Gerber Ioana CristinaColegiul Naţional „Emil Racoviţă” - Iaşi

IONA de MARIN SORESCU -comentariu-

ContextPerioada ce urmează celui de-al Doilea Război Mondial este considerată de critica literară drept un

moment de regresie culturală, cauzat de politizarea excesivăa scrierilor artistice de către ideologia comunistă. Odată cu anii `60 se impune în literatura română o nouă generaţie de scriitor, generaţia neomodernistă, ce recâştigă autonomia esteticului din perioda interbelică. Astfel, deşi îşi propun o simplă revenire la principiile de creaţie ale curentului modernist, scriitorii şaizecişti sunt influenţaţi de literatura occidentaşă. Ei determină transformări esenţiale care, de altfel, motivează şi prefixul neo- al noii mişcări culturale

Într-o tradiţie a teatrului românesc foarte atentă la respectarea normelor clasice de compoziţie – de la V. Alecsandri şi I.L.Caragiale, până la Camil Petrescu sau L. Blaga –, Marin Sorescu, unul dintre membrii marcanţi ai generaţiei `60, revoluţionează dramaturgia românească prin piese ca Iona (1968), publicată în revista Luceafărul şi inclusă ulterior în trilogia cu titlu simbolic Setea muntelui de sare, alături de Paracliserul şi Matca.

TemăTema poeziei este singurătatea, frământarea omului în efortul de aflare a sinelui, ezitarea în a-şi

asuma conştient drumul în viaţă. Problematica se diversifică prin revolta omului în faţa destinului, raportul dintre libertate şi necesitate sau incomunicarea socială, ca sursă a singurătăţii.

TitluTitlul trimite la mitul biblic al lui Iona, proorocul revoltat, care se întoarce la calea sa după cele trei

zile de pocăinţă şi recluziune în burta unui chit. Însă pescarul Iona din textul lui Marin Sorescu nu are un destin asemănător. Teatrul modern valorifică şi reinterpretează miturile.

Specie literarăSubintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa iese din clasificările clasice, fiind o parabolă

dramatică, alcătuită sub forma unui monolog, care cultivă alegoria şi metafora. Parabola este o povestire alegorică având un cuprins religios sau moral. Teatrul modern reprezintă eliberarea de formele dramaturgiei tradiţionale şi se manifestă între altele prin: preferinţa pentru teatru-parabolă sau teatrul absurdului, alăturarea tragicului şi a comicului, inserţia liricului în text, valorificarea miturilor, apariţia personajului+idee, lipsa conflictului, încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor etc.

Particularităţi ale construcţiei subiectuluiChiar dacă existenţa în scenă a unui singur personaj poate părea surprinzătoare, ea nu este neapărat

neobişnuită, căci, asemeni majorităţii dramaturgilor moderni, Sorescu îşi construieşte piesa în răspăr cu regulile teatrului „clasic”. El renunţă în primul rând la dialog, obligându-şi personajul (şi implicit, actorul) „să se dedubleze, să se plieze şi să se ‹‹strângă›› după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice” , făcându-l să se comporte „ca şi când în scena ar fi două persoane”. Consecinţele sunt dispariţia conflictului şi a intrigii şi plasarea acţiunii în planul prabolei.

Particulatităţi ale compoziţiei textuluiPiesa este alcătuită dintr-o succesiune de patru tablouri. Fiecare dintre acestea prezintă un alt context

în care se află personajul. Rolul indicaţiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi, de asemenea, de a oferi un sprijin pentru întelegerea problematicii textului.

1/3

Gerber Ioana CristinaColegiul Naţional „Emil Racoviţă” - Iaşi

„Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, ca şi când în scena ar fi două persoane. Se dedublează şi se ‹‹strânge›› după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice” – precizarea din debutul textului, din didascalii, oferă atât informaţii legate de punerea în scenă a piesei, cât şi ajutor în descifrarea temei.

Evident, nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă nu trebuie interpretat în plan real, piesa fiind o parabolăa căutării spirituale a individului. Este vorba de drumul dificil şi dureros spre înţelegere privită ca iluminare. Toate gesturile eroului, indicaţiile de regie, decorul, totul trebuie aşadar citit în cheie simbolică.

Tabloul IÎn Tabloul I, „scena este împărţită în două. Jumătate reprezintă o gură imensă de peşte. Iona stă în

gura peştelui nepăsător. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş”. În acest moment, Iona ignora pur şi simplu pericolul. Micul acvariu aflat lângă Iona şi pe care el în ignoră este o reprezentare şi totodată un avertisment despre inconştienţa cu care se comportă omul în faţa iminentei produceri a unei situaţii-limită. Lumea peştişorilor nu este acvariul, în fond o închisoare, dar ei „dau veseli din coadă”, părând a se fi adaptat pe deplin la situaţia anormala în care se află. Este ceea ce face şi Iona, Odata înghiţit de „gura imensă de peşte” pe care nepăsător, o ignorase atâta vreme. Gestul său disperat din finalul primului tablou, când încearcă să oprească fălcile „care se încleştează scârţâind groaznic”, vine prea târziu, iar strigătul zadarnic, „Ajutoooor!”, este o confirmare.

Tabloul IIÎn Tabloul II, Odată ajuns prizonier în burta peştelui, el va încerca să se adapteze, să-şi demonstreze

sieşi că e liber să facă ce doreşte:„- Pot să merg, uite, pot să merg încolo.(Merge într-o direcţie, până se izbeşte de limită.)- (Întorcându-se, calm) Şi pot să merg şi incoace. (Merge; acelaşi joc.)- Pot să merg unde vreau. Fac ce vreau. Vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura.”Chiar va încerca să prindă în năvod peştii care-i cad în „celulă”. Doar acesta este rostul unui pescar!

Tabloul IIIÎn tabloul III, „mica moară de vânt” aflată în burta Peştelui II şi de care Iona se simte „atras ca de

un vârtej”, constituie şi ea un avertisment simbolic. Eroul „se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn”, dar nu va face singurul gest cu adevărat normal într-o astfel de situaţie: să o înlăture din cale. La fel făcuse de fapt tot timpul până acum: refuzase să-şi conştientizeze situaţia, încercând doar să se adapteze.

Tabloul IVTabloul IV reprezintă „o gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de Iona. La început, scena

e pustie. Linişte”. Barba lungă sşi ascuţită a lui Iona care apare la gura grotei este un indice de timp: a trecut o viaţă de când omul încearcă zadarnic să găseasca soluţia.

Personajul dramaticIona este, aşadar, omul prins fără voia lui într-o capcană din care încearcă pur şi simplu să scape. Dar

conştientizarea propriei condiţii şi, drept urmare, gândul că trebuie să găsească o soluţie de salvare nu vin de la sine. Ideea căutării se insinuează mult mai târziu în mintea lui. Primele sale acţiuni sunt mai degrabă rodul unor impulsuri de moment decât nişte acte raţionale: prins în capcană, el doar se zbate să scape. Iar rezultatul este nul. Iona spintecă burta peştelui care l-a înghiţitşi se trezeşte în burta altuia, mai mare decât a primului. Ieşirea din limite vechi înseamnă intrarea în limite noi. Va repeta gestul de mai multe ori, dar de fiecare dată cu acelaşi rezultat, căci voinţa de a se salva, ea singură, nu este suficientă. „Doamne, câţi peşti unul în altul, explamă el mirat, când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?” Înţelegerea se produce abia în final. Eroul alesese un drum greşit, care ducea în afară. Calea cea adevărată, singura de altfel, se află însă înăuntrul

2/3

Gerber Ioana CristinaColegiul Naţional „Emil Racoviţă” - Iaşi

nostru. „Trebuie sa o iau în partea cealaltă. ... E invers. Totul e invers” , exclamă el în final, iluminat. Cuvântul magic, care marchează clipa descoperirii propriei identităţi, a fost: „Eu sunt Iona!”

SemnificaţiiGestul de a-şi spinteca burta nu trebuie aşadar înteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio acţiune din

text nu se manifestase în planul realităţii, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar aceasta se află în sine. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.

ConcluzieIona aduce a înnoire radicala în teatrul românesc. Renunţarea la concretul istoric, situarea în

atemporal, deschiderea spre arhetipal şi, de aici, spre general-uman, rescrierea mitului biblic cu trimiteri spre actualitate, sunt tot atâtea trăsături ale teatrului modern. Sensul ultim al textului este ideea că singura cale de a-ţi proiecta viitorul este conştientizarea trecutului.

3/3