Hila-Roman GabrielaPL 1B

Istoricul comerţului şi a comerţului internaţional

Privită în contextul său istoric, se remarcă faptul că prezenţa comerţului s-a făcut necesară încă din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Dacă la început, primii oameni se mulţumeau cu puţine lucruri şi se străduiau să-şi producă tot ceea ce le era necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizaţiei, nevoile au crescut şi nu au mai putut fi satisfăcute decât prin schimb, creându-se adevărate curente şi căutări reciproce. Curentele respective au cunoscut o dezvoltare continuă, ajungând ca în final să fie soluţionate prin comerţ.

Schimburile care se efectuau la început direct - produs contra produs - constituiau aşa-zisul troc. Într-un asemenea stadiu, pentru a-şi procura ceea ce avea nevoie, omul ceda din cele ce-i prisoseau altor oameni, care îi dădeau în schimb ceea ce şi ei aveau ca excedent. Pentru ca acest troc să se poată efectua, era necesar ca trebuinţele sau dorinţele celor interesaţi să coincidă, iar produsele ce urmau a fi schimbate să fie divizibile sau să aibă o valoare egală.

Schimbul a fost mult mai simplu când s-a trecut la folosirea unei mărfi intermediare, numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în două operaţiuni: vânzarea şi cumpărarea. Pornind din acest moment, a început adevăratul comerţ.

Specialiştii în teoria comercială, analizând evoluţia în timp a schimbului, subliniază faptul că se poate vorbi de o adevărată civilizaţie comercială, ale cărei începuturi trebuie căutate într-un trecut de peste 4000 de ani. Astfel, China, Mesopotamia, Europa de Nord făceau încă de atunci comerţ la scară internaţională. Mai multe popoare mediteraneene - cretanii, fenicienii etc. - au fost, de asemenea, mari navigatori şi negustori, formînd adevărate stabilimente comerciale în Africa, Anglia, Ţările Baltice etc. Mai tîrziu, grecii şi apoi romanii au constituit veritabile imperii comerciale, profitînd de îmbunătăţirea transporturilor terestre şi maritime, de crearea şi perfecţionarea continuă a sistemelor monetare, de dezvoltarea schimburilor şi a economiei artizanale.

A urmat, apoi, pentru Europa, epoca invaziilor barbare şi musulmane care au antrenat puternice sinuozităţi în dezvoltarea schimburilor, stimulând apariţia unei economii "domeniale", o economie închisă, în cadrul căreia fiecare senior din Europa feudală producea tot ceea ce era necesar unei vieţi foarte aspre.

Începând cu secolul al XI-lea se poate însă vorbi de o adevărată "revoluţie comercială" , în cadrul căreia reprezentanţii unor schimburi mai largi şi mai diversificate între domenii şi zone s-au înfruntat cu adepţii economiei închise, creându-se, treptat, puternice centre de producţie şi consum. De altfel, în această perioadă, se poate vorbi de existenţa a doi poli ai comerţului european - zonele mediteraneene şi cele de la Marea Nordului - care au conturat între ele o zonă comercială ce cuprindea Anglia, Flandra, Champagne, ţările de pe Rin şi Mosella.

Revoluţia comercială ce a avut loc începînd cu secolul al XI-lea, prin consecinţele sale asupra schimburilor domeniale şi crearea zonelor comerciale, face să apară şi negustorul - mercator - care, la început, a fost itinerant, iar apoi s-a stabilit în diverse oraşe. Se nasc astfel şi se dezvoltă primele puncte de întîlnire dintre mărfurile din sud şi cele din nord, care, ulterior, vor ceda locul iarmaroacelor, bâlciurilor şi marilor târguri europene.

În ansamblul său, societatea s-a transformat continuu, meşteşugarii au vrut să trăiască în oraşe sau în locurile unde găseau debuşee pentru produsele realizate. Agricultura s-a specializat neîncetat, devenind şi ea o sursă de produse care, în marea lor majoritate, depăşeau necesităţile familiei şi chiar ale zonei, trebuind să fie valorificate prin intermediul schimburilor. La finele secolul al XI-lea şi începutul celui de-al XII-lea, ca urmare a respectivelor modificări în cadrul colectivităţilor, se separă burghezia comercială, care poate să creeze noi aşezăminte comerciale.

Secolul al XII-lea, prin laicizarea unei mari părţi din populaţie, raţionalizarea modurilor de viaţă, adoptarea unui calendar fix, apariţia şi introducerea în viaţa cotidiană a orologiilor care divizau ziua şi noaptea în douăzeci şi patru de ore fixe şi regulate, precum şi prin alte asemenea aspecte, şi-a pus amprenta şi pe evoluţia comerţului şi, în special, pe dezvoltarea tehnologiilor sale.

Au apărut astfel, aşa- zisele "practici de comerţ", adevărate manuale de comerţ, care enumerau şi descriau mărfurile, tarifele vamale şi itinerariile comerciale, stipulau reguli şi consiliau negustorii. Atât referitor la mărfuri, cât şi la relaţiile cu fiscul, aceleaşi manuale mergeau mai departe, încercând să ajute comercianţii în înţelegerea şi utilizarea mecanismelor economice.

Efecte deosebite asupra activităţii comerciale a avut descoperirea Americii, de care, în secolul al XVI-lea, prin aurul şi banii puşi la dispoziţie, au profitat din plin comercianţii, constituindu-se întreprinderi foarte puternice atât din punct de vedere economic, cât şi politic.

Îmbunătăţirea mijloacelor de comunicaţie, perfecţionarea tehnicilor de realizare a produselor, crearea unor noi modalităţi de aprovizionare, apariţia manufacturilor şi a producţiei la scară mare, generalizarea diviziunii muncii fac să crească numărul întreprinzătorilor comerciali şi, în acelaşi timp, să apară noi specialişti în probleme comerciale, cum ar fi negustorii şi bancherii, care, prin investiţiile lor, au contribuit la naşterea şi dezvoltarea revoluţiei industriale. A existat, şi în această etapă de expansiune, o perioadă mai grea care a oprit dezvoltarea respectivă. Este vorba de revoluţia franceză din 1789, care, prin sistemul corporativ, a încercat să ia măsuri împotriva concurenţei, oprind puternic inovaţia socială sau tehnologică şi chiar schimburile, prin introducerea protecţionismului local. A triumfat însă liberalismul, care, în cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea, s-a opus reglementărilor rigide şi corporaţiilor care, treptat, au fost suspendate sau li s-a diminuat puterea de acţiune.

După o asemenea perioadă, caracterizată prin puternice contradicţii de-a lungul întregului secol al XIX-lea, industria progresează rapid şi, o dată cu ea, întregul său cortegiu de aspecte adiacente, trecând prin diferite faze: criza din anii 1873-1895, restabilirea protecţionismului în unele ţări europene, susţinerea liberalismului în Anglia, Belgia şi Ţările de Jos, care toate au contribuit din plin la dezvoltarea comerţului.

La acestea s-au adăugat dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a căilor de comerţ şi de transport, care au favorizat atît producţia, cît şi distribuţia. Distribuţia se separă tot mai mult de producţie şi, ca urmare, micul comerciant, care se multiplică puternic, precum şi marii comercianţi nu mai sunt cei care comanditează producţia meşteşugarilor. Respectivii comercianţi, indiferent de talia lor, devin simpli intermediari - specializaţi sau nespecializaţi - acţionînd, după caz, în funcţie de interesele industriaşilor. Într-un asemenea context, în prima parte a secolul al XX-lea apare fenomenul de concentrare a activităţii comerciale, la început prin crearea "cooperativelor de consum", ulterior dezvoltîndu-se puternic prin apariţia marilor magazine, a întreprinderilor cu sucursale multiple, a comerţului integrat şi a altor asemenea forme.

Comerciantului i-a revenit continuu un rol important. Locul său ca intermediar între producţie şi consum, conturat,începînd cu secolul al XIX-lea, şi, deopotrivă, între posibilităţile societăţii şi nevoile de consum ale membrilor săi, precum şi funcţia sa de realizare a mărfurilor, îl plasează pe o poziţie specială în politica de dezvoltare a fiecărei societăţi- Conjugarea preocupărilor şi efectelor celor două forţe - întreprinzători şi putere publică - precum şi gradul lor de corelare au conturat de-a lungul timpului câteva etape importante în dezvoltarea comerţului, după constituirea sa ca activitate propriu- zisă de intermediere.