istoria kinetoterapiei in secolul al xii
TRANSCRIPT
FACULTATEA DE MEDICINA DENTARA ‘’APOLLONIA’’ DIN IASI
INDRUMATOR: Prof. univ. dr. Sinitchi Georgeta
SPECILIZAREA: Baleno-fizio-kineto-terapie si recuperare
STUDENT: Capra Ionela-Nicoleta
ANUL: I
SISTEME DE GIMNASTICA IN SECOLUL AL XIX-LEA
INTRODUCERE
Termenul de “sistem” provine din greaca si are sensul de unire, asamblare,
compunere. Deci, a fi alcatuit si coordonat intr-un ansamblu cu alte parti. In cazul
domeniului nostru, conceptul ca ca atare a fost promovat in vocabularul si literature de
specialitate pentru a desemna o viziune holistica (globala) asupra educatiei fizice si
sportului dint-o tara, dintr-o epoca, perioada, asupra organizarii cunostintelor, practicilor
si ideilor intr-un tot organic.
Educata fizica si sportul din Franta Epocii Moderne, de pilda, nu pot fi scoase din
contextual sistemului European de educatie si cultura decat atunci cand se doreste a fi
studiate si cercetate separate.
In vreme ce scoala desemneaza un current important in gandirea si creatia stiintifica
a domeniului, ai carui reprezentanti se disting prin eleborarea unor teorii critice,
novatoare, sistemul este termenul general care include totalitatea scolilor (curentelor),
doctrinele (principiilor, tezelor fundamentale) ale acestuia.
Popoarele Antichitatii au avut un rol important in crearea si raspandirea experientei
dobandite de omenire in domeniul instituirii, educarii si dezvoltarii capaitatilor
psihomotrice ale omului.
Ideile, reflectiile, normele, principiile si indrumarile lor referitoare la practica
exercitiilor fizice in scopuri igientice, educative, tehnico-aplicative, militare etc. au
condus la crearea unor adevarate sisteme de cunostinte in Egipt, China, India, la
spartani, atenieni, romani etc.
Pe experienta gimnasticii grecesti s-au intemeiat numeroase doctrine ale educatiei
fizice.Au fost suficiente perioade cand s-au afirmat si s-au impus si modele (paradigm)
care dupa un timp au fost inlocuite, dovedindu-se utopice, invechite, depasite, fara aport
stiintific exemplar, unanim recunoscut. Altele s-au dovedit a fi adevarate anomalii. Dar,
in totalitatea lor, problematica adusa de pluralismul opiniilor a largit orizontul gandirii in
educatiei fizica si sport.Cei care au contribuit la crearea unor scoli si sisteme s-au
impotmolit in demersul lor cand au trebuit sa raspunda cui se adreseaza: invatamantul,
formal si informal sau/si asociatiilor sportive. Militarilor, clasei muncitoare, varstei a treia
etc., deci celor din afara scolii, respinsi din invatamantul informal – cum acea sa se
numeasca mai tarziu.
Epoca Renasterii a fost aceea care, indeosebi in secolul al XVI-lea, a dat nastere
celor mai numeroase doctrine din nevoia de a organiza si guverna miscarea si
fenomenul educatie/cultura fizica si sport. Numarul lor mare reflecta nivelul de
dezvoltare al educatiei/culturii fizice universal, toate contribuind la acest impuls fara
exceptie.
Odata cu nasterea constiintei nationale acest fenomen se va oglindi in doctrinele
educative. Ideilelui Jahn, Clias, Ling, Arnold au conduc la crearea, la inceputul secolului
al XIX-lea, a unor siteme modern de educatie fizica si sport. Anglia, de pilda, a creat
sistem national bazat pe doctrina edicatiei prin sport.
Aparitia acestor sisteme in secolul al XIX-lea a fost semnul prevestitor al unor
transformari sociale, al unor schimbari soldate cu chemarea la viata sportive a noi
paturi sociale. Sistemul de educatie fizica si sport al unei societati , nu putea fi altfel
decat societatea insasi, in ansamblul ei. El a reprodus la o anumita scara istoria ei.
SISTEME EUROPENE DE EDUCATIE FIZICA
Educatia fizica s-a aflat mereu la nivelul unei politii de stat, chiar daca statul
respective nu a fost centralizat decat in a doua jumatate a secolului al XIX-lea: Tarile
Romane, Italia, Germania etc.
Cu trecere la statutul de stat national si conceptiile, scolile, orientarile de pana
atunci in educatie fizica si sport au capatat rangul unor sisteme nationale. Sistemul
presupune un ansamblu de idei inchegat, potrivit specificului tarii, invatamantului ei. Ele
sunt aproximativ asemanatoare sub aspect ethnic, metodic. Deosebirile sunt mai putine.
In Franta, de pilda, statul neimplicandu-se in problemele de instructive si educatie,
scolile erau conduse de:
- Nobilime (scoli speciale)
- Congregatiile religioase (cea mai putenica era cea a iezuitilor, care vor fi
expulzati in 1762).
Numerosi pedagogi , medici, maestri si profesori de gimnastica ai acestei perioade si-au
inscris numele in opera de ordonare a metodelor si de sistematizare, intemeiata pe
fundamente iologice si psihopedagogice, a tuturor datelor, informatiilor accumulate
pana atunci de gimnastica. Necesitatile de ordin identic, economic, dar si considerate
de alta natura, cum ar fi generalizarea practicii exercitiilor si jocurilor in cat mai multe
institutii de invatamant, i-au condus pe un mare numar de pedagogi, oameni ai armatei,
psihologi catre eleborarea unor proiecte si modele concrete de valorificare pe o arie mai
larga a binefacerilor oferite de educatie si cultura fizica.
Asa au luat nastere in numeroase tari europene adevarate scoli sau sisteme, in spatele
carora s-au aflat Amoros (1770-1848) in Franta, P.H. Ling (1776-1839) in Suedia, Jahn
(1778-1852) in statele germane, H. Clias (1782-1854) in Elvetia, Th. Arnold (1759-
1842) in Anglia, M. Tyrs (1832-1884) in Cehia, Gh. Moceanu (1835-1899) in Romania si
altii.
Astazi, numele acestor personalitati, ramase in istoria fenomenului sportive, nu ne
mai spun prea multe, insa creatiile si contributiile lor sunt de trecut cu vederea deoarece
fiecare dintre ele a influentat evolutia acestui fenomen catre nivelul atins in zilele oastre.
Henri Clias, elevetian, care si-a popularizat sistemele nu numai in Europa (Franta,
Anglia, Olanda), ci si in America, este considerat creatorul sistemului de gimnastica
pentru prescolari.
F.Ludwig Jahn, autorul volumului “Arta gimnasticii germane”, ramane creatorul unui
sistem original, intemeiat pe sporturi si, in primul rand, pe gimnastica la aparate si
instalatii variate amplasate in aer liber, in padure – spatii ce vor primi numele de
Turnplatz ce sunt structurate in trei parti:
- Prima parte (Turnkur) in care elevii efectuau in mod liber exercitiile care le placeau
sau le considerau necesare. Profesorul urmarea prin observatii, amplitudinea, forta,
mobilitatea si coordonarea fiecaruia si progresul lor in timp.
- Partea a doua (Turnschule) cupre=indea exercitii obligatorii care alcatuiau scoala
miscarilor natural si gimnastica consacrata exercitiilor metodice.
- Partea a treia (Turnrast) intercalata intre prima si a doua parte, era destinata
repausului si gustarii frugal. Alcoolul si tutunul erau cu desavarsire excluse. Turnerii
(gimnastii) se grupau dupa varsta si putere in sectii, fiecare cu un monitor (Varturner)
care impartea sectia in grupe de 10-15 elevi, care lucrau una dupa alta. Fiecare grupa
avea capul de sir care explica exercitiul, ii supraveghea si acorda ajutor la nevoie. Jahn
folosea, in partea intaia exercitiile libere si gimnastica de ansamblu ca exercitii
pregatitoare pentru salt, exercitii de l aparate, bare fixe, cal, inele, bare paralele, pentru
lupta si pentru dezvoltarea generala a corpului.
A. Spiess (1810-1858), conationalul si contemporanul sau, s-a preocupat indeosebi de
formarea profesorilor si institutiilor capabile de a preda nu numai exercitiiile fizice, ci si o
alta disciplina scoalara.
Spiess contesta valoarea exercitiilor preconizate de Jahn pentru ca le considera
artificial, pentru ca obliga corpul sa efectueze miscari nenaturale cu puncte de sprijin
aflate in afara corpului. El militeaza pentru folosirea exercitiilor mai simple, care pot fi
executate pe sol cu fortele proprii. El este primul care vorbeste de combinarea acestor
exercitii in scopul cresterii eficientei lor, care angajeaza corpul in ansamblul sau, fara
riscuri si fara a necesita o aparatura costisitoare.
Caracteristica sistemului lui Spiess rezulta din introducerea in gimnastica a exercitiilor
libere, a exercitiilor in comun si a exercitiilor de ordine. El imparte exercitiile libere in
pozitii fundamentale (stand, mers, alergare, sarituri).
Lui Spiess gimnastica ii datoreaza metodizarea exercitiilor de ordine, contributie
progresisa pentru acele timpuri. Ele sustine ca lucrul simultan cu clasa in lectia de
gimnastica trebuie realizata in ordine in mod disciplinar, in comun. Elevul trebuie sa se
simta subsumat grupului. Greseala unuia dezorganizeaza intregul. Nu se poate obtine
rezultatul total armonic, fara colaborarea si incadrarea fiecarui elev in parte. Exercitiu
realizat colectiv e denumit exercitiu de ordine. Din punct de vedere pedagogic aceasta
metoda are meritul de a promova o disciplina interioara ci ordine exterioara caci va
deprinde elevul cu exercitiul dupa comanda care exercita auzul, vederea, ritmul si
influenteaza disciplina, solidaritatea, vointa, atentia, etc.
I se impune lui Spiess caracterul militar al gimnasticii sale, ca a inchis-o in Sali, ca ar
promova docilitate in educarea copilului. Dar in pofida acestor critici lui Spiess ii revie
marele merit de a fi pus bazele educatie fizice scolare, de fi creat o metoda, de a fi creat
un nou stil cumpatat, metodic.
M. Tyrs – a creat in Boemia un sistem de gimnastica utilitara, numita socolism (de la
sokol=Soim), menit sa contribuie la regenerarea finite umane. Sistemul avea ca deviza:
sanatatea, forta, fruusetea si a fost aplicat si la noi, inseosebi in Transilvania.
P.H. Ling (1776-1839) – sistemul de gimnastica suedez, este ilustrat in opera sa
“FUNDAMENTELE GENERALE ALE GIMNASTICII” care este alcatuita din patru parti:
-legile organsmului omenesc
-principiile fundamentale de pedagogie
-principiile militare medicale si estetice
-elemente si mijloace ale gimnasticii.
In conceptia sa, sistematizarea gimnasticii se face dupa criteria pedagogice fiziologice,
psihologice si sociale in patru parti:
-Gimnastica pedagogica (gimnastica educativa);
-Gimnastica militara;
-Gimnastica medicala si ortopedica;
-Gimnastica estetica.
Lectia de gimnastica suedeza reprezinta o solutie didactica, dupa opinia noastra, mai
elaborat. Sub influenta lui Gutsnuts si Nachtegall, care insista asupra gradarii exercitiilor
si aplicarea lor intr-un sistem de gimnastica scolara. Ling creeaza o lectie superior
fundamentala, plecand de la cateva principii in alegerea exercitiilor fizice. Ele se disting
prin caracterul lor logic si irrational si reflecta legile dezvoltarii organismului uman.
Ling considera ca pentru a mentine si intarii sanatatea, a dezvolta forta, rezistenta si
mobilitatea, energia si curajul, ele trebuiesc alese dupa criteriul utilitatii in cadrul
anatomiei si fiziologiei umane. El considera coloana vertebrala ca cel mai important
organ al miscarilor omului, axa de sprijin a tuturor parghiilor corpului. Bratele sunt luate
in consideratie in functie de influenta ce-o exercita asupra toracelui iar membrul inferior
in functie de influenenta exercitata asupra abdomenului.
Miscarile de gimnastica propriu-zise cuprind:
-exercitiile pregatitoare (analitice segmentare si pozitii)
-exercitii fundamentale (pentru membrul inferior de extensie a coloanei, suspensie,
echilibru pentru musculatura dorsal, pentru musculature abdominal si cea lateral,
sarituri si exercitii respiratorii)
-miscari de aplicatie care au aplicatie practica si se exercita cu sau fara arme (sarituri
peste cal, echilibru, salturile, unele sporturi).
Structura lectiei de gimnastica, bazata pe criteria anatomo-fiziologice ordoneaza
exercitiile in urmatoarea succesiune (dupa Nor Lander):
-exercitii premergatoare
-exercitii puternice
-ridicari in brate
-exercitii de echilibru
-exercitii pentru ceafa
-exercitii pentru muschii adbominali
-mers si alergare
-exercitii pentru trunchi, in diferite directii
-exercitii pentru picioare
-exercitii pentru ridicari in brate (suspensii)
-sarituri
-exercitii de incheiere si respiratie.
Aceasta schema era obligatorie pentru toate categoriile de varsta si trebuie sa realizeze
o anumita curbura a efortului, deci sa se inscribe in limitele unor valori standard. Ori se
stie ca, nu succesiune in sine determina ecoul fiziologic, ci dozarea exercitiilor, deci
metodic aplicarii ei.
Profesorul Dr. Adrian N. Ionescu - om de stiinta si pedagog de inalta valoare -
este considerat pe drept cuvant “creatorul sistemului de cultura fizica medicala” in tara
noastra. Doctor in medicina, licentiate in educatie fizica si psihologica, si-a perfectionat
pregatirea de specialitate prin stagii clinice in tari cu traditii in domeniul medicine de
recuperare. Astfel a efectuat cursuri de perfectionare in Suedia (Stockholm 1934),
Franta ( Paris 1935) si Germania (Berlin si Hamburg 1935-1936).
Activitatea didactica a desfasurat-o la Catedra de Gimnastica Medicala si Masaj
din Institutul de Educatie Fizica, (astazi Academia de Educatie Fizica si Sport) si a
insemnat, de fapt, intreaga perioada dintre 1930 – (cand a fost numit asistent la acest
institute) – si 1972 – (cand a parasit aceasta lume) – fiind sef de lucrari, conferentiar si
professor doctor docent (1967), in lucrarea “Dupa 35 de ani” Prof. Adrian Ionescu isi
caracterizeaza singur aceasta activitate: “ Dat fiind locul fie raspunsurile mele
profesionale in Institut, am fost preocupat de mult de problemele medicale ale culturii
fizice si m-am straduit sa contribui la constituirea unui system de Cultura Fizica
Medicala si a unei teorii a Medicinei Culturii Fizice, adaptate la particularitatile si
necesitatile patriei noastre”.
Masajul este definit ca un ansamblu de manevre manual sau mecanice aplicate
asupra tesuturilor moi ale corpului omenesc in vederea obtinerii unor efecte morfologice
si fiziologice. Cunocut si practicat din cele mai indeparatate timpuri, masajul a fost
intotdeauna considerat unul din mijloacele simple, naturale, de ingrijire a sanatatii de
catre persoanele tinere, adulte sau in varsta. Explicarea clara a efectelor directe si
indirecte, imediate, generale si locale, fac ca aceasta metoda sa fie usor de inteles de
cei ce practica aceasta tehnica.
Kinetoterapia moderna a fost fondata in Marea Britanie spre finele secolului al 19-lea.
Imediat dupa, chirurgii americani au inceput sa trateze copii cu dizabilitati si au angajat
personal educat in recuperare medicala, masaj si exercitii. Aceste tratamente au fost
promovate intens in perioada crizei de Poliomelita din 1916. Pe durata Primului Razboi
Mondial, femeile au fost recrutate pentru a lucra cu soldatii raniti ce aveau nevoie de
restaurarea functiei de miscare pierdute, astfel kinetoterapia ca si profesie a fost
institutionalizata. In Canada, kinetoterapia ca si profesie a inceput sa fie practicata chiar
inainte de sfarsitul razboiului, atunci cand a devenit foarte evident ca era necesara o
forma de reabilitare fizica a soldatilor raniti intorsi din lupta.
Primul studiu din kinetoterapie apare in Statele Unite ale Americii in anul 1921 si a
fost intitulat „Evaluarea kinetoterapiei”. In acelasi an, Mary McMillan a organizat
Asociatia Kinetoterapiei (astazi denumita Asociatia Americana de
Kinetoterapie/Fizioterapie sau American Physical Therapy Association).
In anii ´40 kinetoterapia era in mare parte sustinuta prin exercitii, masaj si tractiuni, abia
la inceputul anilor ´50 incepandu-se practicarea manipularilor vertebrale si articulare. La
finalul acelei decade, meseria de kinetoterapeut a inceput sa se desfasoare si inafara
mediului spitalicesc, astfel kinetoterapia fiind practicata in cadrul clinicilor de ortopedie,
scoli, centre de batrani, universitati si centre medicale generale.
Conceptul de specializare a fost adus in kinetoterapie in anul 1974, moment din care
toti cei implicati in procesul de reabilitare a pacientului au fost repartizati pe arii de
expertiza ca si neurologie, pediatrie sau geriatrie. Prima specializare inregistrata a fost
ortopedia. Acesta este considerat momentul definitoriu pentru ceea ce este astazi
kinetoterapia moderna.
Primele cercetari experimentale care urmareau stabilirea stiintifica a efectelor si a
indicatiilor masajului pentru organismul sanatos si bolnav au fost efectuate si publicate
în secolul al XIX-lea.
Si în tara noastra, la începuturi, masajul a fost aplicat în mod empiric, observându-
se efectele benefice asupra organismelor bolnave.
Cu timpul, au început sa se puna bazele stiintifice (se apreciaza ca dezvoltarea
masajului medical dateaza din a doua jumatate a secoluiui al XIX-lea).
Primii care l-au aplicat cu determinare medicala tintita au fost "ortopedistii",
chirurgii, traumatologii si reumatologii. Între cele doua razboaie mondiale a început sa
fie folosit ca tratament ajutator în reeducarea si recuperarea ranitilor si invalizilor de
razboi.
Prima lucrare despre masaj dateaza din 1885, apartinând lui R. P. Manga
(lucrarea, destul de complexa, se refera la date istorice, descriere de tehnici, observatii
asupra efectelor masajului aplicat în tratamentul reumatismului, al anchilozelor fibroase,
al nevralgiilor si al "artritelor").
CONCLUZIE
“Daca am trai ca stramosii nostrii, rasfirati in paduri si daca corpul ar fi fost invatat
de tanar sa suporte caldura, frigul si intemperiile de tot felul; si daca simturile ar fi fost
aduse de la asctimea lor originala, prin traiul in aer curat; si daca muschii nostrii s-ar fi
dezvoltat datorita folosirii armelor , a alergarii si a salturilor, a inotului, a urcatului, atunci
nu am avea nevoie de un mijloc artificial pentru educarea corpului.
In zilele noastre nu exista nici o meserie sau activitate sociala care sa presupuna o
dezvoltare multilateral a corpului.
Situatia este mai grava la orasean, pentru ca miscarile lui nu sunt nici macar
unilateral, si nici nu se misca in aer liber, asemeni taranului. Copiiisunt tinuti de mici in
casa, ca sa nu-I arda soarele, ei primesc doar mancare slaba si putina ca sa nu se
ingrase. Ei trebuie sa invete devreme franceza si cunostintele care il fac pe om sa
straluceasca in lume, iar lucrul acesta necesit timp, asa incat ar fi barbar sa obosesti
copilasul prin exercitii fizice. Astfel s-a ajuns ca sa fie normal sa te simti slabit sis a
suferi; astfel ca numai tarancile pot sa fie sanatoase.
Sa fie date posibilitatile si puterile corpului uman de catre Creatorul milostiv in
zadar? Omul nu trebuie sa posede doar posibilitatea unui corp perfect, si pentru ca il
poate vea, sa-l aiba in realitate!” ROBERT BRAUER – profesor de gimnastica
Bibliografie
1) Masajul – Procedee tehnice, metode, efecte
2) Aplicatii in sport – Adrian Ionescu, Editura ALL 1944
3) Istoric al masajului– ScriTube
4) Partile ascunse ale istoriei kinetoterapiei – Kt. Alexandru Lefter
5) Gimnastica pentru toti – Robert Bauer 1846
6) Arta gimnasticii germane – F. Ludwig Jahn
7) Fundamentele generale ale gimnasticii - P.H. Ling
8) Voiculescu Carmen, Istoria educației fizice și sportului, Editura
Ovidius University Press, Constanța 2002
9) Neta Georghe, Istoria milenară a educației fizice și sportului,
Editura Risoprint, Timișoara, 1998
10) Chis Mircea, Istoria educației fizice și sportului, Editura
Orizonturi Universitare, Timișoara, 2003