Istoria literaturii române

De Dumitru Micu

Dumitru Micu este un istoric și critic literar.E un bun cunoscător al literaturii interbelice și unul dintre cei mai importanți istorici literari ai perioadei după 1947.A scris monografii despre Tudor Arghezi, G. Călinescu sau G. Coșbuc, precum și o importanță și cuprinzătoare istorie a literaturii române.

În cartea „Istoria literaturii române”, Dumitru Micu ilustrează ceea ce înseamnă „junimism”, dar și cum s-a format revista „Convorbiri literare”.

În primul rând, junimea era un cenaclu, întrunirea avea loc săptămânal, în casa lui Maiorescu, la început, apoi și a lui Negruzzi, iar la aceste întruniri putea participa oricine. Odată cu mutarea lui Maiorescu la București, a fost înființată și acolo o „junime”.

Junimiști au devenit și cei mai mulți dintre studenții români din Viena care erau grupați în societatea „România jună”.

Junimiștii au căutat să realizezevnu ceea ce omenia își dorește în permanență, ci ceea ce era imperios necesar în România atunci. Având, cum specifică Vianu, o deplină „conștiintă a limitelor”, ei și-au cenzurat idealismele fără suport. O asemenea acțiune a fost și cea prin care societatea a luat ființă: „prelecțiunile populare”.

Pasul următor se realizează prin întemeierea unei reviste. Înainte de a o scoate, Junimiștii trebuiau să își fixele ortografia. Revista asumându-și, printre alte funcții, pe aceia de îndrumare a literaturii.

Pe cale scriptică, spiritul Junimii s-a propagat înainte și după apariția „Convorbirii literare”, în ziare ca „Vocea Naționale” (1886), „Constituțiunea” (1886).

Această revistă a aparut la data de 1 martie 1867. Nici o altă publicație românească nu a avut o viață atât de lungă ca ea, care străbătând ultimele decenii alea secolului trecut, și-a continuat apariția și după anul 1900.

La apariție, formatul „Convorbirilor literare”, îl reproduce, intenționat, pe acela a „României literare”. Dechizătoare de noi drumuri în cultură, Junimea opunea prin „Convorbiri”, vechii „direcții” intelectuale, o direcție nouă.

Creația literară autentică, durabilă, s-a impus cu vigoare eclipsând mediocritatea. Prin acțiunea în deosebi a spiritului Junimii, literatura română a parcurs o perioadă istorică de înflorire nemaicunoscută, a intrat, de fapt, în „vârsta” deplinei maturități, vârsta ce poate fi numită și „vârsta de aur”.

Mihail Dragomirescu, consideră că opera a fost o publiucație cu o importantă foarte mare. Aceasta nu a izbuctit un curent, dar a menținut un echilibru între spiritul modern și cel tradițional, pe principiul estetic. Gruparea acesteia se intitulează „Școala nouă”.

Inițial creația se numea „Convorbiri”, iar mai apoi a luat denumirea de „Convorbiri literare”. Au apărut pozițiile autonomismului estetic cu o intransigență.

Aceasta nu a promovat cei de întâi scriitori, dar s-a bucurat de colaborarea lui Caragiale, sub semnatura: „Un mare anonim”.

Revista a gazduit încă de la început scrierile lui Liviu Rebreanu, acestea fiind încă stângace, și a lansat un dramaturg de valoare: Mihail Sorbul.

Mihail Dragominescu vedea în critica literară o știință, mergând chiar mai departe și anume preconzând o „știintă a literaturii” tot atât de exactă ca științele naturale.

Dragominescu, profesor de estetică la Universitatea din București, conducător ce cenaclu și de publicații („Convorbiri critice”), s-a străduit să transmită studenților și viitorilor critici deprinderea de a analiza operile literare pănă la cele mai profunde straturi.

Frumosul, susține Dragomirescu, există în absolut, fiind „tot atât de universal și obiectiv, neschimbător și adevărat ca și adevărul”. Independet de timp și de loc, frumosul artistic este o „sinteză desavârșită dintre Suflet și Natură” și își află realizare în „Copodeperă”. Teoria „Capodoperei” constituie sistemul estetic dragomirescian.

Autorul „Științei literaturii”, consideră că în lume există 3 feluri de fenomene: psihice, fizice și psihofizice ideale. Acestea din urmă își au „rădăcina în sufletul nostru și manifestarea în materia fizică”.

Cu fiecare capodoperă, apare în lume o specie nouă, fiecare dintre noi, având o altă imaginație a capodoperei.

Profesând un estetism „integral”, M. Dragominescu a refuzat să privească elementul estetic în colerație cu alte elemente: sociale, filozofice.

Acesta anticipează concepții și orientări ce aveau să impună, după decenii, în estetică și în critica literară. Dacă prin distincția pe care o făceau între personalitatea artistică și cea umană a scriitorului și prin desprețul pentru istoria literară, criticul ajunsese independent, pe aceiași poziție ca Benedetto Croce.

Sunt de parere că epoca marilor clasici se leagă de activitatea societății și a cenaclului „Junimea”, de revista „Convorbiri literare” și de activitatea de îndrumător culturar-literar a lui Titu Maiorescu, cel care impune o direcție noua în literatura română. Operele marilor clasici ai literaturii române, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, sunt publicate în paginile revistei sau citite în ședințele cenaclului.

Consider că etapa ieșeană are un pronunțat caracter polemic și se manifestă în trei direcții: limbă, literatură și cultură. Organizate pe teme variate, în diverse cicluri sistematice și ținute sub formă academică, ele au avut drept scop aducația publicului.

În concluzie, în viziunea lui Dimitru Micu, junimismul a avut o importanță considerabilă asupra oamenilor, dar și asupra literaturii. Acesta relatează în cartea „ Istoia literaturii române ” ideile despre revista „Convorbiri literare” , redactor fiind Iocob Negruzzi, dar și despre Junimiști.