JOCUL ŞI ÎNVĂŢAREA – FORME DE BAZĂ ALE ACTIVITĂŢIICOPILULUI ÎNTRE 3 ŞI 6 ANI

Majoritatea teoriilor psihologice consideră jocul ca având implicaţii majore în dezvoltarea psihologică a copilului. Teorii contemporane apreciază jocul ca formă fundamentală de activitate,acordându-i o importanţă la fel de mare precum activităţilor de muncă său de învăţare. Această formă de activitate caracterizează toatevârstele, diferenţa apărând legată de funcţiile jocului. Pentru perioada copilăriei, până la tinereţe, jocul are funcţii formative complexe. Pentru perioada de tinereţe, precum şi la vârstele adulte şi chiar mai târziu, jocul îşi modifică funcţiile îndeplinind roluri complementare celorlalte activităţi. Ca activitate complementară, jocul are funcţia deantrenare psihologică sau de preambul al activităţilor de muncă propriu-zise, respectiv exersarea de strategii, antrenamentul pentru activitate, adaptarea la dificultăţi. Dinamica rolului jocului relativ la vârstele umane se descrie pe o linie ce este ascendentă în perioada copilăriei, fiind principala formă de activitate; întrarea în şcoală face ca activitatea de joc să treacă pe un plan secund, perioada tinereţii esteo perioadă în care activitatea de joc are rolul de consum şi canalizare a energiei, iar la vârstele adulte activitatea de joc capătă veleităţi de activitate recuperatorie relativă la activitatea de muncă. H. Piéron defineşte jocul uman ca o activitate conformă unor reguli conven-ţionale, ce presupun întotdeauna o parte mai mică său mai mare de hazard, fără randament real, dar în care fiecare jucător încearcă şi caută să câştige. J. Piaget apreciază că activitatea de joc constă în asimilarea ce funcţionează pentru ea însăşi, fără nici un efort de acomodare. Jocul îndeplineşte pentru toate vârstele funcţii psihologice complexe, funcţii educative, între care amintim: asimilarea de conduite , acumularea de experienţă şi informaţie, funcţii de dezvoltare fizică prin antrenarea sau menţinerea capacităţilor fizice, funcţii sociale în dezvoltarea relaţiilor sociale. Jocul cunoaşte o dezvoltare deosebită în perioada de la 1 la 3 ani. Copilul este centrat pe jucărie, care are un rol de constituire a jocului. Acum, jocul este simplu, de improvizaţie, respectiv acţiunile sunt de strângere, de aruncare sau de împrăştiere. La 1-2 ani, copilul, în jocul său, este dependent de jucărie, caracteristica fiind activitatea concretă. După 2 ani, copilul poate înlocui jucăria cu un simbol al ei, evidentăfiind emanciparea de sub comandamentul concretului. Jocul copilului acoperă aproape 90% din timpul destinat activităţii, iar acesta aproape în totalitate este destinat jocului cu obiectele. Elemente de joc sunt conţinute în cadrul celorlalte activităţi legate, de exemplu, de toaletă sau de hrănire. Activitatea de joc favorizează corelarea mişcărilor,care se subordonează unor comportamente precise, fapt ce conduce la o mai bună organizare a conduitei. Copilul până la 3 ani este captivat de jocul cu obiecte şi mai puţin capabil de a-şi corela propria activitate cu a celorlalţi copii, motiv pentru care copilul de 2-3 ani se joacă singur chiar dacă este în compania altor copii. Acest fapt a dat naştere la una din cele mai cunoscute teorii, cea a egocentrismului, susţinutăde Jean Piaget, care explică natura jocului izolat al copilului. Egocentrismul, definit de Piaget în epistemologia genetică, se manifestă ca o conduită intermediară între conduitele individuale şi cele socializate. Această atitudine regăsită la copilul între 3 şi 6 ani este explicată de o imitare de perspectivă datorită nediferenţierii proporţiilor între subiect şi lumea exterioară. Jocul copilului arată în particularităţile sale o determinare în baza percepţiei . Particularităţile psihofiziologice ale dezvoltării copilului în aceasta perioadă limitează activitatea, care este aproape total determinată şi restrânsă în mare parte la percepţia obiectelor. Nu

egocentrismul, ca trăsătură caracterologică, determină particularităţile jocului individual (nu individualist) al copilului antepreşcolar, ci imposibilitatea să de a corela acţiunile, interesele, dorinţele şi intenţiile sale cu ale altor copii, datorită îngustimii şi nedezvoltării unor capacităţi psihologice fiziologice. Un factor important de dezvoltare a jocului la această vârstă îl are apariţia funcţiei semiotice, în cursul celui de al doilea an de viaţă. Ca urmare a acestor achiziţii, jocul copilului la 3-6 ani se îmbogăţeşte foarte mult. Chiar dacă la 3 ani încă persistă jocul de manipulare, aparmaniere complexe de dezvoltare a acestui tip de joc. Imitaţia predomină, dar funcţionează ca un catalizator creativ, copilul preluând în comportamentul său conduitele umane simple la care a asistat. La 4 ani, jocurile se complică şi se diversifică foarte mult, poate merge pe bicicleta cu 2 roţi, poate patina, sunt favorite jocurile cu mingea şi simte nevoia jocului cu ceilalţi copii, astfel încât jocul izolatpierde din importanţă. Se joacă mai bine cu un copil mai mare sau mai mic decât vârsta lui, unde exersează rolul de lider său de subordonat. La 5 ani, jocul de rol predomină. Copilul preia roluri din familie său societate, acum el devine „mama”, „tata”, „pompierul”, „vânătorul”. Jocul „de-a mama şi de-a tata” este diferit de cel legat de personajele întâlnite în social. Jocul în care apar rolurile parentale său din familia extinsă au funcţii de identificare şi de integrare, ce sprijină dezvoltarea identităţii. Jocurile de rol, în care copilul preia în fapt profesii întâlnite în experienţa sa socială, au rolul de a integra informaţia privitoare la diverse aspecte ale vieţii sociale. Aceste tipuri de joc seîmbogăţesc spre vârsta de 6 ani, conţinând scenarii şi prescrieri din ce în ce mai fidele realităţii. Simularea în jocul de-a magazinul, doctorul sau de-a şcoala/grădiniţa fac, prin punerea copilu-lui în situaţie, să se extindă experienţele de cunoaştere şi comunicare, de vehiculare cu noile informaţii dobândite din mediul social. Rolul adultului în jocul copilului este important în fiecare etapă a copilăriei mici, dar se modifică de la an la an, pe măsură ce copilul creşte. Sintetic spus, până la 4 ani, rolul adultului este de stimulare, de la 4 ani, de acompaniere, copilul fiind cel care iniţiază sau solicită tipul de joc. Ca o recomandare educativă privitor la relaţia adultului cucopilul în activitatea ludică, putem spune că este bine ca iniţiativa copilului în joc să fie sprijinită, adultul să evite impunerea propriilor idei în legătură cu jocul. Interacţiunea cu adultul în joc este importantă pentru deprinderea autonomiei de expresie, pentru suportul pe care-l oferă, pentru exersarea capacităţilor de limită (lucruri pe care le-a învăţat de curând şi de care nu este sigur, cum ar fi mersul pebicicletă). Dar cel mai important beneficiu al jocului cu adultul este cel afectiv. Copilul percepe dragostea parentală mai uşor în activitatea ludică, aceasta fiind asociată puternic cu sentimente pozitive faţă de activităţi de tip rutină (mâncat, îmbrăcat), care cel mai adesea, până la 4 ani, sunt asociate negativ, de obicei pentru că ele întrerup jocul. Pe de o parte, vorbim de dezvoltarea copilului în exersarea jocului, pe de altă parte, jocul este şi un excelent diagnostic al dezvoltării. Psihanaliza are meritul de a fi acordat însemnătate jocului infantil folosind datele observate, pentru a depista complexele ascunse. Studiul activităţilor copilului în jocul cu marionetele, îndesen, în construcţii, în compunerea de poveşti său alte activităţi ludice s-a arătat eficient. Psihanaliştii s-au ocupat preponderent de jocurile simbolice pentru a sprijini activitatea diagnostică. Prin calitatea şi creativitatea jocului spontan se pot identificadezvoltarea normală sau, dimpotrivă, unele tulburări. Cum se joacă copilul, cu ce se joacă, care sunt formele sale de expresie, gradul de activism, performanţa, nivelul de dezvoltare cognitiv, capacităţile adaptative şi creativitatea în rezolvarea problemelor simple (de exemplu: folosirea jucăriilor cu intenţia atingerii unui alt scop decât

cel pentru care a fost destinată jucăria iniţial), relaţia cu copiii, relaţia cu copii nou întâlniţi, reacţia la persoane necunoscute, agregarea sau participarea la activitatea de grup, observarea afinităţilor, dar şi a antipatiilor, comportamentul empatic, agresivitatea sau lipsa ei, toate sunt elemente care se manifestă în jocul spontan al copilului. Observaţiile asupra copilului în interacţiune cu membrii familiei sau cu mediul său social sunt extrem de importante, deoarece copilul, în special până la vârsta de 6 ani, nu are posibilitatea de a verbaliza complet sau adecvat trăirile, sentimentele, gândurile, atitudinile sale faţă de experienţele cu care se confruntă şinici dorinţa de a se face înţeles. Jocul este poarta de acces cea mai potrivită, spun autorii citaţi, către trăirile afective ale copilului: fie prin jocul spontan, jocul condus sau jocul simbolic. Desenul liber, desenul familiei, modelajul, jocul cu nisip, marionetele sau dramatizarea unor poveşti, colajul şi alte tehnici provocative experienţiale sunt indispensabile în evaluarea psihodiagnostică a copiilor, ele acţionând simultan şi ca mijloace de suport a efectelor terapeutice. Prin aceasta,ele sunt mijloace provocative şi catalizatoare ale procesului terapeuticanalitic şi restructurant . Dezvoltarea socială a copilului, dintr-o perspectivă behavioristă, constă în asimilarea de conduite care acoperă două câmpuri: cel al actelor sociale observabile şi cel al experienţelor personale intime . La reacţiile la stimuli interni şi externi, se adaugă semnele şi simboluri semnificative care devin treptat prevalente. Semnificaţiile devin baza comunicării, care impregnează mediul social. Actul social este reuşita unui proces de comunicare, pe care sinele individual îl construieşte prin interiorizarea unui ansamblu structural al rolurilor asumate în realizarea sarcinilor sociale. Sinele este, din perspectiva behavioristă a psihologiei sociale, un dat socialcare se construieşte de-a lungul a două stadii. Primul stadiu reprezintă interiorizarea atitudinilor celorlalţi la adresa sa şi a rolurilor care se joacă în situaţii interactive particulare. Al doilea stadiu adaugă integrarea atitudinilor sociale ale grupului de apartenenţă. Sinele devine o reflexie individuală a comportamentului social al grupului, adică a procesului de generalizare a reprezentării celuilalt (fazăulterioară momentului discriminării între sine şi ceilalţi). Expresia sinelui în conduita faţă de ceilalţi, spune Jean Stoetzel, este un rol; când copilul acţionează, el joacă roluri, adică el acţionează în felul în care simte că se aşteaptă de la el să o facă, ba mai mult, în felul în care copilul crede că se aşteaptă de la el să o facă. Este important de subliniat că toate aceste roluri sunt mediate de limbaj. Conform teoriilor psihologiei sociale behavioriste, copilul încă de la naştere este expus stimulilor socioculturali, aşa încât el se dezvoltă într-o reţea de interacţiuni caracteristice grupului din care face parte, interacţiuni care pe măsură ce copilul creşte se vor intensifica, diversifica şi amplifica în complexitate. Din mediul social în care se dezvoltă, copilul construieşte roluri, mai întâi pe al său personal, apoi pe cel al celorlalţi. Preluarea de roluri relevă construcţia intelectualizată a „celuilalt” prin mecanismele identificării şi imitării.În concluzie, la această vârstă este dominantă învăţarea socială. Astfel, învăţarea socială este acel tip de învăţare prin care copilul, prinintermediul experienţei şi interacţiunii, dobândeşte o serie de semnificaţii sociale, valori sociale, stiluri comportamentale, roluri, comportamente interpersonale. Copilul, la 4-5 ani, este stimulat în dobândirea acestor achiziţii de o serie de nevoi şi trebuinţepsihosociale noi (nevoia de apreciere, de reciprocitate relaţională, de statut, de integrare în grup), dar dacă, de exemplu, comportamentul observat este şi întărit el va fi asimilat cu o şi mai mare uşurinţă. Între factorii ce conduc la o mai mare întărire acomportamentului menţionăm aprobarea, recompensa şi sancţiunea

morală. Imitarea, observarea, implicarea şi participarea directă oferă copilului posibilitatea de a asimila noi comportamente, constituind prin aceasta baza învăţării sociale. Învăţarea didactică începe o dată cu întrarea copilului în grădiniţă. În cadrul acestui tip de învăţare, caracterul spontan al activităţii învăţării sociale este înlocuit cu caracterul dirijat, organizat şi sistematic al acestui nou tip de învăţare. Experienţa directă cu realitatea pe care o posedă copilul este organizată de adult pe cale verbală. Totodată, copilul exersează astfel atenţia, memoria, înţelegerea, exprimarea verbală. Caracteristicile învăţării depind de particularităţile de vârstă ale preşcolarilor. Învăţarea, pentru a fi eficientă şi pentru a respecta particularităţile de vârstă (3-5/6 ani), trebuie organizată sub formă de joc didactic. Pentru a sprijini aptitudinile copiilor în cadrul jocului, Ecaterina Vrăsmaş arată că educatoarea, sau mama care se joacă cu copilul, trebuie să aibă în vedere următoarele: să aleagă acele activităţi care corespund nivelului de dezvoltare a copilului;� să aibă o mare flexibilitate în alegerea metodelor de interacţiune cu copilul, urmărind �de fapt independenţa acestuia şi nu tutela modelului; să laude şi să încurajeze pozitiv eforturile copilului şi când el nu reuşeşte;� să creeze o legătură afectivă de comunicare cu copilul, prin atenţie şi concentrare �asupra activităţii comune; să încurajeze jocuri diferite pentru copil;� să asigure un mediu pregătit şi comod pentru copil;� să exprime prin gesturi şi mimică plăcerea acţiunii comune cu copilul;� să nu ceară copilului petrecerea unui interval de timp prea lung, ci atât cât este �posibil, cu creşteri ale timpului de concentrare.