iubirea de patrie la andrei tarkovski - tabor-revista.ro file55 tabor, nr. 7, octombrie 2012 eseu...

55

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu

Iubirea de Patrie la Andrei Tarkovski

COSTION NICOLESCU

Cum am văzut, tot la stergein include Pavel Florenski iubirea de patrie. Ioan Alexandru consi-dera că „întrebarea după Patrie premerge toate celelalte întrebări”1. Iubirea de Patrie este o

iubire greu de purtat, pentru că impune o responsabilitate care depăşeşte legăturile umane direc-te, o iubire care se referă la o entitate care, deşi mai difuză, este mai persistentă la scara istoriei. În receptarea lui Michel Chion, pentru Tarkovski „iubirea pentru pământul natal este suprema alienare” pe care o poate suferi omul2. Alienare de care el însuşi a avut parte, fără să şi-o fi dorit.

În vremea de pe urmă, însă, a vorbi despre Patrie pare a fi devenit ceva anacronic. Dacă o faci, eşti privit ca un om ciudat, oarecum depăşit. Dictonul cinic al latinilor „Ubi bene, ibi patria!” (cu varianta, poate mai umană, „Ubi panis, ibi patria!”) funcţionează mai abitir ca oricând. Pen-tru creştini formularea ultimă poate căpăta un înalt sens mistic: unde este Pâinea-Hristos, acolo este Patria, însămânţarea fertilă ca dar al Părintelui ceresc. Altădată iubirea de Patrie era un sentiment fi resc, nobil. Te năşteai şi creşteai cu el. Îndemnându-i pe tinerii din vremea sa ca să urmeze pildele de vitejie ale străbunilor lor, Horaţiu făcea această observaţie, care astăzi poate părea din cu totul altă lume (şi când ne gândim că a lui era una precreştină!): „Dulce et decorum est pro Patria mori!” („Plăcut şi frumos este să mori pentru patrie!”) (Ode III, 2, 13).

Etimologic, Patrie vine din latinul pater şi grecul πατέρας, ambele spunând despre tată, despre părinte. La noi l-a dat pe vatră. Patria ca vatră, ca loc al focului vieţii, al focului înte-meietor – ce frumoasă şi înalt teologică tratare a românilor prin limba lor cea de toate zilele! Patria este pământul părinţilor, întemeiat prin jertfa lor, pe jertfa lor. Patria era un dar al lui Dum-nezeu, dar şi o cucerire a unei comunităţi legate mai întâi geografi c şi prin limbă, apoi şi prin istorie comună. Patria are un caracter mistic3. Ea este o Taină, pe care nu o pot desluşi decât în parte cei

1 Iubirea de Patrie, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, jurnal de poet, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 9. „Întâi se întreabă omul după Părinţi şi apoi urmează toate celelalte: ce este, ceea ce este…”. 2 MICHEL CHION, Andreï Trakovski, Ed. Cahiers du cinéma pour Le Monde, Paris, 2007, p. 73.3 Ioan Alexandru, Poetul, o priveşte prin prisma atât de frumos răsfrângătoare a unei treimi divino-umane: „Pa-tria este părintele umbrit de lumina fi ului ce se roteşte în pântecele maicii sale în preajma naşterii. Când oamenii nu mai trăiesc curăţia şi taina acestor evenimente, pierd şi semnifi caţia adâncă şi realitatea Patriei.” (Iubirea de

Costion Nicolescu

56

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu ce nu-i aparţin. Patria reprezintă o circumscriere care dă rost. Trebuie iubită şi apărată, chiar şi cu

preţul vieţii, dincolo de calităţi şi scăderi. Patria era cea care asigură drumul acelei comunităţi în is-torie pe calea spre veşnicia cea bună. Fără patrie (ca apatrid) eşti un rătăcitor, rătăcind pe drumuri înfundate. Patrie şi ţară sunt numai până la un punct acelaşi lucru. Patria arată un om mai implicat, mai conştient, atât de legătura cu Tatăl ceresc, cât şi cu părinţii care se înşiră genealogic până la el şi de a căror experienţă existenţială benefi ciază4. Patria depăşeşte contextul politic, mai ales în caz de primejdie. Ţară are mai mult conotaţii teritoriale, patrie le implică foarte mult şi pe cele spirituale. Ţara rămâne tot timpul acolo unde este, mai întreagă sau mai ciuntită, mai liberă sau mai puţin liberă sau deloc liberă, în timp ce Patria o poţi purta cu tine, în inima ta, în gândurile tale5. Ea este tot timpul integrală şi liberă. Se cere slujită6. Poate fi slujită şi de departe. Poţi să schimbi ţara, dar să te simţi aparţinând aceleiaşi patrii. Astăzi, patria este tratată mai mult în termeni economici şi militari (privind păstrarea sau recucerirea unui teritoriu cu avuţiile sale), decât spirituali şi mistici. Multe ţări dintre cele occidentale, avansate din punct de vedere economic, au devenit tot mai cos-mopolite7, mai ales în ceea ce priveşte marile lor aglomerări urbane. De aici, la mulţi, o mai mare sensibilitate pentru cetăţenie, ţinând de stat, conferind anumite drepturi, decât faţă de patrie. Ma-nifestările de patriotism capătă astăzi tot mai mult un caracter marginal şi, uneori, chiar bizar8.

Bună sau rea într-un moment sau altul al istoriei, Patria se cere asumată, apărată, iubită, slujită, purtată întru progres spiritual şi material. Când vorbim, în spirit creştin, despre mântui-rea neamurilor, se cuvine să avem în vedere apartenenţa la o Patrie pământească care conduce la Patria cerească.

Şi dacă, aşa cum am văzut, totul începe cu întrebarea despre Patrie, tot aşa se şi sfârşeşte, căci la urmă „rămâne Patria…, viitorul este al Patriei”9. Sau, dacă nu este, nu mai este decât moar-te sau trecere în veşnicie. Dar, pentru ca Patria să existe cu adevărat pentru cineva, ea trebuie iubită aşa cum îţi iubeşti Părintele, cu alte cuvinte pe Dumnezeu10. De aceea, „dragostea de neam şi ţară este sfântă şi îngăduită fără margini”11. Ca atare, „marii patrioţi de pretutindeni n-au greşit în arzătoarea lor dragoste”12. Natalia Bondarciuc avea dreptate să pună iubirea de Patrie a marilor conştiinţe ale umanităţii împreună cu iubirea de adevăr: „Ce uneşte lucrările marilor artişti? Iu-

Patrie, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, jurnal de poet, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 10). Probabil că cen-zura comunistă nu i-a permis să scrie Părinte, Fiu şi Maică cu majuscule, aşa cum ar fi fost mai apropiat de ceea ce voia să spună. 4 Iată această legătură aşa cum este ea exprimată de Poet: „Numai iubirea dintre părinte şi fi u biruie Erosul. Între tată şi fi u, prin această transparenţă care este Maica, se statorniceşte cea mai curată şi durabilă iubire de pe pământ. Această iubire se cheamă Patrie şi este prototipul celei mai durabile comunităţi. Este Dialogul în tri-adă. Sunt trei, părintele, maica şi fi ul, şi totuşi fi ecare singur în dialog veşnic unul cu altul, în dialog continuu şi totuşi fi ecare suveran, libertate absolută şi dependenţă absolută, concomitent. / Acestea sunt posibile numai prin această iubire curată şi tainică şi această iubire care a biruit erosul se cheamă Patrie.” (Iubirea de Patrie, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, jurnal de poet, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 10)5 „Părăsind ţara sa în 1982, Tarkovski a păstrat Rusia în inimă. Nostalgia şi credinţa i-au fost pasiunile exilului.” (ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile / Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 16).6 „Singura grijă rămânându-ne de a fi găsiţi vrednici unei asemenea slujiri, în faptele noastre cele bune, în inima noastră, în cugetul nostru cu minte şi răbdător, atins de aripa Iubirii.” (Iubirea de Patrie, în IOAN ALEXANDRU, Iubi-rea de Patrie, jurnal de poet, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 9)7 Despre o ţară ca Statele Unite ale Americii s-ar putea spune că este prin însăşi maniera gândirii şi construcţiei ei eminamente cosmopolită, ceea ce totuşi nu împiedică la americani un evident sentiment de mândrie naţională, manifestat, ce-i drept, nu o dată, la nivel statal, cu multă aroganţă. Dar, cum s-a putut observa pe parcursul istoriei omenirii, toate marile imperii manifestă aroganţă şi tendinţă de comportament poliţienesc abuziv. 8 A se vedea manifestările de bucurie isterică în legătură cu victoria unor echipe sportive naţionale obţinute cu sportivi alogeni „naţionalizaţi”. 9 Patria, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, Vol. II, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 65. 10 Către viitorul acestei patrii, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, Vol. II, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 57. 11 Iubirea de Patrie, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, Vol. II, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 8.12 Iubirea de Patrie, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, Vol. II, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 9.


57

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseubirea poporului şi iubirea adevărului. Iubirea care-i obligă să spună adevărul şi numai adevărul;

iubirea care este loială şi constructivă în credinţa ei”13. Tendinţele imperialiste sau poliţieneşti ale unor state nu reprezintă în niciun caz rezultatul unei corecte iubiri de patrie.

În acelaşi timp, apartenenţa la o Patrie şi iubirea ei sunt o condiţie a bunei rodiri: „Este lim-pede că numai fi ind ancorat în fi inţa unui neam şi loc, în istoria unei Patrii poţi aduce roadă”14. În această viziune înalt poetică şi mistică, „Este însă din neamul omenesc cel mai nebun / Acela care, în patrie ruşinându-se, caută mereu la străini, / Zadarnic vânând nădejdi de neîmplinit”15. Or, marii artişti care sunt, totodată, şi mari conştiinţe, sunt obligaţi să rodească, iar lucrul acesta, făcându-se în slujba unei Patrii, se face, implicit, şi în slujba întregii umanităţi. De aceea, iubi-rea de Patrie sporeşte responsabilitatea purtătorului ei: „Da, iubirea de neam, iubirea de Patrie înseamnă a te angaja la greul păstrării fi inţei morale spirituale a unei comunităţi şi în acest fel, numai astfel, te poţi şti apărând interesele vitale ale umanităţii, căci fraţi suntem toţi pe faţa pă-mântului şi în cele din urmă Patria noastră este această planetă, această lacrimă transfi gurată de dor şi suferinţi printre stelele universului…”16 Nu-l regăsim în aceste cuvinte pe Andrei Tarkovski, nu astfel ni se înfăţişează nouă planeta Pământ în fi lmul Solaris?

Întrebat o dată: „Ce este patria pentru dumneavoastră ?” (s.n.), Andrei Tarkovski a răs-puns: „Patria este ţara în care te-ai născut, unde ai crescut, ale cărei rădăcini şi cultură le posezi. Am vizitat Statele Unite şi acea ţară m-a stupefi at – o ţară fără rădăcini. Această absenţă a rădăci-nilor este vizibilă acolo! Pe de o parte, asta face din ea o ţară dinamică, fără prejudecăţi, dar, pe de altă parte, şi lipsită de spiritualitate. Oamenii îşi schimbă locul şi-şi reîncep viaţa, dar rup legă-tura cu trecutul. Am găsit în America confi rma-rea ideilor pe care le-am dezvoltat în Nostalghia. Această manieră de a trăi este teribil de difi cilă.

Cum poate un om normal să trăiască complet rupt de rădăcinile sale? Din punct de vedere ru-sesc, Nostalghia este o boală, o boală mortală”17. O boală de care, până la urmă, şi Andrei Tarkov-ski s-a îmbolnăvit. Cum observă Antoine de Baecque: „El [Tarkovski] este [rus] în iubirea sa de ţară, în măreţia sa, dusă până la grandilocvenţă”18. Oricum, de reţinut această concepere a Patriei de către Tarkovski ca loc în care sunt înfi pte rădăcinile spirituale perene ale fi inţei.

Pentru Tarkovski, Rusia sa era şi locul care-l îndemna mai apropiat la exprimarea aspecte-lor spirituale ale existenţei, protejându-l într-o măsură de robia materialismului: „În artă nu ai dreptul să te pui deasupra celorlalţi. În Occident, de exemplu, arta pare mai puţin necesară ca la noi. Aici oamenii sunt materialişti sută la sută. Succesul fi nanciar ajunge ca să le dea un sens vieţii lor. Evident eu vorbesc în ceea ce priveşte masele. Politica, ideologia, pluralismul ignoră complet aspectele spirituale ale vieţii. Poate să nu-ţi pese de el. În Rusia, o viaţă fără aceste preocupări este absolut de negândit. (...) Ceea ce am vrut să spun este că aici arta este o plăcere,

13 NATALIA BONDARCIUC, Encounter on Solaris, 1988, în About Andrei Tarkosky, Progress Publishers, Moscova, 1990, p. 143. 14 Iubirea de Patrie, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, Vol. II, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 7. 15 PINDAR, Ode II, Pythianice, Ed. Univers, Bucureşti, 1975, în româneşte de Ioan Alexandru, Pythianica a treia, p. 17. 16 Iubirea de Patrie, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, Vol. II, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 9. 17 IRENA BREZNA, „Entretien avec Andrei Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 134, mai înainte în Positif no 284, octombrie 1984. 18 ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile/Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 98.

Andrei Tarkovski

Costion Nicolescu

58

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu acolo este oxigen”19. Acest caracter vital al artei era de regăsit şi în viaţa culturală a României co-

muniste. Arta nu ajunsese încă a fi o artă de consum, aidoma societăţii de consum în care funcţio-na în Occident şi care acum funcţionează şi în Est. Olivier Clément: „Pentru un artist de viziune, ca el, trecutul ţării lui se rezumă în icoană, această artă în care, cum spunea el, vizibilul nu este decât înfl orire şi urmă a invizibilului”20.

Patria presupune cel puţin două elemente constitutive: un popor şi un teritoriu, care să-i devină acestuia ţară, „pământ natal”. Un popor migrator nu are patrie, după cum nici un teritoriu nelocuit şi neasumat nu poate constitui o patrie. Cei ce se revendică de la aceeaşi patrie sunt compatrioţi. Dar aceasta reprezintă numai o enunţare neutră. Căci sunt compatrioţi cu care nu te simţi compatriot. Pentru că sistemul lor de valori trădează Patria, aşa cum ne apare ea atunci când Dumnezeu este implicat în gândirea întemeietoare.

Pentru ca patria să fi e cu adevărat fertilă, ea trebuie să-şi construiască un liant temeinic, iar acest liant îl reprezintă cultura generată prin colaborare cu Dumnezeu. Primul şi poate cel mai important element de marcare culturală a Patriei îl reprezintă limba. Lucrul acesta a fost afi rmat explicit şi apăsat de mari poeţi (între alţii, Albert Camus21 şi Nichita Stănescu). În mod cert, limba trasează frontiere dintre cele mai greu de trecut. Andrei Tarkovski era un vorbitor mediocru de limbi străine şi poate tocmai de aceea s-a gândit mult la aceste graniţe. În Nostalghia a vorbit explicit despre intraductibilitatea de fond a Poesiei, un lucru care nu poate decât să-l întristeze pe iubitorul ei. Sigur, cultura constituie un spaţiu cu mult mai vast decât limba. Pentru omul ade-vărat, trăind fi resc, ca fi inţă zidită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, patria culturală este la fel de importantă, dacă nu mai importantă decât patria teritorială. (Evident, cel mai adesea ele nu se suprapun.) Şi lucrul acesta nu este valabil numai pentru oamenii de cultură (cărora, astăzi, cel puţin, de multe ori nici nu prea le pasă de Patrie), ci poate mai ales pentru „oamenii simpli”, cei a căror cultură o numim „populară”, o cultură în mare măsură colectivă şi anonimă, în fond cu atât mai defi nitorie pentru un neam, o cultură care poartă în multe ale ei marca genialităţii. An-drei Tarkovski merge cu considerarea unei anumite intraductibilităţi dincolo de limbă, la întreg spaţiul spiritual al unui neam: „Mi-am dat seama că o operă de artă, de orice fel (din literatură, muzică, teatru sau cinema etc.), nu poate fi înţeleasă, în întregimea ei, decât de indivizi care se mişcă în mediul cultural care i-a dat naştere. Cel care aparţine altui univers cultural poate să-şi imagineze că a înţeles-o, dar îşi face iluzii numai. […] Pentru a înţelege un străin, este necesar să împărtăşeşti cu el intimitatea vieţii lui. Nu ajunge să-i citeşti cărţile sau să-i asculţi muzica. Ăsta-i numai snobism”22. Cu alte cuvinte, mai aplicat, după el îi este imposibil unui străin să-l înţeleagă pe un rus. Şi reciproc. Antoine de Baecque îl consideră pe Andrei Tarkovski „un artist din veacul al XIX-lea rătăcit în cinematograful contemporan”. Tarkovski a depăşit toate coordo-natele politice adverse ale secolului său pentru „a-şi planta rădăcinile în terenul exclusiv al culturii ruse”23. Şi, într-adevăr, este deosebit de semnifi cativ de văzut cum îşi defi neşte regizorul aparte-nenţa naţională: „Eu sunt rus şi-l iubesc pe Dostoievski”24. La sfârşitul articolului său în legătură cu Oglinda, Jean-Piere Jeancolas notează: „Tarkovski sau cel care menţine. Fir într-o ţesătură. Păstrător al culturii ruse pentru zile mai bune”25. Şi, într-adevăr, una dintre menirile principale

19 BOLESLAW EDELHAJT, „Andreï Tarkovski”, în Cahiers du cinéma, Paris, no. 39, februarie 1987, p. 39.20 OLIVIER CLÉMENT, „Tarkovski, l’homme du seuil”, în France catholique, Paris, no 2089, 16 ianuarie 1987, p. 30. 21 Sper să nu mi se reproşeze că am spus despre Albert Camus „un mare poet”! 22 CESARE BIARESE, PANTELIS KARAKOZIS, „Im Augenblick will ich kein Kind mehr sein”, în Filmfaust 1984 nr. 38, pp. 2-6. Interviul a fost luat de Cesare Biarese la 23 martie 1983 la Roma, fi ind iniţial publicat în Dosarul de presă la fi lmul Nostalghia, 1983. 23 ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile/Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 9.24 V. ISHIMOV şi R. SHEJKO, „The Twentieth Century and the Artist”, în ANDREI TARKOVSKY, Interviews, Edited by John Gianvito, Ed. University Press of Missisippi, Jackson, 2006, p. 153, mai înainte în Tip, martie 1984.25 JEAN-PIERRE JEANCOLAS, „Notes sur Le Miroir”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 108, mai înainte în Positif no 206, mai 1978.


59

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseuale celui care-şi iubeşte Patria este aceea de a o prezerva, de a o spori şi de a o transmite mai de-

parte, ca moştenire de mare preţ. O nepreţuire cu implicaţii eshatologice. În principiu, Patrie înseamnă origini de viaţă. Barthélemy Amengual vede o legătură

la Tarkovski între Mamă şi Patrie. Amândouă trimit la origine. Pământul rusesc, pădurea rusă îi sunt materne regizorului26.

S-a putut observa cum în fi lmele lui Tarkovski pământul este cu mult mai prezent decât ce-rul, proporţional, în cadrele fi lmelor lui Andrei Tarkovski. De cele mai multe ori cerul nu este decât o bandă foarte subţire. Într-un fel, lucrul acesta vrea să spună că acum suntem angajaţi într-o luptă a vieţii în cuprinsul temporal şi spaţial al acestei Patrii terestre, a cărei biruinţă ne poate înlesni accesul la Patria cerească, nemărginită în toate cele şi veşnică. Între pământ şi cer este un raport de succesiune şi continuitate, cum cu atâta fi neţe observă Olivier Clément: „Pământul este, cu adevă-rat, pământul rusesc, «mare», de o măreţie cvasidivină, «umid», adică fecund. Pământul nu este separat de cer: avem de a face mai puţin cu fi delitatea faţă de pământ a lui Nietzsche (sau a lui Marx) şi mai mult cu sărutul pământului-sacrament al lui Alioşa Karamazov.” Autorul îl citează în spriji-nul afi rmaţiilor sale chiar pe regizor: „Ceea ce mă interesează înainte de toate, este pământul. Sunt captivat de procesul de germinare, de creşterea a tot ceea ce răsare din pământ, pom, iarbă… Toate tind spre cer.” Din acest punct de vedere, Olivier Clément constată o deosebire între Tarkov-ski şi autorul lui de inimă: „La Dostoievski, cerul coboară pe pământ. La Tarkovski, pământul suie spre cer. Dar este totdeauna pământul sacru, poate în chip sincer paradiziac – sau magic”27.

Pentru Andrei Tarkovski, ca de altfel pentru ruşi, în general, peisajul rusesc este vital28. El cuprinde totdeauna o profundă componentă spirituală şi lipsa lui generează nostalgii mala-dive. La Tarkovski, „fără îndoială, această pasiune încercată pentru natură, pentru solul natal, se înrădăcinează în copilăria sa, după cum ne mărturiseşte: «În timp ce tatăl meu era la război, mama mea ne ducea la ţară în fi ecare primăvară. Era pentru ea o datorie şi, de atunci, eu asociez natura cu mama mea».29”30. Natura constituie o componentă primă şi de cea mai mare importanţă a peisajului, pentru că este în cea mai mare parte un dar al lui Dumnezeu31. Acest peisaj al copilăriei îl urmăreşte mereu în fi lmele sale, dar cu osebire în Oglinda, un fi lm afi rmat autobiografi c, şi în Nostalghia, unde imaginea locului copilăriei îi apare eroului în mai multe rânduri şi-l însoţeşte şi în fi nalul de dincolo de moarte, în scena din catedrala italiană ruinată. Este peisajul ţinutului natal, atât de tipic rusesc: fl uviul, câmpia, gospodăria bunicilor, pomii, bălţile, drumul, câinele… În general, la regizorul nostru apare o preferinţă pentru rural ca Acasă şi un sentiment de înstrăinare în urban (Solaris, Călăuza). Ori pe unde l-ar purta viaţa cu dra-mele ei, rusul este urmărit de peisajul natal şi tresare înfi orat ori de câte ori i se pare a afl a o cât de vagă asemănare. Astfel, Eugenia exclamă, chiar în prima scenă a fi lmului, când o negură este

26 BARTHÉLEMY AMENGUAL, „Tarkovski le rebelle: non-conformisme ou restauration?”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif-Rivages, Paris, 1988, p. 24.27 OLIVIER CLÉMENT, „Tarkovski, l’homme du seuil”, în France Catholique, nr 2089 / 16 ianuarie 1987, p. 30. 28 Nu este, desigur, numai un apanaj al ruşilor, ci o caracteristică a oamenilor sensibili de pretutindeni. Ar fi de considerat şi aceste cuvinte ale lui George Enescu pe care le-a spus într-un rând, înainte de a pleca din ţară, după ce se reculesese la mormântul mamei sale de la Mihăileni: „De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta îmi dă curaj să mă pot dezlipi din ţară pentru un timp mai lung.” (inscripţie într-o vitrină la Casa lui George Enescu de la Sinaia). 29 MICHEL ESTÈVE, „Le temps du souvenir: notes sur Le Miroir” în A.T – e.c., p. 69.30 Le Monde, 20 ianuarie 1978. 31 Foarte judicioasă această considerare în legătură cu atitudinea lui Tarkovski faţă de natură pe care o face Ma-rie-Claude Tigoulet folosind cuvintele lui Gaston Bachelard (L’Eau et les Rêves, Ed. José Corti, Paris, 1981, p. 155): „Natura începi prin a o iubi fără s-o cunoşti, fără s-o vezi bine, realizând în lucruri o iubire care se întemeiază în altă parte. În continuare, o cercetezi amănunţit pentru că o iubeşti în mare, fără să ştii de ce. Descrierea entuziastă care ni se dă este o dovadă că a fost privită cu pasiune, cu constanta curiozitate a iubirii. Şi dacă sentimentul pentru natură este atât de durabil în unele sufl ete, este pentru că în forma sa originară este la originea tuturor sentimente-lor. Este sentimentul fi lial.” (MARIE-CLAUDE TIGOULET, „La solitude du cosmonaute: Solaris”, în A.T – e.c., p. 55)

Costion Nicolescu

60

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu pogorâtă peste regiunea în care se duseseră să vadă Madonna del Parto, o negură care aduce mai

degrabă cu aburul de poveste: „Această lumină îmi aminteşte de unele după-amieze de toamnă la Moscova, toamna în parc.” Mai încolo, în convorbirea lui Andrei Gorceakov cu fetiţa Angela, acesta reia observaţia, spunându-i aceleia că „Aici este ca în Rusia, nu ştiu de ce. Nu ştiu.” Aceeaşi observaţie o afl ăm în însăşi exprimarea lui Tarkovski în faţa lui Tonino Guerra, în fi lmul Tempo di viaggio, în timpul explorărilor pentru Nostaghia. Are dreptate Françoise Ramasse să vadă aici un refl ex din Jucătorul lui Dostoievski, autor drag lui Tarkovski (acesta propunându-şi „să arate trăsăturile psihologice tipic ruseşti în linia lui Dostoievski”32): „De-am ajunge mai re-pede la noi, la Moscova! Şi ce ne lipseşte acasă, la Moscova? Avem livadă, fl ori cum nu se afl ă aici, mireasmă, merii se pârguiesc, loc cât pofteşti… Dar nu, dânsei îi trebuie să plece peste graniţă. Of, of, of!”33.

Într-un fel, pentru Andrei Tarkovski copilăria reprezintă tot o Patrie, prin faptul că este cea care contribuie în chipul cel mai fi resc şi mai curat la crearea sentimentului de apar-tenenţă la un astfel de spaţiu sacru. Copilăria este patria primă, patria cea mică, mai intimă. La rândul ei, casa părintească este un semn apropiat şi un reper al Patriei. Cu alte cuvinte, copilăria pregăteşte omul pentru a recepta Patria ca Acasă, îndeosebi ca Acasă al Copilăriei! De aceea, la Tarkovski, apar în multe locuri trimiteri directe (Solaris, Oglinda, Nostalghia) sau indirecte (Sacrifi ciul) la lumea copilăriei sale: case, interioarele lor, natura, peisajul… Totul deja transfi gu-rat în amintire. În Solaris, atunci când pleacă într-o misiune îndelungată pe staţia spaţială, Kris Kelvin ia cu el, şi ca o mărturie a Patriei, un fi lm din copilăria sa. De aceea, considerăm îndreptăţită remarca criticului Marcel Martin: „Este oare abuziv să te gândeşti că imaginile tihnite ale Marii Rusii traduc, o dată în plus, în subconştientul lui Tarkovsky, nostalgia copilăriei?”34 Nu, desigur!

Credinţa constituie unul dintre elementele fundamentale ale modului de existenţă a unei Patrii, iar pentru Tarkovski lucrul acesta este mai mult decât evident: „Fiind ortodox, consi-der Rusia casa mea spirituală. Nu voi renunţa niciodată la ea, chiar dacă n-o s-o mai văd nicio-dată. Unii spun că adevărul va veni din Apus, alţii spun că din Răsărit, dar, din fericire, istoria este plină de surprize. În U.R.S.S. noi suntem martorii unei treziri spirituale şi slăvitoare. Nu-mai acesta poate fi un lucru bun. Dar o a treia cale este departe de a fi fost găsită”35. Conştient de răul pe care-l reprezintă regimul politic din ţara sa, regizorul vede posibilă o schimbare şi o renaş-tere în primul rând pe baze spirituale, iar nu politice: „Vorbind despre speranţele pe care le oferă Rusia, nu mă gândeam la un proces politic. Să spun că mă gândesc la mediile intelectuale. [În-trebare: Şi asociaţi aceste transformări spirituale cu o reînnoire religioasă?] Absolut. Dacă astăzi, în epoca noastră, sentimentul religios nu se trezeşte, este sfârşitul. Şi dacă mă gândesc la Rusia, este pentru că o simt, o înţeleg mai bine decât pe celelalte ţări. Eu cred mult în forţa ei spirituală pentru evoluţia generală a civilizaţiei”36. Conform unor analişti, „unii compară temperamentul religios al lui Tarkovski, naţionalismul fervent şi aspiraţiile oceanice cu cele ale exilatului scriitor Alexandr Soljeniţîn”37. Este o comparaţie care se susţine numai în mică parte. Soljeniţîn era un disident total şi asumat, Tarkovski numai unul implicit, dar cu o forţă cel puţin la fel de mare de impact prin arta sa. În acest sens se îndreaptă şi aprecierea lui Barthélemy Amengual: „Trebuie spus că între timp imaginea fantastică şi în chip special deranjantă a unui Tarkovski disident, un Soljeniţîn al cinemaului, profetul unei contrarevoluţii sub stindardul lui Hristos-Mântuitorul, s-a

32 Le Monde, 12 mai 1983, Cuvinte culese de HERVÉ GUIBERT, apud é.c. p. 140, n. 3. 33 DOSTOIEVSKI, Jucătorul, în Opere, vol. 4, Ed. pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 368. 34 MARCEL MARTIN, „Andreï Tarkovsky ou La Recherche de l’absolu”, în Andreï Tarkovsky, col. études cinémato-graphiques, nos 135-138, Ed. Lettres Modernes Minard, Paris, 1986, p. 150. 35 THOMAS JOHNSON, „A Glimmer at the Bottom of the Well?”, în ANDREI TARKOVSKY, Interviews, Edited by John Gianvito, Ed. University Press of Missisippi, Jackson, 2006, p. 175, mai înainte în Tip, martie 1984.36 BOLESLAW EDELHAJT, „Andreï Tarkovski”, în Cahiers du cinéma, Paris, no. 39, februarie 1987, p. 38.37 J. HOBERMAN şi GIDEON BACHMAN, „Between Two Worlds”, în ANDREI TARKOVSKY, Interviews, University Press of Mississippi / Jackson, 2006, p. 91, mai înainte în American Film, 14, noiembrie 1983, Los Angeles.


61

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseuvăzut adusă de Istorie la dimensiuni mai rezonabile”38.

Regizorul caută temei pentru această renaştere în trecutul patriei sale, în vremurile în care şi credinţa era mai puternică: „Pentru un artist al viziunii, precum el, trecutul ţării sale se rezumă în icoană, această artă, el o spune, în care vizibilul nu este decât atingere, urmă a invizibilului”39. Ex-traordinară această „defi nire”, succintă şi atât de corectă teologic: atingere…, urmă a vizibilului… Interogaţiile în legătură cu scăderea credinţei în lumea de astăzi şi le face totdeauna în primul rând cu referire la poporul său: „Interogându-se în legătură cu destinul uman, cu evoluţia societă-ţii, cu o lume în care nu mai există nici cea mai mică credinţă, nici cea mai mică dorinţă autentică (într-atâta încât călătorii ajunşi la capăt drumului lor renunţă, din lipsă de ideal, să-şi vadă do-rinţele împlinite), Tarkovski ne vorbeşte de ţara sa şi de timpul său”40. Din păcate, în condiţiile pe care le oferea manifestării religiei Uniunea Sovietică, Tarkovski nu a putut avea o relaţie normală, conform structurii sale spirituale, cu Biserica. Din punctul acesta de vedere, exilul l-a ajutat să se apropie de Biserică, de lumea ei. În U.R.S.S., cineastul era neîncetat constrâns să joace teatru în legătură cu credinţa sa ortodoxă, să o ocolească, cel puţin în fi lme. În Italia, Tarkovski a fost mişcat de renaşterea creştină care germina în vremea aceea acolo. În continuare, neîncetat, cineastul îşi va proclama deschis credinţa, dând prioritate, în ceea ce priveşte intervenţiile sale, unor organe de editare catolice, precum France catholique sau editorul Desclée de Brouwer. Devine chiar, într-un fel, angajat din punct de vedere religios. Sfârşitul vieţii sale este marcat de un anume militantism. Cineastul şi-a găsit calea sa în «mişcarea integralistă», a Fraternităţii «Comuniune şi Eliberare», o mişcare destul de tradiţională, apropiată de papa Ioan Paul al II-lea şi animată de un conducător charismatic, care l-a impresionat tare pe Andrei Tarkovski. A participat în trei rânduri la reunirea anuală a Fraternităţii, care se ţinea în ultima săptămână din august la Rimini. Atmosfera unei cre-dinţe vii şi creatoare îl atrăgea pe Tarkovski. În ultimul an al vieţii, când, bolnav, n-a mai putut să participe, a trimis o telegramă: „Voi îmi sunteţi cei mai buni prieteni în patria mea de-a doua”41.

Iubire de patrie înseamnă inserare în tradiţie, respect pentru valorile deja acumula-te şi implicare totală în producerea altora, care să se adauge peren. Iubindu-şi şi asumân-du-şi patria, artistul îşi asumă şi năzuinţele, aspiraţiile, spaimele poporului său, pe care înţelege să-l slujească conform puterilor sale şi după cum crede el că se cuvine mai bine. Atât biruinţele, cât şi înfrângerile îi aparţin şi lui42. În ceea ce-l priveşte pe Andrei Tarkovski, această conştiinţă a slujirii patriei sale, spirituale îndeosebi, şi a suferinţei împreună cu ea a fost maximă. Rusia, la nivelul poporului ei, este o ţară în continuă suferinţă, după cum ne-o arată şi acest dialog din Andrei Rubliov: „Andrei: Rusia… Mama Rusia a îndurat totul. Şi continuă să îndure. Pentru cât timp se va mai întâmpla asta, Teofan? Teofan [privind frescele lui Andrei?]: Nu ştiu. Pentru totdeauna, bănuiesc.” Poate că subiectul fi lmului nu este atât marele iconar, cât Rusia şi felul în care se cuvine ea slujită.

Cum bine (şi din interior) observa Ioan Alexandru, este extrem de greu să fi i cu adevărat un bun artist patriot43. Şi asta cu osebire începând cu ultimul sfert al secolului trecut. 38 BARTHÉLEMY AMENGUAL, „Andreï Tarkovsky après sept fi lms”, în A.T. - e.c., p. 157. 39 OLIVIER CLÉMENT, „Tarkovski, l’homme du seuil”, în France Catholique, nr 2089 / 16 ianuarie 1987, p. 30. 40 MICHEL CIMENT, „Tarkovski nous parle de son pays”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 113, mai înainte în Positif no 232-233, iulie-august 1980. Observaţia pleacă, cum lesne se observă, de la fi lmul Călăuza. 41 Date preluate din OLIVIER CLÉMENT, „Tarkovski, l’homme du seuil”, în France catholique, no 2089, 16 ianuarie 1987, p. 31 şi ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile / Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 16. 42 IOAN ALEXANDRU: „Cât am iubit această istorie naţională, jertfele şi suferinţele acestui neam românesc, cât am suferit şi m-au durut scăderile lui, cât m-au bucurat înfăptuirile lui, cu măsura dragostei faţă de propriul meu popor voi fi măsurat, preţuit sau uitat de către cei ce vor veni.” (Iubirea de Patrie, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, Vol. II, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 7) 43 „Cel mai greu este să scrii poezia patriotică pentru că ea este marea poezie din toate timpurile. Poezia, fi ind cunoaşterea prin sentiment, implică din capul locului lumea în care trăieşti, natura şi oamenii, piatra şi pământul, viaţa şi moartea, graiul şi obiceiurile statornicite în timp pe un anume topos al planetei. Poezia nu-i discurs logic,

Costion Nicolescu

62

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu Iată cum vede regizorul rolul artistului pentru Patria sa: „Un artist nu-şi aparţine,

deci nu trebuie să fi e orgolios în legătură cu talentul său. Acesta nu-i aparţine, aparţine lui Dumnezeu. Ca atare, el trebuie să fi e pus în serviciul colectivităţii. (...) Artistul nu-şi aparţine. Aparţine poporului. Îi este purtător de cuvânt”44. Arta majoră are un caracter naţional intrin-sec, prin însăşi unicitatea apartenenţei la o patrie a celor care o produc: „Dacă cinemaul este o artă, atunci este normal ca să aibă un limbaj naţional. Arta nu se poate ţine deoparte de fi inţa naţională. Pe scurt, cinemaul rus este rusesc, cinemaul italian este italienesc”45. Acest lucru nu presupune o supremaţie orgolioasă, ci o manifestare a unicităţii: „Evident, eu sunt rus şi asta defi neşte poziţia mea în domeniul artei, dar m-aş fi simţit la fel de bine dacă eram englez, fran-cez sau de o altă naţionalitate. Eu nu văd în asta nimic excepţional; eu înţeleg ce are fi ecare naţiune unic, inimitabil, dar asta nu implică că trebuie căzut într-un soi de fanatism”46. Dincolo de apartenenţa fertilă la o Patrie şi de slujirea ei, lumea se afl ă creată într-o vădită unitate simfo-nică, neantagonică. De aceea, el nu vede o separare atât de abruptă între lumea occidentală şi cea est-europeană: „Fără evenimentele de la Cannes, nu aş fi avut niciodată ideea să rămân. Şi nu pentru că aş fi împărţit lumea şi ideile în două tabere diferite. Numai imbecili fac o împărţire atât de tranşantă între oamenii din Apus şi cei din Răsărit. Dar mi-a fost greu să-mi imaginez că aş putea rupe cu Rusia”47.

Unii au văzut în el un om interesat de slavofi lism pe linia lui Dostoievski48, manifestând el însuşi nuanţe slavofi le în gândirea sa în legătură cu istoria şi menirea Rusiei: „Şi când istoria a fost regăsită, ca în Oglinda, este în profi tul «rusităţii», a doctrinelor şi convingerilor slavofi le despre misiunea sfi ntei şi păgânei Rusii”49.

Slavofi lismul „clasic” se manifesta, între altele, şi ca o rezistenţă prin valorile moştenirii cul-turale autohtone la ofensiva ideologiei occidentale contemporane: „Slavofi lismul, se ştie, este o lume, deodată, contradictorie şi ambivalentă. Câteodată pusă să exalte «sălbăticia» orientală, cea rusă, fecundă şi mistică, cu enormele sale comori de spiritualitate şi să promoveze respingerea Occidentului raţionalist şi materialist; altădată condusă a se vrea meterezul creştinătăţii şi locul unei sinteze originale între sufl etul slav şi cartezianismul european. Astfel socotind, dacă păcatul capital al marxism-leninismului este acela de a fi livrat Rusia cu mâinile şi picioarele legate Occi-dentului ateu, revoluţia poate tot atât de bine fi revendicată ca o afi rmare grandioasă a milenaris-tului naţionalism slav. Alexandr Blok numea Rusia «soţia mea preaiubită», dar şi Sfi nx: «Înainte

nu-i speculaţie şi nici impresie, nici mimetism fotografi c, nici reportaj şi nici grai dezarticulat. Ea este ataşament, cum se spune astăzi angajament, în timp şi loc este ceea ce grecii înţelegeau prin participarea la Moiră, prin soartă şi ceea ce noi înţelegem prin noroc şi fericire. Poezia este expresia fericirii omului în comunitatea celorlalţi. Poezia patriotică tocmai acest dat fundamental îl presupune: vieţuirea laolaltă, în comunitate cu ceilalţi. Poetul patriot trebuie să vieţuiască în sânul acestei comunităţi, să fi e mădular în acest organism străvechi care este un neam şi apoi un popor. Căci este vorba de integrare, de întrepătrundere, de a intra în miezul şi taina acestei comunităţi din care faci parte; să spargi suprafaţa aşadar, să poţi intra înăuntru, să nu rămâi la discurs exterior şi angajament formal, ci să te pierzi în fi inţa comună a celor mulţi, să devii mădular în marele organism naţional şi social într-o încordare milenară ce-o poţi susţine şi purta numai îmbrăcând mantia eroică a angajamentului plenar şi nefăţar-nic.” (Patria şi poezia, în IOAN ALEXANDRU, Iubirea de Patrie, jurnal de poet, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 12). Andrei Tarkovski a fost, după propria-i mărturie, dar şi după faptele sale artistice, un cineast eminamente Poet. 44 CESARE BIARESE, PANTELIS KARAKOZIS, „Im Augenblick will ich kein Kind mehr sein”, în Filmfaust 1984 nr. 38, p. 6. Interviul a fost luat de Cesare Biarese la 23 martie 1983 la Roma, fi ind iniţial publicat în Dosarul de presă la fi lmul Nostalghia, 1983. 45 VELIA IACOVINO, „My Cinema in a Time of Television”, în ANDREI TARKOVSKY, Interviews, University Press of Mis-sissippi / Jackson, 2006, p. 98.46 BOLESLAW EDELHAJT, „Andreï Tarkovski”, în Cahiers du cinéma, Paris, no. 39, februarie 1987, p. 41.47 BOLESLAW EDELHAJT, „Andreï Tarkovski”, în Cahiers du cinéma, Paris, no. 39, februarie 1987, p. 38. 48 FRANÇÇOIS RAMASSE, „Souviens-toi de Sisyphe”, în A.T. - é.c., p. 120. 49 BARTHÉLEMY AMENGUAL, „Tarkovski le rebelle: non-conformisme ou restauration?”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Possitif-Rivages, Paris-Marseilles, 1988, p. 27.


63

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseude a pieri, lume veche, / Opreşte-te în faţa Sfi nxului»”50.

În formele sale maladive, slavofi lismul devine o formă de manifestare a naţionalismului im-perial rusesc: „Pentru o mare parte a poporului rus şi a conducătorilor ţării, există un naţiona-lism de mare Rusie care face pereche cu teama de a deveni dependenţi de Occident şi teama de schimbări democratice”51. Andrei Tarkovski a iubit enorm Rusia şi valorile ei străvechi fără a că-dea, însă, în sentimente şi exprimări naţionaliste nefaste. În ceea ce priveşte aşa-zisul slavofi lism al lui Tarkovski, ar mai fi de luat seama la această notare a unui citat din Viaceslav Ivanov în Jur-nal: „Fără Hristos sentimentul slav al unei predestinări pentru o misiune universală nu mai este decât o pretenţie rasială!...” (23 august 1981). Iar în legătură cu faptul că Tarkovski se delimita de orice formă de naţionalism toxic, este semnifi cativ de observat aceste însemnări în Jurnal din Berdiaev (Încercare de autobiografi e spirituală): „Am o adevărată aversiune pentru naţionalism care este nu numai amoral, dar totodată stupid şi ridicol.”; „Nu pot admite naţionalismul rus. Iu-besc cu ardoare Rusia, cu o iubire unică, cred în marea misiune universală a poporului rus, sunt patriot, dar nu sunt naţionalist.” (23 august 1981).

Rolul artiştilor pentru supravieţuirea unei Patrii este vital, lucru pe care societatea contemporană îl ignoră în mare măsură. Ea este prea adesea nerecunoscătoare faţă de marii ei artişti: „Societatea a devenit indiferentă la nevoile poeţilor. Şi ale artiştilor, în general. Ea vrea să ignore faptul că dacă aceşti «nebuni» ar dispărea, ea, la rândul ei ar pieri”52.

Două situaţii pot da un caracter mai dramatic iubirii de Patrie şi o scot în evidenţă: războiul (îndeosebi cel împotriva unor invadatori) şi exilul. Andrei Tarkovski le-a cunoscut pe amândouă.

De război a avut parte în copilărie şi adolescenţă: al doilea război mondial sau, cum i-au spus sovieticii, Marele Război pentru Apărarea Patriei. A fost un război care a mobilizat forţele şi conştiinţele marii majorităţi a populaţiei Uniunii Sovietice în lupta pentru apărarea patriei şi respingerea invadatorilor. Vicisitudinile regimului de teroare sovietic au pălit, pentru moment, în faţa atrocităţilor aduse de ocupantul german. Tatăl său a fost pe front. Restul familiei (Andrei şi Marina, împreună cu mama lor) a cunoscut refugiul. Situaţia aceasta şi trăirile aferente sunt de afl at în fi lmul autobiografi c Oglinda. Tensiunea aşteptării tatălui plecat la război, bucuria reve-derii lui atunci când vine în permisie… Precaritatea extremă a condiţiilor de trai…

Un fi lm mult mai direct despre front, despre ororile lui şi despre felul în care deturnează el vieţile oamenilor de la cursul lor fi resc, este Copilăria lui Ivan, un fi lm al cărui scenariu nu a fost propus de Tarkovski, ci moştenit de la un altul şi îmbunătăţit pe cât s-a mai putut.

Exilul lui Andrei Tarkovski s-a produs relativ târziu, la deplina sa maturitate artistică şi a fost cu totul nedorit de el, impus de imposibilitatea de a crea în condiţii normale în ţara sa. Până atunci el circulase în Occident cu câteva prilejuri, în unele rânduri chiar împreună cu Larisa, fără ca să se gândească cu adevărat să rămână. I se păruse bizar atunci când Rostropovici îi propusese să ceară azil politic în America şi să slujească America (22 noiembrie 1983). Cu toate că-l scotea de sub oprimarea profesională a unui regim absurd şi tiranic, exilul a constituit pentru el o imensă dramă: „Nu vă daţi seama! Mă întrebaţi unde o să locuiesc, în timp ce eu trăiesc o dramă teribi-lă. Tocmai am pierdut o fi inţă scumpă, ţara mea, şi mă întrebaţi deja în ce cimitir o voi îngropa şi cu cine o s-o înlocuiesc! Este un coşmar…”53 În ciuda condiţiilor atât de grele de lucru şi, impli-cit, de trai, ar fi preferat să sufere mai departe, împreună cu poporul său, toate restricţiile aberante

50 BARTHÉLEMY AMENGUAL, „Tarkovski le rebelle: non-conformisme ou restauration?”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positive Rivage, p. 28. 51 Le Monde, 17 aprilie 1974, apud BARTHÉLEMY AMENGUAL, „Tarkovski le rebelle: non-conformisme ou restaurati-on?”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positive Rivage, Paris, 1988, p. 28. 52 CESARE BIARESE, PANTELIS KARAKOZIS, „Im Augenblick will ich kein Kind mehr sein”, în Filmfaust 1984 nr. 38, p. 5. Interviul a fost luat de Cesare Biarese la 23 martie 1983 la Roma, fi ind iniţial publicat în Dosarul de presă la fi lmul Nostalghia, 1983. 53 GABRIELLA MONTICELLI, „Tarkovski: «En U.R.S.S., on ne tolère pas l’art!»”, în Le Figaro Magazine (în continuare F.M.), 21 iulie 1984, p. 69.

Costion Nicolescu

64

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu ale regimului comunist, cu condiţia ca să-i fi e lăsată nealterată posibilitatea de creaţie şi libertatea

de exprimare: „Nu sunt totdeauna admirativ faţă de ceea ce se petrece în jurul meu. Dar vreau să spun că pentru nimic în lume n-aş fi vrut să schimb patria…”54 Să ne aducem aminte cum era deplin ataşat crezului aceluia din scrisoarea lui Puşkin trimisă lui Ceadaev, pe care pusese să fi e citită de Ignat în Oglinda şi în care marele poet rus spunea:

„Nu este nicio îndoială că Schisma ne-a separat de restul Europei şi că noi n-am participat la ni-ciunul dintre marile evenimentele care au zguduit-o. Dar noi am avut misiunea noastră anume. Rusia este aceea care, prin imensa ei întindere, a absorbit invazia mongolă. Tătarii n-au îndrăznit să treacă de hotarele noastre apusene şi să ne lase în spate. Ei s-au retras în deşerturile lor şi civilizaţia creştină a fost salvată. Pentru a ajunge la acest ţel, noi a trebuit să avem o existenţă cu totul deose-bită, în care, rămânând creştini, ne-am înstrăinat complet de lumea creştină… [Spuneţi că izvorul la care noi ne-am dus să luăm creştinismul era impur, că Bizanţul era de dispreţuit şi dispreţuit etc. – Hei, prietene! Iisus Hristos nu S-a născut El evreu şi nu era cetatea Ierusalimului cea mai de râs între naţiuni? Şi este, atunci, Evanghelia mai puţin admirabilă?…] Cât despre nulitatea noastră istorică, în mod hotărât nu pot fi de părerea dumneavoastră... Şi, cu mâna pe inimă, nu găsiţi nimic care să vi se impună în situaţia actuală a Rusiei, ceva care îl va izbi pe viitorul istoric? Cu toate că personal sunt ataşat din inimă faţă de împărat, sunt departe de a admira tot ceea ce văd în jurul meu. Ca om de litere, sunt înăcrit; ca om cu prejudecăţi, sunt ofensat. Dar vă jur pe onoarea mea că pentru nimic în lume n-aş vrea să-mi schimb patria, să am o altă istorie decât cea a străbunilor noştri, aceea pe care Dumnezeu ne-a dat-o”55.

Iar acum, viaţa îl condusese la a trăi dureros această sfâşietoare despărţire. Îi plăcea maniera echilibrată de raportare a lui Puşkin la Patrie, în raport cu alţi mari intelec-

tuali ruşi, care aveau tendinţa să exagereze rolul mesianic al Rusiei:

„Toţi ruşii de geniu s-au gândit că talentul lor nu putea fi născut pe un sol sec şi steril şi ei au numit ţara lor Marea Rusie, Rusia mesianică. Ei simţeau că sunt «vocea poporului» şi nu vroiau să rămână «o voce care strigă în pustie»; au pretins că întrupează esenţa însuşi a unui popor care nu poate fi decât mare, ca atare vorbeau despre o ţară care nu poate avea un viitor decât sublim. Puşkin este mai mo-dest decât alţii. Ca în Monumentul său sau în scrisorile către Ceadaev, în care el vorbeşte despre rolul predestinat al Rusiei ca ecran şi scut al Europei. Şi numai asta face ca geniul lui Puşkin să fi e armonios. Cele ale lui Tolstoi, Dostoievski, Gogol… sunt, dimpotrivă, ale dizarmoniei, ale disconfortului – fi ecare se consideră un geniu care se întrupează în confl ictul dintre artist şi visul său, şi dorinţa sa. (...) Puşkin este mai mare decât alţii pentru că el nu investea Rusia cu o misiune şi cu un sens absolut.” (16 aprilie 1979, ora 2 dimineaţa).

În aceeaşi linie poate fi considerată şi această notare dintr-o scrisoare a lui Cehov, cea adre-sată de la Moscova lui Suvorin, la 9 decembrie 1980 (aşadar, la numai 20 de ani!):

„Lumea este frumoasă. Numai noi, oamenii, suntem răi. Câtă nedreptate şi cât orgoliu, cât de prost înţelegem noi patriotismul! Un soţ beţiv, depravat, îşi iubeşte soţia şi copiii; dar ce folos au aceştia? Jurnalele clamează peste tot iubirea noastră de patrie, dar în ce fel se exprimă ea? În locul ştiinţei, ignoranţa şi imprudenţa, în loc de muncă, lenea şi desfrâul. Nicio dreptate. Noţiunea de onoare nu depăşeşte «onoarea uniformei», această uniformă, podoabă obişnuită a băncilor tribunalelor. Trebuie să muncim şi să trimitem la dracul toate celelalte. Trebuie mai ales să fi i drept, asta este principalul”. (4 februarie 1890).

54 GABRIELLA MONTICELLI, „Tarkovski: «En U.R.S.S., on ne tolère pas l’art!»”, în Le Figaro Magazine (în continuare F.M.), 21 iulie 1984, p. 69. 55 ANDREÏ TARKOVSKI, Oeuvres cinématographiques complètes II, pp. 122-123. Cuvintele dintre parantezele drepte n-au mai fost puse în fi lm!


65

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2EseuCa să continuăm cu citatele din mari scriitori ruşi în ceea ce priveşte iubirea de Patrie, notate

de Tarkovski, să ne oprim şi asupra acestuia, din lucrarea Piotr Ceadaev (1915) a lui Osip Emi-lievici Mandelştam: „Fiind noi învestiţi cu libertate interioară, Rusia ne oferă să alegem, şi aceia care au făcut această alegere sunt adevăraţii ruşi. Oriunde se afl ă ei. Dar vai de cei care zburând la oarecare distanţă de cuibul lor sunt lipsiţi de curaj şi se întorc.” (20 aprilie 1986). Viziunea Patriei ca fi ind un cuib, pe care se poate ca la un moment dat să-l părăseşti defi nitiv, este dramatică.

Trebuie spus, însă, că, înainte de exilul propriu-zis, el a fost practic exilat adesea de regimul totalitar în sânul propriei ţări. Permisiunea de a face fi lme i-a fost acordată extrem de rar, în ciuda multelor distincţii internaţionale, iar fi lmele care au fost până la urmă produse au fost margina-lizate printr-o distribuire extrem de proastă şi prin atacuri critice violente venite din partea unor culturnici năimiţi ai partidului bolşevic. Cum remarca un cronicar, de la un moment dat încolo: „Străin în propria sa ţară, cineastul nu mai avea nimic de aşteptat de la autorităţile sovietice”56. Lucrul acesta îl făcuse să răbufnească în Jurnal: „Imposibil de trăit în această ţară. Să-ţi baţi joc într-un asemenea hal de o ţară atât de frumoasă! Să faci din ea o ţară de slugoi, sărăntoci, defavorizaţi…” (11 august 1981, Miasnoie). Cât de mult se potriveşte această descriere şi Români-ei. Cam asta era „lucrarea” puterii în toate ţările sub dominaţie comunistă. Câteva luni mai târziu, în faţa mizeriilor pe care i le fac autorităţile politice şi cinematografi ce, notează cu obidă, destul de descurajat: „Care este aşadar soarta care mi-a fost predestinată – aceea de a fi răstignit?...” (20 decembrie 1981).

Picătura care a făcut ca paharul amărăciunii sale să se reverse a fost comportamentul Goski-no (Comitetul de Stat pentru Cinematografi e), care a trimis în juriul Festivalului de la Cannes din anul 1984 pe Serghei Bondarciuk, duşmanul lui mărturisit, ca să împiedice obţinerea Marelui Pre-miu de către Nostalgia. Cererea de azil politic nu s-a produs însă imediat. „După episodul de la Cannes, Tarkovski a cerut de zeci de ori guvernului ţării sale posibilitatea de a prelungi cu trei ani permisul de şedere în străinătate. I-a scris de două ori lui Antropov, o dată lui Cernenko. A scris sindicatului realizatorilor de fi lm, Sovietului Suprem, comitetului central al Partidului Comunist. Nimeni nu i-a răspuns măcar”57. În faţa refuzului autorităţilor sovietice, la 11 iulie 1984, într-o conferinţă de presă ţinută la Milano, în prezenţa lui Mistslav Rostropovici, Andrei Tarkovski face cunoscută hotărârea sa de a nu se mai întoarce în Uniunea Sovietică. Cum observa cu acel trist prilej criticul Pierre Dalby: „O asemenea hotă-râre, care înseamnă dezrădăcinare, exil, pierderea naţionali-tăţii, este totdeauna o tragedie pentru cel care o ia. În cazul lui Tarkovski, ea este legată direct de vocaţia sa creatoare, de aprofundarea spirituală a sensului frumosului, şi se explică prin cel aproape un sfert de secol de încercări stupide şi ve-xatorii, mereu mai dure pe măsură ce geniul cineastului stră-lucea, rupând cămăşi de forţă, manifestându-şi libertatea şi adevărul, două moduri de a fi pe care niciun totalitarism nu le poate integra fără să se.... dezintegreze”58.

Unele dintre cauzele acestei decizii le găsim exprimate de regizor însuşi, cu mai bine de un an înainte, într-o scri-soare adresată către Goskino:

56 ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile/Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 15. 57 PAUL LOUIS THIRARD, „L’exil de Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 162, mai înainte în Positif no 284, octombrie 1984. 58 PIERRE DALBY, „Andrei Tarkovski en exil: «L’âme humaine este infi nie et immortelle»”, în France catholique, Paris, no. 1962, 20 iulie 1984, p. 13.

Andrei Tarkovski

Costion Nicolescu

66

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu

[După turnarea Stalkerului] „Tăcerea presei. Două, trei articole injurioase, scrise la comandă. A treia categorie, tiraj de copii inferior minimului legal... Cea mai mare parte a distribuitorilor din oraşele îndepărtate ale U.R.S.S. vorbesc de imposibilitatea de a proiecta fi lmele mele, dată fi ind existenţa unei circulare speciale, stipulând o limitare a proiecţiilor...”59. „În douăzeci de ani de carieră în ţara mea, n-am primit nicio recompensă, niciun premiu, n-am participat la niciun festival sovietic! Nu este acesta un indicator al realei voastre atitudini faţă de lunga şi, vă asigur, difi cila mea activitate?” „Când am împlinit cincizeci de ani, niciun membru al cercurilor cinematografi ce ofi ciale nu şi-a amintit de existenţa mea. Când am fost spitalizat pentru un infarct, nimeni nu m-a vizitat. O sin-gură dată a venit un individ ciudat şi asta numai ca să ştie dacă eram cu adevărat bolnav. Ca şi cum aş fi fost ciumat. Restabilindu-mă, am solicitat Uniunii Cineaştilor o trimitere pentru o cură gratuită într-un sanatoriu specializat în boli cardiovasculare. Am fost refuzat. Fără comentariu... Deci, în douăzeci şi doi de ani de muncă în U.R.S.S. am realizat cinci fi lme, adică un fi lm la fi ecare patru ani şi jumătate. Dacă realizarea unui fi lm necesită aproximativ un an, plus timpul necesar pentru scrierea scenariului, atunci în timpul acestor douăzeci şi doi de ani, am rămas timp de şaisprezece fără muncă. Cu toate acestea Goskino a vândut cu succes fi lmele mele în străinătate, în timp ce eu, cea mai mare parte din timp, nu ştiam cum să fac pentru a-mi hrăni familia”60.

Cu prilejul conferinţei de presă, la care a vorbit aproape o jumătate de oră, a adăugat şi altele:

„Pentru ei eu nu exist, şi prin acest gest vreau ca existenţa mea să fi e recunoscută. Chiar dacă ştiu bine – şi am povestit asta în fi lmul Nostalghia – cât îmi va fi de teribil să trăiesc departe de Rusia”.„Şase fi lme în douăzeci şi patru de ani, asta vrea să spună că am rămas fără ocupaţie trei sferturi din timp, că am fost, de fapt, şomer timp de 18 ani şi uneori nu aveam nici măcar cele 5 copeici necesare pentru a lua autobuzul”.„Nu mi s-a dat niciodată vreun premiu, cu toate că sunt multe premii cinematografi ce în ţara mea”. „Cei care comandă în Uniunea Sovietică nu mă iubesc”. „Când am făcut un infarct, şi eram foarte sărac, am cerut, ca toţi ceilalţi, un ajutor de la sindicatul meu. Mi-a fost refuzat”. „Am primit o insultă. A fost ca şi cum aş fi fost scuipat pe sufl et. Ar fi difi cil acum să accept ceva (n.n. din partea lor)”. „Eu nu exist nici pentru cinemaul, nici pentru guvernul meu. Dacă m-aş întoarce astăzi, ar fi pen-tru ca să nu mai pot lucra niciodată”61.

Neputând să obţină vize de ieşire din ţară pentru Andriuşa şi pentru Anna Semionovna, soa-cra sa, rămâne în Occident numai cu Larisa, urmând să continue demersurile în vederea aducerii lor lângă ei62.

În interviul acordat Gabriellei Monticelli afi rma apăsat, ca să se evite orice dubiu: „Nu sunt eu cel care a ales să plece: nu mi s-a lăsat posibilitatea unei alegeri. Eu încerc să fac munca mea de cineast, să creez un univers poetic, să regăsesc spiritualitatea care ne lipseşte. Dar conducă-torii noştri nu tolerează arta. Pentru că ea este frumuseţe. Şi frumuseţea conduce la meditaţie,

59 Ţinea foarte tare la spectatorii lui fi deli din ţară: „Sunt evident foarte fericit că occidentalii văd fi lmele mele şi le plac. Dar ceea ce este mult mai important, este faptul că publicul din Uniunea Sovietică se gândeşte la fi lmele mele, căci muncesc în ţara mea şi opinia compatrioţilor mei contează mult pentru mine.” (ANDREI TARKOVSKI, „Rencontre avec le public londonien, Propos d’Andrei Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positive Ri-vage, Paris, 1988, p. 53) 60 Scrisoare către preşedintele Goskino, iunie 1983, Le temps scelée, pp. 232-235. 61 Din conferinţa de presă de la anunţarea rămânerii în străinătate, apud PAUL LOUIS THIRARD, „L’exil de Tar-kovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, pp. 162-163, mai înainte în Positif no 284, octombrie 1984.62 ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile/Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 15.


67

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseuşi meditaţia la Dumnezeu…”63. Ascultându-l, ziarista nu se poate împiedica să nu remarce: „El nu

vorbeşte ca Saharov. Vorbeşte ca Alioşa Karamazov. Ca un poet, ca un mistic”. Ea apreciază că fă-cându-l pe Tarkovski să se exileze, „Moscova i-a alungat de-o dată pe Puşkin şi pe pelerinul rus”64. Dar să ne bucurăm de această mângâietoare observaţie în legătură cu frumuseţea care conduce la Dumnezeu, care este, practic, o „scurtătură” către El.

Dar, chiar plecând, Tarkovski nu se desparte de pământul natal, pe care-l poartă cu sine, cum observa la vremea respectivă şi Antoine de Baecque: „Părăsindu-şi ţara în 1982, Tarkovski a păstrat Rusia în inimă: nostalgia şi credinţa au fost pasiunile exilului său”65.

La conferinţa de presă menţionată mai sus, Rostropovici, care părăsise cu mai mul-ţi ani înainte Uniunea Sovietică, a spus printre altele: „Această zi este o zi tristă pentru poporul rus pentru că încă unul din marii săi artişti a fost constrâns să-l abandoneze.” În continuare, celebrul violoncelist a mai afi rmat că niciunul dintre ei nu era antisovietic din principiu, dar că situaţia politico-culturală în Uniunea Sovietică făcea difi cilă pentru orice artist posibilitatea de a se exprima şi de a crea66. Într-adevăr, Andrei Tarkovski a ţinut să menţioneze că nu a fost niciodată un disident în sensul politic al cuvântului: „Şi, totuşi, nu am fost niciodată un disident, m-am considerat totdeauna un poet (ca tatăl meu, Arseni Tarkovski)”67; „Eu nu sunt un disident”68. Nici nu era necesar, deoarece însăşi arta sa şi crezul său de viaţă se constituiau într-o disidenţă mai nobilă şi mai uzurpatoare de dictatură decât di-sidenţele obişnuite. Conform lui Pierre Dalby, neaderarea lui Tarkovski la tipurile de disidenţă cunoscute are, până la urmă, temeiuri de credinţă: „Nu este nici un disident al omenirii (pe care o poartă mai în înalt decât orice alt artist), nici un dizident al pământului şi al poporului rus. Precum Maximov, refuză să intre în jocul sordid al disidenţilor clasifi caţi în prima, a doua sau a treia clasă de emigraţie. Rămâne, mai presus de toate, un artist: adică un om liber. Adică... Dar să-l lăsăm să o spună pe limba lui, care surprinde şi deranjează obişnuinţele criticii: «Mă simt după chipul lui Dumnezeu mulţumită capacităţii mele de a crea opere de artă. Şi, de aceea, ac-tul de creaţie, prin rezonanţele sale dumnezeieşti, ne obligă să creăm cu sinceritate, să creăm întru adevăr.»”69. Tarkovski deranja prin însăşi mărturisirea sa implicită de credinţă: „(…) ceea ce el arată – şi ceea ce este intolerabil pentru o ideologie marxistă – este că omul nu poate ni-mic fără ajutorul lui Dumnezeu şi că, aşa cum Dumnezeu rămâne ascuns majorităţii oamenilor care nu apucă drumurile oportune pentru a-L putea afl a, nu există şi nu va exista niciodată rai pământesc… Idolatria fericirii…”70.

Când a rămas în Occident, Andrei Tarkovski nu a cerut azil politic. Concluzia este aceea că nu a rămas în străinătate pentru că a fost un disident, ci, pur şi simplu, pentru că dorea să lucre-ze, iar ţara sa îl priva de acest drept. Există în fi lmul Andrei Rubliov o replică extrem de suges-tivă a lui Stepan, aghiotant şi slugă poliţienească credincioasă a cneazului trădător: „Nu contează cât talent ai, ci cât îl poţi slăvi pe prinţ”. Aluzia la situaţia culturii sub puterea sovietică este cât se poate de evidentă. Cultul personalităţii era o componentă intrinsecă sistemului politic comunist. 63 GABRIELLA MONTICELLI, „Tarkovski: «En U.R.S.S. on ne tolère pas l’art!»”, în Le Figaro Magazine (în continuare F.M.), 21 iulie 1984, pp. 68-69. 64 GABRIELLA MONTICELLI, „Tarkovski: «En U.R.S.S., on ne tolère pas l’art!»”, în Le Figaro Magazine (în continuare F.M.), 21 iulie 1984, p. 69. 65 ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile/Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 15. 66 PAUL LOUIS THIRARD, „L’exil de Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 162, mai înainte în Positif no 284, octombrie 1984.67 ANGUS MACKINNON, „Red Tape”, în ANDREI TARKOVSKY, Interviews, Edited by John GIANVITO, Ed. University Press of Missisippi, Jackson, 2006, p. 157, mai înainte în Tip, martie 1984.68 Apud PIERRE DALBY, „Andrei Tarkovski en exil: «L’âme humaine este infi nie et immortelle», în France catho-lique, Paris, no. 1962, 20 iulie 1984, p. 13.69 PIERRE DALBY, „Andrei Tarkovski en exil: «L’âme humaine este infi nie et immortelle»”, în France catholique, Paris, no. 1962, 20 iulie 1984, p. 13. 70 FRANCE FARAGO, „La réalité plénière du spirituel. Andrei Roublev”, în A.T. - e.c., p. 47.

Costion Nicolescu

68

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu În acelaşi timp, trebuie spus că rămânerea lui Tarkovski în exil nu era la fel ca oricărui altuia.

Victor Loupan ne aduce la cunoştinţă cum un pictor rus i-a spus, când a afl at de rămânerea lui Andrei Tarkovski în străinătate: „El era oglinda conştiinţei mele.”71

Condiţia exilului este una destul de dură, mai ales când el survine împotriva voinţei proprii, impus de condiţii adverse de viaţă sau de prigoană. Exilul îndelungat poate conduce la slăbirea identităţii etnice, cum arată şi Tarkovski în episodul cu spanioli comunişti, victime ale războiului civil din 1936-1939, refugiaţi în Uniunea Sovietică72: „Copiii refugiaţilor în urma războiului din Spania (tot în Oglinda) nu mai sunt spanioli. Ei şi-au uitat rădăcinile, abandonaţi cu forţa de Pământul-mamă natal. Palma tatălui dată fi icei lui care încerca să danseze fl amenco arată in-terdicţia de a reveni la izvoare. «Fiţi sovietice, nici spanioloaice, nici rusoaice» – spune despre obida unui exilat pe care-l irită o imitaţie proastă a ceva care ar fi trebuit să fi e înnăscut, spontan bun?”73 „Sovietice”, adică apatride, pentru că Uniunea Sovietică nu putea fi o patrie în sensul plenar al cuvântului. În altfel de situaţii, pentru oamenii responsabili şi sensibili, iubirea de patrie devine nostalgie dureroasă. În viziunea lui Tarkovski, „nostalghia semnifi că, mai ales, tragedia exilului”74. La el, acesta este sentimentul predominant. Layla Alexandrer, care i-a stat în preajmă în calitate de interpretă în timpul turnării Sacrifi ciului, observa cum: „El suferea de o nostalgie profundă, ardea de dorinţa de a revedea locurile sale preferate din Rusia, «ploaia rusă». Descrierile sale erau atât de pasionate, încât, uneori, aveam impresia că hoinăream cu el prin Moscova, că-i întâlnesc prietenii, că mă plimb cu el, cu câinele, că-l văd fumând şi bând vodcă... «Ştii, în tinereţe eram foarte diferit. Rău şi iritat. Numai acum, îmbătrânind, am devenit mai blând.»”75. Ar mai trebui observat că noile locuri de vieţuire nu i se păreau, din punct de vedere spiritual, cu nimic mai bune decât patria ideologizată pe care fusese silit s-o părăsească: „Materialismul a erodat viaţa în Occident şi o para-lizează. Materialismul este aici în acţiune. În Rusia, nu materialismul este acela care domneşte, ci anti-idealismul, ceea ce revine la acelaşi lucru: este idealism, dar pe dos.” (17 august 1983).

Un creator este, din punct de vedere al creaţiei, într-o măsură mai mare sau mai mică, prizo-nierul locului său natal, iar exilul îl resimte ca pe o povară: „Eu înţeleg asta foarte bine. În ciuda faptului că Gogol a scris Sufl ete moarte la Roma, a găsit că-i era difi cil să lucreze acolo. Îi plăcea Italia enorm şi câteodată cerea permisiunea autorităţilor ruse ca să stea aici, argumentând cu fragilitatea sănătăţii sale şi cu asprimea climatului. Puşkin, de asemenea, ar fi vrut să lucreze în străinătate, dar ţarul nu i-a permis niciodată. Pe de altă parte, dacă te gândeşti la Bunin care a cunoscut starea exilului şi care a suferit din cauza ei, el şi-a scris cele mai frumoase povestiri la Paris şi la Grasse”76.

Este ciudat cum, oarecum prevestitor, Andrei Tarkovski a făcut un fi lm despre exil şi despre nostalghia pe care o provoacă înainte de a trăi această stare. Nostalghia este fi lmul care se re-feră cu precădere la Patrie. Dar el poate fi citit în multiple chei, pe multiple planuri. Michel Estève ne propune două dintre ele: „Nostalghia s-ar putea interpreta ca o dublă nostalgie: a unui slav despărţit de pământul natal şi a unui om contemporan rupt de rădăcinile sale spirituale, oarecum în exil pe pământ”77. Multitudinea aceasta de înţelesuri, în parte de neînţeles pentru lumea occidentală con-temporană, a făcut ca Andrei Tarkovski să fi e întrebat în numeroase rânduri în legătură cu conţinu-tul pe care el l-a dat în fi lm acestui sentiment. Iată unul dintre răspunsurile sale: „Nostalgia fi lmului meu este o boală fatală de care suferă cineva care este departe de rădăcinile sale şi nu poate să se

71 VICTOR LOUPAN, „Tarkovski parle”, în Figaro-Magazine, Paris, sâmbătă 25 octombrie 1986, p. 36. 72 Un caz foarte cunoscut al unui astfel de comportament este cel al evreilor exilaţi prin luarea lor în captivitatea babilonică (597-538 î. Hr.). 73 BARTHÉLEMY AMENGUAL, „Tarkovski le rebelle: non-conformisme ou restauration?”, în Dossier Positive Rivage, p. 22. 74 PIERRE DALBY, „Nostalghia: la fl amme et l’autre rivage”, în France catholique, Paris, no 2007, 7 iunie 1985, p. 17.75 LAYLA ALEXANDER, „Les mystères et sacraments d’Andréï Tarkovski”, în Film soviétique, Moscova, nr. 8, 1989, p. 33.76 HERVÉ GUIBERT, „Nostalghia’s Black Tone”, 1983, în ANDREI TARKOVSKY, Interviews, University Press of Mississi-ppi / Jackson, 2006, p. 84. 77 MICHEL ESTÈVE, „Une esthéthique de l’Incarnation: Le Sacrifi ce”, în A.T. – é.c., p. 181


69

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseuîntoarcă la ele78. Dar în fi lm lucrurile nu sunt atât de lineare; este important să amintesc că perso-

najele nu au dreptul să spună direct despre autor sau să exprime, în chip linear, ideile autorului”79. Cu alte cuvinte, nostalghia este un sentiment complex care nu ţine numai de o situare politică sau geografi că, ci de profunzimile spirituale ale omului: „Nostalghia este un sentiment total, complet. Cu alte cuvinte, unul poate simţi nostalghia chiar rămânând în propria ţară, alături de cei de aproape ai săi. În ciuda unei case fericite, a unei familii fericite, omul poate suferi de nostalghie, simplu pentru că simte că sufl etul său este mărginit, că nu se poate comunica pe sine aşa cum şi-ar dori. Nostalghia este această neputinţă în faţa lumii, această durere de a fi incapabil să transmiţi propria spiritualitate altor oameni. Este boala care-l covârşeşte pe eroul din Nostalghia. El suferă de a nu fi capabil să aibă prieteni, de a nu fi capabil să comunice cu ei. Acest personaj spune «tre-buie distruse graniţele», astfel încât întreaga lume să-şi poată trăi spiritualitatea liber, lin. Mai general, el suferă deoarece caracterul său nu este adaptat la viaţa modernă. El nu poate fi fericit în faţa mizeriei lumii. El ia asupra lui această mizerie colectivă şi vrea să trăiască decalat faţă de lume. Problema sa provine foarte tare din compasiune. Întreaga sa suferinţă se trage din faptul că el nu ajunge să întrupeze complet acest sentiment de compasiune. El vrea să sufere împreună cu ceilalţi oameni, dar nu accede cu totul la asta”80. Preluând o expresie a lui Gaston Bachelard din La Terre el les rêveries du repos (Ed. José Corti, Paris, 1948), Françoise Ramasse numeşte Nostal-ghia o capodoperă „a unuia dintre acele sufl ete apatride care sunt totdeauna în exil pe pământ”81. Frumos spus! În fond, creştinul este acela care se afl ă, evident şi asumat, în exil pe Pământ.

Prin natura evenimentelor, „fi lmul a devenit un ecou al stării sufl etului meu, a suferinţei mele: ecoul unui om care şi-a părăsit patria de un an”82. Această mărturisire a făcut să apară prin „titlul unui excelent articol al lui Michel Pérez, în Le Matin, 18 mai 1983” o expresie precum „superbul exil al lui Tarkovski”83.

În urma unei convorbiri telefonice cu Anna Semionovna, notează cu năduf în Jurnal: „Mă îngrijorez pentru ei toţi – pentru Lara, pentru Tiapus şi Dakus! Cu siguranţă, niciun rus nu poate trăi aici cu această nostalgie tipic rusească.” (21 iunie 1980). Şi citează în continuare două versuri ale lui Boris Pasternak din Doctor Jivago: „Durerea de a fi despărţiţi / va devora viaţa lor”84. Şi totuşi va fi nevoit să trăiască mai mulţi ani cu această nostalghie şi plin de îngrijorare pentru cei ai săi rămaşi acasă…

Mark Le Fanu remarcă, nu fără o umbră de umor, cum: „cinemaul lui Tarkovski (în ciuda na-turii sale ruseşti) este plin de vise despre ţări străine – China, Germania, Spania, Italia, Franţa”85. Poate că, totuşi, nu numai vise, ci prezenţe semnifi cative…

78 Ca pe o bolire vedea despărţirea de pământul natal şi George Enescu, în toamna anului 1946, pe puntea vasului „Ardealul”, când a fost silit să părăsească ţara: „O, Moldova, draga mea, / Cine pleacă şi te lasă / E pătruns de boală grea.” (citat afl at într-o inscripţie de la casa lui George Enescu de la Sinaia).79 J. HOBERMAN şi GIDEON BACHMAN, „Between Two Worlds”, în ANDREI TARKOVSKY, Interviews, University Press of Mississippi / Jackson, 2006, p. 94, mai înainte în American Film, 14 noiembrie 1983, Los Angeles. 80 LAURENCE COSSÉ, Portrait d’un cinéaste en moine poète, entretien avec Andrei Tarkovski, la postul France-Cul-ture, emisiunea „Les mardis du cinema”, 7 ianuarie 1986, apud ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. Cahiers du Cinéma, Paris, 1989, p. 110. 81 FRANÇOISE RAMASSE, „Nostalghia: «Souviens-toi de Sysiphe»”, în Andreï Tarkovsky, col. études cinématogra-phiques, nos 135-138, Ed. Lettres Modernes Minard, Paris, 1986, p. 140. 82 CESARE BIARESE, PANTELIS KARAKOZIS, „Im Augenblick will ich kein Kind mehr sein”, în Filmfaust 1984 nr. 38, p. 3. Interviul a fost luat de Cesare Biarese la 23 martie 1983 la Roma, fi ind iniţial publicat în Dosarul de presă la fi lmul Nostalghia, 1983. 83 Apud FRANÇÇOIS RAMASSE, „Souviens-toi de Sisyphe”, în A.T.-é.c., p. 141, n. 14. 84 Este vorba de poezia Despărţire. Iată cum arată versurile acestea în traducerea poetului Marin Sorescu: „O să-i înghită despărţirea, / De vii ea o să-i roadă!” (BORIS PASTERNAK, Lirice, Ed. Pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1969, p. 169). 85 MARK LE FANU, „Thèmes et obsessions venus de l’enfance”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Possitif-Rivages, Paris-Marseilles, 1988, p. 36.

Costion Nicolescu

70

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu Rămas în Occident, Tarkovski încearcă să facă ceea ce nu putuse să facă în ţară: să realizeze

fi lme. Dacă ar fi fost posibil, mai multe şi în totală libertate de exprimare. Dar şi aici Tarkovski are de întâmpinat obstacole. Nostalghia aşteaptă mai mulţi ani până să fi e, în sfârşit, difuzat, deoa-rece i se reproşa că este un fi lm prea difi cil şi, ca atare, nu atrage destui spectatori. Materialismul societăţii de consum face difi cilă obţinerea de mijloace fi nanciare. Ca atare, a turna în străinătate nu introduce diferenţe semnifi cative în viaţa profesională a regizorului. Constatase că şi în Occi-dent sunt numeroase constrângeri care conduc la compromisuri86. Or, Tarkovski nu era dispus să facă compromisuri în ceea ce priveşte fi lmele sale. Nu ar fi putut să facă o lucrare care i s-ar fi impus, dar pe care nu o simţea.

Este normal ca un exilat, bântuit de nostalgia Patriei sale, să poarte în sine dorinţa şi nădej-dea întoarcerii acasă într-o bună zi. A repatrierii. „Nu mai pot, mă plictisesc, vreau să mă întorc acasă”, mărturiseşte eroul din Nostalghia atunci când îi dă ultimul telefon Eugeniei. Dramatismul exilului dintr-o ţară sub regim comunist (sau, în general, un regim totalitar, dictatorial) consta, între altele, şi în faptul că de cele mai multe ori această reîntoarcere, fi e ea şi temporară, apărea dincolo de orizontul propriei vieţi. Adesea nu mai puteai revedea întreaga viaţă fi inţe foarte dragi rămase acasă. Sau, dacă îndrăzneai să te reîntorci, suportai consecinţe dure (condamnare la închisoare sau chiar la moarte, marginalizare severă, propunere de colaborare cu organele de securitate etc.).

Pe de altă parte, întoarcerea acasă după vreme îndelungată poate conduce la o anumită inadap-tabilitate cu consecinţe nefaste. Este cazul lui Senovski, compozitorul rus din secolul al XVIII-lea, pe urmele căruia îşi desfăşoară cercetările Gorceakov în Italia. Acesta nota într-o scrisoare: „Ideea de a nu mă întoarce în Rusia mă ucide.” Dar, întorcându-se în Rusia se pune pe băutură şi se sinucide!

În acelaşi timp, cum observă Emmanuel Carrère, „Tarkovski este cineastul acestor întoarceri acasă, la tatăl, la pământ, la cele neînsufl eţite”87. Întoarcerea în patrie nu este, în fond, decât unul din multele cazuri posibile de întoarcere acasă. Cam toate fi lmele lui Tarkovski vorbesc, într-un fel sau altul, dar, oricum, apropiat şi tulburător despre întoarcerea acasă, în sensul ei complex: copilărie, familie, patrie, Pământul, Dumnezeu, sinele… În sensul acesta, şi Solaris este o patrie, şi Zona este o patrie… În principiu, în accepţie spirituală, omul are de-a face cu o serie de patrii succesive şi concentrice.

Toate aceste înţelesuri merg cel mai adesea împreună. Privit în acest fel, se poate obser-va cum întoarcerea şi ajungerea acasă reprezintă nota fi nală în fi lmele lui Tarkovski, de unde şi bucuria optimistă cu care rămâne spectatorul în urma vizionării lor. Astfel, Ivan se întoarce la copilărie, Andrei Rubliov la meşteşugul său, rodindu-şi talanţii, Kris Kelvin la casa părintească şi la tatăl său, eroul din Oglinda la copilărie şi la locurile ei mirifi ce, Stalkerul la familia şi casa sa, Gorceakov tot la copilărie. Numai în Sacrifi ciul avem de a face cu o aparentă plecare de acasă, dar, în fond, este vorba de o regăsire de sine şi de o întoarcere la sine.

Pe de altă parte, pe parcursul vieţii sale, tot într-o înţelegere spirituală, omul are de suportat tot felul de exiluri, de unde, prin consecinţă, şi încercări, şi eforturi repetate de întoarcere acasă. Înspre fi nalul lui Solaris se face o trimitere la mitul lui Sisif. Într-adevăr, încercările mai mult sau mai puţin izbutite de întoarcere acasă ale omului par a avea, temporar, ceva sisifi c. Omul modern suferă îndoit: o dată este suferinţa propriu-zisă, apoi, la fel de chinuitoare, întrebarea asupra sen-sului suferinţei, ceea ce la cei vechi nu exista.

Aşa cum arăta situaţia politică la vremea exilului său, Andrei Tarkovski vedea ca imposibilă o revenire în ţară: „Şi, iată că în Rusia au făcut să circule zvonul că m-aş întoarce. Nu ştiu pentru ce

86 IRENA BREZNA, „Entretien avec Andrei Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 136, mai înainte în Positif no 284, octombrie 1984. 87 EMMANUEL CARRÈRE, „Troisième plongée dans l’océan, troisième retour à la maison”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 123, mai înainte în Positif no 247, octombrie 1981. Întoarcerea la cele neînsufl eţite este pusă de critic şi în legătură cu gustul regizorului pentru naturi moarte, fapt care-l conduce „să mângâie obiectele, revelându-le pulsaţia delicată, tainică”.


71

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseuau făcut asta, dar ghicesc. De la început ştiam că va fi difi cil. Nu m-am gândit niciodată că voi ob-

ţine vreun avantaj rămânând aici. Nu despre asta a fost vorba. Nu puteam face altfel. Bineînţeles, pot vedea lucrurile acum cu un anumit recul. Este o dramă şi nu ştiu cum se va termina pentru noi. Dar un lucru este sigur: nu mă voi reîntoarce niciodată. Nu există întoarcere. [Întrebat dacă nu-i este teamă de această ruptură...] Dar sigur că da! [Ca artist sau ca om?] Ca artist, nu mi-e teamă de nimic. [Aşadar vorbeşte ca om...] Da, pentru raţiuni psihologice. De altfel... nu ştiu precis...”88. Dar n-a fost de la început aşa, pentru că într-un interviu acordat Irinei Brezna înainte de martie 1984 îi spunea acesteia că ar vrea să mai stea în Occident încă cel puţin trei ani, pentru a se întoarce în Uniu-nea Sovietică cu Hamlet realizat89. Este evident că s-a afl at, cu timpul, într-o situaţie tot mai incomo-dă, nepotrivită lui, asumată totuşi, şi că nu dorea decât să poată să lucreze la multele sale proiecte.

În faţa celor care i-au reproşat lui Tarkovski, în de-cursul timpului, că nu s-a întors acasă, Nikolai Burliaev, actorul care i-a întrupat pe Ivan din Copilăria lui Ivan şi pe clopotarul Boriska din Andrei Rubliov, face o emo-ţionantă pledoarie în favoarea regizorului care l-a lansat: „Unii l-au criticat pe Tarkovski pentru că nu s-a întors aca-să. Sunt sigur că nu este de condamnat. Tarkovski n-a fost niciodată un tip de disident sfi dător. Niciodată nu a jucat jocuri nevrednice de un artist. El a mers cu pieptul deschis înainte şi şi-a dus crucea. El s-a despovărat în fi lmele sale, fără compromisuri, curajos şi statornic. A cântat cântecul său, a spus adevărul său, nu de dragul prosperităţii sale, pe care nu a avut-o niciodată, dar în numele Adevărului Artei. Încercaţi, numai, să trăiţi o viaţă ca aceasta! / Unul

dintre subiectele principale pe care Tarkovski le-a ridicat totdeauna când vorbea oamenilor apro-piaţi lui, a fost subiectul ţării lui. El a iubit Rusia şi ar fi spus adesea: «Nu contează cât de greu este, trebuie să lucrezi şi să trăieşti aici, în Rusia!» (…) Sunt sigur că exact această ruptură – să fi e cu trupul acolo, dar cu sufl etul în Rusia – a grăbit decesul său regretabil. / Ultimul fi lm al lui Tarkovski, Sacrifi ciul, pe care l-a produs în străinătate, a fost fi lmul unui adevărat artist rus. Este plin de umanism rusesc, de compasiune, de puritate şi credinţă…”90 Sigur, situaţia politică avea să se schimbe în Uniunea Sovietică şi, în general, în Europa după numai câţiva ani. Era prea târziu pentru Andrei Arsenievici Tarkovski, care a murit în străinătate, la Paris, în noaptea de 28 spre 29 decembrie 1986. Slujba funerară a fost săvârşită la Catedrala „Alexandr Nevski” de pe rue Daru. La intrarea în biserică, extraordinarul violoncelist şi prieten, evreul Mistslav Rostropovici, cânta o suită de Bach, întru petrecerea lui Andrei din această lume.

Patria, privită prin prisma ideologiei comuniste, avea un puternic caracter de clasă. Patria era mai degrabă partidul, iar în Uniunea Sovietică, în mod evident, un partid cu tendinţe im-perialiste, de dominaţie mondială, mai întâi prin „export” al luptei revoluţionare de răsturnare a orânduirii capitaliste în diverse ţări, apoi prin control total al acestor ţări (politic, ideologic, economic, cultural).

Patria lui Andrei Tarkovski nu a fost în niciun caz Uniunea Sovietică, ci Rusia, „Sfân-ta Rusie”. „Eu îmi iubesc cu patimă ţara mea”91 şi „Rusia este ţara în care mă simt cel mai bine”92, 88 BOLESLAW EDELHAJT, „Andreï Tarkovski”, în Cahiers du cinéma, Paris, no. 39, februarie 1987, p. 41.89 IRENA BREZNA, „An Enamy of Symbolism”, în ANDREI TRAKOVSKY, Interviews, Edited by John Gianvito, University Press of Mississippi / Jackson, 2006, pp. 122-123, prima data în Tip, martie, 1984. 90 NIKOLAI BURLYAEV, „One Out of All – for All – against All”, în vol. colectiv About Andrei Tarkovsky, Ed. Progress Publishers, Moscova, 1990, p. 88. 91 Apud ANTOINE DE BAECQUE, „Andrei Tarkovski”, Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 28. 92 HERVÉ GUIBERT, „Nostalgia’s Black Tone”, ANDREI TARKOVSKY, Interviews, University Press of Mississippi / Jack-son, 2006, p. 83, mai înainte în Le Monde, 12 mai 1983.

Violoncelistul Mistslav Rostropovici la slujba funerară de la Catedrala „Alexandr

Nevski” de pe rue Daru

Costion Nicolescu

72

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu sunt două dintre mărturisirile sale. Se simte solidar cu toţi cei care împărtăşesc acelaşi sentiment

curat pentru Rusia: „Eu împărtăşesc iubirea sa [n.n. a lui Dovjenko] pentru ţara mea, şi prin aceasta îl simt foarte aproape de mine”93. Simte ca pe o datorie exprimarea sentimentelor sale de patriotism în opera pe care o creează: „Am simţit că îmi este necesar să-mi arăt dragostea, simţămintele de duioşie pentru cultura rusă, pentru poporul rus, pentru sufl etul rus şi pentru istorie, în fi lmul meu. N-ar trebui uitat că timp de secol, Rusia totdeauna a stat între Apus şi Estul «sălbatic». Ea nu a pornit la ceea ce pornise Europa acelui timp: procesul Renaşterii europene. În timpul acesta Rusia rezista tătarilor. Am vrut să redau circumstanţele grave ale acelui timp. (...) Prin această atitudine cred că am transmis respectul meu profund pentru milioanele de oameni care au vizionat sau care vor viziona fi lmul meu”94. Sora sa, Marina Tarkovskaia, constată şi ea: „Filmele lui Tarkovski sunt pline de iubire pentru ţara natală, pentru natură, pentru omul care-şi croieşte un drum către Adevăr prin suferinţe şi sacrifi cii”95. Regizorul foloseşte cele mai variate mij-loace pentru exprimarea credibilă şi decentă a patriotismului său, Astfel, „Iubirea autorului pentru ţara natală se exprimă [n.n. uneori, desigur] a contrario, de pildă, prin felul în care povestirea ne sugerează dezrădăcinarea exilaţilor spanioli, refugiaţi în U.R.S.S. după războiul din Spania”96.

Cu toate că, aparent, foarte adesea „cineastul smulge personajele sale de la orice determinare exterioară (socială, temporală, naţională) pentru a nu le fi decât unicul creator”97, acestea rămân, în spiritul lor, foarte ruseşti, chiar şi atunci când sunt de origine străină sau nedeterminată.

În ciuda patriotismului lor, datorită faptului că acest patriotism era unul de natură spirituală creştină, fi lmele sale nu sunt pe placul puterii comuniste: „Filmele sale sunt insuportabile condu-cătorilor sovietici, pentru că ele trimit la ecoul vocii uitate a Sfi ntei Rusii. Filmele sale nu au decât un subiect: sufl etul rus”. Din acest punct de vedere, el vorbeşte ca Dostoievski98.

Regimul a încercat în unele perioade să şi-i apropie întru colaborare pe artiştii care vădeau ataşament faţă de valorile ruseşti, dar au fost silite să se replieze pe poziţiile lor ostile faţă de aceia care s-au dovedit a fi nemanipulabili şi „mistici” în iubirea lor: „Câtva timp s-a crezut că poate fi observată un soi de toleranţă din partea puterii faţă de creatorii care nu contestau politic regimul, dar care se apleacă spre un anumit misticism slavizant, presupus a fi mai uşor recuperabil în fi nal. Dar asta n-a mers cu Soljeniţîn; şi tocmai a eşuat cu Tarkovski”99. A eşuat şi pentru că, aşa cum remarcă Michel Mardore: „Misticismul lui Tarkovski este presupus antisovietic prin esenţa sa”100, iar asta deranja, de bună seamă, regimul.

Adversitatea puterii sovietice faţă de Tarkovski, ca de altfel faţă de orice mare artist cu conştiinţă morală, o explică Pierre Dalby cu pertinenţă astfel: „Unul dintre inamicii cei mai înfri-coşători pentru orice sistem totalitar este geniul. În ierarhia valorilor, el se situează imediat după sfânt. Ca om, geniul posedă rar smerenia sfântului, iar egoismul său superb şi indispensabil (cea-laltă faţă a generozităţii creatoare) face ca între mărturia sfântului şi cea a geniului să existe o di-ferenţă de natură, unul mărturisind prin viaţa sa, celălalt prin opera sa. Sistemul totalitar sovietic,

93 MICHEL CIMENT, LUDA şi JEAN SCHNITZER, „L’artiste dans l’ancienne Russie et dans l’U.R.S.S. nouvelle: Entretien avec Andrei Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, DPR, p. 89. 94 GÜNTER NETZEBAND, „I Love Dovzhenko”, în ANDREI TARKOVSKY, Interviews, University Press of Mississippi / Jackson, 2006, pp. 40-41. 95 Marina Tarkovskaia, cuvânt introductiv la LAYLA ALEXANDER, „Les mystères et sacraments d’Andréï Tarkovski”, în Film soviétique, Moscova, nr. 7, 1989, p. 31.96 MICHEL ESTÈVE, „Le temps du souvenir: note sur Le Miroir”, în Andreï Tarkovsky, col. études cinématogra-phiques, nos 135-138, Ed. Lettres Modernes Minard, Paris, 1986, p. 73, n. 11.97 ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile/Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 40.98 GABRIELLA MONTICELLI, „Tarkovski: «En U.R.S.S., on ne tolère pas l’art!»”, în Le Figaro Magazine, 21 iulie 1984, p. 69. 99 PAUL LOUIS THIRARD, „L’exil de Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 163, mai înainte în Positif no 284, octombrie 1984. 100 MICHEL MARDORE, „Cannes, la dernière séance”, în Le Nouvel Observateur, no 968, 27 mai 1983, apud BART-HÉLEMY AMENGUAL, „Andreï Tarkovsky après sept fi lms”, în A.T. - e.c., p. 175, n. 2.


73

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseuperfect rodat, a pus la punct un dublu răspuns: îl întemniţează (sau ucide) pe sfânt, îi este sufi cient

să-l împiedice să creeze pe geniu”101. La rândul său, Antoine de Baecque consideră că: „Ceea ce i-a indispus pe birocraţii cinemaului sovietic care-i vizionau fi lmele n-au fost atacuri frontale la adresa regimului, nici aluziile politice, ci acest «altfel» în raport cu cultura sovietică”102. Prin felul său de a crea, Tarkovski constituia pentru puterea comunistă un fel de ghimpe de mustrare vie, oarecum în felul în care Ioan Botezătorul îl constituia pentru conducerea Israelului din timpul său.

Lui Tarkovski i se pare că ţara sa este atât de unică şi de specială, încât ea, starea şi destinul ei, nu pot fi înţelese de cei aparţinând altor spaţii culturale şi mentale, îndeosebi de occidentali. În Nos-talghia, Tarkovski îşi mărturiseşte direct credinţa sa că un străin nu poate înţelege mare lucru din Rusia, din realităţile ei profunde, şi cu atât mai puţin din operele literare ale marilor scriitori ruşi. Poziţia aceasta este redată în Nostalghia prin gestul lui Gorceakov care aruncă enervat cât-colo cu cartea cu traducerea versurilor lui Arseni Tarkovski în italiană (oarecum ca Luther cu călimara!). Observă cu oarecare mirare cum, în ciuda oprimării comuniste: „În Rusia, când oamenii întâlnesc prietenia, asta le aduce bucurie, le este o răsplată şi lumea îşi este foarte recunoscătoare reciproc... Dar aici pare să fi e o dorinţă de separare, de a ţine pe celălalt la gard, pe afară.” De aceea se simte bine în Italia: „Italia o iubesc foarte tare, este o ţară specială; lumea este atât de comunicativă aici… Fellini exprimă foarte bine lucrul acesta în fi lmele sale”103. Consideră că este obiectiv în a observa că Rusia este, totuşi, o ţară vie, un creuzet în continuă fi erbere, care până la urmă va trebui să genereze ceva bun pentru umanitate: „Priviţi puţin harta lumii. Rusia este singurul loc unde se petrece cu adevărat ceva. Este un creuzet unde forţele se găsesc mereu în fi erbere. Natural, eu mă gândesc la istorie în accepţia ei cea mai largă, ca un fenomen care depăşeşte timpul. Şi înţelegeţi bine că eu nu spun asta pentru că sunt rus. Acelaşi lucru l-aş spune şi dacă eram chinez. Şi invers: dacă acest lucru s-ar petrece în China, aş spune acelaşi lucru despre China”104.

Revenind la Italia, el o iubea atât de tare încât o simţea ca pe o a doua patrie, după cum se vede din aceste declaraţii repetate: „(…) îmi place Italia. Mă simt bine acolo. Mult mai bine decât în Anglia sau în Suedia.” (9-10 mai 1981); „Italia are darul de a te plonja într-o fericire senină; este singura ţară din lume unde mă simt acasă, unde aş vrea să trăiesc pentru veşnicie.” (18 au-gust 1986); „Ambianţa principală produsă de Italia, la suprafaţă, pare să intensifi ce creativita-tea. Domnia spiritualului se simte stimulată de tradiţia culturală, pe care o percepi de o manieră fi zică, ca pe o greutate. Poate greşesc, dar această presiune pare conectată la o altă senzaţie, că nu sunt toate cu uşurinţă. Te simţi ca sub infl uenţa rămăşiţelor a unor puternice emoţii care au existat în centrul zonei mediteraneene. Asta tulbură spiritul”105. Se simţea bine în Italia atât la nivelul vieţii zilnice, cât şi la acela al posibilităţii de stimulatoare a creativităţii sale. Iar din Italia, avea o slăbiciune aparte pentru Roma: „Roma nu este o metropolă în felul în care este Milano. Ea poartă responsabilitatea eredităţii, ea este încărcată cu toate legile veacurilor trecute. În altă parte trăim exact timpul în care trăim. De pildă, când am fost la Londra, m-am simţit ca la ţară sau într-un deşert. Nu vreau să spun că absenţa sau prezenţa trecutului poate fi neapărat un benefi ciu sau un dezavantaj”106.

Este conştient de răul pe care l-a reprezentat în anumite momente istorice Rusia atât pen-tru omenire, cât şi pentru sine. Deplânge drama lagărelor de concentrare sovietice (a GULAG-

101 PIERRE DALBY, „Andrei Tarkovski en exil: «L’âme humaine este infi nie et immortelle»”, în France catholique, Paris, no. 1962, 20 iulie 1984, p. 13. 102 ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile/Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 9.103 ANGUS MACKINNON, „Red Tape”, 1984, în Andrei Tarkovsky, Interviews, University Press of Mississippi / Jack-son, 2006, p. 161. 104 BOLESLAW EDELHAJT, „Andreï Tarkovski”, în Cahiers du cinéma, Paris, no. 39, februarie 1987, p. 41.105 HERVÉ GUIBERT, „Nostalgia’s Black Tone”, ANDREI TARKOVSKY, Interviews, University Press of Mississippi / Jack-son, 2006, p. 83, mai înainte în Le Monde, 12 mai 1983. 106 HERVÉ GUIBERT, „Nostalgia’s Black Tone”, Andrei Tarkovsky, Interviews, University Press of Mississippi / Jackson, 2006, pp. 83-84, mai înainte în Le Monde, 12 mai 1983.

Costion Nicolescu

74

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu urilor)107. Observă şi el, ca mulţi alţii, că, în fond, întreaga ţară constituia un spaţiu de detenţie.

O spune, între altele, printr-o replică a Stalkerului: „Doamne, ori unde aş fi , tot în închisoare aş fi !” În această privinţă, pot fi decriptate aluzii evidente în Stalker: „Stalkerul se decriptează, în defi nitiv, ca o metaforă a unui univers «concentraţionar», plonjat în disperare, alienat printr-o putere de inspiraţie totalitară, în care numai o fi gură, deodată demnă de milă şi profetică, de «preafericit» dostoievskian încerca să prezerve o slabă nădejde de mântuire prin credinţă”108. În acelaşi timp, crede că tot în ea sunt şi marile speranţe de renaştere spirituală a omenirii: „Vreau să spun că dacă Rusia reprezintă un pericol redutabil pentru lume, este în acelaşi timp şi o imensă speranţă. Problema este că aceia care văd o speranţă în această ţară, o asociază, Dumnezeu ştie pentru ce, cu unele opinii sociale şi politice de stânga. Dar speranţele care privesc Rusia au o sursă cu totul diferită. Mă gândesc la acele gigantice forţe spirituale care fermentează în ţară şi care, în viitor, vor ajunge să joace un rol capital. Cât priveşte pericolul pe care Rusia îl reprezintă, el provine evident din sistemul care domneşte în ţară. De aceea, aceia care ar voi ca Rusia să nu existe, ca şi aceia cărora le-ar place să regleze viaţa lor politică după modelul ei, se înşelă amarnic. [Întrebare: E cineva care nu se înşeală?] Mă tem că nu. Câţiva ruşi poate. Priviţi un pic ideile lui Soljeniţîn. Problema este că în lumea noastră n-au fost explorate decât două căi de evoluţie: cea a Apusului şi cea a Estului. Rar sunt aceia care se gândesc că soluţia nu apar-ţine nici unui sistem, nici altuia. Trebuie afl ată o a treia cale. Fără îndoială este difi cil, poate imposibil pentru moment. Dar asta nu ne scuteşte de a o căuta. Situaţia actuală nu este numai periculoasă (în ea însăşi, prin simplul fapt că există), dar, de asemenea, pentru că ea nu oferă nicio alegere. Este o eroare gravă, pentru a nu spune că o glumă absurdă a istoriei”109. Militarea aceasta, pentru o a treia cale, diferită atât de cea a Occidentului cât şi de cea a Estului, este o con-stantă în gândirea lui Tarkovski. Ceea ce-i lipseşte atât unei lumi, cât şi celeilalte, este capacitatea de sacrifi ciu în vederea unei solidarităţi umane substanţiale. Din acest punct de vedere, „Uniunea Sovietică este o ţară complet pierdută”. Dar acelaşi lucru se poate spune şi despre Occidentul materialist. Numai că în timp ce în Răsărit oamenii sunt împinşi şi obligaţi la cădere spirituală, în Occident oamenii o au fără să-i oblige nimeni110.

Tarkovski consideră că iubirea enormă pentru Rusia şi statutul său de artist genial nu-l în-dreptăţesc să adreseze mesaje ex cathedra ţării sale. Singura comunicare fertilă pe care ar dori s-o facă este poezia adevărată a artei sale: „Eu nu adresez un mesaj Rusiei actuale. De altfel, nu mai vreau să mai spun niciodată nimic niciunei Rusii. Virtuţile acestor «vreau să spun poporului meu...», «vreau să spun lumii întregi...», acestor genuri profetice nu mă mai interesează. Eu nu sunt un profet. Sunt un om căruia Dumnezeu i-a dat posibilitatea să fi e poet, adică să se roage în alt fel decât cel folosit de credincioşi într-o catedrală. Nu pot şi nu vreau nimic mai mult. Dacă lumea occidentală vede în fi lmele mele un mesaj adresat lumii ruse, este o problemă care trebuie reglată între aceste două lumi. Singura mea grijă, personal, este aceea de a lucra, numai de a lucra”111.

Jean-Pierre Jeancolas crede că i se potrivesc lui Andrei Tarkovski aceste versuri ale Annei Ahmatova: „Cu poporul meu voi rămâne mereu, / Acolo unde poporul meu are nefericirea să fi e” (Recviem). Comentează astfel: „Nu este acel «my country, right and wrong» al orgoliului anglo-saxon. Este un ataşament smerit şi profund, produs de istorie şi de o reţea negrăită de legături afective, este apartenenţa la o cultură, pe care Tarkovski ne face să o înţelegem printr-un negativ: 107 A. Tarkovski, cuvinte notate de HERVÉ GUIBERT, Le Monde, 12 mai 1983, apud BARTHÉLEMY AMENGUAL, „Andreï Tarkovsky après sept fi lms”, în A.T.-é.c., p. 159.108 MICHEL ESTÈVE, „Une esthéthique de l’Incarnation: Le Sacrifi ce”, în A.T. – é.c., pp. 180-181. 109 BOLESLAW EDELHAJT, „Andreï Tarkovski”, în Cahiers du cinéma, Paris, no. 39, februarie 1987, p. 38. 110 ANDREI TARKOVSKI, „À propos du Sacrifi ce”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 145, mai înainte în Positif no 303, mai 1986, cuvinte notate la Paris, la 15 martie 1986.111 ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile / Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 108. De văzut cum mereu apare la Tarkovski această frumoasă obsesie: marea artă este un alt fel de rugăciune.


75

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseusecvenţa cu spaniolii. Cei dezrădăcinaţi, cei smulşi, cei mutilaţi de exil. El nu-şi împovărează ca-

drele. Cele cu bombardamentele Madridului le justifi că pe cele ale evacuării. Dar asta era în 1937 şi 1938… Astăzi, la momentul zero al fi lmului său, copiii de la Madrid au patruzeci de ani, au ei înşişi fete care nu ştiu să danseze decât o parodie de fl amenco. «Imposibil să mă mai întorc în Spania, spune Luiza, soţul meu este rus, copiii mei de asemenea…»”112.

Fiind foarte rus, Tarkovski depăşeşte cadrele limitate ale unei apartenenţe naţionale: „An-drei nu a fost numai un artist rus. Talentul său trece dincolo de graniţele etnice. Dar el, ca nimeni altul, a înţeles arta şi cultura rusă. (…) Ca nimeni altul, Andrei Tarkovski a făcut o puternică injec-tare nu numai în cultura rusă (ceea ce a făcut în primul rând şi mai tare), dar şi în cultura lumii”113. Adevăratul patriotism te ajută să transcenzi limitelor impuse de graniţe teritoriale.

Să privim puţin la felul în care apare mai concret iubirea de patrie în fi ecare dintre fi lme-le lui Andrei Tarkovski.

Am putea observa două faţete ale iubirii de patrie. Una pozitivă, afi rmativă, constând în slu-jirea ei prin făptuire şi construcţie culturală, inclusiv cultură materială. O alta ar fi una defensivă, constând în apărarea teritoriului şi a valorilor ei culturale în momente de criză, indiferent dacă ele sunt datorate unor cauze externe sau interne.

În Compresorul şi vioara, patria pare să fi e cea a şantierelor muncitoreşti, a constructo-rilor obiectivelor prevăzute de planurile de stat bolşevice, aparent spre binele poporului.

În Copilăria lui Ivan avem de a face cu patria în război, patria în maximă suferinţă, pa-tria mutilată, patria care face să se stingă, pentru moment, nemulţumirile pricinuite de gravele atrocităţi politice şi sociale produse de ţară propriilor cetăţeni, prin conducătorii ei politici. Iubi-rea de patrie capătă într-un război aspecte foarte concrete şi se însoţeşte cu o ură feroce contra invadatorilor. Este cazul lui Ivan, condus în lupta sa înverşunată în primul rând de ura împotriva celor ce i-au ucis părinţii. Este o ură atât de mare încât face să fi e urâte chiar şi valorile pozitive ale vrăjmaşului respectiv. Astfel, răsfoind un album cu reproduceri după Dürer, Ivan, interesat la început, când afl ă că desenatorul este german, exclamă cu ciudă şi cu obidă, dispreţuitor: „Sunt germani, toţi la fel. (…) Îi ştiu eu.”

Privit prin perspectiva iubirii de patrie, Andrei Rubliov se referă la o perioadă în care sta-tul rus era în stadiu de formare, când, din punct de vedere teritorial, lucrurile nu se coagulaseră. Pe de o parte, existau mari disensiuni pe plan intern, conducând la lupte intestine, ilustrate în fi lm prin disputa cruntă a celor doi cneji fraţi pentru putere. Pe de altă parte, din exterior, invaziile pe-riodice ale hoardelor tătare făceau ca viaţa ruşilor să fi e mereu în primejdie de moarte: „Timp de trei sute de ani, tătarii au jefuit Rusia de o manieră foarte sistematică. Ei au inventat procedeul prin care permiteau ruşilor să refacă bunurile lor între două incursiuni mongole pentru a profi -ta mai bine la jefuiri şi capturări. Situaţia ruşilor era tragică. Ei aveau drept sarcină să opună valurilor succesive de barbari un baraj fragil, dar indispensabil pentru salvarea civilizaţiei oc-cidentale. De altfel, nu cred că poţi umili vrăjmaşul arătându-l fi zic urât, trebuie mai degrabă să arăţi superioritatea morală a celor care luptă împotriva lui”114. Andrei Rubliov se apleacă tocmai asupra acestei perioade istorice de formare difi cilă a naţiunii ruse, fără a-şi propune, to-tuşi, atât o oglindire exactă din punct de vedere istoric, cât una din punct de vedere spiritual, după cum însuşi regizorul mărturiseşte: „Scopul nostru nu a fost acela de a expune cu minuţie toate elementele acelei epoci. Ceea ce conta pentru noi era faptul de a trasa drumul pe care l-a urmat

112 JEAN-PIERRE JEANCOLAS, „Notes sur Le Miroir”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 108, mai înainte în Positif no 206, mai 1978.113 ALEXANDER MISHARIN, „On Blood, Culture and History…”, în vol. colectiv About Andrei Tarkovsky, Ed. Progress Publishers, Moscova, 1990, p. 61. 114 MICHEL CIMENT, LUDA şi JEAN SCHNITZER, „L’artiste dans l’ancienne Russie et dans l’U.R.S.S. nouvelle: Entretien avec Andrei Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 94, mai înainte în Positif no 109, octombrie 1969.

Costion Nicolescu

76

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu Rubliov de-a lungul anilor teribili pe care i-a trăit şi de a arăta maniera în care el a depăşit

epoca sa”115. Lucrul acesta este cu mult mai difi cil şi mai important. Jacques Demeure observa şi el cum: „Andrei Tarkovski face cronica unei epoci şi povesteşte o aventură interioară”116.

Au fost şi voci care au contestat veridicitatea zugrăvirii istorice a lui Tarkovski, trimiţându-l în zona unui subiectivism de sorginte slavofi lă117.

Andrei Tarkovski vrea să spună povestea patriei sale prin intermediul unui om care şi-a asu-mat-o cu toată fi inţa lui, un om cu care se simte împreună în crezul de viaţă şi în crezul artistic. Marile personalităţi ale unui neam sunt expresia lui cea mai fi delă şi în ele, în exemplaritatea lor, este de afl at profi lul lăuntric al neamului respectiv. Ele nu mai se mai exprimă atât pe sine, cât devin glasul propriului neam: „Andrei Rubliov nu exprimă greutatea insuportabilă a vieţii sale, a lumii care-l înconjoară. El caută grăuntele de nădejde, de iubire, de credinţă la oamenii tim-pului său. Exprimă, prin intermediul confl ictului său cu realitatea, într-o manieră nu directă, ci aluzivă, şi acesta este lucrul genial. Caută un ideal moral pe care îl poartă în el şi prin însăşi acesta exprimă nădejdea poporului, aspiraţiile lui rezultând din condiţiile sale de viaţă, atracţia spre unire, spre fraternitate, spre iubire, tot ceea ce lipsea poporului şi ceea ce Rubliov simte ca indispensabil pentru cei care-l înconjoară. În felul acesta prezintă şi unifi carea Rusiei şi un anumit progres şi speranţa în acel viitor care e singurul ce poate antrena oamenii, deschizându-le perspective. În asta constă geniul lui Rubliov. Personajul său, imaginea sa sunt de gradul al doilea. El este foarte complex, suferă şi de aici nobleţea sa; exprimă nădejdea şi idealul moral al unui întreg popor şi nu numai reacţiile subiective ale artistului faţă de lumea care-l înconjoară. Iată ce era important pentru noi”118. Cum am amintit, tot ceea ce ţine de patrie era legat, atât în viziunea lui Rubliov, cât şi în cea a lui Tarkovski, de Dumnezeu. Această frăţietate deplină pe care o simţea Tarkovski pentru tizul său face cumva ca şi exprimările lor artistice, cu mesajul lor, să fi e de conivenţă. Inclusiv în ceea ce priveşte raportul cu Patria: „(…) imaginile icoanei Sfi ntei Treimi devin semnul împlinirii nu numai a lui Rubliov, dar de asemenea şi a lui Tarkovski, ca şi cum bătrânul pictor de icoane, care avea în comun cu el iubirea ţării şi a oamenilor ei, ar fi reuşit, de dincolo de veacuri, să transmită secretul său tânărului cineast”119.

Se poate spune că în vremea lui Andrei Rubliov sentimentul patriotic era deja prezent la marile conştiinţe, iar confruntările cu duşmanul extern contribuiau, probabil, la trezirea şi în-tărirea lui. De asemenea, juca un rol important punerea lui în legătură directă cu credinţa, cu relaţia personală şi colectivă cu Dumnezeu. A-ţi sluji Patria şi neamul mergea împreună cu a-L sluji pe Dumnezeu. Rusia este înfăţişată cu toate avatarurile ei, cu toate cele bune şi rele de la epoca respectivă. În gândirea creştină, slujirea Patriei este o datorie. Problema împlinirii aces-tei datorii, într-o lume extrem de tulbure şi de minată îndeosebi la vârful ei, şi-o pune pictorul Andrei Rubliov. Patria poate fi cel mai bine slujită, curent, prin buna rodire a talanţilor cu care

115 MICHEL CIMENT, LUDA şi JEAN SCHNITZER, „L’artiste dans l’ancienne Russie et dans l’U.R.S.S. nouvelle: Entretien avec Andrei Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 87, mai înainte în Positif no 109, octombrie 1969.116 JACQUES DEMEURE, „Nous sommes tous des peintres médiévaux”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Riva-ges, Paris, 1988, p. 80, mai înainte în Positif no 117, iunie 1970. 117 „Andrei Rubliov aparţine curentului slavofi l, dominant în arta rusă şi mereu prezent în cinematograful sovie-tic. Este semnifi cativ că tătarii din Est i-au înlocuit pe cavalerii teutoni din Apus, ca pericol major, şi că Tarkovski a trecut sub tăcere uimitoarea infl uenţă pe care au exercitat-o popoarele din Asia asupra Rusiei de atunci, căreia i-au adus mai mult decât le-a dat ea şi care încerca o anumită atracţie faţă de invadatorii ei.” (MICHEL CIMENT, „Le travail de l’esprit”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 79, mai înainte în Positif no 107, vara 1969.) Această din urmă afi rmaţie a lui Michel Ciment este greu de acceptat. 118 MICHEL CIMENT, LUDA şi JEAN SCHNITZER, „L’artiste dans l’ancienne Russie et dans l’U.R.S.S. nouvelle: Entretien avec Andrei Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, pp. 89-90, mai înainte în Positif no 109, octombrie 1969.119 JACQUES DEMEURE, „Nous sommes tous des peintres médiévaux”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Riva-ges, Paris, 1988, p. 81, mai înainte în Positif no 117, iunie 1970.


77

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseuai fost înzestrat. Eşti constructor de biserici – construieşti biserici, eşti iconar – faci icoane, eşti

clopotar – faci clopote… Câteodată eşti silit să ieşi din slujirea curentă şi să ajungi la o slujire excepţională (ca excepţie). De pildă, se întâmplă să fi i nevoit să ucizi… (Ceea ce i s-a întâmplat, de pildă, în fi lm, chiar lui Andrei Rubliov.)

Întâlnirea omului cu patria sa se petrece într-un anumit cadru istoric, mai favorabil sau mai nefavorabil. În Andrei Rubliov, „autorul explorează pe căile realismului, inserţia artistu-lui în societatea «sa», în societatea şi istoria timpului său, unde el se întâlneşte bineînţeles cu Puterea”120.

În fi lm se poartă, la un moment dat, o discuţie destul de aprinsă, de pasională, între Teofan Grecul şi Andrei Rubliov, tocmai pe tema responsabilităţii poporului în zidirea unei Patrii. În timp ce Teofan acuză ignoranţa poporului şi o pune pe seama prostiei, Andrei, dimpotrivă, consideră ignoranţa o circumstanţă atenuantă şi e convins că greşelile pe care poporul le face sunt precum acele păcatele care se comit „fără de ştiinţă”, păcate care se iartă mai uşor (în măsura în care acea neştiinţă nu este ea prea vinovată). Poporul era supus unor mari suferinţe, de la invaziile periodice ale tătarilor, însoţite de jafurile şi uciderile aferente, până la împilările venite din partea stăpânilor din interior, precum şi la calamităţi precum foametea şi ciuma. Andrei îi aminteşte lui Teofan că nu poporul a fost cel care L-a vândut pe Iisus, ci fariseii şi cărturarii. Ceea ce se petrecea pe vremea Mântuitorului se petrece şi în vremea lor şi în toate vremurile, pentru că „mereu se găseşte cine-va care să te vândă pe 30 de arginţi”. Ca atare, Andrei Rubliov crede că poporul acesta împilat şi obidit merită apreciat pentru felul în care se comportă: „Dar el munceşte mai departe, munceşte, munceşte, purtându-şi crucea cu umilinţă. Nu disperă, ci îndură în tăcere. Şi se roagă la Dumnezeu să-i dea putere să îndure.” Paralela cu situaţia poporului sub regim comunist este evidentă. În con-secinţă, Andrei consideră că: „Poate unele lucruri trebuie uitate, dar nu toate lucrurile...” Este, cu alte cuvinte, ceva echivalent cu iertarea păcatelor prin spovedanie şi pocăinţă sinceră. Din punctul de vedere al lui Andrei Rubliov, dezideratul ar fi acela că „ruşii ar fi trebuit să-şi aducă aminte că au acelaşi sânge şi aceeaşi ţară.” (Tot acest dialog are loc în off, în timp ce pe ecran se petrece o prelungă scenă cu jucarea foarte dramatică a Calvarului.) Dar viaţa îl face pe Andrei să nu mai vadă lucrurile cu atâta înţelegere. Văzând cum ostaşii fratelui Marelui Cneaz s-au însoţit cu tătarii pen-tru a-i ucide şi prăda pe compatrioţi, dedându-se inclusiv la jefuirea şi distrugerea de biserici, la o nouă întâlnire cu Teofan, are aceste observaţii amare: „Nu suntem de aceeaşi credinţă. Nu suntem de un neam. Nu suntem de un sânge. Un tătar chiar a râs de noi. Vă veţi tăia gâtul unii altora şi fără noi. Ce ruşine. I-au ucis pe toţi. (…) Rusia… Rusia noastră preaiubită le îndură pe toate. Şi va îndura mai departe. Cât timp o va ţine aşa?” Răspunsul lui Teofan este dezarmant: „Nu ştiu. Pentru totdeauna, cred.” Dacă ne gândim la perioada puterii sovietice (şi poate chiar şi la alte perioade), nu există popor mai paradoxal, care să fi dat omenirii atâţia călăi şi, în acelaşi timp, atâţia sfi nţi.

Faptul că ataşamentul lui Tarkovski faţă de cauza spirituală a poporul său este mai mult decât evidentă în acest fi lm nu l-a împiedicat pe Bondarciuk să se plângă Comitetului Central că Andrei Rubliov este un fi lm „anti-istoric, anti-rus, un fi lm plin de anti”, ceea ce l-a lăsat pe Tarkovski fără lucru121. Comentariile sunt de prisos!

În Solaris, patria eroului lui Tarkovski pare să fi e Pământul, ca planetă. După cum Solaris pare să fi e un fel de patrie cerească (a se vedea şi numele, apropiat de Soare, planetă care pentru creştini trimite limpede la Hristos!122). La plecare, Kris Kelvin (nume trimiţând atât la Hristos, cât şi la un eminent fi zician irlandez, care ne-a dat scara de temperatură ce începe de la zero absolut!) simte nevoia să ia cu el drept amintire fi lme, unele din copilărie. Face o triere a lucrurilor sale, ca

120 BARTHÉLEMY AMENGUAL, „Allégorie et stalinisme”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 83, mai înainte în Positif no 146, ianuarie 1973. 121 ANGUS MACKINNON, „Red Tape”, în ANDREI TARKOVSKY, Interviews, Edited by John Gianvito, Ed. University Press of Missisippi, Jackson, 2006, p. 157, mai înainte în Tip, martie 1984.122 Acesta este numit „Soarele Dreptăţii” în Troparul la praznicul Naşterii Sale.

Costion Nicolescu

78

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu un fel de încheiere de conturi: pe unele le pune pe foc (micile fl eacuri, multe dintre ele din copi-

lărie şi din adolescenţă, pe care, îndeobşte, toţi ezităm să le aruncăm, ele ancorându-ne într-un trecut ce ne apare mirifi c), pe altele le lasă în camera sa spre păstrare. În fi ne, pe cele mai dragi le ia cu el pe staţie (fi lmul cu focul pe câmp! fotografi a soţiei sale!). Este clar că întoarcerea lui, dacă ea se va petrece, va fi , foarte probabil, după ce toţi cei dragi ai lui vor fi murit de mult timp123.

Andrei Tarkovski ţine să sublinieze diferenţele subtile dintre cele două „patrii”, Pământ şi Solaris. De aceea, adaptează în chip adecvat romanul de la care a pornit: „Acţiunea romanului lui Stanislav Lem se derulează în totalitate pe Solaris, dar noi am adăugat câteva episoade care se petrec pe Pământ. Eu am nevoie de Pământ ca să subliniez contrastele. Aş dori ca spectatorul să poată aprecia frumuseţea Pământului, să se gândească la ea revenind de la Solaris, pe scurt ca el să simtă această durere mântuitoare a nostalgiei”124. Finalul fi lmului este ambiguu. Unde se întoarce eroul, la care casă părintească? La cea de pe Pământ, sau la cea transfi gurată, pe Solaris? Mai degrabă la cea de pe urmă, căci timpul curge altfel când părăseşti Pământul.

În Oglinda, referirea la patrie se face în multiple planuri. În fond, este un fi lm autobio-grafi c la nivel personal, dar un nivel personal care se împleteşte cu istoria patriei şi chiar şi cu cea a omenirii. Pe lângă povestea sa personală, „Oglin-da, (…) este un pic Istoria ruşilor, Istoria pocă-inţei lor”125. Minunat ţel! Regăsim în fi lm o serie dintre marile evenimente care au marcat, îndeo-sebi negativ, istoria veacului lui Tarkovski. Multe dintre ele, pentru veridicitate şi spre un mai mare impact vizual şi emoţional sunt prezentate prin imagini de arhivă. Regizorului i se potrivesc foar-te bine aceste versuri ale lui Osip Mandelştam: „Veacul meu, fi ara mea, cine poare oare / Să te privească cu ochii treji (…)?”126

Există marcată teroarea perioadei lui Stalin, prin scena de la tipografi e.

Există referire la războiul din Spania, care deşi civil, a implicat forţe din lumea largă, îndeo-sebi din Europa. Anume, în episodul cu refugiaţii spanioli, cu stingerea lor departe de Patrie.

Există, mai prezent decât oricare alt eveniment, căci i-a marcat copilăria, al doilea război mondial, pe care el în vede „mai mult ca un război popular decât ca un război eroic”127. Există câteva referinţe la asediul Leningradului. Una dintre ele este aceea cu traversarea lacului Ladoga de către o armată sovietică epuizată şi prost echipată, prin noroi, prin apă până la brâu, ostenind la transportarea armamentului greu. Mai tulburător este poate episodul de pe poligon. Cu băiatul scăpat din asediu, dar ai cărui părinţi muriseră acolo. Există slujirea patriei de către tatăl plecat pe front. Cu întâlnirea sa atât de dramatică cu copiii la venirea în permisie. Ce îmbrăţişare! Cu

123 Este oarecum inexplicabilă, din acest punct de vedere, vâsta lui Burton după revenirea din spaţiu, în raport cu vârsta tatălui lui Kris. 124 În Le Cinéma russe et soviétique, sub direcţia lui Jean-Loup Passek, Centrul Georges Pompidou, Col. « Ciné-ma/Pluriel », 1981, p. 279, apud ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile/Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 73.125 ANTOINE DE BAECQUE, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile/Cahiers du cinéma, Paris, 1989, p. 109. 126 OSIP MANDELŞTAM, Versuri, col. Celea mai frumoase poezii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, trad. Valeriu Bucuroiu, p. 78. 127 „Nu este războiul statelor-majore, nici chiar bătălia mai răsunătoare a Stalingradului. Războiul ruşilor, aşadar, şi împlinirea lui: drapelul roşu pus pe culmea ruinelor Reichstagului, cadavrul lui Hitler” (JEAN-PIERRE JEANCOLAS, „Notes sur Le Miroir”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 107, mai înainte în Positif no 206, mai 1978)

Mormântul lui Andrei Tarkovski


79

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseurefugiul familiei la Iurieveţ. Cu precaritatea condiţiilor de trai ale celor refugiaţi în spatele frontu-

lui. Copii, femei, bătrâni… Cu mama care încearcă să vândă o pereche de cercei pentru a-şi putea întreţine familia. Cu femeia care cumpără cerceii: „Nu e uşor să ai copii acum, cu războiul acesta.” Cu Alioşa, copil desculţ mergând zgribulit prin noroi, sub o ploaie rece şi deasă. Cu arătarea victo-riei fi nale, marcată şi prin chipul carbonizat al lui Hitler…

Există Hiroşima, cu celebra imagine a ciupercii atomice ucigaşe. Există Mao şi maoismul (copleşitoare, înspăimântătoare scena multiplicării statuilor cu

bustul dictatorului de la Pekin). Există ruptura istorică dintre U.R.S.S. şi China comunistă prin episodul cu incidentul de frontieră sovieto-chinez, cu lanţul de grăniceri sovietici care rezistă manifestanţilor gărzilor roşii chineze la graniţa de la Usuri, aceştia agitând în mâini celebra, pe atunci, „cărticică roşie” a lui Mao. Michel Estève îl interpretează în sensul că: „afi rmă de o manieră implicită, dar clară, credinţa lui Andrei Tarkovski în vocaţia eternă a Rusiei şi a ruşilor, «creştini străini lumii creştine»: aceea de a-l opri pe invadatorul potenţial asiatic şi de a salva creştinătatea europeană. Acest mesianism rus, în tradiţia lui Dostoievski, se uneşte unei viziuni a lumii de in-spiraţie creştină – deja exprimată în Andrei Rubliov, care este de observat, implicit, de-a lungul întregii povestiri”128. Prin aceasta, „Tarkovski nu face, în niciun caz, o concesie ideologiei brejne-viene. El este sincer. Îşi asumă moştenirea bunicului Puşkin. Rusia face faţă la răsărit şi-i opreşte pe noii mongoli, pentru a ajuta să supravieţuiască cultura occidentală, pentru Leonardo da Vinci şi Pergolese, pentru Rubliov, pentru Puşkin şi Dostoievski”129.

Există şi evenimente poate de mai mică anvergură, dar care marchează un timp anume, cu impact totuşi la nivelul vieţii sociale: tunderea chilug a copiilor (în mod sigur, nu numai pentru că era o modă, ci şi pentru că-i ferea de paraziţi), practicarea largă a medicinii alternative în Uniunea Sovietică (în episodul din prolog cu vindecarea de bâlbâială prin hipnoză), apariţia televiziunii (color), folosirea baloanelor şi dirijabilelor de către armată…

Însă episodul cel mai explicit în ceea ce priveşte iubirea de patrie este acela cu citirea de către Ignat, la cererea unei femei necunoscute (o mătuşă a sa?), a unui fragment dintr-o scrisoare scrisă de Puşkin lui Ceadaev, la 19 octombrie 1836, pe care am transcris-o mai înainte. De remar-cat această punere directă în legătură a destinului istoric al Europei cu viaţa Bisericii, anume cu sfâşierea ei dramatică prin Marea Schismă.

Concluzia care s-ar putea extrage în urma vizionării acestui fi lm ar fi aceea pe care ne-o sugerează Michel Estève: „Oglinda cântă iubirea pasionată pentru Rusia, această iubire pentru pământul natal constituind registrul tematic secund fundamental al operei”130.

În Stalker, pentru Călăuză, Zona pare să fi e o „patrie” nădăjduită, tânjită, dar inaccesibilă. Este, în acelaşi timp, o „patrie” pierdută, un teritoriu al credinţei, pângărit la un moment dat, marginalizat, izolat, interzis, pustiit, lăsat să se zbuciume în ruinele sale. Cu toate acestea, nu şi-a pierdut forţa. Zona este o „patrie” care cuprinde, ca fundamentale, virtuţi teologice, precum credinţa, iubirea, transfi gurarea: „Se observă bine poziţia lui Tarkovski, misticul, slavofi lul, omul rădăcinilor, al pământului şi al tinei (limon). Zona este ultima enclavă a Credinţei, ultima şansă a Iubirii, refugiul Transcendenţei”131. Zona este mai aproape de ceea ce am numi o Patrie cerească. De altfel, arhitectura acestei „patrii” este asemănătoare celei a unui spaţiu sacru mistic, care cere parcurgerea unui drum anume, primejdios prin ispitele întâlnite, întru pătrundere şi adăstare: „Este o regiune sacră (Zona) în inima căreia se ascunde un sanctuar (Casa), care la rândul lui adăposteşte un loc de jertfă (Camera). (...) Iată o călătorie iniţiatică din care nimeni nu iese iniţi-

128 MICHEL ESTÈVE, „Le temps du souvenir: notes sur Le Miroir”, în A.T – e.c., p. 70. 129 JEAN-PIERRE JEANCOLAS, „Notes sur Le Miroir”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 107, mai înainte în Positif no 206, mai 1978.130 MICHEL ESTÈVE, „Le temps du souvenir: notes sur Le Miroir”, în A.T – e.c., p. 68. 131 EMMANUEL CARRÈRE, „Troisième plongée dans l’océan, troisième retour à la maison”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 119, mai înainte în Positif no 247, octombrie 1981.

Costion Nicolescu

80

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu at, decât cel care era deja. Taina Zonei rămâne intactă”132. Patria capătă la Tarkovski o structură

asemănătoare celei eclesiastice. Opera Boris Gudunov, bazată pe un text de Puşkin, se referă apropiat la o tematică legată

de iubirea de patrie: „Intriga din Boris Gudunov pune întrebări speciale, pertinente, pentru un artist rus despărţit de pământul natal, oricare ar fi cauzele şi indiferent dacă această stare este permanentă sau provizorie. Căci, între alte teme, opera dramatizează confruntarea dintre Răsărit şi Apus (...). Puşkin, care a scris piesa originară, era sufi cient de «european» pentru a trăi în am-biguitate cu această realitate istorică. (...) Opera poate fi privită atât ca o polemică împotriva tira-niei conducătorilor, cât şi ca o apărare a Rusiei contra agresiunii ideologiei Apusului”133. Aceeaşi frăţietate cu Puşkin, în ceea ce priveşte vederea şi trăirea Patriei…

Nostalghia este un fi lm despre exil, un fi lm al experienţei despărţirii de ţara ta, un fi lm despre dorul de ţară. Ne-o spune Andrei Tarkovski: „Nu este un fi lm despre emigrare; este un fi lm despre nostalghie, despre acest sentiment care se cheamă «dor de ţară». Despre asta este vorba în fi lm”134. Un dor mortal. Patria ajunge să-l îl urmărească necontenit pe Gorceakov. Astfel, camera lui Andrei se transformă noaptea în „cameră mistică: în cursul viziunilor ţării natale care nu înce-tează să-l urmărească, se impune imaginea soţiei sale însărcinate”135. Depărtarea de ţară ajunge să-l închidă tot mai mult pe Andrei Gorceakov în sine, îl conduce spre o anumită economie a exprimă-rii verbale. Un analist al operei tarkovskiene vede cum tăcerea personajului din Nostalghia este „tăcerea nostalgică a unui expatriat, devitalizarea cuiva care este tăiat de la rădăcinile sale. În 1969, cineastul afi rmase deja: «[…] nu poţi ieşi din pielea ta de rus, din legăturile care te leagă de ţara ta, de ceea ce iubeşti, […] şi, aşadar, până la urmă, de ţara ta.».136”137 Neamul cel mare al Patriei şi neamul personal fuzionează în fi inţa celui îmbolnăvit de nostalghie. Exilul sufocă, ucide pe cel care este real ataşat sufl eteşte de Patria sa. Găsim această nostalghie, tipic rusească, susţine Tarkovski, atât la eroul prim, scriitorul Andrei Gorceakov, cât şi la eroul cercetărilor acestuia, compozitorul iobag Pavel Sosnovski. Tarkovski explicitează într-un interviu intenţia sa din acest fi lm: „Mult timp eu am vrut să analizez starea minţii şi sentimentele intelectualului rus afl at în străinătate, pe care eu le împărtăşesc. (...) În schimb, este experienţa despărţirii de ţara mea. Într-un anume sens este o reminiscenţă, povestea unei boli, o boală numită «nostalghia». Este cu adevărat o boală. Nu este un simplu sentiment de tristeţe. Este o boală deoarece înlătură puterea spiritului, îi ia capacitatea de a munci şi chiar plăcerea de a trăi. Este ca un handicap, este lipsa a ceva, a unei părţi din sine. Eu nu am nicio îndoială că pentru un rus temperamentul său ajunge cu adevărat bolnav. (...) În fapt, este greu să vorbeşti despre «nostalghie» în italiană şi să mă fac înţeles de un public care nu este rus. Repet: este o boală, care poate fi mortală. Este o suferinţă morală a spiritului. Cel care nu o poate învinge, moare. Poţi să contractezi boala asta numai în străinătate. Dacă mă duc în altă parte a Rusiei, simt tristeţe, dar nu «nostalghie». Eu am sentimentul acesta pentru locul în care m-am născut. Mi-e dor şi visele mele mă poartă înapoi, acolo, dar este ceva diferit de «nos-talghie». (...) «Nostalghia» seamănă, cumva, cu pierderea credinţei şi a nădejdii”138. Pierderea

132 EMMANUEL CARRÈRE, „Troisième plongée dans l’océan, troisième retour à la maison”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 117, mai înainte în Positif no 247, octombrie 1981.133 MARK LE FANU, „Tarkovski à Covent Garden”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, pp. 159-160, mai înainte în Positif no 303, mai 1986, cuvinte notate la Paris, la 15 martie 1986.134 IRENA BREZNA, „Entretien avec Andrei Tarkovski”, în Andrei Tarkovski, Ed. Dossier Positif Rivages, Paris, 1988, p. 134, mai înainte în Positif no 284, octombrie 1984. 135 PIERRE DALBY, „Nostalghia: la fl amme et l’autre rivage”, în France catholique, Paris, no 2007, 7 iunie 1985, p. 17.136 MICHEL CIMENT, LUDA şi JEAN SCHNITZER, L’artiste dans l’ancienne Russie et dans l’U.R.S.S. nouvelle: entretien avec Andrei Tarkovski, p. 88; mai înainte în Positif no 109, octombrie 1969. 137 FRANÇOIS RAMASSE, „Souviens-toi de Sisyphe”, în A.T. – e.c., p. 118.138 CESARE BIARESE, PANTELIS KARAKOZIS, „Im Augenblick will ich kein Kind mehr sein”, în Filmfaust 1984 nr. 38, pp. 3-4. Interviul a fost luat de Cesare Biarese la 23 martie 1983 la Roma, fi ind iniţial publicat în Dosarul de presă la fi lmul Nostalghia, 1983.


81

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseucredinţei şi a nădejdii este o stare cu implicaţii tragice la

scara eshatologică a fi inţei, dar chiar şi la cea a celei de aici. Uneori ai zice că nostalghia aceasta rusească, despre care ne spune Tarkovski, este mai degrabă boala aceea spirituală pe care mistica creştină o numeşte akedia!

Nostalghia a avut, într-un fel, un caracter pro-fetic, căci pe parcursul turnării, în mod puţin aşteptat, Tarkovski a fost practic obligat să nu se mai întoarcă în Patrie. Astfel fi lmul a sporit în ceea ce priveşte încărcătu-ra autobiografi că139.

Ar mai fi de observat faptul că prin nostalghie, ori-cât de mortală ar fi ea, Patria devine parcă şi mai prezen-tă în sinele celui care s-a îmbolnăvit de ea.

În fi lm, la un moment dat, este citită această scri-soare a compozitorului Pavel Sosnovsky, în legătură cu a cărui viaţă venise să cerceteze Gorceakov:

„Dragul meu Piotr Nikolaievici, Au trecut doi ani de când sunt în Italia. Ani extrem

de importanţi, în toate privinţele, atât pentru profesia mea de muzician, cât şi pentru viaţa de zi cu zi.

Astă-noapte am avut un coşmar. Se făcea că trebu-ia să pregătesc o operă grandioasă spre a fi prezentată în teatrul personal al Domniei Sale Contele. Actul I se desfăşura într-un parc imens, presărat cu statui, care erau de fapt oameni goi pictaţi în alb, obligaţi să stea nemişcaţi tot timpul. Eu însumi eram una dintre aces-te statui. Ştiam că dacă m-aş fi mişcat puţin, aş fi fost aspru pedepsit, pentru că domnul şi stăpânul nostru ne observa cu atenţie. Simţeam frigul pătrunzându-mi picioarele lipite de piedestalul de marmură îngheţată în timp ce frunzele de toamnă cădeau pe braţele-mi în-tinse. Şi totuşi nu mă mişcam deloc. Dar când, sfârşit,

simţeam că nu voi mai rezista mult, m-am trezit. Eram înfricoşat, căci am priceput că nu era un vis, ci propria-mi viaţă.

Aş putea încerca să nu mă mai întorc niciodată în Rusia, dar gândul mă omoară. Pentru că nu se poate ca eu să nu mai pot vedea niciodată ţara unde m-am născut, mestecenii, aerul copilăriei.

Te salută cu drag sărmanul tău prieten părăsit, Pavel Sosnovsky”

Gândul de a nu se mai putea întoarce niciodată în Rusia l-a omorât un pic şi pe Andrei Tar-kovski. În fond, cea de mai sus poate fi , în egală măsură, şi propria scrisoare a lui Tarkovski către Rusia sa cea atât de iubită şi pierdută curând după terminarea fi lmului Nostalghia.

Există în Nostalghia o istorioară cu mult tâlc, spusă de Gorceakov micuţei Angela, într-un moment de simpatică beţie (obţinută cu ajutorul votcii Maskovskaia, celebră în epocă) şi de auto-dafé al poeziei (întrupată, în fi lm, într-un volum de versuri al lui Arseni Tarkovski!):

139 CESARE BIARESE, PANTELIS KARAKOZIS, „Im Augenblick will ich kein Kind mehr sein”, în Filmfaust 1984 nr. 38, p. 3. Interviul a fost luat de Cesare Biarese la 23 martie 1983 la Roma, fi ind iniţial publicat în Dosarul de presă la fi lmul Nostalghia, 1983.

Statuia lui Andrei Tarkovski din faţa Institutului de Cinematografi e VGIK de la

Moscova

Costion Nicolescu

82

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu

„Un om îl salvează pe altul care se îneca într-un heleşteu noroios, riscându-şi în felul acesta pro-pria-i viaţă. În timp ce zăceau amândoi pe marginea heleşteului fără sufl are, epuizaţi, omul salvat îi spune celuilalt: «Prostule! De ce ai făcut asta? Eu trăiesc acolo!» Îl ofensase.”

Această istorioară este de pus în legătură cu faptul că unii reuşit să-şi construiască un mod de a vieţui şi supravieţui spiritual şi în timpul comuniştilor, un mod pe care nu întotdeauna vor reuşi să-l adapteze şi la precarităţile şi atacurile mai perfi de ale unei societăţi capitaliste structurate preponde-rent pe consum, în care cultura şi chiar şi spiritualitatea sunt şi ele „de consum”. Angela este, într-un fel, oglindire a ceea ce se păstrase mai bun, copilăresc, sincer şi deschis, în Andrei Gorceakov.

În Tempo di viaggio, patria se vede indirect pe chipul şi în reacţiile lui Andrei Tarkovski, ca un dor deja dureros. Turnat în Italia în timpul prospecţiilor pentru Nostalghia, Tempo di viaggio este un fi lm extrem de rusesc în spiritul lui. Rusia este prezentă permanent, parcă mai mult decât Italia.

În Sacrifi ciul Patria este întreg Pământul (cu lumea întreagă), cu cultura şi civilizaţia sa, dar şi cu cei de aproape ai tăi, familie, prieteni… El trebuie salvat! Fiecare are o responsabilitate nu numai faţă de sine, dar şi faţă de comunitatea mai mică sau mai mare căreia îi aparţine. Ale-xander nu răspunde chemării primului-ministru, ci uneia superioare, a lui Dumnezeu. Noi ştim din credinţa creştină cât de mult contează rugăciunile şi viaţa sfântă a câtorva pustnici neştiuţi în susţinerea lumii noastre atât de povârnite în faţa lui Dumnezeu. Alexander s-a dorit toată viaţa a fi printre cei singulari al căror sacrifi ciu exemplar poate duce la izbăvirea multora dintre cei din jur. Şi, când i se iveşte în sfârşit ocazia, purcede la el deplin implicat, fără ezitare, în ciuda consecinţe-lor dramatice pe care le implică pentru sine. Dă confortul material pentru unul spiritual.

Rusia este, în fond, subiectul tuturor fi lmelor lui Tarkovski, direct în unele dintre ele (Co-pilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Oglinda, Nostalghia), indirect în altele (Solaris, Sta-lker, Sacrifi ciul – amplasate ca acţiune nu se ştie unde). Numai că Tarkovski este profund rus fi ind în acelaşi timp şi profund universal, iar în felul acesta depăşeşte cu graţie graniţele unui interes pur naţional. Sufl etul universal se exprimă la el întrupat într-un veşmânt naţional rusesc, în caracteristicile lui creştine cele mai puternice.

Abstract

COSTION NICOLESCU, The Love for Homeland in Andrei Tarkovsky’s MoviesUp until recent times, the love for homeland was a noble feeling, a duty of honor. Today it’s either extinguished in favor of a limitless cosmopolitism or altered, being visible but in unimportant areas. Either way, the mystical soul of the love for homeland and its connection to God has been lost to a great extent. Normally, earthly homeland should be a mirror of the eternal, celestial Homeland, to whom the natural man aspires naturally through everything he does. Suddenly becoming a gift, as well as the fruit of a sacrifi ce fulfi lled by many generations, paid in blood many times, the Home-land must be served with defended and intensifi ed faith, as much as it is in everyone’s power, by the addition of personal deeds, accordingly. The great artists are those who fulfi ll and assume this responsibility to a greater extent, thus becoming, in happy cases, voices of their peoples in front of the world and, especially, in front of God. For Andrei Tarkovsky “Homeland is the country where you were born, where you were raised, and whose roots and culture you possess.” As a result, one’s homeland means landscape, history, culture… The spiritual element of the homeland is the one prevailing in Tarkovsky’s work; and, inside it, naturally, the Christian Orthodox faith he assumes and confesses, through his work and words.There are two situations which can render a more dramatic character of the love for Homeland, thus emphasizing it: the war (especially the one against invaders) and the exile. Andrei Tarkovsky knew


83

Tabo

r, nr

. 7, o

ctom

brie

201

2Eseu

them both. He knew the Great War to Defense the homeland directly, by the diffi culties that rever-berated into his life, and indirectly, by his father’s participation to this war. Later, he also knew the exile, in which he was practically pushed by the hostile attitude of the political and cultural Soviet authorities, which obviously hindered his work.Though in exile, Tarkovsky carried his Homeland along, in his heart. He too was sick of that nos-talghia he so often talked about. This thing is visible in his movies, whose feeling and tones are Russian, even when their space and time seem indeterminate.The love for homeland is treated in one way or another in each of the movies directed by this great director, especially by referring to its politic and cultural history. Tarkovsky’s heroes experience nostalghia for their Homeland, and, intricately, for its sufferings, but also for their own sufferings in relation to the Homeland. They also feel responsible for its spiritual prosperity and, thus, even more often, they experience guilt when failing to do so. They are concerned with its evolution and its status when this becomes precarious from a spiritual point view, with everything this implies, including serious moral misconducts. As such, they try to save everything that can be saved.In Tarkovsky’s movies, we fi nd debates on and feelings for a concentric and successive series of homelands, from that of the childhood, to the proper homeland (an area inhabited by a nation), to the entire Earth seen as homeland; each and every one of them being in its journey, by no means easy, to the celestial Homeland…Tarkovsky had a tremendous love for his Homeland (this being, certainly, Russia, not the Soviet Union) and his work served it, with its afferent spiritual fi re. His place was an exemplary one. How-ever, just like in the case of other prestigious patriots in this world, Tarkovsky’s remains are located far from his country, on the Russian island of Sainte-Geneviève-des-Bois cemetery, not far from Paris. His work will never cease to serve his Homeland everywhere on Earth and beyond; that is to serve and praise God.KEYWORDS: Homeland, country, love, faith, war, exile, nostalgia, Tarkovsky

iubirea de patrie la andrei tarkovski - tabor-revista.ro file55 tabor, nr. 7, octombrie 2012 eseu...

Documents