ION MUREŞAN - "În mine locuieşte cineva" - Mircea Cărtărescu l-a numit cel mai bun poet român în viaţă, iar tinerii poeţi îl privesc ca pe-un far. Smucit, exuberant şi plin de şarm, şi-a salvat boemia şi autenticitatea, surd la toate gurile rele care l-au acuzat că scrie prea rar. Poezia lui, ironică şi gravă în aceeaşi măsură, i-a adus anul acesta Premiul Naţional "Mihai Eminescu" pentru Opera Omnia. Nepervertit de celebritatea de care se bucură printre iubitorii de poezie, Ion Mureşan continuă să trăiască la Cluj, departe de Capitala care-l sperie cu forfota ei –

"Iubesc faptul că sunt viu şi că lumea există"

- "Cartea Alcool", volumul dvs. cel mai recent, a stârnit mult entuziasm, mai ales că a venit foarte târziu, după 17 ani de aşteptare. Domnule Mureşan, de ce scrieţi atât de rar?

- Eu scriu rar, fiindcă ăsta e ritmul meu. Nu fac poezie la kilogram. Dacă aş putea trăi stările din poezie, nici n-aş mai scrie. Din păcate, nu-mi sunt date decât în anumite mo-mente de graţie. Mă uit atunci la o frunză, la un copac înzăpezit, la un pavaj ud de ploaie şi simt că iubesc ceea ce văd, că mă umplu de o fericire extraordinară, care mă face să trepidez. Iubesc lumea, iubesc faptul că sunt viu şi că lumea există. Dar apoi toate astea dispar, şi-mi rămâne doar scrisul. Când îmi iese, simt că recuperez şi-mi motivez ab-senţele de la viaţă. E o stare de bucurie extraordinară, care din păcate nu ţine nici ea prea mult

.- Şi când nu vă iese...?

- Atunci e foarte greu, iar capul mi-e plin de câlţi. Când nu pot să scriu, nici subiectul şi predicatul nu se mai leagă unele de altele, "peste gramatică trece o vedenie şi încâlceşte părţile de vorbire". Nu doar lumea se îndepărtează de mine, ci şi limbajul. Şi mă simt al nimănui, inutil pe pământul ăsta. Nu pot justifica aerul pe care-l respir. Totul e nebulos, sunt departe de toţi şi de mine însumi. Cum am scris într-un vers, "ca un iaz vânăt toamna, puterea poetului e departe de el".

- Atunci poetul lasă loc cetăţeanului Mureşan?

- Atunci cetăţeanul Mureşan ia autobuzul, fiindcă e cetăţean de onoare al oraşului Cluj şi are gratuitate, şi merge la Universitate, unde are şi el un serviciu. Oricum, poetul nu e el, e cineva din el cu care se identifică foarte rar. În mine locuieşte cineva. E mai deştept decât mine şi-mi trăieşte viaţa. Are Eminescu o poezie foarte frumoasă, "Melancolie", "Cine e acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult". Nu cred c-a scăpat niciun poet de starea asta de dedublare.

- Vă mai amintiţi când aţi simţit-o prima oară?

- La mine, ruptura asta s-a produs în liceu. Eram elev în clasa a noua, mă îndrăgostisem de o colegă de clasă şi urma ziua ei. Am scris pentru ea două poeme. Unul frumos, care ar fi măgulit-o, care era despre ea şi despre cât de frumoasă e. Chiar era! L-am citit şi mi-am zis, nu, nu e poezie asta, e prea puţin, nu e ceea ce vreau eu să spun. Şi am mai scris unul, pe care l-am simţit cu adevărat. La final, nu ştiam pe care să i-l dau: pe cel care i-ar fi plăcut ei sau pe cel care spunea ceva despre mine. Aveam de ales: să rămân cu iubita sau să rămân cu poezia? Şi am rămas cu poezia. De ales, alegi o singură dată, după aceea eşti condamnat, nu mai poţi da înapoi.

Poarta de lemn a copilăriei

- Copilăria e adesea vinovată pentru primele stări de inspiraţie, cele care duc, mai târziu, la scris...

- O singură dată a fost copilărie şi a fost foarte bine făcută. Pentru mine, la vârsta aia, totul era uimire, totul era învăluit de mister. Lumea ascundea întotdeauna o taină. Toate razele care veneau din afară se îndreptau spre mine, eram un mic soare care absorbea lumină, nu o răspândea. Apoi, cu timpul, ajungi la şcoală şi şcoala îţi bagă mintea în pătrăţele. Vin peste tine tot felul de lucruri exacte şi utile şi lumea se împuţinează brusc de taine. Toate obiectele capătă nume. Uşa e uşă, clanţa e clanţă şi nimic mai mult. Prima oară când m-am întors acasă după multă vreme, am văzut cum poarta de intrare, cu acoperişul ei de lemn, devenise foarte, foarte mică. Părea ciuntită, ca pentru pitici. Nu-mi mai spunea nimic şi am înţeles atunci că m-am făcut mare.

- Aţi copilărit în afara Clujului?

- Am copilărit la Vultureni, într-un sat din apropierea Clujului. Erau anii '50, memoria războiului era încă vie. În sat venea caravana cinematografică, iar noi furam două ouă din cuibar, atât costa biletul, şi intram la film, care era totdeauna despre război. Primii mei ani au stat sub semnul războiului, toţi copiii din sat se jucau de-a războiul, era singurul nostru joc, pe care l-am dus la desăvârşire. Aveam arme, depozite de arme, care de luptă şi ascunzători secrete. Iar războaiele noastre ţineau anotimpuri.

- Aţi început să scrieţi tot în anii aceia sau mai târziu?

- Am început să scriu prin clasa a treia, a patra, când am întâlnit forma care s-a pliat pe toate stările pe care le trăiam deja. Mă întâlnisem cu poezia, dar nu ştiam că pot să o şi scriu. Atunci, întâmplător, un vecin mai mare mi-a arătat un caiet scris în versuri care m-a fascinat. Mi-am dat seama că asta vreau să fac şi eu. Scriam, mai ales din sentimentul de admiraţie faţă de natură, după Alecsandri. Eram foarte viu şi foarte prezent şi simţeam anotimpurile chiar înainte să vină, în mirosul aerului, al dezgheţului, al fumurilor de pe câmpuri. Îmi amintesc că într-o noapte am scris un poem cu o bucată de plumb de pescar, fiindcă n-aveam creion. A curs, pur şi simplu, din mine, eram într-o stare de trepidaţie uriaşă.

- Locuiţi la Cluj, oraşul care v-a găzduit şi studenţia. Vă simţiţi legat de locul ăsta?

- Clujul m-a fascinat de mic, de când tata, ţăran navetist, trebuia să parcurgă câte 30 de kilometri, la sfârşit de săptămână. Când se întorcea, trecea pe la târgul de animale de la marginea oraşului şi-mi lua de acolo turtă dulce cu oglinjoară. Ani la rând mi-am imaginat oraşul ca pe un sat mult mai mare, plin de fabrici de turtă dulce, pe care le vedeam ca pe ţestul din curtea noastră, unde făcea mama pâine. Când am intrat prima oară în Cluj, dus de ai mei la teatrul de păpuşi, am văzut de departe coşurile de la fabrica de cărămidă şi am exclamat "Uite, şi acolo se face turtă dulce. Ce coşuri înalte au!" (râde) M-am reîntâlnit cu oraşul când am intrat la liceu şi am nimerit o gazdă, exact pe strada Kogălniceanu, lângă statuia cu Sfântul Gheorghe omorând balaurul, locul care-i plăcea lui Blaga cel mai mult. De atunci, nu ne-am mai despărţit.

Altarul păgân 

- "Vai, săracii, vai săracii alcoolici, cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!". E unul dintre cele mai cunoscute şi cele mai recitate versuri ale dvs. De unde vine fascinaţia poeţilor pentru cârciumă?

- Cârciuma e un mic refugiu, un altar păgân, la care te spovedeşti, pentru că acasă ţi-e uneori foarte ruşine. Alcoolul îţi creşte sensibilitatea, te dezbracă în faţa lumii, dar, în acelaşi timp, îţi scade exigenţa. Lumea devine mai permisivă, iar fiinţa mai permeabilă. Şi ţi se pare brusc că vezi lucrurile din mai multe perspective, că faci conexiuni, pe care înainte nu le făceai. Starea e foarte fecundă, dar poeziile scrise la beţie nu sunt bune. Am fost veşnic nemulţumit de ele. Sunt exact ca poemele scrise în vis, rezistă doar până te trezeşti. "Cartea Alcool", oricât de surprinzător ar părea, e o carte adânc religioasă. Oamenii beţi sunt ca oamenii care visează, surprind ceva din frumuseţea altor lumi.

- Poate poetul să exprime tot ceea ce simte şi vede? Câtă putere are, de fapt, poezia?

- Poezia spune totul. Am susţinut mereu că limbajul poetic e mai exact decât limbajul ştiinţei. Ştiinţa leagă sensul unui cuvânt de sensul cuvântului următor, la modul riguros şi univoc. Dar poetul, exact ca profeţii, vorbeşte cu toate sensurile lumii deodată. De aia poezia e cea mai bună dovadă a existenţei lui Dumnezeu. "Dacă mişc ceva pe pământ, ceva se mişcă în cer", spunea un mare fizician francez. Eu merg mai departe şi zic: dacă mişc ceva în cuvântul pământ, ceva se mişcă în cuvântul cer. Universul e plin de conexiuni, chiar şi la nivelul limbajului. Iar poezia are marele dar de a străbate fulgerător distanţe, de a crea punţi între lucruri fără vreo legătură vizibilă.

- Din ce se naşte poezia, în cazul dvs.?

- A scrie e un mod de a împăia păsări. Îţi dă iluzia că ele sunt vii şi ar putea, la o adică, zbura. De la o vreme însă, te saturi să tot împăiezi lumea. Ai vrea parcă să mai trăieşti şi pe viu. Să simţi inima păsării pulsându-ţi în palme. Mi-aş dori să-mi trăiesc mai intens propria viaţă, să am starea de fericire că sunt prezent şi mă identific cu lumea.

"Nii, ioi, ce fain îi"

- Şi editurile, şi autorii se plâng că cititorii de poezie sunt tot mai puţini în ultima vreme.

Simţiţi cumva lipsa lor?

- Există exact câţi cititori trebuie. Nu poţi forţa pe nimeni să citească poezie. Şi totuşi, cred că vinovată pentru asta e şi şcoala, care i-a derutat pe elevi cu cerinţe cretine. Nu le-a cultivat organul pentru poezie. Nu există întrebare mai tâmpită decât "Ce a vrut să spună autorul?" Autorul poate a şi murit. Nu mai contează ce a vrut el să spună, contează ce ţi-a spus ţie, ca cititor, în ce punct te întâlneşti tu cu poemul ăla. Cititorul nu trebuie să-l citească pe poet, ci să se citească pe sine, în poemele lui.

- Nu vă sperie generaţiile noi, care au crescut doar cu internetul, departe de biblioteci?

- Eu cred că e multă tristeţe şi multă plictiseală la cei care n-au citit nicio carte. Îmi şi pot imagina o scenă cu un tânăr care-i arată iubitei un apus de soare şi-i spune: "Nii, ioi, ce fain îi!". Fiindcă mai mult nu poate. (râde) E o sărăcie extraordinară de limbaj la generaţia asta nouă, crescută de internet. E multă superficialitate în comunicare. Un sms n-o să se poată compara niciodată cu o scrisoare scrisă de mână. Când scrii cu adevărat o scrisoare, îţi scrii de fapt ţie, îţi dai veşti despre tine. Şi, după ce ai terminat de scris, vezi că faptele sunt mai multe şi mai bogate, că, scriindu-le, le-ai potenţat şi te-ai îmbogăţit, ai adăugat ceva din tine la lumea din jur şi totul a devenit mai plin de sens.

- Românul s-a născut poet, zice o vorbă din popor. Au românii o sensibilitate în plus când e vorba de poezie?

- Cu cât o societate e mai bolnavă, cu atât naşte mai multi poeţi. Poeţii sunt ca anticorpii unui organism în derivă. Sunt acolo pentru a înconjura partea bolnavă şi a o neutraliza. Prezenţa lor e importantă, chiar dacă sunt citiţi doar de cinci oameni sau sunt cunoscuţi doar în blocul lor. Poezia e importantă şi pentru cei care nu o citesc. Dacă mâine ar dispărea un popor, l-ai putea regăsi şi cunoaşte în toate poemele rămase în urma lui.

- Lecturile dvs. de poezie sunt adevărate performanţe actoriceşti, în care testaţi pe auditoriu fiecare vers. Majoritatea poeţilor spun că scriu pentru ei şi atât. Vă pasă de felul în care vă sunt receptate poemele?

- Eu nu scriu pentru mine, e o aberaţie să spui asta. Dacă scrii pentru tine, păstrezi ce scrii într-un sertar, ca pe un jurnal intim, şi nu mai publici. Poezia înseamnă să comunici, nu e o afacere de unul singur, de la un buzunar la altul. Vrei să dăruieşti ceva, să deschizi şi altora ochii, dacă ţi s-au deschis ţie. Cei care spun că nu-i interesează publicul, ori n-au avut succes, ori poeziile lor au fost ignorate şi-şi caută o justificare, sperând că posteritatea va avea timp să revizuiască. Dar posteritatea nu prea are timp.

Ligheanul cu albăstrele - Viaţa personală a poeţilor e de multe ori o taină. Cine se ascunde în spatele poetului Ion Mureşan?

- Un bărbat căsătorit, care e şi tată a două fete foarte deştepte. Eu am terminat Filosofia

şi, când fetele noastre au ales la ce facultate să dea, şi eu, şi nevastă-mea, am încercat să le orientăm spre altceva, mai practic. Dar n-a fost chip, dacă ele s-au jucat toată copilăria lângă raftul cu D.D. Roşca, Hegel şi Kant. Cea mare, după ce a terminat Filosofia, a hotărât să facă şi Artele Plastice, acum e înscrisă la doctorat şi e hotărâtă să rămână la catedra facultăţii. Anul trecut a câştigat premiul cel mare, în valoare de 10.000 de euro, la un concurs de sticlărie, în Germania. Cea mică a fost plecată cu bursă în Japonia, în America, iar acum e cu o bursă în Germania.

- E importantă dragostea în viaţa unui poet sau pentru poezie poţi sacrifica orice?

- Scrisul şi îndrăgostirea au multe în comun. Iar eu am rămas, la capitolul ăsta, un licean irecuperabil, la fel de speriat, de emoţionat, de pur şi de păcătos, în faţa unei femei care-mi place. În clasa a cincea sau a şasea, eram foarte îndrăgostit de o fată şi am mers s-o văd, peste drum de noi. Părinţii ei erau duşi de-acasă, iar ea tocmai venise de la cules de albăstrele. Avea aproape ligheanul de spălat şi eu am turnat apă în el, am presărat albăstrele în ea şi i-am spălat genunchii juliţi. Mai târziu, când eram în liceu, eram capabil să mă trezesc la ora 4, să merg pe dealul Feleacului, la marginea oraşului, unde se terminau casele şi începeau văioagele cu iarbă arsă. Mergeam să mă plimb peste câmpuri, numai ca să am pretext să trec pe lângă casa iubitei mele. Aveam cu mine hârtie şi creion şi, de fiecare dată când treceam pe lângă poartă, făceam schiţa norilor de deasupra casei ei. Când mă întorceam din plimbare, îi aduceam totdeauna un dar. Odată i-am adus o creangă de pin, altă dată i-am adus o pasăre prinsă în smârcuri.

- Sunteţi foarte romantic. Vă simţiţi acasă în lumea de azi? Regăsiţi în jur sensibilitatea de care aveţi nevoie? - Tot timpul mă simt anacronic, tot timpul vreau să fiu în altă parte decât sunt. Dar cred că asta nu e doar neputinţa mea, ci a tuturor oamenilor. Puţini sunt cei care pot fi prezenţi în propria lor viaţă, aici şi acum. De multe ori, când am fost lângă o femeie frumoasă pe care o iubeam, n-am fost prezent. Pe urmă, când ea n-a mai fost, mă hrăneam în singu-rătate din amintiri. Întorceam dragostea pe toate feţele, o rumegam, luam o imagine, o frântură şi o lăsam să crească, să devină chiar mai mult decât a fost. Când ficţionalizezi realitatea, şi iubita pare mai frumoasă. Şi parcă o iubeşti mai mult în absenţă, după ce o naşti tu, din nou.

Poemul alcoolicilor

Vai săracii, vai săracii alcoolici,cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!Dar mai ales, mai ales dimineaţa, când merg clătinându-se pe lângăzidurişi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte literescrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,

căci pentru El e uşor, ca pentru un copilce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şinumai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepurele sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochişi transpiră cumplit de atâta fericire.

Până la amiază, tot oraşu-i ca purpura.Până la amiază, de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se faceprimăvară,de trei ori pleacă păsările în ţările calde şi de trei ori se întorc.Şi ei vorbesc, vorbesc fără încetare, despre viaţă. Despre viaţăaşa, în general, şi chiar şi alcoolicii tinerise exprimă cu caldă responsabilitate, şi dacă se mai încurcă şi se mai bâlbâie,nu e din cauză că ar da glas unor idei nemaivăzute,ci pentru că, în tinereţea lor,reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante. 

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiuluişi îi invită pe alcoolici să privească.Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decât unpetec de iarbă,tot e ceva peste firePână când se scoală unul şi strică totul Şi zice:"În curând, în curând, va veni seara,atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!"Atunci, unul după altul se scoală de la mese,îşi şterg buzele umede cu batista,şi le este foarte, foarte ruşine.