Recenzia cărții "Allah, un raspuns crestin"

Înainte de a continua cu comentariu, este util să știți care sunt promotorii de coperta din spatele cartii:

1. Brian McLaren – unul din liderii bisericii emergente în SUA. El este implicat cu ocultism New Age.

2. Seyyed Hossein Nasr-autor si profesor de religie islamică.

3. Mona Siddiqui- Profesoara de religie islamică

4. Phillip Jenkins- predă religia la Universitatea Pennsylvania si Universitatea Baylor. El este un pro-islamist si teolog crestin liberal. În ultima sa carte "Lasand Sabia Jos,” el vrea să incrimineze pe Dumnezeu, Biblia, creștinismul, și Iudaismul. El acuză Biblia de texte teroriste afirmând că o mare parte din problemele create de Islam isi au sursa in creștinism. Jenkins acuză creștinii de "amnezie sfânta", atunci când vine vorba de cucerirea Canaanului cu implicatile de rigoare. De fapt, credincioșii, precum și oameni de știință de renume, au stiut sa ia istoria Biblica (pe care Jenkins o condamna), în contextul adecvat. Jenkins este un cercetător esuat care ignoră principiile esențiale ale antropologiei și psihologiei legat de civilizatile antice. In mod simplistic el aplica o perspectiva populistă contemporana asupra evenimentelor complexe din antichitate. Această abordare este obisnuita printre crestini liberali, gnostici detestabili, și atei agresivi. Metoda sa ne aminteste de intrebari puierile de clasa intai, cum ar fi, "de ce nu a existat McDonalds în Roma antică ". În timp ce copiii pot exprima naivitati de acest fel, Jenkins este fără scuză ca profesor de istorie și religie.

Introducerea la cartea “Allah un Raspuns Crestin” (pag. 13) Miroslav Volf anunță cititorul că obiectivul scrierilor sale este un exercițiu de teologie politică. La pagina 14, obiectivul este deplin afirmat. Într-un sens mai larg, scopul principal al cărții este politica. După cum vom vedea mai tarziu in aceasta recenzie, modul lui Volf de a folosii religia în scopuri politice devine feroce (p.14-15). El se comportă ca un trimis special pentru Orientul Mijlociu, forțând cititorul să accepte dogmele religioase musulmane (p.94). Dar uneori, Volf devine aproape dictatorial. El foloseste tehnici asemănătorare cu vânzatori de automobile, folosind jumătăți de adevăruri și analogii false. Mai presus de toate, Volf îmbrățișează erezii grave.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să ne uitam la două declarații șocante în interiorul copertei cartii. Prima afirmatie este că, ceea ce Coranul neagă despre Sfânta Treime este în acord cu teologia sanatoasa a bisericii de-a lungul istoriei sale. Ne vom ocupa de această afirmație scandaloasă mai târziu. Celalta afirmatie este convingerea lui personală că un musulman poate rămâne ca atare, și in acelasi timp să adopte Crestinismul 100%, și totul să fie bine cu acest amestec de credințe.

De ce sunt aceste două erezii oribile plasate pe coperta? Cel mai probabil scopul este de a șoca și de a crea in cititor o deschidere pentru lucruri bizare și pentru acceptarea ereziilor cărții.

Crislam este teologia politică a lui Volf în această lucrare. El nu o numeste asa în mod explicit, dar el elaboreaza asupra Crislamului intru-n mod clar. Teza cărții este că Allah și Dumnezeul Bibliei sunt una și

aceeași persoană. El condiționeaza pacea lumii prin unirea creștinilor și musulmanilor întru-n amestec Crislamist (p.8, 9). Ca sa isi atinga scopului său, autorul încearcă intru-n mod treptat să convinga cititorul, combinand politică și teologie falsa. Cu toate acestea, el nu ii este rusine sa isi impuna fără scrupule opiniile sale. Este important ca cititorul să identifice metoda sa persistenta si vicleana (aproape luciferica în natură), înca de la inceput.

Volf neagă orice legătură între numele de "Allah" și "zeul luna” antic de la Mecca. El ceartă in cartea sa, pe generalul-locotenent William Boykin și pe Pat Robertson pentru ca au facut legatura intre Allah si zeul luna. Dar, cand vine vorba ca el (Volf) să dovedească altfel, el citează doar o enciclopedie islamică. Acesta este nivelul scolastic practicat la Universitatea Yale? Ca Volf sa poata demonstra greșiti pe Boykin și Robertson, el trebuie să furnizeze dovezi suficiente de la istorici și arheologi care au cercetat acest subiect.

Iata un caz de analogie falsă pe care autorul o folosește la începutul cartii. El aduce în discuție Razboiul Civil American, unde cei din Nord și cei din Sud erau in lupta cu toate ca erau crestini, avand aceeași Biblie, și rugandu-se la acelasi Dumnezeu. Cu toate acestea, in final au ajuns la un compromis. Deci, Volf presupune ca, creștinii și musulmanii au același Dumnezeu, au avut războaie lor, dar acestia ar trebuii să ajungă la un compromis (pag. 10,11).

Și dacă cititorul nu este pregătit să înghită o astfel de analogie falsa, Volf anunță că acesta este doar un început a multor declaratii controversate care le face prin toata cartea sa. El se vede pe sine într-o poziție înaltată de unde poate critica atât persoane conservative cat și progresive care sunt implicate în războaie culturale, deoarece acestia nu ii înțeleg pe musulmani și Islamul. Ca rezultat, el este gata să jigneasca ambele tabere, declara el cu nerușinare (p.11). Ce declaratie “potrivita” de la cineva care vrea să pledeze pentru relații pașnice! Da, aceasta este adevărata față a ecumenismului.

După ce isi da pe fatza ambiția politică, Volf face zece declarații distincte care sunt în parte dictatoriale în natura lor (pag. 14-15). Fiecare declarație conține o pronunțarea agresivă de acest fel: "Eu resping ideea ...". Aceste declarații obraznice si neautorizate sunt nepoftite și amintesc de stilul nebunului filozof Nietzsche. Mai mult de atât, el afirmă sarcastic că cele zece proclamatii ale lui sunt ca o mâncare “iute si picantă" (a se citii obraznica), care cititorul trebuie să o primeasca vrand, nevrand.

Aici sunt unele din declarațiile aberante /eretice a lui Volf: Eu resping ideea... zice el, că musulmanii se închină unui Dumnezeu diferit decât al creștinilor, ca monoteismul musulman nu este compatibil cu doctrina Trinitatii, ca viața islamista este mai restrictivă decât creștinismul, si că nu contează ce esti, crestin sau musulman, contează doar dacă iubesti ...

La sfârșitul pronunțării sale autocrate, Volf îndrăzeste să spună că deși cele 10 puncte ale sale sunt "iuti și picante" (a se citii obraznice), "acesta este modul în care vede el lucrurile" (p.16). Ce este asta oare? Obraznicie, lipsa de bun simț, sau increderea in sine a unui om care crede că titlul său academic îi permite să maltrateze cititorul?

Volf continua sa explice cum a aparut documentul "Un Cuvânt Comun". M-am ocupat de asta în introducere, si nu vreau sa ma repet aici.

El recunoaste că, în cuvintele lui Mohamed nu există conceptul de dragoste pentru Dumnezeu (p.29). Totuși el susține că Islamul se bazează pe aceleași doua principii fundamentale a creștinismului, adica, dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele. De aici, el dezvolta continutul cărții pe o premisă falsă.

Ne-avand nici un suport biblic pentru declaratiile sale, Volf foloseste două personalități din istoria Bisericii Catolice: Cardinalul Nicolae din Cuza (1401-1464), și Martin Luther (1483-1546), ca sa incerce sa dea credibilitate la ce spune.

Nu se poate evita un anumit nivel de satisfacție care transpare din scrierea lui cand Volf povesteste de cuceririle otomane in teritoriile creștine. El explica pe larg agonia liderilor creștini, cum ar fi situatia cardinalul Ion Vissarion și Papa Pius al II-lea (p.40-43), probabil pentru a induce frica în cititorul crestin.

Volf alege selectiv fragmente din lucrarea "O Analiza a Coranului" de Nicolae din Cuza, în scopul de a sprijinii teza sa falsă că, creștinii și Musulmanii se închină aceluiași Dumnezeu. Nicolae din Cuza vrea să impace perspectiva musulmanilor ca Dumnezeu este o singura persoana, cu intelegerea creștinilor ca Dumnezeu este Trinitate. Volf este forțat să recunoască că ceea ce face Nicolae din Cuza este "un exercitiu intelectual foarte dificil"; cu alte cuvinte este o lucrare care nu sta in picioare in fața logicii și adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Baza lui Nicolae din Cuza pentru constructia sa teologică este de natura filozofică (neoplatonică).

Folosind cuvintele lui Nicolae din Cuza, Volf susține că o singură religie ar aduce "pace permanenta". Modul de a realiza acest lucru este prin "conferinte" (p. 47). Trebuie specificat că, conferințele sunt cele ecumenice.

Volf introduce conceptul de "interpretare caritabila", care de fapt este o trădare progresivă a dogmelor creștine fundamentale (pag. 50).

Singurul mod in care Nicolae din Cuza poate veni cu ceva care satisface pe creștinii nominali și musulmanii nominali, este utilizarea misticismului creștin. El recurge la teologia mistică a lui Dionisie Areopagitul, un părinte al bisericii din secolul VI. Acest părinte al bisericii si-a pus numele ucenicului lui Apostolul Pavel din Faptele Apostolilor 17, spunand cititorilorsăi că el de fapt a fost adevaratul Dionisie in cartea F.A., când în realitate el a trăit în secolul VI. Cercetatorii din ultimele două secole au dovedit ca este un impostor, dar Biserica Ortodoxă încă îl respectă ca un părinte al bisericii. Prin urmare el este numit Pseudo-Dionisie, sau Falsul Dionisie.

Falsul-Dionisie a fost un filozof neoplatonic. Scrierile lui filozofice/teologice sunt apofatice în esenta. Teologia apofatică declara "ceea ce Dumnezeu nu este". Se mai numeste si teologia negației. Raționamentul in spatele acestei teologii este aceasta: Dumnezeu fiind infinit, atunci El este imposibil ca sa fie cunoscut. Ca urmare, putem exprima lucruri despre Dumnezeu mai mult prin negare. Acest tip de

teologie evită numeroasele referințe Biblice despre revelația de sine a lui Dumnezeu. (Geneza 17:1-3;. Ex 3:2-6; Coloseni 2:9;. Ioan 14:8-11). Apophatismul de fapt neagă persoana lui Dumnezeu, este reducționist, și permite susținătorilor săi să speculeze cum doresc. Acesta este motivul pentru care Volf a ales Tratatul lui Nicolae din Cuza; fiindca el adaptează intelegerea Trinității din Crestinism la Islam.

Volf il considera pe Falsul-Dionisie ca un filozof-teolog profund (pag. 52), dar nu dezvaluie informatiile compromițătoare despre Dionisie. Cum reuseste Volf să estompeze conceptul Trinitatii prin folosirea teologiei mistice a lui Pseudo-Dionisie? Volf susține că, dacă Dumnezeu este infinit și de necunoscut, atunci El este dincolo de conceptul de numar (unul sau trei), și dincolo de conceptul de persoană (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt), (Pag. 52).

După ce citeaza discutia lui Nicolae din Cuza pe tema teologiei creștine si teologiei Coranului puse una lângă alta (pag. 53-54), Volf face o declaratie scandaloasă, spunănd ca tot ce musulmani resping în ceea ce privește Trinitatea, creștinii resping de asemenea. Ce minciună nerușinată! Perspectiva Biblică despre Dumnezeu este aceasta: o esență manifestată în trei persoane. Perspectiva Coranului despre dumnezeul lor este urmatoarea: o esență manifestat într-o singură persoană. Mai mult de atât, esența Dumnezeului Biblic este diferită de esența dumnezeului musulman, deoarece avem de a face cu două entități diferite. Concluzia lui Volf este absolut falsă!

În realitate, tot ceea ce creștinii afirmă despre Trinitate, musulmanii resping, așa cum am văzut într-o discuție anterioară sub titlul "Un cuvânt comun". Respingerea esențială a musulmanilor priveste persoana Domnului Cristos în ceea ce privește pozitia Lui eterna ca Fiu, cat si Divinitatea Lui.

În final, în eseul său, Nicolae din Cuza revine la menținerea conceptului Trinitarian, spunand în mod clar că toate acțiunile lui Dumnezeu și atributele Sale sunt legate de Trinitate. Lui Volf nu-i place acest lucru, și de aceea el ramane la teologia mistică a Falsului-Dionisie (pag. 57).

Secțiunea despre Nicolae din Cuza se încheie cu un set de declarații deplorabile si apostate din partea lui Volf. Iată un exemplu parafrazat: adevarul îmbrățișat de toti este aspectul important în lupta de idei, și nu încearcarea de a-i portretiza pe adversarii nostrii ca fiind greșiti. Aceasta se numește interpretare caritabilă (pag. 58).Răspunsul meu pentru Volf este faptul că, în lupta de idei, adevărul nu va fi îmbrățișat de toți, și adevărul nu este caritabil. Aceasta este postmodernism, și Volf excelează în el. Dar Volf merge mai departe reafirmând că Dumnezeu este dincolo de orice înțelegere, și chiar spunând că nu avem nevoie să fim de acord cu privire la fiecare aspect despre Dumnezeu ca să ne putem închina la acelasi Dumnezeu. Aceasta este culmea ereziilor, cu o componentă postmodernistă.

După aceea Volf face apel la Martin Luther. El recunoaște că Luther a afirmat că creștinii și musulmanii se închină aceluiași Dumnezeu, deoarece reformatorul se afla sub teroarea cuceririi turcești, (pag. 60). Luther respinge si neagă faptul că musulmanii sunt salvati ca urmare a credinței lor, lucru care lui Volf nu-i place. Ca rezultat, el il citează pe Erasmus din Rotterdam pentru a contracara pe Luther. Ce a spus Erasmus despre turci? El a susținut că turcii sunt jumătate creștini (Pag. 73). Apoi, Volf afirmă că

musulmanii pot fi salvati chiar avand convingeri greșite despre Dumnezeu, și că, credința lor în atotputernicia lui Dumnezeu este destul.

Una dintre cele mai noi tehnici pe care Volf le folosește în cartea sa, este afirmarea adevărurilor creștine cardinale, dar simultan el neagă validitatea lor, în scopul de a satisface așteptările musulmane (pp.127-147). Volf folosește acestă tactică pentru a convinge cititorul că, cartea lui nu este o erezie scandalosă.

La pagina 74, Volf afirmă că distorsionarile musulmane despre cine este Dumnezeu, nu sunt radical diferite de distorsionarile unor creștini pe același subiect. Dar apoi la pagina 79, el afirmă că musulmanii resping o intelegere trinitariană despre Dumnezeu. Auto-contradicțile sunt la ele acasă in scrierile lui Volf. La pagina 81, el il pune pe Dr. Al Mohler pe aceeași poziție cu militantii islamici din Malay. Acest lucru dovedește cât de intolerant este Volf cu adevăratii creștini, și căt de gata este el să sacrifice pentru ideologia islamică. Aceasta este adevarata fatza a ecumenismului, cea mai intolerantă formă de amestec religios.

Volf recunoaște că, creștinii și musulmanii împărtășesc doar câteva idei scripturale, dar nu la nivelul care creștinii și evreii împărtășesc parti Vechiul Testament. Mai târziu, el admite faptul că musulmanii resping Biblia, susținând că Scripturile au fost modificate. Am auzit această poveste și de la Mormoni. Orice sectă care dorește să- și ridice ideologia lor împotriva Bisericii și a Bibliei va veni cu aceasta teorie nefondată si copilărească. În ciuda tuturor acestor aberații, Volf propune o cale de ieșire din propia încurcătură, folosind un termen numit "similitudine suficientă", pag. 89.

Apoi, el vine cu o propunere politică, ca musulmanii si crestinii sa se concentreze la ceea ce este in comun intre ei, și să dea afară ce este diferit. O evaluare rapidă va dovedii că aproape nimic nu este comun între cele două grupuri. Dar Volf este neclintit în calea lui ecumenică și solicită ca toti creștinii sa iubească pe aproapele lor musulman ca pe ei înșiși, pană acolo ca sa adopte credinta si practicile lor musulmane (pag. 94).

La pagina 95 el foloseste o generalizare uriasa, implicând că al doilea Consiliu de la Vatican (1962-65) este o declarație autoritară pentru toti crestinii, referinta fiind facuta cu privire la Allah si Dumnezeul Bibliei ca fiind una si aceasi persoana. În realitate, decretele Vaticanului sunt recunoscute numai de romano-catolici.

După o vreme, Volf dezvăluie convingerile lui ecumenice/crislamiste. Iata care sunt: la pagina 124 el "se întreabă" dacă Islamul și creștinismul sunt două căi diferite, dar la fel de bune care duc la același Dumnezeu, sau dacă calea lui Hristos și calea lui Mohamed sunt două versiuni ale aceleiași religii. La pagina 191, el considera pe musulmani și creștini ca având un Dumnezeu comun, și islamul și creștinismul ca două versiuni ale aceluiași lucru. Apoi, la pagina 193, el afirmă că islamul și creștinismul sunt variante ale aceluiași lucru. Volf face o afirmație blasfemiatoare!

Continua cu nerușinare să impună "reguli pentru amestecul religiilor". El împinge pe creștini să participe la Ramadan, adăugând la aceasta rugăciunea de cinci ori pe zi, în prostrație și recitand Al Fatiha, primele

7 versete din Coran. Trebuie să ne oprim aici pentru un moment! Dacă cineva ar recita Al Fatiha, primele versete ale Coranul, mai târziu vor accepta alte versete din Coran și de acolo nu va fi departe de o convertire la islam. Volf știe asta, dar vrea să împingă oamenii în Crislam. Acest lucru este diabolic!

Regulile lui Volf de “amestecarea religiilor" merg mai departe, cerând cititorului creștin să creadă că Mohamed a fost un profet, cel puțin la fel ca Martin Luther King Jr., spune el.

El chiar invita oamenii să amestece creștinismul lor cu Islamul, în orice proporție posibila, astfel încât creștinii sa devina Crislamisti cat de cat.

Iata ce spune Biblia despre cei care promovează o Evanghelie diferită: Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v'am propovăduit -o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit -o, să fie anatema! (Galateni 1:8-9)

Volf s-a pus sub anatema Cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie constatat că jumătate din conținutul cărții este aceasi idee repetata la nesfarsit. Volf pledă cu cititorul să practice iubirea ecumenică și să renunțe la caracterul distinctiv al Crestinismului. La pagina 152, Volf deplânge faptul că, creștinii sunt atât de dedicati cu privire la identitatea lor și nu vor să o dilueze în favoarea relațiilor crestino-musulmane religioase, lucru care le-ar place musulmanilor.

El mărturisește că, cartea “Allah, Un Răspuns Creștin” a fost scrisă de el ca o completare a documentului Yale “Un Răspuns Creștin la un Cuvânt Comun între Noi și Voi ". Sunt de acord, raspunsul “Yale" este o tradare masiva a creștinismului, și această carte este actul final. Miroslav Volf l -a trădat pe Hristos în primul rând, și apoi a trădat Biserica Creștină adevărată. La un nivel moral el nu este diferit de Iuda Iscarioteanul. Prin urmare, semnatari ai documentului "Răspunsul Yale" au comis un act de apostazie.