ioan17 · web viewminunea este la fel de mare în fiecare mântuire proprie. dincolo te văd pe...

CHARLES H. SPURGEONMEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUIDimineaţa şi Seara

1 Iunie

DIMINEAŢA

Astfel, a fost o seară si apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi. Genesa 1:5

A existat această egalitate de la început? Lumina şi întunericul au împărţit tărâmul timpului încă din prima zi? Atunci nu e de mirare că şi eu pot să trec cu atâta uşurinţă de la strălucirea bunăstării la întunericul nenorocirii. Nu voi găsi întotdeauna lumina amiezii nici în ce priveşte sufletul meu, trebuie să mă aştept la anotimpuri de jale în care să plâng după bucuriile de dinainte şi să-L caut pe Cel iubit prin noapte. Nu sunt singur în asta nici pe departe, pentru că toţi aleşii Lui Dumnezeu au cântat la un moment dat despre judecată şi milă, despre durere şi izbăvire, despre jale şi bucurie. Aşa a fost aranjat de către Divinitate ca ziua şi noaptea să existe mereu în creaţia spirituală şi naturală până când vom ajunge în Ţara despre care stă scris: „...în ea nu va mai fi noapte..." (Apocalipsa 21:25). Poruncile Tatălui nostru sunt bune şi înţelepte. Şi atunci ce e mai bine pentru tine să faci, suflete al meu? Învaţă mai întâi să fii împăcat cu această stare a lucrurilor şi fii gata, asemenea lui Iov, să primeşti de la Domnul şi bune şi rele. Apoi studiază, ca să te bucuri de toate darurile zilei şi ale nopţii. Laudă-L pe Domnul pentru soarele fericirii atunci când răsare şi pentru întunericul nopţii atunci când se lasă. Există frumuseţe şi în răsărit, şi în apus, cântă despre ea şi preamăreşte-L pe Domnul. Asemenea privighetorii, lasă glasul tău să curgă la orice oră. Crede că noaptea e la fel de folositoare ca şi ziua. Roua harului divin cade din ceruri în timpul nopţii durerii. Stelele promisiunii strălucesc nestingherite în întunericul necazului. Indiferent ce s-ar întâmpla, continuă să-L slujeşti pe Domnul. Dacă în timpul zilei cuvântul de ordine este „munca", atunci noaptea înlocuieşte-l cu „paza". Fiecare oră îşi are folosinţa ei, tu continuă să-L slujeşti pe Domnul până când El îţi va apărea în toată gloria Lui. Suflete al meu, noaptea ta de bătrâneţe şi de moarte se apropie, nu te teme de ea, pentru că e parte din zi. Şi Domnul a spus că „...îl va ocroti totdeauna" (Deuteronom 33:12).

SEARA

El va face pustia lui ca un Rai. Isaia 51:3

Mi se pare ca am viziunea unei sălbăticii înfiorătoare, a unui deşert întins şi groaznic, asemenea Saharei. Nu văd nimic care să-mi bucure privirea, sunt obosit de imaginea unui nisip fierbinte şi arid, acoperit de zeci de mii de schelete albe ale unor oameni nenorociţi care au murit în chinuri după ce s-au rătăcit în pustiul nemilos. Ce vedere înfricoşătoare! Ce groaznic! O mare de nisip fără margini şi fără nici o oază, un cimitir întunecat pentru un neam părăsit! Dar priveşte şi bucură-te! Deodată, ieşind din nisipul arzător, văd un fir al renaşterii. Şi pe măsură ce creşte, apare şi un boboc, bobocul se deschide — şi e un trandafir şi lângă el un crin îşi ţine capul plecat. Şi ce minune! Odată ce parfumul acelor flori se răspândeşte, pustietatea este transformată într-un câmp roditor ce înmugureşte de jur împrejur, având harul Libanului şi desăvârşirea Carmelului şi Sharonului. Acum nu e Sahara, este Paradisul. Acum nu mai e valea umbrelor morţii, pentru că în locul în care zăceau în soare scheletele albe se întâmplă o minune a reînvierii şi morţii se ridică, o armată puternică şi nemuritoare. Isus este acel fir al renaşterii şi prezenţa Lui reînnoieşte toate lucrurile. Minunea este la fel de mare în fiecare mântuire proprie. Dincolo te văd pe tine, dragă cititorule, un copil părăsit, nespălat, desfăşat, pângărit cu propriul tău sânge, lăsat hrană animalelor de pradă. Dar iată, o bijuterie a fost aruncată în sânul tău de către o mână divină şi de dragul ei ai fost păzit de providenţă, eşti spălat şi curăţat de mizeria ta, eşti adoptat în familia cerească, pecetea dragostei este pusă pe fruntea ta, inelul credinţei pe degetul tău — acum eşti un prinţ al Domnului, deşi nu demult erai un orfan, un netrebuincios. O, lăudaţi puterea fără egal şi harul divin care preschimbă deşerturile în grădini şi face inima pustiită să cânte de fericire.

2 Iunie

DIMINEAŢA

Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, si Duhul împotriva firii pământeşti. Galateni 5:17

În inima fiecărui credincios se dă o luptă constantă între firea veche şi cea nouă. Firea veche este foarte activă, şi nu pierde nici o ocazie de a-şi îndrepta toate armele mortale împotriva harului nou născut; pe de altă parte, firea cea nouă este întotdeauna gata să reziste şi să-şi distrugă duşmanul. Harul va folosi întotdeauna rugăciunea, credinţa, speranţa şi dragostea ca să alunge răul. El ia „toată armătura Lui Dumnezeu" (Efeseni 6:11) şi se luptă din răsputeri. Aceste două firi opuse nu vor înceta niciodată să se lupte, cât timp ne vom fi pe acest pământ. Pelerinul lui Bunyan, Christian, s-a luptat cu Apollyon trei ore, dar bătălia cu el însuşi a durat până a trecut prin poarta îngustă spre râul Iordan. Duşmanul este atât de legat de noi, încât nu putem scăpa niciodată de el atâta timp cât purtăm trupurile acestea. Deşi suntem tulburaţi, şi adesea în luptă crâncenă, avem întotdeauna un Ajutor atotputernic, pe Isus, Căpetenia mântuirii noastre. El este întotdeauna cu noi şi ne asigură că vom fi „mai mult decât biruitori" (Romani 8:37) prin El. Cu o asemenea existenţă, firea nou născută este mai mult decât egală cu duşmanii ei. Lupţi cu duşmanul astăzi? Sunt Satana, lumea şi firea împotriva ta? Nu te descuraja şi nu dispera. Luptă înainte, fiindcă Dumnezeu însuşi este de partea ta! Iehova-Nisi este steagul tău, şi Iehova-Rofi este vindecătorul rănilor tale. Nu te teme, fiindcă vei birui. Cine poate lupta contra Atotputerniciei? Luptă înainte, uitându-te „ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre" (Evrei 12:2). Deşi lupta este lungă şi aspră, biruinţa va fi dulce, şi răsplata promisă glorioasă.

Mergeţi din biruinţă-n biruinţăLuptând, în rugăciune şi Duh SfântCa să învingeţi firea prin credinţăŞi să ajungeţi la răsplată, pe un nou pământ.

SEARA

Învăţătorule. Matei 19:16

Dacă tânărul din Evanghelie a folosit acest titlu în convorbirea cu Domnul, cu cât sunt eu mai îndreptăţit să mă adresez astfel! El este într-adevăr învăţătorul meu în amândouă sensurile, un Stăpân care conduce şi care învaţă. Îmi place să merg alături de El şi să stau la picioarele Sale. Sunt slujitorul şi ucenicul Său, şi socotesc că aceste două titluri îmi aduc o mare onoare. Dacă m-ar întreba de ce Il numesc „bun", aş avea răspunsul potrivit. Este adevărat că „binele este Unul singur" (Matei 19:17), dar El este Dumnezeu, şi toată bunătatea dumnezeirii străluceşte cu putere în El. Din experienţa mea am descoperit că este bun, atât de bun încât tot binele de care am avut parte a venit prin El. A fost bun cu mine când eram mort în păcate, fiindcă m-a ridicat prin puterea Duhului Său Sfânt. A fost bun cu mine în toate nevoile, încercările, luptele şi durerile mele. Nu există un Stăpân mai bun, fiindcă slujirea Sa înseamnă libertate, şi regulile Sale iubire. Aş vrea să fiu măcar a mia parte atât de bun ca El. Când mă învaţă ca un învăţător, este negrăit de bun. Învăţătura Sa este divină, manierele Sale plăcute, şi sufletul Său este însăşi blândeţea. Nici o eroare nu se amestecă cu învăţăturile Lui; aurul adevărului Său este pur, şi toate învăţăturile Sale conduc la bunătate, sfinţind şi întărind ucenicul, îngerii cred că este un Stăpân bun, şi îşi găsesc plăcerea în lauda Sa. Sfinţii din vechime au dovedit că este un Stăpân bun, şi fiecare dintre ei s-a bucurat să cânte „sunt robul Tău, Doamne" Umila mea mărturie ar trebui să aibă acelaşi efect. Voi mărturisi aceasta în faţa prietenilor şi vecinilor mei, pentru ca, prin mărturia mea, ei să fie conduşi să-L caute pe Domnul Isus ca Invăţător. O, dacă ar face asta! Nu ar regreta niciodată o alegere atât de înţeleaptă. Dacă ar lua asupra lor jugul acesta uşor, s-ar găsi într-o slujbă atât de regală, încât ar rămâne în ea pentru totdeauna.

3 Iunie

DIMINEAŢA

Ei erau olari, si locuiau în livezi şi în lunci; locuiau acolo lângă împărat, şi lucrau pentru El. 1 Cronici 4:23

Olarii erau muncitori foarte apreciaţi, iar regele avea nevoie de ei; de aceea, erau în slujba regală, deşi materialul cu care lucrau nu era decât lut. Şi noi putem fi angajaţi într-o lucrare însemnată a Domnului, dar trebuie să privim ca un mare privilegiu orice lucrare pe care o facem pentru El; de aceea, ne vom îndeplini chemarea, sperând că „pe când voi vă odihniţi în mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite de argint, şi penele lui sunt de un galben auriu" (Psalmi 68:13). Textul ne spune că cei care „locuiau în livezi şi lunci" aveau condiţii grele de trai şi multă muncă. Poate că şi-ar fi dorit să locuiască în oraş, să aibă parte de viaţa, societatea şi rafinamentul lui, dar şi-au păstrat locurile stabilite, fiindcă trebuiau să lucreze pentru împărat. Locul în care locuim este fixat, şi nu trebuie să-l părăsim dintr-o toană sau un capriciu, ci să căutăm să-I slujim Domnului, fiind o binecuvântare pentru cei printre care trăim. Aceşti olari şi grădinari aveau companie regală, fiindcă „locuiau acolo lângă împărat". Deşi trăiau în livezi şi lunci, locuiau acolo cu regele. Nici un loc şi nici o ocupaţie, oricât de josnică şi neplăcută, nu ne pot despărţi de comuniunea cu Domnul nostru. Atunci când vizităm cocioabe, spaţii aglomerate, ateliere sau închisori, putem merge cu Regele. În toate lucrările credinţei, putem conta pe comuniunea cu Isus. Când ne aflăm în lucrarea Sa, depindem de zâmbetul Lui. Voi, lucrători necunoscuţi care munciţi pentru Domnul vostru în mijlocul mizeriei şi josniciei, înveseliţi-vă, fiindcă în grămezile de bălegar s-au găsit nestemate, oalele de lut au fost umplute cu comori cereşti, şi buruienile au fost transformate în flori preţioase. Locuiţi cu Regele pentru a face lucrarea Sa, şi atunci când El îşi scrie cronicile, numele vostru va fi amintit.

SEARA

S-a smerit. Filipeni 2:8

Isus este marele învăţător al adevăratei smeriri. Avem nevoie să învăţăm zilnic de la El. Priviţi-L pe învăţător luând un prosop şi spălând picioarele ucenicilor Săi! Urmaşi ai lui Christos, nu vreţi să vă umiliţi? Priviţi-L ca Slujitor al slujitorilor, şi n-o să mai puteţi fi mândri! Nu este propoziţia aceasta sumarul biografiei Sale: „s-a smerit"? In timpul vieţii Sale pe pământ, nu s-a dezbrăcat El de hainele măririi una după alta, până în momentul în care, gol, a fost răstignit pe cruce? Nu s-a lepădat El de Sine, vărsându-Şi sângele, renunţând la toate pentru noi, până în momentul în care, sărac şi lipsit, a fost îngropat într-un mormânt? Cât de jos a ajuns Mântuitorul nostru! Cum mai putem fi mândri? Aşează-te la picioarele crucii, şi numără picăturile purpurii care te-au curăţat. Poartă coroana de spini. Priveşte-I umerii biciuiţi, scăldaţi încă în sânge. Priveşte-i mâinile şi picioarele străpunse de piroane, şi întreaga-I făptură supusă batjocurii şi invidiei. Observă amărăciunea, neliniştea şi durerea care se oglindesc pe faţa Lui. Ascultă strigătul cutremurător „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27:46). Şi dacă nu te arunci la pământ în faţa crucii, înseamnă că n-ai văzut-o. Dacă nu te umileşti în prezenţa lui Isus, nu îl cunoşti. Ai fost atât de pierdut, încât numai sacrificiul singurului Fiu al Lui Dumnezeu te putea salva, Gândeşte-te la asta, şi aşa cum a făcut Isus, pleacă-te şi tu în umilinţă la picioarele Sale. Simţământul iubirii uimitoare a lui Christos pentru noi ne umileşte mai mult decât propria noastră vină. Fie ca Domnul să ne aducă în meditaţie la Calvar. Atunci poziţia noastră nu va mai fi cea a celui mândru, ci a celui umil, care iubeşte mult pentru că i s-a iertat mult. Mândria nu poate trăi lângă cruce. Să ne aşezăm acolo şi să ne învăţăm lecţia, apoi să ne ridicăm şi să o punem în practică.

4 Iunie

DIMINEAŢA

Bunătatea Lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, si dragostea Lui faţă de oameni. Tit 3:4

Cât de minunat este să-L vezi pe Mântuitorul în comuniune cu poporul Său iubit! Nimic nu poate fi mai uimitor decât acest fapt, care ţi se arată sub conducerea Duhului Sfânt Lasă-ţi mintea să mediteze o clipă asupra istoriei iubirii Mântuitorului, şi o mie de fapte de afecţiune ţi se vor descoperi singure — toate cele ce au fost făcute din inima lui Christos, şi au fost primite cu gânduri şi emoţii puternice în inimile reînnoite ale credincioşilor. Atunci când medităm la această dragoste minunată şi privim cum slăvita Căpetenie a bisericii o acoperă cu toate bogăţiile Lui, sufletele noastre vor fi copleşite de bucurie. Cine ar putea îndura o asemenea revărsare de iubire? Atunci când Duhul Sfânt ne descoperă o părticică a acestei iubiri, sufletul nostru este mult prea copleşit pentru a mai îndura; cât de uimitoare trebuie să fie vederea ei completă! Atunci când sufletul va avea înţelegerea de a discerne toate darurile Mântuitorului, înţelepciunea de a le preţui şi timpul de a medita la ele, aşa cum se va întâmpla în lumea ce va să vie, vom comunica cu Isus într-un mod mult mai apropiat. Dar cine îşi poate imagina dulceaţa unei asemenea comuniuni? Trebuie să fie unul din lucrurile care la inima omului nu s-au suit, pregătite de Dumnezeu pentru cei care Il iubesc. O, să deschizi uşa grânarului lui Iosif, şi să vezi ce a pregătit El pentru noi! Descoperirea aceasta ne va copleşi cu iubire. Prin credinţă vedem „ca într-o oglindă, în chip întunecos" (1 Corinteni 13:12) imaginea reflectată a bogăţiilor Sale, dar când vom vedea cu ochii noştri lucrurile cereşti, ne vom cufunda într-un torent de părtăşie! Până atunci, cântarea noastră de laudă va fi rezervată Binefăcătorului nostru, Isus Christos, a cărui dragoste este Minunată, mult mai presus de dragostea umană.

SEARA

A fost înălţat în slavă. 1 Timotei 3:16

L-am văzut pe iubitul nostru Domn în zilele în care a fost pe pământ, umilit şi îndurerat, fiindcă a fost „dispreţuit şi părăsit de oameni; om al durerii si obişnuit cu suferinţa" (Isaia 53:3). El, a cărui strălucire este ca lumina zorilor, a purtat un veşmânt de durere peste hainele Sale zilnice: ruşinea şi reproşurile I-au fost veşminte. Totuşi acum, de vreme ce pe lemnul blestemat a triumfat asupra puterilor întunericului, credinţa noastră Il va vedea pe Rege întorcându-se „din Edom... în haine roşii" (Isaia 63:1), îmbrăcat în splendoarea victoriei. Cât de glorios trebuie că a fost în ochii îngerilor, când un nor L-a răpit ochilor muritorilor, şi El s-a înălţat la cer! Acum El poartă slava cu care L-a îmbrăcat Dumnezeu înainte de întemeierea pământului, şi mai poartă încă o slavă — slava pe care a câştigat-o în bătălia împotriva păcatului, morţii şi iadului. Ca Biruitor, El poartă coroana de slavă. Ascultaţi cântarea care i se aduce în cer! Este o cântare nouă: „vrednic este Mielul care a fost junghiat" (Apocalipsa 5:12), fiindcă El ne-a „răscumpărat pentru Dumnezeu" (vers. 9). El poartă slava unui Mijlocitor care nu poate da greş, a unui Prinţ care nu poate fi înfrânt, a unui Biruitor care a învins orice duşman, a unui Domn care a câştigat inima fiecărui supus. Isus poartă toată slava pe care o poate oferi cerul, toată lauda pe care I-o pot aduce zecile de mii şi mii de mii de îngeri. Mintea ta limitată nu poate cuprinde măreţia slavei Sale; totuşi, când va coborî pe norii cerului însoţit de toţi sfinţii îngeri, vom vedea toată această strălucire: „va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale" (Matei 25:31). O, ce splendoare va fi în slava Sa! Va bucura inimile tuturor copiilor Săi. Şi momentul acela nu va fi sfârşitul laudei noastre, fiindcă veşnicia va răsuna de laudele Sale. „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic" (Psalmi 45:6). Cititorule, dacă vrei să te bucuri de slava viitoare a lui Christos, trebuie să-L slăveşti începând de acum. Faci aşa ceva?

5 Iunie

DIMINEAŢA

Apoi Domnul a închis uşa după El.Geneza 7:16

Noe a fost despărţit de lume de mâna iubirii divine. Uşa alegerii se închide între noi şi lume, în care există multă răutate. Noi „nu mai suntem din lume" (loan 17:11), după cum nici Isus nu era din lume. Noi nu putem intra în păcatul, veselia şi plăcerile mulţimii; nu putem juca pe străzile Bâlciului Deşertăciunilor alături de copiii întunericului, fiindcă Tatăl nostru Ceresc a închis uşa. Noe a fost închis de Dumnezeul său. „Intră în corabie, tu şi toată casa ta" (Genesa 7:1) a fost invitaţia Domnului, prin care El a arătat clar că intenţiona să locuiască şi El în arcă cu slujitorul Său şi familia lui. Deci toţi cei aleşi locuiesc în Dumnezeu şi Dumnezeu locuieşte în ei. Ferice de poporul închis în cercul care conţine Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Să nu fim niciodată nepăsători în faţa chemării divine - „vino, poporul Meu, intră în cămăruţa ta, închide uşa după tine, şi ascunde-te o clipă, până va trece vremea rea". Noe a fost închis, pentru ca nici un rău să nu-l poată atinge. Potopul l-a înălţat spre ceruri, şi vânturile l-au condus pe drumul lui. Afară din arcă, totul era ruină, dar înăuntru era numai pace. Fără Christos pierim, dar în Christos Isus este perfectă siguranţă. Noe a fost închis în aşa fel încât să nu-şi dorească să iasă, şi cei care sunt în Christos Isus sunt închişi în El pentru totdeauna. Ei nu vor mai ieşi, fiindcă credincioşia veşnică i-a închis, şi răutatea diavolului nu-i poate trage afară. Prinţul din casa lui David „închide, şi nimeni nu va deschide" (Apocalipsa 3:7). In zilele din urmă, când se va ridica şi va închide uşa ca Stăpân al casei, zadarnic vor bate proorocii falşi strigând „Doamne, deschide-ne", fiindcă uşa care a fost închisă după fecioarele înţelepte nu se va deschide în faţa nebuniei. Doamne, închide-mă înăuntru, prin harul Tău.

SEARA

Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu. 1 loan 4:8

Marca distinctivă a unui creştin este încrederea în dragostea lui Christos, şi legământul său de a-L iubi pe Christos în schimb. Mai întâi, credinţa pecetluieşte sufletul omului, îndreptăţind sufleul să spună cu apostolul: Christos „m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Galateni 2:20). Apoi dragostea îşi adaugă semnătura şi sigilează inima cu recunoştinţă şi dragoste pentru Isus, în schimb. „Il iubim, pentru că El ne-a iubit întâi" (1 Ioan 4:19). In zilele măreţe ale creştinismului timpuriu, o perioadă eroică a credinţei creştine, această dublă pecete se vedea clar în toţi credincioşii lui Isus. Erau oameni care cunoşteau dragostea lui Christos, şi se sprijineau pe ea aşa cum un om se sprijină de un baston cu o rezistenţă dovedită. Dragostea pe care o simţeau pentru Domnul nu era o emoţie liniştită pe care să o ascundă într-un ungher al sufletelor lor. Nu vorbeau despre El numai în întâlnirile lor private din prima zi a săptămânii, când se adunau ca să cânte imnuri spre slava lui Christos Isus, Cel Răstignit. Nu, era o pasiune atât de ferventă, o energie atât de puternică, încât era vizibilă în toate acţiunile lor, vorbită în toate conversaţiile lor zilnice, şi văzută clar în ochii lor. Dragostea pentru Isus era o flacără care le hrănea inima şi sufletul,- de aceea, prin propriile ei puteri, îşi croia drum spre omul din afară şi strălucea acolo. Zelul pentru slava Regelui Isus era sigiliul şi marca tuturor creştinilor. Fiindcă depindeau de dragostea lui Christos, îndrăzneau mult; pentru că Il iubeau pe Christos, făceau mult, şi la fel se întâmplă şi acum. Copiii Lui Dumnezeu sunt conduşi de dragoste în tot ce fac: dragostea lui Christos îi conduce. Ei se bucură că dragostea divină este aşezată asupra lor. Ei simt că este adusă în inimile lor de Duhul Sfânt, care le este dăruit De aceea, prin forţa recunoştinţei, îşi iubesc Mântuitorul cu o inimă curată şi fierbinte. Cititorule, tu Il iubeşti? Înainte să adormi, răspunde sincer acestei întrebări.

6 Iunie

DIMINEAŢA

Iată, eu sunt prea mic. Iov 40:4

Iată un cuvânt de încurajare pentru tine, sărmane păcătosule! Crezi că nu trebuie să te întorci la Domnul pentru că eşti josnic. Nu există sfânt pe pământ care nu s-a simţit vreodată ca fiind un păcătos. Dacă Iov, Isaia sau Pavel ar fi spus toţii „sunt un om josnic", sărmane păcătosule, ţi-ar fi fost ruşine să li te alături lor în confesiune? Dacă harul divin nu şterge tot păcatul din inima credinciosului, cum speri să faci asta de unul singur? Şi dacă Domnul îi iubeşte pe oameni deşi aceştia sunt răi crezi că nu te va iubi şi pe tine? Crede în Christos, deşi eşti un oropsit al societăţii! Isus te cheamă şi tu trebuie să-I răspunzi. „Nu pe cei drepţi, pe păcătoşi a venit Isus să-i cheme." Spune: „Tu ai murit pentru păcătoşi. Eu sunt un păcătos, Isuse, spală-mă cu sângele Tău." Dacă îţi vei mărturisi păcatele vei primi mântuirea. Dacă vei spune chiar acum din toată inima „Sunt rău, spală-mă", vei fi curăţit chiar acum. Dacă vei striga din tot sufletul:

„Aşa cum sunt, la Tine vinPutere n-am, Tu-mi fii sprijinMă spală-n Sângele-Ţi divinO, Mielule, eu vin, eu vin!"

Te vei ridica de aici cu toate păcatele iertate. Şi deşi azi dimineaţă te-ai trezit copleşit de toate păcatele omenirii, diseară te vei odihni în „Prea Iubitul Lui" (Efeseni 1:6). Dacă înainte purtai torentele păcatului, acum vei primi roba dreptăţii şi vei fi alb ca îngerii. Pentru că „acum", nu uita, „acum este vremea potrivită; „Iată că acum este ziua mântuirii" (2 Corinteni 6:2). Dacă vei crede în Cel care a salvat omenirea, vei fi salvat. Fie ca Duhul Sfânt să-ţi dea credinţa salvatoare în El, care îi primeşte la sânul Lui şi pe cei mai răi.

SEARA

Sunt ei Israeliţi? Şi eu sunt! 2 Corinteni 11:22

Avem aici o mărturie personală care are nevoie de dovezi. Apostolul ştia că mărturia lui este indiscutabilă, dar sunt mulţi oameni care nu au nici un drept la acest titlu şi totuşi pretind că aparţin Israelului Lui Dumnezeu. Dacă declarăm cu convingere „Şi eu sunt evreu!", să facem asta numai după ce ne-am cercetat inimile în prezenţa Lui Dumnezeu. Dar dacă avem dovada că Il urmăm pe Isus, dacă putem spune din inimă „Cred în El total numai în El, pur şi simplu, cred acum şi cred întotdeauna!", atunci locul pe care îl ocupă sfinţii Lui Dumnezeu ne aparţine nouă — toate bucuriile lor sunt şi ale noastre. Poţi să aparţii foarte puţin Israelului, să fii cel mai „neînsemnat dintre toţi sfinţii" (Efeseni 3:8), dar pentru că harul Lui Dumnezeu aparţine tuturor sfinţilor, nu numai celor avansaţi sau învăţaţi, putem să ne aducem argumentul: „Ei sunt evrei? şi eu sunt şi de aceea promisiunile, harul şi gloria sunt şi ale mele." Această mărturie, făcută cu dreptate, este una care va aduce o linişte nemăsurată. Când oamenii Lui Dumnezeu se bucură că sunt ai Lui, ce fericire este să poţi să spui „Şi eu!". Când vorbesc despre cum au fost iertaţi, „înfiaţi prin Isus Christos... spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui" (Efeseni 1:5,6), ce bine e să poţi răspunde „Prin mila Lui Dumnezeu, şi eu!". Dar această mărturie nu are numai bucurii şi privilegii, ci şi condiţii şi îndatoriri. Trebuie să fim alături de oamenii Lui Dumnezeu şi la bine şi la rău. Când auzim vorbindu-se despre ei cu ură şi dispreţ pentru că sunt creştini, trebuie să ieşim în faţă cu curaj şi să spunem „Şi eu!". Când îi vedem lucrând pentru Isus, dăruind din timpul lor, din talentul şi inima lor, trebuie să putem spune „Şi eu fac la fel!". Să ne dovedim recunoştinţa prin devotament şi să trăim asemenea celor care, după ce au cerut un privilegiu, sunt dispuşi să-şi asume toată responsabilitatea care vine cu acesta.

7 Iunie

DIMINEAŢA

Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul. Psalmi 97:10

Ai motive întemeiate să „urăşti răul". Gândeşte-te cât de mult te-a rănit deja! O, ce lume de înşelări păcătoase a adus în inima ta! Păcatul te-a orbit atât de mult, încât nu ai mai putut vedea frumuseţea Mântuitorului; te-a surzit atât de tare, încât nu ai mai auzit chemarea blândă a Răscumpărătorului. Păcatul ţi-a aşezat picioarele pe calea morţii, şi a turnat otravă în izvorul fiinţei tale. Ţi-a infectat inima, şi a facut-o „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ieremia 17:9). O, ce fiinţă erai atunci când răul şi-a făcut lucrarea în tine, înainte de intervenţia harului divin! Erai un moştenitor al răului, ca şi ceilalţi; alergai „după mulţime ca să faci rău" (Exod 23:2). Aşa eram cu toţii; dar Pavel ne aminteşte că „aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în numele Domnului Isus Christos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru" (1 Corinteni 6:11). Avem motive întemeiate, într-adevăr, să urâm răul, când privim înapoi şi îi vedem faptele mortale. Răul ne-a înşelat atât de mult, încât sufletele noastre ar fi fost pierdute dacă iubirea atotputernică nu ar fi intervenit să le răscumpere. Chiar şi acum este un vrăjmaş atotputernic, păzind să ne facă rău şi să ne tragă la pierzare. De aceea „urâţi răul", creştini, dacă nu vreţi să aveţi necazuri. Dacă vreţi să vă presăraţi cărarea cu spini şi să plantaţi urzici pe pernele patului de moarte, atunci neglijaţi să „urâţi răul"; dar, dacă vreţi o viaţă fericită şi o moarte paşnică, atunci umblaţi pe cărările sfinţeniei, urând răul până la capăt. Dacă vă iubiţi cu adevărat Mântuitorul şi vreţi să-L onoraţi, atunci „urâţi răul". Nu există nici un leac care să biruiască mai repede răul din sufletul creştinului ca părtăşia îmbelşugată cu Domnul Isus. Locuieşte cu El, şi îţi va fi imposibil să fii în pace cu păcatul.

Orânduieşte-mi paşii pe cărarea TaŞi fă să am o inimă curată,Fereşte de păcat făptura TaŞi ţine-i conştiinţa neîntinată.

SEARA

Fii plin de râvnă. Apocalipsa 3:19

Dacă vrei să vezi suflete convertite, dacă vrei să auzi strigându-se că „împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru" (Apocalipsa 11:15); dacă vrei să pui cununi pe capul Mântuitorului şi să înalţi tronul Său, atunci fii plin de râvnă. Fiindcă, sub stăpânirea Lui Dumnezeu, drumul spre convertirea lumii trebuie să fie râvna bisericii. Orice caracteristică creştinească va fi folosită, dar râvna va fi cea dintâi; prudenţa, cunoştinţa, răbdarea şi curajul vor urma la rândul lor, dar râvna trebuie să deschidă calea. Nu este măsura cunoştinţei tale, deşi aceasta este folositoare; nu este mărimea talentului tău, deşi acesta nu este de dispreţuit; râvna ta este cea care va face fapte mari. Râvna este fructul Duhului Sfânt. Ea îşi trage seva din operaţiile continue ale Duhului Sfânt în suflet. Dacă viaţa ta lăuntrică se diminuează, dacă inima ta bate mai încet în faţa Lui Dumnezeu, nu cunoşti râvna. Dar dacă totul este puternic şi viguros înăuntru, atunci nu vom putea simţi decât dragoste fierbinte când vom vedea împărăţia lui Christos venind şi voia Sa împlinindu-se pe pământ, ca şi în cer. Simţământul de adâncă recunoştinţă va hrăni râvna creştinului. Privind spre gura prăpastiei din care am fost salvaţi, găsim destule motive pentru care să sacrificăm şi să fim sacrificaţi pentru Dumnezeu. Râvna este stimulată şi de gândul viitorului veşnic. Priveşte cu ochii înlăcrimaţi la flăcările iadului, şi nu poate dormi. Priveşte cu dorinţă spre gloria cerului, şi nu poate decât să se înflăcăreze. Simte că timpul este scurt în comparaţie cu munca care trebuie făcută; de aceea, consacră tot ce are cauzei Domnului. Şi este întotdeauna întărită de amintirea exemplului lui Christos. El a fost îmbrăcat cu râvnă, de parcă ar fi fost o mantie. Cât de uşor merg roţile datoriei atunci când eşti cu El! El nu zăboveşte pe drum. Să dovedim că suntem ucenicii Lui manifestând acelaşi spirit de râvnă.

8 Iunie

DIMINEAŢA

Căci au fost mulţi morţi, pentru că lupta venea de la Dumnezeu. 1 Cronici 5:22

Luptător sub steagul Domnului Isus, citeşte versetul acesta cu bucurie sfântă. Dacă lupta venea de la Dumnezeu, victoria era sigură. Fiii lui Ruben, Gadiţii, şi jumătate din tribul lui Manase, număra de abia patruzeci şi cinci de mii de oameni buni de luptă, totuşi, în războiul cu hagareniţii, au ucis o sută de mii de oameni „căci, în timpul luptei, strigaseră către Dumnezeu, care i-a ascultat, pentru că se încredinţaseră în El" (1 Cronici 5:20). Domnul nu ne salvează printr-un număr mai mare sau mai mic; noi trebuie să mergem înainte în numele lui Iehova, chiar dacă suntem doar o mână de oameni, fiindcă Domnul Oştirilor este Căpetenia noastră. Ei nu şi-au neglijat armamentul, dar nici nu şi-au pus increderea în ei. Noi trebuie să folosim toate mijloacele care ne stau la îndemână, dar încrederea noastră trebuie să se sprijine numai pe Dumnezeu. El este sabia şi scutul poporului Său. Marele motiv al extraordinarului lor succes a fost „lupta venea de la Dumnezeu". Luptând cu Păcatul dinafară şi dinăuntru, cu erorile doctrinale sau practice, cu slăbiciunile spirituale din locurile de sus sau de jos, cu diavolul şi aliaţii lui, porţi luptele lui Iehova. Dacă El nu vrea să fie învins, nu trebuie să te temi de învingere. Nu te teme de numărul duşmanilor, nu tremura în faţa dificultăţilor sau imposibilităţilor, nu plânge din cauza rănilor sau a morţii. Luptă cu sabia Duhului, sabia cu două tăişuri, şi vei învinge duşmanul. „Biruinţa este a Domnului" (1 Samuel 17:47), şi El va da duşmanii în mâinile noastre. Cu picioare repezi, mână tare, inimă neînfricată şi zel arzător, aleargă spre câmpul de bătălie, şi oştile iadului vor fugi ca paiele în faţa vântului

Ridică-te! Ridică-te pentru Isus!Căci bătălia nu va ţine-n veşnicii;Azi se aude scrâşnetul de săbiiIar mâine totul va fi plin de bucurii:Biruitorul va primi cununa slaveiCare-l aşteaptă de la începutŞi va domni cu Regele măririiIn veac de veac, uitând ce l-a durut

SEARA

Vei vedea acum dacă ceea ce ţi-am spus se va întâmpla sau nu. Numeri 11:23

Dumnezeu i-a promis lui Moise că va hrăni toată mulţimea din deşert cu carne timp de o lună întreagă. Moise, cuprins dintr-o dată de necredinţă, privea mijloacele inexistente, şi nu vedea cum putea fi îndeplinită făgăduinţa. El se uita la creatură, nu la Creator. Oare Creatorul se aşteaptă ca creatura să îndeplinească vreo promisiune pentru El? Nu. Cel care face promisiunea o împlineşte întotdeauna prin atotputernicia Sa. Dacă El vorbeşte, se face — se face prin El însuşi. împlinirea făgăduinţelor Lui nu depinde de cooperarea sau de puterea omului. Putem vedea pe loc greşeala lui Moise. Totuşi, cât de des facem şi noi acelaşi lucru! Dumnezeu ne promite să ne împlinească nevoile, şi noi aşteptăm de la cele create să împlinească promisiunea; apoi, fiindcă vedem că cele create sunt slabe şi incapabile, ne cufundăm în necredinţă. De ce privim în direcţia aceea? Vrem să mergem la Polul Nord ca să culegem fructe coapte? Într-adevăr, nu ar fi o nebunie mai mare decât să cauţi putere la cel slab, sau să aştepţi creatura să facă munca Creatorului. Să punem, deci, problema aşa cum se cuvine. Mijloacele vizibile pentru împlinirea promisiunii nu sunt o temelie suficientă pentru credinţă; atotputernicia Dumnezeului nevăzut este singura temelie solidă. El va face cu siguranţă tot ce a promis. După ce vom vedea clar că sarcina este a Domnului şi nu a creaturii, vom îndrăzni să ne cufundăm în neîncredere? Întrebarea Lui Dumnezeu ne readuce pe drumul cel bun: „Este mâna Domnului prea scurtă?" (Numeri 11:23). Fie ca, în îndurarea Lui, întrebarea aceasta să fie însoţită de binecuvântata declaraţie: „vei vedea acum dacă ceea ce ţi-am spus se întâmplă sau nu".

9 Iunie

DIMINEAŢA

Da, Domnul a făcut lucruri mari pentru noi, şi de aceea suntem plini de bucurie. Psalmi 126:3

Unii creştini sunt tentaţi să vadă doar partea întunecată a lucrurilor şi să se gândească mai degrabă la primejdiile prin care au trecut, decât la minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru ei. Intreabă-i care este impresia lor despre viaţa de creştin, şi îţi vor descrie veşnicele lor conflicte, adânca lor mâhnire, încercările grele şi păcătoşenia din inimile lor, fără cea mai mică aluzie la îndurarea şi ajutorul Lui Dumnezeu. Dar un creştin al cărui suflet este sănătos va spune plin de bucurie: „voi vorbi, dar nu despre mine, ci în onoarea Dumnezeului meu. „M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă, şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru” (Psalmi 40:2-3). Domnul a făcut lucruri mari pentru [mine], de aceea [sunt plin] de bucurie. O asemenea experienţă pură este cea mai bună declaraţie pe care o poate face un copil al Lui Dumnezeu. Este adevărat că suferim încercări, dar este la fel de adevărat că suntem izbăviţi din ele. Este adevărat că luptăm cu viciile, şi suntem pe deplin conştienţi de acest lucru, dar este la fel de adevărat că avem un Mântuitor puternic, care a învins aceste vicii şi ne poate scăpa de stăpânirea lor. Privind în urmă, ar fi greşit să nu recunoaştem că am fost în Mlaştina Disperării şi am trecut prin Valea Umilinţei, dar ar fi la fel de rău să uităm că am trecut prin ele în mod sigur şi profitabil; nu am rămas blocaţi, mulţumită atotputernicului nostru Ajutor şi Conducător, care ne-a scos şi ne-a „dat belşug" (Psalmi 66:12). Cu cât mai mari sunt necazurile noastre, cu atât mai puternice trebuie să fie mulţumirile către Dumnezeu, care ne-a condus în siguranţă şi ne-a păstrat până acum. Durerea noastră nu poate să acopere melodia laudei; amărăciunile sunt parte din cântecul vieţii noastre: „Domnul a făcut lucruri mari pentru noi, şi de aceea suntem plini de bucurie".

SEARA

Cercetaţi Scripturile. loan 5:39

Cuvântul grecesc „cercetat" semnifică o căutare strictă, apropiată, harnică şi curioasă, aşa cum fac oamenii când caută aur, sau vânătorii adevăraţi când urmăresc prada. Nu trebuie să ne mulţumim cu citirea superficială a unui capitol ci, la lumina Duhului, să căutăm cu înflăcărare înţelesurile adânci ale Cuvântului. Sfânta Scriptură trebuie cercetată — multe din învăţăturile ei pot fi aflate numai prin studiu atent. In ea există lapte pentru copilaşi, dar şi hrană tare pentru oamenii puternici, învăţaţii au spus că în fiecare cuvânt se ascunde un munte de semnificaţii, în fiecare verset din Scriptură. Tertulian exclama: „iubesc plinătatea Scripturii!" Nici un om care zgârie Cartea Lui Dumnezeu la suprafaţă nu are câştig; trebuie să sapi şi să scormoneşti până ajungi la comoara ascunsă. Uşa Cuvântului se deschide numai cu cheia hărniciei. Scripturile cer cercetare. Sunt scrierile Lui Dumnezeu, purtând timbrul şi pecetea divină. Cine îndrăzneşte să le trateze cu uşurinţă? Cel care le dispreţuieşte Il dispreţuieşte pe Dumnezeu, care le-a scris. Dumnezeu nu vrea ca Bibliile noastre să devină martori împotriva noastră în ziua judecăţii. Cuvântul Lui Dumnezeu va răsplăti cercetătorul. Dumnezeu nu ne cere să mutăm un munte de piatră ca să găsim un bob de grâu, fiindcă Biblia este un lan bogat. Nu trebuie decât să deschidem uşa hambarului, şi vom avea parte de belşug. Scriptura pune stăpânire pe cercetător. Ea este plină de surprize. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, ea străluceşte cu toată splendoarea descoperirii în faţa ochilor care o caută, ca un templu uriaş pavat cu aur şi îmbrăcat în rubine, smaralde şi pietre scumpe. Nimic nu se compară cu adevărul Scripturii. În cele din urmă, Scriptura Il descoperă pe Isus: „ele mărturisesc despre Mine" (loan 5:39). Nici un motiv nu poate fi mai puternic decât acesta: cel care îl găseşte pe Isus găseşte viaţa, cerul şi toate lucrurile. Fericit este cel care, cercetând Scriptura, Il descoperă pe Mântuitorul.

10 Iunie

DIMINEAŢA

Căci, dacă trăim, pentru Domnul trăim.Romani 14:8

Dacă Dumnezeu ar fi vrut, fiecare dintre noi ar fi intrat în cer în momentul convertirii. Nu era absolut necesar să întârziem aici ca să ne pregătim pentru nemurire. Este posibil ca o persoană să fie luată în cer şi să fie gata să împărtăşească moştenirea sfinţilor în lumină chiar în momentul în care a crezut în Isus. Este adevărat că sfinţirea noastră este un proces lung şi continuu, şi că nu vom fi desăvârşiţi până când nu ne vom lepăda de trupurile acestea pieritoare; dar, dacă Dumnezeu vrea, poate să ne schimbe nedesăvârşirile în desăvârşire, şi să ne ia în cer de îndată. De ce, deci, mai suntem aici? Şi-ar ţine Dumnezeu copiii departe de Paradis mai mult decât este necesar, fie chiar şi un moment? De ce se află încă armata Lui Dumnezeu pe câmpul de luptă, când o singură lovitura le-ar putea asigura victoria? De ce rătăcesc încă încoace şi încolo, când un singur cuvânt de pe buzele Lui i-ar putea duce direct în ceruri, spre împlinirea speranţelor lor? Răspunsul este că „pentru Domnul trăim", şi că să arătăm şi altora iubirea Sa. Rămânem pe pământ ca semănători care seamănă sămânţa, ca plugari care desţelenesc ogorul, ca vestitori care vestesc mântuirea. Noi suntem aici „sarea pământului" (Matei 5:13), ca să fim o binecuvântare pentru lume. Suntem aici ca să-L slăvim pe Christos prin vieţile noastre de zi cu zi. Suntem aici ca să lucrăm pentru El, şi ca „unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu" (2 Corinteni 6:1). Să ne întrebăm dacă vieţile noastre îşi ating scopul. Să trăim vieţi înflăcărate, folositoare, sfinte, „spre lauda slavei harului Său" (Efeseni 1:6). Între timp, să tânjim să fim cu El şi să cântăm în fiecare zi.

Inima mea e lângă El, la tronul sfântŞi nici un rău n-o va putea atinge:Trăiesc în aşteptare, ascultândO voce care-mi spune „ridică-te, şi vei învinge".

SEARA

Dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. loan 5:39

Isus Christos este Alfa şi Omega Bibliei. El este tema constantă a paginilor sfinte; de la început până la sfârşit, ele mărturisesc despre El. Încă de la creaţiune Il vedem ca făcând parte din Sfânta Treime. Îl vedem în făgăduinţa privitoare la Sămânţa femeii. Îl vedem tipizat în arca lui Noe. Călătorim cu Avraam, şi El vede zilele lui Mesia. Locuim în corturi cu Isaac şi Iacov, hrănindu-ne cu făgăduinţa sfântă. Il auzim pe venerabilul Israel vorbind despre Şilo şi, în numeroasele tipuri ale legii, găsim oglindirea Mântuitorului. Profeţi şi regi, preoţi şi predicatori, cu toţii privesc într-o singură direcţie — stau cu totii asemeni heruvimilor, care au privit pe deasupra arca şi şi-au dorit să privească înăuntru, şi să citească taina marii împăcări a Lui Dumnezeu. În Noul Testament, cu mai mare claritate, vedem că Domnul este singurul subiect care străbate întregul. Nu este un lingou aici şi câteva grăunţe de aur dincolo. Este o temelie solidă de aur, fiindcă întreaga substanţă a Noului Testament este Isus răstignit, şi până şi propoziţia de încheiere cuprinde numele Răscumpărătorului. Ar trebui să citim întotdeauna Scripturile sub această lumină Ar trebui să considerăm Cuvântul o oglindă, prin care Christos priveşte din ceruri. Atunci, privind în Evanghelie, îi vom vedea faţa ca într-o oglindă. Este adevărat că reflecţia este slabă, dar este o pregătire binecuvântată pentru timpul când îl vom vedea faţă în faţă. Biblia conţine scrisorile lui Isus Christos către noi, parfumate cu dragostea Lui. Paginile ei sunt veşmintele Regelui nostru, şi miros a mir, aloe şi casie. Scriptura este carul regal în care călătoreşte Isus, îmbrăcat cu dragostea fiicelor Ierusalimului. Scripturile sunt scutecele în care a fost înfăşat pruncul Isus; desfă-le şi Il vei vedea pe Mântuitorul. Esenţa Cuvântului Lui Dumnezeu este Christos.

11 Iunie

DIMINEAŢA

Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. 1 loan 4:19

Planeta noastră nu are nici o altă lumină în afară de soare, iar inima nu are altă dragoste pentru Isus, în afară de dragostea care vine chiar de la El. Toată dragostea noastră pentru Dumnezeu trebuie să izvorască din fântâna iubirii infinite a Lui Dumnezeu. Acesta trebuie să fie un adevăr măreţ şi sigur: Îl iubim pentru singurul motiv că El ne-a iubit întâi. Dragostea noastră pentru El este rezultatul iubirii Sale pentru noi. Oricine poate admira de departe lucrările Lui Dumnezeu, dar căldura iubirii nu poate fii simţită de inimă decât prin lucrarea Duhului Sfânt. Ce minunat este faptul că am ajuns să-L iubim pe Christos, noi, aşa răi cum suntem! Cât de uimitoare este lucrarea Lui Dumnezeu care ne-a adus înapoi, atunci când ne-am răzvrătit împotriva Lui! Nu, noi n-am fi avut nici un grăunte de iubire pentru Dumnezeu, dacă El însuşi n-ar fi semănat iubirea în sufletele noastre! Dragostea, deci, s-a născut din dragostea Lui Dumnezeu în inimile noastre; din cauza originii ei divine, trebuie să aibă parte de hrană divină. Dragostea este o plantă exotică. Nu creşte în mod natural în pământul sufletului uman; trebuie să fie plantată. Dragostea pentru Isus este o floare delicată şi, dacă primeşte numai hrana produsă de stâncile inimilor noastre, se va ofili curând. Fiindcă vine din ceruri, trebuie să se hrănească cu pâine cerească. Nu poate trăi în Sălbăticie, dacă nu este hrănită cu mană. Dragostea trebuie hrănită cu dragoste. Sufletul şi viaţa iubirii noastre pentru Dumnezeu este iubirea Lui pentru noi.

Te iubesc, Doamne, dar nu cu o iubire omeneascăCăci eu nu am iubire, nici măcar de dăruit;Te iubesc, Doamne, cu o dragoste cereascăCăci prin iubirea Ta trăiesc la nesfârşit.Sunt un nimic, gunoi şi pleavă aruncată-n vântDar ştiu că pot fi ridicat pe dată prin al Tău cuvânt.

SEARA

Acolo a sfărâmat El săgeţile, scutul, sabia, şi armele de război. Psalmi 76:3

Gloriosul strigăt al Mântuitorului nostru „s-a sfârşit!" (loan 19:30) a fost dangătul de înmormântare al tuturor adversarilor poporului Său. El semnifica că au fost sfărâmate „săgeţile, scutul, sabia, şi armele de război". Eroul de pe Golgota şi-a folosit crucea ca pe o nicovală şi vaietele ca pe un ciocan, sfărâmând în bucăţi snop după snop de păcate, otrăvitele „săgeţi" ale răului. El a călcat în picioare fiecare acuzaţie, şi a distrus orice incriminare. Ce lovitură glorioasă este cea pe care o dă ciocanul marelui Spărgător, mult mai tare decât orice armă a lui Tor! Suliţele diavolului au fost sfărâmate în bucăţi, şi scuturile infernului au fost rupte ca nişte vase de lut! Isus a scos sabia mortală a puterii satanice din teaca ei făcută de om. A rupt-o de genunchi, cum rupe un om vreascurile, şi a aruncat-o în foc. Prea iubiţilor, săgeata păcatului nu mai poate răni de moarte credincioşii. Condamnarea nu mai este o sabie ascuţită, fiindcă pedeapsa păcatelor noastre a fost purtată de Christos. Prin binecuvântatul nostru înlocuitor şi Garant a fost făcută ispăşirea deplină a păcatelor noastre. Cine ne mai poate acuza acum? Cine ne poate condamna? „Christos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat" (Romani 8:34). Isus a făcut iadul să se înfioare, a stins toate săgeţile aprinse, şi a frânt orice suliţă a răului. Pământul este presărat cu ţăndări şi rămăşiţe din armele iadului, care au rămas doar pentru a ne aminti de pericolul care a trecut şi de marea noastră izbăvire. Păcatul nu mai are stăpânire asupra noastră. Isus l-a nimicit şi l-a îndepărtat pentru totdeauna. O, duşmăniile, eforturile tale de distrugere au ajuns la capăt. Vorbiţi despre lucrările minunate ale Domnului. Amintiţi-I numele în fiecare moment, atunci când soarele străluceşte şi atunci când soarele apune. Binecuvântează-L pe Domnul, suflete al meu.

12 Iunie

DIMINEAŢA

Ai fost cântărit în cumpănă, şi ai fost găsit uşor.

Daniel 5:27

Este bine să ne cântărim pe cântarul Cuvântului Lui Dumnezeu. Poţi să o faci citind psalmii lui David şi, în timp ce meditezi la fiecare verset, să te întrebi: „pot să spun şi eu la fel? Simt eu ce a simţit David? Este inima mea la fel de zdrobită din cauza păcatului? Este sufletul meu la fel de încrezător în clipa încercării, şi pot să cânt despre îndurările Domnului aşa cum a cântat David în peştera Adulam sau în locurile întărite din En-Ghedi? Am cerut paharul mântuirii în numele Domnului?" Apoi întoarce paginile la viaţa lui Christos şi, în timp ce citeşti, întreabă cât de mult ai ajuns să I te asemeni. Tânjeşte după blândeţea, umilinţa şi dragostea pe care El le-a învăţat şi arătat. Ia apoi epistolele, şi vezi dacă îl poţi însoţi pe apostol în experienţele sale. Ai strigat vreodată ca el „o, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din acest trup de moarte"? (Romani 7:24). Ai simţit vreodată aceeaşi apăsare? Ţi-ai spus vreodată că eşti cel mai mare păcătos, şi mai prejos de cel din urmă sfânt? Ştii ceva despre consacrarea Lui? Poţi să i te alături şi să spui „pentru mine, a trăi este Christos, şi a muri este un câştig" (Filipeni 1:21)? Dacă citim cuvântul Lui Dumnezeu ca pe un test al condiţiei noastre spirituale, vom avea motive să ne oprim de multe ori şi să spunem „Doamne, simt că nu am fost niciodată aici. O, adu-mă aici! Dăruieşte-mi adevărata căinţă, cum le-ai dăruit-o şi lor. Dăruieşte-mi adevărata credinţă; dăruieşte-mi mai mult zel; aprinde-mi inima cu dragoste; acordă-mi darul blândeţii; ajută-mă să mă asemăn mai mult cu Isus. Nu mă mai lăsa să fiu ,găsit uşor" atunci când sunt cântărit pe cântarul sanctuarului, nici să fiu ,găsit uşor" în cumpăna judecăţii. „Nu Judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi".

SEARA

El ne-a mântuit, şi ne-a dat o chemare sfântă.

2 Timotei 1:9

Apostolul a folosit timpul trecut când a scris „El ne-a mântuit" şi acesta indică faptul că acţiunea a fost deja terminată. Credincioşii în Christos Isus sunt mântuiţi. Nu sunt priviţi ca nişte persoane aflate într-o stare încurajatoare, din care vor fi salvate în cele din urmă, ci ca nişte persoane salvate deja. Mântuirea nu este o binecuvântare de care să te bucuri pe patul de moarte, şi pe care să o cânţi ca pe o speranţă viitoare; este un lucru făgăduit că va fi obţinut şi primit acum. Creştinul este perfect mântuit în planul Lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a rânduit pentru mântuire, şi scopul acesta este complet. El este mântuit şi din cauza preţului care a fost plătit pentru el „S-a sfârşit" (Ioan 19:30) a fost strigătul Mântuitorului înainte să moară. Credinciosul este perfect mântuit în Căpetenia legământului, fiindcă, aşa cum a căzut prin Adam, acum trăieşte prin Christos. Mântuirea completă este însoţită de o chemare sfântă. Cei pe care i-a salvat Mântuitorul pe cruce sunt chemaţi la timpul potrivit, prin puterea Duhului Sfânt, pentru sfinţenie. Ei îşi părăsesc păcatele, şi tânjesc să fie asemeni lui Christos. Aleg sfinţenia, nu din constrângere, ci prin influenţa unei firi noi, care îi face să se bucure de sfinţenie cum se bucurau înainte de păcat. Dumnezeu nu i-a ales şi nici nu i-a chemat pentru că erau sfinţi, ci i-a chemat ca să poată fi sfinţi, şi sfinţenia este frumuseţea pe care o lucrează Dumnezeu în ei. Calităţile de creştin pe care le vedem la credincioşi sunt lucrarea Lui Dumnezeu, ca şi lucrarea de răscumpărare. Astfel, plinătatea harului Lui Dumnezeu ne este oferită. Mântuirea vine prin har, fiindcă Domnul este Autorul ei. Ce alt motiv, în afară de har, ar fi putut să-l salveze pe păcătos? Mântuirea trebuie să vină prin har, fiindcă Domnul lucrează în aşa fel încât îndreptăţirea noastră să fie exclusă pentru totdeauna. Privilegiul credinciosului este mântuirea prezentă; dovada că este chemat este viaţa sa sfântă.

13 Iunie

DIMINEAŢA

Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată. Apocalipsa 22:17

Isus spune „să ia... fără plată". El nu vrea plată sau pregătire. El nu caută recomandarea emoţiilor noastre virtuoase. Dacă nu ai simţăminte bune, dar eşti doritor, eşti invitat; de aceea, vino! Dacă nu ai credinţă şi nici căinţă, vino la El, şi El ţi le va da. Vino aşa cum eşti, şi ia-le „fără plată" fără bani şi fără preţ. El se dăruieşte pe Sine însuşi celor în nevoie. Fântânile de la colţurile străzilor noastre sunt nişte dependinţe valoroase, şi nu ne putem imagina că cineva ar putea fi atât de nebun încât să stea în faţa apei strigând: „nu pot să beau fiindcă nu am nici un ban în buzunar". Oricât de sărac ar fi omul, fântâna este acolo şi, aşa cum este, poate bea din ea. Trecătorii însetaţi nu aşteaptă o permisiune specială ca să bea din fântână, fie că sunt îmbrăcaţi în purpură, fie în zdrenţe; însăşi existenţa fântânii le oferă permisiunea de a bea. Generozitatea unor prieteni necunoscuţi ne-a oferit lichidul răcoritor, şi noi îl luăm fără să mai întrebăm nimic. Poate că singurele persoane care trebuie să treacă însetate pe lângă fântânile de pe stradă sunt doamnele elegante şi domnii care călătoresc cu trăsura. Ei sunt însetaţi, dar nu atât de vulgari încât să bea. I-ar înjosi, cred ei, să bea dintr-o fântână publică, aşa că trec mai departe cu buzele uscate. O, cât de mulţi sunt cei care sunt bogaţi în fapte bune şi nu pot veni la Christos din cauza lor! „Nu pot fi mântuit" spun ei, „ca o prostituată sau un tâlhar". Ce! să meargă în cer ca un coşar? Nu există o altă cale, mai glorioasă decât cea a tâlharilor? Eu nu vreau să fiu mântuit în felul acesta. Asemenea lăudăroşi vor rămâne însetaţi pe vecie, dar „cine vrea, să ia apa vieţii fără plată".

SEARA

Depărtează de la mine neadevărul şi cuvântul mincinos. Proverbe 30:8

Dumnezeule, nu Te depărta de mine. Psalm 38:21

Aici avem două mari lecţii — pentru ce să ne rugăm şi împotriva a ce să ne rugăm. Cea mai fericită stare a unui creştin este starea de sfinţenie. Asemeni căldurii, care este foarte puternică lângă soare, fericirea creştinului este puternică doar lângă Christos. Nici un creştin nu se bucură de linişte atunci când urmăreşte scopuri deşarte; el nu are nici o satisfacţie dacă sufletul său nu umblă pe căile Domnului. Lumea îşi poate găsi oriunde fericirea, dar el nu poate. Eu nu-i învinovăţesc pe cei din lume care aleargă după plăceri. De ce aş face-o? Lasă-i să se sature. Aici este toată bucuria lor. O soţie convertită care nu mai spera în mântuirea soţului ei era întotdeauna foarte bună cu el, fiindcă spunea „mă tem că aceasta este singura lume în care este fericit; de aceea, am hotărât să-l fac cât se poate de fericit aici". Creştinii trebuie să-şi caute fericirea într-o sferă mai înaltă decât cea a frivolităţilor deşarte şi a plăcerilor păcătoase ale lumii. Scopurile uşuratice sunt periculoase pentru sufletele renăscute. Am auzit despre un filosof care, în timp ce privea stelele, a căzut într-un puţ; însă cei care privesc în jos cad mai adânc. Căderea lor este fatală. Nici un creştin nu este în siguranţă atunci când sufletul lui este leneş şi Dumnezeu este departe de el. Fiecare creştin este sigur în problema rămânerii în Christos, dar nici unul nu este sigur în experienţa sa de sfinţenie şi în comuniunea cu Christos în viaţa aceasta. Satana nu atacă un creştin care trăieşte cu Dumnezeu. Dar când creştinul se depărtează de Dumnezeu, se înfometează spiritual şi doreşte să se hrănească cu amăgirile pe care i le prezintă diavolul. El poate să stea uneori alături de copiii Lui Dumnezeu angajaţi în luptă, dar bătălia lui este scurtă. Cel care alunecă în Valea Umilinţei îl invită pe Apolion să-l atace. O, dacă am putea să umblăm umili cu Dumnezeul nostru

14 Iunie

DIMINEAŢA

Domnul să-ţi fie desfătarea

Psalmi 37:4

Învăţătura acestor cuvinte trebuie că li se pare foarte surprinzătoare celor străini de adevărata evlavie, dar, pentru credinciosul sincer, ea este comunicarea unui adevăr recunoscut. Viaţa credinciosului este descrisă aici ca o desfătare în Domnul, şi prin aceasta suntem asiguraţi de faptul că adevărata credinţă ne umple de fericire şi bucurie. Persoanele lipsite de evlavie şi simplii specialişti nu privesc niciodată credinţa ca pe o bucurie; pentru ei este o slujbă, o datorie, o necesitate, niciodată o plăcere sau o încântare. Dacă ajung religioşi până la urmă, acest lucru se întâmplă fie din cauză că au ceva de câştigat, fie pentru că nu îndrăznesc să facă altfel Gândul desfătării în religie este atât de ciudat, încât pentru majoritatea oamenilor cuvintele sfinţenie şi încântare sunt strict antonime. Dar credincioşii care Îl cunosc pe Christos au înţeles că desfătarea şi credinţa sunt atât de strâns unite, încât toate forţele iadului nu le pot despărţi. Cei care cunosc dragostea Lui Dumnezeu în toată inima lor află că toate „căile [Lui] sunt nişte căi plăcute, şi toate cărările [Lui] sunt nişte cărări paşnice" (Proverbe 3:17). Atâta bucurie, atâtea desfătări, atâta revărsare de binecuvântare găsesc sfinţii în Domnul lor încât, departe de a-L sluji din obişnuinţă, L-ar urma chiar dacă toată lumea s-ar lepăda de EL. Noi nu ne temem de Dumnezeu din constrângere. Credinţa noastră nu este o piedică; profesiunea noastră nu este cea a robiei. Noi nu suntem târâţi la sfinţenie, nici conduşi la datorie. Nu, pietatea noastră este plăcerea noastră, speranţa noastră este fericirea noastră, şi îndatoririle noastre sunt desfătarea noastră. Desfătarea şi adevărata religie sunt legate ca floarea de rădăcină — la fel de nedespărţite ca adevărul şi siguranţa. Ele sunt, de fapt, două diamante preţioase strălucind pe o montură din aur.

Atunci când gust din iubirea divinăMă simt cuprins de o nespusă bucurieMi-e inima de desfătare plinăŞi cerul se deschide într-o mare de lumină.

SEARA

Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine... pentru că am păcătuit împotriva ta. Daniel 9:8

Un simţământ adânc şi o vedere clară a păcatului, a hidoşeniei sale şi a pedepsei pe care o merită ar trebui să ne facă să ne plecăm adânc în faţa tronului. Am păcătuit, şi suntem creştini. Nu ar trebui să fie aşa! Am fost favorizaţi, şi suntem nerecunoscători. Atât de privilegiaţi, şi nu am adus fructe conform aşteptărilor. Cine este acela care, deşi angajat demult în lupta creştinului, ar putea să privească înapoi în trecut fară să roşească? Cât despre zilele dinaintea mântuirii, fie iertate şi uitate. Dar, de atunci în continuare, chiar dacă nu am păcătuit ca înainte, am păcătuit iar şi iar împotriva luminii şi iubirii — lumina care ne-a pătruns minţile, şi iubirea de care ne-am bucurat. O, cât este de îngrozitor păcatul unui suflet iertat! Păcatele unui păcătos neiertat sunt ieftine în comparaţie cu păcatele aleşilor Lui Dumnezeu, care au comuniune cu Christos şi îşi sprijină fruntea de pieptul lui Isus. Uitaţi-vă la David. Mulţi vor vorbi despre păcatul lui, dar eu cred că vă veţi gândi la căinţa lui. Ascultaţi-i oasele sfărâmate jelind cutremurătoarea mărturisire! Priviţi-i lacrimile care cad în ţărână, şi ascultaţi suspinele care însoţesc cântecul de harpă! Am păcătuit. Să căutăm, deci, spiritul căinţei. Priviţi-l din nou pe Petru. Se vorbeşce mult despre lepădarea lui Petru. Amintită-vă, însă, că este scris că Petru „a plâns cu amar" (Matei 26:75). Nu avem nici o lepădare pentru care să plângem? Păcatele noastre, cele dinainte şi cele de după convertire, ne-ar trimite direct în flăcările iadului dacă nu ar fi îndurarea divină care ne-a făcut diferiţi. Ea ne-a scos ca pe nişte tăciuni din foc. Suflete, pleacă-te adânc sub povara vinovăţiei tale, şi adoră-ţi Dumnezeul. Admiră harul care te-a salvat, îndurarea care te-a cruţat, şi dragostea care te-a iertat!

15 Iunie

DIMINEAŢA

Şi Sara a zis: „Dumnezeu m-a făcut de râs; oricine va auzi, va râde de mine". Genesa 21:6

Era departe de puterea naturii, şi chiar contrar legilor ei, ca Sara să fie onorată cu un fiu la vârsta ei. In acelaşi fel, este împotriva tuturor regulilor ca eu, un păcătos nenorocit, neajutorat şi stricat, să aflu harul de a purta în suflet Duhul Domnului Isus. Eu, care odinioară am fost cât se poate de disperat din cauza firii mele blestemate, pustii şi neroditoare, chiar eu am fost făcut în stare să aduc roadele sfinţeniei. Gura mea este plină de laudă şi veselie, datorită harului uimitor pe care l-am primit de la Domnul, fiindcă l-am găsit pe Isus, Sămânţa făgăduită, şi El va fi al meu pentru totdeauna! Astăzi voi înălţa psalmi de laudă către Domnul care şi-a amintit de starea mea păcătoasă, fiindcă „mi se bucură inima în Domnul, puterea mea a fost înălţată de Domnul; mi se deschide larg gura împotriva vrăjmaşilor mei, căci mă bucur de ajutorul Tău" (1 Samuel 2:1). Ii voi face să se bucure pe toţi cei care aud de marea mea izbăvire, şi de binecuvântata mea înălţare. Îmi voi surprinde familia cu pace din belşug. Îmi voi încânta prietenii cu marea mea fericire. Voi întări biserica cu mărturia mea plină de recunoştinţă, şi voi impresiona lumea cu bucuria conversaţiei mele. Bunyan ne spune că Mercy (îndurarea, n. trad.) râdea în somn, şi nu se mira când îl vedea pe Isus; bucuria mea nu va fi mai scurtă decât a ei, fiindcă Preaiubitul meu este tema gândurilor mele zilnice. Domnul Isus este o mare adâncă de bucurie; sufletul meu se va cufunda în ea, şi va fi învăluit în desfătările părtăşiei Sale. Sara îl privea pe Isaac şi râdea de bucurie, şi toţi prietenii ei râdeau cu ea; suflete, priveşte la Isus şi uneşte-te cu cerul în bucuria ta negrăită.

SEARA

Cel ce deschide, si nimeni nu va închide. Apocalipsa 3:7

Isus este Păzitorul porţilor raiului. El este cel care deschide uşa înaintea sufletului oricărui credincios, o uşă pe care nici un om şi nici un demon nu o poate închide. Ce bucurie este să afli că încrederea în El este cheia de aur care deschide porţile veşniciei. Suflete, porţi în inimă cheia aceasta, sau te încrezi în cine ştie ce spărgător înşelător, care te va părăsi la sfârşit? Ascultă următoarea parabolă a învăţătorului, şi aminteşte-ţi. Marele Rege a dat un ospăţ, şi a proclamat în toată lumea că nu vor intra decât cei care aduc cele mai frumoase flori. Sufletele oamenilor au înaintat cu miile spre poartă, şi fiecare a adus floarea pe care a crezut-o cea mai frumoasă, dar mulţi au fost izgoniţi din prezenţa Regelui şi nu au putut intra la ospăţ. Unii au adus mătrăguna superstiţiei, sau macii otrăvitori ai religiilor false, sau cucuta îndreptăţirii de sine, dar aceste flori nu sunt iubite de Rege. Purtătorii acestor flori sunt aruncaţi dincolo de porţile de mărgărit. Suflete, tu ai cules trandafirul din Saron? Porţi mereu la tine crinul din vale? Dacă este aşa, când vei ajunge la porţile cerului, vei vedea care este valoarea lor, fiindcă nu trebuie decât să le arăţi, şi Păzitorul îţi va deschide porţile cerului. Nu te va opri nici o clipă, fiindcă Portarul deschide întotdeauna celor ce poartă trandafirul. Cu trandafirul din Saron în mână, îţi vei croi drum până la tronul Lui Dumnezeu, fiindcă cerul nu are nimic care să-i întreacă frumuseţea. Dintre toate florile care înfloresc în paradis, nici una nu se poate întrece cu crinul din vale. Suflete, ia trandafirul însângerat al Calvarului prin credinţă, poartă-l prin dragoste, păstrează-l prin părtăşie, fă-l să-ţi fie totul în toate prin veghere, şi vei fi binecuvântat mai mult decât ai sperat, şi fericit mai mult decât ai visat. Isuse, fii al meu pentru totdeauna. Fii Dumnezeul meu, cerul meu, şi totul în toate.

16 Iunie

DIMINEAŢA

Eu dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri. loan 10:28

Creştinul nu trebuie să gândească sau să vorbească uşuratic despre necredinţă. Este o mare ocară la adresa Lui Dumnezeu, şi El este foarte nemulţumit atunci când un copil al Său nu crede în iubirea Sa, în adevărul Său şi în credincioşia Sa. Cum am putea să-L îndurerăm îndoindu-ne de harul Său sprijinitor? Creştine, este contrar fiecărei făgăduinţe din Cuvântul Lui Dumnezeu să fii uitat sau lăsat să pieri. Dacă ar fi aşa, cum ar fi putut El spune „poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, şi să nu aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chair dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip" (Isaia 49:15). Ce valoare ar mai avea promisiunea „pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine" (Isaia 54:10)? Unde ar fi adevărul din cuvintele lui Christos „Eu le dau "oilor mele", Ioan 10:27) viaţă veşnică; în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu" (loan 10:28-29). Unde ar fi doctrina harului? S-ar risipi toate dacă un copil al Lui Dumnezeu ar pieri. Unde ar fi adevărul Lui Dumnezeu, onoarea Sa, puterea Sa, harul Său, legământul Său şi jurământul Său, dacă unul dintre cei pentru care a murit Christos, şi care şi-a pus credinţa în El, ar fi aruncat? Alungă temerile acestea care îl dezonorează pe Dumnezeu. Scoală-te, scutură-te de praf şi pune-ţi veşmintele de slavă. Aminteşte-ţi că este un păcat să te îndoieşti de Cuvântul Său, mai ales că El ţi-a promis că nu vei pieri niciodată. Lasă viaţa veşnică din tine să se bucure în încredere.

Prin Evanghelie sunt înălţat la cer:Un Dumnezeu neschimbător, fără sfârşitMă-ntemeiază în speranţă pân' la El,Prin legământ, făgăduinţe şi sângele stropit.

SEARA

Domnul este lumina fi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică? Psalmi 27:1

Domnul este lumina şi mântuirea mea". Iată un interes personal: „lumina mea" şi „mântuirea mea". Sufletul este asigurat, şi de aceea o declară cu îndrăzneală. La naşterea din nou, lumina divina este turnată în suflet ca vestitor al mântuirii; acolo unde nu este destulă lumină ca să ne descopere întunericul din inimi şi să ne facă să tânjim după Domnul Isus, acolo nu există nici o dovadă a mântuirii. După convertire, Dumnezeul nostru este bucuria, mângâierea, călăuza, învăţătorul şi lumina noastră. El este lumina dinăuntru, lumina din jur, lumina reflectată de noi şi lumina care ni se descoperă. Observaţi că nu se spune că Domnul ne dă lumină, ci că El este lumină; nu că ne dă mântuire, ci că El este mântuirea. Cel care se sprijină pe Dumnezeu prin credinţă beneficiază de toate binecuvântările legământului. După ce se stabileşte acest adevăr, argumentul reiese sub forma unei întrebări: „de cine să mă tem?" Această întrebare îşi răspunde singură. Puterile întunericului nu ne mai pot înspăimânta, fiindcă Domnul, lumina noastră, le-a distrus. Condamnarea iadului nu mai este o ameninţare, fiindcă Domnul este mântuirea noastră. Aceasta este o provocare foarte diferită de cea a lăudărosului Goliat. Ea nu se bazează pe tăria unui „braţ de carne" (2 Cronici 32:8), ci pe puterea reală a atotputernicului EU SUNT (vezi Exod 3:14). „Dumnezeu este sprijinitorul vieţii mele". Iată al treilea epitet strălucitor; el ne arată că speranţa scriitorului era întărită cu o a treia coardă, care nu putea fi ruptă. Şi noi putem să acumulăm termeni de laudă pentru Domnul nostru darnic în faptele harului. Vieţile noastre îşi capătă puterea de la Dumnezeu; dacă El binevoieşte să ne facă puternici, nu putem fi slăbiţi de nici una din încercările duşmanului. „De cine să mă tem?" Întrebarea priveşte atât viitorul cât şi prezentul. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?" (Romani 8:31) fie acum, fie în timpurile ce vor veni!

17 Iunie

DIMINEAŢA

Vino în ajutor, Doamne. Psalmi 12:1

Rugăciunea în sine este remarcabilă, fiindcă este scurtă, potrivită, concisă şi sugestivă. David jeleşte pieirea oamenilor evlavioşi, şi de aceea îşi înalţă inima în implorare. Când creatura se prăbuşeşte, aleargă spre Creator. Este evident că David îşi simţea slăbiciunea, fiindcă de altfel nu ar fi strigat după ajutor. În acelaşi timp, el intenţiona sincer să se străduiască pentru cauza adevărului, fiindcă cuvântul „ajutor" nu este posibil atunci când noi înşine nu facem nimic. Există multă sinceritate, claritate de percepţie şi limpezime de exprimare în această rugăciune scurtă mai mult, într-adevăr, decât în lungile dizertaţii ale anumitor profesori. Psalmistul aleargă direct la Dumnezeu, cu o rugăciune bine gândită; el ştie ce caută şi ştie unde să caute. Doamne, învaţă-ne să ne rugăm în acelaşi mod binecuvântat. Ocaziile pentru folosirea acestei rugăciuni sunt frecvente. În nenorocirile providenţiale, este foarte potrivită pentru credincioşii încercaţi care văd că nu au nici un ajutor. Studenţii care se află în dificultăţi doctrinale pot să obţină lumină strigând „vino în ajutor, Doamne" către Duhul Sfânt, marele Invăţător. Luptătorii spirituali angajaţi în lupte lăuntrice pot să trimită după întăriri la tron, şi acesta este un model de cerere. Lucrătorii pe ogorul cerului pot obţine har prin ea în vreme de nevoie. Păcătoşii care se îneacă în îndoieli şi temeri pot să înalţe aceeaşi cerere; de fapt, această rugăciune poate servi oricărui suflet în nevoie, în orice împrejurare, timp şi loc. „Vino în ajutor, Doamne" ne va sluji în viaţă şi în moarte, în suferinţă şi în lucrare, în bucurie şi în durere. În El vom găsi ajutorul. Să nu întârziem să strigăm către El. Răspunsul la rugăciune este sigur, daca rugăciunea este oferită sincer lui Isus. Caracterul Domnului ne asigură că El nu-şi va părăsi poporul. Relaţia Sa ca Tată şi Mire ne garantează ajutorul Lui. Darul Său, Isus, este o promisiune pentru orice lucru bun, şi promisiunile Lui se sprijină pe „nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor" (Isaia 41:13).

SEARA

Atunci a cântat Israel cântarea aceasta: „Ţâşneşte, fântână! Cântaţi în cinstea ei!" Numeri 21:17

Fântâna de la Beer din pustie era vestită fiindcă era subiectul unei făgăduinţe: „la această fântână Domnul a zis lui Moise: strânge poporul, si le voi da apă" (Numeri 21:16). Poporul avea nevoie de apă, şi apa le-a fost făgăduită prin îndurarea Dumnezeului lor. Noi avem nevoie de harul ceresc, şi în legământul Său Domnul s-a obligat să ne dea tot ce cerem. Fântâna a devenit cauza unui cântec. Înainte ca apa să ţâşnească, credinţa a făcut poporul să cânte, şi când au văzut izvorul cristalin bulbucind, cântecul a devenit mai voios. In acelaşi fel, cei care cred în făgăduinţele Lui Dumnezeu ar trebui să se bucure la perspectiva redeşteptării divine în sufletele noastre. Atunci când o experimentăm ar trebui să fim cuprinşi de o bucurie sfântă. Suntem însetaţi? Să nu ne plângem, să cântăm. Setea spirituală este greu de îndurat, dar noi nu trebuie să o îndurăm. Făgăduinţa arată o fântână; să ne întărim şi să o căutăm. In continuare, fântâna este centrul rugăciunii. „Ţâşneşte, fântână". Trebuie să căutăm ceea ce a promis Dumnezeu că ne va da, fiindcă altfel se va crede că nu avem nici dorinţă, nici credinţă. Să ne întrebăm în seara aceasta dacă nu am făcut simple formalităţi din citirea Scripturii şi din exerciţiile devoţionale; ele ar trebui să fie un canal de har pentru sufletele noastre. O, fie ca Dumnezeu Duhul Sfânt să lucreze în noi cu toată puterea Sa, şi să ne umple cu toată plinătatea Lui Dumnezeu! In cele din urmă, fântâna este obiectul unui efort „Au săpat-o mai marii poporului cu toiagul lor de cârmuire" (vers. 18). Domnul vrea să fim activi în obţinerea harului. Toiegele noastre nu sunt adaptate pentru săpat nisipul, dar noi trebuie să le folosim cu maximă îndemânare. Rugăciunea nu trebuie neglijată; adunarea noastră împreună nu trebuie uitată; hotărârile nu trebuie slăbite. Domnul ne va da pace din belşug, dar nu ca răsplată a leneviei. Să ne deşteptăm deci şi să-L căutăm pe Cel din care ţâşneşte apă vie.

18 Iunie

DIMINEAŢA

Răscumpărătorul tău. Isaia 54:5

Isus, Răscumpărătorul, este al nostru pentru totdeauna, Toate slujbele lui Christos sunt puse în serviciul nostru. El este Rege pentru noi, Preot pentru noi, şi Profet pentru noi. Oricând găsim un nou titlu al Răscumpărătorului trebuie să ni-l însuşim ca şi pe celelalte. Toiagul păstorului, nuiaua tatălui, sabia căpeteniei, mitra preotului, sceptrul prinţului, mantia profetului, toate sunt ale noastre. Isus nu are nici o demnitate pe care să nu o folosească pentru slăvirea noastră şi nici o prerogativă pe care să nu o exercite în apărarea noastră. Plinătatea Sa dumnezeiască este vistieria noastră statornică şi inepuizabilă. Umanitatea pe care a purtat-o pentru noi este a noastră în toată desăvârşirea ei. Nouă ne comunică desăvârşitul nostru Domn virtutea nepătată a unui caracter perfect; nouă ne oferă El eficacitatea merituoasă a unei vieţi devotate; asupra noastră îşi varsă răsplata unei supuneri ascultătoare şi a unei slujiri neîncetate. El transformă veşmântul neîncheiat al vieţii Sale în acoperământul nostru de frumuseţe, virtuţile strălucitoare ale caracterului Său în bijuteriile noastre, şi slăbiciunea supraomenească a morţii Sale în lauda şi gloria noastră. El ne-a lăsat prin testament ieslea Sa, din care am aflat că Dumnezeu a coborât la om, şi Crucea Sa, care să ne înveţe cum să urcăm noi la Dumnezeu. Toate gândurile, emoţiile, acţiunile, declaraţiile, minunile şi mijlocirile Sale au fost făcute pentru noi. El a păşit pe drumul suferinţei în folosul nostru şi ne-a lăsat ca moştenire cerească toate rezultatele muncii Sale de o viaţă. Acum, El este al nostru, ca şi înainte, şi nu se ruşinează să fie numit Domnul nostru Isus Christos, deşi El este cel binecuvântat şi singurul Monarh, Regele Regilor şi Domnul Domnilor. Christosul nostru este Christos pretutindeni şi oricând, pentru totdeauna şi cu tot mai multă bucurie. O suflete, prin puterea Duhului Sfânt, cheamă-ţi în dimineaţa aceasta „Răscumpărătorul".

SEARA

Eu intru în grădina mea, soro, mireaso. Cântarea Cântărilor 5:1

Inima credinciosului este grădina lui Christos. El a cumpărat-o cu sângele Său preţios, şi acum intră în ea şi o cere pentru El. O grădină implică separarea. Ea nu este proprietate publică, nu este o sălbăticie. Este îngrădită şi împrejmuită. Ar fi bine ca zidul de despărţire dintre biserică şi lume să fie mai limpede şi mai puternic. E trist să auzi un creştin spunând „ei bine, nu-i nici un rău să faci asta; nu-i nici un rău să faci cealaltă", apropiindu-se de lume cât se poate de tare. Harul este în declin în sufletul care se întreabă cât de departe poate să meargă în asemănarea cu lumea. O grădină este un loc de frumuseţe. Ea depăşeşte frumuseţea terenurilor sălbatice şi necultivate. Adevăratul creştin trebuie să caute să fie mai strălucitor în viaţă decât cel mai bun moralist, fiindcă grădina lui Christos trebuie să aibă cele mai frumoase flori. Cele mai bune daruri ale noastre sunt sărace în comparaţie cu ceea ce merită Christos; să nu-L supărăm cu plante ofilite şi pipernicite. Cei mai rari, frumoşi şi aleşi crini şi trandafiri înfloresc în locul pe care Christos îl numeşte al Său. Grădina este un loc de creştere. Sfinţii nu trebuie să rămână nedezvoltaţi, la stadiul de mugure şi boboc. Noi trebuie să creştem „în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos" (2 Petru 3:18). Creşterea va fi rapidă dacă Isus este grădinarul şi Duhul Sfânt roua de sus. O grădină este un loc în care să te retragi. Domnul Isus Christos ne rezervă sufletele ca pe un loc în care să se manifeste într-un fel pe care nu-l arată lumii. O, dacă creştinii ar fi mai rezervaţi, şi dacă şi-ar ţine inimile mai bine păzite pentru Christos! Noi ne tulburăm şi ne îngrijorăm adesea, ca şi Marta, din prea multă slujire, şi nu mai avem camera Mariei, în care să stăm la picioarele lui Isus. Fie ca Domnul să ne ude şi astăzi grădina cu stropii harului Său.

19 Iunie

DIMINEAŢA

Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt. Faptele Apostolilor 2:4

Binecuvântarea acestei zile ar fi extraordinară dacă am fi „umpluţi cu Duhul Sfânt". Consecinţele pe care le-ar avea această umplere sfântă asupra sufletelor noastre sunt imposibil de estimat. Viaţa, mângâierea, lumina, puritatea, puterea, pacea, şi multe alte binecuvântări preţioase nu pot fi despărţite de prezenţa Duhului Sfânt. Ca un ulei sfinţit, El unge capul credinciosului, îl pune deoparte pentru preoţia sfinţilor, şi le oferă harul de a-şi executa slujba. Ca singura apă purificatoare, El ne curăţă de puterea păcatului şi ne sanctifică pentru sfinţenie. Luminaţi de razele Sale cereşti şi pure, nu mai suntem întuneric, ci lumină pentru Domnul. Ca un foc, El ne scoate din gură şi ne aşează firea consacrată deasupra flăcărilor. El este focul de jertfă prin care suntem făcuţi în stare să ne oferim sufletele ca o „ jertfă vie" (Romani 12:1) Lui Dumnezeu. Ca o rouă cerească, El ne înlătură ariditatea şi ne fertilizează vieţile. O, dacă ar picura deasupra noastră în dimineaţa aceasta! O asemenea rouă ar fi un început minunat pentru astăzi. Ca un porumbel, cu aripi de iubire sfântă, El îşi întinde aripile asupra bisericii Sale şi asupra sufletelor credincioşilor; ca un Mângâietor, El ne aruncă îngrijorările şi îndoielile în pacea iubirii Sale. El coboară asupra celor aleşi aşa cum a coborât asupra Domnului la Iordan, şi mărturiseşte că sunt fii lucrând în ei un duh de fii care strigă „Ava, adică Tată" (Galateni 4:6). Ca şi vântul, El aduce suflare de viaţă oamenilor; suflând încotro vrea, El grăbeşte operaţia prin care creaţia spirituală este animată şi susţinută. Să ne ajute Dumnezeu să-i simţim prezenţa astăzi şi în flecare zi.

SEARA

Prea iubitul meu este al meu, şi eu sunt al lui; el îi paşte turma între crini. Până la răcoarea zilei, şi până la lungirea umbrelor, întoarce-te! Iubitule, sari ca o căprioară sau ca puiul de cerb, peste munţii ce ne despart. Cântarea Cântărilor 2:16-17

Cu siguranţă că unul dintre cele mai fericite versete ale Bibliei este acesta: „prea iubitul meu este al meu, şi eu sunt al lui". Acest gând este atât de liniştitor, atât de plin de siguranţă, atât de scăldat în fericire şi mulţumire, încât este foarte posibil să fi fost scris de autorul psalmului douăzeci şi trei. Deşi peisajul este extrem de frumos şi fermecător, nimic nu ar putea fi mai plăcut pe pământ, nu este o privelişte în întregime însorită. Există un nor pe cer, un nor care aruncă o umbră asupra scenei. Ascultaţi: „până la răcoarea zilei, şi până la lungirea umbrelor". Mai există un cuvânt, cel despre munţii Bether, sau „munţii care ne despart", şi, pentru cei îndrăgostiţi, nimic nu este mai amar decât despărţirea. Prea iubitule, s-ar putea ca aceasta să fie şi starea minţii tale: nu te îndoieşti de mântuirea ta, ştii că Christos este al tău, dar nu te desfătezi în El. Înţelegi că El se îngrijeşte de tine, aşa că nu te îndoieşti că eşti al Lui şi că El este al tău, dar mâna Sa stângă nu este încă sub capul tău, şi mâna Lui dreaptă nu te îmbrăţişează. O umbră de întristare se oglindeşte în inima ta, poate din cauza nefericirii, poate din cauza absenţei temporare a Domnului tău, astfel încât, chiar şi atunci când exclami „sunt al Lui!", eşti obligat să cazi în genunchi şi să strigi „până la răcoarea zilei, şi până la lungirea umbrelor, întoarce-te". „Unde este El?" întreabă sufletul. Şi răspunsul vine „El îşi paşte turma între crini". Dacă vrem să ÎI găsim pe Christos, trebuie să intrăm în comuniune cu poporul Său, şi să participăm la închinare cu sfinţii Lui. O, dacă L-am zări în seara aceasta! Dacă am cina cu El astăzi!

20 Iunie

DIMINEAŢA

Căci iată, voi porunci şi voi vântura casa lui Israel din toate neamurile, cum se vântură cu ciurul fără să cadă un singur bob la pământ! Amos 9:9

Orice vânturare vine la porunca şi cu permisiunea Domnului. Satana a trebuit să ceară permisiunea ca să ridice mâna asupra lui Iov. Mai mult, într-un anume sens, vânturarea noastră este lucrarea cerului, fiindcă textul spune „voi vântura casa lui Israel". Satana, ca un topor de oase, poate să ţină ciurul, sperând să distrugă bobul, dar mâna atotputernică a Stăpânului desăvârşeşte purificarea grâului prin însuşi procesul pe care duşmanul îl vrea nimicitor. Tu bob din grânarul Domnului, preţios dar mult vânturat, mângâie-te cu gândul binecuvântat că Domnul conduce îmblătitul şi vânturatul spre propria Sa slavă, şi spre folosul tău veşnic. Domnul Isus va folosi vânturătoarea din mâna Lui şi va despărţi boabele bune de gunoaie. Tot ce nu este Israel va fi îndepărtat de Israel. Grămada de pe duşumeaua hambarului nu este hrană curată; de aceea, procesul de cernere trebuie adus la îndeplinire. In ciur, numai greutatea adevărată are putere. Pleava şi paiele, care sunt uşoare, zboară în faţa vântului, şi rămâne numai bobul greu. Observaţi completa siguranţă a grâului Domnului; chiar şi celor mai mici boabe li s-a făgăduit că vor fi păstrate. Dumnezeu însuşi vântură, şi aceasta este o lucrare grea şi teribilă. El îi vântură în toate locurile, „din toate Ramurile"; El îi vântură în mod real, „cum se vântură cu ciurul"; şi totuşi, în ciuda greutăţilor, nici cel mai mic şi mai uşor bob nu cade pe pământ. Fiecare credincios este preţios în ochii Domnului. Adevăratul păstor nu pierde nici o oaie, bijutierul nu pierde nici un diamant, mama nu-şi pierde nici un copil şi omul nici o parte a trupului. Nici Domnul nu va pierde vreun membru al poporului Său răscumpărat. Oricât de mici am fi, dacă suntem ai Domnului, putem să ne bucurăm că vom fi păstraţi pentru Isus Christos" (Iuda 1).

SEARA

Îndată, ei şi-au lăsat mrejele şi au mers după EL Marcu1:18

De îndată ce au auzit chemarea lui Isus, Simon şi Andrei au ascultat fără comentarii. Dacă am pune întotdeauna în practică ceea ce auzim, prompt şi cu hotărâre, la prima ocazie favorabilă, înţelegerea harului şi citirea cărţilor sfinte ne-ar îmbogăţi spiritual. Cel care are grijă să mănânce imediat nu-şi pierde pâinea. Cel care face fapte conform unei doctrine, nu-i poate pierde beneficiile. Mulţi cititori şi ascultători sunt motivaţi să se schimbe, dar, din nefericire, proiectul rămâne un boboc care nu înfloreşte niciodată; de aceea, nu are nici un fruct. Ei aşteaptă, şovăie, şi apoi uită, până când, asemeni eleşteielor în nopţile cu îngheţ, şi care, atunci când soarele străluceşte ziua, se dezgheaţă doar pentru a îngheţa din nou. Fatalul mâine este roşu de sângele hotărârilor deşarte care au murit; el este abatorul nevinovaţilor. Suntem foarte îngrijoraţi când ne gândim că acest devotional de seară va rămâne neroditor, şi ne rugăm ca cititorii să nu rămână doar cititori, ci să se transforme în „împlinitori ai Cuvântului" (Iacov 1:22). Practicarea adevărului este cea mai profitabilă lectură. Dacă cititorul este impresionat de o îndatorire în timpul citirii acestor pagini, să se grăbească să o îndeplinească înainte ca lumina sfânta să se îndepărteze de sufletul lui. Mai bine să-şi părăsească cuibul, şi tot ce are, decât să nu răspundă chemării Stăpânului. Nu oferiţi loc diavolului prin amânare! Mişcaţi-vă atunci când ocazia şi redeşteptarea sunt într-o conjunctură fericită. Nu vă lăsaţi prinşi de propriile cuiburi, rupeţi funiile asemănării cu lumea. Mergeţi acolo unde vă cheamă slava. Ferice de scriitorul care găseşte cititori hotărâţi să-i urmeze învăţăturile; recolta lui va fi însutită, şi Stăpânul îl va primi cu mari onoruri. Să ajute Dumnezeu ca aceasta să fie şi răsplata acestor scurte meditaţii şi sugestii grăbite. Ingăduie-o, Doamne, robului Tău!

21 Iunie

DIMINEAŢA

Tu eşti cel mai frumos dintre oameni. Psalmi 45:2

Intreaga persoană a lui Isus este ca un diamant, şi toată viaţa Sa este ca o amprentä lăsată de sigiliu. El este complet; nu numai în câteva părţi, ci în tot întregul slăvit. Caracterul Său nu este o grămadă de culori frumoase amestecate confuz, nici un morman de pietre preţioase îngrămădite unele peste altele. El este un tablou de frumuseţe şi un pieptar de slavă. In El, toate lucrurile cu o bună reputaţie sunt aşezate în locurile cuvenite şi se înfrumuseţează unele pe altele. Nici o trăsătură din persoana Sa glorioasă nu atrage atenţia în detrimentul altora, fiindcă El este desăvârşit şi frumos în totalitate. O, Isus! Puterea Ta, harul Tău, dreptatea Ta, tandreţea Ta, adevărul Tău, maiestatea Ta şi inflexibilitaea Ta se unesc ca să facă un om, sau mai bine zis un Dumnezeu-om, cum nu s-a mai văzut în cer sau pe pământ copilăria Ta, veşnicia Ta, suferinţele Tale, biruinţele Tale, moartea Ta şi nemurirea Ta sunt întreţesute într-o tapiserie minunată, fără cusătură sau tăietură. Eşti o melodie fără discordanţă. Eşti o multitudine care nu poate fi divizată. Eşti totul, dar nu divers. Asemeni culorilor care se unesc în strălucirea curcubeului, toată slava cerului şi a pământului s-a întâlnit în Tine şi s-a unit atât de minunat încât nu mai există nimeni asemeni Ţie în toate; dacă toate virtuţile celor mai buni ar fi unite într-unul singur, nu ar putea rivaliza cu Tine, oglindă a tuturor desăvârşirilor. Ai fost uns cu undelemn sfânt de mir şi casie, pe care Dumnezeu l-a rezervat pentru Tine. Cât despre mireasma Ta, este ca un parfum sfânt, cu care nici un alt parfum nu se poate amesteca, nici măcar prin arta spiţerului; fiecare mireasmă este parfumată, iar întregul este divin. O, sfântă simetrie! O, rară îmbinare A multor perfecţiuni, care se strâng într-una. O, muzică cerească, nu ai asemănare. In tine toate coardele se întâlnesc şi cântă una.

SEARA

Totuşi temelia tare a Lui Dumnezeu stă neclintită.

2 Timotei 2:19

Temelia pe care se sprijină credinţa este aceasta: „Dumnezeu era în Christos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor” (2 Corinteni 5:19). Marele fapt pe care se bazează credinţa este că „Cuvântul s-a făcut Trup, şi a locuit printre noi" (loan 1:14) şi că „Christos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu" (1 Petru 3:18); „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn" (1 Petru 2:24), pentru că „pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (Isaia 53:5). Într-un cuvânt, marele stâlp al speranţei creştine este înlocuirea. Speranţa lui stă în jertfa de ispăşire a lui Christos pentru cel vinovat. Fiind făcut „păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea Lui Dumnezeu în El" (2 Corinteni 5:21), Christos a oferit o jertfa adevărată şi ispăşitoare în camera, locul şi folosul celor pe care Tatăl i-a dat, care sunt cunoscuţi de Dumnezeu pe nume şi recunoscuţi în inimile lor după încrederea pe care o au în Isus. Acesta este faptul cardinal al Evangheliei. Dacă această temelie ar fi îndepărtată, ce am mai putea face? Dar ea este la fel de neclintita ca şi tronul Lui Dumnezeu. Noi ştim acest lucru; ne liniştim cu el, ne bucurăm în el, şi desfătarea noastră este să ne ţinem de el, să medităm la el şi să îl proclamăm, dorind să fim mişcaţi de recunoştinţă în fiecare parte a vieţii şi conversaţiei noastre. In zilele noastre doctrina ispăşirii a fost atacată în mod direct. Oamenii nu pot îndura înlocuirea. Ei scrâşnesc din dinţi la gândul că Mielul Lui Dumnezeu a purtat păcatul omului. Dar noi, care cunoaştem din experienţă valoarea acestui adevăr, îl vom proclama cu încredere şi neîncetat împotriva lor. Nu îl vom dilua şi nu îl vom schimba, nu vom irosi nici o părticică din el. Numai Christos, înlocuitorul sigur, poate purta suferinţa umană şi poate suferi în locul oamenilor. Noi nu putem şi nu îndrăznim să renunţăm la acest adevăr, fiindcă el este viaţa noastră. În ciuda oricărei controverse, simţim că „totuşi, temelia tare a Lui Dumnezeu stă neclintită".

22 Iunie

DIMINEAŢA

El va zidi templul Domnului, va purta podoabă împărătească. Zaharia 6:13

Christos însuşi este ziditorul templului Său spiritual, şi El l-a clădit pe stânca iubirii Sale neschimbătoare, a harului Său atotputernic, a adevărului Său infailibil. Dar aşa cum a fost cu templul lui Solomon, la fel se întâmplă şi cu acesta; materialele au nevoie să fie pregătite. Sunt destui cedri în liban, dar nu sunt pregătiţi pentru zidire. Nu sunt tăiaţi, făţuiţi şi transformaţi în scândurile a căror mireasmă va „înveseli" (Psalmi 46:4) curţile casei Domnului în paradis. Sunt destule pietre colţuroase în carieră; ele trebuie luate de acolo şi cioplite. Aceasta este munca lui Christos. Fiecare credincios trebuie pregătit, finisat şi făcut gata să-şi ocupe locul �

ioan17 · web viewminunea este la fel de mare în fiecare mântuire proprie. dincolo te văd pe...

Documents