului căruia îi serveşte pentru un-gerea roţilor:. lipsa de unsoare poate să oprească mersul regulat al meca-nismului.

Înlocuirea unei părţi din bani prin valorile de hârtie a produs tocmai o astfel de stagnare. Consecinţele acestui fapt sunt de pe acum des-tul de simţite.. Vom avea şi o carte de conturi, şi Stăpânitorul va găsi oricând o dare de seamă completă asupra reţetelor şi cheltuielilor sta-tului, în afară de contul lunii curente, neterminată încă, şi de contul lunii precedente încă nepredat. Singurul individ care n-are interesul de a je-fui casele statului este proprietarul lor, guvernantul. De aceea controlul său va face imposibile pierderile şi risipa. Reprezentarea, care ia un timp preţios guvernului prin recepţiile pretinse de etichetă, va fi suprimată pentru a-i lăsa timp să controleze şi să cugete. Puterea sa nu va mai fi la.discreţia favoriţilor care încon-joară tronul pentru a-i da strălucire şi măreţie, însă neobservând decât interesele lor, şi nu şi pe acelea ale statului. Crizele economice au fost produse de noi la creştini cu singurul scop de a retrage banii din circulaţie. Capitaluri enorme rămâneau în stag-nare, sustrăgând banul statelor, care erau obligate de a se adresa acestor capitaluri pentru a avea bani. Acest împrumut încărca finanţele statelor prin plata dobânzilor: ele le aserveau capitalului. Concentrarea industri-ei în mâinile capitaliştilor, care au omorât mica industrie, a absorbit toate forţele poporului şi în acelaşi timp şi pe aceea a statului. Emisiu-nea actuală a banilor nu răspunde în general cifrei de consumaţie de om, şi în consecinţă nu poate satisface toate trebuinţele muncitorilor. Emisi-unea banilor trebuie să fie în raport cu creşterea populaţiei şi trebuie să intre în acest cont şi copiii pentru că

şi ei consumă şi costă încă de la naş-terea lor. Revizuirea baterii monede-lor este o chestiune esenţială pentru lumea întreagă. Ştiţi că schimbul au-rului a fost dăunător pentru statele care 1-au adoptat, pentru că el nu poate satisface consumaţia de bani, cu atât mai mult cu cât noi am retras din circulaţie cât mai mult aur posi-bil. Trebuie să introducem o monedă creată asupra lucrului, fie ea de hârtie sau de lemn. Vom face o emisiune de bani după trebuinţele normale ale fi-ecărui om, sporind această cantitate cu fiecare naştere, micşorând-o cu fiecare moarte. Fiecare departament, fiecare sector va ţine socotelile sale în acest scop. Pentru ca să nu fie în-târziere în remiterea banilor pentru trebuinţele statului, sumele şi data predării lor vor fi fixate printr-un de-cret al guvernului; prin aceasta se va fi distrus protectoratul ministerului de finanţe care nu va putea favoriza o regiune în detrimentul celorlalte. Vom prezenta aceste schimbări pe care le proiectăm în aşa chip încât să nu înspăimântăm pe nimeni. Vom arăta necesitatea schimbărilor în urma risipei la care au ajuns dezor-dinile financiare ale creştinilor. Prima dezordine, vom spune noi, consistă în faptul că încep prin a fixa un sim-plu buget, care creşte din an în an din motivele următoare: se tărăgă-nează acest buget până la jumătatea anului; pe urmă se cere un buget rec-tificat care se risipeşte în trei luni, pe urmă se cere un buget suplimentar, şi toate acestea se termină printr-un buget de lichidare. Şi cum bugetul din anul următor este închis după totalul bugetului general, şi săritura anuală normală este 50%, bugetul anual se triplează la fiecare zece ani. Datorită acestor procedee, admise de nepăsarea statelor creştine, casele lor sunt goale, împrumuturile care au urmat au mâncat resturile şi au adus toate statele la faliment. Orice împru-mut dovedeşte slăbiciunea statului şi o neînţelegere a drepturilor statului, împrumuturile, ca şi sabia lui Damo-cles, sunt atârnate asupra capetelor guvernanţilor, care, în loc să ia lucru-rile de care au nevoie de la oamenii lor, printr-un impozit vremelnic, vin cu mâna întinsă să cerşească la ban-cherii noştri, împrumuturile externe sunt lipitori care nu se pot desface în nici un caz de corpul statului dacă nu cad ele singure, sau dacă statul nu le azvârle cu hotărâre. Dar ‘statele creş-tine nu le desfac, ci continuă a şi le aplica, astfel că aceste state trebuie să piară, în urma acestei luări de sân-ge de bunăvoie. În realitate ce repre-zintă împrumutul altceva, şi mai ales împrumutul exterior? împrumutul este o emisiune de scrisori de schimb a guvernului, cuprinzând obligaţii la

o oarecare dobândă, proporţional cu suma capitalului împrumutat. Dacă împrumutul este taxat cu 5%, în do-uăzeci de ani statul a plătit fără nici un folos o-dobândă egală cu împru-mutul, în patruzeci de ani o sumă du-blă, în şaizeci de ani o sumă întreită, şi datoria rămâne mereu datorie nea-chitată. Prin asta se vede că sub forma impozitului individual statul ia ultimii gologani ai săracilor, impuşi pentru a se achita el faţă de străinii bogaţi, de la care a împrumutat bani, în loc’să-şi strângă bogăţiile pentru ceea ce are nevoie, fără să plătească dobândă. Atâta timp cât împrumuturile au ră-mas interne, creştinii nu făceau decât să mute banii din buzunarul săracu-lui în acela al bogatului. Dar când noi am cumpărat persoanele care trebu-iau, pentru a strămuta împrumuturi-le pe teren străin, toate bogăţiile sta-tului au trecut în casele noastre şi toţi creştinii s-au pus să ne plătească un b’ir de robi. Dacă nesocotinţa creşti-nilor conducători, în ceea ce priveşte afacerile statului, dacă coruptibili-tatea miniştrilor sau neinteligenţa financiară a celorlalţi guvernanţi au încărcat ţara lor de datorii pe care nu le pot restitui caselor noastre, trebu-ie să ştiţi cât ne-a costat aceasta, ca bani şi ca sforţări!... Noi nu permitem stagnarea banului, de aceea nu vor fi obligaţiuni asupra statului, afară de o serie de obligaţiuni de l %, aceas-ta pentru ca plata dobânzilor să nu facă puterea statului să fie suptă de lipitori. Dreptul de a emite valori va fi păstrat exclusiv pentru instituţiile industriale, care nu vor avea greutăţi să plătească dobânzile din câştigul lor; pe câtă vreme statul nu are nici un beneficiu din banii împrumutaţi pentru că împrumută ca să cheltu-iască şi nu poate face operaţiuni. Hârtiile industriale vor fi cumpărate chiar de guvern, care, din tributar de impozite cum este acum, se va trans-forma în împrumutător din calcul. O astfel de măsură va face să înceteze stagnarea banului, ca şi parazitismul şi presa, care nu erau fplositoare atât timp cât creştinii erau independenţi, dar care lucruri nu mai sunt de dorit sub regimul nostru. Cât de vădită este animalica lipsă a judecăţii creierului creştinilor! Ei se împrumutau de la noi cu dobândă fără să se gândească deloc că vor trebui să ia aceiaşi bani, cu dobânzile în plus, din buzunarele statului, pentru a ne achita pe noi! Ce era mai simplu decât să ia banii de care aveau nevoie de la contribuabi-lii lor?... Aceasta dovedeşte superiori-tatea generală a inteligenţei noastre, care am ştiut să le prezentăm ches-tiunea împrumuturilor în aşa chip încât în acest sistem au văzut chiar foloase pentru ei.

va urma

Controverse istorice

16

Anul XI, nr. 1 (139) • 16 pagini • 22 ianuarie 2010

Observator

Luni, 4 ianuarie, ştirile de presă au re-levat că, începând cu ziua respectivă, Ad-ministraţia Siguranţei Transporturilor din Statele Unite a început să aplice măsuri adiţionale de control a siguranţei, pe toa-te aeroporturile din lume, la orice pasager cu paşaport din ţările calificate de Depar-tamentul de Stat ca „ţări care promovează terorismul”, între care, în mod arbitrar şi injust, este inclusă Cuba, alături de Iran, Si-ria şi Sudan, precum şi alte ţări considerate „de interes”, care sunt: Afganistan, Algeria, Irak, Liban, Libia, Nigeria, Pakistan, Arabia Saudită, Somalia şi Yemen. De asemenea, măsurile vor fi aplicabile oricărei persoane care face escală în aceste 14 ţări.

Se informează că decizia de a impune aceste noi măsuri a fost adoptată după în-cercarea de atentat terorist contra unui avi-on al liniei americane Northwest Airlines, care se îndrepta spre oraşul Detroit, la 25 decembrie.

Conform informaţiilor de presă care re-produc declaraţii ale funcţionarilor ameri-cani anonimi, pasagerii care se încadrează în aceste cateogrii vor face obiectul unor percheziţii corporale, bagajul de mână va fi minuţios controlat şi vor fi supuşi unor rafi-nate tehnici de detectare a explozivilor sau vor fi scanaţi.

În seara zilei de 5 ianuarie, după o reu-niune cu membrii echipei sale de Siguranţă Naţională, chiar preşedintele Barack Oba-ma a confirmat adoptarea, din ziua ante-rioară, a măsurilor de mai sus „la pasagerii care zboară spre Statele Unite din sau prin ţările listei de state care patronează teroris-mul sau alte ţări de interes”.

În aceeaşi seară, Ministerul Relaţiilor Externe şi Secţia de Interese a Cubei la Wa-shington au înaintat o notă de protest la Secţia de Interese a Statelor Unite la Hava-na şi la Departamentul de Stat.

În Notă, MINREX respinge categoric acest nou act ostil al Guvernului Statelor Unite, care derivă din includerea nejusti-ficată a Cubei pe lista respectivă de state care patronează terorismul, din motive pur politice care au ca singur scop să justifice politica de blocadă pe care comunitatea internaţională o condamnă în majoritate zdrobitoare.

De asemenea, nota ripostează faţă de elaborarea unor asemenea liste şi sublinia-ză că faptele demonstrează recordul impe-cabil al Cubei în materie de luptă antitero-ristă, fiind istoric o victimă a terorismului; în notă se reiterează faptul că sunt complet nefondate argumetnele folosite de Guver-nul Statelor Unite pentru a justifica inclu-derea ţării noastre pe lista „Statelor patro-natoare de terorism internaţional”, şi dece scoaterea imediată a Cubei de pe această listă arbitrară.

În aceeaşi zi, un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat, fiind întrebat de agenţia AFP despre nota de protest a MIN-REX, a declarat că „Cuba este o ţară care sprijină activităţile teroriste şi prin urmare cetăţenii săi şi pasagerii în tranzit aerian trebuie să fie supuşi unor controale supli-metnare din motive de securitate”.

După promulgarea acestei noi măsuri, ziariştii de la improtatne medii de presă americane, ca Washington Post, au califi-cat de „ridicolă” şi „nemeritată” includerea Cubei ca „Stat terorist”, amintind că ţara naostră nu constituie o ameninţare pentru siguranţa Statelor Untie şi afirmând că a că-uta terorişti în cursele provenind din Cuba „este o pierdere de timp”.

Din nou, la 5 ianuarie 2010, şi din nou, pe 5 ianuarie 2010, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Philip Crowley a declarat că Cuba „şi-a câştigat bine” include-rea ei ca „Stat care patronează terorismul”.

O zi mai târziu, la 6 ianuarie, alt purtător de cuvânt a reiterat agenţiei AFP aceleaşi pre-texte uzate care se presupune că justifică menţinerea Cubei pe lista de terorişti.

Ca parte a politicii sale de ostilitate şi a campaniilor de propagandă pentru a în-cerca să discrediteze imaginea Revoluţiei, în 1982, Guvernul Ronald Reagan a inclus în mod nejustificat Cuba pe lista anuală a Departamentului de Stat de „State care pa-tronează terorismul internaţional”, cu mult înainte să se producă atentatul la Turnurile Gemene din New York.

Includerea Cubei pe această listă atrage aplicarea de noi sancţiuni economice, in-clusiv congelarea tranzacţiilor financiare, interzicerea transferului de tehnologie şi măsuri restrictive şi de izolare a ţării şi ce-tăţenilor săi. Aceste sancţiuni s-au adăugat la acele măsuri deja draconice impuse prin blocada economică, comercială şi financia-ră decretată de la începutul Revoluţiei.

În fiecare an, Guvernul Statelor Unite a menţinut Cuba pe această listă, pentru care a folosit diverse pretexte, toate inconsis-tente şi fără să poată aduce cea mai mică dovadă de participare a ţării noastre la vre-un act terorist.

La 30 aprilie 2009, administraţia Oba-ma a ratificat prezenţa absurdă a Cubei pe această listă, reiterând că „guvernul cubanez continuă să acorde refugiu sigur câtorva terorişti”, care „membrii ai ETA, FARC şi ELN au rămas în Cuba în 2008” şi că „continuă să permită ca unii fugari din SUA să trăiască legal în Cuba”, ceea ce a fost respins energic de Ministerul de Externe şi a motivat o Reflecţie a coman-dantului Fidel cerând Statelor Unite să discute această temă.

Cuba a făcut publice în trecut suficien-te elemente care demonstrează falsitatea şi caracterul de manipulare al acestor pre-texte, aşa cum se reflectă exhaustiv în De-claraţia Ministerului de Externe, „Cuba nu are nimic de ascuns şi nimic de care să-i fie ruşine”, emisă la 2 mai 2003.

Prezenţa negestionată de Cuba a câtor-va membri ai organizaţiei basce ETA care fuseseră exilaţi, a făcut obiectul unei cereri a guvernelor implicate în temă, cu care s-a ajuns la un acord acum peste un sfert de secol, acord în baza căruia a venit în Cuba un mic grup de militanţi ai acestei organi-zaţii. Cuba a stabilit regula strictă ca oricare dintre embrii grupului care pleacă din ţară nu va mai putea intra din nou pe teritoriul cubanez.

Membrii ETA rezidenţi în Cuba nu au fo-losit niciodată teritoriul nostru pentru acti-vităţi ale acestei organizaţii contra Spaniei sau a altui stat. Cuba a îndeplinit scrupulos acel acord. Tema prezenţei unor membri ai ETA în Cuba este o treabă cu caracter bila-teral, în legătură cu care au fost menţinute contactele cu guvernul Spaniei. Guvernul Statelor Unite nu are nici dreptul şi nici autoritatea pentru a se amesteca în aceste treburi, care nu-l privesc absolut deloc şi cu atât mai puţin le afectează siguranţa naţio-nală, aşa cum nu afectează nici securitatea vreunui alt stat.

În ceea ce priveşte Forţele Armate Re-voluţionare din Columbia (FARC) şi Armata de Eliberare Naţională (ELN) din Columbia, cum se ştie, atât guvernul columbian, cât şi aceste forţe de guerrilla au căzut de acord să solicite Cubei, la momentul respectiv, participarea la procesul de pace. În acest cadru, Cuba a fost parte din Grupul de ţări care facilitează Dialogul şi din Grupul de Ţări Prietene pentru Convorbiri de Pace, şi a servit de sediu pentru câteva runde de negocieri.

Poziţia transparentă şi ajutorul guver-nului cubanez dat procesului de pace au

fost recunoscute public, nu numai de FARC şi ELN, ci şi de ONU şi de guvernul colum-bian însuşi.

În legătură cu prezenţa în Cuba a unor fugari de justiţia din Statele Unite, merită să reiterăm că pe teritoriul nostru nu au gă-sit refugiu niciodată şi nici nu locuiesc te-rorişti din nici o ţară. Cuba a oferit protecţie legitimă şi azil politic unor luptători pentru drepturile civile americane.

De asemenea, se află în Cuba alţi cetă-ţeni americani care au comis delicte, mai ales sechestrări de avioane, care au fost ju-decaţi şi sancţionaţi cu severitate şi, după ce şi-au ispăşit condamnările, au solicitat să rămână în ţară. Guvernul Cubei a fost ace-la care a adoptat măsurile pertinente care au pus capăt definitiv, în anii guvernului lui Carter, sechestrărilor de avioane, un flagel care-şi are originea în chiar Statele Unite.

Guvernul Statelor Unite, dimpotrivă, a fost cel care a primit pe teritoriul său, de la Triumful Revoluţiei, sute de delincvenţi, asasini şi terorişti, ignorând cererile formale de extrădare prezentate de Guvernul Cubei în fiecare caz, pe baza Acordurilor de Extră-dare în vigoare pe atunci. Mulţi din aceşti indivizi se plimbă liberi şi liniştiţi pe străzile americane, chiar dacă au fost implicaţi în noi acte teroriste contra cetăţenilor şi in-tereselor Statelor Unite, Cuba şi altor ţări. Cazul cel mai cunoscut şi atroce este cel al exploziei unui avion de pasageri al Com-paniei Cubana de Aviacion, la 6 octombrie 1976, care a provocat 73 de morţi şi a con-stituit primul act terorist contra unei nave civile, în plin zbor, în Emisfera Occidentală. Autorii acestui act, Orlando Bosch Avila şi Luis Posada Carriles trăiesc încă şi locuiesc nepedepsiţi la Miami, primul graţie iertării prezidenţiale a lui George Bush şi al doilea, în aşteptarea prelungirii procesului inten-tat contra sa pentru că a minţit şi a obstruc-ţionat justiţia într-un proces de emigrare şi nu pentru acte de terorism internaţional cum ar trebui.

Unele dintre aceste adevăruri nu au pu-tut fi ignorate de aceleaşi rapoarte ale De-partamentului de Stat care includ Cuba ca „Stat care promovează terorismul”.

Cuba respinge ca nelegitim mecanismul prin care Guvernul Statelor Unite îşi arogă dreptul de a da certificate de bună-purtare altor ţări în materie de terorism şi să emită liste discriminatorii şi selective cu scopuri politice, în timp ce-şi asumă o poziţie cu dublu standard nejudecând şi permiţând să lase în libertate pe vinovaţii dovediţi a unor oribile acte teroriste contra Cubei.

Ca o dovadă a acestui lucru, Cei Cinci Eroi ai noştri: Gerardo, Fernando, Ramon,

Antonio şi Rene, ispăşesc condamnări aer-bitrare şi nedrepte în închisori americane pentru că au apărat Cuba, dintre ai cărei fii 3.478 au murit şi 2.099 au rămas mutilaţi ca urmare a actelor teroriste; de asemenea pentru că au apărat integritatea cetăţenilor Statelor Unite şi ai altor ţări.

Cuba a desfăşurat întotdeauna o ac-tivitate exemplară în lupta contra teroris-mului.

- Cuba condamnă orice act terorist, în toate formele şi manifestările

- Teritoriul Cubei nu a fost niciodată fo-losit şi nici nu va fi folosit vreodată pentru organizarea, finanţarea sau executarea de acte teroriste contra vreunei ţări, inclusiv Statele Unite;

- Cuba este Stat-Parte la 13 convenţii internaţionale existente în materie de tero-rism şi îşi îndeplineşte strict obligaţiile care derivă din rezoluţiile 1267, 1373 şi 1540 ale Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite în materie.

- Cuba nu posedă, nici nu are intenţia de a poseda, arme de exterminare în masă de nici un fel şi-şi îndeplineşte obligaţiile în virtutea instrumentelor internaţionale pe care le-a subscris în materie de arme nucle-are, chimice şi biologice.

- Adunarea Naţională a Puterii Popu-lare a Republicii Cuba a aprobat, la 20 de-cembrie 2001, Legea 93 „Contra actelor de terorism”, în care declară toate actele de terorism internaţional ca delicte grave şi a stabilit pedepse foarte severe.

- De asemenea, Cuba a adoptat măsuri pentru a preveni şi reprima orice act de te-rorism şi toate activităţile legate de acesta, inclusiv finanţarea terorismului. De ase-menea, a întărit paza frontierelor şi a luat măsuri pentru a împiedica traficul de arme şi a intensificat cooperarea judiciară cu alte ţări, pentru care a semnat 35 de acorduri în materie de asistenţă juridică şi a manifestat în repetate rânduri disponibilitatea perma-nentă de a coopera cu toate statele în acest domeniu.

- În acest spirit, Cuba a cooperat, chiar activ, cu Guvernul Statelor Unite. În trei oca-zii (noiembrie 2001, decembrie 2001 şi mar-tie 2002), Cuba a propus autorităţilor ame-ricane un proiect de Program de cooperare bilateral petnru combaterea terorismului, şi în iulie 2008, Cuba şi-a retierat disponibilita-tea de a coopera în acest domeniu.

- În câteva ocazii, autorităţile cubaneze au adus la cunoştinţa Guvernului Statelor Unite, disponibilitatea sa de a face schim-buri reciproce de informaţii despre planu-rile de atentate şi acte teroriste îndreptate contra unor obiective în oricare dintre cele

două ţări. Este de asemenea cunoscut fap-tul că în anul 1984, Cuba a alertat asupra unui plan de atentat la viaţa preşedintelui Ronald Reagan care a dus la neutralizarea celor implicaţi de către autorităţile ameri-cane. În 1998, s-a transmis Administraţiei William Clinton informaţia despre planurile de instalare de bombe în avioane de linie cubaneze sau ale altor ţări care călătoreau spre Cuba.

- De asemenea, autorităţile cubaneze au dat guvernului Statelor Unite informa-ţii numeroase despre acte teroriste comise contra Cubei. În 1997, 1998, 2005 şi 2006, Cuba a dat FBI dovezi numeroase despre exploziile cu bombe în diverse centre tu-ristice cubaneze, dând chiar acces la autorii acestor fapte, reţinuţi în Cuba şi martorilor.

- De asemenea, nu trebuie uitat că Cuba a fost una dintre primele ţări care a con-damnat public criminalele atacuri teroriste de la 11 septembrie din 2001 în Statele Uni-te, a transmis disponibilitatea de a acorda asistenţă medicală şi umanitară victimelor, şi s-a oferit imediat să-şi deschidă spaţiul aerian şi aeroporturile pentru a primi avi-oanele de pasageri cu destinaţi spre terito-riul american. În pofida numeroaselor acte teroriste provenind de pe teritoriul ameri-can contra Cubei, ţara noastră a păstrat o conduită ireproşabilă şi curată, faţă de ori-ce faptă care ar putea afecta pe cetăţenii americani, pentru că Cuba este o ţară care se conduce după principii politice şi norme etice.

Guvernul cubanez, cu moralitatea şi demnitatea sa, condamnă includerea arbi-trară a Cubei pe lista celor 14 ţări ale căror cetăţeni vor fi supuşi noilor măsuri restricti-ve prin decizia Guvernului Statelor Unite.

Guvernul cubanez cere, de asemenea, imediata scoatere a Cubei de pe lista „sta-telor care promovează terorismul interna-ţional”, pentru că este o calificare injustă, arbitrară şi motivată politic, care vine în contradicţie cu conduita exemplară a ţă-rii noastre în lupta antiteroristă şi pune la îndoială seriozitatea Statelor Unite în lupta contra acestui flagel.

De asemenea, cere Guvernului Statelor Unite, ca o expresie a angajării sale în lupta antiteroristă, să acţioneze cu fermitate şi fără dublu standard contra acelora care de pe teritoriul american au comis acte tero-riste contra Cubei, şi să-i pună în libertate pe Cei Cinci Eroi antiterorişti cubanezi în-carceraţi pe nedrept în această ţară.

Havana, 7 ianuarie 2010 Ministerul Relaţiilor Externe al

Republicii Cuba

Cuba, obsesia Statelor Unite ale Americii