IUSTIN MORARU

vina

ROMAN

EDITURA ALBATROS BUCUREŞTI • 1980

4

După moartea lui Sebastian, de care bine ştiam că numai eu sunt vinovat, mi-am pierdut minţile şi eram gata să-mi pun capăt zilelor. Îndată ce l-am văzut umflat de apă, cu chipul ros de peşti şi ţinând în braţele încleştate trupul moale al câinelui Bit, înecat şi el, după ce bătrânul Cerbuc îi rupsese spinarea cu ciomagul, am ştiut că pentru mine nu mai există loc sub lumina soarelui. În primul moment, când l-am zărit pe Sebastian întins acolo în iarbă, pe malul Râului Leneş, înconjurat de cei care-l descoperiseră după o zi şi o noapte de căutări zadarnice, am vrut să fug. Să mă strecor printre cei adunaţi în jurul lui înainte de a le trece prin cap să se întrebe cine-i vinovatul şi să-l caute, să iau firul cărării care ducea prin şantier spre Niraja, să ies la şosea, să urc în primul camion care mi-ar fi ieşit în cale şi să mă fac nevăzut pentru totdeauna.

Dar nu aveam unde fugi. Oriunde m-aş fi ascuns nu aş fi putut scăpa de gândul că numai din cauza mea s-a înecat. Nu de ei îmi era frică, ci de mine. Ei nu ştiau încă nimic şi nici nu aveau cum să afle de înţelegerea dintre mine şi Sebastian, nu aveau cum să-şi dea seama că eu sunt vinovatul. Doar eu ştiam asta. Pentru a mă linişti ar fi trebuit să scap de mine. Doar de mine. Da, asta mi se părea în clipele alea, cea mai înţeleaptă soluţie. Singura onorabilă. Şi aş fi făcut chiar atunci pasul ăsta, aş fi pătruns, aşa îmbrăcat cum eram, în Râul Leneş, aş fi păşit pe nisipul moale de pe fundul râului, până aş fi ajuns într-un loc destul de adânc ca să nu mă mai pot răzgândi, m-aş fi lăsat în voia apelor tulburi, cu vârtejuri adânci, să mă liniştească şi să mă ducă până departe în întunericul unde-l împinsem pe Sebastian. Aş fi coborât doar câteva sute de metri pe cărarea care şerpuia printre sălciile de pe mal şi aş fi găsit un loc mai ferit, unde nu m-ar fi putut descoperi nimeni, chiar dacă, cuprins de greaţa apei ce mi-ar fi pătruns în plămâni, aş fi început să mă zbat. Am şovăit, totuşi. Şi mi-am mai dat un răgaz de câteva minute. Doar cât să mă duc — pentru ultima oară — până la baraca din Colonie şi să mai privesc o dată fotografia Arinei. Eram certaţi şi, în ce mă privea, hotărâsem să nu-i mai încurc viaţa. S-o las liberă să-şi îndeplinească alături de altcineva pretenţiile de doamnă, că eu, după cum singură mi-a spus-o, nu sunt decât un amărât de dulgher, necioplit şi fără maniere, lângă care nu se prea simte în largul ei. Şi eu, în prostia mea, îmi făceam planuri că o să avem copii şi casă cu de toate, c-o să trăim o sută de ani şi o să ne fie bine laolaltă. Iar ea să-mi vorbească aşa, ca unui sărăntoc adunat de pe drumuri. N-aş fi vrut, totuşi, să o părăsesc aşa, supărată. Ştiam că nu ne mai puteam împăca, dar aş fi vrut să-i spun că o iert. Şi m-am întors în baracă să-i mai văd o dată fotografia aia pe care o lipisem în interiorul cufărului, pe scândura goală şi îngălbenită a capacului de brad, s-o pot privi de câte ori îl deschid.

Băieţii erau din întâmplare acasă. I-am găsit acolo, adunaţi în jurul lui Voicu Andrea. Vorbeau despre Sebastian. Voicu îl văzuse. Tocmai atunci sosise de la lacul unde-l găsiseră. Îl ascultau curioşi, înfricoşaţi. Cum am intrat în încăpere au tăcut şi s-au întors spre mine. I-am privit

5

pe rând, gândindu-mă că-i văd pentru ultima dată, că în felul ăsta îmi iau rămas bun de la ei. Era sâmbătă. Scăpasem de la lucru mai devreme şi ei se pregăteau să iasă împreună în Niraja. Puiu Spargu, tocmai apăruse din spălător târşiindu-şi teneşii sparţi, făcuse un duş, avea părul ud şi continua să se şteargă cu prosopul în timp ce-l aculta pe Voicu care le povestea cum arăta Sebastian când l-au scos din apă. Erau, totuşi, oarecum indiferenţi pentru că îşi vedeau mai departe de ale lor. Moartea lui Sebastian nu le-a schimbat cu nimic programul pe care şi-l făcuseră pentru seara aia de sâmbătă. Pe mine nici nu m-au băgat în seamă. Gândurile lor erau la Sebastian, dar mai ales la drumul pe care plănuiseră să-l facă împreună până la Niraja. Nu m-au chemat cu ei şi nici nu m-au întrebat nimic. Marinică Lotea, doar, mi-a cerut să-i împrumut pantofii, că ai lui nu erau destul de prezentabili şi dorea să meargă la dans la liceul agro-industrial din Niraja. I-am dat şi costumul pe care mi-l făcusem la comandă, pe placul Arinei, cu gândul că o să-i rămână lui, pe urmă. Era tare fericit.

În mintea mea tulbură nu mai încăpea alt gând şi aş fi făcut paşii ăia ultimi spre Râul Leneş, deşi începuse, aşa dintr-o dată, să-mi pară rău că trebuie să mă duc, da, cred că aş fi făcut-o şi pe asta dacă apucam să ies din baracă şi să pornesc spre rău, dar a venit bătrânul Cerbuc şi mi-a întins mâna de care aveam nevoie pentru a ieşi, pe moment, din vâltoarea ce mă cuprinsese, la mal. A intrat în încăpere — buza de jos îi tremura, abia reuşea să-şi stăpânească plânsul — şi m-a rugat să-i dau o mână de ajutor.

— Aţi fost prieteni buni, mi-a zis, nu mă lăsa singur, tocmai acum. Nu mă lăsa singur. Sebastian fusese unicul lui nepot şi, deşi era doar un copil, cel mai bun prieten al meu. Cel mai bun prieten.

— Du-te la Niraja, la poştă. Dă-i o telegramă lui taică-său. Uite adresa. Mi-a dat o carte de vizită, păstrată de cine ştie când, cu sfinţenie, ca pe un lucru de preţ,

pentru că îi dovedea că băiatul lui a ajuns cineva. — Du-te tu. Că eu nu am destulă putere să-i dau vestea asta. Am scris telegrama aproape fără să-mi tremure mâna: ”A murit Sebastian. S-a înecat în

Râul Leneş”. Dar când a trebuit să o semnez am şovăit. Mi se părea că, dacă-mi scriu numele şi adresa acolo, sub cuvintele alea — Traian Laru, dulgher, şef de echipă la demolări, în Niraja — îmi recunosc oarecum vina. Că îmi leg numele de moartea lui Sebastian. N-am mai semnat-o. Iar fetele de la poştă, care-l cuoscuseră bine, nu numai pe Sebastian, despre care ştiau că a dispărut şi îl căutam, ci şi pe Mihai Cerbuc, taică-său — tovarăşul Mihai, cum îi spuneau ele — au transmis-o imediat. Au notat în dreptul expeditorului numele bătrânului Cerbuc şi i-au dat drumul. S-ar putea ca, după ce am ieşit eu de acolo, să-i fi dat şi un telefon, pentru că maşina lui Mihai Cerbuc — o Dacia 1300, albă, cu număr de Bucureşti, cunoscută şi de copiii din Niraja – a sosit în aceeaşi zi, în Colonie. Abia apucasem să urc în baracă unde îl aduseseră pe Sebastian, când am auzit-o frânând pe pietrişul alb de sub fereastră.

Sebastian era întins pe o scândură lată, negeluită, luată anume din magazia bătrânului Cerbuc. Mâinile i se înţepeniseră ridicate, cu degetele încleştate în aceeaşi poziţie de îmbrăţişare în care erau când l-au scos din râu. Atunci, când i-am văzut pentru prima dată chipul umflat şi trupul rămas răsucit, am înţeles disperarea cu care s-a apucat el de câine, ca de un buştean, cu gândul sigur că Bit n-o să-l lase în voia apelor. Îmi dădeam seama că s-a zbătut să iasă, s-a luptat cu vârtejurile apei până s-a stins ultima licărire de viaţă din el. Dar nu mi-am putut stăpâni tulburarea şi mi-am întors ochii în altă parte.

Acum însă, mă mai liniştisem. Îl puteam privi. Îi smulseseră din braţe câinele mort şi-l goliseră de apă apăsându-l cu genunchii pe coşul pieptului şi pe burtă, dar nu şi reuşiseră să-i desfacă mâinile şi să i le culce, cum se cuvine, pe piept. L-au întins pe scândura aia lată şi l-au dus în baracă aşa, cu mâinile ridicate şi capul lăsat pe umărul stâng. Bătrânul Cerbuc îl învelise cu haina lui şi îl aduseseră în baracă grăbiţi parcă să nu-i apuce seara acolo, pe malul râului. Apoi a trecut pe la mine să mă trimită la poşta din Niraja. Când am venit eu, era încă pe acea scândură,

6

dar avea trupul acoperit cu un cearceaf. Se făcuse baltă de câtă apă se scursese din hainele lui. În încăpere nu ardea decât o lumânare, aprinsă la capul lui Sebastian de bunică-sa, Paraschiva. Liniştea era atât de mare încât nu auzeam decât picurii de apă care cădeau din hainele lui pe duşumea. Nu l-au spălat şi nici nu i-au schimbat hainele pentru că aşteptau o maşină care să-l ducă la Niraja, pentru autopsie.

Bătrânul Cerbuc s-a apropiat de fereastră. Peste umărul lui l-am văzut coborând din maşină pe tatăl lui Sebastian. Aş fi vrut să fug, mă simţeam dintr-o dată în pericol, dar nu am mai apucat să ies că a apărut în uşă. O clipă ni s-au întânit privirile. Eu am plecat repede ochii şi n–am reuşit să-i spun nimic, deşi ne cunoşteam, că venea cel puţin o dată pe săptămână la Sebastian şi aproape întotdeauna ne găsea împreună. Îi aducea jucării, cărţi, benzi de magnetofon şi plăci cu muzică bună, reviste străine şi bani de cheltuială. Să nu-i lipsească nimic.

Umerii îi căzuseră şi părea mai bătrân. Vestea morţii lui Sebastian îi înmuiase semeţia cu care ne obişnuise. Se arăta umilit şi fără nici o putere. S-a apropiat de masă, a ridicat cearceaful cu care era acoperit Sebastian şi i-a cercetat cu atenţie chipul ros de peşti. Mirosea a nămol. Nu-l mai puteam vedea şi am vrut să plec. Să ies şi să mă duc cât oi vedea cu ochii. Să-mi iau cufărul din baracă — băieţii şi aşa erau duşi la Niraja, la dans — să opresc primul camion care ar fi trecut pe şosea. Coborâsem între barăci, bătrânul Cerbuc cred că nu mă observase, dar n-am mai plecat nicăieri pentru că lângă mine a oprit o maşină. O dubiţă albastră, ca alea care transportă pâinea. Din ea au coborât doi bărbaţi în halate cărămizii, de spital, şi au urcat, în baracă, cu o targă. Veniseră să-l ducă pe Sebastian. După un timp au coborât, însă, fără el. Mihai Cerbuc, tatăl lui Sebastian, nu i-a lăsat să-l atingă. S-a împotrivit, dar până la urmă a fost nevoit să plece cu ei. Am rămas acolo, singur în întuneric. Urmăream maşina cum se depărtează în noapte. Bătrânul Cerbuc mi-a pus mâna pe umăr. Am urcat. Mi-a dat lanterna lui Sebastian şi m-a trimis la restaurantul din Niraja să aduc vin şi ţuică pentru priveghi.

Când m-am întors, Sebastian era primenit cu haine curate — reuşiseră să tragă pe el o cămaşă albă, să-i pună o cravată la gât şi să-l îmbrace în costumul lui nou, pe care i-l făcuse cadou tacă-su, de ziua lui. Nu i-au mai făcut autopsie. Mihai Cerbuc, cu autoritatea pe care o avea în Niraja, a reuşit să obţină pentru Sebastian actul de deces de care avea nevoie, fără să-i lase să-l mai taie. Îl întinseseră pe pat. Mâinile îi erau descleştate şi apropiate de corp. I le legaseră cu o sfoară pe la spate, că altfel se ridicau din nou, de parcă ar fi fost viu şi ar fi vrut să îmbrăţişeze pe cineva.

Am rămas toată noptea acolo, împreună cu ei. N-am băut însă nimic, m-am păstrat treaz, de teamă să nu mă ameţesc şi să-mi pierd capul. Să nu mă mai pot stăpâni şi să le spun ce mă frământă. Mi-a fost atât de greu, totuşi, să-mi ascund teama, să-mi tăinuiesc disperarea. Cu atât mai greu cu cât eram singur. În jurul lui Sebastian se adunaseră o grămadă de oameni, dar eu nu-i cunoşteam. Veniseră să-l vadă ori să bea un pahar de vin pe de gratis. Veneau şi plecau, veneau şi plecau, ca la restaurant. Abia spre miezul nopţii s-au mai liniştit.

Bătrâna Paraschiva veghea la capul lui Sebastian, strivea din când în când între degete jarul din flacăra lumânării şi se ruga. Buzele ei se mişcau mărunt, îngâna o rugăciune, doar de auzită. Nu mai plângea. Bătrânul Cerbuc se ridica, în răstimpuri, de la măsuţa unde se aşezase alături de fiul său Mihai şi umplea cu vin paharele de pe mese. Eu stăteam în prag, rezemat de tocul uşii. Îmi era frică să ies de acolo, îmi era frică de mine, să nu fac vreo prostie. Cerbuc, bătrânul, m-a aşezat cu forţa pe un scaun, rămas liber, la masa pe care îl întinseseră pe Sebastian, la început. În faţa mea era o farfurie cu brânză şi măsline şi un pahar de vin. Am dus un miez de pâine la gură, dar l-am lăsat înapoi pe masă pentru că mirosea a nămol. Totul mirosea a nămol şi a peşte putred. Am împins farfuria spre mijlocul mesei, dar n-am plecat. Am rămas mai departe acolo. N-am îndrâznit să mă ridic. Îmi era teamă că, dacă ies, paşii m-ar putea duce spre râu. Eram înconjurat de oameni străini. Şantierişti şi ei, la fel ca mine şi ca toţi ceilalţi din Colonie care veniseră acolo, chiar dacă nu-l cunoscuseră pe Sebastian, doar aşa, că era rost de băutură fără nici un ban. Loc

7

era destul că bătrânul Cerbuc, după ce i-a fost demolată casa din Niraja, primise două camere, nu numai una, ca alţii. Datorită intervenţiei lui Mihai Cerbuc pe lângă conducerea şantierului le primise, deşi ar fi încăput şi ei foarte bine într-o cameră, ar fi putut aştepta şi ei mai înghesuiţi până la terminarea blocurilor, că noi eram patru într-o încăpere din asta.

Pe mese era băutură din belşug că tatăl lui Sebastian, văzând câţi s-au adunat, a mai adus un trasport de vin, cu maşina, de la restaurantul din Niraja.

La lumina lumânărilor de la capul lui Sebastian o vedeam pe bătrâna Paraschiva. Îşi terminase rugăciunea şi plângea. Oamenii din jurul meu începuseră să povestească. În şoaptă, desigur, că nu uitaseră încă unde se află. Pe mine nici nu m-au luat în seamă. La aceeaşi masă am stat de atâtea ori, cu Sebastian. Jucam şah sau ascultam muzică, seară de seară, după ce bătrâna Paraschiva se retrăgea în camera ei, iar Cerbuc, bătrânul, se ducea pe la magaziile lui să-şi facă rondul de paznic printre barăci, noi rămâneam acolo: citeam, jucam şah, povesteam, ori ascultam muzică. Acum mă uitam roată la rafturile pline cu cărţi, la magnetofonul şi la grămada de benzi cu muzică modernă aduse taică-său de la Bucureşti, şi-mi aminteam ce prieten bun mi-a fost.

Am rămas acolo cu ei până la ziuă. După ce au plecat toţi am urcat şi eu până în baraca noastră, dar nu am putut dormi. Marinică Lotea se întinsese pe pat îmbrăcat în costumul meu. Sforăia. Era prea obosit după noaptea aia de chef şi de dans şi n-a mai avut puterea să se dezbrace. Alături, Puiu Spargu, dormea şi el, dar liniştit. Voicu Andrea nu venise încă. M-am culcat, dar am rămas treaz, deşi mă usturau ochii de oboseală.

Pe la zece a sosit şi doamna Roxana, mama lui Sebastian. O vedeam pentru prima dată. N-o cunoşteam, dar eram pornit împotriva ei pentru că Sebastian o aştepta, l-am auzit de mai multe ori rugându-l pe taică-său să o aducă într-o sâmbătă şi pe ea, la Niraja, dar ea n-a venit niciodată să-l vadă. Cred că Sebastian nici nu ştia unde e, pentru că părinţii lui trăiau despărţiţi. Din cauza asta îl aduseseră pe Sebastian la Niraja. Că taică-său avea un serviciu greu, la un minister mi se pare, şi nu-l putea creşte singur, fără o femeie lângă el. Mama lui Sebastian venise cu o furgonetă. Cred că Mihai Cerbuc, fostul ei bărbat , o anunţase. Erau despărţiţi, dar mai ştiau unul de altul. Vorbeau, probabil, din când în când, la telefon, despre Sebastian. Cădeau de acord ce să-i mai cumpere şi ce nu. Cum tot împreună au hotărât ce sicriu să-i comande. Eram de faţă când a întâmpinat-o Mihai Cerbuc. S-a sprijinit pe umărul lui când a coborât. Era îmbrăcată în negru.

Apoi, mi s-a părut normal să ajut şi eu la descărcatul sicriului şi a coroanelor pe care le adusese. Reuşisem să-mi înving tulburarea şi să mă port ca un om normal, nevinovat de nimic. Am fost în stare, pe urmă, să-i ajut pe bătrânul Cerbuc şi pe tatăl lui Sebastian să pregătească toate cele de cuviinţă pentru înmormântare. Iar maistrul Burghin, şeful nostru de lot, văzându-mă atât de săritor la necazul altora mi-a dat o zi liberă, să mă pot ocupa de toate.

Pe urmă, însă, cînd tatăl lui Sebastian m-a rugat să rămân alături de el, să ducem împreună sicriul, pe braţe, de la camion până sus, pe Dealul Florilor, în cimitir, m-am clătinat din nou şi n-am mai fost sigur că o să trec cu mine şi prin această încercare. Dar nu-l puteam refuza.

L-au dus cu camionul până sub Dealul Florilor. Acolo l-au coborât şi l-am luat pe umeri. Într-o parte a siciriului eu, în cealaltă tatăl lui. Era mai greu decât aş fi crezut. Urcam pe o alee destul de strâmtă. Trebuia să fiu atent la picioare, să nu calc greşit. Să rezist până la capăt şi să nu mă trădez. Toţi cei din jurul meu credeau că a fost un accident. Dar eu bine ştiam că nu a fost. Că eu l-am provocat. Dar nu mă bănuia nimeni. Absolut nimeni.

L-au aşezat lângă gropapă. Alături de mine stătea tatăl lui Sebastian, încovoiat şi cu părul răvăşit. Avea ochii uscaţi, privirea rătăcită şi chipul îmbătrânit de durere şi de nesomn. Preotul îşi terminase slujba şi l-am auzit deodată spunând: „Din dragoste nevinovată a murit, din prea mult suflet care l-a pus în toate. Dar dacă cei din preajma lui i-ar fi fost cu adevărat apropiaţi şi ar fi încercat să-i supravegheze paşii, nu s-ar fi întâmplat”. O rumoare a străbătut ca un val de gheaţă mulţimea adunată acolo. Muierile din jurul meu plângeau din toată inima, nu ca bocitoarele, de meserie, plătite să se prefacă. Simţeam că-mi pierd cumpătul, că n-o să mă mai pot stăpâni să nu

8

strig să mă audă toţi, că eu sunt vinovatul. Am reuşit, totuşi, să fac câţiva paşi. Apoi am auzit primii bulgări de pământ aruncaţi peste sicriu şi mi-a venit să plâng.

În drum spre casă i-am ajuns din urmă pe părinţii lui Sebastian. Mergeau tăcuţi, sprijinindu-se unul de altul. Am tresărit crezând că, uite, s-ar putea împăca. Dar l-am auzit pe tatăl lui Sebastian spunând:

— Acum nu ne mai leagă nimic. Tu şi aşa nu ţi l-ai dorit. Acum eşti liberă şi în privinţa asta. Au plecat amândoi în aceeaşi zi. Dar nu împreună. Ea n-a vrut să se urce în maşina lui

Mihai Cerbuc. A plecat cu aceeaşi furgonetă cu care venise. În dimineaţa următoare, băieţii m-au tras jos din pat, m-au trezit ca de obicei, să nu întârzii

la lucru. Când am ieşit din Colonie l-am văzut pe bătrânul Cerbuc, lâgă magazia lui, îmbrăcat în şuba de paznic şi rezemat în ciomagul cu care-l lovise pe Bit. Fuma. Şi cred că se simţea al dracului de singur şi fără Sebastian şi fără câine.

Când am ajuns în Niraja, pe Uliţa Morii, oamenii din echipa pe care trebuia s-o conduc lucrau, începuseră demolările şi fără mine. Gardul gospodăriei pe care trebuia s-o demolăm în dimineaţa aia era prăvălit peste şanţ. Primul buldozer trecuse de-a dreptul până în grădină, culcând într-un nor de praf coteţul găinilor. În prima clipă am crezut că m-au înlocuit cu altul. Dar l-am văzut pe maistrul Burghin. El le dăduse de lucru. Venise să mă anunţe că din moment în moment trebuie să sosească nişte şefi de la Sediul Central al Marelui Şantier, dar negăsindu-mă acolo, a pus singur oamenii la treabă.

— Să terminaţi o dată cu uliţa asta, mi-a poruncit el. Intraţi cu buldozeree în case, nu vă mai codiţi. În câteva săptămâni vreau să fie totul ras de pe faţa pământului, şi locul curăţat ca-n palmă, să putem începe săpăturile pentru fundaţii.

Apoi a început să mă beştelească. Dacă mi-a dat o zi liberă, zicea, asta nu înseamnă că trebuie să-mi iau jumătate şi dintr-a doua. Să-mi bag minţile în cap şi să-mi văd de treabă. Că altfel nu se mai încurcă cu mine şi aşa mai departe. Nu-l mai auzeam. Eram surd şi orb şi cu gândul în altă parte. Repetam automat mai mult ca să-l determin cumva să plece odată: „Bine, meştere, n-o să se mai întâmple. N-o să se mai întîmple, meştere”. Îmi fierbea capul. Şi simţeam că-mi pierd răbdarea. A plecat înainte de a-l apuca de piept şi a-l obliga să tacă. Aş fi fost în stare de orice numai să-l opresc din turuiala aia. Să-i astup gura. Că mă chinuiau iarăşi gândurile negre. Nu puteam scăpa nici o clipă de Sebastian. De parcă l-aş fi dus mai departe pe umeri, nu l-aş fi lăsat acolo, lângă groapă. „Fii calm, băiatule, îmi repetam, fii calm şi nu-ţi pierde firea. N-are nici un rost să te mai frămânţi. N-are nici un rost...”. Şi am încercat să lucrez în rând cu ăilalţi. Să lucrez cu înverşunare. Am urcat într-un excavator, l-am dat la o parte pe Ricu, excavatoristul — „Lasă-mă pe mine, i-am spus, lasă-mă pe mine” — am urcat în cabină, în locul lui şi am început să izbesc cu ţeasta metalică a cupei peretele de pământ al casei din faţa mea. Am reuşit doar să-l găuresc în două locuri fără să-l pot dărâma. Fără să-l pot dărâma şi fără să scap de năluca lui Sebastian. Îi promisesem că îl iau în fiecare dimineaţă cu mine, la demolări. Îi plăcea spectacolul. Îi făgăduisem că-l iau cu mine, deşi era prea milos şi asta mă cam încurca. Am pierdut o dată o jumătate de zi din cauza lui, că nu ne-a lăsat să dărâmăm o casă până n-am scos toţi puii de porumbei de prin pod şi de sub streaşină. I-a adunat într-o coşarcă şi i-a dus cu el, în Colonie, cu gândul să-i salveze.

„Da, ar fi trebuit să fie lângă mine acum, să fie aici lângă mine, îmi spuneam. Să nu mai dărâm mai nimic fără el...” Am fi mers, din nou, cu câinele Bit pe malul Râului Leneş, iar apoi la magazia bătrânului Cerbuc, ori în cămăruţa lui din Colonie. I-aş fi povestit mai departe ce n-am apucat să-i povestesc despre mine. I-aş fi spus că uite, acum ştiu unde am greşit şi aş vrea să o iau de la capăt. Să mă întorc în sat, şi să pornesc iarăşi, dar cu mintea de acum. Să-mi orânduiesc viaţa altfel. Altfel ! Şi mi-am amintit totul, aşa cum a fost, de când mă certasem cu tata şi am plecat de acasă, nici eu nu ştiam unde, să-mi caut un rost, până am ajuns să-l împing în moarte pe Sebastian. Pe bunul meu prieten Sebastian. Mi-am amintit încă o dată tot ce-i povestisem lui Sebastian, şi

9

chiar mai mult, i-am văzut din nou chipul de copil mirat de ce îl oblig să audă, cutremurat de ce-i povestesc. Şi aş fi vrut să mă pot întoarce cu câţiva ani în urmă, sau cel puţin până într-una din zilele când el mai trăia, să-i spun că n-am vrut să-i otrăvesc sufletul cu frământările mele. Dar cum aş mai putea ajunge la el ?

L-am lăsat pe Ricu să-şi ia excavatorul în primire, eu şi aşa nu reuşeam să-l stăpânesc prea bine, şi am făcut apelul. Toţi cei treisprezece băieţi din echipa mea erau prezenţi. Trebuia să sosească inspecţia aia de la Bucureşi şi ei credeau că i-am adunat, laolaltă, să-i sperie şi să-i ameninţ cu treaba asta dar eu nu aveam nici un chef să-i oblig să muncească mai mult decât se îndeamnă ei singuri. Erau oameni de treabă şi n-aveau nici o vină că şefii ăia de la Sediul Central al Mareului Şantier şi-au găsit tocmai atunci să vină la Niraja.

Le era frică, totuşi, de mine, pentru că nu bănuiau ce îmi trecuse prin cap. Nici nu trebuiau să afle. Să poată lucra mai departe netulburaţi de nimic. Îi priveam ca pentru ultima oară. Şi am început să le vorbesc mai atent, cu îngăduinţă, de parcă m-aş fi pregătit să-mi iau rămas bun de la ei şi nu vroiam să-i mai supăr cu nimic.

10

unu Oricâţi purcei ar fi fătat Roşca, blânda şi mătăhălosa noastră scroafă, care ne lăsa s-o scărpinăm pe burtă şi chiar să o călărim fără să se supere în vreun fel, tata alegea doar unul, cel mult doi, pentru prăsilă. Pe ăilalţi îi ducea la târg, îi vindea şi nu-i mai vedeam niciodată. Şi în toamna aia de pomină, când Roşca ne-a fătat 17 purcei, de a trebuit să-l luăm pe ultimul în casă, să-l creştem noi, copiii, cu biberonul, că scroafa avea numai 16 ţâţe, tot unul a oprit. Zicea că nu se merită să prădăm grăunţele, peste iarnă, pe mai mulţi. Cel sortit să rămână acasă, de sămânţă, ori de tăiat, era ales cu grijă, după nişte reguli greu de înţeles, pe care tata le respecta cu sfinţenie pe motiv că aşa le apucase de la moşu, Alexandru. Din primele minute de după venirea purceilor pe lume, tata îi urmărea cum se mişcă şi ce fac cu o curiozitate de expert. Asistam şi noi, de fiecare dată, la naşterea lor. De când începea scroafa să-şi care paie cu gura, pentru culcuş şi până da afară ultima soarte, pe care tata o lua pe furcă şi o îngropa în gunoi, nu ne mişcam de lângă ea. Vedeam purceii cum vin pe lume, unul câte unul, cum, după o scurtă zvârcolire în paiele însângerate se ridică în picioare şi, tremurâmd de frig, pornesc toţi, fără greşeală, spre ţâţele umflate de lapte. (La Niraja, mi s-a întâmplat o dată, să întârzii cu o zi demolarea unei gospodării pentru că tocmai atunci, şi chiar în ograda aia pe care noi trebuia s-o desfiinţăm, îi venise unei scroafe sorocul să fete. Şi eu ştiam că într-o situaţe ca asta trebuie s-o laşi acolo unde se află şi să n-o sperii cu nimic. Eram cu Sebastian, că îi plăcea să mă însoţească la lucru. L-am ţinut lângă mine şi l-am obligat să vadă ce nu văzuse încă niciodată. Şi i-am povestit întâmplarea asta cu Roşca noastră. L-a impresionat mai mult decât mă aşteptam, că nu era un copil prost.) Îi urmăream cu sufletul la gură, făcând primii paşi, îi vedeam cum se împiedică în picioarele întinse ale scroafei, care gemea fără să-i bage, parcă, în seamă, cum cad şi se zbat neputincioşi, dar nu aveam voie să-i ajutăm, trebuia să aşteptăm până se scoală singuri, să-i lăsăm să se chinuie până reuşeau să trecă peste acel obstacol şi scoteam chiote de bucurie când ajungea câte unul să apuce ţâţa în gură şi să plescăie de plăcere.

— Lăsaţi-i să se descurce singuri, zicea tata. Nu le tulburaţi legea. După ce-i număra încă o dată să se încredinţeze că nu s-a rătăcit vreunul prin baie, adăuga : — Îşi cunosc drumul de pe acum, de parcă ar veni pe lume cu înţelepciunea vieţii, nu ca noi.

Cât de repede dibuie ţâţele ! Ăştia nu mor de foame ! Dacă greşea vreunul direcţia şi o lua în partea aialaltă, tata nu-l ajuta, îl lăs să vadă ce face şi

râdea: — Uitaţi-vă la el, prostul. Crede că ţâţele cresc pe spinare. Apoi adăuga: — Ăsta nu-i de nici o treabă, că nu se ştie orienta. Şi îl ţinea minte. Nu-l alegea de sămânţă. Pentru a-l declara bun mai trebuia să aibă şaua

11

îngustă şi coada răsucită spre stânga. Dacă avea şaua prea lată şi coada „pe dreapta”, îl declara corcitură, nu era bun de ţinut pe lângă casă. Îi urmărea cum mănâncă, dacă au botul scurt, sau nu, şi dacă s-au rotunjit destul în cele patru săptămâni, cât îi lăsa să sugă. Pe purcele le scărpina pe burtă până se culcau, să le poată număra ţâţele. El alegea pentru prăsilă doar dacă se născuseră cu cel puţin 16 ţâţe. Care aveau mai puţine erau şi ele bune, dar pentru alţii, care nu se pricep şi au bani de aruncat, să le cumpere. Aşa calcula totul, după semne sigure, doar de el cunoscute.

În acelaşi fel ne cerceta şi pe noi, încă din leagăn. Încerca să ne ghicească viitorul, după felul cum mâncam ori râdeam, dar mai ales după grosimea oaselor şi albeaţa dinţilor, de parcă ar fi avut de crescut viţei ori mânji, nu proprii lui copii.

În privinţa Anicuţei şi a mea era oarecum mulţumit. Îl îngrijora doar Romulus. El trăgea mai mult spre ai lui Pricolici, cum erau poreclite la noi în sat, în Duratec, neamurile noastre din partea mamei. Asta însemna că va ajunge un om uscat şi pipernicit, fără prea multă carne pe el, ca Ilie Mangu, moşul nostru dinspre mamă, care era numai piele şi os şi murise în cărare, sub deal, îl găsise sfârşitul acolo în timp ce el încerca să urce până în vie. Murise aşa, încercând parcă să plece pe ascuns dintre noi, dar îşi lăsase umbra subţire în frate-meu Romulus, să nu-l putem uita şi să-l pomenim.

— Ai pus în copilul ăsta tot ce era mai rău în viţa lui taică-tău, chiar dacă tu nu-i semeni deloc, îi reproşa el mamei.

Văzând că i se lungeşte nasul, că faţa îi capătă, pe zi ce trece, trăsături străine de ale lui, tata l-a declarat soi prost şi, dacă ar fi putut, l-ar fi vândut ori l-ar fi dat primului trecător să nu-l mai vadă, să scape de el.

Îl vedea scund şi slăbănog şi-l îndemna să mănânce mai mult de teamă că n-o să aibă niciodată puterea să muncească în rând cu ăilalţi. Dar oricât ar fi mâncat, nu se prindea nimic de el. Încât a trebuit să se împace cu gândul că, slab şi pipernicit, o să rămână cât amarul lui, i-o fi dat să trăiască.

Eu crescusem mai repede, îl ajunsesem din urmă şi îl întrecusem în înălţime, aveam trupul mult mai bine legat decât al lui, deşi era cu patru ani mai mare decât mine. Tata îl studia şi-l batjocorea, de parcă el ar fi avut vreo vină că a rămas mai mic. Îl bătea de-l lăsa vânăt să înveţe, nădăjduind că în felul ăsta o să scoată până la urmă şi din el un om în stare să-şi ducă singur clopul. Se temea că nu-i bun nici de carte şi-i va rămâne toată viaţa pe cap. Perspectiva asta îl scotea din sărite.

— O să ajungi muritor de foame, că eşti şi leneş, nu numai prost şi slăbănog, îi zicea el. Nu ştiu cu ce-am greşit de m-a pedepsit Dumnezeu să văd zilnic în orgrada mea aşa orătanie.

Mama îl lua lângă ea, îl apăra şi-l mângâia de fiecare dată, încât ajunsese să-l îndrăgească mai mult decât pe mine ori pe soră-mea, Anicuţa.

De la o vreme, tata nici nu-i mai zicea pe nume. Îl striga doar Paripu şi-l bătea dacă se încăpăţâna uneori să nu-i răspundă. Avusesem un mânz jigărit cu numele ăsta, de care am scăpat cu greu, că nu era bun de nimic şi tata îşi amintea de el de fiecare dată când îl vedea pe Romulus. Luiza, iapa noastră, îl făcuse cu un armăsar mocănesc, scund, cu părul mare şi urechile scurte, în trecere pe la noi, întâlnit întâmplător pe păşunea cailor. Tata tot amânase să treacă dealul cu iapa la Archiud, la un armăsar de rasă şi când s-a dus era prea târziu. L-a vândut pe nimica toată, doar să nu se mai întoarcă cu el acasă, să nu-l mai vadă.

Fără să fi spus vreodată că Romulus nu-i copilul lui, tata se purta cu el de parcă l-ar fi luat de suflet şi s-ar fi păcălit. Îl bătea mai rar, dar îl batjocorea zilnic.

— Dacă ai fi olog, zicea, ai ştii o treabă, ai putea întinde mâna şi ai mai căpăta câte ceva, că oamenii sunt miloşi cu nenorociţii ajunşi cerşetori, n-ai muri de foame. S-ar putea spune, chiar, că ai şi tu un rost, nu trebuie să-ţi poarte nimeni de grijă. Dar aşa, că eşti întreg, trebuie să pui osul, că nu-ţi dă nimeni nimic pe de gratis. Că pe lângă casa mea nu te mai rabd multă vreme, aşa să ştii. Dar nu mă lasă inima să te schilodesc, că eşti, într-un fel, copilul meu, deşi drept să spun, nu m-aş supăra

12

dacă ţi-ar face cineva binele ăsta. Mama plângea pe ascuns şi încerca să-l ocrotească. Îl lua cu vorba bună să nu se înrăiască şi

să ajungă neom. La şcoală, copiii nu-l scoteau din Paripu. Iar el, deşi era cel mai mic dintre ei, sărea la bătaie

şi venea acasă aproape în fiecare zi bătut măr, zgâriat şi vânăt. Nu se plângea niciodată de nimic, rămânea tăcut şi mândru, îndârjit şi închis în el. Nici atunci nici mai târziu nu i-am ţinut vreodată partea de parcă n-am fi fost fraţi. Ştiindu-mă îndrăgit de tata îi ziceam şi eu tot Paripu. Simţeam o mare bucurie de ficare dată când era umilit, când puteam să-mi bat joc de el.

Terminase clasa a şaptea, urma să meargă la Tg. Mureş, la liceu. Mai rămânea acasă doar câteva săptămâni şi mă gândeam, pentru prima dată, că o să-mi fie dor de el. Eram amândoi, cu vitele, pe o mirişte din marginea satului. Pentru prima dată atunci aş fi vrut să devenim prieteni. Prăjeam cartofi în jar şi îi mâncam împreună, împărţindu-i frăţeşte.

— Îţi pare rău că pleci, Paripule ? l-am întrebat. Mi-a sărit pe neaşteptate în spate, mi-a prins gâtul în cleştele mâinii drepte şi m-a trântit la

pământ. M-am zbătut să scap dar n-am reuşit să mă smulg din strâmtoare. — Îmi mai zici Paripu ? — Lasă-mă. — Îmi mai zici Paripu ? — Te spun lui tata ! Lasă-mă ! — Dacă te strâng un pic mai tare... — Lasă-mă ! Mă zbăteam zadarnic, dând din picioare. Mi-am împlântat unghiile în braţul cu care mă

strângea, dar fără nici un rezultat. În loc să mă lase mă strângea şi mai tare, cu amândouă mâinile, şi mi-am dat seama că nu-i în toate minţile şi-i în stare să mă omoare. Auzindu-l râzând mărunt, satisfăcut, m-am înspăimântat. Repeta într-una: „Îmi mai zici Paripu ? Îmi mai zici Paripu ? Spune !” Gâfâia, îşi pierduse răbdarea, mă strângea cu toată puterea, am simţit că mă sufoc şi dacă într-un moment de disperare nu reuşeam să-i descleştez pentru o clipă mâinile, să trag o gură de aer şi să-i răspund „Nu, nu-ţi mai zic”, cred că mă omora ! M-a lăsat şi m-am tras cu greu gâfâind, mai la o parte. Apoi m-am ridicat şi am pornit spre casă, lăsându-l acolo singur, cu vitele.

— Dacă mă spui lui tata, ştii ce te aşteaptă, mi-a strigat el, liniştit acum, satisfăcut. Mi-am continuat drumul fără să-i mai răspund. Tocmai acum, când începusem să mă cred

prietenul lui, că mă simţeam bine alături de el şi-mi părea rău că pleacă, să mi-l descopăr duşman ! Ce rost ar mai fi avut să-l spun lui tata. Romulus avea toate motivele să-l urască, dar nu i se putea încă împotrivi. S-a ridicat doar împotriva mea pentru că eram mai slab. Dar cred că ar fi fost în stare să-l lovească şi pe tata dacă-l mai auzea spunându-i Paripu. Faţă de el rămânea însă tăcut şi supus, dar eu ştiam, de acum, că-i în stare, la o adică, să-i crape capul, dacă tata îşi mai bate joc de el şi ajung să se înfrute. Tocmai tata să ne împace ?

N-am vorbit nimănui niciodată despre această întâmplare. Amintirea ei mai sângera încă în mine fără vindecare pentru că numai din cauza mea Romulus nu mi-a devenit niciodată prieten. Am rămas străini şi pânditori unul faţă de altul, ca nişte sălbatici.

Nu i-am mai zis Paripu şi nici nu mi-am mai bătut joc de el. Nu mai avea nici un haz. Pe urmă, drumurile noastre s-au despărţit, el a fost mai mult plecat pe la şcoli, n-am mai avut ocazia să stăm împreună în preajma aceluiaşi foc şi nici n-am mai încercat să spulberăm norul ce crescuse între noi atunci. Umbra lui ne mai desparte încă. („Din vina ta, că ai fost rău cu el, avea să-mi spună Sebastian mai târziu. N-aş fi crezut că poţi să fii atât de rău”. I-am ciufulit părul cu mâna şi am început să râd că n-avea nici jumătate din anii mei şi îmi dădea sfaturi. Hazul era cu atât mai mare cu cât credea într-adevăr că trebuie să-l ascult. Prea lua totul în serios şi eu îi făceam jocul, să nu-l supăr. Dar mai ales când se încrunta, ca atunci, chipul lui de copil devenea tare caraghios. Nu puteai să nu râzi când îl vedeai. „Ar trebui să-l cauţi, mi-a zis el. Să-l cauţi şi să-i ceri iertare”. „Bine,

13

Sebastian, o să-l caut, l-am liniştit eu. Dacă spui tu, o să-l caut...”) Începusem să mă trezesc din amorţeala de până atunci, să mă consider răspunzător de ceea

ce fac şi sunt. Mă întâlneam cu foştii colegi de şcoală, care plecaseră din Duratec, cu alţi consăteni ajunşi lucrători la calea ferată din Tg. Mureş, ascultam pe unul şi pe altul povestind ce mai e prin lume şi au prins să mi se deschidă şi mie ochii. Tata, însă, hotărâse să mă oprească pe lângă casă, de prăsilă, să-i veşnicesc numele şi neamul în sat. Să rămân fără şcoală, ca el, să ar şi să semăn, să cresc vite şi cai, să mă însor şi să fac copii în casa părinţilor părinţilor mei. Să duc gospodăria şi să le fiu sprinjin la bătrâneţe.

— Ai grijă de casă ca de ochii din cap, îmi spunea el, că a ta va fi cu toate câte există în ograda asta, tot ce avem ţie îţi va rămâne, după ce om muri noi.

— Bine, tată, îi răspundeam, liniştindu-l. În mine creştea însă tot mai mult durerea că datorită lui sunt sortit să rămân acasă, cel mai prost dintre proşti. Până şi Anicuţa, soră-mea, după ce s-a măritat cu Sâvu lui Berşa a ajuns mai bine decât mine, că bărbatul i-a intrat muncitor la nu ştiu ce fabrică din Tg. Mureş, iar Romulus îşi urma şi el rostul lui, era la liceu şi zicea că nu se va mulţumi cu atât.

Pe mine însă, nu m-a lăsat să fac decât patru clase. Când i-am spus că vreau şi eu să mă duc la şcoală mi-a zis că şcolile-s făcute pentru slăbănogi, nu pentru mine.

— Ce să faci cu şcoala ? Cu vacile şi cu caii te înţelegi foarte bine şi fără carte. N-are rost să-ţi strici capul de pomană cu învăţătura.

Când mi-am dat seama că toate aceste sfaturi pe care mi le dădea tata nu erau decât nişte scorneli de-ale lui ca să mă oprească opri acasă, aveam de acum 18 ani, eram prea mare pentru a mai merge pe clasa a cincea. Iar la şcolile de şoferi nu mă puteam duce pentru că n-aveam decât patru clase şi se cereau şapte. Nu-mi rămânea decât să mă fac tractorist ca Toderica lui Sănducu ori ca Iospica din Bărata, care erau leat cu mine şi primiseră tractoare de aproape un an. Tata n-a vrut, însă, să audă de aşa ceva.

— Bagă-ţi minţile în cap şi nu te mai lua după ce zice unul şi altul. Tu ai rostul tău, de ce să te mai încurci cu prostii ?

Romulus îmi era, însă, cel mai bun exemplu că aş fi putut urma şi eu o şcoală. N-a avut mai multă minte decât mine, doar norocul să fie ceva mai slăbănog, nepotrivit pentru muncă. În ultima clasă de liceu s-a smuls şi el mai înalt, nu cât mine, dar oricum nu mai era pipernicit ca înainte.

Pe urmă a făcut o şcoală de doi ani şi a ajuns tehnician, sau cam aşa ceva, într-o fabrică. În sat, când venea în vacaţă, oamenii îi ziceau student — uite-l pe studentul lui Laru, şopteau în urma lui — şi tata se topea de plăcere auzindu-i. Nu-i mai spunea nimeni Paripu, porecla asta nu i se mai potrivea.

Îşi pierdea vremea cum îl tăia capul. Tata nu-i mai zicea nimic văzându-l că citeşte, îl lăsa în pace. Eu mă duceam la lucru, cu tata, iar el lua o carte la subsuoară şi pornea agale spre Tău, unde se întâlneau cu alţi elevi ori studenţi veniţi în vacaţă. Se însorea toată ziua şi citea cărţi de călătorii şi de aventuri. De se întâmpla să trec pe acolo, nu mă amestecam cu ei. Îi urmăream doar de departe cum se aruncă în apă şi se întrec traversând lacul înot până în sălciile de pe celălalt mal şi sufeream ca un câine că nu pot intra şi eu între ei, că locul meu rămâne altul, aşa cum hotărâse bătrânul.

Dormeam în grajd, ori în şură, într-un culcuş adânc, pe care mi-l făcusem în fân. Multe nopţi am rămas treaz, cu ochii deschişi în întuneric, urmărind câte o stea, abia întrezărită licărind, printre ţiglele care acopereau grajdul şi şura. Făceam planuri, visam să fug de acasă, dar nu aveam unde merge şi nici cu cine să mă sfătuiesc.

Tata nu bănuia încă nimic. Începuse să mă întrebe de însurătoare. Dacă am găsit o fată care-mi place, n-are rost să mai amân, o aduc în casă şi rămâne cu ei până fac eu armata. Văzând că nu mă prea îndemn la pasul ăsta m-a întrebat de-a dreptul ce gânduri am eu cu Nelia, că paşii spre ea mă purtau de la o vreme, şi el ştia. Dar ce puteam să-i spun ? Nici eu nu prea ştiam ce am de gând. Gospodărie nu mai aveam, se înscrisese şi tata cu toată averea în colectiv, n-ar mai fi avut motive să

14

mă ţină pe lâgă el, că de lucru nu mai era cine ştie ce, şi atunci a inventat unul, a găsit el o cale să-mi dea o ocupaţie ! S-a oferit să îngrijim împreună taurii satului ! Hotărâse singur, şi în locul meu, fără să-mi spună nimic, fără să mă întrebe măcar dacă vreau ori nu, dacă pot sau nu face ceva. Luase în calcul doar câştigul cu care ne-am alege din treaba asta — o groază de zile muncă, şi scutirea de a mai lucra la colectiv — părerea mea nu mai conta.

Mai ţinuse tauri, l-am auzi de multe ori lăudându-se cu isprava asta din tinereţe. Dar nu-l interesau taurii, cum credeam la început, dorea doar să vadă dacă îi mai poate stăpânii, să-şi dovedească în felul ăsta că el, Dumitru Laru, nu şi-a pierdut vigoarea, e încă bărbat în putere. Prostii ! Un bătrân închipuit şi mândru. Totuşi nu era prost. Reuşita lui era asigurată de tinereţea mea.

Nu eram de acord cu el, dar, în acelaşi timp, nu puteam să mă încăpăţânez împotriva hotărârii lui şi să rămân deoparte. Ar fi însemnat că mi-e frică, ceea ce nu era adevărat. Am şi eu mândria mea, aşa că până la urmă, i-am făcut voia. I-am pus însă condiţia să muncească alături de mine, să nu-mi facă pe domnu’, pe stăpânu’. A râs mulţumit şi m-a bătut pe umăr, fără să-mi răspundă în vreun fel. Ne-am dus împreună la castel — taurii erau găzduiţi în grajdurile grofului, la marginea satului. Am luat în primire taurii — patru la număr — fânul şi tărâţele, furcile şi grajdurile. Focşea, preşedintele, era mulţumit de înţelegere. Tata era în al nouălea cer. Eu stăteam deoparte, cu Lăureanu lui Cheţa Durii, care-i îngrijise până atunci.

— De ce nu mai vrei să rămâi, Lăurene ? — Îs cam sălbatici, Trăiene, un singur om nu-i mai poate stăpânii. Sunt prea mulţi, patru,

pentru câte vite avem noi în sat. Şi s-au sălbăticit. — Care-i mai periculos ? — Zimbor. Ăsta roşu, cu petice albe, de lângă uşă. L-am adus aici să nu dea peste ăilalţi

când îl scot afară. Îi tare zălud, una-două dă peste tine. — Îţi pare rău că-i laşi ? — Nu. Mă bucur că am scăpat teafăr. Deşi tata n-a fost de acord, l-am rugat pe Lăurean să mai rămână cu noi câteva zile, până ne

vor cunoaşte şi pe noi taurii. De la el am învăţat că, pentru a nu-i speria, când intri între ei trebuie să le vorbeşti. Dar să nu înjuri şi să nu te răsteşti la ei că se înfurie. Mi-a arătat cum se prinde inelul de oţel din nasul taurului în închizătoarea cu cârlig, din capătul ruzii. „Îl potriveşti cu atenţie şi, dintr-o singură mişcare, apeşi pe închizătoare şi îl prinzi”. Am repetat de zeci de ori figura asta, cu fiecare în parte, până am învăţat lecţia. Tata mă privea cu dispreţ. Atâta lucru putea învăţa şi singur, ce nevoie mai aveam de Lăurean ? L-am lăsat să bodogănească.

După ce a plecat Lăurean şi ne-a lăsat singuri, l-am întărâtat şi mai mult, spunându-i că numai de vorbe îi bun, n-a scos încă nici un taur din grajd.

— Nu-i nici o ruşine dacă nu mai poţi, tată, dar ar fi mai bine să recunoşti deschis că ţi-a cam trecut vremea, să nu se mai pună bază pe dumneata.

Era pentru prima dată când îi vorbeam aşa. — Ai să vezi tu de ce-i în stare bătrânu’. Ai să vezi ! Te las pe tine să-i scoţi, doar să te

înveţi cu ei, să-ţi mai treacă frica. Nu ţi-ai dat seama ? Era încrezător şi sigur de el, dar n-a încercat să scoată niciunul din grajd decât în momentul

când a avut şi martori care să-l admire. Mi-a smuls ruda din mână şi mi-a zis: — Lasă-mă pe mine. Tu vezi să fie legată bine vaca de stâlp. Că-l aduc pe ăl mare. Pe

Zimbor. L-am lăsat, dar pe urmă, văzându-l că întârzie m-a cuprins frica, şi m-am dus să văd ce face.

M-am oprit în pragul grajdului. El stătea lângă perete, vorbea nu ştiu ce cu taurul, se prindeau încordaţi şi pânditori, bătrâul încercase de mai multe ori să-i mai pună ruda şi nu reuşise, dar nu renunţase încă, îi vorbea mai departe liniştitor până ce înceta să mai joace şi-l privea iarăşi fix pentru a încerca din nou, tot fără nici un rezultat. Ştiam că trebuie să-l las până reuşeşte, ori se dă singur

15

bătut, aşa că am rămas în prag, fără să mă trădez prin nici o mişcare că sunt acolo. El nu trebuia să ştie că sunt în spatele lui, pregătit să-i sar în ajutor la nevoie, trebuia să creadă că victoria, dacă o va obţine este în întregime a lui şi numai a lui, avea nevoie mai mult decât mine de această izbândă. Totuşi, pierzându-mi răbdarea, l-am lăsat acolo cu taurul şi am ieşit în ograda castelului, să-i liniştesc pe cei doi oameni care veniseră cu vaca, să-i rog să mai aştepte, că vine îndată, îl aduce pe ăl mai bun. N-am apucat însă să mai spun nimic că l-am auzit pe tata răcnind şi am rămas ţintuit locului, înspăimântat de moarte. „Nu trebuia să-l las, numai eu sunt vinovat dacă...” M-am întors în fugă să văd ce i s-a întâmplat şi ajuns în uşa grajdului, abia am apucat să mă feresc din calea lui Zimbor care venea furtunos şi — de necrezut, tata îl ţinea de rudă, striga cât îl ţine gura şi îl ducea stăpânindu-l ca la carte, rămânând mereu într-o parte şi răsucindu-i în rudă, nara însângerată. I-ar fi fost mult mai uşor dacă nu striga aşa, că speriase taurul cu răcnetele lui, dar bătrânul nu-şi mai dădea seama de asta, era prea fălos de victorie.

Eu am rămas alături, oarecum ruşinat, dar bucuros, totuşi, gata să-l ajut dacă ar fi avut nevoie. Nu m-a lăsat să mă apropii. Tot el l-a întors în grajd. Pe urmă s-a dus la bufet să-şi sărbătorească izbânda şi să le povestească tuturor care au chef de un pahar de vin cât a fost el de grozav. Că aşa era el, nu-şi putea învinge pornirea de a se grozăvi şi lăuda pentru orice fleac.

După ce a dovedit că-i poate încă stăpâni nu l-au mai interesat taurii. Dădea tot mai rar pe la grajduri. Mă lăsase singur cu ei, rămâneam zi şi noapte acolo. Dormeam deasupra lor, într-o încăpere dintr-o aripă a castelului, construită anume pentru slugi. Podelele de brad erau roase şi găurite de şoareci pe la margine. De voie, de nevoie, m-am pomenit mutat acolo. Singur în tot castelul. Altă cameră mai bună n-avea rost să caut că aproape niciuna din cele peste cincizeci de încăperi nu mai era întreagă. L-am străbătut de câteva ori şi m-am îngrozit de fiecare dată de ce am văzut.

Că au furat lemnul ferestrelor, uşile şi duşumelele ar fi fost nimic, însă nu ştiu cine şi când anume luase o parte din ţiglă, dar numai din locurile de unde, dacă te urcai în pod, se putea smulge cu mâna de pe leaţuri. Ţiglă bună, smălţuită cu verde, cu galben şi cu alb, ţiglă arsă cu sute de ani în urmă în cuptoare speciale, fusese furată pentru a înjgheba cu ea acoperişul unor coteţe de găini ori pentru a astupa găurile prin care apa de ploaie pătrundea prin poduri se preligea pe lemnul afumat al grinzii şi picura pe masă ori alături, găurind lutul bătătorit de copiii desculţi de prin case. Spărturile apărute astfel în acoperişul castelului au lăsat apa să se scurgă în voie pe parchetul de stejar până în pivniţă, a coşcovit pereţii, a năruit sculpturile şi înfloriturile de gips şi a pătruns în lemnărie. Mirosul iute de mucegai înflorit care te însoţea peste tot dovedea cât de parşivă era sămânţa distrugerii adusă de ape. În unele încăperi rămăseseră doar grinzile dezgolite cu capete de trestie atârnând smulse din tencuiala căzută. În locul sobelor de teracotă am găsit doar grămezi de moloz. Mobila dispăruse aproape toată. Cea rămasă era degradată, locuită de şobolani şi de păianjeni. Într-o cameră de la primul etaj, sub gaura unei foste ferestre, am găsit o bibliotecă răsturnată, cu cărţile putrede, din care creşteau două fire subţiri şi înalte de rapiţă, cu fruzele crude şi flori galbene. Mărunte. Ferestrele şi uşile lipseau, smulse sau căzute, aproape de peste tot.

Doar camerele de desupra grajdului se păstraseră întregi. Aici, în apropierea taurilor şi a porţii mă simţeam mai în siguranţă. Nu mă puteam însă împăca deloc cu situaţia asta de slugă la tauri. Gândurile mele băteau tot în altă parte. Acolo, în încăperea aia largă de deasupra grajdului am făcut atâtea planuri încât nu le-aş putea împlini pe toate nici în zece vieţi. Acum eram sigur că nu voi rămâne acolo pentru totdeauna. Îmi era cât se poate de clar că voi pleca, dar încă nu ştiam când şi unde anume. Mama îmi aducea zilnic de mâncare, uneori trecea şi Nelia pe acoolo, dar n-au aflat nimic de la mine. Taurii mă cunoşteau, reuşeam destul de bine să-i stăpânesc. Carol şi Victor, tăuraşii aduşi într-un camion de la Reghin, erau cei mai linştiţi. „Sunt încă prea tineri, zicea tata, nu-i vezi că abia le-au ieşit coarnele din osul capului ? Dar să vezi ce buieci vor fi dacă or mai creşte”. Eu ştiam, însă, că nu voi apuca să-i văd sălbăticiţi. Tata le-a cioplit şi lor câte o tăbliţă pe care a scris, cu fierul înroşit VICTOR şi CAROL, anul naşterii şi rasa. Pe urmă le-am bătut în cuie, de

16

grindă, deasupra lor. Ceilalţi doi, bătrânii Iambor şi Zimbor, erau tot mai nărăviţi. Lui Zimbor îi jucau muşchii sub piele, când te apropiai de el, ca peştii vii în palmă, tremura tot când te simţea venind să-i prinzi ruda de veriga din nas. Seara nu adormeam până târziu din cauza lui. Boncălea şi mugea de răsuna tot satul. Într-o zi, când l-am dezlegat de la iesle, nu i-am mai proptit ruda în nas că sângera, îmi era milă de el şi era să plătesc cu viaţa momentul ăsta de slăbiciune. Când mă aşteptam mai puţin a pornit buluc peste mine să iasă afară, abia am apucat să mă feresc din calea lui, că îi scăpasem ruda din mână şi a ieşit aşa, cu ea spânzurându-i de nări, în ogradă. Am reuşit, însă, să-l prind din nou înainte de a-l apuca nebunia că e liber. Am ieşit după el, oamenii se speriaseră, au lăsat vaca lăsată de stâlp şi au luat-o la fugă. Ruda îi atârna într-o parte, nu putea fugi din cauza ei că-l încurca şi a rămas câteva clipe pe loc, uitându-se roată, nehotărât încotro să apuce, încât l-am putut ajunge din urmă. L-am prins de rudă şi am răsucit-o scurt, de i-a pornit sîngele din nări. A rămas nemişcat, cu capul aplecat către mine şi cornul spre pieptul meu, aşteptând parcă să-l slăbesc din strânsoare să poată veni deasupra mea. L-am ţinut aşa şi l-am învârtit de câteva ori prin ogradă, până s-a liniştit. Mă izbise cu spatele de lemnul care îl despărţea de Iambor şi toată primăvara m-a chinuit din cauza asta un junghi între coaste.

Nu-i mai puteam stăpâni singur. Ca să mai rămân, tata s-a înduplecat să-l cheme pe Lăurean, ca ajutor. Lucram cu schimbul. Am început din nou să dau pe acasă. Puteam să trec mai des pe la Nelia. Tata se prezenta pe la taurii doar din an în paşti, să primească raportul, deşi la colectiv i se ponta şi lui fiecare zi. Lui Lăurean nu-i convenea situaţia asta, dar n-a avut ce face şi până la urmă s-au împăcat. Era mulţumit că i se pontează şi lui fiecare zi lucrată, altceva nu-l mai interesa. Tata îşi vedea mai departe de hoinărelile lui, că începuse să bată târgurile, să cumpere viţei şi să-i taie pe ascuns, venea tot mai rar pe la grajduri.

Lăurean era nemulţumit că sunt prea blând cu taurii şi din cauza asta s-au sălbăticit. Îi bătea cu parul de-i nenorocea. Şi îi ştiau de frică. Ar fi vrut să le taie şi din raţia de mâncare, să-i potolească înfometându-i, dar nu l-am lăsat.

Tata începuse din nou să-mi dea zor cu însurătoarea, vorbise despre asta şi cu mama Neliei şi căzuseră de acord să facem nunta în toamnă, după cules. Numai noi eram încă nelămuriţi ce şi cum vom face. Înainte de a-i da răspunsul, pe care îl aştepta răbdătoare, fără să mă întrebe nimic, mi s-a lămurit şi mie, ca din întâmplare, dar pentru totdeauna, ce urmează să fac cu viaţa mea.

Tocmai venise în concediu Valeru lui Natu, cu vestea că, în nici doi ani, s-a calificat dulgher pe un şantier din Moldova. L-am întâlnit în faţa bufetului. Se adunaseră o grămadă de curioşi în jurul lui să afle ce şi cum. L-au luat în primire de cum a coborât din cursă. Se calificase, deşi avea doar patru clase, la fel ca mine. Pentru a afla cum anume a reuşit, am vrut să-l ademenesc la o bere, dar n-a vrut să intre în bufet, că se grăbea să ajungă acasă. L-am petrecut până-n poartă.

Lucra pe şantierul unui combinat chimic, fusese dus acolo de Vasile al lui Balamuc, care se calificase şi el, deşi noi nu-l crezusem când ne-a spus, că era cam nebun şi umbla cu tot felul de scorneli, ca taică-său.

Aflasem astfel ce am de făcut. Peste câteva zile, în care m-am frământat în fel şi chip, l-am căutat pe Valer să-l întreb dacă

mă poate lua cu el. Putea. Întorcându-mă acasă, râdeam de unul singur, ca prostul, nu reuşeam să-mi ascund bucuria,

dar nu-mi păsa. Lelea Măriucă, vecina, era în poartă, şi nu s-a putut răbda să nu mă întrebe: — Dar de unde vii aşa bucuros, Trăiene ? — De la bufet. Nu se vede ? — Cam repede ai apucat-o pe urmele lu taică-tău. Cam repede... M-am apropiat de ea şi i-am suflat în nas să vadă că nu duhnesc a băutură. Apoi am izbucnit

în hohote de râs. Şi-a făcut cruce şi a intrat în ogradă bodogăind. Mă simţeam puternic şi liber să fac ce vreau, eram gata să-l înfrunt pe tata. Din clipa aia nu

17

mi-a mai fost frică de el. Nu era, totuşi, chiar atât de uşor să-i aduci lui tata o astfel de veste. M-am bucurat că nu l-am găsit acasă. În zilele următoare am rămas la tauri şi în locul lui Lăurean. Aş fi vrut să pot fugi fără să mai dau ochii cu tata, dar aşa ceva nu era posibil. După vreo săptămână, era într-o miercuri, de dimineaţă, m-am pomenit cu Valer, la grajduri. Venise să-mi spună că plecăm, în aceeaşi zi, cu trenul de patru.

— Aşa repede ? — Dacă nu eşti hotărât, n-are rost să vii. Mai bine ce rămâi să te mai gândeşti. M-am dezmeticit cu greu din amorţeala care mă cuprinsese, aş fi vrut să ia atcineva în locul

meu, această hotărâre, mi se înmuiaseră picioarele numai la gândul că trebuie să-i spun lui tata. Am lăsat taurii şi am fugit la Lăurean. Nu i-am zis ce am de gând, l-am rugat doar să mă

înlocuiască. Apoi am pornit spre casă. Natu, tatăl lui Valer, era un om cu care te puteai înţelege. Nu ca tata. Chiar el l-a îndemnat pe

Valer să se ducă pe un şantier să înveţe o meserie cu preţ bun şi pe la noi, cu care să poată reveni în sat, pe urmă, dacă îl apucă dorul. Tata însă era altfel de om. Nu vedea mai departe de dunga pălăriei şi de streaşina casei. Nu trebuia însă să pierd această ocazie de a mă desprinde şi eu de lângă ai mei pentru o vreme. Mai ales că Valer îmi făgăduise că mă bagă în aceeaşi echipă cu el.

Pe tata l-am găsit în şură, strângea doagele unui butoi. Îl pregătea pentru toamnă. — Ce-i, mă ? Ai uitat că astăzi e rândul tău la tauri ? Nu mai avea rost să-i răspund la această întrebare, nici să-i expic că de astăzi înainte n-o să

mai aibă ocazia să-mi ceară socoteală. N-aveam vreme de pierdut. Aşa că i-am spus de-a dreput că eu îi las şi plec cu Valer. Da, îmi amintesc bine, nu l-am întrebat ce părere are despre o astfel de plecare, nu, l-am anunţat doar ca din întâmplare că eu am hotărât să îi las în plata Domnului cu toată averea lor, cu casa şi planurle lor să mă însoare în sat, şi mă duc să-mi încerc norocul pe un şantier.

În mână avea ciocanul cu care strângea cercurile butoiului. S-a întors către mine, m-a certat curios, îndelung. — Pe ce şantier, mă ? A lăsat ciocanul să-i cadă din mână şi s-a apropiat câţiva paşi. Mi s-a părut că zâmbeşte, şi o

clipă am crezut că această veste îl înveseleşte, când, de fapt, dorea să mai repet o dată, că nu-i venea să creadă ce auzise.

— Nu ştiu încă pe care, dar vom găsi noi unul, că sunt destule, aşa zice Valer. Se închide unul şi se deschide altul. Mă bagă cu el în echipă.

În mână aveam un pai pe care-l tot îndoiam între degete legănându-mă de pe un picioar pe altul. Eram liniştit şi mă cuprinsese o veselie de copil care cere o jucărie, nu mă mai aşteptam să se supere.

— Ai hotărât, zici ? Când am ridicat ochii să-l văd răspunzându-mi, m-a plesnit. Palma lui lată şi grea m-a izbit

cu toată puterea în obraz. M-am clătinat, m-am chiar dus câţiva paşi într-o parte, dar n-am căzut. Ăsta a fost răspunsul lui : o palmă. Aşa era el, la lovitură răspundea, din reflex, tot cu o lovitură. I-am răsturnat, însă, toate planurile, asta a fost.

I-am întors spatele şi am dat să plec. Mama, care nu ştiu de unde răsărise tocmai acolo, mi-a tăiat calea, albă ca varul. Văzuse şi înţelesese totul. Era tare speriată.

— Potoleşte-te tu, dacă el n-are minte, mi-a şoptit. Să nu faci vreo prostie. Tremura toată la gândul că m-aş putea bate în parte cu tata. Ea nu avea nici o vină, săraca,

dar nici putere să mai dreagă ceva, aşa că am ocolit-o şi m-am îndreptat spre poartă. M-am dus glonţ la Valer să-l asigur încă o dată de hotărârea mea : am vorbit cu tata şi plecăm astăzi. Ne întâlnim la tren.

Trebuia să-mi iau rămas bun de la Nelia. Gândul plecării mă frământa de mult, dar ei nu-i

18

spusesem nimic. Îmi era teamă că spunându-i o să-şi învingă pornirile inimii şi nu mă va mai primi seara la ea pe motiv că şi aşa n-o să ne luăm niciodată şi deci n-are rost să-şi mai piardă vremea cu mine. „De ce să rămână cu mine, ocolită de ceilalţi feciori, care o ştiau ca şi măritată când eu nu urmăresc altceva decât să-mi bat joc de ea ?” Aşa ar fi gândit, şi eu n-aş mai fi avut cum să-i câştig încrederea niciodată. Nu puteam renunţa la întâlnirile cu ea, eram prea laş ca să pot fi cinstit până la capăt. Dacă i-aş fi spus şi ne-am fi despărţit din cauza asta, iar pe urmă n-aş mai fi plecat nicăieri ? Se simţea în siguranţă alături de mine şi nu eram în stare să-i stric bucuria că ne vom lua, pentru că şi eu doream să nu ne despărţim niciodată. S-o fi făcut să trăiască şi ea frământările mele ? (Întâlnirea asta, de despărţire, cu Nelia, i-am povestit-o oarecum altfel lui Sebastian. Am sărit peste unele lucruri, că el era doar un copil, şi nu se cădea să i le spun chiar pe toate. Ce ar fi putut el înţelege ?)

Am fluierat-o de la poartă şi a venit repede, mirată că o caut aşa devreme. M-a auzit şi s-a grăbit să vină, am văzut-o ieşind dintre firele înalte de porumb care abia înspicaseră şi aveau mătase, crudă încă, pe la subsuori, avusesem noroc că era acasă, nu plecase la lucru, cine ştie pe unde, în câmp, unde să n-o mai pot găsi până la plecarea trenului. Ar fi crezut că n-am mai vrut să dau ochii cu ea, că am fugit lăsând-o aşa, fără să-i mai spun nimic.

A apărut din grădină strângându-şi năframa, mutându-şi apoi grijulie mâinile de la pieptul plin la legătura strânsă pe talie a şorţului, de la părul care îi ieşise de sub năframă pe frunte la cămaşa cusută cu flori, pentru a-i potrivi mânecile înainte de a se arăta. Era desculţă, avea picioarele ude şi înverzite de frunze strivite.

— Ce-i ? Pe la voi a asfinţit soarele ? Eram înţeleşi să mă aştepte după asfinţitul soarelui, adică după ce părinţii noştri mănâncă de

cină, îşi fac cruce că a mai trecut o zi şi se culcă, încât noi puteam rămâne împreună, singuri, ori în cămăruţa ei, ori în grădină întinşi pe iarbă, între meri. Dar asta nu fusese nici pentru ei, nici pentru noi, o astfel de zi liniştită sub care să ne putem întinde liniştiţi şi mulţumiţi că a trecut cu bine. Mai ales pentru ai mei nu trecuse cu bine. Le-a rămas în minte pentru totdeauna ca o zi nechemată, aducătoare de nenorociri, ca aceea când tata a primit înştiinţare că trebuie să meargă pe front, ca ziua aia de sfârşit de vară când peste noapte a apărut un gard de sârmă ghimpată pe lângă Pădurea Barăţii şi s-au trezit că nu mai sunt în România ci în ţară străină, iar unchiul Viluţ şi via noastră, în care prinseseră să se coacă strugurii au rămas dincolo de gardul ăsta.

Pentru ei ziua plecării mele a fost asemănătoare nopţii de groază când nemţii, aflaţi în retragere, ne-au luat iapa din grajd să tragă la tunuri şi ne-au lăsat drept răsplată pe prag o bombă cu ceas, mare cât un cap de copil, sclipitoare şi frumos lustruită reglată să explodeze cu întârziere după ce ei s-au depărtat. Când nu le-am mai auzit paşii şi vorbele răstite, care trădau graba, teama că vor fi ajunşi din urmă, tata s-a uitat pe fereastră, printre muşcate, să vadă ce se întâmplă.

— Ascunde-te, mie şi copiilor n-au ce să ne facă, l-a îndemnat mama. Dar el n-a luat-o în seamă, i-a făcut doar semn cu mâna, să tacă.

A întredeschis apoi uşa şi a văzut pe prag darul lăsat de nemţi. Nu ştia de câtă vreme era acolo. Mama, cu simţul ei de sălbăticiune la pândă, ghicise pericolul şi ne ţinea strânşi în jurul ei.

— Să vă rămână casa, l-a auzit spunând şi l-a văzut deschizând uşa şi dispărând în noapte. A luat bomba în braţe şi a pornit cu ea spre grădină. Era întuneric şi îi era frică să nu se

împiedice de ceva. O auzea ticăind, ştia că din moment în moment poate să-i împrăştie maţele prin toată ograda, dar n-a lăsat-o decât după dâmbul cu salcâmi din marginea pârâului. Auzind explozia, mama a crezut că totul s-a sfârşit, că a rămas văduvă. Începuse să strige cu disperare din prag, nu mai avea ce pierde, iar el se apropia de ea şi i-a astupat gura cu palma.

— Taci că am scăpat, taci că am scăpat. Vezi de copii să nu mai plângă. Am scăpat ! De data asta am scăpat !

Au intrat în casă. Tata s-a lăsat, sfârşit, pe marginea patului şi ne-a strâns lângă el, de parcă ar fi vrut să vadă dacă suntem toţi. Mama a început să plângă. Venise din război rănit, dar întreg

19

totuşi, după ce se zvonise că a căzut la Don şi uite că era să moară acasă ! Plecarea mea a însemnat pentru ei o astfel de bombă pusă la temelia casei, o bombă care

exista de multă vreme acolo, aştepta ruginită să fie amorsată. Abia mult mai târziu aveam să-mi dau seama că desprinderea mea dintre ai mei a declanşat o prăbuşire lentă, o spulberare înceată dar sigură, pe care n-au mai putut-o opri.

Văzându-mă hotărât să plec, tata a devenit prizonierul unor frământări fără ieşire, fierea unor spasme şi nemulţumiri mai vechi începu să-şi verse otrava în sângele lui şi privirea, altfel senină, i se întunecă inexplicabil. Plecarea mea răscolea această drojdie amară depusă cu vremea în sufletul lui, tulburându-l. Hotărârea mea îl surprinse nepregătit. Nu se aştepta să-i fac tocmai eu una ca asta. În mine îşi pusese toată nădejdea, prin mine şi-a păstrat echilibrul şi liniştea, eu însemnam totul pentru el. Ce ar fi putut face mai mult pentru mine ? Mă vedea reluând de la capăt viaţa lui, trăind-o altfel, mai din plin decât el, ducând până la capăt ambiţiile lui de îmbogăţire. Dar a uitat că sunt şi eu om, că am şi eu ochi să văd lumea şi minte să-mi cumpănesc paşii. Nu mi-a vorbit niciodată de planurile lui, dar i le cunoşteam, erau hotărâte încă dinainte de a mă naşte şi trebuia să mă supun orbeşte, nu era îngăduită nici o abatere, nici o împotrivire. Şi era liniştit din partea mea. Îşi închipuia că, chiar dacă nu i-am spus-o, sunt mulţumit şi recunoscător pentru viitorul ce mi-l pregătea. Şi tocmai eu, moştenitorul lui, care nu i-am ieşit niciodată din vorbă, să-mi pierd deodată minţile şi să-l înfrunt.

După ce s-a însurat pentru avere şi timp de peste 20 de ani n-a făcut altceva decât să lupte pe toate căile să-şi sporească numărul de iugăre, s-a trezit deodată fără pământ. Rana asta care nu avea să i se mai vindece niciodată, i-a schimbat până şi felul de a fi. Ochii i s-au întunecat ca de o adâncă suferinţă, privirea lui a căpătat o asprime nouă, izvorâtă nu atât din ură, cât din neputinţă. Şi când era mai necăjit, da, tocmai atunci, m-am găsit şi eu să-l părăsesc. Dar spre norocul meu — că altfel, cine ştie, poate nu mai plecam — abia mult mai târziu am înţeles cât de dureros şi de fără speranţă se zbătea el atunci să aleagă înţelesul folositor din schimbările care au venit peste el, să afle din vreme primejdia sau norocul ce se ascunde în ele. Dar cât poate suporta un om o astfel de frământare ? Cât poate îndura un bărbat o astfel de îndoială ? Da, îmi dau seama, dar abia acum, că el nu ieşea în sat să-şi vadă prietenii — pe care, la drept vorbind, nu-i prea avea, — ci doar să caute o explicaţie la tot ce i se întâmplă. Bătea crâşmele şi târgurile, umblând cu rost sau fără nici un rost nu pentru bani, deşi era încă lacom de avere, ci să-şi găsească liniştea. Şi reuşea, cred, de cele mai multe ori pentru că încerca să nu ia în seamă decât zvourile scornite de închipuirea înfierbântată a unor rătăcitori la fel de speriaţi ca şi el, care-i întăreau nădejdea că totul va fi „ca înainte”.

Uneori se întorcea acasă nemulţumit de ce auzise prin sat. Se adeverea pe zi ce trece că vântoasa în care fusese prins mai avea multe de răscolit, nu părea să se potolească prea curând. Era înspăimântat, dar nu putea să recunoască una ca asta. Şi, ca să prindă curaj, s-a apucat de băut. Cobora în pivniţă, aducea o cantă cu vin şi se îmbăta de unul singur.

Prea multe veniseră peste el şi prea puţine a înţeles din câte i-a fost dat să trăiască. În mintea lui schimbările nu puteau aduce decât nenorociri. Ori, plecarea mea era o astfel de

scchimbare. — De ce nu puteam noi trăi liniştiţi aici, mă, Trăiene, de ce îţi iei tu lumea în cap nesilit de

nimeni ? Ce te-a apucat ? Nu zic, când e război, ori altă nenorocire, n-ai ce face, dar să pornească din capul tău, să ţi-o faci chiar tu cu mâna ta, asta-i peste puterea mea de înţelegere.

La fel ca tata, Nelia nu putea să-mi dea dreptate. O priveam cum vine spre mine, liniştită şi indiferentă, ştergându-şi de şorţ mâinile murdare de pământ şi pentru un moment am vrut să o mint, să o scutesc de vestea pe care i-o adusesem. Cu ce era ea de vină ? Credea întotdeauna tot ce-i spuneam, trăgea nădejdea că o să ne luăm, iar eu să-i spun acum de-a dreptul că nu, eu o las şi mă duc în lume să-mi caut alt rost.

— Pe la voi îi sărbătoare, de baţi uliţa fără nici o treabă ? Nu-ţi mai dă taică-tău de lucru ? — Nu, nu-mi mai dă.

20

— Şi ai venit să-ţi dau eu, că nu poţi lăsa să treacă ziua degeaba. Îi ardea de glumă. — Ori ţi-a fost prea dor de mine şi n-ai mai putut răbda până asfinţeşte soarele... — Şi una şi alta. Am apucat-o de mână, dar ea şi-a desfăcut năframa pentru a-şi cuprinde tot părul sub ea şi a

trebuit să o las. — Am să-ţi spun ceva, hai să intrăm în casă. — Îmi poţi spune şi aici, dacă ţi-e frică să nu uiţi până diseară. Ce vrei să-mi zici ? I-am spus ce am de gând şi nu s-a arătat deloc surprinsă, de parcă ştia demult că o să plec.

Purtarea ei m-a descumpănit. Adevărul acelei întâlniri nu s-a ales nici până acum limpede în capul meu. M-a făcut doar să cred că îmi dă dreptate, sau mi-a chiar dat dreptate de la început, n-am cum să ştiu. În cazul ăsta din urmă, înseamnă c-am fost un prost fără pereche, n-am ştiut lângă cine mi-am petrecut serile, ea pricepea mai multe decât credeam eu că poate cuprinde capul ei mic strâns în năframă, şi atunci ar fi trebuit să o iau cu mine. Te pomeneşti că şi ea ar fi vrut să plece. Sau, n-a priceput nimic decât că o părăsesc şi cu intuiţia ei de femeie a căutat să nu mă contrazică sperând că astfel mă voi întoarce. Da, cred că m-a păcălit. Când i-am spus că „mă duc cu Valer”, ea a ştiut că mă va pierde, m-a văzut plecat pentru totdeauna, depărtându-mă de ea, şi de lumea ei, dar nu şi-a arătat decât o clipă temerea. A tresărit, dar s-a linştit îndată, nu voi şti niciodată ce se petrecea cu adevărat în sufletul ei, atunci, pentru că ochii i-au devenit jucăuşi şi a început să râdă de parcă îi ardea de glumă. Nu mi-am putut da seama dacă râde că nu mă crede, sau încearcă să-şi ascundă supărarea. Că bucuroasă de plecarea mea nu mi-o puteam închipui.

— Şi ai venit să-mi spui să te aştept ? Şi-a ridicat apoi mâinile lagură, râdea în pumni. Nu mai pricepeam nimic, — Până la toamnă numai, câteva luni acolo, nu mai mult, am minţit-o, şi ea a deveit dintr-o

dată serioasă, surâsul i-a îngheţat în colţul gurii. Mi-o fi ghicit laşitatea ? Sau trebuia să cred că da, din acel moment rămâneam înţeleşi, mă

va aştepta oricât, pot fi liniştit. Atunci de ce şi-a retras mâna dintr-a mea când i-am apucat-o ? Că treceau oameni pe drum, era încă ziuă, şi i-ar fi ieşit vorbe ? Nu cred. Totuşi, condiţia pe care mi-a pus-o „dacă n-o să stai prea mult...” mi-o arată şi acum mai sinceră decât am avut eu curajul să fiu. De ce nu şi-o fi rostit gândul până la capăt ?

Ne-am despărţit nelămuriţi şi proşti, fără să ne legăm prin vreo făgăduială. Alege ea, vremea, de-i albă ori neagră, mi-am zis atunci, dar pe urmă am văzut că nu-i chiar bine să ne lăsăm în voia ei. Ne-am despărţit în grabă, fără să lămurim lucrurile, nu pentru că n-am avut când să vorbim mai mult, cum credeam atunci. Eram miraţi de ce ni se întâmplă şi nu prea aveam ce ne spune. Nu ne era clar încă ce va fi cu noi şi eram prea copii ca să ne grăbim să afăm. Eu nu ştiam spre ce plec, îmi ajungea nesiguranţa mea, nu aveam la ce s-o îndemn să vină. S-ar putea chiar să fi plâns după ce a ajuns în casă, să mă fi pândit după perdea cum mă depărtez, cum întorc zadarnic capul s-o mai văd o dată la vreo fereastră, însă toate aceste presupuneri sunt doar rodul închipuirii, nu vindecă şi nu schimbă nimic.

N-o să-l uit niciodată pe tata cum a apărut apoi în faţa mea, cum mă privea neputincios,

resemnat parcă, pregătindu-mă de plecare. Mama, grijulie ca întotdeauna, mi-a adus traista ei înflorată, traista ei de lână, pregătită cu mâncare pentru drum lung. Nu-mi dădea dreptate nici ea — o simţeam — şi nici nu căuta împăcare. Tot pe tăcute mi-a întins nişte bani, banii strânşi de ea, pe ascuns, pe ouăle vândute fără ştirea tatii. Îi ţinea în bufet după oale, într-o năfrămuţă cu colţurile înnodate.

Îşi dădea seama că nu mă mai pot opri dar ştiam că tata va mai face o ultimă încercare. Îi

21

trecuse şi lui înfierbântarea, dar nu s-a apropiat să-mi întindă mâna, nu că n-a simţit nevoia să o facă, dar bănuindu-mă cătrănit a şovăit. Îi era teamă poate că-l voi lăsa cu ea în aer. Dacă mi-o întindea atunci, nu mă răzgândeam, dar oricum ne despărţeam ca împăcaţi şi mai treceam pe acasă. Vorbele lui mi-s limpezi şi acum în auz, poate unde le spunea cu necaz, erau încărcate de durere.

— Ascultă-mă numai de data asta, rămâi încă un an, doar un an. Pe urmă faci ce crezi tu că-i mai bine. Ne-am înţeles ?

Prea îmi plăceau aceste vorbe ale lui, mi-l dezvăluiau slab şi neajutorat şi asta mă umplea de o plăcere diavolească, nu mă mai interesa ce zice. Am mai stat un timp aşa înfruntându-ne tăcuţi, eu străduindu-mă să nu-i râd în nas, iar el frământându-se să găsească un motiv, ceva, să mă lege de pragul casei, să nu-i părăsesc. Şi-a pierdut însă repede răbdarea. Furia creştea în el dar o stăpânea încă.

— Nu înţeleg, să mă omori şi nu pricep ce te-a apucat. Ce-ţi mai lipseşte aici de-ţi iei lumea în cap ? Spune ! Unde vrei să te duci ? Nici tu nu ştii unde, de asta sunt sigur. O să te baţi cu capul de pereţi pe urmă, ascultă-mă pe mine. O să te saturi de amarul pâinii mâncate printre străini !

Nu i-am răspuns nici de data asta. Ce era să-i răspund ? Între noi se aşternuse o tăcere încordată, aerul devenise greu de ţi se oprea în piept. Apoi l-am auzit din nou, dar nu mi se adresa mie, ci mamei.

— Dă-i cufărul meu, să lase traista acasă că nu se potriveşte cu un domn de oraş. Cât l-am urât pe urmă pentru vorba asta de batjocură ! Mi-o pregătise anume, să mă

lovească. O venă i se zbătea la tâmplă gata să se spargă. — Du-te, din partea mea eşti liber să faci ce prostie vrei, dar să nu te prind că-mi calci

pragul, că te omor. Să nu te mai văd, că îţi crăp capul ! Mama a intrat speriată între noi. — Dumitre ! Nu-l mai ocărî, Dumitre, lasă-l. Lasă-l să se poată întoarce. Nu-l alunga ! Pe ea n-a mai înfruntat-o. Ne-a întors spatele la amândoi şi s-a băgat în casă. Mama a început

să plângă. Ştiam că va plânge, aşa era mama, plângea din orice, n-am dat importanţă atunci lacrimilor ei.

— Scrie-ne, dacă ţi-o fi greu, nu-ţi fie ruşine, întoarce-te acasă, dă-o pe pustii de mândrie, că nu foloseşte la nimic.

— Bine, mamă. Ştiam, însă, că nu mă voi întoarce curând, că mai întâi va trebui să înving, să le dovedesc că

eu am avut dreptate, dar pentru asta mi-a trebuit timp. Al dracului de mult timp mi-a trebuit. Strângând-o la piept mă miram cât am crescut de mare, dacă ea nu-mi ajunge cu capul decât

până la bărbie. Constatarea asta m-a ameţit de-a binelea şi m-a ajutat să mă despart de ei mai uşor. Din câţiva paşi am fost în drum. Le-am făcut cu mâna, dar nu-i mai vedeam, zăream doar siluetele lor ca nişte umbre. În mintea mea aşa au rămas pentru totdeauna : două umbre mirate. Chipurile lor abia dacă mi le mai închipui. Primele sute de metri le-am făcut mergând într-o dungă cu umărul drept înfipt înainte, de parcă aveam de spintecat un curent contrar care mă zăpăcea...

Am coborât într-o gară aşezată nu între dealuri, ca la noi în sat, ci între nişte case lungi şi

înalte cât dealurile. Se făcuse ziuă de mult, dar nu văzusem încă soarele răsărind din nici o parte, din cauza lor. Nu-mi dădeam seama încă de unde va răsări pentru că nu văzusem nici o umbră şi acest amănunt îmi sporea şi mai mult nesiguranţa. N-am apucat să mă lămuresc şi nici să mă mir de ce văd, că Valer a şi început să mă beştelească.

— Mai uită-te şi pe unde calci, nu numai pe pereţi, că te baţi de oameni, ca orbu. Ţine-te după mine, nu te mai zgâi aşa ca prostu, că dacă te pierd în mulţimea asta n-am cum să te mai găsesc.

Am ieşit după el în piaţa gării. Era atâta lume adunată acolo de credeai că s-au amestecat

22

laolaltă oamenii din târgurile Tecii şi Reghinului. Atâta doar că lipseau vitele şi caii şi căruţele, altfel ai fi crezut că-i zi de târg. Încât, primul meu gând, după ce m-am văzut pris în învălmăşeala aia, îmbrâncit şi împins din toate părţile de oameni necunoscuţi, a fost să mă întorc la trenul din care tocmai coborâsem şi să nu mă mai desprind de lângă el până n-o să ia calea întoarsă spre Duratec. Aceasta mi se păre cea mai înţeleaptă hotărâre în clipa aia, singura şansă pe care mi-o mai puteam acorda înainte de a mă rătăci, ultima posibilitate de a mă întoarce acasă, de a reveni la Nelia şi la ai mei. Am şovăit totuşi şi mi-am continuat drumul urmându-l pe Valer, care înainta mult mai repede decât mine, se strecura printre oameni atât de repede de parcă toţi l-ar fi cunoscut şi i-ar fi făcut loc să treacă. Se depărta fără să întoarcă o clipă capul, fără să-l mai intereseze dacă eu îl pot urma sau nu. Abia dacă-i mai vedeam pălăria de paie şi haina de pănură neagră. Eram buimăcit de vânzoleala aia de trupuri care se frecau unele de altele, oameni străini şi grăbiţi se ciocneau unii de alţii, se răsuceau fără să se supere sau să se înspăimânte şi-şi vedeau netulburaţi de drumurile lor, urmându-şi fiecare scopul care l-a pus în mişcare. Nu aveam alt reper decât pălăria de paie, tot mai depărtată, a lui Valer, care pornise ca din puşcă, nu ştiu spre ce anume. Înainta înotând grăbit fără să se mai uite înapoi, să vadă dacă mă pot ţine, sau nu, după el. L-am urmărit dând din coate cu disperare, strigându-l şi înjurându-l fără să mă sinchisesc de cei din jur pentru că mă simţeam pierdut în marea aia de oameni necunoscuţi, iar el, prietenul în care îmi pusesem toată nădejdea rămânea surd şi îşi continua drumul. Am reuşit până la urmă să mă apropii de el. Când l-am ajuns în sfârşit, l-am apucat de guler, mi-am încleştat mâna de gulerul lui lat de pănură neagră şi, înainte de a-i vedea chipul, i-am strigat cu toată disperarea şi ura de care eram în stare:

— Te omor, auzi tu ! Dacă vrei să-ţi baţi joc de mine, te omor ! S-a întors speriat şi chiar înainte de a-i vedea faţa mi-am dat seama că nu era el. Că

urmărisem o altă pălărie şi o altă haină, întocmai ca ale lui Valer, dar ale altcuiva... Omul s-a întors surprins, gata să lovească el mai întâi, cu mâna dreaptă ridicată pentru a se apăra. Ne-am privit o clipă nedumeriţi. Avea ochii umezi, cu albul năpădit de vinişoare roşii, ca ai lui tata în momentul când l-am părăsit. Aştepta să-l lămuresc cine sunt şi ce vreau. Când şi-a lăsat traista jos, am ştiut că o să mă lovească, dar n-am fugit, deşi ar fi trebui să-i întorc spatele şi să-l caut pe Valer. N-am plecat. Mă ştiam vinovat faţă de el.

— Iartă-mă, bade. N-am nimic cu dumneata. Am crezut că... (Sebastian avea să râdă cu lacrimi de păţania asta a mea.)

Omul mă privea fix şi când şi-a ridicat mâna mare am făcut un pas înapoi încercând să evit lovitura, dar el nu avea de gând să mă bată, şi-a dat doar pălăria mai spre ceafă şi a zâmbit.

— Nici nu ştii ce veste mi-ai adus, băiete ! — Ce veste ? — Că mă caută moartea, că mă va lua în curând şi pe mine. Dumnezeu mi te-a trimis, aşa să

ştii ! Înseamnă că trebuie să mă grăbesc. Da. Să mă grăbesc. Era din cale-afară de necăjit, în clipa aia semăna foarte mult cu tata. Pentru a nu-i mai vedea

ochii i-am întors spatele şi am dat să plec. Dar m-a apucat cu amândouă mâinile de umeri şi m-a întors iarăşi spre el.

— Stai acuma, ce te grăbeşti aşa... — N-am nimic cu dumneata, bade.. căutam pe altcineva şi... — Azi noapte mi-a murit nevasta, mi-a zis el, aproape liniştit acum, sau doar absent,

apucându-mă cu mâna dreaptă de piept. N-a mai avut zile şi doctorii nu i-au mai putut da altele de la el. Niciuna nu i-au mai putut da. Iar acum vii şi-mi spui că mi-a venit şi mie rândul... Că... Poate tu...

— Căutam pe alticineva, bade, nu pe dumneata... Eu... Lasă-mă, rogu-te, să... Vorbea şoptit, fără şir, cuvintele lui erau însoţite de un hârâit spart. Îi pierise glasul cu totul,

dar în momentul când am încercat să-i descleştez mâna din pieptul meu, şi-a revenit pe neaşteptate şi a început să strige, vorbele lui răsunau în toată piaţa. Am vrut să fug, să scap cumva de el, dar m-a ajuns, m-a apucat cu o mână de umăr, iar cu cealaltă, strânsă pumn, m-a lovit în gură. A început să

23

mă înjure şi să mă plesnească la întâmplare, de parcă aş fi avut ceva de împărţit cu el. Îmi curgea sânge din nas. Lumea se strânsese în jurul nostru curioasă să afle de ce ne-am încăierat.

Ăsta a fost norocul meu, că altfel nu-l mai puteam găsi pe Valer. Atras şi el de scandal m-a descoperit acolo şi m-a scos din încurcătură.

— Te caut prin toată piaţa şi tu te iei la bătaie. Ce te-a apucat ? L-am urmat fără nici o explicaţie. Avea tot dreptul să se supere. Îmi era ruşine să-i spun ce

am păţit. Să nu mă creadă cumva mai prost decât sunt. — Vezi să nu te calce vreo maşină, că n-aveam vreme de spitale şi de înmormântări, am

venit cu alte treburi pe aci. Eu mă uitam la un turn, din care un ceas cât o roată de car bătea ora şapte. — N-auzi ce-ţi spun ? Vrei să te duc de mână ca pe un copil ? Credeam că am ajuns şi când colo coborâsem doar să schimbăm trenul. Valer m-a lăsat pe

peronul gării lângă un stâlp din fier pe care era desenat un cap de mort, să păzesc valizele şi s-a dus să scoată bilete. Am stat acolo în picioare vreo două ceasuri, chinuit de sete şi de căldură, amărât şi singur, bătut şi flămând.

Oamenii treceau pe lângă mine dintr-o parte în alta, fiecare cu drumul şi cu gândurile lui şi mă uitam la ei cum se îmbrăţişează şi cum se sărută, cât sunt de fericiţi în momentul întâlnirii cu cei pentru care veniseră acolo şi cum li se linişteşte iarăşi chipul devenind obişnuit, fără nici o umbră, fără nici o lumină pe el, în clipele următoare, când se retrag spre ieşire, pierzându-se în mulţimea din piaţă şi în ei înşişi.

Pe urmă a băut prima bere la halbă din viaţa mea şi am mâncat primii mici cu muştar, obţinuţi după o înghesuială de neînchipuit, că toţi însetaţii şi flămînzii din piaţa aia se îmbulzeau acolo. Trenul, singurul tren spre oraşul ăla de sub munţi, unde trebuia să ajungem era supraaglomerat şi pleca târziu, după-amiază. Noi am găsit locuri pentru că Valer ştia linia şi ora când trage la peron.

Am sosit spre seară. Nu-l întrebasem încă pe Valer unde o să dormim, credeam că, dacă sunt cu el, totul o să meargă strună de la început. Dar trei zile nici nu m-au primit la lucru şi nici nu m-a întrebat nimeni dacă am băgat ceva în gură, sau dacă am unde pune capul când vin seara.

Am dormit într-un pat cu Valer, aproape o lună. Dacă nu eram certat cu tata renunţam ! Cerere de angajare, analize medicale, autobiografie, pe care a trebuit s-o scriu de vreo trei ori, că nu s-au declarat mulţumiţi de ea. La sfârşit, pentru a scăpa de mine, mi-a dictat-o un bătrânel de la biroul ăla cu angajările ; mi-a zis să nu-l întrerup şi să nu-l întreb nimic, să scriu întocmai cum îmi dictează el, de parcă ar fi ştiut mai bine decât mine pe unde am fost şi ce-am făcut până atunci. Am scris cum mi-a zis şi la urmă s-a dovedit bună. Când credeam, însă, că am scăpat de necazurile cu angajarea, m-am pomenit că totul fusese zadarnic. Îmi trebuia şi o adeverinţă de la colectiv cum că se pot lipsi de mine !

— Domnu’ director, am început eu să-i explic celui ce-mi ceruse hârtia asta. — Nu sunt eu directorul... — Acasă nu mă mai pot întoarce că nu mai am bani de drum. Am avut până aici, dar bani

de întoarcere nu mai am. Dacă oi lucra şi mi-oi face bani, m-oi duce şi după hârtia asta, dacă zici dumneata că trebuie.

M-a îngăduit la lucru până la urmă şi fără hârtia aia, dar cu condiţia să scriu acasă să mi-o trimită. N-am scris nici o scrisoare, cum era să-l rog pe tata aşa ceva. Şi multă vreme am mers la lucru cu teama că, din clipă în clipă, ar putea veni omul meu de la personal să-i dau hârtia. Să mi-o ceară iar eu să ridic din umeri şi să mă trezesc dat afară din cauza asta.

Când plecasem nu prea ştiam ce vreau. Dar s-a găsit omul care să hotărască în locul meu,

Valer mi-a hotărât drumul, el m-a dus în şantier, el mi-a pus pentru prima dată ferăstrăul în mână.

24

M-a luat ucenic pe lângă el şi nu s-a lăsat până nu m-a învăţat tot ce ştia. De parcă ar fi avut vreo obligaţie ori s-ar fi ales cu vreun câştig din toată chestia asta.

Într-o bună zi — o să ţin minte cât oi trăi ziua aia — am fost chemat la serviciul personal şi am primit certificatul de calificare. A fost cel mai fericit ceas din viaţa mea. Acelaşi om care mă ajutase să-mi fac dosarul de angajare şi îmi ceruse să dovedesc că cei din sat nu mai au nevoie de mine la colectiv, mi-a dat certificatul şi m-a eliberat astfel dintr-o dată de teama că, fără hârtia aia, aş putea fi dat afară. Aveam, în sfârşit şi eu o meserie pe care nu mi-o mai putea lua nimeni. Mi-am stăpânit totuşi bucuria, să nu trezesc, cumva, bănuieli. Ar fi fost destul să-mi cerceteze o dată dosarul pentru a descoperi că n-am toate actele acolo. Pe atunci, mai credeam că dacă se află această neregulă îmi anulează certificatul de calificare şi mă pomenesc pe drumuri, obligat să mă întorc acasă. Cu atât mai mare era, însă, bucuria mea secretă, că i-am tras pe sfoară.

Conform tradiţiei, am invitat toată echipa la primul restaurant construit în centrul noului oraş, să sărbătorim evenimentul. Am comandat băutură şi mâncare pentru toţi anunţându-l însă pe chelner, de la început, câţi bani am de cheltuit, să nu mă pomenesc la sfârşit că nu pot plăti tot ce s-a consumat. Eram fericit, dar nu trebuia să-mi pierd capul.

În stânga mea stătea Voicu Andrea, tovrăşul meu de echipă de mai târziu, care se calificase dulgher doar cu un an înaintea mea, deşi era cu câţiva ani mai bătrân. Îşi dădea aere de veteran şi după câteva pahare a simţit nevoia să mă dădădească.

— De acum încolo, să te văd, bobocule, mi-a zis el luându-mă protector de după cap. Dacă greşeşti, ţi se impută toată lucrarea, că nu te mai apără nimeni.

— Nu-l contrazice, lasă-l să pălăvrăgească, mi-a şoptit la ureche Valer, care stătea în dreapta mea. E bine să af