JOCUL SI ÎNVĂŢAREA – FORME DE BAZĂ ALE ACTIVITĂŢII COPILULUI ÎNTRE 3 SI 6 ANI

JOCUL – DEFINIŢII SI ACCEPŢIUNIMajoritatea teoriilor psihologice consideră jocul ca având implicaţii majore în dezvoltarea psihologică a

copilului. Teorii contemporane apreciază jocul ca formă fundamentală de activitate, acordându-i o importanţă la fel de mare precum activităţilor de muncă său de învăţare. Această formă de activitate caracterizează toate vârstele, diferenţa apărând legată de funcţiile jocului. Pentru perioada copilăriei, până la tinereţe, jocul are funcţii formative complexe.

Pentru perioada de tinereţe, precum si la vârstele adulte si chiar mai târziu, jocul îsi modifică funcţiile îndeplinind roluri complementare celorlalte activităţi. Ca activitate complementară, jocul are funcţia de antrenare psihologică sau de preambul al activităţilor de muncă propriu-zise, respectiv exersarea de strategii, antrenamentul pentru activitate, adaptarea la dificultăţi. Dinamica rolului jocului relativ la vârstele umane se descrie pe o linie ce este ascendentă în perioada copilăriei, fiind principala formă de activitate; întrarea în scoală face ca activitatea de joc să treacă pe un plan secund, perioada tinereţii este o perioadă în care activitatea de joc are rolul de consum si canalizare a energiei, iar la vârstele adulte activitatea de joc capătă veleităţi de activitate recuperatorie relativă la activitatea de muncă. H. Piéron defineste jocul uman ca o activitate conformă unor reguli convenţionale, ce presupun întotdeauna o parte mai mică său mai mare de hazard, fără randament real, dar în care fiecare jucător încearcă si caută să câstige. J. Piaget apreciază că activitatea de joc constă în asimilarea ce funcţionează pentru ea însăsi, fără nici un efort de acomodare. Jocul îndeplineste pentru toate vârstele funcţii psihologice complexe, funcţii educative, între care amintim: asimilarea de conduite, acumularea de experienţă si informaţie, funcţii de dezvoltare fizică prin antrenarea sau menţinerea capacităţilor fizice, funcţii sociale în dezvoltarea relaţiilor sociale (Ursula Schiopu, 1975).

TEORII PSIHOLOGICE DESPRE JOCAu fost elaborate la începutul secolului XX. Acestea ce au încercat să explice natura si scopul jocurilor

sau să descrie si să clasifice în funcţie de variate criterii conţinutul activităţilor de joc, de la cele care considerau că jocul este o extindere a exercitării instinctelor vieţii, asimilând jocul copiilor cu cel al animalelor, până la ideile lui Ed. Claparède, care considera jocul ca o satisfacere imediată a trebuinţelor, sau ale lui Piaget, care considera jocul ca o formă de activitate a cărei motivaţie este nu adaptarea, ci asimilarea realului la eu-ul său, fără constrângeri său sancţiuni.

Jean Piaget face legătura între dezvoltarea gândirii si felul în care activitatea de joc evoluează până în perioada adolescenţei. Din teoria sa se desprinde, pe de o parte, că nivelul de dezvoltare al copiilor se reflectă în activitatea de joc, iar pe de altă parte, că activitatea de joc asigură în mare măsură dezvoltarea cognitivă. În urma teoriei sale, literatura de specialitate a abundat în teorii cu privire la latura formativă a jocului.

J. Piaget clasifică jocurile în: jocurile-exerciţiu, care presupun repetarea unei activităţi în scopul adaptării, jocurile simbolice, bazate pe transformarea realului prin asimilarea lui la trebuinţele „eu”-lui (încep la 2-3 ani si au un apogeu la 5-6 ani), si jocurile cu reguli, ce se transmit în cadru social, de la copil la copil, importanţa acestora crescând o dată cu dezvoltarea vieţii sociale. El realizează această clasificare după gradul de complexitate si le ierarhizează în ordinea evoluţiei lor ontogenetice.

J. Piaget propune trei momente principale ale dezvoltării activităţii de joc. Primul este cel care corespunde stadiului senzorio-motor al dezvoltării, stadiu în care esenţială este exersarea si controlul miscărilor, explorarea prin observare si manipulare. Jocul cuprinde manipulări de tip repetitiv, care au ca scop producerea miscării în sine. Acest stadiu se poate numi deprinderea de joc său jocul-exerciţiu. Momentul următor este momentul jocului simbolic si coincide cu stadiul preoperaţional. Jocul propriu-zis, domeniul de interferenţă pentru interesele cognitive si cele afective, apare în cursul perioadei cuprinse între 2 si 7 ani, printr-o culminare a jocului simbolic, care constituie o asimilare a realului la eu si la dorinţele proprii. Apoi,

copilul va evolua în direcţia jocurilor de construcţie si a jocurilor cu reguli, care marchează o obiectivare a simbolului si a sociabilizării eului (Piaget, Inhelder, 1976, p. 108). Jocul cu reguli este al 3-lea moment care caracterizează stadiile operaţionale începând cu vârsta de 7 ani. Dezvoltarea cognitivă este cea care oferă copilului posibilitatea utilizării regulilor si procedeelor de joc.

O alta teorie este cea propusă de Vîgotsky, prin care activitatea de joc este considerată factor al dezvoltării generale. Vîgotsky consideră că jocul dă posibilitatea copilului de a exersa si opera cu abilităţi pe care încă nu le stăpâneste, de exemplu, executarea pentru prima dată a unor miscări de scriere. Vîgotsky descrie o zonă de dezvoltare proximală, în care copilul exersează acum ceea ce va deprinde mai târziu. Zona de dezvoltare proximală reprezintă în fapt diferenţa dintre nivelul de dezvoltare actual al copilului, la care acesta poate ajunge prin exersări individuale său prin intermediul altor copii (cu condiţia ca acesti copii să stăpânească deja nivelul la care copilul doreste să ajungă) său adulţi.

O alta teorie, de asemenea accentuând potenţialul de învăţare al jocului, este cea a lui Jerome Bruner. Psihologul american consideră jocul ca principal mijloc al achiziţiilor cognitive sau al deprinderilor fizice. Activitatea de joc este bazată pe experimentarea unor acţiuni restrânse, care mai târziu vor fi combinate cu o deprindere complexă de nivel superior.

JOCUL COPILULUI PÂNĂ LA 6 ANIJocul cunoaste o dezvoltare deosebită în perioada de la 1 la 3 ani. Copilul este centrat pe jucărie, care

are un rol de constituire a jocului. Acum, jocul este simplu, de improvizaţie, respectiv acţiunile sunt de strângere, de aruncare sau de împrăstiere. La 1-2 ani, copilul, în jocul său, este dependent de jucărie, caracteristica fiind activitatea concretă.

După 2 ani, copilul poate înlocui jucăria cu un simbol al ei, evidentă fiind emanciparea de sub comandamentul concretului. Jocul copilului acoperă aproape 90% din timpul destinat activităţii, iar acesta aproapeîn totalitate este destinat jocului cu obiectele. Elemente de joc sunt conţinute în cadrul celorlalte activităţi legate, de exemplu, de toaletă sau de hrănire. Activitatea de joc favorizează corelarea miscărilor, are se subordonează unor comportamente precise, fapt ce conduce la o mai bună organizare a conduitei. Copilul până la 3 ani este captivat de jocul cu obiecte si mai puţin capabil de a-si corela propria activitate cu a celorlalţi copii, motiv pentru care copilul de 2-3 ani se joacă singur chiar dacă este în compania altor copii. Acest fapt a dat nastere la una din cele mai cunoscute teorii, cea a egocentrismului, susţinută de Jean Piaget, care explică natura jocului izolat al copilului. Egocentrismul, definit de Piaget în epistemologia genetică, se manifestă ca o conduită intermediară între conduitele individuale si cele socializate. Această atitudine regăsită la copilul între 3 si 6 ani este explicată de o imitare de perspectivă datorită nediferenţierii proporţiilor între subiect si lumea exterioară. Jocul copilului arată în particularităţile sale o determinare în baza percepţiei (Ursula Schiopu,1963, p. 200).

Particularităţile psihofiziologice ale dezvoltării copilului în aceasta perioadă limitează activitatea, care este aproape total determinată si restrânsă în mare parte la percepţia obiectelor. Nu egocentrismul, ca trăsătură caracterologică, determină particularităţile jocului individual (nu individualist) al copilului anteprescolar, ci imposibilitatea să de a corela acţiunile, interesele, dorinţele si intenţiile sale cu ale altor copii, datorită îngustimii si nedezvoltării unor capacităţi psihologice fiziologice. (Ursula Schiopu, 1963, p. 200).

Un factor important de dezvoltare a jocului la această vârstă îl are apariţia funcţiei semiotice, în cursul celui de al doilea an de viaţă.

Ca urmare a acestor achiziţii, jocul copilului la 3-6 ani se îmbogăţeste foarte mult. Chiar dacă la 3 ani încă persistă jocul de manipulare, apar maniere complexe de dezvoltare a acestui tip de joc. Imitaţia predomină, dar funcţionează ca un catalizator creativ, copilul preluând în comportamentul său conduitele umane simple la care a asistat.

La 4 ani, jocurile se complică si se diversifică foarte mult, poate merge pe bicicleta cu 2 roţi, poate patina, sunt favorite jocurile cu mingea si simte nevoia jocului cu ceilalţi copii, astfel încât jocul izolat pierde din importanţă. Se joacă mai bine cu un copil mai mare sau mai mic decât vârsta lui, unde exersează rolul de lider său de subordonat.

La 5 ani, jocul de rol predomină. Copilul preia roluri din familie său societate, acum el devine „mama”, „tata”, „pompierul”, „vânătorul”. Jocul „de-a mama si de-a tata” este diferit de cel legat de personajele întâlnite în social. Jocul în care apar rolurile parentale său din familia extinsă au funcţii de identificare si de integrare, ce sprijină dezvoltarea identităţii. Jocurile de rol, în care copilul preia în fapt profesii întâlnite în experienţa sa socială, au rolul de a integra informaţia privitoare la diverse aspecte ale vieţii sociale. Aceste tipuri de joc se îmbogăţesc spre vârsta de 6 ani, conţinând scenarii si prescrieri din ce în ce mai fidele realităţii. Simularea în jocul de-a magazinul, doctorul sau de-a scoala/grădiniţa fac, prin punerea copilu-lui în situaţie, să se extindă experienţele de cunoastere si comunicare, de vehiculare cu noile informaţii dobândite din mediul social.

Rolul adultului în jocul copilului este important în fiecare etapă a copilăriei mici, dar se modifică de la an la an, pe măsură ce copilul creste. Sintetic spus, până la 4 ani, rolul adultului este de stimulare, de la 4 ani, de acompaniere, copilul fiind cel care iniţiază sau solicită tipul de joc. Ca o recomandare educativă privitor la relaţia adultului cu copilul în activitatea ludică, putem spune că este bine ca iniţiativa copilului în joc să fie sprijinită, adultul să evite impunerea propriilor idei în legătură cu jocul. Interacţiunea cu adultul în joc este importantă pentru deprinderea autonomiei de expresie, pentru suportul pe care-l oferă, pentru exersarea capacităţilor de limită (lucruri pe care le-a învăţat de curând si de care nu este sigur, cum ar fi mersul pe bicicletă). Dar cel mai important beneficiu al jocului cu adultul este cel afectiv. Copilul percepe dragostea parentală mai usor în activitatea ludică, aceasta fiind asociată puternic cu sentimente pozitive faţă de activităţi de tip rutină (mâncat, îmbrăcat), care cel mai adesea, până la 4 ani, sunt asociate negativ, de obicei pentru că ele întrerup jocul.

JOCUL ÎN PSIHODIAGNOSTIC SI PSIHOTERAPIA COPILULUIPe de o parte, vorbim de dezvoltarea copilului în exersarea jocului, pe de altă parte, jocul este si un

excelent diagnostic al dezvoltării. Psihanaliza are meritul de a fi acordat însemnătate jocului infantil folosind datele observate, pentru a depista complexele ascunse. Studiul activităţilor copilului în jocul cu marionetele, în desen, în construcţii, în compunerea de povesti său alte activităţi ludice s-a arătat eficient. Psihanalistii s-au ocupat preponderent de jocurile simbolice pentru a sprijini activitatea diagnostică.

Prin calitatea si creativitatea jocului spontan se pot identifica dezvoltarea normală sau, dimpotrivă, unele tulburări. Cum se joacă copilul, cu ce se joacă, care sunt formele sale de expresie, gradul de activism, performanţa, nivelul de dezvoltare cognitiv, capacităţile adaptative si creativitatea în rezolvarea problemelor simple (de exemplu: folosirea jucăriilor cu intenţia atingerii unui alt scop decât cel pentru care a fost destinată jucăria iniţial), relaţia cu copiii, relaţia cu copii nou întâlniţi, reacţia la persoane necunoscute, agregarea sau participarea la activitatea de grup, observarea afinităţilor, dar si a antipatiilor, comportamentul empatic, agresivitatea sau lipsa ei, toate sunt elemente care se manifestă în jocul spontan al copilului (coord. Iolanda Mitrofan, 2001). Observaţiile asupra copilului în interacţiune cu membrii familiei sau cu mediul său social sunt extrem de importante, deoarece copilul, în special până la vârsta de 6 ani, nu are posibilitatea de a verbaliza complet sau adecvat trăirile, sentimentele, gândurile, atitudinile sale faţă de experienţele cu care se confruntă si nici dorinţa de a se face înţeles. Jocul este poarta de acces cea mai potrivită, spun autorii citaţi, către trăirile afective ale copilului: fie prin jocul spontan, jocul condus sau jocul simbolic. Desenul liber, desenul familiei, modelajul, jocul cu nisip, marionetele sau dramatizarea unor povesti, colajul si alte tehnici provocative experienţiale sunt indispensabile în evaluarea psihodiagnostică a copiilor, ele acţionând simultan si

ca mijloace de suport a efectelor terapeutice. Prin aceasta, ele sunt mijloace provocative si catalizatoare ale procesului terapeutic analitic si restructurant (coord. Iolanda Mitrofan, 2001).