Cauzele celui de-al doilea război mondial sunt în general considerate invazia germano-ruso a Poloniei și

atacul japonezasupra Chinei, Statelor Unite ale Americii și asupra coloniilor Regatului Unit și Olandei.

Printre cauzele războiului mondial s-au numărat creșterea naționalismului, a militarismului și prezența a mult prea

numeroase probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea primului război mondial. Mișcările fasciste au

apărut și s-au dezvoltat înItalia și Germania în timpul perioadei de instabilitate economică globală din

timpul deceniilor al treilea și al celui de-al patrulea aiMarii Crize Economice). În Germania, resentimentele apărute

în urma înfrângerii din primul război mondial și a semnării Păcii de la Versailles, (în mod special a Articolului 231,

așa-numita "Clauză de vinovăție"), credința în teoria loviturii de cuțit aplicate pe la spate și declanșarea Marii Crize

Economice au fost elementele care au propulasat la putere Partidul Nazist condus de Adolf Hitler. În acest timp,

Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat cu foarte multă rigoare, din dorința de a avita izbucnirea unui nou

război. Eșecul politicii franco-britanice de împăciuire cu Hitler, (politică care urmărea evitarea unui nou război, dar

care l-a încurajat pe dictatorul german să devină mai îndrăzneț și i-a permis să reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă

legătură cu semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat Germania de orice temere a vreunei reacții din

partea URSS-ului în cazul invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice făcute pentru

evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru impunerea rezoluțiilor sale și, în lipsa voinței politice a acestora,

nu a putut face nimic concret.

Japonia era condusă în deceniul al patrulea de o clică militaristă care viza să transforme Imperiul Nipon într-o putere

mondială.Japonia a invadat China pentru a suplini lipsa acută de resurse naturale de materii prime ale arhipelagului

nipon. SUA și Marea Britanie au reacționat asigurând împrumuturi importante Chinei, oferind ajutor militar

nedeclarat și instaurând un embargo din ce în ce mai strict împotriva Japoniei. Acest embargo ar fi trebuit să oblige

Japonia să renunțe la teritoriile cucerite în China, deoarece Imperiului Nipon îi lipseau resursele de combustibil

necesare alimentării uriașei sale mașini de război. Japonia a trebuit să facă față alternativelor retragerii din China sau

cuceririi unor câmpuri petroliere. A ales a doua variantă, a cuceririi Indiile Olandeze de Est și a intrării în conflict cu

SUA

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat

între Uniunea Sovietică șiGermania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de ministrul de externe

sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin.

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-și

asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1

septembrie 1939. Pe de altă parte,Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană,

întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în

frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.

În realitate, ambele țări agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul

expansionist de împărțire în două a ceea ce rămasese neocupat și/sau neîmpărțit din Europa. Cruzimea și cinismul

celor doi dictatori, Hitler și Stalin, s-au repercutat timp îndelungat, prelungind cel de-al Doilea Război

Mondial cu Războiul Rece și cu scindarea Europei în două prinCortina de fier între anii 1945-1989. În acești 45 de

ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea democrației și a economiei libere în toate țările aflate la vest de

Cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de Cortina de fier, a avut parte de regimuri totalitare mai dure

sau mai puțin dure, dar toate aservite Kremlinului, și cu economii centralizate, de stat.

Invadarea Poloniei din 1939 (numită de polonezi: Wojna obronna 1939 roku–Războiul de apărare din 1939,

de germani:Polenfeldzug–Campania poloneză, având numele de cod dat de Marele Stat Major nazist Fall Weiss,

numită de unii istorici și "Campania poloneză din septembrie" ori "Războiul polono-german din 1939"), a fost

inițiată de Germania Nazistă, Uniunea Sovietică și statul marionetă Slovacia, fiind evenimentul care a declanșat al

doilea război mondial. Dacă asupra momentului declanșării celei de-a doua conflagrații mondiale mai există discuții,

este acceptat de către toată lumea că invadarea Poloniei a marcat începutul celui de-al doilea război mondial în

Europa, de vreme ce aliații continentali ai Poloniei (Regatul Unit și Franța) au declarat răboi Germaniei pe 3

septembrie, gest urmat la scurtă vreme de Canada, Australia și Noua Zeelandă. Invazia a început pe 1

septembrie 1939, la numai o săptămână după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, și s-a încheiat pe 6 octombrie,

odată cu ocuparea întregii Polonii de agresorii germani și sovietici.

După un presupus "atac polonez" de pe 31 august 1939, o înscenare germană de fapt, forțele germane au atacat

Polonia din nord, sud și vest în ziua următoare. Cu liniile de apărare mult prea întinse de-a lungul granițelor țării,

forțele poloneze au fost nevoite să se retragă spre răsărit. După înfrângerea din bătălia de pe râul Bzura de la

mijlocul lunii septembrie, germanii au cucerit un avantaj indiscutabil. Forțele poloneze au început să se retragă către

sud-est, conform unui plan care prevedea o apărare îndârjită în zona așa-numitului cap de pod românesc, unde

urmau să aștepte promisul contraatac Aliat[3].

Pe 17 septembrie 1939, Armata Roșie sovietică a atacat regiunile răsăritene ale Poloniei în cooperare cu Germania.

Sovieticii ocupau zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărțea Europa

Răsăriteană între sferele de influență sovietică și nazistă. Trebuind să facă față luptei pe două fronturi, guvernul

polonez a decis că apărarea în zona capului de pod românesc nu mai era posibilă și a ordonat evacuarea trupelor și

tezaurului Băncii Naționale prin Românianeutră. Până pe 1 octombrie, trupele germane și sovietice au ocupat în

totalitate teritoriul polonez, dar guvernul polonez nu s-a predat niciodată. În plus, o mare parte din soldații armatelor

terestre și aeriană poloneze au fost evacuați în România șiUngaria. Numeroși militari polonezi evacuați au emigrat

pentru a se alătura nou create Armate poloneze din Franța, din Siriasub mandatul francez și din Regatul Unit.

Ca urmare a înfrângerii în Campania din septembrie, s-a format Statul secret polonez. Lupta Poloniei în al doilea

război mondial nu a încetat, nou creata sa armată continuând să contribuie la operațiunile militare ale Aliaților de-a

lungul întregii conflagrații. Germanii au cucerit sectorul ocupat de sovietici și au invadat Uniunea Sovietică pe 22

iunie 1941, pierzând mai apoi întregul teritoriu în fața înaintării Armatei Roșii în 1944. În timpul războiului, Polonia

a pierdut cam o cincime din populația antebelică datorită ocupației care a marcat sfârșitul celei de-a doua republici

poloneze.

Războiul ciudat[1] a fost o fază de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, marcată de forte puține

operațiuni militare pe frontul de vest, în lunile care au urmat invadării Poloniei de Germania Nazistă, și care a

precedat Bătălia Franței. Deși marile puteri europene au declarat război una celeilalte, nicio parte nu s-a aventurat în

lansarea unor atacuri de amploare, în perioada respectivă fiind doar câteva lupte terestre lipsite de importanță și

câteva raiduri aeriene.

În timp ce marea majoritate a efectivelor germane erau antrenate în luptele din Polonia, o forță germană foarte mică

apăra linia Siegfried, de la frontiera cu Franța. De cealaltă parte, pe Linia Maginot, trupele franco-britanice ședeau

pe poziții, implicându-se doar în câteva hărțuieli minore. Royal Air Force a parașutat fluturași de propagandă

deasupra Germaniei, iar în Regatul Unit au sosit unități canadiene, dar, în această vreme, pe frontul de vest a fost

un calm straniu timp de șapte luni. Puterile aflate în conflict s-au ciocnit în schimb în timpul luptelor din Norvegia.

În cursa pentru reînarmare, Anglia și Franța au început să cumpere mari cantități de arme de la fabricanții din SUA,

în încercarea de a-și suplimenta stocurile neacoperite de producția națională. Deși își declarase neutralitatea, Statele

Unite au contribuit la înarmarea Aliaților occidentali prin vânzări la prețuri preferențiale, iar mai târziu prin

programul lend-lease. Ar trebui spus că, în deceniul al patrulea, e adevărat că la o scară mai redusă, companiile

private din SUA și Regatul Unit contribuiseră la reînarmarea Germaniei, fără ca guvernele lor să reacționeze în

vreun fel. Astfel, unele dintre avioanele de vânătoare germane fuseseră dotate cu motoare britanice, iar americanii

contribuiseră cu materii prime de importanță strategică la reînarmarea Germaniei. Eforturile germanilor de oprire a

comerțului transatlantic cu arme, muniții și materiale strategice au dus la declanșarea celei de-a doua bătălii a

Atlanticului.

În timpul celui de-a doua conflagrație mondială, frontul de vest a fost teatrul de război occidental dintre Germania nazistă pe de-o parte și Aliații occidentali – Regatul Unit, Statele Unite, A treia Republică Franceză, Canada, Polonia, Olanda, Norvegia și alții.

Bătălia Țărilor de Jos și Fanței[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Bătălia Franței.

În mai 1940, germanii au lansat invazia din Franța. Aliații occidentali – în primul rând Franța și Regatul Unit – au

fost rapid înfrânți sub loviturile teribile ale blitzkriegului german. Dacă numeroși militari ai grupului expediționar

britanic au fost repatriați de la Dunkirk, armata franceză a capitulat, după ce înregistraseră 90.000 de morți și

200.000 de răniți. Luptele de-a lungul frontului de vest au încetat, iar germanii au început pregătirile

pentru invadarea Regatului Unit – Operațiunea Leul de mare.

Victoria Aliaților în Europa[modificare | modificare sursă]

Grupul de armate al 6-lea american și-a îndreptat atacul spre sud-vest, ocolind prin est Elveția, și a intrat în Bavaria,

Austria și nordul Italiei. Munții Pădurea Neagră și Baden au fost cucerite de Armata I franceză. În orașe

ca Heilbronn , Nürnberg și München germanii au opus o rezistență mai serioasă, dar au fost înfrânți în câteva zile.

Subunități ale Diviziei a 3-a de infanterie americană au fost primele trupe aliate care au ajuns

la Berchtesgaden și reședința lui Hitler de la Berghof. Grupul de Armate G s-a predat americanilor la Haar,

în Bavaria, pe 5 mai 1945. Feldmareșalul Montgomery a primit capitularea tuturor trupelor germane din Olanda,

Germania de nord-vest și Danemarca la Lüneburg Heath, o regiune dintre orașele Hamburg, Hanovra și Bremen pe 4

mai 1945. Cum comandantul operațional al unora dintre aceste forțe era amiralul Karl Dönitz,

noulReichspräsident al celui de-al treilea Reich semna practic sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Europa.

Pe 7 mai, la Cartierul său General din Rheims, Eisenhower a primit capitularea necondiționată a forțelor germane în

fața Aliaților din partea Șefului Marelui Stat Major German, generalul Alfred Jodl. Documentele de capitulare au

fost semnate la ora 2:41. Generalul Franz Böhme a anunțat capitularea necondiționată a germanilor din Norvegia.

Toate operațiunile militare au încetat la ora 23:01 OEC a zilei de 8 mai.

Campania din Africa de nord a fost parte a luptelor celui de-al doilea război mondial și s-a desfășurat între 10

iunie 1940 și16 mai 1943. A inclus campaniile din Libia și Egipt (din deșertul vestic), din Maroc și

Algeria (Operațiunea Torța) și dinTunisia.

Luptele s-au dus între trupele Aliaților și cele ale Puterilor Axei. Efortul Aliat de război a fost dominat la început de

trupeleCommonwealthului și a celor care recunoșteau autoritatea unor guverne în exil cu sediul la Londra. Pe 11

mai 1942, Statele Unite s-au implicat direct în războiul din nordul Africii. (Istoricii militari americani au tendința să

se numească luptele din Maroc, Algeria și Tunisia „Campania din Africa de nord”, iar la luptele din deșertul de vest

„Campania din Libia și Egipt”).

Luptele din Africa de nord au început cu ocuparea Fortului Capuzzo italian din Libia de către forțele britanice în

iunie 1940. Au urmat ofensiva italiană și contraofensiva forțelor Commonwealthului. Când italienii au suferit o serie

de înfrângeri grele,Afrika Korps germane comandate de feldmareșalul Erwin Rommel au venit în sprijinul aliaților

lor. După o serie de lupte care a împins linia frontului înainte și înapoi de-a lungul Libiei și Egiptului, forțele

britanice comandate de generalul Bernard Montgomery a reușit să împingă forțele Axei înapoi în Tunisia. După

debarcarea Aliată de sub comanda generalului american Dwight Eisenhower din vestul Africii (Operațiunea Torța)

de la sfârșitul anului 1942 și după luptele Aliaților cu cu forțele Regimului de la Vichy, (care între timp trecuse de

partea Axei), forțele Commonwealthului și ale americanilor au reușit să încercuiască forțele Axei în Tunisia de nord

și le-au forțat să capituleze.

Forțând Puterile Axei să lupte pe un nou front în Africa de nord, Aliații occidentali au asigurat o oarecare ușurare a

presiunii exercitate împotriva sovieticilor pe frontul de răsărit. Informațiile obținute cu ajutorul mașinii de

decodificat Ultra au fost de primă importanță pentru obținerea succesului în campania din Africa de nord.

Operațiunea Barbarossa (în germană Unternehmen Barbarossa) a fost numele de cod secret acoperitor folosit de conducerea Germaniei naziste pentru operația militară de invadare a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acțiune începută la 22 iunie 1941. Scopul inițial al operațiunii a fost cucerirea Rusiei Europene și a Ucrainei până laArhanghelsk în nord și Astrahan în sud. Se presupune că eșecul Operațiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de  Al Treilea Reich condus de Adolf Hitler.Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operațiune avea să devină cel mai mare teatru de lupte al celui de Al Doilea Război Mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele mai mari și violente bătălii, cu uriașe pierderi de vieți omenești, în condiții cumplite atât pentru germani cât și pentru sovietici. Numele de cod al operațiunii vine de la numeleîmpăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122 - 1190) al Sfântului Imperiu Roman.

Atacul de la Pearl Harbor (sau Operațiunea Hawaii, cum a fost numită de către Statul Major Imperial japonez) [5] a fost un atac militar, dat prin surprindere, din partea marinei imperiale japoneze împotriva bazei navale de la Pearl Harbor, Hawaii, în dimineața zilei de duminică, 7 decembrie, 1941. Ca rezultat, Statele Unite ale Americii au intrat în Al Doilea Război Mondial.

Cu toate că atacul a avut loc înainte ca să fi existat o declarație de război oficială din partea Japoniei, Amiralul Yamamoto a dat ordin ca atacul să aibă loc la 30 de minute după ce notificarea Japoniei că pune sfârșit oricăror negocieri a fost transmisă.[23] În felul acesta Japonia dorea pe de o parte să pară că respectă conventiile internationale, dar pe de altă parte să aibă avantajul surprizei. Notificarea de 5000 de cuvinte a fost mai întâi trimisă de la Tokio la ambasada japoneză din Washington, dar transcrierea ei i-a luat ambasadei prea mult timp ca să poată fi trimisă înainte de atac. Pe de altă parte, descifratorilor de coduri americani le reușise deja să descifreze și să traducă o bună parte a notificării cu mai multe ore înainte [24] de ora fixată când ambasada japoneză urma să o transmită guvernului american. Uneori această notă este numită "declarație de război", dar de fapt "nici nu declara război nici nu rupea legăturile diplomatice".[25] Declarația de război a apărut pe prima pagină a ziarelor japoneze pe data de 8 decembrie.

Conferința de la Casablanca (nume de cod SYMBOL) a avut loc între 14 și 24 ianuarie 1943, cu scopul de a stabili o strategie comună a aliaților pentru următoarea fază a celui de-al Doilea Război Mondial. Au participat președintele american Franklin Delano Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill și generalul francez Charles de Gaulle. Conducătorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin și-a motivat absența prin necesitatea de a fi prezent în Rusia, în contextul desfășurării Bătăliei de la Stalingrad. Pe agenda conferinței s-au aflat teme precum procedura tactică, alocarea resurselor și chestiuni generale diplomatice. Dezbaterile și negocierile au produs așa-zisa „Declarație de la Casablanca” și prevederea cea mai importantă a ei, condiția capitulării necondiționate. Această doctrină prevedea că aliații avea să lupte împotriva puterilor Axei până la înfrângerea și anihilarea definitivă a acestora.

Conferinta de la quebec

În august 1943 cei doi şefi de stat anglo-americani s-au întâlnit la Quebec;

S-a hotărât deschiderea celui de al doilea front în Franţa;

S-a încheiat un acord de colaborare anglo-american pentru cercetarea în vederea realizării bombei atomice;

Nu puteau fi discutate probleme mari ale războiului în absenţa URSS;

conferinta de la moscova

A fost o conferinţă a miniştrilor de externe ai celor 3 mari puteri pentru a pregăti prima întâlnire a celor trei mari;

S-a hotărât crearea unei Comisii consultative europene;

S-au adoptat Declaraţia cu privire la Austria şi Declaraţia cu privire la Italia; Miniştrii de externe ai celor 3 mari puteri, împreună cu cel al Chinei, au încheiat Declaraţia

celor patru state cu privire la securitatea generală, care cuprinde principiile de bază ale viitoarei O.N.U.;

Conferinta de la teheran 28 noi-1 dec 1943

A fost prima conferinţă la care s-au întâlnit cei trei mari;

Stalin a impus locul de desfăşurare a întâlnirii;

La Teheran au fost prezenţi şi Cian Kai Şi, liderul naţionaliştilor chinezi, împreună cu May Ling, soţia sa, venind în avionul preşedintelui Roosevelt de la Cairo;

La 28 nov. 1943 a avut loc prima întâlnire în cadrul căreia s-au întâlnit la sediul ambasadei sovietice toţi membrii delegaţiilor;

Delegaţia americană: F. D. Roosevelt, fiul acestuia, şefii de stat major ai celor trei arme, Harry Hopkins, Averell Harriman, Charles Bohlen, gen. Deane, experţi;

Delegaţia britanică: W. Churchill, şefii de stat major, gen Martel, sir Archibald Clark-Kerr, amiralul Mountbatten, experţi;

Delegaţia sovietică: J.V. Stalin, V. Molotov, mareşalul Voroşilov, experţi;

În centrul s-au aflat probleme legate de operaţiunile militare;

Sovieticii au insistat din nou asupra problemei deschiderii unui al doilea front în nordul Franţei;

Churchill pleda pentru o variantă balcanică;

S-a discutat şi problema poloneză şi cea a împingerii frontierelor acestei ţări spre vest, (în conformitate cu pactul de neagresiune germano-sovietic);