Istoricul viticulturii pe glob

Ca toate activităţile economice, viticultura a purtat evident amprenta treptelor de dezvoltare

a societăţii omeneşti.

În orânduirea primitivă, de îndată ce omul s-a desprins de pe treapta sălbăticiei, el s-a

îndeletnicit cu culesul legumelor, fructelor şi strugurilor din pădure. Cu cca. 9.000 de ani în urmă

(paleolitic), omul a trecut în mod conştient la iluminarea mai bună a arborilor care susţineau viile

încărcate cu rod, îndepărtând pe cei învecinaţi.

Luarea în cultură a viţei de vie îşi are originea în ţinuturile din sudul Mării Caspice, în urmă

cu 7.000-9.000 de ani. Date certe cu privire la luarea în cultură sunt încă din antichitate -

orânduirea sclavagistă.

Cultura propriu-zisă a viţei de vie a fost identificată în Asia Mică (Armenia, Georgia), pe

timpul sumerienilor şi hitiţilor, pionierii viticulturii şi vinificaţiei şi în Egipt pe timpul

faraonilor (cu cca. 6.000 de ani în urmă).

În ebraica veche se menţionează despre existenţa faimosului “strugure de Chanaan”,

care de fapt este soiul de viţă de vie Raisin de Palestina din zilele noastre.

Babilonienii o foloseau ca hrană şi ca peisaj. Egiptenii au creat zeităţi - Osiris -, şi s-au

păstrat de la ei date despre vinuri de mare marcă - vinul de “Margatis” pe care însăşi Cleopatra i-l

servea lui Marcus Antonius. Un rol foarte important în răspândirea culturii viţei de vie l-au avut

fenicienii (vechii locuitori ai Siriei). Aceştia cultivau viţa de vie şi măslinul.

Grecii au luat viţa de vie şi vinul de la traci de pe malul Pontului Euxin. Grecii au

contribuit la perfecţionarea metodelor de obţinere şi păstrare a vinului, ei au fost primii care au

introdus sulful în must şi vin pentru conservare. În România, după cum spunea B. P. Haşdeu,

cultura viţei de vie “este mai veche decât plugăria”.

Imitând mai întâi pe greci şi apoi perfecţionându-se, romanii nu au întârziat să-i egaleze,

devenind la rândul lor iscusiţi viticultori şi vinificatori.

La începutul orânduirii feudale (evul mediu), viticultura a înregistrat elemente de regres

(ex. desfundatul limitat la adâncimea de 60-70 cm; lucrările solului reduse la 1-2 praşile etc.).

Migraţia popoarelor (275-1241) a dus la pierderea unui mare număr de scrieri cu caracter viticol.

Perioada renaşterii (secolul XVI - XVII) agriculturii şi economiei europene s-a organizat

pe baze ştiinţifice. Au luat fiinţă primele şcoli agricole naţionale de agricultură - în Spania (1513)

înfiinţată şcoala de Alphonso de Herera, iar în Franţa (1600) de către Olivier de Sèrres.

În secolele XVIII-XIX s-a format şi consolidat viticultura ca ştiinţă. Evenimentul major a

fost apariţia filoxerei în Europa (1863, Franţa).

Apariţia filoxerei a marcat cele trei etape distincte în evoluţia viticulturii europene: etapa

prefiloxerică, filoxerică şi postfiloxerică.

Etapa prefiloxerică este cea mai îndelungată şi a durat până la apariţia filoxerei. În această

etapă viţa de vie se cultivă pe rădăcini proprii (nealtoită) iar podgoriile erau constituite din

sortimente de soiuri locale (soiuri aborigene).

Etapa filoxerică a durat de la apariţia filoxerei şi până în preajma anului 1900. Pentru

refacerea viilor s-a recurs mai întâi la importul de hibrizi producători direct şi mai apoi de

portaltoi rezistenţi la filoxeră, trecându-se la înmulţirea prin altoire. Au luat fiinţă primele staţiuni

de cercetări viticole din Franţa, Austria, Ungaria.

Perioada postfiloxerică - după 1900 şi până în prezent. Este caracterizată prin trecerea la

înmulţirea materialului săditor prin altoire, restructurarea sortimentului şi ameliorarea soiurilor

de viţă de vie.

Pentru coordonarea acţiunilor tehnice, economice şi legislative din domeniul viticulturii a

fost iniţiat, în anul 1927, Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului (O.I.V.) cu sediul la Paris, ca

organism interguvernamental, la care au aderat toate ţările viticole.

Perioada contemporană. Secolul XX a adus viticultura la nivelul cel mai înalt de

dezvoltare. Cultura viţei de vie a ajuns la cca. 10 milioane ha, şi s-a extins până în zona

ecuatorului (Peru, Chile, Venezuela).

În majoritatea ţărilor cultivatoare s-a renunţat la sistemul de cultură clasic jos, în favoarea

celui înalt sau semiînalt. Plantaţiile sunt specializate pe direcţii de producţie (soiuri pentru

struguri de masă, pentru vin, stafide etc.).