1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE JURNALISM ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

JURNALISMUL ONLINE ŞI NOILE TEHNOLOGII

Conf. univ. dr. George Lăzăroiu Obiectivele cursului

Cursul se adresează studenţilor din anul II, făcând parte din trunchiul comun al ambelor specializări – Jurnalism, respectiv Comunicare şi Relaţii Publice. Se vizează explicarea modului în care reţelele sociale au devenit o bază pentru analizele referitoare la dezvoltarea internetului şi la tendinţele de evoluţie socială. Media sociale vizează posibilităţile tehnice şi practicile online ce le permit utilizatorilor să genereze conţinut, difuzând astfel informaţii în spaţiul public. Efectul limbajului digital şi al tehnologiilor conexe asupra domeniilor media este atât de profund, încât o înţelegere a transformărilor prezente şi viitoare nu este posibilă fără o cunoaştere elementară a terminologiei şi a conceptelor sale subiacente. Rapida expansiune a opţiunilor media şi popularitatea crescândă a universurilor virtuale în care schimbul de informaţie există la un nivel mult mai înalt au făcut ca înţelegerea tehnologiilor noilor media şi viitorul media existente să devină şi mai decisive, dar şi mai complexe.

CONŢINUTUL TEMATIC DE BAZĂ 1. Impactul evoluţiei tehnologice asupra jurnalismului Efectul limbajului digital şi al tehnologiilor conexe asupra domeniilor media este atât de profund, încât o înţelegere a transformărilor prezente şi viitoare nu este posibilă fără o cunoaştere elementară a terminologiei şi a conceptelor sale subiacente. Internetul şi serviciile on-line se bazează pe reţele de benzi rapide care permit deplasarea eficientă a biţilor (în cazul reţelelor digitale) între diferite puncte ale reţelei. McLuhan, arată Fidler, a văzut în imaginile mozaic ale televiziunii antiteza erei tipografice, şi considera că media tipărite îi îndepărtează pe oameni de lume şi unii de alţii, în vreme ce media electronice îi făceau mai interdependenţi şi recreau lumea după chipul şi asemănarea unui sat global. Viziunea asupra vieţii proprie generaţiilor televiziunii are mai multe în comun, crede McLuhan, cu tradiţiile orale primitive decît cu alte culturi literate contemporane.

Două evoluţii din perioada 1989–1994, Mosaic şi World Wide Web, sunt cei mai importanţi factori în brusca popularitate a internetului. Fără aceste tehnologii, sau echivalentele lor, comercializarea acestuia pe scară largă nu ar fi fost posibilă. Protocoalele internet şi limbajul criptic de comandă oferea inginerilor de reţea experimentaţi un mediu de dezvoltare funcţional, fără să fie însă "prietenos" pentru utilizatorii nespecialişti. Web-ul este de fapt o înlănţuire internaţională de baze de date, conectate prin intermediul internetului, care folosesc o arhitectură de colectare a informaţiilor elaborată în 1989 de către Tim Berners-Lee, un specialist în computere britanic, în cadrul laboratorului de fizică CERN din Geneva. Sistemul lui Berners-Lee se bazează pe forma de legare a informaţiilor între ele cunoscută drept hypertext sau hypermedia. Acest standard, de care depinde tehnologia Mosaic, a simplificat mult manevrarea şi afişarea conţinuturilor media mixte, deschizând porţile pentru publicarea on-line prin internet. Mulţi utilizatori cred că internetul este un vehicul mai bun pentru libera exprimare şi dezbatere publică decît orice altă formă existentă de media comunicaţionale. Chiar dacă publicul de internet este fragmentat faţă de formele obişnuite de media, puterea sa potenţială de a influenţa liderii de opinie şi tinerii alegători nu a scăpat politicienilor şi grupurilor de interese specifice. Un torent de tehnologii transformatoare, de la telegraful electric la microprocesoare şi internet, a testat şi confirmat enorma capacitate de adaptare a sistemului de comunicare umană. Rapida expansiune a opţiunilor media şi popularitatea crescândă a uni-versurilor virtuale în care schimbul de informaţie există la un nivel mult mai înalt au făcut ca înţelegerea

2

tehnologiilor noilor media şi viitorul media existente să devină şi mai decisive, dar şi mai complexe. Două dintre principiile fundamentale ale mediamorfozei (principiul supravieţuirii şi cel al adoptării întîrziate) pot necesita clarificări suplimentare. Deşi principiul supravieţuirii pare să implice că toate formele mediatice, precum şi entităţile media, se vor adapta necontenit şi vor evolua ca răspuns la condiţii în schimbare, nu trebuie presupus că formele individuale pot să se adapteze şi să evolueze cu succes la ne-sfârşit. Finalmente, majoritatea formelor de comunicare, precum speciile vii, vor fi subordonate sau vor dispărea. Dar procesul durează de obicei timp îndelungat şi nu apare în clipa în care emerge o formă nouă. În bună măsură, o mare parte din aparenta accelerare şi din haosul pe care îl întîlnim astăzi în lumea telecomunicaţiilor constituie rezultatul multor convergenţe simultane. Conectarea a sute de milioane de oameni prin intermediul internetului şi a altor sisteme de telecomunicaţii poate accelera impactul încrucişat al tehnologiilor emergente şi dezvoltarea noilor media.

Rheingold evidenţiază ameninţarea totalitaristă ridicată de perspectiva unor media mobile şi omniprezente (dezvoltările de cooperare extind libertatea curentă). Primele variante ale sistemelor de management al reputaţiei sau de filtrare socială sprijină noi forme de cooperare la scară largă: reţelele de comunicare electronică au transformat sistemul de credit instituţionalizat de secole în domeniul bancar; eBay întrebuinţează un sistem al reputaţiei pentru a facilita tranzacţii de miliarde de dolari pentru oameni care nu se cunosc şi care trăiesc în diferite colţuri ale lumii; Epinions plăteşte contribuabilii celor mai populare critici online de cărţi, filme, restaurante ş.a.; Slashdot (varianta karma a acestei reţele filtrează bruiajul, nominalizează mesajele bune şi oferă protecţie împotriva abuzului de putere din partea moderatorilor) şi alte forumuri online auto-organizate le permit participanţilor să evalueze poziţiile altor participanţi la discuţii; sistemul de recomandări online de la Amazon le spune clienţilor despre cărţi şi înregistrări cumpărate de cei cu gusturi similare lor; Google listează consecutiv, în ordine descrescătoare, acele site-uri care au cele mai multe conexiuni către ele. De asemenea, se realizează o economie de timp şi bani importantă prin utilizarea în comun, online, a cunoştinţelor. Ciberspaţiul social ajută împărtăşirea informaţiilor utile în cadrul comunităţilor virtuale. Dezvoltarea unei reputaţii pentru distribuirea unor recomandări de calitate bună este o modalitate de a-ţi configura un statut social nutrit. Schimbul de cunoştinţe între oameni de pe întreg mapamondul, în timp real, transformă radical împărtăşirea cunoştinţelor, reducând semnificativ costul de tranzacţie al coordonării răspunsurilor cu întrebările (ia puţin timp să expediezi un e-mail cu un URL direcţionat către o pagină interesantă sau pentru identificarea forumului adecvat pentru a pune o întrebare). Sistemele automatizate de filtrare colaborativă funcţionează exemplar atunci când există un risc scăzut de luare a unei decizii greşite.

Rheingold observă că managerii de reputaţie ce le permiteau utilizatorilor care făceau recomandări să se evalueze între ei au făcut posibilă apariţia pieţelor de opinii ce furnizau gratificaţii ale ego-ului. Aprobarea socială instantanee este moneda prestigiului online în comunităţile de opinii ale experţilor. Soft-ul de blog-uri a facilitat actualizarea unui simplu site web pentru oricine doreşte să o facă. În general, blog-urile sunt actualizate regulat, includ legături către site-urile preferate, se concentrează asupra unui subiect de interes şi încorporează comentarii asupra site-urilor respective. Blog-urile pot fi jurnale sau indexuri către diverse subculturi, includ o listă cu blog-uri similare sau favorite şi dezbat legături ce permit alcătuirea comunităţilor. Inelele de blog-uri despre sfere de interes asemănătoare se auto-organizează, iar din dezbateri se ivesc spontan comunităţi de afinităţi împărtăţite. Soft-urile pentru filtrarea conversaţiilor potrivit preferinţelor individuale au evoluat şi s-au diversificat, atât pentru accesul democratic, cât şi pentru reglarea bruiajului semantic. Comunitatea open source a reprezentat un câmp fertil pentru sistemele de reputaţie socială. Reţeaua de formare de grup eBay se auto-organizează în jurul preocupărilor comune: grupurile inteligente ce folosesc eBay în avantajul lor sunt ţinta unor presupuse grupuri inteligente care încearcă să găsească breşe în sistem, iar atacurile ultimilor sprijină strădaniile altor grupuri inteligente care realizează sisteme de reputaţie mai performante spre a contracara modalităţile cunoscute de fraudare. Vânzătorii care se dovedesc a fi constant oneşti acumulează scoruri de reputaţie relevante. 2. Avantajele internetului pentru difuzarea informaţiilor media Noile forme de comunicare, explică Fidler, de la CD-ROM şi sisteme de computere multimedia la asistent personal digital şi internet, şi-au făcut apariţia aproape simultan, ca potenţiale ameninţări şi oportunităţi la adresa companiilor de media şi telecomunicaţii încetăţenite. Impresiile despre salturile tehnologice spontane sunt în general eronate. Această regulă poate fi reformulată în două moduri: (i) descoperirile şi inovaţiile de laborator au nevoie de un timp mai îndelungat pentru a deveni produse sau servicii

3

comerciale de succes; (ii) tehnologiile care par a se fi ivit brusc sub forma unor produse şi servicii de succes au fost în curs de elaborare timp îndelungat. Orice nouă formă de comunicare evoluează încă de la origini ca o extensie a unei forme anterioare într-una distinctă. Această continuitate a transformărilor şi adaptărilor este un proces complex, comparabil cu evoluţia speciilor. Mediamorfoza este o viziune unitară asupra evoluţiei tehnologice a mijloacelor de comunicare. În loc să studieze fiecare formă separat, ea ne încurajează să examinăm toate formele ca pe nişte membri ai unui sistem interdependent şi să observăm asemănările şi relaţiile care există între formele trecute, prezente şi emergente. Noile media se dezvoltă gradual din metamorfoza prin care trec media vechi. Atunci cînd apar forme noi de comunicare, cele vechi continuă să evolueze şi să se adapteze. Formele încetăţenite de media trebuie să se schimbe ca răspuns la emergenţa noului mediu de comunicare, cealaltă opţiune fiind de a-şi înceta existenţa. Principiul metamorfozei, precum şi unele principii cheie ale mediamorfozei, derivă din trei concepte – coevoluţie, convergenţă şi complexitate. Toate formele de comunicare sunt indisolubil relaţionate în structura sistemului uman de comunicare şi nu pot exista independent una de alta. Pe măsură ce fiecare nouă formă apare şi se dezvoltă, ea influenţează peste timp şi în grade distincte dezvoltarea tuturor celorlalte forme existente. Coevoluţia şi coexistenţa, mai degrabă decît evoluţia secvenţială şi Înlocuirea, au constituit norma încă de la apariţia primelor organisme pe planetă. Varietatea tehnologiilor comunicării pe care o considerăm acum ca de la sine înţeleasă nu ar fi fost posibilă dacă naşterea fiecărui nou mediu ar fi antrenant simultan moartea unui mediu mai vechi. Deşi poşta electronică şi chat-ul înseamnă cuvinte scrise, ele sunt fundamental extensii nestructurate ale comunicării orale ce oferă o modalitate de interacţiune spontană fără mediere umană exterioară. Extinderea internetului şi a serviciilor on-line a focalizat o atenţie sporită asupra comunicării mediate de computer (CMC) şi asupra implicaţiilor sale pentru companiile media existente. Deşi CMC a fost iniţial elaborată spre a facilita schimburile de informaţii, noi şi neaşteptate forme de comunicare apar din convergenţa diverselor tehnologii pentru computere şi comunicare. Acestea includ jocuri multi-utilizator şi sisteme de realitate virtuală, precum şi variate forme de poştă electronică şi bulletin boards.

Pe măsură ce reţelele de computere devin mai rapide şi mai puternice, notează Fidler, ele vor avea o capacitate tot mai mare de a încorpora programe ce funcţionează ca surogate umane. Cu viitoarele cyber-tehnologii poate n-o să mai ştim sau n-o să ne mai intereseze dacă persoana cu care interacţionăm este un alt om sau o entitate digitală. Toate formele electronice ale domeniului difuziunii par să devină tot mai puţin pasive şi mai mult interactive, o dată cu dezvoltarea continuă şi aplicarea limbajului digital. Conţinutul informaţional al documentelor este procesat din exterior de mediatori care controlează producţia şi selecţia, dar, spre deosebire de formele difuziunii, cititorul individual deţine controlul asupra ritmului, secvenţialităţii şi programării. În loc să observe pasiv, cititorii de documente caută informaţia în mod activ. A citi şi răsfoi informaţii scrise necesită o mai importantă cantitate de procesare analitică din partea receptorilor decît majoritatea formelor difuziunii. Documentele pot afecta oamenii la nivel emoţional, dar de obicei sunt mai eficace în capacitatea lor de a stimula imaginaţia şi de a activa gândirea abstractă şi analitică. 3. Noile „autostrăzi” şi noile „vehicule” informaţionale Cuilenburg et al. arată că interesul ştiinţei comunicării se concentrează asupra posibilităţilor de aplicare a tehnologiei informaţionale şi a urmărilor sociale ale acestei înnoiri tehnologice. Unde există suficiente reţele digitale, şansele de dezvoltare a unei societăţi interconectate sunt evidente. Inovaţiile tehnologice influenţează procesul de comunicare în ansamblul social. Automatizarea poate fi concepută ca întrebuinţare la scară tot mai extinsă a calculatoarelor. Informatizarea se referă la importanţa socială crescândă a sistemelor informaţionale. Tehnica digitală permite amplificarea transferului de informaţii, demers ce vizează cantitatea, rapiditatea şi acurateţea transferului informaţional. Se ajunge astfel la o suprasolicitare a capacităţilor de prelucrare informaţională pe care le are publicul. Extinderea nelimitată a ofertei informaţionale distrage atenţia de la valoarea informaţiei. Dacă oferta de informaţie descrie o creştere exponenţială, iar nivelul de cunoaştere se ridică, efectul pe care-l are informaţia asupra comportamentului rămâne de acelaşi ordin. Oferta de informaţie va cunoaşte în anii următori o dezvoltare importantă, însă cantitatea de cunoştinţe de care dispune societatea va creşte mai lent, nivelul de cunoaştere nefiind direct proporţional cu oferta de informaţii (oferta creşte prin dublarea sau suprapunerea aceloraşi informaţii). Ameliorarea deciziilor depinde într-o măsură neglijabilă de valoarea informaţiilor. Factorul care determină înmulţirea informaţiilor este complexitatea socială. Odată cu informatizarea, tot mai multe informaţii nu doar că nu răspund unei probleme în care trebuie luată o decizie, dar determină

4

ele însele noi probleme. Astfel, o cantitate crescândă de informaţii îşi va pierde funcţia informativă. Consumul informaţional creşte mai lent decât oferta, iar acestui fenomen limitativ i se alătură incapacitatea de a selecta informaţia necesară, precum şi faptul că este mai dificil să creezi informaţii decât să implementezi noi tehnologii de prelucrare a informaţiilor, de unde o supracapacitare informaţională. Suprainformatizarea dereglează relaţia dintre informaţie şi efectul său, îndeosebi când valoarea pragmatică a informaţiei rămâne constantă. Valoarea sporului de informaţii depinde de îmbunătăţirea sistemelor informaţionale, care ar trebui să asigure, la nivel social, pluriformitatea informaţiilor şi liberal acces la acestea. Consumul individual la micronivel depinde de interesul pentru noile tehnologii şi de avantajele imediate pe care acestea le oferă. Informatizarea nu conferă informaţiei o mai mare valoare socială, întrucât noile media electronice pot conduce la o sciziunea a publicului, evidenţiind inegalitatea de informare.

Deuze susţine că cibercultura este o expresie a unei societăţi tot mai individualizate într-o lume globalizată. Cultura digitală este un sistem valoric în curs de dezvoltare şi încorporează o mulţime de aşteptări aşa cum sunt acestea exprimate îndeobşte în activităţile desfăşurate de factorii de decizie din media informaţionale şi de utilizatori în spaţiul online. Deuze vede practica culturii digitale ca pe o expresie a individualizării, post-naţionalismului şi globalizării. Acţiunea de a activa pe blog sau de a publica într-un spaţiu deschis pe un site independent constituie valorile preferate, ca şi aşteptările faţă de ceilalţi actanţi. Deuze vede media independente drept un gen jurnalistic ce serveşte ca o platformă pentru producerea şi diseminarea ştirilor şi informaţiilor. Site-urile, activităţile şi activiştii ce operează în media independente constituie exemple de organizare simultană a practicilor sociale fără continuitate geografică. Deuze discută articulaţiile culturii digitale pe temeiul dezbaterilor contemporane despre jurnalismul online, acţiunea de activa pe blog şi cea de a publica într-un spaţiu deschis. Cultura digitală are proprietăţi emergente cu origini în fenomenele online şi offline. O cultură digitală presupune că în modalităţile în care oamenii şi tehnologiile interacţionează în contextul unei computerizări şi digitalizări tot mai accentuate a societăţii se consolidează o cultură digitală emergentă. Dezvoltarea unei perspective asupra lumii tot mai fragmentată, prelucrată şi interrelaţionată face parte din cultura digitală. Componentele principale ale culturii digitale pot fi definite prin trei concepte: participare, remediere şi bricolaj. Popularitatea formelor participative de jurnalism poate fi explicată prin faptul că acestea se opun ofertei tradiţionale venite din partea media instituţionalizate.

Shirky observă că, datorită internetului, costul publicării la nivel global s-a prăbuşit. Informaţiile pe care le oferim despre noi înşine în e-mail-uri şi reţele de socializare online au crescut vizibilitatea noastră socială şi ne-au facilitat posibilitatea interacţiunii, dar şi evaluării de către public. Vechile limitări ale media au fost reduse radical, noile tehnologii oferind şi alte tipuri de socializare. Ne aflăm în posesia unor instrumente comunicaţionale îndeajuns de flexibile pentru a se acorda capacităţilor noastre sociale. Noile instrumente sociale reduc costurile acţiunii de coordonare în grup, oferind noi interrelaţionare prin grupuri liber structurate şi operând fără direcţie coordonatoare şi fără a se viza vreun profit. Reţelele noastre electronice permit crearea unor noi forme de acţiuni colective, iar prăbuşirea costurilor de tranzacţie facilitează relaţionarea interumană. Multe platforme de partajare operează într-o manieră absolut deschisă. Cooperarea implică modificarea comportamentului spre a ne sincroniza cu cei din jur, creând identitate de grup. Producţia în colaborare măreşte tensiunea dintre ţelurile grupului şi cele ale individului, întrucât ea este mai dificil de obţinut decât partajarea: orice poate fi negociat necesită mai multă energie decât lucrurile ce se pot dezvolta laolaltă. Acţiunea colectivă necesită un grup de persoane care se dedică întreprinderii unui anumit demers laolaltă într-un mod ce face ca decizia grupului să se relaţioneze de fiecare membru în parte. Împărtăşirea informaţiei creează conştientizare partajată printre participanţi. Acţiunea colectivă creează o responsabilitate împărtăşită, relaţionând identitatea utilizatorului de cea a grupului, şi implicând provocări ale coordonării. Pentru ca un grup să întreprindă o acţiune colectivă, el trebuie să aibă o viziune împărtăşită destul de pregnantă pentru a fortifica grupul. Acţiunea colectivă e mai dificil de articulat decât partajarea informaţiei sau crearea în colectiv. Reţele de comunicare recente constituie o platformă pentru alcătuirea grupului (multe dintre instrumentele realizate pentru aceste reţele iau acest aspect de la sine şi îl extind în variate moduri).

4. Cyberspaţiul – noul continent al informaţiei de presă

Fidler evidenţiază că precum caracteristicile biologice sunt propagate de la o generaţie la alta prin coduri genetice, caracteristicile media sunt întrupate şi dezvoltate prin coduri de comunicare numite limbaje (cei mai puternici agenţi ai schimbării de-a lungul evoluţiei umane). Dezvoltarea limbajului vorbit şi a

5

limbajului scris a determinat două mediamorfoze în cadrul sistemului de comunicare umană. Nenumărate tehnologii de transformare, afectând toate aspectele vieţii umane şi ale comunicării, s-au inspirat din aceşti doi agenţi ai schimbării. Limbajul digital modifică formele existente de media comunicaţionale, fiind agentul schimbării cu cea mai mare responsabilitate pentru confuzia distincţiilor între domeniile istorice ale comunicării. Convergenţa industriilor media şi a tehnologiilor digitale a condus finalmente la noi forme de comunicare multimedia, aceasta fiind definită îndeobşte ca orice mediu în care două sau mai multe forme de comunicare sunt integrate. Cu un mediu de afişare electronică, precum sunt monitorul de computer sau micul ecran, noile sisteme multimedia sunt capabile să transmită informaţia prin variate combinaţii video, animaţie şi sunet, precum şi prin imagini statice şi cuvinte scrise. Convergenţa pe scară extinsă se poate produce doar ocazional, însă formele media care există astăzi sunt rezultatul unor convergenţe la scară redusă care au avut loc frecvent de-a lungul timpului. Fuziunea implică faptul ca două sau mai multe entităţi (de pildă, companii, tehnologii sau media) să se reunească pentru a forma o singură entitate integrată. Convergenţa este o încrucişare de tronsoane din care rezultă transformarea fiecărei entităţi iniţiale convergente, precum şi crearea unor noi entităţi. Toate formele media activează într-un univers dinamic, interdependent. Când presiunile externe sunt aplicate şi apar noi inovaţii, fiecare formă de comunicare este afectată de un proces intrinsec de auto-organizare ce are loc spontan în interiorul sistemului.

Fidler notează că tot aşa cum speciile evoluează pentru o mai bună supravieţuire într-un mediu în schimbare, la fel procedează atât formele de comunicare, cât şi entităţile media. Acest proces este esenţa mediamorfozei. Formele interpersonale au ca nucleu vorbirea umană şi metodele nonverbale de schimb informaţional, precum expresiile faciale, limbajul semnelor şi contactul fizic. Acestea sunt forme participative şi interactive care se bazează în mare măsură pe memorie şi context. Persoanele implicate în comunicare interpersonală nu extrag prea multe aspecte din mesajele stocate sau înregistrate, ci mai curând din propriile lor experienţe şi emoţii. Toate formele de comunicare de acest tip implică un schimb de informaţie în dublu sens: între indivizi sau între indivizi şi programe de computere ce acţionează ca surogate umane. Astfel de forme interpersonale se diferenţiază de celelalte prin lipsa aproape totală de mediere umană: ele pot utiliza mediatori tehnologici precum telefoane sau computere personale, precum şi mediatori de limbaj, cum ar fi traducătorii profesionişti, spre a facilita comunicarea de-a lungul timpului, distanţelor şi culturilor, dar altminteri ele sunt lipsite de control sau de manevrare externă a conţinuturilor. Comunicarea interpersonală are tendinţa de a fi deficitar structurată şi nu este necesar să fie transmisă secvenţial pentru a fi înţeleasă. În cazul documentelor hypertext, elemente ale paginilor pot fi legate direct de alte pagini printr-o modalitate nonsecvenţială. De pildă, un cititor poate face clic pe numele unei persoane şi să primească imediat o biografie şi o fotografie a persoanei respective. O versiune mai avansată numită hypermedia a adăugat o a patra dimensiune (timpul), încorporând legături către elemente audio sau video. Selecţionate, o imagine statică sau un element grafic se pot transforma într-un videoclip. Hypertextul şi hypermedia reprezintă primele schimbări semnificative în cadrul domeniului documentar adus de influenţa limbajului digital. Deoarece formele media nu sunt strict izolate unele de altele în cadrul sistemului uman de comunicare, forme din domenii diferite aflate în coevoluţie pot ocazional să conveargă şi să producă noi forme ce prezintă un amestec de trăsături din fiecare domeniu. În conversaţiile de la o persoană la alta, conţinutul şi fluxul mesajelor sunt controlate direct de către emiţător şi receptor. Deoarece niciun intermediar nu este implicat, această formă de comunicare este clasificată drept nemediată. Totuşi, aproape toate formele difuziunii şi cele documentare utilizează intermediari care au puterea de a influenţa conţinutul şi fluxul mesajelor. Din acest motiv, ele sunt considerate deopotrivă forme mediate. Deşi un individ poate domina o conversaţie, toate comunicările interpersonale sunt fundamental bidirecţionale. În privinţa formelor difuziunii şi a documentarelor, mesajele pornesc în general de la emiţători la receptori fără aşteptarea unui răspuns. Publicul poate oferi un oarecare feedback prin scrisori, sondaje sau sisteme de monitorizare care vor influenţa conţinuturile viitoare, dar fluxul mesajului rămâne în esenţă unidirecţional. În formele interpersonale, emiţătorii şi receptorii sunt de obicei participanţi cu drepturi egale în schimbul de mesaje. Exceptând întâlnirile şi dezbaterile moderate, nimeni nu are sarcina de a controla fluxul sau conţinutul conversaţiei. 5. E-papers, e-zine (publicaţiile electronice) – produsele viitorului Thurman observă că ziarele nu s-au adaptat la diferenţa determinată de lectura online deşi vizează ca variantele online să reflecte ediţiile tipărite (site-urile lor sunt arhive electronice şi canale propriu-zise): lectura pe ecran este obositoare, deşi web-ul permite coloane de dimensiuni nelimitate şi acces de oriunde

6

din lume. Jurnalismul online depinde de tipul de monitor pe care se vizualizează produsul de presă. Hârtia are o rezoluţie mai bună decât tubul catodic sau monitoarele cu cristale lichide, un contrast mai pregnant şi este mai lesne transferabilă. Ecranele au nivele de rezoluţie relative scăzute (capacitatea ecranului de a reproduce detaliile şi rezoluţia totală disponibilă pe ecran). Monitoarele nu reflectă lumina, ci o emit (contrastul este unul dintre cei mai importanţi factori care determină lizibilitatea pe hârtie şi ecranele electronice). Jurnaliştii şi editorii ce publică online trebuie să-şi adapteze stilul, structura şi modul de prezentare a materialelor pentru ecran. Textele redactate echilibrat sunt mai vizate decât cele în stil marketizat, în termeni de acurateţe şi viteză a lecturii, a capacităţii de memorare şi a satisfacţiei cititorilor. Internetul este cel mai adesea folosit pentru colectarea şi compararea de informaţii înainte de luarea unei decizii.

Thurman subliniază că în mediul virtual nu există limită de spaţiu, pe când ziarele sunt îngrădite de costurile de tipărire şi de preferinţele cititorilor pentru un tip de produs portabil. Comunicarea rapidă şi eficientă este esenţa unei publicaţii ce doreşte să atragă şi să reţină cititori. Din pricina rezoluţiei limitate a montoarelor existente, majoritatea site-urilor de ştiri pot afişa numai primul paragraf al unui material pe pagina de start (acel paragraf trebuie să conţină esenţa materialului respectiv). Convenţiile tipografice şi de design evidenţiază aşteptările cititorilor şi furnizează un reper în realizarea de publicaţii lizibile. Formatul cu mai multe coloane (specific presei tipărite) nu este recomandabil online, întrucât ar fi obositor să derulezi de la finalul unei coloane spre începutul următoarei. Publicaţiile online folosesc current machete flexibile, lichide, care se extend sau se micşorează spre a umple spaţiul disponibil din browser. Rezoluţia limitată a ecranului presupune că, fără a derula, majoritatea cititorilor vizualizează ziarele online într-un format letterbox. Cititorii de presă online se aşteaptă la ştiri şi articole de tip feature întregi, needitate (cei care sunt deranjaţi de derularea textului pot printa articolele şi le pot citi offline). Decalajul actual dintre gradul de lizibilitate a ştirilor pe hârtie şi pe monitor se reduce odată ce tehnologiile de tipul cernelii electronice (e-ink) vor permite monitoarelor nivele de rezoluţie sau de contrast compatibile celor pe hârtie. Viteza de accesare a conţinutului pe care o furnizează stocarea digitală (pe hard disk) şi inventarea limbajelor codate de hipertext adoptate pe scară extinsă facilitează sarcina publicaţiilor de a genera nenumărate modalităţi narative neliniare de navigare şi le oferă cititorilor acces la acestea. Hipertextul (textul neliniar) nu aderă la vreo structură sau ierarhie de bază. Cititorii se pot mişca cu uşurinţă printr-un text, urmărind idei în variate direcţii şi realizând conexiuni spontane doar dacă a fost definit conţinutul unei baze de date şi a implementat link-urile hipertextului spre a uşura această navigare. Cititorii sunt derutaţi de numărul mare de posibile modalităţi narative şi preferă o interfaţă structurată mai explicit. 6. Particularităţile şi trăsăturile jurnalismului online

Fidler subliniază că în domeniile difuziune şi documentar, aşa-numiţii controlori (gatekeepers) verifică ce, când şi cum se va spune. Aceste persoane administrează, colectează şi distilează informaţia şi divertismentul. Relaţia dintre controlori şi public nu funcţionează similar în ambele domenii. Aproape toate formele difuziunii sunt bazate pe relaţia producător-spectator. Producătorii au ca misiune controlul procesului comunicaţional, iar spectatorii de a accepta pasiv acel control. În practică, spectatorii nu sunt chiar atît de pasivi, dar tind să delege controlul difuzării evenimentelor şi mesajelor producătorilor. Majoritatea formelor documentare se bazează pe relaţia redactor-căutător. Redactorii au îndeosebi sarcina de a valida, filtra, organiza şi prezenta conţinuturile mediatice în numele publicului lor, constituit în mod curent din căutători activi de informaţie şi divertisment. Căutătorii tind să fie mai implicaţi în procesul comunicaţional decît spectatorii. În domeniile difuziune şi documentar, producătorii şi redactorii programează timpul de transmitere. Dar în cazul documentelor, cititorii pot determina momentul în care le vor citi şi pentru cât timp. Toate formele domeniului difuziunii, cu excepţia celor de artă, îşi prezintă conţinutul în mod secvenţial sau liniar. Fiecare scenă urmează după o alta, de la început pînă la sfârşit. Privitorii sau ascultătorii nu pot să sară peste fragmente pentru a vedea sau auzi ce urmează şi nici măcar de la o secvenţă la alta. În privinţa formelor interpersonale şi documentare, conţinutul poate fi prezentat fie liniar, fie nonliniar. Majoritatea formelor vizuale ale domeniului difuziunii, precum teatrul, filmul şi televiziunea, au adoptat orientarea tip peisaj sau orizontală pentru a încadra scene tridimensionale şi imagini panoramice. Deşi există o aşteptare imediată în aproape toate formele difuziunii, interacţiunile publicului cu fiecare formă pot fi destul de diverse. Organizând formele de media în trei domenii (interpersonal, de difuziune şi documentar), reuşim să identificăm şi să comparăm calităţile inerente fiecărei ramuri primare din sistemul comunicării umane. Domeniul interpersonal cuprinde forme de

7

comunicare orală/expresivă de la om la om, al căror conţinut nu este structurat sau influenţat de mediatori externi, şi include comunicarea dintre oameni şi computere atunci când programul de computer este un substitut uman. Domeniul difuziunii încorporează forme de comunicare audio-vizuală mediate (de la puţini la cei mulţi), al căror conţinut este pregnant structurat şi prezentat secvenţial publicului, de la început la sfârşit, în locaţii relativ fixe şi la perioade de timp programate şi predeterminate. Domeniul documentar înglobează forme de comunicare textual-vizuală mediate (de la puţini la cei mulţi), al căror conţinut este ambalat şi prezentat indivizilor mai ales prin media portabile, şi mai cuprinde şi forme de tip pagină electronică existente în reţelele de computere, precum World Wide Web.

Prin consecvenţă contextuală, indică Thurman, zona de text trebuie să se comporte previzibil şi să poată fi controlată de utilizator. Cititorii trebuie informaţi cu privire la destinaţia oricărui link. În mediul virtual, titlurile, şapourile sau linkurile pentru web sunt vizualizate adesea în afara contextului (pe prima pagină sunt văzute ca parte a unei liste de articole într-un browser ca bookmark). Informaţia contextuală este insuficientă pentru a susţine un titlu: cititorul poate vedea un titlu şi un şapou scurt şi pe ele se sprijină când stabileşte dacă citeşte sau nu textul respectiv (titlurile care apar online tind să fie mai ample, să întrebuinţeze un limbaj mai simplu şi să evite jocurile de cuvinte). Jurnalismul online are avantajul de a depăşi graniţele clasice ale distribuţiei publicaţiilor tipărite. Internetul este construit mai curând ca o arhitectură de reţea, cititorii logaţi pe un calculator client fiind conectaţi de cei care publică, reprezentaţi de serverul pe care este stocat conţinutul digital. Computerele din reţea pot fi client sau server (ori ambele simultan), estompând graniţele dintre cititor sau consumator şi furnizor, cel care oferă sau publică informaţia. Dezvoltarea tehnologiei a furnizat instrumente gratuite şi uşor de folosit pentru bloguri. Atacul din 11 septembrie 2001 a constituit un punct de cotitură pentru utilizarea şi recunoaşterea importanţei blogurilor. Creşterea relevantă a cantităţii de informaţie pe bloguri le-a transformat pe acestea într-o sursă utilă de vox pop-uri. Blogul este un site ce încorporează texte scurte, iar materialele (postări în blogspeak) sunt organizate mai degrabă temporal decât prin referinţele la o agendă de ştiri a zilei. 7. Portalurile şi noile servicii media oferite

O mare parte a realităţii se transferă în lumea virtuală a noilor media. Facebook-ul, site de socializare intermediază întâlniri, oraşele pot fi vizitate prin Google Earth (opţiunea Streetview permite utilizatorilor să vadă imagini online ale locurilor dorite ca şi cum ar merge pe o stradă reală, cu o vedere panoramică de 3600), jurnalele personale sunt prezentate pe bloguri, iar politicienii folosesc platforma de microblogging Twitter. Atacurile de tip denial-of-service implică în multe cazuri blocarea serverelor unei companii prin transmiterea unui numar mare de pachete de date. Conform Brand Republic, platforma de microblogging Twitter a ajuns la 44,5 milioane de utilizatori unici in iunie 2009, cu 19% mai multi comparativ cu luna mai a aceluiaşi an. Astfel, Twitter a inregistrat o crestere de peste sapte milioane de utilizatori intr-o singura luna, in conditiile in care platforma de microblogging avea 37,3 milioane de utilizatori in mai. Numarul de utilizatori al Twitter din iunie 2009 era in crestere cu 1.460% fata de aceeasi perioada a anului 2008, cand platforma de microblogging era accesata de doar 2,9 milioane de internauti. Aceste estimari iau in calcul numai traficul de pe Twitter.com si nu si pe cel al aplicatiilor conexe, precum TweetDeck sau Tweetie, pe care numerosi utilizatori le folosesc pentru a accesa site-ul. Dolea şi Ţăruş arată că, începând cu 2006, platforma Second Life a devenit un fenomen social şi financiar considerabil: participanţii interacţionează între ei precum doresc, reconstituind întrucâtva mediul real. Majoritatea utilizatorilor sunt producători de conţinut online. Reţelele sociale au devenit o bază pentru analizele referitoare la dezvoltarea internetului şi la tendinţele de evoluţie socială. Media sociale vizează posibilităţile tehnice şi practicile online ce le permit utilizatorilor să genereze conţinut, difuzând astfel informaţii în spaţiul public. 8. Internetul – sursă de informare fără frontiere

Fidler reliefează că deşi televiziunea a scos la iveală multe din realităţile întunecate ale vieţii, ea a creat şi multe aşteptări şi percepţii nerealiste care au contribuit la o stare generală de indispoziţie şi un cinism de durată faţă de instituţiile împământenite, de media ştirilor şi de aproape toate figurile autorităţii. În anii 1990, programele bazate pe evenimente reale au perturbat în aşa măsură distincţiile dintre fapte şi fantezie, încît versiunile pentru televiziune devin adesea mai reale în minţile oamenilor decît realitatea însăşi. Această tendinţă de simplificare excesivă şi trivializare a unor probleme complexe şi a unor

8

evenimente semnificative a făcut ca demersul de evaluare critică a validităţii informaţiilor să fie cu atât mai dificil. O neîncredere fundamentală faţă de media ştirilor şi alte surse de informare tradiţionale constituie unul din factorii ce au contribuit la popularitatea crescândă a internetului şi a altor reţele on-line pentru consum. În pofida frecventelor reclamaţii de supraîncărcare media, aşteptările noastre de comunicare instantanee şi divertisment continuu cresc mereu.

SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) este un protocol simplu, folosit pentru transmiterea mesajelor în format electronic pe Internet. SMTP foloseşte portul de aplicaţie 25 TCP şi determină adresa unui server SMTP pe baza înregistrării MX (Mail eXchange) din configuraţia serverului DNS. Protocolul SMTP specifică modul în care mesajele de poştă electronică sunt transferate între procese SMTP aflate pe sisteme diferite. Procesul SMTP care are de transmis un mesaj este numit client SMTP iar procesul SMTP care primeşte mesajul este serverul SMTP. Protocolul nu se referă la modul în care mesajul ce trebuie transmis este trecut de la utilizator către clientul SMTP, sau cum mesajul recepţionat de serverul SMTP este livrat utilizatorului destinatar şi nici cum este memorat mesajul sau de câte ori clientul SMTP încearcă să transmită mesajul. Comunicarea intre client şi server se realizeaza prin texte ASCII. Iniţial clientul stabileşte conexiunea către server şi aşteaptă ca serverul să-i răspundă cu mesajul “220 Service Ready”. Dacă serverul e supraîncărcat, poate să întarzie cu trimirea acestui raspuns. Dupa primirea mesajului cu codul 220, clientul trimite comanda HELO prin care isi va indica identitatea. In unele sisteme mai vechi se trimite comanda EHLO, comanda EHLO indicand faptul că expeditorul mesajului poate sa proceseze extensiile serviciului şi doreşte să primească o listă cu extensiile pe care le suportă serverul. Dacă clientul trimite EHLO iar serverul îi răspunde ca aceasta comandă nu e recunoscută, clientul va avea posibilitatea să revină şsi să trimită HELO. Odată ce comunicarea a fost stabilită, clientul poate trimite unul sau mai multe mesaje, poate incheia conexiunea sau poate folosi unele servicii precum verificarea adreselor de e-mail. Serverul trebuie să raspundă după fiecare comandă indicand astfel dacă aceasta a fost acceptată, dacă se mai asteaptă comenzi sau dacă există erori în scrierea acestor comenzi. 9. Jurnalismul online – provocări contemporane

Tomlinson evidenţiază importanţa mijloacelor de comunicare în masă în cadrul procesului de deteritorializare, vizând omniprezenţa tehnologiilor mass-media în experienţa practică modernă şi modul în care experienţa mediată se suprapune experienţei imediate. Tehnologiile comunicaţionale au relevanţă culturală nu doar în termenii mesajelor şi ai reprezentărilor pe care le poartă, ci şi datorită capacităţii lor de a ne structura experienţa şi modul în care utilizăm timpul şi spaţiul. Conectarea comunicaţională globală are implicaţii pentru modul în care resimţim distincţia dintre sfera publică şi cea privată. Deteritorializarea implică o mişcare de îndepărtare de o stare anterioară în care experienţa culturală era mai strâns relaţionată de loc. Teoria modernităţii globale bazate pe distanţare spaţio-temporală atribuie interacţiunii sociale din societăţile premoderne constrângeri mai mari în privinţa locului şi mai multe determinări locale ale experienţei culturale, însă este compatibilă cu recunoaşterea mobilităţii relative a anumitor secţiuni ale acelor societăţi. Conceptul de deteritorializare este un mod de teoretizare a condiţiilor favorizate ce se află la baza culturii global-moderne şi un mod de a descrie şi de a înţelege fenomenele culturale empirice cu care ne confruntăm în contextul transformărilor rapide din stadiul actual al modernităţii.

Dacă o publicaţie îşi propune să întrebuinţeze o anumită tehnologie de furnizare a conţinutului, indică Thurman, grupurile care adoptă tehnologia în cauză reprezintă un indicator al caracteristicilor publicului potenţial, iar conţinutul poate fi adaptat ţinând cont de acestea. Introducerea parţială a tehnologiilor web şi modificările rapide ale acestora determină interesul publicaţiilor de ştiri online pentru tiparele de adoptare a tendinţelor software şi hardware necesare vizualizării site-urilor de ştiri. În sfera tehnologiilor web nu există un risc major asociat cu adoptarea inovaţiilor tehnologice, întrucât software-ul necesar accesării conţinutului online este în general oferit gratis. Uşurinţa şi viteza cu care cititorii pot interacţiona cu publicaţiile operează modificări asupra ierarhiilor specifice proceselor editoriale tradiţionale. Dacă înţeleg aceste tehnologii şi legăturile dintre ele, jurnaliştii pot scrie mai bine pentru formatul electronic: articolele pot fi redactate astfel încât să devină mai accesibile, mai uşor de găsit şi de marcat, şi mai simplu de parcurs. Jurnalismul online se bazează pe un sistem tehnologic complex, din care doar o parte este controlată de cel care publică informaţiile. Chiar dacă internetul ar fi la fel de larg răspândit ca televiziunea sau radioul, ritmul rapid al schimbărilor tehnologice specifice acestui mediu ne arată că nu vom avea parte mult timp de o etapă în care tehnologia necesară accesării ştirilor online să rămână stabilă. Experienţa parcurgerii unui ziar online este inferioară lecturii pe hârtie, însă jurnaliştii îşi

9

pot adapta demersul spre a compensa această diferenţă. În pofida unor inovaţii promiţătoare (precum cerneala electronică – ce foloseşte milioane de microcapsule minuscule pentru a afişa text şi grafică pe o suprafaţă plată), generaţia actuală de monitoare rămâne inferioară hârtiei în privinţa lizibilităţii. În termeni de structură şi stil, modul în care se scrie un ziar se apropie de preferinţele de lectură pe care le au cititorii pe web. 10. Reguli şi tendinţe de scriitură pe web

Miège arată că, în mod curent, informaţia este prezentată (i) fie sub forma mesajelor mediatice, în tradiţia curentului empirico-funcţionalist specializat în analiza mass-media, (i) fie ca o extensie a ciberneticii, în cazul informaţiei profesionale strategice sau al raporturilor dintre indivizi şi sistemele informaţionale, (i) fie ca o caracteristică generală a evoluţiei societăţilor. Comunicarea deţine capacitatea de a trece peste frontierele naţionale şi peste diferenţele identitare, şi de a contura noi perspective. Tehnicitatea aparaturii pentru comunicare presupune o etapă de învăţare, dar şi aproprierea unor coduri culturale (luarea în discuţie a dimensiunii tehnice a obiectelor îmbogăţeşte, dar şi complică, abordarea comunicării). Informaţia nu presupune un stoc permanent disponibil din care ar fi îndeajuns să te serveşti la nevoie, ci este produsă în scopul difuzării, ţinând cont de mijloacele disponibile şi de publicul căruia i se adresează. Iată câteva dintre condiţiile care determină schimbări în modul de funcţionare al informaţiei şi al comunicării: (i) accelerarea vitezei de circulaţie a informaţiilor provenind direct de la sursă, precum şi a informaţiilor profesionale (de unde înmulţirea considerabilă a informaţiilor difuzate, dar şi învechirea rapidă a acestora, precum şi dificultatea crescândă de a deosebi efemerul de semnificativ); (ii) dispariţia sau declinul anumitor repere şi norme profesionale ale jurnaliştilor, care trebuie să facă faţă multiplicării informaţiilor produse astăzi în afara mass-media (adesea cu mijloace net superioare); (iii) diversificarea suporturilor de difuzare a mesajelor, dar şi a formelor de expresie, precum şi a tehnicilor de scriitură; (iv) recepţionarea tot mai individualizată a programelor, datorată atât creşterii ofertei şi înmulţirii mijloacelor de receptare, cât şi transformărilor interacţiunilor sociale din interiorul societăţii contemporane.

Fenomenul comunicării, explică Miège, urmăreşte simultan obiective de globalizare şi localizare, prezentând îndeobşte efecte ambivalente. Comunicarea traversează frontierele naţionale, dar simultan ea poate conduce la o repliere identitară, şi extinde substanţial oferta de programe şi tehnici, fiind în acelaşi timp segregativă, prin întărirea caracterului comercial al informaţiei şi culturii. Comunicarea corespunde unui fenomen mai curând transnaţional şi de aceea ea este asociată cu tendinţa de globalizare. Deşi globalul se regăseşte întrucâtva în local, ultimul nu se rezumă la global (oricât de pregnante ar fi influenţele dimensiunii globale, ele nu imprimă o marcă uniformă şi o orientare univocă la nivel local). Comunicarea, afirmă Miège, este un mijloc de acţiune consensual ce se adresează mai curând impresiei şi persuasiunii decât modalităţilor autoritare întrebuinţate tradiţional de organizaţii pregnant ierarhizate. Destructurarea sistemelor a determinat instaurarea unei noi configuraţii: consumatorii/utilizatorii sunt tot mai des incitaţi să-şi exprime preferinţele în privinţa pieţei. Tehnicile de informare şi comunicare sunt un catalizator puternic al schimbărilor sociale (ele nu le produc direct, ci le însoţesc şi le favorizează), integrându-se în raporturile sociale existente şi fiind un factor de modernizare. Inovaţii tehnice majore au condus la posibilitatea de a digitaliza orice informaţie (imprimând-o pe suporturi electronice care pot fi associate textelor, imaginilor, sunetelor, datelor şi elementelor de grafică), precum şi de a comprima semnalul (stocând datele şi transportându-le mai uşor decât în trecut). Industriile de conţinut au un potenţial semnificativ şi ca atare ele fac obiectul unor manevre strategice. Variate schimbări indică o accentuare a industrializării informaţiei, culturii şi a schimburilor sociale şi profesionale. Gama produselor informaţionale industrializate se extinde în direcţia informaţiei profesionale, a informaţiei destinate consumului privat şi chiar a informaţiei publice. Globalizarea sectorului comunicării sintetizează majoritatea formelor ascendente de capital la scară mondială (există o convergenţă între cele mai dinamice elemente ale capitalului internaţional şi fortificarea industrializării comunicării). 11. Instrumente pentru cercetarea şi colectarea informaţiei

Conform pragmaticii comunicării, evidenţiază Caune, putem deosebi două tipuri de comunicare: digitală şi analogică, exprimând imagini distincte ale lumii. Limbajul digital operează cu unităţi discrete, precum sunt cifrele. Comunicarea digitală este logică, analitică, definiţională. Limbajul analogic este metaforic, semnul fiind în relaţie de similitudine cu lucrul pe care îl desemnează (modul de comunicare analogic este

10

cel al percepţiei totalizante). Emisfera cerebrală stângă traduce orice percepţie într-o reprezentare logică şi îşi exercită funcţiile asupra domeniului limbajului codat şi al comunicării digitale. Emisfera cerebrală dreaptă este specializată în percepţia globalizantă a relaţiilor şi a configuraţiilor complexe, având capacitatea de a restitui totalitatea pornind de la elementele componente. Fenomenul comunicaţional include procesul prin care se realizează contactul (schimbul de enunţuri şi circulaţia informaţiei între două instanţe locutoare), modul în care se ajunge şi se derulează interpelarea, interacţiunea şi influenţa reciprocă ce afectează partenerii în urma actului vorbirii. Este necesar să se examineze noţiunile de reciprocitate pentru a explica fenomenele de receptare şi de influenţă încorporate în fenomenul în care se desfăşoară comunicarea. Suportul expresiv şi modurile personale de întrebuinţare a limbajului sunt alte elemente necesare în analiza modului în care se realizează raporturile cu lumea. Activând noţiunea de responsabilitate faţă de celălalt, enunţarea este un suport al acţiunii. Mecanismul enunţării evidenţiază medierea între individ şi lume. La nivelul discursului individual, emiţătorul realizează de fiecare dată un nou act, plasându-se într-un timp şi în alte circumstanţe faţă de cele ale momentului discursului. Limba virtuală este actualizată în discurs prin folosirea sa de către subiect, procesul de personalizare a limbii într-un discurs pragmatic introduce o relaţie, iar enunţarea include întregul raport cu lumea (discursul fiind instrumental ce permite satisfacerea necesităţii de conexiune cu exteriorul). Limbajul se constituie în mijloc al spiritului uman de a-şi articula un univers al percepţiei şi semnificaţiei.

Thompson propune un cadru conceptual pentru analiza formelor de acţiune şi interacţiune create de mijloacele de comunicare. În societatea actuală există trei categorii de interacţiune care se raportează la moduri comunicaţionale distincte. Interacţiunea faţă-în faţă (dialogică, presupunând fluxul bidirecţional al comunicării) vizează comunicarea directă în contextele prezenţei commune şi foloseşte o multitudine de indicaţii simbolice ce sunt posibile datorită unui sistem referenţial spaţio-temporal comun. Interacţiunea mediată descrie modul de comunicare al scrisorii, telegrafului, faxului, telefonului şi e-mail-ului. Acest tip de interacţiune presupune întrebuinţarea unui mijloc ethnic în vederea comunicării între locuri îndepărtate în spaţiu şi/sau timp. Participanţii nu au sistemul comun de referinţă specific prezenţei laolaltă şi ca atare trebuie să ia în calcul contextualizarea informaţiei. Ei operează cu un număr mai redus de indicaţii simbolice decât e posibil în cazul interacţiunilor faţă-în-faţă (acest gen de comunicare poate avea o ambiguitate mai mare şi poate necesita mai multe abilităţi hermeneutice din partea celor implicaţi). Interacţiunea cvasi-mediată se referă la comunicarea mass-media, nefiind orientată către alte persoane identificabile, ci produsă pentru un număr neprecizat de receptori. Acest tip de interacţiune are caracter monologic: fluxul comunicaţional e predominant unidirecţional. Comunicarea mediată în masă este o cvasi-interacţiune deoarece e lipsită de reciprocitate şi specificitate interpersonală, însă şi un tip de interacţiune, nu doar un simplu transfer de informaţie de la sursă la destinaţie. Receptorii sunt active prin interpretarea comunicării şi prin construirea sensului. Thompson analizează o gamă largă de interacţiuni sociale relaţionate atât de producerea, cât şi de consumul culturii mediatice şi de problemele transformării sferei publice a angajării politice implicate de întrebuinţarea extinsă a tehnologiilor mass-media. Experienţa mediată este acumulată prin interacţiunea mediată sau prin cvasi-interacţiune. Unii indivizi se îndepărtează şi încearcă să se menţină la distanţă de evenimentele care sunt îndepărtate de solicitările urgente ale vieţii lor cotidiene. Alţii, impresionaţi de imagini şi reportaje, se avântă în campanii de sprijinire a unor grupuri şi cauze îndepărtate. 12. Blogul – vocea autorităţii sau vocea pasiunii

Majoritatea blogurilor, remarcă Thurman, permit accesarea materialelor stocate în arhiva lor prin link-uri permanente (permalink-uri). În ultima vreme, blogurile sunt întrebuinţate şi pentru activităţi cu specific jurnalistic, precum o transmisiune în direct de la un eveniment live, rubrici permanente de opinie, bloguri de nişă (micro-jurnalism) ş.a. Blogurile includ texte de dimensiuni reduse, iar un post poate conţine ceva simplu, ca un link sau un comentariu. Blogurile, exemple de microconţinut, permit răspândirea rapidă a ideilor (chiar prin comparaţie cu site-urile care au la bază formate mai tradiţionale). Blogurile pot fi scrise în limbaj HTML, folosind un editor de text, însă cel mai adesea se foloseşte un software special ce permite publicarea rapidă şi uşoară a textelor (acesta administrează o bază de date cu postările, le oferă utilizatorilor o modalitate facilă de a adăuga noi texte şi acordă facilităţi suplimentare pentru căutare şi link-uri). Software-ul în discuţie este disponibil în trei forme: (i) un serviciu de hosting (blogger, typepad, livejournal ş.a.), (ii) un pachet software pentru găzduirea blogurilor pe un server standard (movable type, wordpress, bloxsom ş.a.) şi (iii) un client desktop şi un server (un client de microconţinut). Blogerii au creat moduri de dialogare ce implică funcţionalitatea software-ului şi convenţiile sociale. Blogurile care

11

postează automat comentariile ar trebui să găsească o cale de filtrare a acestora, atât din pricina mesajelor cu formulări licenţioase, cât şi din cauza spam-urilor (printr-un software automat spamerii fac reclamă la câte unui website pe care vizează să-l promoveze). Lista de bloguri (blogroll) este coloana de pe marginea paginii care conţine o enumerare de link-uri către alte bloguri şi constituindu-se într-un bookmark util, deoarece sistematizează o listă de bloguri parcurse constant. Motoarele de căutare ale blogurilor le clasifică în funcţie de prezenţa link-urilor ce fac trimitere la ele şi sunt prezente în alte liste de bloguri. Trackback-ul este un protocol de comunicare ce permite blogului A să transmită blogului B că a comentat una dintre postările sale. Dacă sunt interesat de România, de câte ori public un text nou pe blogul meu fac ping pe canalul România de pe topic exchange ca şi cum aş comenta prin intermediul trackback-ului. Blogurile constituie lumea informaţiilor dinamice, sindicalizarea permiţând livrarea conţinuturilor direct pe desktop-ul utilizatorilor abonat. Programele de agregare, când sunt executate, preiau cele mai recente conţinuturi de la feed-uri RSS (rich site summary) de pe alte bloguri sau site-uri de ştiri şi le combină într-o singură pagină.

Thurman arată că blogul este un mecanism de publicare pe internet, constituind un gen cu propriile convenţii. Motorul de căutare Technorati monitorizează blogurile care au cele mai multe link-uri în alte bloguri (sunt citite sau consultate sistematic), ce articole sunt cel mai des menţionate şi care sunt cele mai recente teme de discuţie, prin identificarea termenilor explozivi (cuvinte cu frecvenţă de apariţie în materiale crescută brusc). URL-ul corespunde unui canal ce asigură un flux regulat al materialelor noi. Pe măsură ce un material este filtrat de internet, se adaugă sau se şterge conţinut, corectându-se erorile identificate. Blogurile nu dispun de vreun proces formal de editare sau de verificare a informaţiilor şi de detectare a greşelilor. Autocorectarea apare în cadrul sistemului înţeles ca întreg. Wiki-urile oferă utilizatorilor libertatea de a edita şi de a şterge material, principiile lor fundamentale fiind informalul, simplitatea şi viteza de interacţiune (un wiki seamănă mult cu un ziar, o revistă sau o carte, întrucât are pagini şi conţine articole lungi şi elaborate). Spre deosebire de jurnalismul tradiţional, în cazul wiki-urilor oricine poate citi, adăuga sau şterge text din paginile sale. Conţinutul şi structura sunt fluide şi pot avea final deschis. Pentru documentarea unui material, forma de hypertext care se află pe un wiki ajută la planificarea, analizarea şi înregistrarea interacţiunilor dintre personaje şi evenimente.

Wiki-urile sunt găzduite curent pe un site public şi folosesc un sistem de tipul content-management pentru a arhiva, indexa şi conecta paginile. Software-urile actuale de wiki pot fixa restricţii asupra lecturii şi scrierii dacă administratorul urmăreşte activarea lor. Un wiki poate fi vizualizat ca un singur document extins într-o continuă stare fluidă (concepţia actuală a unui grup de oameni). Wiki-urile nu trasează o distincţie precisă între postările originale şi comentarii şi nu au o structură ierarhică specifică unei liste de discuţii cu desfăşurare tipică. Wiki-urile sunt create mai curând pentru autorii lor decât pentru cititori, structura şi organizarea intrând în responsabilitatea contributorilor. Blogurile şi wiki-urile permit publicarea directă a unor fragmente restrânse de informaţie, iar comunicarea şi difuzarea informaţiei devin uşor şi rapid de realizat. Blogurile se axează pe oameni şi pe opiniile acestora, pe când wiki-urile presupun contopirea persoanei într-un grup anonim în care nu întotdeauna este clar cine şi ce spune. Blogurile sunt organizate în funcţie de timp, în timp ce wiki-urile sunt alcătuite pornind de la subiectele conexe dintr-o zonă de informaţie. 13. Provocări şi consecinţe ale jurnalismului online

Fidler sugerează că reţelele de comunicare mediată de computer (CMC) vor deveni finalmente extensii intime ale sinelui: limitele dintre lumea "reală" şi cea "virtuală" vor dispărea, iar forme avansate de cybermedia interpersonale vor deveni parte integrantă din viaţa cotidiană a multor persoane. Dezvoltarea reţelelor CMC şi a sistemelor de realitate virtuală nu înseamnă doar crearea de pieţe pentru noi gadget-uri electronice sau transformarea căminelor noastre în case "inteligente", ci în primul rînd construirea unor comunităţi şi facilitarea interacţiunilor umane. A trăi într-o lume virtuală nu e un substitut pentru viaţa în lumea fizică, ci oferă oportunităţi de extindere a orizontului fiecăruia şi de împărtăşire a unor experienţe care altfel nu ar putea fi accesibile. În cyberspaţiu, comunităţile bazate pe interese comune pot implica oameni ce trăiesc în locuri îndepărtate, care din motive fizice sunt legaţi de casa lor, sau care călătoresc frecvent şi sunt prea ocupaţi pentru a lua parte la întâlniri sau evenimente planificate în locuri reale.

Capacitatea indivizilor de a participa activ la guvernare şi în privinţa deciziilor politice va fi mult îmbunătăţită prin adoptarea cybermediei. Ca şi lumea reală, nici comunităţile virtuale nu sunt lipsite de probleme, şi nu toată lumea poate să funcţioneze ca un cetăţean responsabil şi demn de încredere. Cyberspaţiul este adesea asemănat cu o nouă frontieră plină de pericole, dar şi de oportunităţi. Principiul

12

oportunităţii şi al nevoii afirmă că oamenii nu adoptă noile inovaţii şi invenţii doar pe baza tehnologiei implicate. În lumea variată a mijloacelor de comunicare actuale, o abundenţă de informaţii e uşor acce-sibilă fără a fi nevoie de tehnologii de comunicare mediate de computer. Necesitatea socială suplimentară pentru sisteme CMC mai avansate în cadrul comunităţilor academice, de cercetare, de tehnologie, de afaceri şi guvernamentale este evidentă. Membrii acestor comunităţi au o nevoie vitală de informaţii fiabile şi actualizate, şi de comunicare interpersonală care se află în raport direct cu ariile specifice de implicare, indiferent de unde provine informaţia sau comunicarea, ori cât costă. Sistemele ce continuă să se bazeze pe documente tipărite şi schimburi de informaţie de la om la om nu mai sunt capabile să satisfacă acele nevoi, iar torentul de informaţii noi ce se adaugă zilnic la bazele de date ale lumii a copleşit capacitatea oamenilor de a le media fără ajutorul tehnologiilor CMC.

Virusul informatic este în general un program care se instalează fără voia utilizatorului şi provoacă pagube atât în sistemul de operare, cât şi în elementele hardware (fizice) ale computerului. Viruşii hardware afectează hard-disk-ul, floppy-disk-ul şi memoria. Viruşii software afecteazã fişierele şi programele aflate în memorie sau pe disc, inclusiv sistemul de operare sau componente ale acestuia. Câteva dintre efectele pe care le genereazã viruşii software: distrugerea unor fişiere; modificarea dimensiunii fişierelor; ştergerea totală a informaţilor de pe disk, inclusiv formatarea acestuia; distrugerea tabelei de alocare a fişierelor, de unde imposibilitatea citirii informaţiei de pe disc; diverse efecte grafice/sonore inofensive; încetinirea vitezei de lucru a calculatorului până la blocarea acestuia. Exemple de malware proiectat pentru furtul de informaţii: Bancos, un program care fură informaţii odată cu accesarea unui website bancar de către un client al băncii; Gator, un program de tip spyware care monitorizează obiceiurile de a accesa Internetul a unui anumit utilizator şi apoi transmite datele unui server pentru analizarea datelor spre a expedia acelui utilizator reclame conforme profilului său robot; LegMir, un program de tip spyware care fură informaţiile referitoare la numele de utilizator, parolele şi altele referitoare la jocuri online; Qhost, un program de tip cal troian care modifică host files pentru a redirecţiona spre un alt DNS server când website-urile bancare sunt accesate, cu scopul de a fura informaţiile de accesare ale utilizatorului. Browserele, ca şi programele antivirus utilizate, trebuie să fie cu update-urile la zi. În plus, orice link-uri primite pe e-mail-uri, chiar daca par a proveni de la prieteni sau cunoştinţe, ar trebui să fie verificate cu atenţie înainte de a se da click pe ele. În primele şase luni ale anului 2009, G Data a identificat un total de 663.952 elemente malware, ceea ce înseamnă mai mult decât o dublare a totalului din aceeaşi perioadă a anului trecut. Utilizatorii de sisteme de operare Windows rămân vizaţi de atacatori, dar se pare ca atacurile împotriva utilizatorilor Apple, Unix şi a unităţilor mobile va creşte în viitorul apropiat. G Data a observat un nou fenomen în dezvoltarea de malware pentru computere portabile şi smartphone-uri. Astfel de programe nu au o rutină de răspândire şi sunt folosite pentru a trimite mesaje text (SMS) care conţin un link către un site web, astfel încat acţiunea este redusă la un singur click. 14. Reguli şi norme de exprimare pe Internet

Rogers formulează o explicaţie a procesului prin care inovaţiile sînt adoptate şi implementate în cadrul unei societăţi, şi pe care a numit-o teoria difuzării. Unele caracteristici ale inovaţiei, aşa cum este ea percepută de societate, determină rata de adoptare a acesteia. Cele cinci trăsături ale inovaţiei definite de Rogers sunt: (1) avantajul relativ, (2) compatibilitatea, (3) complexitatea, (4) fiabilitatea şi (5) observabilitatea. Identificarea şi curtarea unor potenţiali primi utilizatori, afirmă Rogers, este esenţială pentru strategia globală de marketing cu privire la orice nou produs sau serviciu de consum. Primii utilizatori conving treptat liderii de opinie din companiile, instituţiile sau comunităţile unde activează să adopte inovaţia printr-o promovare de la om la om şi demonstraţii intempestive. Liderii de opinie, la rîndul lor, îi conving pe cei din reţelele lor interpersonale să devină utilizatori. Toate curbele de difuzare ale noilor idei au forma de S, cu o rată a adoptării accelerându-se rapid cînd un produs ori un serviciu s-a difuzat la 10 pînă la 25 la sută din piaţa sa potenţială. Primii utilizatori furnizează încrederea iniţială necesară pentru a atinge punctul de lansare. Succesul oricărei noi forme de comunicare depinde de cât de comod şi de uşor se încadrează aceasta în viaţa oamenilor. Primii utilizatori pot să-i încurajeze pe alţii să încerce o nouă tehnologie, dar nu pot reprezenta întreaga energie de propulsare rapidă sau suficientă influenţă pentru a afecta semnificativ introducerea şi difuzarea unei tehnologii.

Media electronice au potenţialul de a îmbunătăţi semnificativ comunicarea dintre politicieni şi electorat, crede August-Wilhelm Scheer, preşedintele BITKOM: aproape două treimi din grupa alegătorilor tineri spun că, daca ar avea posibilitatea să comunice în mod direct cu unii politicieni, ar face

13

acest lucru prin intermediul internetului, pe e-mail, sau printr-un formular de contact online. La nivelul întregii populaţii, aceeaşi declaraţie au făcut-o 43% din cei intervievaţi. 81% din cititorii interesaţi de noutăţile politice se informează de pe paginile electronice ale celor mai renumite publicaţii sau canale de televiziune. Comunităţile online, de genul Facebook sau Xing, blogurile şi forumurile, devin elemente din ce in ce mai importante pentru dezvoltarea culturii politice, în contextul în care acestea mijlocesc o interacţiune directă între politicieni şi potenţialii lor votanţi. (Asociaţia Germană pentru IT, Comunicatii şi Noile Media). Ralf Benzmuller, manager al G Data Security Labs, susţine că vor fi abordări din ce în ce mai înşelătoare privind reţelele sociale. Twitter, Facebook, MySpace şi XING sunt din ce în ce mai folosite pentru phishing (activitate criminală care constă în obţinerea datelor confidenţiale, cum ar fi date de acces pentru aplicaţii de tip bancar, aplicaţii de trading sau informaţii referitoare la cărţi de credit, folosind tehnici de manipulare a identităţii unei persoane sau a unei instituţii). sau pentru acţiuni de răspândire a malware-ului (tip de software proiectat pentru infiltrarea şi/sau deteriorarea unui sistem al unui computer, sau a unei reţele de computere, fără acceptarea proprietarului computerului sau a reţelei). Viermii care tranziteaza aceste retele sunt pregatiti in orice moment sa speculeze orice punct vulnerabil. Koobface este responsabilul principal al acestor atacuri. Există programe de tip malware care atacă protocolul de trasmitere al mesageriei electronice (cunoscut ca e-mail sau poştă electronică) SMTP, ataşându-se de un mesaj electronic, care îl propagă precum paraziţii sunt transmişi prin intermediul fiinţei vii de care se ataşează. Pe măsură ce utilizatorii poştei electronice se adaptează atacurilor de tip spam, criminalii din ciberspaţiu distribuie software de tip crimeware cu scopul ţintirii unei anumite organizaţii sau industrii. Un torrent este un mod de a organiza schimbul de fişiere relativ mari (filme, muzică, diverse arhive) bazat pe presupunerea că materialul există în mai multe exemplare identice pe diverse calculatoare conectate la internet. Fiecare fişier poate fi atunci segmentat în porţiuni de o dimensiune convenabil aleasă, iar fiecare nou utilizator care doreşte să-l obţină va primi porţiunile din diverse surse diferite, realizându-se astfel un transfer mai rapid şi mai sigur decât prin metodele alternative. Torrent-tracker-ul este un server central care ţine curente listele de utilizatori care au materialul, listele de utilizatori care îl doresc, şi listele cu porţiunile care le lipsesc acestora.

Pe măsură ce cantitatea de date creşte, explică Fidler, numărul de informaţii deficitare sporeşte şi el. Trei probleme se ivesc la orizont acces, timp şi cost. Pe măsură ce agenţii de căutare sporesc, posesorii de baze de date se vor arăta tot mai preocupaţi de posibilitatea ca viruşi intenţionali sau accidentali dintre aceşti agenţi să le distrugă fişierele. Programele antivirus şi codurile standardizate oferă o oarecare protecţie, dar pot şi să limiteze accesul. Proliferarea agenţilor mai poate avea ca rezultat blocajele de trafic frecvente. Pe măsură ce bazele de date sunt extinse şi sunt adăugate conţinuturi multimedia mai mari, timpul necesar pentru căutare va creşte semnificativ. Când milioane de agenţi se află în competiţie pentru acces, reţelele şi bazele de date se supraîncarcă şi devin foarte lente. O alternativă pentru căutarea în baze de date vaste sau noduri de baze de date implică întrebuinţarea sistemelor de imersiune în realitatea virtuală. În loc de a naviga în exterior în cyberspaţiu în căutare de informaţie, sistemele de imersiune în realitatea virtuală pot proiecta utilizatorii în cyberspaţiu prin crearea iluziei că se află într-o bază de date tridimensională sau într-un mediu familiar (de pildă, o bibliotecă). Sistemele de imersiune în realitatea virtuală vor fi adoptate în scurt timp şi pentru comunicare interpersonală. Aceste sisteme pot modifica percepţia dimensiunii fizice (în realitatea virtuală, doctorii pot acţiona în inima pacientului fără a le penetra corpul). În acest sens, realitatea virtuală poate fi definită ca un sistem de transport personal pentru minte. Aplicaţiile actuale ale computerelor vor fi integrate şi standardizate în cadrul viitoarelor sisteme. Nu vor exista distincţii perceptibile de către consumatori între conţinut şi aplicaţie. Internetul şi reţelele de consum on-line se vor contopi cu sistemele de telefonie, de satelit şi TV prin cablu spre a alcătui un serviciu global CMC. Cybermedia generaţiei următoare vor folosi agenţi personali inteligenţi pentru a colecta, tria şi filtra informaţia şi divertismentul spre a satisface gusturile şi solicitările individuale. Agenţii vor învăţa din experienţă şi se vor adapta preferinţelor schimbătoare ale fiecărei persoane. Media tipăriturilor continuă să evolueze şi să prospere în formă digitală, la fel şi televiziunea. Sisteme CMC mai avansate vor încorpora tehnologii de imersiune în realitatea virtuală. Interacţiunile interpersonale cu ajutorul realităţii virtuale în cybermedia vor miza mai curând pe avataruri (simulări ale persoanelor, imaginate sau asemănătoare realităţii), decât pe imaginile video reale. Formele populare de comunicare media vor împrumuta tehnologii una de la alta pe măsură ce îşi vor continua evoluţia în cadrul domeniilor lor media particulare. Televizoarele viitorului vor fi prevăzute cu un microprocesor, acesta, pe lângă prelucrarea semnalelor de difuziune, trebuind să stocheze şi să gestioneze informaţii legate de orarul şi preferinţele personale, furnizând inteligenţa fundamentală pentru agenţii personali video care să asiste telespectatorul în identificarea programelor ce-l interesează din sutele de canale difuzate la scară mondială. Deşi telespectatorii se vor confrunta cu o paletă extinsă de noi opţiuni, ca

14

urmare a tehnologiilor digitale emergente şi a capacităţii sporite a canalelor de difuzare, puterea globală a televiziunii se diminuează.

BIBLIOGRAFIE

a) Obligatorie:

1. Cojocariu, Gheoghe, Utilizarea calculatorului în presă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008 2. Vasilescu, Adrian, Multimedia, Editura Economică, Bucureşti, 2000 3. Guţu, Dorina, New media, Tritonic, Bucureşti, 2007 4. Brut, Mihaela, Buraga, Sabin, Prezentări multimedia pe web, Polirom, Iaşi, 2004 5. Bird, Linda, Internet (Ghid complet de utilizare), Corint, Bucureşti, 2006. 6. Giovanni, Givannini, De la silex la siliciu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989 b) Facultativă: 1. Asa Briggs, Peter Burke, Mass-media. O istorie sociala. De la Gutenberg la Internet , Editura Polirom, 2005 2. Gilles Lipovetsky, Jean Serroy, Ecranul global, Editura Polirom, Iaşi, 2008 3. Werner J. Severin, James W. Tankard , Jr., Perspective asupra teoriilor comunicarii de masa, Editura Polirom, Iaşi, 2005 4. Negroponte, Nicholas, Era digitală, Editura ALL, Bucureşti, 1999. 5. Lăzăroiu, G., Multimedia, Cyberjournalism, and the Texture of Reality, Denbridge Press, New York, 2008.