invinge depresia

Invinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 1

Invinge Depresia

Autor: Vărăticeanu Anca Simona

Toate drepturile rezervate © Editura Gold - 2011


INTRODUCERE ................................................................................................ 3 ISTORICUL DEPRESIEI ...................................................................................... 3 Cap. I - CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DEPRESIA .................................... 4 Cap. II - Depresia clinică ................................................................................ 11 Cap. III Teorii biologice ale depresiilor (rezumat).......................................... 17 Cap. IV Tipuri de depresii ............................................................................. 21 Cap. V Clasificarea tulburărilor afective după DSM IV .................................. 23 Cap. VI Suicidul ............................................................................................. 24 Cap. VII ALTE TIPURI DE DEPRESII.................................................................. 26 Cap. VIII. ANXIETATEA.................................................................................... 30 Cap. XI Tulburări anxioase. Clasificare după DSM-IV: ................................... 36 Cap. X Psihoterapia anxietăţii şi a depresiei ................................................. 40 Cap. XI Personalitatea – consideraţii teoretice ............................................ 49 Cap. XII Antidepresive naturiste .................................................................... 57 Cap. XIII Metode alternative de tratament împotriva depresiei ................... 63 Cap. XIV Tratamentul naturist ....................................................................... 80 Dicţionar de depresie .................................................................................... 96


Cum sa prevenim sau să combatem depresia si anxietatea prin metode naturiste şi strategii psihoterapeutice?

INTRODUCERE

Tulburările mentale ating fiecare particică din experienţa umană. Ele pot influenţa modul în care oamenii gândesc, simt şi funcţionează toate acestea având repercursiuni în relaţiile cu semenii.

Această lucrare doreşte să atingă o problema foarte cunoscuta, pentru care s-

au făcut nenumarate cercetări şi s-au emis multe teorii – depresia – numita deja "boala secolului XXI". Se estimează că în 2-3 decenii, depresia va devansa ca raspândire şi gravitate afecţiunile cele mai periculoase.

ISTORICUL DEPRESIEI

Depresia este cunoscută încă din Antichitate. Hipocrate ne-a lăsat únele descrieri clinice, atribuind afecţiunea “bilei negre”. Această s-a transmis prin expresia „ a-ţi face sânge rău”. Traducerea literală din greacă a expresiei „bilă neagră” ne va conduce la termenul de “melancolie”, care desemnează, astăzi o forma particulară de depresie.

Teoria umorală a lui Hipocrate persista încă, după ce a fost eclipsată în Evul

Mediu, când în ambianţa părtinitoare a Inchiziţiei, depresia şi bolile mintale erau suspectate de posedare a trupului de către demoni.

Noţiunea de melancolie s-a păstrat de-a lungul secolelor, cu semnificaţii

imprecise şi fluctuante, care nu se referă întotdeauna la melancolia autentică (tulburare afectivă profundă caracterizată de o tristeţe patologică).


Cap. I - CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DEPRESIA

Un doctor a definit depresia în felul următor: “Întreaga lume pare învăluită în întuneric. Şi ce este mai rău – vei ajunge să crezi că lucrurile sunt într-adevăr aşa de rele cum ţi le-ai închipuit!”

Definiţia depresiei dată de dicţionarul Webster: “… Starea de a te simţi

trist; demoralizare; o tulburare psihică marcată de tristeţe, lipsă de activitate, greutate în gândire şi concentrare, sentimente de descurajare; reducerea activităţii, a cantităţii, a calităţii sau a puterii; un grad scăzut de vitalitate şi activitate funcţională.

Depresia este o stare mentală, caracterizată printr-o cădere a tonusului

psihic, manifestată prin laşitudine, oboseală, descurajare, tendinţe pesimiste. Se compune dintr-un trepied simptomatic ce se referă la modificarea

dispoziţiei (care devine tristă sau anxioasă), a gândirii (în sensul inhibiţiei) şi a funcţiilor psihomotorii (P. Kielholz). Aceste trei simptome ale sindromului depresiv au fost denumite de Kielholz ca simptome de bază, sau cardinale, cărora li se pot adăuga simptome accesorii (secundare).

Dispoziţia depresivă, cu aspect de “hipertimie negativă”, poate îmbrăca aspectul tristeţii exagerate, al tensiunii afective, dispoziţiei melancolice, anxietăţii, neliniştii interioare, disforiei, indiferenţei posace, anesteziei psihice dureroase (A. Sirbu, 1979).

Inhibiţia gândirii se traduce prin sărăcirea imaginaţiei, încetinirea

proceselor ideative, limitarea asociaţiilor, apariţia ideilor prevalente, monoideism, pesimism, idei de suicid. Subiectiv, depresivul trăieşte dureros dificultatea de gândire şi evocare, încearcă o stare de “oboseală psihică”. Inhibiţia cuprinde şi voinţa (hipobulie), individul fiind în imposibilitate de a se hotarî, de a lua o decizie, fiind marcat de ambitendinţă. Activitatea depresivului suferă prin lipsa elanului şi dificultatea demarajului, mişcările sunt lente, fără vlagă, ţinuta este caracteristică (aplecat înainte, ca un bătrân, lăsând impresia că o cruce mult prea grea purtată pe umeri il încovoaie), vocea este şoptită, monotonă. Uneori, în depresia anxioasă, poate apare nelinişte motorie până la agitaţie, cu plâns şi vaiete.


Depresia este o stare de spirit negativă, caracterizată de predominanţa

sentimentelor de tristeţe, de pesimism şi de descurajare, prezente 24 din 24 de ore, şi care în fazele mai avansate sunt insoţite de o diminuare a interesului faţă de muncă, de familie, faţă de relaţia de cuplu etc. De asemenea, depresia este însoţită de oboseală fizică si psihică aproape permanentă, de pierderea poftei de mancare sau, din contră, de un apetit exacerbat (bulimie), de insomnie sau de dorinţa de a dormi cât mai mult (somnul devine ca un drog, ca o fugă de realitate).

Mai apare şi o senzaţie acută de lipsă de orizont, de neîncredere în puterile

proprii, însoţită de autoînvinovăţire. În timp, depresia produce o diminuare drastică a capacităţii de concentrare, de memorare, de analiză si de sinteză. Uneori, este prezentă obsesia morţii, putând apărea şi tentative de autodistrugere sau de sinucidere.

În prezent, specialiştii apreciază că în Europa şi Statele Unite, proporţia

celor afectaţi într-o măsură mai mare sau mai mică de depresie este de 18-20%, ceea ce constituie un procentaj enorm, practic - o persoană din cinci fiind atinsă de această "aripă a tristeţii". Interesant este că dintre depresivi, 80% sunt femei si doar 20% bărbaţi (aceştia din urmă fiind însă mult mai expuşi la anxietate). În copleşitoarea majoritate a cazurilor, depresia se declanşează toamna, în lunile octombrie - noiembrie, fiind în bună măsură o boală sezonieră.

Depresia este o boală a întregului corp, afectând trupul ,sistemul nervos,

dispoziţia, gândurile şi comportamentul. Ea afectează ritmul în care cineva doarme sau mănâncă, ceea ce simţi tu despre tine şi modul in care tu reactionezi si gandesti despre oameni si lucrurile din jurul tau.

Majoritatea oamenilor se simt din când în când abătuţi. Adevărata depresie se manifestă printr-o tristeţe persistentă , pesimism, sentimente de anxietate şi de deznădejde. Ea are atât efecte fizice cât şi comportamentale. În timp ce cazurile grave necesită îngrijiri medicale, terapiile naturale îi pot ajuta pe cei cu depresii uşoare şi pot completa eventualele tratamente prescrise de medic.

Este normal ca evenimentele stresante, probleme nerezolvate sau certuri

să dea o proastă dispoziţie. Un sentiment de depresie mai profundă poate surveni


în urma unei pierderi semnificative:eşecul unei căsnicii, doliu sau eşec profesional.Există oameni care în urma unei astfel de pierderi nu sunt capabili să-şi revină, deoarece suferă de un dezechilibru al neurotransmiţătorilor cerebrali, care pot provoca o depresie chiar în absenţa unui eveniment dureros.

În ultimele decenii, bolile depresive au devenit într-un fel boli populare.Nu există o tulburare psihică atât de răspândită, care să afecteze toate mediile sociale şi grupurile de vârstă, fiind de asemenea în continuă creştere, astfel încât este concepută ca “boală a epocii”. Putem defini depresia ca o prăbusire a dispoziţiei bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste şi ameninţătoare. Puternica participare afectivă, trăirea profundă a acestei stări, antrenarea comportamentală consensuală sunt tot atâtea argumente pentru a considera depresia o hipertimie negativă.

Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziţia depresivă, încetinirea proceselor gândirii şi lentoare psihomotorie, la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică. Dispozitia depresivă este traită ca “tristeţe vitală”, pierderea sentimentelor, golire si nelinişte interioară, conţinut perceptual cenuşiu, nebulos uneori. Încetinirea proceselor gandirii este exprimată de mono-ideism, incapacitate decizională,conţinut depresiv, ruminaţii. Ideaţia poate lua forma ideilor delirante cu caracter de vinovăţie, rutină, inutilitate. Depresivul trăieşte o stagnare a

timpului intim imanent, care se desincronizează de timpul real; această oprire a

timpului trait marchează ansamblul tulburărilor depresive.

Depresia se manifestă printr-o senzaţie permanentă de inutilitate, resemnare, vinovătie, inferioritate. În acest caz, sentimentele negative sunt atât de puternice, incât te împiedică să fii eficient la serviciu şi să te comporţi aşa cum ţi-ai dori în viaţa personală. Cele mai afectate sunt persoanele cu vârste între 30 si 40 de ani, care au suferit o traumă emoţională puternică sau mai multe decepţii într-o perioadă scurtă de timp.


Stările depresive pot fi declanşate şi de tulburări hormonale sau metabolice, vulnerabilitate genetică, sau, pot fi simptomul unei alte afecţiuni, precum hipotiroida sau anemia. 1.2. Mijloacele de cercetare şi disciplinele care abordează acest fenomen.

Mijloacele de cercetare şi disciplinele care abordează acest fenomen sunt

multiple. Există abordările neurofiziologice şi biochimice, căile de acces biogenetice,

socioculturale, epidemiologice; punctele de vedere cognitive, psihologic, academic şi psihanalitic, contribuţia teoriei emoţiilor în contextul unei teorii psihologice generale a afectivitatii si cunoasterii in cadrul cercetarilor “Life-

Event”. Studiile sociologice care abordează schimbările esenţiale din domeniul

culturii şi civilizaţiei, destinul ţărilor subdezvoltate şi brusca lor confruntare cu fluxul informaţional al nivelului cultural mondial prin televiziune (muzica pop, febra consumului, cultura fast-food), consideră răspunzatoare pentru frecvenţa crescândă a bolilor depresive, prăbuşirea valorilor înalte, a tradiţiilor, a familiei, pierderea legăturilor religioase, diminuarea relaţiilor interumane satisfăcătoare, creşterea frecvenţei divorţurilor, dezrădăcinarea unor largi grupări populaţionale, lipsa de perspectivă a tineretului în faţa pericolului crizei ecologice şi a suprapopulării, creşterea şomajului. 1.3 Cum se manifestă depresiile

Depresia este o stare de tristete patologică, care poate să fie sau să nu fie

conectată cu anumite evenimente negative din viaţa unei persoane, evenimente

care au un profund impact negativ asupra stării ei psihice. Există o foarte mare diferenţă între depresie şi tristeţe.Tristeţea este un sentiment ce se declanşează ca reacţie la un eveniment dureros din viaţa unei persoane, şi face parte din viaţa noastră ca fiinţe umane, fiind experimentat mai mult sau mai puţin, de fiecare dintre noi.


Tristeţea dispare dupa ce evenimentul dureros a dispărut.

Depresia este o afecţiune psihică ce are simptome alăturate tristeţii, dar specific acesteia este ca această tristeţe, aparent nu are o legatură directă cu evenimente negative din viaţa acelei peroane. Cu alte cuvinte, persoana simte o stare de tristeţe, aparent fără motiv, care poate dura săptamâni, luni sau ani de zile, chiar dacă în viaţa sa totul pare sa fie bine.

Din punct de vedere psihologic, gândirea persoanelor depresive este blocată asupra unui eveniment sau a unei serii de evenimente. Raportând evenimentele respective la sistemul de valori asimilat, individul le va evalua negativ. Apare astfel conflictul între sistemul de valori şi evenimentele petrecute. Individul retrăieşte în plan mental acele evenimente, încercând să le soluţioneze însă fără reuşită. Din acest motiv persoanele depresive par absente, neimplicate în viaţa socială şi închise într-un univers al lor. Bolnavul se învinovăţeşte pentru ceea ce s-a întamplat şi ii sunt afectate negativ stima de sine şi încrederea în propria persoană. În cazul stadiilor avansate, suicidul este perceput ca o soluţie viabilă. Sunt alterate percepţia realităţii şi concepţia despre viaţă.

Depresia majoră este cauza cea mai importantă a dizabilităţilor în toata lumea, fiind măsurată pe ani de viaţă trăiţi cu o afecţiune severă. Magnitudinea acestei probleme este cu adevărat uluitoare. În acord cu datele din Jurnalul global de studiu al bolii, depresia acontează mai mult de 10% din toate dizabilităţile. Experţii prevăd că va deveni o problemă şi mai mare prin anii 2020 ( Lopez şi

Murray, 1998 ). Generaţiile tinere experimentează rate mai înalte ale depresiei decât predecesorii lor, iar cei care devin deprimaţi o fac la o vârsta mai timpurie ( Burke şi Regier, 1996 ).

Pesimismul chinuitor invadeaza trairea subiectului cu bogăţia sa de sentimente de nostalgie, de dezgust, de descurajare, de devalorizare, de autodepreciere. Pesimismul deformează viziunea asupra propriei persoane (autodepreciere, culpabilizare) şi asupra vieţii. Depresivul nu mai este motivat si nu mai are nici o plăcere. Astfel, în cadrul depresiei coexistă sentimente de durere chinuitoare (hipertimie) şi o indiferenţă faţă de lumea exterioară (anestezie afectivă). Trecutul, prezentul şi viitorul sunt infiltrate de regrete, remuşcări şi nelinişti.


� Depresivii exprima intr-o maniera mai mult sau mai puţin explicită: � tristeţea, disperarea; � dezinteresul faţă de orice activitate; � absenţa motivării; � sentimente de incapacitate si de autodepreciere; � evaluarea pesimistă a viitorului.

Deşi depresia este foarte comună şi răspunde bine la tratament, de multe ori trece neobservată. Cei mai mulţi oameni deprimaţi nu primesc tratament adecvat. Starea depresivă este în mod clar una dintre cele mai importante depăşind chiar şi problemele de sănătate cu care se confruntă societatea.

Psihopatologii folosesc mai mulţi termeni ca să descrie problemele care sunt asociate cu sistemele de răspuns emoţional. Acest limbaj poate deveni confuz deoarece majoritatea dintre noi deja folosim aceste cuvinte în vocabularul de zi cu zi. De aceea vom defini aceşti termeni aşa cum sunt folosiţi în

psihopatologie, astfel totul să fie clar.

• „Emoţia” se referă la o stare de excitaţie care este definită de stări subiective, de sentimente cum ar fi tristeţea, furia sau dezgustul. Emoţiile sunt adesea acompaniate de schimbări fiziologice cum ar fi ritmul cardiac şi cel al respiraţiei.

• “Afectul” se referă la tipare comportamentale observabile care sunt asociate cu aceste sentimente subiective. Oamenii exprimă afectul prin schimbări ale expresiei lor faciale, extreme ale vocii şi mişcări ale mâinilor şi corpului.

• „ Dispoziţia” se referă la un răspuns emoţional susţinut care în forma extremă poate colora percepţia unei persoane despre lume (A.P.A.,

1994). Tulburările discutate sunt în mod primar asociate cu două stări specifice: depresia şi buna dispoziţie.

1.2.1. Inhibiţia psihomotorie în cadrul depresiei

Inhibiţia psihomotorie reprezintă o pierdere a elanului vital, activităţile motorii şi intelectuale sunt încetinite. Iniţiativa pare să fie suprimată. Orice activitate este îndeplinită lent şi cu efort, fiind resimţită ca o sursă de oboseală. Dezinteresul şi oboseala par să se asocieze pentru a frâna activităţile psihice şi


motorii sau chiar pentru a le face imposibile. Mimica este redusă, săracă, cu un facies îngheţat. Gesturile sunt lente, adesea fără să fie dusă la capăt (bradikinezie) .Mersul este greoi. Încetinirea psihică însoţeşte perturbările motorii. Ideaţia este încetinită (bradipsihie), vorbirea este încetinită, lipsită de viaţă, trenantă, monotonă, rudimentară, sărăcăcioasă. Procesele gândirii depresivilor sunt neproductive şi monotone, se rezumă de regulă la propria boală, fantezia şi bogăţia ideativă sunt mult reduse. Depresivul se poate concentra cu mare dificultate asupra unui lucru. Gândirea este focalizată pe o idee stereotipă cu tonalitate depresivă. Depresivul răspunde cu latenţă, amintirile sunt imprecise, evocarea lor făcându-se cu greutate. Atenţia spontană faţă de exterior pare dispărută, corolar al dezinteresului, iar mobilizarea atenţiei se face cu dificultate. Judecata suferă o distorsiune sub influenţa tulburărilor afective în sensul unei înrăutăţiri globale. Înţelegerea şi integrarea se fac cu greutate în cadrul unor perspective sumbre.

Inhibiţia psihomotorie se exprimă mereu prin formule care arată deziluzia, „lipsa de energie, de gust, de tonus, de dinamism, de veselie, de vioiciune, însoţită de oboseală, epuizare, plictiseală, descurajare” (P. Loo, 1991, p.165).

1.3.2. Anxietatea si tulburările de caracter

Întotdeauna anxietatea însoţeşte depresia. Depresia şi anxietatea sunt două entităţi patologice distincte care au relaţii apropiate, uneori părand că ar decurge una din cealaltă. Depresia se mai poate manifesta prin iritabilitate, manifestări agresive sau prin agitaţie.


Cap. II - Depresia clinică

Definiţia de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbuşire a

dispoziţiei bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste şi ameninţătoare. Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziţia depresivă, încetinirea proceselor gândirii şi lentoare psihomotorie, la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică.

Dispoziţia depresivă este trăită ca „tristeţe vitală” (Schneder K.), pierderea

sentimentelor, golire şi nelinişte interioară, conţinut perceptual cenuşiu, nebulos uneori.

Depresia se poate referi, ori la o stare ori la un sindrom clinic, o combinaţie de simptome comportamentale, cognitive şi emoţionale. Sentimentele asociate cu o stare de depresie adesea includ dezamăgire şi disperare. Deşi tristeţea este o experienţă universală, depresia profundă nu este. Oamenii care sunt într-o stare de depresie severă descriu sentimentul ca fiind

copleşitor, sufocant sau de amorţeală. În sindromul depresiei, care este de asemenea numit depresie clinică, o stare de depresie este acompaniată de câteva alte simptome ca de exemplu: oboseala, pierderea energiei, dificultăţi de somn şi schimbări în apetit. Depresia clinică, de asemenea implică o varietate de schimbări în gândire şi comportament. Persoana poate experimenta simptome cognitive cum ar fi vina extremă, probleme de concentrare şi gânduri de suicid. Simptomele comportamentale se pot întinde pe o gamă largă pornind de la inactivitate extremă până în partea total opusă.

Depresivul trăieşte o stagnare a timpului intim imanent, care se desincronizează de timpul real, această oprire a timpului trăit marchează ansamblul tulburărilor depresive, bolnavul prezentând o incapacitate de acţiune autentică (Tatossian A.).


Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen psihopatologic în practica psihiatrică şi nu numai în aceasta.

2.1.2. Simptomele depresiei

Cand o persoană este depresivă îi este afectată abilitatea de a funcţiona atât psihic cât şi fizic. Această stare poate să persiste pe parcursul mai multor săptamani, luni şi chiar ani.

A. Simptome generale

• pierderea sau scãderea accentuatã a interesului, a plãcerii de a munci si trãi.

• tristeţe, emoţie negativã, autoacuzare, culpabilitate, deznãdejde, lipsa speranţei, temere, nelinişte, descurajare, gol în suflet.

B. Simptome asociate:

• obosealã, lipsa de energie manifestatã în special matinal

• tulburãrile de somn: insomnie, predominent matinalã, de trezire şi foarte rar hipersomnie

• pierderea încrederii în sine, sentimentul nonvalorii, inutilitãtii

• anorexie, apetit capricios, scãdere în greutate (1kg/sãptãmânã sau 5kg/an) sau bulimie (crestere in greutate)

• instabilitate şi slabã concentrare

• tulburãri de dinamicã sexualã, scãderea libidoului, anxietate şi nervozitate

• idei morbide, idei fixe, idei suicidare.

Simptomele variază in funcţie de personalitatea fiecăruia, iar depresia se poate ascunde şi în spatele unui chip zâmbitor.

C. Simptomele fizice

a. Tulburările somnului sunt constante. - Insomnia prin trezire precoce, spre dimineata, cu o stare de

neliniste, cu teama faţă de ziua următoare; - Insomnia de adormire, cu ruminaţia chinuitoare, incoercibila, a

unor idei, evocând mai mult anxietatea;


- Trezirile repetate în cursul nopţii reduc somnul. Alte forme, dimpotrivă, sunt însoţite de o prelungire a

perioadei de somn (hipersomnie), dar fără a fi simţită ca o binefacere.

b. Tulburările vegetative

Simptomatologia vegetativă este frecvent asociată cu tulburarea depresivă. În cadrul unei depresii latente este unica manifestare care poate fi recunoscută. Tulburările digestive sunt dominate de anorexie, care este aproape constantă. Dezugustul faţă de hrană este o regulă aproape generală. Apetitul dispare, iar alimentele par insipide. Pierderea gustului alimentar arată incapacitatea de a resimţi plăcerea. Scăderea ponderală, caracterizează unele depresii endogene. Alteori, dimpotrivă, apare o nevoie imperioasă de a mânca mult, cu o anumite voracitate: bulimia ar putea fi o reacţie a anxietăţii. Depresivii acuză adesea senzaţia de greaţă, de greutate epigastrică, de nod în stomac, constipaţie sau diaree, senzaţia de apăsare la nivelul capului, uscăciunea gurii, bradicardie sau tahicardie, senzaţia de ameţeală, extrasistole, amenoree, scăderea secreţiilor lacrimale şi sudorale.

c. Tulburările sexuale

În cadrul tulburării depresive este diminuată şi funcţia sexuală. Tulburările sexuale permanente, cu intensitate diferită se caracterizează prin dezinteres faţă de sexualitate; frigiditate la femei, impotenţă la bărbaţi (la bărbaţi este vorba mai mult de o scădere a dorinţei sexuale şi de o diminuare a capacităţii de a simţi plăcerea în timpul actului sexual, echivalent cu frigiditatea la femei), sunt mai mult sau mai puţin pronunţate; dificultăţile sexuale sunt rareori raportate în mod spontan, dar sunt raportate mai des de către partener care este bănuitor.


Sexualitatea depresivului nu este întotdeauna redusă, stinsă, înăbuşită. În unele forme de melancolie poate da naştere unor comportamente sexuale neînfrânate şi neobişnuite, printr-o alchimie datorită căreia melancolicul ajunge la exhibiţionism, iar femeia la prostituţie. În acest caz din urmă „universul morbid al păcatului” (Pierre Loo, 1991, p.46), este compus din imagini şi gânduri sexuale obsedante. Această efracţie a erotismului în personalitate mai ales la femei induce un sentiment de culpabilitate disperat şi sinucigaş.

Diagnosticul de depresie este pus de către medic în cazul in care

simptomele de mai sus se menţin pe o perioadă de cel puţin două săptamâni. Persoana afectată de depresie are mare nevoie de sfatul unui specialist precum şi de tratament. În cazul copiilor şi adolescenţilor, simptomele depresiei pot fi mai greu de depistat, de aceea aceştia necesită o atenţie specială. 2.2. Simptomele depresiei pe diferite planuri ale vieţii umane

� PLANUL FIZIC - portretul celui care suferă depresiei

• Încruntat

• Colţurile gurii căzute

• Stă cocoşat

• Nu priveşte în ochi

� PLANUL BIOLOGIC

• Modificarea somnului

• Oboselă

• Boli cefalee ,ameţeli ,constipaţie ,hiposalivaţie

� PLANUL PSIHOLOGIC

• Depersonalizare ,neglijarea propriilor nevoi şi dorinţe

• Dispoziţii astenice ,anxietate ,subestimare

• Lipsă de voinţă şi energie , atitudini negative


• Amânare în luarea deciziilor

� PLANUL SOCIAL

• Retragere socială

• Vinovăţie

• Agitaţie

• Scade activitatea psiho-motrică la locul de muncă şi în procesul de învăţare

� PLANUL SPIRITUAL

• Ură faţă de sine şi de lucruri spirituale

• Concepţia despre lume şi viaţă

• Lipseşte speranţa

• Viaţa este lipsită de culoare

• Scade interesul pentru viaţă

• Suicid

2.2. Cauzele depresiei:

- evenimentele negative stresante care au un impact foarte mare asupra psihicului acelei persoane (decesul unei persoane dragi, divortul, pierderea locului de munca, pensionarea);

- probleme medicale cronice, afecţiuni incurabile (cancer), durerea cronică;

- medicamente: steroizi, narcotice, analgezice puternice (calmante ale durerii), droguri;

- tulburări hormonale: dezechilibrul hormonilor tiroidieni, suprarenalieni, hipofizari;

- sărăcia, lipsa condiţiilor de subzistenţă; - la femei: sindromul premenstrual, naşterea unui copil, menopauza,

sentimentele de vinovăţie, sentimentul de a fi victimă, complexele de inferioritate;

- exigenţele şi presiunile crescute din partea societăţii, oboseală excesivă, extenuarea fizică sau psihică;


- pierderea idealurilor, dezamăgirile profunde, inutilitatea, lipsa libertăţii de exprimare, pierderea contactului cu propriile emoţii şi sentimente, pierderea credinţei.

2.2.1. Cauzele depresiei din prisma anumitor planuri ale vieţii umane

� PLANUL FIZIC

• Consum de droguri ,alcool ,medicamente

• Alimentaţie dezechilibrată -deficit de vitamina B12

• Folosire excesivă de energizante ce duce la distrugerea reacţiilor chimice din creier

• Schimbare climatică exemplu o zi ploioasă si anotimpul de iarnă favorizează apariţia depresiei datorită faptului că individual in cauză este privat de lumină

• Predispoziţii genetice

• Transformării hormonale şi bio-chimice în interiorul organismului

• Boli somatice ,neurologice

• Deficit al fluxului sanguin cerebral � PLANUL PSIHOLOGIC

• Stress

• Traume emoţionale

• Personalitate de tip antisocial

• Demenţă , anxietate ,obsesie � PLANUL SOCIAL

• Privare maternă

• Pierderea unei persoane dragi

• Respingere socială

• Conflicte ,critică din partea profesorilor in cazul copiilor

• Singurătate


� PLANUL SPIRITUAL

• Gânduri negative -despre sine - se consideră om fără valoare - despre viitor - ca este lipsit de speranţe

• Vinovăţie

• Subevaluarea imagini de sine Cap. III Teorii biologice ale depresiilor (rezumat)

Unele depresii apar în lipsa unui factor psihologic sau a unei situaţii declanşatoare.

3.1.1.Perturbaţiile transmiterii chimice cerebrale (neurotransmiţătorii)

A. Date generale referitoare la transmiterea chimică cerebrală (neurotransmitere) Activitatea, comportamentul intelectual sau afectiv depind de anumite sisteme

cerebrale, care pot fi localizate si descrise din punct de vedere morfologic; acestea sunt constituite dintr-un ansamblu de celule cerebrale ce transmit influxul nervos, care nu este decât o depolarizare electrică. Activitatea acestor celule este responsabilă de emoţii şi de unele comportamente. Fiecare structură cerebrală are rolurile ei, fiind compusa din mai multe tipuri de celule, care nu sunt legate unele de altele, nu se ating între ele, dar sunt separate de un spaţiu numit „sinapsă”.

Influxul circulă între două celule nervoase (numite neuroni), datorită unor substanţe chimice care permit medierea sau transmiterea între ele.Aceste substanţe sunt numite neurotransmiţători sau neuromediatori. Influxul nervos se transmite succesiv de la un neuron la altul: electric – chimic – electric.


Principalii neurotransmiţători ai zonelor cerebrale care reglează afectivitatea sau dispoziţia (funcţia timică) sunt numiti monoamine, deoarece au o singură grupare amino (NH2) în structura lor chimică. Aceştia sunt:

∗ Noradrenalina, care are rol şi în trezire, efort şi reglarea tensiunii arteriale;

∗ Serotonina, care intervine în reglarea somnului, apetitutului, agresivităţii şi sexualităţii

Dacă aceste substanţe sunt perturbate în cursul depresiei, aceasta este însoţită de oboseală, hipotensiune arteriala, tulburări ale somnului, iniţiativei, sexualităţii. 3.1.2. Insuficienţa transmiterii chimice cerebrale

Aceasta a fost prima ipoteză, care a apărut ca urmare a constatării activităţii biochimice a antidepresivelor; acestea cresc cantitatea de neuro-transmiţători în sinapsă, favorizând transmiterea influxului între celulele nervoase.

Antidepresivele, prin două mecanisme diferite, au aceleaşi efecte: creşterea

cantităţii de neurotransmiţători în sinapsă şi a transmiterii influxului. Concluzia logică a fost că antidepresivele remediază insuficienţa de neuro-

transmiţători. Antidepresivele favorizează concentrarea celor doi neuro-transmiţători (noradrenalina şi serotonina) în circuitele cerebrale care reglează dispoziţia. De altfel, acestea nu acţionează cu aceaşi intensitate pentru a favoriza acumularea neurotransmiţătorilor în sinapsă, unele crescând mai mult noradrenalina, altele mai mult serotonina.

Această descoperire sugerează existenţa a două categorii biologice de depresie în funcţie de tipul insuficienţei. S-a incercat demonstrarea existenţei a unei deficienţe a unui neurotransmiţător la depresivi. Inconvenientul este că aceste două substanţe sunt foarte răspândite în


organism, mai ales în unele zone periferice. De exemplu, noradrenalina este secretată de toate fibrele sistemului simpatic, iar serotonina este secretată în cantităţi mari de celulele intestinului. Dozarea lor în lichidele biologice (sânge , urină, lichid cefalorahidian) nu poate indica nimic deoarece nivelul lor este rezultatul producţiei cerebrale şi periferice. În depresii, ceea ce contează este cantitatea lor la nivel cerebral. 3.1.3. Boala receptorilor cerebrali

Aceasta teorie se referă la o anomalie a numărului de receptori postsinaptici. Numărul receptorilor pe care se fixează neurotransmiţătorii, după ce aceştia au traversat spaţiul sinaptic, nu este fix, ci se modifică în funcţie de cantitate, cu scopul de a menţine o transmitere a influxului destul de constantă. - Dacă sunt mai mulţi neurotransmiţători, numărul receptorilor va avea

tendinţa să scadă pentru a evita excesul de stimulare; - Invers, dacă sunt puţini neurotransmiţători, numărul receptorilor creşte

pentru a compensa lipsa şi a păstra cât mai bine transmiterea. Toate tratamentele antidepresive, dintre care electroşocul este cel mai

eficient, determină o scădere progresivă a numărului mai multor tipuri de receptori sinaptici pentru monoamine (serotonină şi noradrenalină)..

3.1.4. Teoriile cronobiologice

Multe elemente biologice (secreţii hormonale, substanţe monoaminergice),

prezintă variaţii ritmice în timp, crescând la anumite ore şi scăzând la altele. Aceste fluctuaţii ar fi influenţate de ceasul biologic intern situat în hipotalamus, o zonă cerebrală deosebită. Acest ceas este influenţat de diferite solicitări ale mediului extern (alternanţa zi –noapte de exemplu), numite sincronizatori externi.

Depresiile ar putea apărea ca urmare a unei dezorganizări a ritmurilor biologice, care sunt „desincronizate”. În cazul depresivilor (mai ales al celor cu depresii endogene), există modificări ale ritmului temperaturii corporale, ale unor


stadii ale somnului , ale unor secreţii hormonale (cortizol, ACTH, prolactină, hormoni tiroidieni), ale menoaminelor (serotonina si noradrenalina) şi ale compuşilor acestora de degradare, şi în fine, ale melatoninei ( o substanţă a cărei secreţie este independentă de factorul lumină- întuneric). Modificările ritmurilor biologice se normalizează o dată cu vindecarea depresiei. 3.1.5. Factorii predispozanti si factorii declansatori ai depresiei

Deseori, evenimentele dureroase preced apariţia unui episod depresiv, care poate fi endogen sau nevrotico-reacţional.Aceste evenimente sunt considerate factori declanşatori.â

Multe depresii sunt favorizate de evenimente negative, care implică separarea sau doliul, dar unele depresii apar fără depistarea unei cauze declanşatoare. Situaţiile stresante favorizează apariţia unei depresii, dar rareori reprezintă o cauză unică. 3.2. Mania

Ca opusul depresiei, de asemenea implică o disturbare a dispoziţiei care

este însoţită de simptome adiţionale. Euforia sau buna dispoziţie exagerată este starea emoţională opusă unei stări depresive. Este caracterizată de un sentiment exagerat de bună stare emoţională şi fizică.

Simptomele maniei care acompaniază frecvent o stare de bună dispoziţie

includ:

∗ stare de autoapreciere exagerată;

∗ necesitate de somn redusă;

∗ distragere;

∗ nevoia de a vorbi în continu şi sentimentul subiectiv al gândurilor care îţi trec prin cap mai repede decât pot fi exprimate.

Mania este prin urmare un sindrom în acelaşi sens în care depresia clinică este

un sindrom. Dezordinile dispoziţionale sunt definite în termen de episoade-perioade de timp discrete în care comportamentul persoanei este dominat fie de


o stare depresivă sau una maniacală. Din nefericire majoritatea oamenilor cu o dezordine de stare experimentează mai mult decât un episod.

Cap. IV Tipuri de depresii

4.1. Kielhoz Stabileşte o clasificare în care îmbină criteriul nosologic cu cel etiologic. Se descriu astfel:

� depresii somatogene: organice, simptomatice � depresii endogene: schizoafective, bipolare, unipolare, involuţionale � depresii psihogene: nevrotice, depresia de epuizare, reactivă

4.2. După gradul de intensitate a depresiei se poate descrie o depresie nevrotică şi o depresie psihotică.

Depresia de intensitate nevrotică este declanşată psihogen şi se manifestă sub aspectul unor stări de tristeţe prelungită, lipsă de iniţiativă, intoleranţă la frustrare, scăderea apetitului alimentar, insomnii, tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, la care se adaugă anxietatea.

Depresia nevrotică apare în reacţiile de intensitate nevrotică, neurastenie, nevroza depresivă, în decompensările personalităţii psihastenice, isterice, afective, în stări de epuizare şi depresii simptomatice.

Personalitatea este întunecată, progresiv sau dintr-o dată, de întâmplările

vieţii, uneori în mod inutil, lăsând slăbiciunile să izvorască şi afectele triste să se ivească.

Depresia nevrotică prezintă o imagine de mâhnire tânguitoare, cu rare

licăriri de agresivitate.


Funcţiile intelectuale nu sunt perturbate, nici măcar intervenţia anxietăţii nu alterează simţul realităţii.

Depresia de intensitate psihotică – în depresia psihotică, fiecare din elementele constitutive ale sindromului depresiv ating intensitatea maximă, modificând personalitatea şi comportamentul în sens psihotic.

Dispoziţia depresivă este trăită ca un vid, ca o lipsă totală a contactului şi

rezonanţei afective cu lumea pe care subiectul o resimte dureros; aceasta „anestezie afectivă” se manifestă ca un veritabil baraj în faţa exprimării sau perceperii sentimentelor proprii, care-l duce pe pacient la pierderea interesului pentru lucruri şi oameni.

Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin bradipsihie şi sărăcirea

conţinutului ideativ, hipoprosexie. Nemaiputându-şi imagina viitorul, pacientul pierde orice dimensiune a realităţii, are stări de realizare şi depersonalizare.

Pe plan psihomotor, pacientul poate prezenta o inhibiţie profundă,

mergând până la imposibilitatea de a se deplasa. Atunci când depresia se însoţeşte de anxietate, tensiunea psihică

insuportabilă se poate manifesta printr-o nelinişte motorie, agitaţie, atingând paroxismul în raptusul depresiv, care se însoţeşte de acte impulsive, auto- şi mai rar heteroagresive. Complicaţia cea mai de temut a depresiei este suicidul.


Cap. V Clasificarea tulburărilor afective după DSM IV:

5.1. Tulburări depresive ( „depresia monopolară” ):

• Tulburarea depresivă majoră se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade depresive majore (adică, cel puţin doua săptămâni de dispoziţie depresivă sau de pierdere a interesului acompaniată de cel puţin patru simptome suplimentare de depresie);

• Tulburarea distimică se caracterizează prin cel puţin doi ani de dispoziţie depresivă mai multe zile da decât nu, acompaniată de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.

• Tulburarea depresivă fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică, tulburarea de adaptare cu dispoziţie depresivă sau tulburarea de adaptare cu dispoziţie anxioasă şi depresivă ( sau simptome depresive despre care există o informaţie inadecvată sau contradictorie ).

5.2. Tulburări bipolare

a. Tulburarea bipolară I se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade maniacale sau episoade mixte, acompaniate de regulă de episoade depresive majore.

b. Tulburarea bipolară II se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade depresive majore, acompaniate de cel puţin un episod hipomaniacal.

c. Tulburarea ciclotimică se caracterizează prin cel puţin doi ani de numeroase perioade de simptome hipomaniacale care nu satisfac criteriile pentru un episod maniacal şi numeroase perioade de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.

d. Tulburarea bipolară fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu elemente bipolare care nu satisfac criteriile pentru nici una din tulburările bipolare specifice, aşa cum sunt acestea definite în aceasta secţiune (sau simptome bipolare despre care există informaţii insuficiente sau contradictorii).


5.3. Tulburări bazate pe etiologie

a. Tulburarea afectivă datorată unei condiţii medicale generale se caracterizează printr-o perturbare persistentă şi notabilă de dispoziţie, considerată a fi consecinţa fiziologică directă a unei condiţii medicale generale.

b. Tulburarea afectivă indusă de o substanţă se caracterizează printr-o

perturbare persistentă şi notabilă de dispoziţie, considerată a fi consecinţa fiziologică directă a unui drog de abuz, a unui medicament, a unui alt tratament somatic pentru depresie sau a expunerii la un toxic.

c. Tulburarea afectivă fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea simptomelor afective care nu satisfac criteriile pentru nici o tulburare afectivă specifică şi în care este dificil să se aleagă între tulburarea depresivă fără altă specificaţie şi tulburarea bipolară fără altă specificaţie ( de ex., agitaţia acută ).

Cap. VI Suicidul

Suicidul semnifică „orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect

dintr-un act pozitiv sau negativ, făcut de victima însăşi, care ştie că trebuie să producă acest rezultat” ( Durkheim E. ).

Suicidul comportă şi o definiţie operaţional-psihologică în virtutea căreia

„suicidul este un act uman de încetare din viaţă, autoprodus şi cu intenţie proprie” ( Shneidman Es, 1980 ).

� Ionescu G. descrie mai multe instanţe ale fenomenului suicidar:

• ideea de suicid voleitară reprezintă o dorinţă tranzitorie de autodistrugere, cu proiecţia teoretică a actului fără punerea sa în practică, dorinţa fiind generată numai de încărcătura afectivă de moment.


• şantajul cu suicidul apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau la persoane cu un coeficient scăzut de inteligenţă cu scopul de a obţine mai multe drepturi, un plus de libertate. Îl întâlnim mai frecvent la femei şi adolescenţi.

• tentativele suicidare sunt sinucideri ratate din motive tehnice şi pare a avea cel mai adesea semnificaţia unei nevoi crescute de afecţiune şi atenţie din partea anturajului, faţă de care subiectul se simte izolat, subestimat, respins. Tentativa de sinucidere poate fi repetată şi trebuie privită cu multă atenţie deoarece poate reuşi.

• sindromul presuicidar se caracterizează prin restrângerea câmpului de conştiinţă şi afectivitate şi înclinaţia către fantasmele suicidului.

• suicidul disimulat ( travestit ) este o acoperire, o disimulare a actului suicidar sub aspectul unui accident. Individul alege această modalitate de a se sinucide pentru a nu-şi culpabiliza rudele şi prietenii sau pentru a-i proteja de reacţia anturajului.

• raptusul suicidar este rezultatul unei tendinţe greu reprimabile de dispariţie, a unui impuls nestăpânit. Persoana „se aruncă în suicid”, folosind orice mijloc are la îndemână.

• suicidul cronic ( parasuicidul ) constituie de fapt echivalentele suicidare din care menţionăm automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduite de risc şi aşa-numitele sinucideri cornice ( alcoolismul şi toxicomaniile ).

• conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea acestui scop, un fel de „regie” a actului suicidar. Individul îşi vizitează locurile din copilărie, foştii prieteni, îşi scrie testamentul, după care se sinucide.

6.1 Suicidul în depresie

Riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie fără să fie însă corelat cu severitatea depresiei. Cel mai frecvent poate apărea la începutul şi finalul episodului depresiv.

Gradul de angajament într-o criză suicidară ( în ordine crescătoare a gravităţii): � idei suicidare


� gândul la moarte � preferinţa de a fi mort � gândul la suicid � gândul de a putea comite suicid � planificarea unui gest � proiectarea unei modalităţi de suicid � alegerea unei modalităţi de suicid � pregătirea suicidului � dispoziţii legale ( testament sau scrisori ) � dispunerea de mijloc suicidar ( stoc de medicamente, arme în casă ) � procurarea unei arme � calitatea relaţiei medic-bolnav şi capacitatea pacientului de a se

putea confesa

Simptomatologia:

- durere morală şi suferinţă; - idei de depreciere, lipsa de demnitate, de culpabilitate; - pesimism, disperare, insomnie persistentă; - tendinţa la retragere; - agitaţie, confuzie; - anxietate; - agresivitate şi ostilitate; - idei delirante şi halucinaţii; - alterarea capacităţilor de adaptare; - efectul tratamentului asupra simptomatologiei (dezinhibiţie ); - comorbiditate;

Cap. VII ALTE TIPURI DE DEPRESII

Depresia mascată este definită ca boală depresivă în care simptomele

somatice ocupă primul plan sau în care simptomele psihice sunt în plan secund. Depresiile mascate de simptome somatic sunt cele mai frecvente. Printre

acestea, cele mai frecvente sunt:


• Cefaleea;

• Durerile lombare;

• Tulburarile digestive;

• Palpitaţiile;

• Respiraţia grea;

• Durerile genito-urinare;

• Crampele si senzaţiile de furnicături.

Depresia în bolile somatice – simptome depresive semnificative clinic sunt decelabile la aproximativ 12 până la 36% dintre pacienţii cu alte afecţiuni nonpsihiatrice. Pe de altă parte, cei mai mulţi pacienţi cu o suferinţă somatică nu au depresie.

Dacă este prezentă o tulburare depresivă, atunci aceasta trebuie privită ca

o condiţie independentă care trebuie tratată separat. Nu este corectă atitudinea unor medici care consideră că este bine să

trateze în primul rând şi/sau numai tulburarea somatică şi, apoi, „după rezolvarea acesteia” să orienteze bolnavul către un psihiatru.

Depresia trebuie şi ea căutată şi investigată; astfel că nu se recomandă

realizarea unui diagnostic prin excludere. Atunci când o tulburare depresivă apare împreună cu o suferinţă somatică, sunt câteva explicaţii posibile:

• suferinţa medicală generală provoacă în mod biologic depresie; de exemplu hipotiroida determină depresie;

• suferinţa somatică declanşează depresia la persoane vulnerabile genetic pentru depresie; de exemplu boala Cushing poate precipita un episod depresiv major;

• suferinţa somatică produce psihologic depresia; de exemplu un pacient cu cancer devine depresiv în mod reactiv, ca o reacţie la prognostic, la durere şi invaliditate;

• suferinţa somatică şi depresia nu sunt corelate, sunt independente; Este important ca practicianul să facă aceste diferenţe.


Depresiile sezoniere - Acestea sunt mai frecvente la femeie şi apar la începutul iernii.Sunt caracterizate de simptome particulare, cum ar fi creşterea apetitului şi a greutăţii, hipersomnia, senzaţia de oboseală şi tendinţa de a se închide în sine.

Depresiile atipice - Au caracteristici semiologice deosebite, de “răsturnare vegetativă” cu apetit crescut, creştere ponderală, hipersomnie, senzaţie de oboseală şi o reactivitate emoţionala accentuată.

Depresiile recurente scurte - Sunt caracterizate de perioade scurte şi intense de depresie care se repetă. Tulburarea este destul de frecventă, dar nu este depistată întotdeauna, putând da naştere unor tentative de suicid.

Depresiile în funcţie de vârstă

A. LA COPIL - Sugarul supus unei lipse materne (dispariţia mamei după

o relaţie normală):

La început plânge, tipă, se împotriveşte, tulburările de somn şi de alimentaţie constituind o veritabilă fază de protest, care precede o perioadă de pasivitate cu sărăcirea expresiei mimice şi gestuale, ajungând la întârzâierea dezvoltării psihosomatice. În absenţa restaurării relaţiei maternal, acesta poate evolua spre organizarea unei personalităţi vulnerabile la vârsta adultă, susceptibilă de episoade depresive la cele mai mici frustrări.

• La copilul de vârstă preşcolară: � Schimbarea comportamentului cu plâns � Dezinteres faţă de joacă � Perturbări ale somnului � Refuzul alimentelor

• La copilul de vârstă şcolară

- Apraxie - Mutism - Scăderea randamentului scolar

Manifestările pot fi atenuate:

- Tendinţa de a fi retras


- Reducerea contactelor - Dezinteres faţă de activităţile şcolare - Plâns facil

Tentativele de suicid sunt excepţionale

B. LA ADOLESCENT

Manifestarea depresiei la adolescent este asemănătoare cu cea a

adultului

- Lentoare - Anxietate - Sentimentul inutilităţii - Devalorizarea, toate acestea sunt mereu puse în discuţie

Uneori tulburările depresive sunt însoţite sau mascate de simptome

mai puţin evocatoare:

- Tulburări fizice diverse - Alimentare (anorexie, bulimie) - De comportament (fuga de acasă) - Delicvenţa - Utilizarea drogurilor sau a alcoolului

Ideile şi tentativele de suicid sunt frecvent întâlnite în

depresia adolescentului Adolescentul arată dezinteres, plictiseală, dificultăţi în

formularea proiectelor şi angajarea în activităţi, dar fără a cădea pradă unei tristeţi chinuitoare. Adolescentul îşi poate face planuri de viitor, dar îi lipseşte pofta sau entuziasmul de a le duce la capăt.

Depresia vârstei a treia - Depresia apare la persoanele în vârstă de 70 – 80 ani. Capacităţile intelectuale, vivacitatea, elocinţa, expresivitatea se estompează în mod fiziologic, dar variază de la un subiect la altul.

Lentoarea psihomotorie este adeseori pronunţată, având uneori aspectul bolii Parkinson (facies imobil, gesturi lente,mers cu paşi mici, voce monotonă) sau al unei prostraţii veritabile.


În mod particular, apar ideile de persecuţie, cum ar fi teama de a fi furat, jefuit. Acesta ar fi un semn al deteriorării intelectuale, mai ales în cazul maladiei Alzheimer.

Cap. VIII. ANXIETATEA

8.1. Caracterizare generală

Anxietatea este frecvent întâlnită de-a lungul vieţii, contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale organismului şi la pregătirea pentru acţiune. Astfel, în faţa unei situaţii nou apărute, anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine. Anxietatea reprezinta o dimensiune normala si pozitiva a vietii umane. Ea nu devine patologica decit in momentul in care depaseste un anumit prag, definit pe baza unei modificari substantiale a calitatii vietii: ex. retragerea din viata sociala si profesionala, alcoolismul, dependenta de medicamente, conflicte conjugale, depresii, cresterea mortalitatii prin suicid sau boli de inima.

Anxietatea, teama şi instinctul de a fugi sunt mecanisme de apărare

împotriva unui pericol. Temerile nu mai sunt considerate normale când ele devin cvasipermanente şi împietează asupra vieţii cotidiene. Anxietatea patologică este dinstinctă de neliniştea sau teama obişnuită, resimţită de orice subiect în faţa unei situaţii noi sau cu un grad de dificultate sporit, al cărei răsunet asupra activităţilor este pozitiv ( concentrare, mobilizare a forţelor ).

8.2. Caracteristicile anxietăţii:

� este nemotivată � se referă la un pericol iminent şi nedeterminat, faţă de care apare o

atitudine de aşteptare ( stare de alertă ); � este însoţită de convingerea neputinţei şi dezorganizării în faţa pericolului; � asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort

somatic; se declanşează astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autoîntreţine.


8.3. Tipuri de anxietate

• Anxietatea nevrotică – toate stările nevrotice au ca element comun prezenţa anxietăţii, care ocupă de obicei un loc important în tabloul simptomatologiei.

� Anxietatea psihotică – apare ca însoţitor al depresiei sau independentă de aceasta, ca în schizofrenie şi psihozele organice. Ea determină perturbări majore vegetative ale instinctului alimentar şi ritmului hipnic.

� Raptusul anxios poate apărea în reacţii acute de şoc sau psihoze, ca o izbucnire impulsivă manifestată printr-o bruscă şi intensă accentuare a stării anxioase, bolnavul putând face tentative suicidare sau mai rar acte heteroagresive.

8.4. Anxietatea si media

Anxietatea, timp îndelungat, „adormită“ în societăţile occidentale, s-a

hotărât, nu de multă vreme, să se „trezească“. Astfel, dacă multă vreme, până la sfârşitul anilor '80, anxietatea era un subiect de cercetare psihologică şi psihiatrică şi o temă pentru întrunirile savante, astăzi a devenit o problemă pe care o poate mărturisi orice om de pe stradă. Ba, mai mult, a devenit un subiect mediatic de un real succes.

Cotidiane, reviste, emisiuni televizate şi de radio ne vorbesc zi de zi despre

temerile nostre. Stresul mediatic, faţă de anxietate, i-a mobilizat pe mulţi la o introspecţie mai atentă. Astfel, apar inevitabil anumite întrebari: Care este limita între anxietatea normală şi anxietatea maladivă? Ce provoacă anxietatea? Spre ce ne conduce? Există mai multe feluri de angoasă? Trebuie să tratam toate formele de anxietate? Cum?

8.5. Anxietatea face parte din viata

Scopul tratamentelor nu este de a elimina orice formă de angoasă. Angoasa

face parte din viaţă la fel ca şi durerea. Ea are o funcţie, permite anticiparea pericolelor, scoaterea individului dintr-o situaţie periculoasă si ii asigură


progresul. Anxietatea este un semnal care ne alertează cu mult înaintea durerii, în privinţa unui posibil pericol. Ea anunţă retragerea sau lupta pentru viaţă.

Astfel, anxietatea trebuie respectată şi nu trebuie să luăm în considerare

efectuarea unui tratament decât in cazul formelor excesive. Latura pozitiva a anxietăţii este atât de pregătire a acţiunii, cât şi de evitare a potenţialelor pericole si a morţii. Charles Darwin remarcase faptul că fobiile nu apar fără motiv şi că îndeplinesc un rol în supravieţuirea speciei umane.

Astfel, noi oamenii am învăţat să ne adaptăm la un mediu periculos,

ferindu-ne de pericole reprezentate de animale, de exemplu. Astfel, frica de intuneric, de animale, de necunoscut, de locuri inalte, din cauza despărţirii de grup sunt frici ancestrale care ne protejează viaţa.

8.6. Angoasă si moralitate

Anxietatea si dorinţa de a controla moartea se află fără îndoială la baza

investiţiilor enorme pe care societăţile occidentale le fac în cercetarea medicală. Efectul principal nu este acela de „a da moartea înapoi: ci, mai curând, de a creşte sensibil durata si calitatea vieţii“.

Flirtul cu moartea reprezintă o altă modalitate de a o îmblinzi. Astfel,

întilnim oameni care îşi creează situaţii dincolo de limită, stapânindu-şi frica prin aruncarea de pe poduri sau clădiri înalte, legaţi de o bandă elastică, singurul lucru care îi salvează de la o cădere fatală.

Alţii escaladează vârfuri periculoase sau apasă frenetic pe acceleraţie. E

vorba de aşa-numitele senzaţii extreme. Aşadar, pun întrebarea: Care e motivul pentru care aceşti oameni infruntă moartea? Pentru a atinge o stare vecină cu beţia, sau pentru a supravieţui? Cel care este beat se simte oare suficient de puternic pentru a înfrunta moartea?


8.7. Anxietatea şi performanţa

Studiile dintre angoasă şi performanţă ne arată că „puţină“ angoasă creşte

nivelul performanţei, dar că, „prea multă“, va diminua performanţa. De exemplu, anxietatea este necesară pentru o sexualitate reuşită. De altfel, de multă vreme a fost consemnat amestecul de anxietate şi dorinţa care precede apropierea şi actul sexual. Angoasa moderată însoţeşte escaladarea dorinţei, în timp ce excesul diminuează performanţele.

Exemplul concludent este reprezentat de drama majorităţii impotenţilor. Ei

se concentrează atât de mult asupra erecţiei lor, încât ajung să constate…tocmai absenţa ei. Experimentele au arătat că, la un subiect masculin normal, anxietatea este un factor de excitare sexuală, pe când în cazul subiectului care prezintă o tulburare anxioasă, o creştere a anxietăţii va inhiba dorinţa.

8.8. Angoasa normală si cea patologică

E destul de dificil de traversat o linie de demarcaţie între angoasa normală

si cea patologică. Nici omul de la masa unui bar, care îşi înneacă nelinistile in alcool, şi nici cel care conduce cu o viteză foarte mare nu vor spune ca sunt anxiosi. Ei sunt, dupa cum afirmă, pur şi simplu, băutori „ocazionali“ sau şoferi vitezomani, perfect normali şi de multe ori apreciaţi de cei din jurul lor.

8.9. Anxietatea şi stressul cronic

Barnet ( 1985 ) arată că anxietatea este o teamă difuză, fără obiect bine precizat, adesea însoţită de acuze somatoforme: presiune toracică, tahicardie, transpiraţie, cefalee, tendinţa imperioasă de a urina. Fobia reprezintă teama cu obiect bine precizat.

Autorii disting:

� anxietatea situaţională ( se apropie mai mult de fobie; frica de examene, anxietate precompetiţională, etc. );

� anxietate difuză, persistentă care este de fapt anxietatea cronică.


Gellhorn ( 1965 ) consideră că această anxietate cronică se datorează acţiunii repetate a unor stimuli anxiogeni care alterează sistemul nervos autonom producănd descărcări masive de adrenalină.

Stimulii care produc o astfel de anxietate se numesc stresori. Pentru ca un eveniment să se dovedească stresant trebuie să avem în

vedere: natura evenimentului, resursele adaptative de a-i face faţă şi gradul de adecvare al mecanismelor de apărare ale ego-ului.

Dacă aceste mecanisme adaptative sunt inadecvate,va apare anxietatea

care îl va determina pe individ să-şi mobilizeze resursele adaptative.

8.10. Stresul psihic cronic

Rezultă dintr-un conflict permanent între seturi de atitudini şi convingeri contradictorii. De plidă, în cazul anxietăţii de examen, convingerea inconştientă este că studentul va pierde examenul, ceea ce va atrage după sine dezaprobarea celorlalţi. Această convingere este în conflict cu cealaltă convingere conform căreia studentul a studiat suficient şi are capacitatea de a promova examenul.

Aceşti stresori declanşează răspunsuri neoroendocrine mediate de

hipotalamus şi glanda pituitară care, la rândul lor, prin intermediul hormonului adrenocoritcotrop, stimulează activitatea glandelor suprarenale determinându-le să secrete adrenalină şi cortizon.

Aceşti hormoni produc efectele fizice şi emoţionale specifice anxietăţii şi

stresului cronic.

• Freud ( 1926 ) a considerat iniţial că anxietatea reprezintă rezultatul refulării impulsurilor instinctive. Mai târziu (1936) el a inversat relaţia dintre anxietate şi refulare, considerând că anxietatea este cauza refulării impulsurilor inacceptabile.

• Horney ( 1937 ) consideră că anxietatea se datorează reprimării ostilităţii copilului care nu-şi poate permite să exprime agresivitatea atâta timp cât este neajutorat şi izolat într-o lume duşmănoasă.


• Rank ( 1952 ) consideră că originea anxietăţii ar fi trauma suferită de copil la naştere, anxietateea de separare fiind prima experienţă afectivă a noului născut.

• Sullivan ( 1953 ) consideră că anxietatea rezultă din teama copilului de dezaprobarea mamei.

• Rado ( 1962 ) a arătat că starea psihică a mamei poate influenţa starea afectivă a fătului astfel încât fricile şi sentimentul de culpabilitate ale mamei pot constitui cauze primare ale tuturor disfuncţiilor în sfera comportamentului copilului.

8.11. Reacţia la stress are trei componente: 1. stimulul; 2. evaluarea acestuia; 3. răspunsul emoţional şi fiziologic la acesta.

� Reacţia la stresul cronic variază, printre altele, şi în funcţie de vârsta individului. Astfel, la copii apar mai mult tulburări în sfera conduitei ca:

• onicofagie;

• enurezis;

• tulburări de comportament;

• suptul degetului.

8.12. Manifestarea anxietăţii la adolescenţi

• lipsa încrederii în sine;

• sentimentul inadecvării personale;

• timiditate;

• tendinţa de retragere;

• înclinaţia spre masturbare.

• La adulţii tineri anxietatea este asociată frecvent cu nivele de aspiraţie

excesiv de înalte şi cu stabilirea unor scopuri imposibile. Eşecul este asociat cu scăderea autostimei, retragerea în sine şi susceptibilitate crescută la stresori din mediu, care produc atât anxietate, cât şi reacţii de tip depresiv.

� Anxietatea la vârstnici este frecvent asociată cu:

• nemulţumire şi supărare refulată;


• teama de a fi abandonaţi şi de a rămâne singuri îi împiedică să-şi exprime deschis nemulţumirile.

În anumite limite anxietatea este un fenomen normal pentru că ea transmite ego-ului semnale că trebuie să declanşeze mecanismele de apărare. 8.13. Anxietatea cronică

Este un fenomen patologic pentru că ameninţarea este percepută doar la nivel inconştient. (Stimulul real anxiogen a dispărut demult, dar individul pare să nu fie conştient de acest lucru). Astfel, subiectul crede că trebuie să-şi menţină nivelul subconştient de vigilenţă, ceea ce pe plan conştient se traduce în anxietate.

Laughlin (1967) este de părere că anxietatea reprezintă o sumă a tuturor problemelor psihologice ale individului, ea reprezentând expresia unui conflict persistent între tendinţele inconştiente şi solicitările pe care i le pune în faţă conştiinţa.

Conflictul este reprimat, acesta cauzând, la rândul său, simptome emoţionale, ceea ce produce un cerc vicios .

Cap. XI Tulburări anxioase. Clasificare după DSM-IV:

9.1. Tulburările anxioase fobice:

a. Agorafobia este anxietatea referitoare la, sau evitarea de locuri sau situaţii din care scăparea poate fi dificilă ( sau jenantă ) sau în care ajutorul poate să nu fie accesibil, în eventualitatea unui atac de panică sau de simptome similare panicii;

b. Fobia specifică se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de expunerea la un obiect sau situaţie temută, ducând adesea la un comportament de evitare;

c. Fobia socială se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de expunerea la anumite tipuri de situaţii sociale sau de funcţionare, ducând adesea la un comportament de evitare.


d. Atacuri de panică. Un atac de panică este o perioadă discretă în care există debutul brusc al unei aprehensiuni, frică sau terori intense, asociate adesea cu senzaţia de moarte iminentă. În cursul acestor atacuri sunt prezente simptome, cum ar fi scurtarea respiraţiei, palpitaţii, durere sau disconfort precordial, senzaţii de sufocare sau de strangulare şi frică de „a nu înebuni” sau de a pierde controlul.

e. Tulburarea anxioasă generalizată se caracterizează prin cel puţin şase luni de anxietate şi preocupare excesivă şi persistentă

f. Tulburarea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin obsesii ( care cauzează o anxietate ) şi/sau prin compulsii ( care servesc la neutralizarea anxietăţii ).

g. Reacţia acută la stress se caracterizează prin simptome similare celor ale stresului posttraumatic care apar imediat, ca urmare a unui eveniment traumatic extern

h. Tulburarea de stress postraumatică se caracterizează prin reexperimentarea unui eveniment traumatic extrem, acompaniată de simptome de excitaţie crescută şi de evitare a stimulilor asociaţi cu trauma.

9.2. Fobiile

În contrast cu ambele anxietăţi difuze, care reprezintă un amestec de emoţii negative şi atacuri de panică, care sunt în mod frecvent neaştepate, fobiile sunt persistente, iraţionale, temeri îngust definite care sunt asociate cu un obiect specific sau o situaţie. Evitarea este un component important în definirea fobiilor. O teamă nu este considerată fobică dacă persoana evită contactul cu sursa fricii sau experimentează o anxietate intensă în prezenţa stimulului. Fobiile sunt de asemenea iraţionale sau nerezonabile.

Evitând numai şerpii care sunt veninoşi sau numai armele care sunt

încărcate nu ar trebui considerate lucruri fobice. Cele mai multe tipuri de fobii directe implică teama de obiecte specifice sau situaţii. Diferite tipuri de fobii specifice au fost în mod tradiţional denumite în acord cu denumirea lor în greacă. Exemple de fobii specifice tipice includ frica de înălţimi (acrophobia), frica de spaţii închise (claustrofobia), frica de animale mici (zoofobia ), frica de sânge sau rănire şi frica de călătorie cu avionul.


Anumiţi oameni experimentează o frică marcată când sunt forţaţi să se

implice în anumite activităţi, ca de exemplu discursuri publice, iniţierea unei conversaţii, mâncatul în restaurante sau folosirea toaletelor publice care ar putea să implice observarea lor sau evaluarea de către alţi oameni. Încercări de a evita aceste situaţii temute cauzează deranj în viaţa socială şi în activităţile ocupaţionale ale persoanei. De exemplu, un tânăr care a fost tratat de unul din autorii acestui text era speriat să urineze în toaletele publice. Îşi plănuia orarul zilnic cu mare grijă în aşa fel încât să fie întotdeauna lângă o toaletă cu o uşă ce se putea închide. De asemenea, nu putea să meargă la film sau să mănânce în restaurante decât dacă se întâmpla să aibă toalete de o singură persoană care se puteau închide din interior.

Deci cea mai complexă şi incapacitantă forma de tulburare fobică este

agorafobia, care în mod literal înseamnă “frica de piaţă (sau locuri de adunare)” şi este în mod uzual descrisă ca frica de spaţii publice. Un caz clinic ne dă o scurtă descriere a tipurilor de probleme experimentate de o persoană suferindă de agorafobie. Frica devine în mod normal mai intensă pe cât distanţa între persoană şi împrejurimile sale familare se măreşte, sau pe cât căile de scăpare sunt închise. În acest sens agorafobia este cumva diferită de alte fobii deoarece nu este atât de mult o teamă de a fi aproape de un obiect specific sau situaţie (de exemplu, animale, cuvântări publice) pe cât este teama de a fi separat de semnalele asociate cu siguranţa.

Situaţiile tipice care cauzează probleme includ străzi aglomerate şi

magazine, spaţii publice închise ca de exemplu teatrele şi bisericile, călătoria cu transportul public, condusul automobilului pe poduri, în tunele sau pe autostrăzi aglomerate. În oricare din aceste situaţii, prezenţa unui prieten de încredere poate ajuta persoana agorafobică să se simtă mai confortabil. În cele mai extreme forme ale aceste tulburări, pacienţii agorafobici nu sunt capabili să se aventureze din casele proprii. Anumiţi oameni cu agorafobie sunt în stare să viziteze locuri publice ( de exemplu mall-uri sau teatre ), dar trebuie să rămână lângă ieşiri în aşa fel încât ieşirea să nu fie uşor de blocat. Senzaţiile de disconfort experimentate de oameni cu agorafobie sunt similare cu cele care au fost deja descrise pentru alte tulburări de anxietate.


Ele variază de la sentimente vagi de aprehensiune la senzaţii fizice specifice şi atacuri de panică depline. Persoanele cu agorafobie se tem frecvent că vor experimenta un “atac” cu aceste simptome care ori îi va incapacita ori îi va pune într-o situaţie jenantă şi că nu vor putea beneficia de ajutor. Mulţi pacienţi spun că sunt înspăimântaţi de ameţeală, pierderea echilibrului, palpitaţii. În anumite cazuri, experienţe precedente de acest tip au declanşat o teamă persistentă de repetare a episoadelor.

Anumiţi clinicieni au sugerat că “frica de frică” este principalul punct în

agorafobie (Goldstein and Chambless, 1978; Klein, 1981). Evenimentul crucial care declanşează temeri repetate este adesea un atac de panică neaşteptat, terifiant. Urmarea unei asemenea experienţe, persoana poate deveni în mod acut conştientă de senzaţii corporale interne care pot semnaliza pornirea unui alt atac. Frica de pierderea controlului asupra acestor experienţe interne conduce apoi în mod paradoxal la o mai mare creştere a anxietăţii. Acest concept a fost extins să includă frica de anumite emoţii puternice, variate, incluzând mânia şi depresia precum şi anxietatea ( Williams, Chambless and Ahrens, 1997 ).

9.3. Psihoterapia cognitiv-comportamentală a fobiilor Se referă la desensibilizarea sistematică şi se bazează pe supoziţia că atât

comportamentul normal cât şi cel anormal sunt învăţate. Deci dacă un comportament este învăţat, el poate fi şi dezvăţat. Această dezvăţare se realizează prin metoda expunerii progresive la stimulii care produc teamă, cu alte cuvinte, subiectul, în loc să evite situaţiile anxiogene, se confruntă cu ele în mod gradat. Astfel, subiectul se convinge că situaţia nu e chiar atât de periculoasă.

Cu cât fobia este mai complexă, cu atât terapia va dura mai mult, dar de

regulă durează în medie 8 şedinţe, dupa care se consideră că pacientul a învăţat suficient pentru a practica singur metoda cu un ajutor minim.

� Studiile au aratat că metoda desensibilizarii sistematice dă rezultate în acest

tip de fobii in proporţie de 80-90%. � Desensibilizarea sistematică “ in vivo” (în realitate) este indicată

atunci când acest lucru este posibil cu ajutorul exerciţiilor reale pentru fobiile de situaţii şi obiecte, care uşurează realizarea unei


ierarhizări a situaţiilor producătoare de anxietate. Chiar stăpânirea unei situaţii reale ii conferă subiectului o satisfacţie mai mare şi mai multă încredere în sine. Se pot utiliza frecvent şi materiale ajutătoare, poze cu serpi, cu caini, paianjeni. Dezavantajul acestei tehnici constă în faptul că este consumatoare de timp şi este costisitoare în plan financiar, uneori expunerea fiind chiar imposibilă, iar unii autori au arătat că pentru pacienţi este prea anxiogenă, producând uneori situaţii neaşteptate.

� Desensibilizarea în plan imaginativ are avantajul că subiectul reproduce în planul minţii orice situaţie doreşte. Mai mult, în situatii imaginare, subiectul se pregăteşte pentru o situatie reală, cu care nu se poate confrunta în mod frecvent. Astfel, persoana trebuie să realizeze o imagine suficient de vie pentru a-i produce anxietate, să-şi imagineze respectiva situaţie cu cât mai multe detalii până când anxietatea dispare.

� Terapia virtuală sau realitatea prin terapia virtuală are la bază interacţiunea

pacientului cu un mediu virtual generat de computer, mediu ce poate fi flexibil, poate fi controlat şi poate reproduce situaţii la care subiectul este sensibil. Acest mediu permite pacientului să acţioneze fără a se simţi ameninţat, el putând experimenta diverse roluri şi situaţii fără să se teamă că ar putea avea consecinţe negative asupra sa. Permite în acelaşi timp culegerea de informaţii despre reacţiile subiectului în faţa situatiilor stresante, dar şi explorarea conţinutului temerilor dincolo de limitele realului.

Cap. X Psihoterapia anxietăţii şi a depresiei

10.1. Obiectivul psihoterapiilor

Obiectivul psihoterapiilor este, în general, acela de a înţelege

comportamentul pacientului şi a-l ajuta să-şi modifice acest comportament, astfel încît dificultăţile existenţiale ale acestuia să fie diminuate sau chiar înlăturate. Psihoterapeutul are rolul de a elibera pacientul de anxietate, depresie sau alte trăiri afective care îl împiedică pe acesta să se adapteze optim la mediu, perturbîndu-i comportamentul şi avînd efecte negative chiar şi asupra celor din


jur, afectînd activitatea profesională, relaţiile interpersonale, viaţa sexuală, imaginea de sine, etc.

Psihoterapia se bazează pe faptul că modul în care un individ îşi va percepe şi evalua starea sa precum şi strategiile adaptative pe care le foloseşte, joacă un anumit rol în evoluţia tulburării, aceste strategii trebuind să fie modificate în cazul în care dorim ca afecţiunea să evolueze favorabil.

De psihoterapie pot beneficia şi persoanele care, deşi sunt realizate pe

majoritatea planurilor, au impresia că nu au trăit la nivelul aşteptărilor lor şi nu şi-au realizat potenţialul psihic la nivel maximal.Vorbind despre normalitate, ştim foarte bine că nu există un model standard al acesteia şi că modalităţile de adaptare a omului la mediu sunt foarte variate.

Astfel, o soluţie psihoterapeutică eficientă pentru un pacient, se poate

dovedi a fi ineficientă pentru altul, terapeutul trebuind să aibă în vedere pacientul şi realitatea situaţională a acestuia şi să încerce să-i deblocheze propriile disponibilităţi, optimizînd propria configuraţie a personalităţii acestuia, astfel încât să-şi poată rezolva problemele într-un mod matur şi realist. Să încercăm să schiţăm, de exemplu, portretul personalităţilor depresive: dau dovadă de pesimism, în orice situaţie s-ar afla, ei reuşind să vadă doar latura sumbră a acesteia şi posibilele riscuri, supraevaluând aspectul negativ şi minimizându-l pe cel pozitiv.

De obicei, dispoziţia lor este tristă şi posacă, chiar şi atunci cînd

evenimentele neplăcute lipsesc. Nu sunt în stare să resimtă plăcerea, nici măcar în situaţiile care, în mod obişnuit, sunt considerate ca fiind agreabile (întîmplări fericite, zile de vacanţă, etc.). Chiar şi atunci cînd sunt apreciaţi de către ceilalţi, ei au sentimente de incapacitate, de culpabilitate, simt că nu sunt „la înălţime”.

În general, găsim la personalităţile depresive o triplă viziune negativă:

asupra propriei persoane, asupra lumii şi asupra viitorului. Pentru acest tip de pacienţi au fost elaborate, recent, terapiile numite cognitive, acestea considerînd depresia ca fiind legată de anomalii în prelucrarea de către pacient a informaţiei. Pacientul este, astfel, ajutat să-şi reconsidere viziunea atît de pesimistă asupra


lumii şi asupra sa, este mobilizat să se antreneze în activităţi agreabile, pe măsura lor.

„Sfaturi” privind lupta împotriva depresiei:

• încercaţi ca în orice situaţie să vedeţi „jumătatea plină” a paharului, nu „jumătatea goală” aşa cum sunteţi obişnuiţi;

• chiar dacă aveţi tendinţa de a respinge activităţile şi ocaziile care v-ar putea procura plăcere, de teama de a nu fi la înălţimea situaţiei, încercaţi, totuşi să vă implicaţi în ele, încercaţi să vă angrenaţi în cît mai multe activităţi agreabile;

• încercaţi să vorbiţi despre gândurile voastre sumbre, în loc să vă frămîntaţi de unul singur; încercaţi să puteţi cere ceva, în loc să vă văitaţi.

10.2. Psihoterapia cognitiv-comportamentală a depresiei

Printre cei mai influenţi pionieri ai terapiei cognitive se numară Beck si Ellis,

care au susţinut punctul de vedere conform căruia majoritatea tulburărilor psihice au la baza modele cognitive eronate, remedierea acestora putându-se realiza prin corectarea lor.

Ambii autori , formaţi iniţial ca psihanalişti au propus tehnici de corectare a

cogniţiilor eronate, şi-au concentrat eforturile asupra problemelor prezente ale pacienţilor şi nu asupra unor psihotraume aparţinând trecutului şi au recomandat utilizarea unor sarcini de natură cognitivă.

Terapia cognitivă a lui Beck porneşte de la premisa că afectivitatea şi

comportamentul unui individ depind în mare masură de modul în care acesta îşi structurează lumea interioară în schema cognitivă, tehnicile terapeutice fiind menite să identifice şi să corecteze gândurile distorsionate şi convingerile disfuncţionale care stau la baza acestora, iar succesele obţinute de pacienţi în tratarea depresiei nu pot fi neglijate.

Psihoterapia cognitivă a depresiei elaborată de Beck porneşte de la

supoziţia că persoanele depresive se angajează într-un demers eronat de


procesare a informaţiilor şi de raţionament şi se încadrează în grupul celor care se conduc după scheme cognitive prin intermediul cărora se autosabotează.

Subiecţii depresivi trăiesc ceea ce Beck denumeşte triada cognitivă, în

cadrul căreia ei nutresc sentimente de neajutorare în raport cu ei înşişi, cu lumea şi cu viitorul. Obiectivul terapeutului cognitivist este să-l ajute pe individ să corecteze aceste idei distorsionate si să-i îmbunătăţească stilul de procesare informaţională şi de gândire.

Procesele terapeutice sunt structurate şi limitate în timp şi debutează cu

recunoaşterea legăturilor dintre cogniţie şi afect, legături care se monitorizează riguros. Urmează apoi strângerea de dovezi împotriva cogniţiilor disfuncţionale şi înlocuirea acestora cu gânduri mai realiste şi mai adaptative. Pe lângă evidenţierea şi combaterea cogniţiilor negative, pacientul primeşte şi sarcini pentru acasă, sarcini ce nu reprezintă altceva decât o formă rudimentară de terapie comportamentală.

Psihoterapia depresiei, prin metode de acest gen, presupune existenţa unui

psihoterapeut calificat şi subtil care să ghideze pacientul.

• Terapia urmăreşte modificarea comportamentului subiectului:

- ajutându-l să-şi găsească suportul cu rol pozitiv; - facându-l să-şi dezvolte comportamentul de adaptare, care este

incompatibil cu statutul său depresiv; - antrenându-l în activităţi plăcute, pline de satisfacţii.

Subiectul trebuie să-şi amelioreze capacităţile sociale şi afirmarea de sine. Terapia implică programe de tratament în afirmarea eului.

• Alte tehnici comportamentale pot completa acest dispozitiv:

Planul de activitate, în care sunt înregistrate activităţile cotidiene, relaxarea, îmbunătăţirea autocontrolului şi a eficienţei personale, tehnicile de destindere sau modificarea comportamentului verbal, ce constă în strângerea gândurilor negative.


10.3. Terapiile cognitive

Acestea tin seama de simptomele cognitive ale depresiei, “de modul de a gândi” al subiectilor (triada negativă a lui Beck).

La fel în terapia comportamentală, şedinţele de terapie cognitivă sunt structurate, codificate şi direcţionate. � Tratamentul include patru etape:

• Explicarea clară, didactică a legăturilor dintre cunoaştere, sentimente (afecte) şi comportament;

• Apoi, pacientul trebuie să înveţe cum să pună în evidenţă gândurile negative care apar în viaţa de zi cu zi şi să le noteze;

• Stadiul de autoobservare este urmat de unul de învăţare pentru modificarea cunoaşterii spre gânduri mai realiste, zise alternative, pentru a evalua efectele acestora asupra vieţii cotidiene;

• La sfârşitul fiecărei şedinţe terapeutul prescrie „sarcinile pentru acasă”, care să consolideze învăţarea noii cunoaşteri. Această tehnică cuprinde în medie 10-20 de şedinţe, desfăşurate pe o

perioadă de trei-şase luni. Rezultatele sunt apreciate printr-o evaluare a schimbărilor cognitive şi a repercursiunilor acestora în viaţa socială, plecând de la o linie de bază, definită de la început.

10.3.1. Evaluarea în terapia cognitiv-comportamentală:

Sheldon ( 1995 ) subliniază faptul că pentru terapeut este important să investigheze următoarele aspecte în terapia cognitiv-comportamentală:

� obţinerea descrierii generale a problemei principale, văzută din cât mai multe puncte de vedere;

� terapeutul trebuie să investigheze pe cine afectează cel mai mult problema, în ce fel să obţină elemente concrete ( exemple );


� culegerea de informaţii cu privire la originile problemei şi evoluţia acesteia în timp ( când a apărut, ce modificări au avut loc pe parcurs şi ce factori au afectat evoluţia acesteia );

� identificarea părţilor componente ale unei probleme mai complexe, precum şi a modului în care acestea interacţionează unele cu altele;

� evaluarea motivaţiei pentru schimbare. Terapeutul trebuie să afle dacă pacientul sau familia acestuia au facut vreun efort pentru a rezolva problema lor şi, dacă nu, ce anume i-a impiedicat să o facă;

� identificarea modelelor de gândire (gânduri, imagini, dialoguri interioare), precum şi a reacţiilor emoţionale care însoţesc problema-simptom;

� terapeutul trebuie să obţină şi o impresie cu caracter subiectiv în legătură cu ceea ce este în neregulă cu pacientul.

Concluziile preliminarii desprinse de către terapeut în legătură cu

problema-simptom trebuiesc revăzute şi discutate împreună cu pacientul ( clientul ), pentru a fi depăşite toate neînţelegerile.

Pacienţii îşi descriu de cele mai multe ori problemele din punctul lor de

vedere subiectiv, din perspectiva comportamentului celorlalte persoane asupra lor bazându-se pe anumite presupuneri referitoare la intenţiile celorlalţi (“ea mă cicăleşte în fiecare seară special ca să mă enerveze” ).

Există şi cazuri în care pacientul (clientul) are pur şi simplu dificultăţi în a-şi

aprecia propriul comportament, cum ar fi, de pildă, o persoană agresivă, care dă mereu vina pe ceilalţi, deşi nimeni nu intenţionează să o priveze de vreun drept.

Sheldon (1995) prezintă un model sistematizat de fişă pentru notarea unor date care să-l lămurească mai bine pe psihoterapeut în ce constă problema şi care sunt elementele care o compun. Aceasta fişă cuprinde date referitoare la gânduri, expectaţii, comportamente şi interpretări ale acestora. Este relativ simplu de completat de către pacient şi, pe baza analizării ei, aceştia vor putea sesiza ce elemente se combină între ele şi ce elemente nu se potrivesc, astfel încât în cele din urmă să rezulte cât mai clar cu putinţă modul de funcţionare a sistemului pe care îl reprezintă problema-simptom.


10.4. Psihoterapia cognitivă a tulburărilor anxioase

Terapia cognitivă a tulburărilor anxioase este limitată în timp, focalizată pe

problemă şi bazată pe modelul cognitiv al anxietăţii. Tratamentul implică o colaborare între terapeut şi client, ambii fiind angajaţi în procesul rezolvării de probleme. Pe parcursul terapiei se realizează evaluări permanente, precum şi o serie de experimente în plan comportamental pentru a se verifica în ce măsură simptomele s-au ameliorat sau au dispărut şi pentru a adresa provocări gândurilor negative disfuncţionale.

Un rol important îl au şi temele pentru acasă, teme în cadrul cărora

clientului i se cere să îndeplinească anumite sarcini între şedinţele de lucru cu terapeutul.

10.5. Metodele sau strategiile utilizate sunt atât cognitive, cât şi

comportamentale.

• Cele cognitive - se referă la identificarea gândurilor şi convingerilor negative automate prin intermediul rememorării unor situaţii, a analizei comutărilor i sfera emoţională, a jocului de rol, a tehnicii imaginaţiei dirijate, a sarcinilor de expunere la situaţii anxiogene, a jurnalelor şi chestionarelor. Se utilizează şi metoda descoperiri dirijate pentru a determina semnificaţia şi natura gândurilor automate disfuncţionale care stau în spatele acestora. Se procedează apoi la verificarea veridicităţii gândurilor negative, a convingerilor şi supoziţiilor disfuncţionale prin tehnici de contraargumentare şi verificarea dovezilor, procesul încheindu-se cu înlocuirea acestora cu gânduri mai realiste.

• Tehnicile comportamentale sunt îndreptate mai ales în direcţia reducerii simptomelor, printre acestea numărându-se relaxarea, hipnoza, tehnicile de expunere la stimuli anxiogeni, tehnici de distragere.


Trebuie subliniat însă faptul că metodele comportamentale nu vor da rezultatul scontat dacă nu se va reuşi restructurarea stilului de gândire care generează tulburările anxioase. Durata totală a terapiei este între 10 şi 15 şedinţe, care se desfăşoară săptămânal, şi au o durată cuprinsă între 45 şi 60 de minute fiecare. În cazul unor situaţii mai complexe, cum ar fi, de pildă, problemele multiple: anxietate combinată cu tulburări de personalitate sau cu depresie majoră, este necesar un număr mai mare de şedinţe, precum şi un tratament psihiatric adecvat. După remiterea simptomelor se încheie terapia prin intermediul şedinţelor săptămânale, pacienţii fiind invitaţi să se prezinte la control de 2-3 ori la interval de 5-6 luni.

10.5.1. Structura unei şedinţe de psihoterapie implică ( Wells, 1999 ):

Revederea datelor obţinute prin intermediul metodelor de autoevaluare şi

verificarea reacţiei pacientului faţă de şedinţa anterioară se psihoterapie.

10.5.2.1. Stabilirea planului sau a agendei de lucru.

10.5.2.2. Verificarea îndeplinirii temelor pentru acasă:

• reacţii la lectura bibliografiei pe teme de psihoterapie cognitivă;

• feedback-uri legate de monitorizarea gândurilor;

• rezultatele miniexperimentelor din sfera comportamentală;

• probleme care au apărut la îndeplinirea temelor pentru acasă.

10.5.2.3. Identificarea gândurilor negative automate şi a supoziţiilor

• disfuncţionale şi testarea gradului lor de veridicitate:

• reamintirea unui episod recent când subiectul s-a simţit anxios;

• întrebări cu caracter provocator adresate gândurilor negative şi aducerea de contraargumente împotriva acestora;

• experimente în sfera comportamentală;

• identificarea distorsiunilor cognitive.


10.5.2.4. Discutarea unor probleme legate de gândurile negative, simptomele şi

comportamentele de evitare:

• efectele comportamentale de evitare asupra simptomelor;

• rolul comportamentelor de evitare care împiedică procesul de infirmare a gândurilor negative;

• influenţa evaluării pericolului asupra comportamentului;

• efectele gândurilor negative asupra stărilor emoţionale.

10.5.2.5. Trasarea unor noi sarcini pentru acasă:

• notarea unor noi sarcini pentru acasă;

• expunere cu renunţarea la comportamentele de asigurare. Solicitarea unor feedback-uri legate de modul de îndeplinire a temelor pentru acasă. Implementarea în practică a unor strategii specifice terapiei cognitiv-comportamentale. Trasarea efectiva a noilor teme pentru acasă. Rezumatul şedinţei de psihoterapie şi obţinerea unor feedback-uri de la pacient. 10.6. Medode folosite în terapia cognitiv-comportamentală:

• Metoda dialogului socratic;

• Metode de evidenţiere a gândurilor negative automate;

• Jocurile de rol;

• Administrarea de feedback-uri audio-vizuale;

• Manipularea comportamentelor de asigurare;

• Tehnica inducerii simptomelor;

• Strategii cognitive de reatribuire;

• Identificarea distorsionărilor cognitive;

• Analiza costurilor şi beneficiilor;

• Descoperirea unor cauze alternative pentru diverse evenimente;

• Metoda informării;

• Contraargumentare în cadrul jocului de rol;

• Tehnica manipulării imaginilor;

• Antrenamentul mental;

• Strategii de reatribuire în plan comportamental;

• Tehnica expunerii;


Capitolul XI Personalitatea – consideraţii teoretice

Studiul ştiinţific al personalităţii umane relevă o situaţie oarecum

paradoxală: deşi personalitatea reprezintă preocuparea esenţială a psihologiei, însăşi obiectul ei de studiu, totuşi psihologii nu au ajuns la un consens în privinţa structurii şi dinamicii acesteia. Există o diversiune de concepţii, teorii şi moduri de abordare a personalităţii umane,fiecare insistând asupra unor aspecte şi neglijând sau tratând insuficient altele.

Deşi au existat preocupări pentru studiul personalităţii şi chiar lucrări care

au în titlul lor termenul de personalitate, despre “elaborarea unei personologii sau unei ştiinţe integrate a personalităţii se poate vorbi începând de abia cu deceniul al treilea al secolului nostru” ( Sima, T, 2005 ).

Problema care se pune este dacă personalitatea este o determinare

(ontică) a omului, care ţine de natura fiinţei umane având, astfel, o existenţă reală sau ea este un construct, un concept inventat de psihologi. Este deci, necesară o diferenţiere între personalitatea ca realitate psihologică şi conceptul de personalitate.

Referindu-se la personalitate ca realitate, Susan Cloninger (1998, p.1) arată

ca cel mai adesea personalitatea este definită ca fiind “funcţionarea psihologică a unei persoane individuale”. O poziţie asemanătoare adoptă şi M. Zlate (1994, p. 51) care arată că personalitatea este “totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează un om particular”. Atunci când se vorbeşte despre personalitatea cuiva, se face referire la ceva ce există in societate, în mod obiectiv, la omul concret,viu, aşa cum se manifestă el în viaţa socială, în relaţiile cu alţii, în acţiunile şi faptele sale.

G.Allport (198) consideră personalitatea umană ca fiind o entitate

obiectivă, existentă realmente. El arată că personalitatea înseamnă ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de modul în care ceilalţi îi percep calităţile sau de metodele prin care aceste calităţi sunt studiate. Astfel, în încercarea de circumscriere cognitivă a personalităţii ca realitate obiectivă, Allport vorbeşte de două modalităţi principale de definire a personalităţii:


1) definiţii de tip „omnibus” ce includ în structura personalităţii elemente

diverse, înnăscute şi dobândite precum dispoziţii, impulsuri, tendinţe, dorinţe,instincte, etc., fără să fie însă evidenţiată şi menţionată necesitatea integrării lor într-o structură de ansamblu unitară,coerentă;

2) definiţii structural-existenţialiste, care încearcă să surprindă anumite

elemente sau factori cu rol esenţial, fundamental în structura, definirea şi caracterizarea personalităţii umane.

Definiţiile date personalităţii aparţinând ambelor tipuri menţionate mai sus

sunt definiţii formulate în termeni de „structură internă” şi ar putea fi calificate drept “esenţialiste”. Astfel de definiţii se întâlnesc la mai mulţi autori. Potrivit acestora personalitatea este:

• “organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane” care „determină adaptarea sa unică la mediu” ( Eysenck, 1951 );

• “agregatul organizat de procese şi stări psihice aparţinând individului” ( R.Linton, 1968 );

• „organizarea dinamică în cadrul individului a acestor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic” ( G.Allport, 1981 );

• „ceva unic şi stabil în individ care permite explicarea conduitei lui în anumite situaţii” ( Huber, 1992 ).

Analizând definiţiile de mai sus, se pot evidenţia câteva din particularităţile

esenţiale definitorii ale personalităţii umane, înţeleasă ca realitate psihologică ( Dumitru, 2001 ):

� Personalitatea este o totalitate organizată, un sistem care include mai multe elemente (subsisteme) psihofizice, structurate diferenţial-concret, în plan individual şi/sau tipologic;

� Personalitatea umană presupune o organizare dinamică existentă în organismul uman;

� Personalitatea este o individualitate structurată care determină în chip caracteristic gândirea şi comportamentul omului ca fiinţă concretă.


Concluzionând, se poate spune că personalitatea este „realitatea complexă şi dinamică a fiecăruia dintre noi” (Zlate, 1994, p.55), ansamblu organizat al proceselor, starilor şi funcţiilor psihice ale individului, care determină modul său propriu dea gândi, simţi şi acţiona, adică modul său de a fi.

În ceea ce priveşte conceptul de personalitate, complexitatea sa semantică

determină rezistenţa sa la încadrarea într-o definiţie strictă. Linton consideră că „individul şi mediul său constituie o configuraţie dinamică, ale cărei părţi sunt atât de strâns legate şi atât de constant interactive încât este foarte greu să spunem unde se pot trasa linii de demarcaţie”. De aceea – continuă Linton – “principala problemă pe care o ridică definirea personalităţii este una de delimitare” ( Linton,1968, p. 117 ).

Majoritatea celor care s-au ocupat de studiul personalităţii umane sunt de

acord că termenul “personalitate” derivă din cuvântul “persona” (de origine etruscă), utilizarea sa iniţială referindu-se la masca folosită de actori în teatrul antic. Sensul conceptului a evoluat de la cel de personaj ( întăi din teatru ) spre cel de persoană pe scena vieţii, ca apoi să capteze valenţe polisemantice ( Şchiopu, 1997 ).

11.1. Stőetzel (1963)

Identifică patru sensuri ale termenului personalitate şi anume: � Aspectul exterior al omului ( amintind de sensul originar al

cuvântului, acela de mască ); � Rolul jucat de actor sau de om în viaţa cotidiană, funcţia îndeplinită

de el în societate; � Actorul sau persoana care joacă rolul - omul cu toate caracteristicile

sale, inclusiv cele morale, care îndeplineşte o funcţie socială; � Ceea ce determină şi conferă omului, calităţile sale, capacităţile de

acţiune ale acestuia ( Stőetzel, 1963, p. 140 ). Plecând de la aceste patru sensuri, S.Chelcea (1994) consideră că

personalitatea umană poate fi definită atât „din exterior” ca efect produs de un individ asupra celorlalţi – ansamblul trăsăturilor şi conduitelor umane care provoacă răspunsuri psihocomportamentale din partea altora – cât şi „din


interior” ca ansamblu structurat de elemente biologice, psihologice şi sociomorale achiziţionate în procesul socializării individului.

� În psihologie s-au impus cu deosebire două accepţiuni ale termenului

personalitate: aceea referitoare la persoană concretă, care îndeplineşte un rol, o activitate socială, şi aceea de persoană valoroasă care prin calităţile şi acţiunile ei influenţează pozitiv desfăşurarea vieţii sociale.

� � Conceptul de personalitate desemnează “individualitatea umană ca

ansamblu unitar,structurat ierarhic, al trăsăturilor şi manifestărilor psihocomportamentale, persoana umană considerată în contextul social în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea, evaluată după criterii ( standarde ) valorice” ( Dumitru, 2001, p. 17 ).

Termenii „persoană” şi „personalitate” includeau încă în accepţiunile lor iniţiale, originare, sensurile de individualitate şi valoare socială a omului. Particularităţile şi trăsăturile psihice individuale ale persoanei conferă acesteia o anumită valoare, tocmai prin modul lor de structurare, de diferenţiere şi integrare într-o formulă unică. Din acest motiv, personalitatea este organizarea superioară a caracteristicilor persoanei,este „persona plus o notă de valoare” ( Zlate,1994, p.

54).

11.2. Accepţiunile termenului de personalitate

M.Zlate ( 1994 ) identifică trei accepţiuni ale noţiunii de personalitate

a) accepţiunea antropologică – se referă la natura şi esenţa fiinţei umane. Potrivit acesteia, esenţa umană o constituie ansamblul relaţiilor sociale, reglementate de anumite norme şi valori pe care individul le „transformă în interioritatea sa, le sedimentează şi le solidifică în sine, transformându-le într-un bun propriu” (Zlate, 1994, p. 56). Calitatea mediului social în care trăieşte individul determină calitatea personalităţii sale;

b) accepţiunea psihologică – potrivit căreia personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne” cu rol de mediere şi filtrare a solicitărilor


externe la care este supus omul în decursul existenţei sale. Aceste „condiţii

interne” se structurează prin diferenţiere şi integrare, în mod particular, la nivelul fiecărei personae, cristalizându-se sub forma unor însuşiri sau trăsături psihice relativ stabile, care permit anticiparea a ceea ce va face un individ într-o situaţie dată;

c) accepţiunea axiologică – are în vedere omul ca valoare recunoscută, ca fiinţă care realizează şi creează valori, capabilă de autorealizare. Toate elementele structurale ale personalităţii formează un ansamblu

unitar, un sistem cu un anumit coeficient de integrare şi coerenţă internă. La nivelul omului, biologicul, psihologicul şi socioculturalul sunt indisociabile, astfel încât „abordarea personalităţii trebuie să fie cu necesitate integrativă şi integrală” ( Popescu-Neveanu, 1988 ).

Sintetizând, I.Al.Dumitru ( 2001 ) consideră că personalitatea reprezintă o unitate bio-psiho-socioculturală, un mod particular de structurare la nivelul persoanei a acestor elemente. Totodată, personalitatea este o individualitate puternic conturată, impunătoare prin activitatea sa, care-i conferă o valoare deosebită recunoscută şi apreciată de ceilalţi.

11.3. Orientări in psihologia personalităţii

M.Golu ( 1993 ) consideră că în psihologia personalităţii pot fi identificate patru orientări principale, şi anume:

1. Orientarea biologistă – are la bază ideea potrivit căreia personalitatea este rezultatul interacţiunii dintre zestrea genetică, experienţa timpurie a individului şi cadrul evolutiv al organismului său;

2. Orientarea experimentalistă – porneşte de la ideea că există similitudini în funcţionarea psihologică a oamenilor,astfel încât indivizii trebuie studiaţi şi interpretaţi în termenii unor procese psihice relativ uniforme, generate de aceleaşi legi: în cadrul acestei orientări, o deosebită dezvoltare a cunoscut şi psihologia cognitivă,care pune accentul pe modul de procesare şi interpretare a informaţiei, pe stilul cognitiv al persoanei;


3. Orientarea psihometrică – se concentrează pe studiul trăsăturilor de personalitate, exprimabile sub forma unor atribute ce caracterizează persoana aflată într-o anumită situaţie;

4. Orientarea socioculturală şi antropologică – se întemeiază pe ideea că personalitatea poate fi pe deplin înţeleasă numai luând în considerare contextul sociocultural în care individul trăieşte şi se dezvoltă.

Personalitatea este un concept eluziv care este în mod larg bazat pe

observaţiile noastre asupra comportamentelor interpersonale. Mulţi dintre noi găsesc folositor să distingă între oamenii care sunt agresivi şi cei care nu sunt, oamenii care sunt prietenoşi, care se exteriorizează şi cei care nu sunt aşa, oamenii care sunt temători şi cei care nu sunt.

Combinaţia de caracteristici de personalitate luate ca un întreg descriu

comportamentul unei persoane şi este considerat ca fiind personalitatea lui sau a ei. DSM defineşte personalitatea ca: „căi de percepţie relative la şi gândind despre mediul înconjurător şi eul cuiva, care sunt exprimate într-o scală largă de contexte importante social şi personal”( APA 1994 ).

Fără de aceste consistenţe presupuse în comportamentul cuiva ar fi dificil

să ne gândim despre şi să organizăm lumea noastră socială. Când trăsăturile de personalitate aduc o persoană în conflict repetat cu alţii, personalitatea individului poate fi considerată tulburare.

11.4. Teorii ale personalităţii – tipuri de personalitati predispuse la depresie

Există mai multe teorii ce constau în modalităţi diferite de abordare a

personalităţii, ca rezultat al perspectivelor şi direcţiilor variate de cercetare a acesteia. Dincolo de aceasta, orice teorie a personalităţii dispune de două nivele: nivelul constructelor teoretice – entităţi abstracte, ce nu pot fi observate direct, create de autorii lor pentru a descrie şi explica în manieră deterministă structura şi dinamica personalităţii şi nivelul observaţiilor empirice directe – ceea ce persoana face, modul cum ea se comportă în situaţii diverse.

Între cele două nivele de analiză a personalităţii, există relaţii de

interdependenţă: ipotezele teoretice sunt supuse testării empirice, iar


observaţiile empirice contribuie la îmbogăţirea conţinutului ideatic al constructelor teoretice.

Varietatea tipurilor de abordare a personalităţii derivă din modul în care

sunt văzute aceste două nivele. Astfel, se diferenţiază două tipuri majore de abordare a personalităţii: � abordarea sistemică – oarecum statică, punând accent pe structura de

ansamblu a personalităţii considerată ca sistem, şi � abordarea funcţionalistă – predominant dinamică, evidenţiind

aspectele de dezvoltare a personalităţii în contextul interacţiunii sale cu mediul.

Indiferent de modalitatea de abordare, sistemică sau funcţionalistă, toate

poziţiile teoretice privind personalitatea converg către aceeaşi idee: a explica personalitatea înseamnă a descoperi cauzele comportamentului, ca expresie a acesteia. Din aceste raţiuni este necesară postularea la trei întrebări:

Care sunt unităţile descriptive ale personalităţii, aria răspunsurilor, conturând domeniul descrierii personalităţii? Care sunt procesele prin care personalitatea se adaptează solicitărilor, marcând dinamica personalităţii? Care sunt schimbările pe care le implică evoluţia personalităţii, conturându-se domeniul dezvoltării personalităţii ( Cloninger,1993, p.2)

Astfel cei 3 „D” ai personalităţii ( descriere, dinamică, dezvoltare ) sunt

esenţiali în orice abordare a personalităţii: ei vor primi interpretări diferite în cadrul diverselor teorii ale personalităţii.

Descrierea personalităţii presupune identificarea unor unităţi de analiză a

acesteia. Dintre acestea, cele mai des utilizate sunt tipul, trăsătura şi factorul de personalitate. Caracteristicile acestora sunt prezentate în tabelulul de mai jos .


Tabel . Unităţi descriptive ale personalităţii şi caracteristicile lor.

Unităţi descriptive Caracteristici

Tipul grad înalt de generalitate Grupează indivizii pe baza similari-tăţilor descriere calitativă

Trăsătura individualizeză persoana relativă stabilitate grad de particularizare

Factorul poziţie mediană între general şi particular descriere cantitativă calităţi cuantificabile

Dinamica personalităţii - se referă la procesele şi mecanismele psihice prin care acestea se exprimă, focalizându-se asupra motivaţiei ca factor principal, cu rol dinamogen.

Dezvoltarea personalităţii - se referă la construirea unor modele ce explică formarea structurilor de personalitate schimbările survenite în evoluţia existenţială a omului.

11.5. Dimensiuni ale personalităţii

Unele teorii au în vedere mai mult dimensiuni ale personalităţii pe care le

consideră esenţiale, altele dimpotrivă se opresc asupra unei singure dimensiuni apreciată fiind ca având rol fundamental în înţelegerea şi interpretarea personalităţii.

Termenul dimensiune sugerează faptul că personalitatea unui individ, exprimată în comportamentul său observabil, poate fi plasată într-un anumit punct sau interval al unui continuum de determinări ( Dumitru, 2001 ).

Dacă admitem că există situaţii care se întrepătrund în anumite tipare comportamentale, cum ar trebui acestea să fie descrise?

Experţii nu agrează ideea de dimensiuni de bază ale personalităţii. Anumite teorii ale personalităţii normale sunt relativ simple folosind doar trei sau patru dimensiuni. Altele sunt mult mai complicate şi presupun poate şi 30 sau 40


dimensiuni. O poziţie larg acceptată este cunoscută ca fiind cea a modelului de personalitate în cinci dimensiuni ( Costa and McCrea, 1992; Wiggins and Trapnell, 1997 ).

Neuroticismul este în general asimilat cu stabilitatea emoţională, în mod

special exprimarea emoţiilor negative, ca de exemplu anxietatea, depresia şi mânia. Acest model a fost de asemenea numit afectivitate negativă ( Watson and Clarck, 1997 ).

Extraversia descrie nivelul de activitate al unei persoane, în special interesul în interacţiunea cu alte persoane şi uşurinţa cu care persoana îşi exprimă emoţiile pozitive. Deschiderea la experienţă implică dorinţa persoanei de a lua în considerare şi de a explora idei nefamiliare, sentimente şi activităţi. Agreabilitatea descrie dorinţa de a coopera şi empatiza cu alte persoane. Conştientizarea este o reflectare a insistenţei unei persoane în urmărirea ţelurilor, abilitatea de a organiza activităţi şi dependinţa de completare a sarcinilor datorate.

Luate ca un întreg aceste cinci dimensiuni ne pot da o relativă decriere

comprehensivă despre comportamentul oricărei persoane.

Cap. XII Antidepresive naturiste

• Melatonina Melatonina, numită şi “ceasul corpului”, este un inductor natural al somnului, îmbunătăţeşte calitatea lui fără efecte secundare, reglează ritmul somn – veghe. Asigură o bună funcţionare a sistemului nervos şi are efect antioxidant. Este recomandat pentru reglarea ritmului somn-veghe în: insomnii rebele, insomnii prin schimbarea fusului orar, oboseală cumulativă, stări depresive tranzitorii, indispoziţii pasagere.

• Tinctură de Valeriană 50ml Recomandat în contracţii spasmodice nervoase, convulsii febrile, epilepsie, insomnie, isterie, stări de excitaţie, nevroze, astenie nervoasă, depresie, angoasă,


ticuri, tulburări de menopauză, ciclu menstrual dureros, spasme uterine, hiperexcitabilitate sexuală, ejaculare precoce, ameţeli, migrene, dureri de cap, nevralgii, sciatică, hipertensiune, palpitaţii, sughiţ, tremurături de diverse etiologii, crize astmatice, tuse nervoasă, febră intermitentă, balonare, fermentaţii gastrice şi intestinale, diaree, boli cronice de piele, viermi intestinali.

• Obligeana În România, India şi SUA este folosită de multă vreme datorită proprietăţilor principiilor sale active: tonice, calmante, analgezice, antispastice, diuretice, uşor sedative; creşte secreţiile salivare, gastrice şi intestinale, favorizează eliminarea gazelor intestinale, diminuează spasmele musculaturii netede, mareşte cantitatea de urină eliminată. Are efecte pozitive în tratamentul hemoroizilor.

Este indicat ca adjuvant în ulcer gastric şi duodenal, ulceraţii intestinale, insomnie, isterie, epilepsie, depresie, anxietate, scăderea memoriei, dismenoree, hemoroizi, colici abdominale, balonări, enterite, nefrite, stări gripale.

• Hypericum Prin principiile active conţinute ameliorează procesul de imbătrânire vasculară, răspunzător de apariţia simptomelor de ischemie cardiacă cu angină pectorală, ischemie cerebrală cu ameţeli, vâjâituri în urechi, dezechilibru sau, mai grav, tulburări de memorie, dezorientare temporo-spaţială, chiar demenţă şi delir. Afectarea vaselor mici apare şi în boli ca acrocianoza, trombangeita obliteranta, diabet zaharat şi hipertensiune arterială.

Este indicat ca supliment fitoterapic în procese degenerative şi inflamatorii,

vasculare şi microvasculare, întalnite în ateroscleroza periferică, cerebrală, coronariană, în hipertensiunea arterială, tulburări circulatorii, diabet zaharat, trombangeită obliterantă, acrocianoză, fenomene Raynaud, tulburări de memorie, insomnie, depresie.

• Depress-A

Principiile active pe care le conţine au efecte antidepresive similare antidepresivelor triciclice, sedative, tonice ale sistemului nervos central, "limpezesc gandirea", iar la nivel emoţional au un rol subtil şi în cicatrizarea rănilor sufleteşti.


Este indicat ca supliment fitoterapic în sindroame depresive, insomnii asociate depresiei, în inapetenţa de cauză psihică sau secundară sindroamelor dispeptice biliare.

• Sunătoare

Antidepresivă (prin inhibarea monoaminoxidazei), antimicrobiană (fata de stafilococul auriu), antivirală (influenza, herpes simplex I si II), îndeosebi dupa expunerea la UV, cicatrizanta, coleretica-colecistokinetica, antiinflamatoare. Este recomandata in stări depresive (simptomatice, reactive, nevrotice), sindrom psihovegetativ, pavor nocturn, cure de dezalcoolizare, ulcere (gastric, duodenal), colite, colecistite, arsuri, infecţii virale.

• Calciu Magneziu Zinc Cosmo Pharm Acţionând împreună, cele trei elemente menţin sănătatea sistemelor nervos, muscular si osos, buna funcţionare a inimii şi circulaţiei, elimină nervozitatea şi stressul, reglează activitatea prostatei. În tratamentul deficientelor de calciu, magneziu şi zinc, ce apar in afecţiuni ca: tetanie, spasmofiliehipoparatiroidism acut şi cronic, osteoporoză, osteomalacie.

� Ideal pentru:

- prevenirea decalcifierilor şi a fracturilor spontane la vârstnici; - boli nutriţionale (diabet, obezitate); - hipercolesterolemie, ateroscleroza; - menţinerea integrităţii tegumentelor şi grăbirea vindecării rănilor; - creşte imunitatea organismului la infecţie; - în efort fizic si activitate mentala sustinuta; - efect favorabil în demenţa senilă şi schizofrenie; - intervine în funcţionarea normală a prostatei; - combate nervozitatea, stressul, insomnia si atacul de panică.


• Sunatoare+Ginseng Sunătoarea are în compoziţie hipericina-principalul component responsabil de acţiunea farmacologică, tanin, derivaţi flavonici. Pe lângă acţiunile clasice antimicrobiana, coleretica, colecistokinetica, cicatrizanta, s-a evidenţiat o foarte bună acţiune antidepresivă, acţionând ca inhibitor al monoaminoxidazei. Rădăcina de ginseng, prin conţinutul in ginsenozide şi prostisol, are un spectru larg de acţiuni farmacologice efecte tonice, de influenţare în sens pozitiv a eritropoezei imunostimulatoare, cu creşterea rezistenţei şi a capacităţii de apărare a organismului antiaterosclerotică hepatoprotectoare stimulatoare asupra funcţiilor reproductivă şi psihosexuală. Foarte importante sunt efectele ginsengului la nivel SNC anxiolitice, de prevenire şi combatere a simptomatologiei neurasteniei şi distoniei neurovegetative. Prin potenţarea acţiunii antidepresive a ginsengului cu cea a sunătorii, produsul poate fi utilizat în combaterea fenomenelor depresive care apar în cursul curelor de dezintoxicare cu substanţe dopante. Este indicat in stări depresive (simptomatice, reactive, nevrotice), susţinerea tratamentului în cursul curelor de dezintoxicare cu substanţe ce produc dependenţă (alcool, heroina, cocaina etc), colecistite, ulcer gastric şi duodenal.

• Siberian Ginseng Tonic general natural cu acţiune imunostimulatoare şi antioxidantă, măreşte capacitatea de efort fizic şi intelectual, stimulează activitatea sexuală, creşte libidoul şi are acţiune fertilizantă la femei. Normalizează tensiunea arterială şi glicemia, scade colesterolul şi protejează ficatul. Deosebit de eficient în surmenaj, stress, oboseală cronică, neurastenii, depresii, convalescenţă, pentru sportivi, în tratamentul tulburărilor de dinamică sexuală la bărbaţi şi al sterilităţii la femei. Indicat în boli cardiovasculare (ateroscleroza, angină, hipertensiune arterială), boli inflamatorii, infecţioase şi hepatice, tratamentul diabetului zaharat şi al cancerului. Prin compoziţia sa complexă Ginsengul creşte rezistenţa organismului la diverşi factori nocivi, exogeni şi endogeni, reducând susceptibilitatea la boală.


Principalii compuşi activi sunt consideraţi a fi ginsenosidele, deşi activitate farmacologică au şi celelalte componente.

� Efectele cumulate ale complexului fitoterapeutic îi conferă următoarele proprietăţi:

- activitate adaptogenă (creşte abilitatea organismului de a se adapta la diverse situatii de stress); - actiune imunostimulatoare (creşte rezistenţa organismului la infecţii); - acţiune hipoglicemiantă (prin stimularea metabolismului glucidic); - acţiune hipocolesterolemiantă; - acţiune hipotensivă (data de Ginsenosidele Rb1); - acţiune hepatoprotectoare şi antisteatozică.

� Alte acţiuni descrise:

- acţiune gonadotropă la barbaţi (concretizată prin creşterea libidoului); - acţiune fertilizantă la femei; - măreşte capacitatea de efort fizic şi intelectual; - protejează organismul împotriva radiaţiior dăunatoare din atmosfera şi in timpul radioterapiei , la bolnavii canceroşi.

� Indicaţiile sunt diverse, acoperind o sferă clinică largă:

- în terapia bolilor cardiovasculare, ca agent hipotensiv si stimulant cardiac; - debilitate fizică; - sindromul oboselii cronice; - boli de malnutritie; - în convalescenţă, după boli infecţioase; - în efort fizic şi intelectual; - adjuvant în tratamentul diabetului, psoriazisului, acneei, fragilitate vasculara, sterilitatii feminine si tulburarilor de dinamica sexuala la barbati, in tratamentul hipertrofiei benigne de prostata si in profilaxia cancerului.

• Calciu Magneziu şi Zinc


Prin compozitia echilibrata a acestor trei elemente, indispensabile functionarii normale a mecanismelor de reglare a organismului, produsul este indicat în tetania calcipriva, rahitism, sindrom nevrotic, stres, stări depresive, disfuncţii sexuale (sterilitate), afecţiuni ale prostatei.

• Passiflora+Magneziu Are efecte benefice în cazul tulburărilor somnului, datorită compuşilor săi principali flavonoide, vitexina. Determină instalarea unui somn fără treziri în timpul nopţii. Suprimă starea de anxietate, nervozitate, angoasa (util în atacul de panică). Fără a determina dependenţa, Passiflora reuseşte înlocuirea cu succes a hipnoticelor clasice, carora li se diminueaza progresiv dozele.

• Passiflora Are efecte benefice în cazul tulburarilor somnului, datorită compuşilor săi principali flavonoide, vitexina. Determină instalarea unui somn fără treziri in timpul noptii. Suprima starea de anxietate, nervozitate, angoasa (util in atacul de panică). Fără a determina dependenta, Passiflora reuşeşte înlocuirea cu succes a hipnoticelor clasice, cărora li se diminuează progresiv dozele.

• Vita-Roz VITA-ROZ este realizat prin asocierea pulberii integrale de sunătoare cu extractul standardizat, printr-o metodă originală şi ecologică, care permite combinarea principiilor active caracteristice plantei, într-o formulă nouă, cu un înalt potenţial bioactiv. Produsul VITA-ROZ, are acţiune complexă ce vizează per ansamblu nu numai înlăturarea simptomelor neplăcute ci şi remedierea efectiva a cauzelor, favorizează tonifierea şi revigorarea sistemului nervos, redând încrederea în capacitatea proprie de luptă si existenţă a bolnavului.

Inclus in dieta zilnică, produsul VITA-ROZ înlatură stările depresive manifestate în special la menopauză sau în timpul curelor de dezalcoolizare, anxietatea, emotivitatatea, sensibilitatea meteorologică, insomniile şi migrenele. Datorită efectului marcant neurotonic si deconectant , produsul se recomandă


atât persoanelor adulte cât şi copiilor în blocajele psihice, balbaiala, pavor nocturn, enurezis, precum şi in epuizările nervoase ale şcolarilor.

Cap. XIII Metode alternative de tratament împotriva depresiei Tratamentul depresiei este un tratament holistic ce se adresează deopotrivă minţii, nivelului emoţional şi sufletului.

� Psihoterapia: Cautarea cauzelor profunde ale bolii, care sunt profund ascunse în

subconştient este una din cerinţele fundamentale ale terapiei. Astfel discuţia sinceră şi deschisă cu terapeutul este o necesitate de bază a pacientului.

� Dietoterapia Alimentatia naturală lacto vegetariana, bogată în legume şi fructe proaspete, sucuri naturale, salate, uleiuri vegetale naturale, seminţe oleaginoase, lapte proaspăt, miere. Există studii care atestă că alimentaţia lacto-vegetariană, bogată în alimente naturale viu colorate, plăcute la gust, naturale, proaspete şi hrănitoare, este antidepresivă.

� Cromoterapia

Culorile calde: roşu, portocaliu, galben, verde deschis, au impact pozitiv asupra stării psihice, îmbunătaţesc tonusul psihic şi mental, creează o stare de bună dispoziţie şi deschidere afectivă. Se pot folosi becuri colorate, haine colorate, apă de baut pastrată în sticle colorate.

� Practica yoga, exercitiile de relaxare, exercitiile respiratorii Practica regulata a acestor procedee ajută persoana bolnava să-şi conştientizeze profund emoţiile şi sentimentele şi să se debaraseze mai uşor de emoţiile negative neexprimate.


� Ayurveda şi fitoterapia Plantele medicinale au efecte puternice de vindecare, mai ales atunci cand sunt alese cu grijă de către un medic, în funcţie de constituţia ayurvedică a pacientului. În acest sens se pot folosi: valeriana, roiniţa, salcâm, levănţica, sunatoare, rosmarin, anason, fenicul, cardamom, ashwagandha, shankapuspi, jatamansi. Se fac amestecuri din plante, cate 5-7 plante în amestec, se iau fie sub formă de pulberi sublingual de 4 ori pe zi, fie macerate la rece incalzite, ori extracte alcoolice. Tratamentul este de durată şi va fi ţinut sub supravegherea medicului.

� Aromaterapia Uleiurile esenţiale de levanţică, portocal, rosmarin, trandafir, au efecte sedative şi liniştitoare. Picurate în lampa de aromaterapie ori în cada de baie, ori luate intern cu miere de albine, au efecte foarte bune.

� Lumina solară Studii recente şi competente atestă faptul că razele soarelui sunt considerate, în prezent, inamicul numarul 1 al depresiilor. Numeroase teste făcute în ţările nordice (Finlanda, Danemarca, Suedia), acolo unde depresia este o boală naţională, au arătat fără dubiu că expunerea la soare este un remediu extraordinar contra stărilor depresive. Psihiatrul american dr. N. E. Rosenthal, care a studiat îndelung fenomenul, notează în raportul său publicat în 1999 in "Journal of the American Medical Association": "Lipsa luminii solare duce la depresie, anxietate, agitaţie, la

reducerea capacitătilor fizice, psihice, intelectuale. Scade capacitatea de concentrare, scade apetitul şi capacitatea sexuală, produce sentimente de vină nejustificată, lipsa concentrarii, indecizie, uneori se poate ajunge la tendinţe suicidare. Lumina electrică nu vindecă in nici un caz aceste simptome, în schimb soarele, da. Cum se explică acest lucru? Atunci cand radiaţiile luminoase şi ultraviolete ale soarelui ajung în contact cu pielea, anumite celule fotosensibile de la nivelul epidermei transmit mesaje creierului pentru a produce asa-numiţii "hormoni ai fericirii", substanţe care induc o stare de tonus psihic si fizic, de optimism şi de vioiciune.


Cura de lumina solara se poate face în orice anotimp, prin simpla expunere, chiar şi numai a anumitor părţi ale corpului, la soare. Procedeul se poate realiza şi în casă, în dreptul geamurilor obişnuite din sticlă, care permit pătrunderea unei cantităţi suficiente de radiaţii solare, aşa încat acestea din urmă să-şi exercite efectele benefice asupra psihicului. Ideal ar fi să ne expunem la soare de minimum două ori pe săptămână, vreme de cel puţin 90 de minute. În zilele mai reci, putem să ne expunem doar obrajii, gâtul si braţele la soare, însă pe o perioadă mai lungă (de exemplu 2-3 ore, în timpul unei drumeţii).

� Meloterapia

Meloterapia este metoda de vindecare sau atenuare a simptomelor prin ascultarea muzicii. Muzica are capacitatea de a induce echilibrare energetică prin fenomenul de biorezonanţă indus de vibraţiile sunetelor este în general muzica instrumentală. De altfel înţelesul fără cuvinte al muzicii este cel care conferă putere şi valoare. Se spune ca nu ar exista muzică şi nu ar fi nevoie de ea daca s-ar putea exprima verbal ceea ce se comunică prin muzică: toata gama sentimentelor umane, fenomene naturale, sugestia unor anotimpuri, ale momentelor zile şi nopţii cu fascinamentul inexprimabil, peisaje mirifice, mobilizarea forţelor, energiilor sau, dimpotrivă, disperarea, risipirea lor în oceanul galactic.

În muzica medievală şi clasică regăsim binecunoscutul ritm din viaţa noastră

de dincolo de amintire, tezaurizat în subconştient. Deci meloterapia ca şi alte metode naturale se foloseşte în scop profilactic şi în scop curativ. Medicul, terapeutul este acel care selectează fragmentele muzicale în cazul al doilea. Pentru că muzica acţionează subtil, pe sistem de vibraţii şi biorezonanta, chiar o muzică a compozitorilor clasici, cultă, în secţiile de medicină internă sau în cabinetele stomatologice, indiferent de gradul de cultură al pacientului va avea un efect benefic.

Tensiunea, pulsul, respiraţia, sensibilitatea la durere, toate sunt influenţate de ritm sau de anumite lungimi de undă. Când eşti relaxat, pulsul, de exemplu, se modifică uşor. Însă dacă ti-e frica, te doare ceva sau esti stresat, ritmul cardiac ramâne "îngheţat" pe o anumită frecvenţă.


Prin diferitele elemente ale sale, muzica acţionează asupra organismului în funcţie de nivelul din sistemul nervos căruia i se adresează. Se ştie că acesta are o structură complexă, „plurietajată”, care conţine atât regiunea instinctelor şi a emoţiilor primare, legate de activitatea subcorticală şi a etajelor superioare ale trunchiului cerebral, cât şi regiunea funcţiilor psihice superioare realizate în scoarţa cerebrală. Această structură lucrează însă ca un tot unitar, iar muzica se adresează în acelaşi timp diferitelor etaje ale acestui sistem. Se pare însă că unele compoziţii muzicale s-ar adresa cu predilecţie unor etaje, altele altora. Astfel, muzica poate să trezească excitaţii senzuale, cum ar fi reputata scenă despre Venusberg din opera „Tannhäuser” a lui Wagner, să ducă la un dinamism motor, cum vedem în marşuri, să provoace sentimente nostalgice prin romanţe, sentimente superioare, cum ar fi simfoniile lui Beethoven, sau o acţiune tonică asupra ritmului nostru spiritual.

Muzicoterapia, are ca principal obiectiv acela de a diminua anxietatea, de a

înlătura inhibiţiile, de a tonifica, de a ajuta la reorganizarea vieţii interioare, de a facilita acceptarea de sine, pe a celorlalţi şi a realităţii, de a restabili sau ameliora comunicarea, de a atenua handicapurile motorii şi senzoriale etc.

Muzica a putut fi utilizată şi ca adjuvant analgezic capabil să producă

operatului conştient o destindere psihică, o distragere activă prin diversiune senzorială şi izolare acustică .

Indicaţiile simptomatice ale muzicoterapiei sunt următoarele:

� Anxietatea Sub toate formele sale, aceasta este o indicaţie simptomatică majoră a

tehnicilor de destindere psihomuzicală şi a tehnicilor de expresie corporală, care caută să redea individului o impresie corporală de tihnă şi de stăpânire de sine.

� Dizarmaniile psihomotorii.

Existenţa unei dizarmonii de atitudine poate să ţinâ fie de tulburări somatice, fie de tulburări psihologice, din care tulburarea motorie nu este decât expresia acestora. Printre tulburările de acest gen am putea cita: tensiunea musculară şi rigiditatea de atitudine a subiectului prezentând o stare nevrotică ca răspuns la stresuri; fatigabilitatea patologică a stărilor numite „neurastenice”;


inabilitatea motorie şi conduitele motorii patologice care se întâlnesc în nevroza obsesivă; descărcări motorii şi gesturi parazitare care traduc prezenţa de obstacole în executarea mişcărilor întenţionale; manierism al atitudinilor şi gesturilor. La aceste dezordini se asociază în mare măsură tulburări ritmice. P. Sivadon, în lucrarea sa „La reeducation corporelle des fonctions mentales”, referindu-se la P. Janet, arată foarte just că noi redescoperim astăzi cu terapeuticile de expresie corporală, o idee fecundă care provine din marea epocă a psihistriei clinice, la care expresia muzicală se poate asocia foarte util.

� Blocajele psihomotorii

Oricare ar fi gradul lor, ele sunt una din indicaţiile majore ale terapeuticii de expresie corporală, de muzicoterapie receptivă individuală şi de grup şi muzicoterapie activă. Aceasta merge de la blocajul prin inhibiţie emotivă, care se denumeşte vulgar trac, la inhibiţiile psihomotrice grave ale psihoticilor, ale melancolicului, ale delirantului, ale schizofrenului catatonic.

� Tulburările de orientare şi de adaptare în spaţiu

Nu este vorba numai de dezorientarea dementului şi a schizofrenicului, dar şi de angoasele subiectului care nu are o justă apreciere a spaţiului său pericorporal şi care se simte în nesiguranţă într-un spaţiu prea limitat (claustrofobie) sau prea larg (agorafobie) care îl înconjoară.

� Tulburările schemei corporale şi ale identităţii. În nevroze, la tulburările de schema corporală propriu-zise, pot să se

asocieze tulburări ale „simţului realului” după P. Janet, griji permanente de natură ipohondrică privind funcţionarea organelor, preocupări de ordin estetic şi tulburări de identificare a imaginii de sine. Pentru tulburările caracteriale sunt indicate tehnicile de destindere ale expresiei corporale sub inducţie muzicală şi toate tehnicile favorizând comunicaţia şi integrarea în grup.

� Perturbaţii ale vigilenţei cerebrale cu insomnii.

Sunt indicate muzicoterapia de destindere şi de adormire, tehnicile de relaxare; în dificultăţile trezirii, muzica poate aduce o facilitare; în hipersomnii, cele două tehnici, corporală şi muzicală, furnizează mijloace de stimulare.

� Tulburările de comunicare.


Muzica, prin magia sa, va permite des declanşarea unei comunicări autentice. Comportamentele astenice şi de remisie, pe care le prezintă pacienţii supuşi unei spitalizări prelungite, în mod curent numite „nevroze instituţionale”, vor beneficia de asemenea de tehnicile de expresie sub aspectul lor dinamizant.

� Tulburările sexuale.

S-au obţinut rezultate favorabile în ejacularea precoce, tulburări orgasmice şi relaţionale (disorgasmie, anorgasmie, dizarmonie sexuală) şi poate ajuta un cuplu să ajungă la orgasm.

� Nevroze.

Ştiind că simptomele ţintă sunt anxietatea şi tulburările de adaptare, se poate considera că le vom găsi în toate afecţiunile nevrotice şi inadaptările pasagere. Dezechilibrul psihic şi toxicomaniile, tulburările psihosomatice pot beneficia de tratamentul prin muzică pe care-l putem utiliza ca un substitut al drogului, pentru a amorsa o relaţie de comunicare.

În ceea ce priveşte persoanele în vârstă, în geronto-psihiatrie se recurge din

ce în ce mai mult la expresia corporală destinată să menţină motricitatea, ca şi la muzică pentru a stimula funcţiile intelectuale încetinite (concentrare, atenţie, memorie), a influenţa perturbările ritmului veghe-somn, a atenua sentimentul de izolare şi pentru a evita comportamentele de demisie.

Limitele muzicoterapiei. Ca şi celelalte terapeutici, tehnicile psiho-muzicale au limite de aplicare care ţin de:

� rezistenţele subiecţilor de tratat. Se consideră că ele sunt dificil de aplicat muzicienilor profesionişti: aceştia se apără intelectualizând audiţia muzicală. Dar rezistenţele pot fi învinse, recurgându-se la compoziţii care nu le sunt familiare, chiar improvizaţii.

O altă formă de rezistenţă:

� nereceptivitatea la muzică. Datele de neurofiziologie relevă că aceasta este rară în afara atingerii organice a căilor de transmisie şi a centrilor nervoşi. Nereceptivitatea ar putea fi ea însăşi o reacţie nevrotică interpretabilă şi utilizabilă în psihoterapie fie că este vorba de o indiferenţă sau o adevărată respingere.


Limitele de eficacitate. Muzicoterapia nu înlocuieşte nici chimioterapeuticile, nici alte

psihoterapii, ci se asociază acestora. Ea nu este un remediu universal a tuturor tulburărilor. Precizând cu grijă la ce ne putem aştepta de la ea şi la indicaţiile sale, vom da pacientului maximum de şanse de a beneficia de ea.

Muzicoterapia, administrată în şedinţe de circa 46-60 minute,

unice sau repatate pe parcursul mai multor zile, a fost considerată ca având şansa de a diminua hipercortizolemia de stress, pornindu-se de la reacţiile subiective favorabile, de relaxare sau înviorare, observate în mod obişnuit sub influenţa muzicii.

Muzica poate să modifice în mod favorabil o dispoziţie şi chiar o

stare depresivă, dar faptul că un astfel de efect se instalează mai lent poate scădea interesul clinicienilor pentru muzicoterapie.

Muzicoterapia receptivă

Datorită simplităţii (accesibilităţii) condiţiilor de instituire, reprezintă cea mai raspândită categorie de metode („modele”) de instituire a muzicoterapiei.

� Obiective terapeutice

Se bazează pe utilizarea muzicii ca element cu funcţii multiple:

∗ „psihoigiena” (Schwabe) sau – cum consideram noi aceasta funcţie – acţiune antidistres sau procurare (eventual amplificare – în cazuri rituale) de eustres;

∗ reglarea proceselor fiziologice neurovegetative;

∗ ameliorarea capacităţii de de exprimare verbală a unor subiecţi cu deficienţe în acest domeniu;

∗ descărcare emoţională (funcţie cathartică);

∗ tratamentul tulburărilor obiectivale şi bolilor psihosomatice (efect auxiliar terapiei medicamentoase şi psihoterapiei);


∗ diminuarea acuzelor somatoforme dureroase;

∗ tratamentul nevrozelor prin favorizarea prelucrarii sau chiar a exteriorizării conflictelor ascunse (Fikentscher);

∗ îmbogăţirea personalităţii prin rafinarea afectivităţii, stimularea imaginaţiei şi dezvotarea creativităţii. (Lamandescu – 2003);

∗ corectarea unor atingeri ale personalităţii (Fikentscher). Acest din urmă efect se realizează – potrivit autorului citat – printr-o serie de modalitati potenţiale de acţiune a mesajului muzical: redarea spontaneităţii exprimarii subiecţilor şi relaţionării (comunicării) lor cu ceilalţi, creşterea capacităţii de simbolizare şi evocare în cadrul dezvoltării imaginaţiei;

∗ formarea gustului muzical (creşterea capacităţii de întelegere pentru capodoperele muzicii).

În acelaşi timp, valoarea formativă a ascultării muzicii (muzicoterapia

receptivă), explicată de către psihologi şi neurofiziologi, are drept cauze principale (de ordin organic) solicitarea şi dezvoltarea – prin ascultarea repetată a unei muzici „de calitate” – atât a emisferei cerebrale stângi, cât mai ales a celei

drepte.

Se poate afirma că, în această perspectivă, viitorul ne va putea confirma ipoteza conform căreia, în cadrul diferitelor tipuri de muzică ascultată, un anumit profil al acesteia (cu impact cognitiv-emoţional şi psihosomatic), ca şi un anumit mod de ascultare (intelectual sau afectiv) se constituie ca premize ale unor solicitări diferite ale celor două emisfere cerebrale, în cursul auditţei muzicale.

Astfel, o muzică meditativă sau cu o structură complexă, rafinată, va solicita

cu precădere mecanismele analitice, cu localizare preponderentă în emisfera

cerebrală stângă, în timp ce o muzică cu caracter impulsiv şi foarte ritmată va constitui un stimul pentru o „activare globală holistică”, prin activitatea emisferei cerebrale drepte (Harvey).

Acordurile minore genereaza o neliniste tragica, stari nostalgice, iar modul

major ne imprima bucurie, reinviere, exuberanta. Există savanţi, medici, muzicieni care experimentează acţiunea muzicii

asupra animalelor, plantelor, oamenilor. Toate acestea se realizează in institute


de cercetări, în laboratoare, în sanatorii, cu ajutorul celor mai moderne mijloace stiinţifice.

Analiza efectelor muzicii asupra fiinţei umane, permite o sistematizare

capabilă să contureze adevărate funcţii ale acestei veritabile arte, capabilă să modeleze sufletul omenesc.

În cadrul acestei sistematizari alături de datele unor autori ca van Deest,

Stobel şi Maranto – distingem: � Functia emoţională (trezeste variate emoţii, în grade diferite de intensitate)

subdivizată în funcţia cathartică (de relaxare) şi functia activatoare (energizantă);

� Functia cognitivă (ne transmite mesaje inteligibile sau se sugerează idei şi situaţii ale caror lacune le umplem cu imaginaţia noastra);

� Functia fiziologică (ne produce modificari neuro-fiziologice inductoare, prin releul psihoneuroendocrino-imun, a unor modificpri somato-viscerale);

� Functia socială, axată pe procesul de comunicare interindividuală şi la nivel de grup si având un rol unificator (de exemplu imnul naţional al unei ţări);

� Functia pedagogică (ne ajuta sa invatam mai usor – inclusiv memorizarea – si inlatura oboseala intelectuala), este mult inlesnita si de capacitatea inalta de simbolizare pe care o are muzica;

� Functia terapeutică – de la efectul general antidistres şi până la eliberarea de endorfine (cu rol posibil asupra imunităţii şi longevităţii). Funcţia terapeutică se exercită în special prin creşterea comunicării între pacient şi terapeut, ca şi prin favorizarea verbalizării suferinţei omului bolnav, capabilă să golească sufletul acestuia de anxietate legata de problemele bolii şi/sau personale.

Muzica în calitate de agent terapeutic se adresează omului bolnav acţionând

prin intermediul psihicului acestuia atât „la nivel local” în cazul existenţei unor tulburări psihice – cât şi la nivelul celorlalte organe şi aparate (efecte psihosomatice) prin mijlocirea psihicului bolnavului.

Referitor la anxietate si depresie, muzica este un factor de scădere a anxietăţii si depresiei la muzicieni comparativ cu alte profesii, fapt explicat prin lipsa preocupării constante pentru muzica la profesioniştii din afara domeniului muzical, fapt ce sugerează posibilul rol terapeutic al muzicii.


Din aceste considerente rezultă valabilitatea definiţiei date de Jacqueline

Verdeau-Pailles (1982): muzicoterapia reprezintă utilizarea complexului sunet-

fiinţă umană (cu participarea activa a acestuia), în scop terapeutic.

Muzicoterapia se aplică, la fel ca şi celelalte forme de psihoterapie atât omului sanatos (căruia îi procură o stare de confort mintal si o sanatate mai bună), cât şi omului aflat într-o stare de impas existenţial: - dificultăţi de relaţionare (îl ajută să-şi realizeze o mai buna integrare), - o boală somatică (îi alină suferinţa fizică) sau alinare (îi dezvolta

capacitatea de orientare şi resocializare). Eficacitatea terapiei prin muzica apare acolo unde „ea solicită şi stimulează

toate elementele pozitive ale individului: voinţa, perseverenţa, iniţiativa, încredere în sine, inteligenţă, memorie” (J. Verdeau-Pailles si Kiefer – 1994).

Elementul terapeutic de bază al acestei metode psihoterapeutice, muzica

acţionează ca un „agent homeostatic”, facilitând restabilirea ritmurilor fundamentale ale organismului şi – „colaborând” cu alte „limbaje” aflate la dispoziţia sa (expresia corporală, expresia grafică şi picturală) – le sporeşte valoarea terapeutică.

Groddek afirmă chiar că „muzica nu vine dinspre partea conştientă a

spiritului, ea nu se adresează conştiinţei, dar forţa sa provine din inconştient şi ea acţionează asupra inconştientului” (cit. de B. Lubban-Plozza si colab. 1988).

Practica muzicoterapiei se situează în rîndul psihoterapiilor de inspiraţie

psihanalitică; ele sunt psihoterapii de activare, suscitând participarea activă a pacientului chiar la ascultarea muzicii, stimulând creativitatea sa.

Exista un intreg „retetar muzical”, cuprinzind piese muzicale avind indicatii

de utilizare in depresii dar alegerea lor nu este simpla, deoarece forma, ca şi etiologia depresiilor, este extrem de variată. Ca indicaţie generală se poate exemplifica prin utilizarea muzicii lui Bach, despre care G. Duhamel (scriitor celebru, de formaţie medicală) afirma ca are o putere consolatoare, prin caracterul ei echilibrat armonizator.


Stările depresive minore (nevrotice) sau majore (psihotice) beneficiază in

mod constant de muzicoterapie receptiva, cu conditia alegerii cu multa grija a tipului de muzica difuzata. In mod expres trebuie mentionata contraindicaţia pentru o muzică tristă şi dramatică, răscolitoare (van Deest).

Modelul muzicoterapeutic reglator al lui Cristoph Schwabe are la bază

concepţia referitoare la învăţătura pacientului ca să-şi conştientizeze în mod activ trăirile conştiente într-o receptare atentă – cu ajutorul muzicii – a prezentului (gânduri, sentimente, stări dispoziţionale) fără eforturi de voinţă obositoare.

„Trăirile” muzicii se manifestă iniţial ca o recepţie strict legată de

particularităţile pieselor muzicale, privită de pacienţi fără raportare la propria lor persoana dar – într-o a doua etapa, ea apare ca o posibilitate de a fi scoase la iveală emoţiile ascunse, inclusiv stările afective negative. În această a doua etapă începe să se organizeze o raportare constructivă şi combativă a individului faţă de momentele conflictuale din viaţa sa.

Utilizând, în cadrul acestui model de terapie reglatorie, piese muzicale de

Brahms, Bartok si Stravinskz – fără precizarea lucrărilor dar presupunem că sunt acele piese vioaie, energice, bine ritmate, Schwable îsi edifică un concept terapeutic ce are în vedere atingerea – pe baza utilizării muzicii – următoarelor „ţinte”:

- manifestări comportamentale: lipsa de energie, interese, iniţiatiă; - stări afective: trairi cu conţinutul negativ, anxietate faţă de propriile

sentimente; - gândire: senzaţie de golire a gândirii sau presiunea unor gânduri

parazitare cu conţinut negativ; - comunicare: lipsa de contact cu ceilalţi, în ciuda unei puternice dorinţe

pentru aceasta; - somatic: cefaleea in variate dureri nesistematizate, scăderea apetitului în

greutate.

Etapele recuperării bolnavului depresiv includ demersurile cognitive consecutive reglării raportului dintre percepţiile acceptate şi cele neacceptate – acestea din urmă ramânând sub observaţia bonavului spre a fi, în cele din urmă,


acceptate la adevarata lor dimensiune (mult mai redusa decit la inceputul depresiei).

Muzica, prin stimularea imaginaţiei dar şi a altor procese cognitive la

bolnavul depresiv, ajută – fără intervenţia limbajului vorbit – la redresarea acestor raporturi intrapsihice ale subiectului supus muzicoterapiei reglative. Getrud Schubert a utilizat un amestec de muzicoterapie receptivă şi activă în tratarea depresiilor endogene folosind în faza iniţială cele doua romanţe in fa major şi sol major de Beethoven sincronizată cu exercitii de relaxare centrate pe respiratie. Ulterior aplica exercitii cu caracter de muzico terapie activă, utilizând bateria de teste Karl Orfol, sub forma unor jocuri active menite să-l descatuşeze pe bolnavul depresiv de încărcătura sa afectivă negativă.

În depresia de evoluţie inclusiv din ateroscleroza cerebrală muzicoterapia

trebuie să vizeze stimularea funcţiilor cognitive (atenţie, memorie) şi motorii (asociata cu exercitii fizice usoare), ca şi comunicarea cu cei din jur, combătând tendinţa de izolare a vârstnicilor.

Influenţa muzicii asupra omului fie sanatos, fie bolnav devine maximă,

capatând valenţe noi – legate de activitatea de creaţie în general şi suscitând o mobilizare de forţe ale psihicului dar şi ale întregului organism – în cazul în care subiectul supus muzicoterapiei execută (interpretează) muzica, aşa cum poate el să o faca (desigur o interpretare fără mari „abateri”, mai ales fără omisiuni sau disonanţe, ar avea un efect superior, conferit de satisfacţia lucrului bine făcut).

Acest caz al utilizării ca agent terapeutic prin antrenarea subiectului la

interpretarea unei bucăţi muzicale sau – cel mai frecvent – la improvizaţia melodică-ritmică (inclusiv „joaca cu instrumentele muzicale”) constituie muzicoterapia activă. Această formă de terapie are aplicaţii mult mai restrânse, fiind utilizată, în special, în clinicile de psihiatrie sau neurologie.

Din aceste motive, muzica este cel mai adesea folosită în terapie sub forma

ascultării ei „controlate” de muzicoterapeut prin „prescrierea” unei anumite muzici, urmărirea reacţiei subiectului ascultător, purtarea unor discuţii cu acesta pe marginea imaginilor şi emoţiilor evocate sau provocate de muzica respectivă.


Multe tulburari psihice, usoare sau chiar mai severe, pot beneficia de aceasta forma de psihoterapie, care poate fi aplicata, cel mai adesea, in grup (cu efectele favorabile ale comunicarii) dar cel mai mare câştig pe care muzicoterapia receptivă le poate aduce pacientului îl reprezintă structura unui mod propriu de forare în profunzimea propriului psihism, ca şi de exprimare a conţinutului descoperit sub acţiunea muzicii (de regulă o muzică de foarte bună calitate).

O astfel de disponibilitate obţinută cu ajutorul acestei forme de

„psihoterapie prin muzică” încurajează ulterior pacientul la o ascultare susţinută a aceluiaşi tip de muzică pe care s-a obişnuit sa o înteleagă; el ajunge să o caute, frecventând sălile de concerte, sau aducând-o în intimitatea locuinţei sale sub forma înregistrărilor audio.

Natura muzicii alese pentru terapie. Cele de tip fiziologic care impun psihologia psihologilor referitoare la

influenţa terapeutică maximă exercitată de acea muzică pe care pacientul o preferă în cel mai inalt grad, şi opinia neurofiziologilor – bazată pe analiza „pe viu” şi „în direct” a activării zonelor scoarţelor cerebrale în timpul audierii muzicii. Această analiză a relevat efectul maximal activator asupra creierului pe care îl are numai o anumită muzică, în special aceea compusă de către Mozart şi – prin extensie – muzica barocă, clasică şi romantică.

Cu alte cuvinte, efectul maximal l-ar putea obţine o muzică iubită de către pacient, bogată în conţinut ideal-afectiv (datorită unei structuri muzicale complexe, specifice muzicii simfonice şi de cameră). Psihoterapeuţii sunt obligaţi să ţină cont de aceste două conditii, aplicându-le la gradul de inteligenţă şi de cultură al pacientului care ar putea fi blocat de o muzică pe care nici nu o intelege ţi nici nu îi place.

Axioma muzicoterapeuţilor se referă la excluderea muzicii locale (lied, opera) din arsenalul pieselor muzicale destinate muzicoterapiei, invocându-se motivul că imaginile mentale şi, mai ales, procesele afective ale pacientului supus procesului de decodificare a muzicii ar fi mult îngrădite de mesajul explicit al textului vehiculat de către piesele muzicale vocale.


În rest, muzicoterapia receptivă poate să utilizeze şi piese vocale, mai ales de muzică uşoară ritmica (unde cuvintele cântate de un solist sau de un ansamblu vocal nu se disting cu claritate, vocea având calitatea ei de bază, de a asigura o prezenţă timbrală de cea mai bună calitate de a … umaniza muzica respectivă).

Rolul muzicii asupra sănătăţii psihice şi somatice (fizice).

a) Ca element de divertisment, muzica poate avea un nivel profilactic (faţă de stres şi de boli) dar şi terapeutic chiar atunci când este utilizată spontan de către pacientul cu o serie de tulburări patologice de la cele mai uşoare, la cele mai severe; desigur efectele sale sunt variabile şi adjuvante la tratamentul de bază (medicamentos sau de altă natură). Există posibilitatea ca un tip de muzica din cele preferate de către pacient să-i fie recomandat acestuia de catre terapeut, sub forma unei indicatii (analog recomandărilor dietetice de tipul: „să evite alimentele grele” poate să existe şi indicaţia „la depresia dvs. este bine să evitaţi muzica tristă, lenta”). Rolul de divertisment pe care îl joacă muzica nu trebuie minimalizat dupa cum o plimbare în aer liber sau un duş înviorător intră în obiceiurile cele mai sănătoase ale unui individ. La acest subpunct al rolului distractiv-relaxant-euforizant al muzicii putem lua în considerare orice fel de muzică, inclusiv mult hulitele manele care isi au publicul lor in diversele straturi sociale (mai putin culturale). b) Ca element terapeutic implicând angajarea muzicoterapeutului muzica solicită o participare activă mentală şi comportamentală a pacientului la „regulile jocului”. Ea işi poate exercita cu succes rolul terapeutic, în funcţie de mai multe condiţii dependente de pacient dar şi de abilităţile terapeutului.

Acesta din urmă are obligaţia sa găsească o cale de acces a muzicii de calitate

către zona de vibraţie afectivă maximă a ascultatorului. În cazul utilizării muzicoterapiei receptive ca element de tratare a unor sindroame afective de tipul depresiei, anxietăţii dar, mai ales, la bolnavii cu stresuri majore sau minore dar cumulate – pe cale să le inducă tulburări psihologice de intensitate nevrotică sau


diverse boli psihosomatice – alegerea pieselor muzicale destinate terapiei este extrem de angajantă pentru terapeut deoarece, adeseori, pacientul – cu sau voia sa – îsi structurează ulterior gustul pentru muzica utilizată, în special sau atunci când „campania” de muzicoterapie din viaţa sa a fost încheiata cu succes.

Din aceste motive terapeutul va trebui sa opteze pentru una din cele două

căi posibile în „prescrierea muzicii” pentru terapie:

- o cale facilă, comodă, prin alegerea unor piese extrem de accesibile, din repertoriul muzicii uşoare sau etno ori alt tip de muzică mai mult sau mai puţin artificială dar şi o muzică structurală şi asamblată de tipul New Age sau ale muzicii vibroacustice; este calea de acces către majoritatea subiectilor fără o cultură muzicală şi cu un nivel intelectual mediu sau scăzut.

- o cale dificilă sau productivă, cu potenţial formativ, prin alegerea unor piese muzicale simfonice sau camerale, capabilă să antreneze un la fel de complex izomorfism muzico-psiho-somatic, lărgind la un nivel maximal influenţa muzicii asupra organismului pacientului. O astfel de muzică bogată în semnificaţii angajând participarea a largi şi numeroase arii corticale la recepţia şi prelucrarea ei (inclusiv realizarea unei stări de „antrenament cortical”) este nu numai la îndemâna melomanilor, ci a tuturor subiectilor cu un nivel intelectual ridicat. Ea poate fi ulterior utilizată automuzicoterapie la domiciliu.

Îndeplinirea acestor obligaţii ale terapeutului, în planul selecţiilor pieselor

muzicale destinate muzicoterapiei, depinde şi de modul în care el apreciază următorii parametrii psiho-socio-culturali ai pacientului (date completate dupa van Deest, Strobel şi Maranto):

- preferinţa pentru muzică în raport cu celelalte arte; - „urechea muzicală” (lipsa unei dotări naturale, „afonii”, nu reprezintă o

cauză de respingere a muzicii, ci eventual o receptivitate mai scazută la o parte dintre ei);

- gradul de cunoaştere a pieselor ascultate şi preferinţele pentru genul de apartenenţă al acestora;

- nivelul intelectual;


- nivelul cultural (eventuala preferinţă pentru artele înrudite, ca de exemplu artele plastice sau literatura, ca factori asociativi la recepţia muzicii).

Tensiunea, pulsul, respiraţia, sensibilitatea la durere, toate sunt influenţate

de ritm sau de anumite lungimi de undă. Efectuând diferite teste, medicii au descoperit că nivelul hormonilor

stresului, adrenalina şi cortizolul, pot fi coborâte cu 20% cu ajutorul unei muzici romantice sau cerebrale. Acest fapt este folosit de medicină.

- pentru calmarea stărilor de agitaţie: Oda bucuriei de Beethoven şi Corul pelerinilor de Wagner

- pentru tratarea nevrozei astenice şi a tulburărilor vegetative: Mica serenadă şi Simfonia nr. 41 de Mozart

- pentru calmarea marilor suferinţe care apar în urma unor întâmplări tragice: Concertul pentru violoncel de Dvorak şi Patetica de Ceaikovski .

De-a lungul vremurilor s-a observat efectul binefacator al muzicii cu

sonorităţi plăcute şi mai mult decât atât la unele persoane dotate, trăiri fantastice asemănatoare cu cele din lumea basmului, extraterestre, paranormale exprimate într-un limbaj actual.

Este cunoscută acţiunea undelor sonore atât asupra plantelor care încolţesc

şi cresc mai bine, cât şi a productivităţii laptelui, la vacile în ale căror grajduri se cântă, se ascultă muzică.

Iată cum se redescoperă multiplele virtuţi ale muzicii – ea nu are numai un

rol, o funcţie cultural estetică, aţa cum cred unii la prima vedere, ci şi o funcţie filozofică, magică, terapeutică.

In schimb există pericolul ca muzica să redevină o forţă, să induca violenţa pe

plan psihic tulburări de neimaginat, în special la tinerii adepţi ai noilor curente ( rock, havy-metal etc.).

� Conditii de ascultare a muzicii:

o este recomandat sa fii singur în cameră, pe cât posibil într-o cameră în care sa nu fii deranjat în timpul ascultării;


o a fie îndepartate din câmpul vizual obiecte sau fotografii care vă trezesc amintiri;

o scaunul sau fotoliul să nu fie nici prea înalt, nici prea scund, spre a nu îngreuna circulaţia sângelui;

o mâinile vor fi aşezate pe lângă corp, iar picioarele paralele, nu încrucişate, pentru a facilita circulaţia energetică în meridianele corpului.

(Poziţia încrucişat o folosim când ne apărăm de un interlocutor neplăcut sau

care ne comunică lucruri neplacute ori are un anumit ton, o violenţă verbală). Nivelul sonor, intensitatea este greu de stabilit. Dvs. sunteti cei in măsură să

apreciaţi fiecare după temperament şi acuitate auditivă, insă ţineti cont de faptul că un nivel prea slab poate elimina anumite impresii, mai ales când este vorba de interpretarea unei orchestre, iar un nivel prea înalt (tare) oboseşte, modifică puterea afectivă a audiţiei.

Iluminarea camerei sau sălii în care se face o sedinţă de meloterapie poate fi:

� naturală (lumina zilei); � artificială, mai ales când se combină cu cromoterapie, practicându-se

la alegerea culorii în funcţie de diagnostic. De asemenea, când afară este o zi ploioasă, recurgem tot la lumina

artificială, fie la domiciliu sau în timpul audiţiei în grup organizat. Temperatura mediului ambiant: 20-22 de grade (18-24 de grade). În timpul audiţiei recomandăm să vă amintiţi lucrurile minunate din natură:

munti, paduri, ape cristaline, flori, armonia culorilor etc., iar daca sunteti obosit, nu va gândiţi la nimic, lăsaţi-vă furat de muzica.

Medicul, terapeutul este acel care selecteaza fragmentele muzicale . Pentru că muzica acţionează subtil, pe sistem de vibraţii şi biorezonanţă,

chiar o muzică a compozitorilor clasici, in secţiile de medicina internă, indiferent de gradul de cultura al pacientului va avea un efect benefic.


Tensiunea, pulsul, respiratia, sensibilitatea la durere, toate sunt influentate

de ritm sau de anumite lungimi de unda. Cand esti relaxat, pulsul, de exemplu, se modifica usor. Insa daca ti-e frica, te doare ceva sau esti stresat, ritmul cardiac ramane "inghetat" pe o anumita frecventa.

Efectuând diferite teste, medicii au descoperit că nivelul hormonilor

stresului, adrenalina şi cortizolul, pot fi coborâte cu 19% cu ajutorul unei muzici romantice sau cerebrale. Acest fapt este folosit de medicină. Cap. XIV Tratamentul naturist

Recomandă un regim de viata echilibrat din care regimul igieno-dietetic

este esenţial: ►Alimentaţie bogată în acizi graşi omega 3 şi omega 6, conform unor studii recente efectuate de cercetători de la Universitatea Harvard, SUA, au demonstrat rolul important al acestor acizi în buna funcţionare a creierului şi în tratamentul tulburărilor depresive, maniaco-depresive şi schizoide. ►Consumul de ciocolată, poate fi benefic datorită conţinutului de lecitină şi altor principii active conţinute în cacao care tonifică sistemul nervos, stimulează secreţia de serotonină şi dau o stare de linişte (deşi în exces sau la persoanele normale care nu prezintă alterări la nivelul sistemului nervos, poate excita sau creea stari de nervozitate); atunci cand organismul are nevoie de anumite substanţe le absoarbe ca o sugativă; ►Deconectarea de la problemele zilnice, acordarea timpului necesar organismului de refacere, de reîncărcare a bateriilor proprii, asigurarea pauzelor recreative prin activităţi în aer liber ; ►Evitarea situaţiilor conflictuale prin gândirea pozitivă şi acceptarea situaţiilor critice care pot sa apară în viaţa fiecăruia;


►Copiilor, să li se creeze un program extraşcolar care să le capteze atenţia si să le dezvolte personalitatea, prin care să-şi elibereze temerile, frustrările, inhibiţiile, timiditatea, să le imprime increderea de sine şi dorinta pentru frumos prin sport, dans, pictură, artă cinematografică, etc Este indicat să se adopte un animaluţ de companie, imprimând prin acesta simţul reponsabilităţii şi totodată s-a constatat că animalele sunt deosebit de eficiente pentru prevenirea apariţiei bolilor psihice; animalele oferă ataşament şi cer în schimb atenţie şi iubire.

14.1. Plantele

� Sunătoarea

Peste o sută de studii au fost făcute în ultimele doua decenii, în diferite clinici din lume, pe tema efectelor acestei plante, în tratarea depresiei si în simptomele asociate ei.

Rezultatul: toate cercetarile arată o neta imbunătaţire a stării emoţionale a majorităţii pacientilor depresivi, după tratamentul intern cu sunătoare. Principiile sale active elimină treptat stările de tristeţe, de astenie, inviorează mintea şi psihicul, împiedică apariţia şi elimină tulburările de somn, măresc tonusul lăuntric.

Cea mai simplă si totodată eficientă metodă de administrare a acestei plante este pe cale internă, sub formă de pulbere (obţinută prin măcinarea cu râşniţă electrică de cafea), din care se ia o linguriţa rasă de patru ori pe zi, în cure de 2 luni, cu 21 de zile de pauză.

� Busuiocul (Ocimum basilicum),

Conţine uleiuri volatile care au efect sedativ, calmant, relaxant, tonic al

sistemului nervos, poate fi folosit în aproape orice tip de afecţiune, dar esenţele sale puternice cu iz de mentă, cimbru şi lemn dulce acţionează benefic în stări de slabiciune, descurajare, indecizie, sau stări de nervozitate şi isterie.


� Valeriana, iarba pisicii, navalnic (Valeriana officinalis) Are are efecte sedative, antianxioase,relaxante, anti-epileptice, ameliorează

stresul şi combate insomnia ; poate fi deosebit de eficientă în situaţii de stress cu tulburări neuro-vegetative.

� Kava-kava Este o planta exotica, adusa din sudul Pacificului, din Arhipelagul Polinezian,

unde radacina sa este folosita in mod traditional pentru efectele sale de echilibrareemotionala. Are denumirea stiintifica de Piper methysticum, iar principiile sale active influenteaza un centru nervos de la nivelul creierului, responsabil de inducerea starilor de relaxare. Este poate cel mai bun remediu in tratarea tulburărilor anxios-depresive, fiind eficientă şi in alte simptome asociate depresiei, dintre care insomnia şi stările de iritare sunt pe primul loc.

La fel ca şi sunătoarea, nu induce - spre deosebire de restul medicamentelor - stări de somnolenţă, abulie, nu afectează deloc capacitatea de concentrare şi nici coordonarea motorie. La noi în ţară se găseşte în marile magazine naturiste, sub forma de capsule sau de comprimate, care se administrează conform prospectului.

� Seva de mesteacăn (Betula pendula)

Are acţiune profundă eficientă în afecţiuni neuro-psihiatrice, efect tonic al sistemului nervos central, de regenerare a celulelor nervoase şi imbunătaţirea funcţiei psihice; eficientă în sindromul depresiv, neurastenie, pierderi de memorie, tulburări de concentrare, astenie mentală şi fizică la vârstnici

� Hameiul (Humulus lupulus)

Are proprietăţi neuro-sedative, calmante, relaxante, uşor hipnotice, aperitive, aromatizante, iar datorită hormonilor vegetali feminini, estrogenici are acţiune anafrodisiacă (calmează excitaţiile sexuale); a fost folosit încă din atichitate pentru boli ale sistemului nervos, nevroze, melancolie, isterie, depresie, insomnie, anxietate, atacuri de panică, hiperexcitabilitate nervoasă si sexuală, delirium tremens, etc. Pentru efectul calmant şi ca somnifer, se bea câte o cană de ceai seara înainte de culcare.


� Talpa gâştii (Leonurus cardiaca) Datorită uleiurilor volatile pe care le conţine are acţiune puternic

sedativă la nivelul sistemului nervos central, calmantă a tulburărilor nevrotice cardiace, reglează funcţionarea sistemului nervos vegetativ, fiind indicată în stări depresive cu anxietate, insomnii, disfuncţii vegetative cu componentă nervoasă.

� Polenul Mai multe studii făcute de medici, sub egida "Apimondia", Organizatia

mondiala a apicultorilor şi a apiterapeuţilor, au pus în evidenţă fenomenalele efecte pozitive ale polenului de albine în tratarea depresiei. O cură de 3 luni, timp în care se administrează 7-15 grame de polen pe zi, duce în peste 60% din cazuri la o ameliorare simţitoare a stării emoţionale a pacienţilor. Frecvenţa stărilor de tristeţe, de pesimism, scade treptat, pacientul îşi recapătă tonusul psihic şi fizic, simte nevoia de acţiune şi începe să facă el însuşi eforturi de a se desprinde de starea de depresie.

� Lăptişorul de matcă

Este eficient în special în cazul femeilor depresive care au un deficit de hormon estrogen în organism, dezechilibru obiectivat prin estomparea caracterelor feminine secundare (scăderea sânilor, dezvoltarea pilozităţilor, asprirea pielii etc.), scăderea sau absenţa apetitului erotic, slaba asimilare a calciului şi a magneziului. Se face o cură de 28 de zile cu miere care conţine în proporţie de 2% lăptişor de matcă, pe care o găsim în magazinele apicole specializate. Se iau din acest produs, cu efecte foarte rapide, în majoritatea cazurilor, câte 1-3 linguriţe pe zi. Între două cure se face o pauză de minimum două saptâmani.

14.2. Uleiurile volatile naturale şi efectele lor asupra minţii

� Bradul, pinul şi ienupărul Uleiul volatil de brad (Abies alba) are un efect regenerator amplu,

împrospătînd şi ajutînd la evitarea suprasolicitării. Este, în mod deosebit, indicat celor care au tendinţa de a munci foarte mult, pînă la extenuare. Acele de pin (Pinus communis) conţin un ulei volatil care înlătură stările de oboseală şi de iritabilitate nervoasă cauzate de prea multă muncă, de lipsa de


odihnă. Mirosul şi aroma acestui ulei dau fiinţei o dispoziţie interiorizată, meditativă şi, în acelaşi timp, plină de forţă.

În vechime, ienupărul (Juniperus communis) era ars, la fel ca şi tămîia, pentru alungarea spriritelor rele. Uleiul de ienupăr are un efect de reechilibrare şi calmare în plan psihic, fiind tonic al nervilor. Elimină stările depresive, anxietatea, stresul, grijile excesive. Conferă o stare de forţă interioară, încredere în sine. Reglează viaţa sentimentală şi ne scuteşte de oscilaţii. Este foarte recomandat persoanelor care trec cu uşurinţă de la o stare de entuziasm la o stare astenică.

� Esenţa de trandafir "ascute" mintea

Se spune că esenţa din petale de trandafir (Rosa damascena sau R. centifolia) ar fi "regina" uleiurilor volatile. Trandafirul este un simbol al iubirii, al purităţii, al graţiei. Despre el se spune că ar fi răsărit din sîngele lui Adonis, romanii credeau că a răsărit din sîngele lui Venus, iar mahomedanii cred că a răsărit din sîngele lui Mahomed. Mireasma esenţelor de trandafir conferă o stare de armonie şi de pace interioară, trezeşte iubirea, reconfortează inima şi ascute mintea. Acest ulei esenţial este calmant, antidepresiv, fiind indicat în combaterea insomniei, iritabilităţii nervoase şi depresiei.

� Uleiul de lavandă alungă depresia şi insomnia

Lavanda sau levănţica (Lavandula augustifolia sau. L. officinalis) este cea mai renumită plantă pentru acţiunea ei asupra sistemului nervos central în depresii, apatie, insomnie, tensiune nervoasă, isterie.

Mirosul uleiului de levănţică induce o stare de regenerare sufletească, prospeţime şi puritate interioară, alungînd gîndurile negative. Mai este indicat în stări de panică, stres, iritabilitate, treceri bruşte de la o stare la alta, depresie mintală, depresie maniacă, epuizare nervoasă.

� Efectele miresmelor de busuioc

Uleiul volatil de busuioc (Ocimum basilicum) limpezeşte mintea, conferă claritate mentală şi forţa interioară, înlăturînd oboseala intelectuală. Acest ulei este unul dintre cele mai bune tonice nervoase. El poate fi folosit, în special, în afecţiunile asociate cu frică, slăbiciune, isterie. Renumitul fitoterapeut francez Jean Valnet îl recomandă în epilepsie şi paralizie.

Despre mirosul busuiocului se mai spune că este bun pentru inimă, alungă neliniştea care devine melancolie şi-l face pe om bucuros.


� Rozmarinul, iarba ţinerii de minte Există şi uleiuri volatile ale căror arome ne ajută în procesul învăţării.

"Acesta este rozmarinul, bun pentru aducere aminte, pentru rugăciune, pentru dragoste, pentru ţinere de minte...", scria Shakespeare, în "Hamlet". Reputaţia rozmarinului ca "iarbă a ţinerii de minte" se datorează, îndeosebi, parfumului intens care, odată respirat, cu greu mai poate fi uitat. Mirosind rozmarin înainte şi după o lecţie pe care o studiem şi apoi cu puţin înainte de începerea testului, creierul nostru va face imediat legătura între aroma de rozmarin şi ceea ce am învăţat. În acest fel, noţiunile pot fi mult mai uşor fixate în memorie şi apoi rechemate, odată cu simţirea mirosului de rozmarin.

� Uleiul esenţial de muşcată dulce

Mirosul uleiului de muşcată dulce (Pelargonium odorantissimum) are atît rolul de a calma hiperexcitabilitatea nervoasă, nervozitatea, iritabilitatea persoanelor mai active, dinamice, cît şi cel de a dinamiza, de a elimina anxietatea, depresia fiinţelor mai pasive. Dacă nu puteţi găsi acest ulei volatil în magazine, fiind mai rar şi destul de scump, puteţi face rost chiar de planta în sine. Muşcata dulce nu face flori la fel de frumoase ca muşcata obişnuita dar este foarte rezistentă, atinge dimensiuni impresionante şi este suficient să fie expusă la soare puternic ori să se strivească între degete o frunză pentru a se obţine o aromatizare excelentă.

� Isopul, menta şi eucaliptul

Uleiul de isop (Hissopus officinalis) are o acţiune stimulatoare a sistemului nervos, fiind un tonic excelent. Întăreşte şi încălzeşte corpul, dînd o senzaţie de relaxare. Uleiul de mentă este revigorant şi întăreşte nervii. Conferă fermitate în acţiune, înlătură gîndurile negative, generează o stare de uşurare interioară, stimulează şi purifică mintea.

Atat uleiul de isop, cît şi cel de mentă sînt eficiente în tratamentul isteriei. Uleiul de eucalipt (Eucaliptus globulus), este unul dintre cele mai puternice uleiuri volatile antiseptice. Este indicat în majoritatea afecţiunilor respiratorii, chiar şi contra unor virusuri gripale, având, în acelaşi timp, acţiune expectorantă şi antispasmodică asupra tractului respirator. La nivel psihic, mirosul eucaliptului facilitează concentrarea, înlătură oboseala şi durerea de cap congestivă. Conferă o stare de luciditate, armonie, pace interioară şi inspiraţie.


� Bergamota şi portocalul

Uleiul volatil de bergamotă (Citrus bergamia) are un miros fin, înviorător. Limpezeşte şi înalţă spiritul. Ca sedativ nervos, este utilizat în combaterea depresiilor şi stărilor de anxietate.

Uleiul de portocal (Citrus auratium) este unul dintre cele mai eficiente uleiuri sedativ-antidepresive. Este folosit în înlăturarea stărilor de frică faţă de evenimente neaşteptate, insomnie, isterie, stări de anxietate şi depresie. Determină apariţia unui sentiment de seninătate interioară, înţelegere şi deschidere faţă de ceilalţi.

14.3. Exerciţiile fizice

Pot face enorm pentru depăşirea stărilor de depresie. Studiile efectuate arată faptul că peste 80% dintre persoanele depresive provin din mediul urban şi au un trai sedentar sau semi-sedentar.Traiul sedentar duce la economisirea unei cantităţi uriaşe de energie fizică, care parţial este stocată în adipozităţi, iar restul se transformă in energie psihica. Ce se intamplă când aceasta este in exces şi nu ştim cum sa o consumăm?

Ea generează stări de disconfort psihic tot mai puternic, care ia, de cele mai

multe ori, forma depresiei. În acest context, trebuie ştiut că efortul fizic intens, făcut sistematic, activează nu doar musculatura, respiraţia şi metabolismul, ci şi anumite mecanisme naturale de protecţie psihică. Este deja notoriu faptul că dupa 40 de minute de efort fizic (alergare, sporturi în aer liber, inot etc.) scoarţa cerebrală eliberează anumiţi neuro-transmiţători care generează stări de relaxare, de mulţumire, de optimism.

Mai mult, exerciţiile fizice făcute de măcar 3 ori pe săptamână în cadru natural îmbunătăţesc somnul (principalul mijloc de regenerare psihică), măresc rezistenţa la stres şi, nu în ultimul rând, se constituie într-o veritabilă supapă prin care sunt defulate multe din tensiunile interioare acumulate din viaţa de zi cu zi.


14.4. Temperatura corpului

Un studiu american recent face o corelaţie aparent năstruşnică între temperatura corpului şi starea psihică. Astfel, s-a descoperit că organismul depresivilor nu respectă ciclurile zilnice ale temperaturii corpului.

În mod normal, aceasta scade pe timpul nopţii cu 1-2 grade Celsius, pentru ca ziua să crească la loc. În cazul depresivilor aceste variaţii naturale de temperatură de cele mai multe ori nu există, fapt care perturbă ritmurile normale ale creierului, afectând somnul şi relaxarea.

În consecinţă, persoanele cu depresie nu se regenerează suficient noaptea,

iar ziua sunt somnolente şi lipsite de energie.

Pentru a regla aceste cicluri diurne ale temperaturii corpului şi pentru a elimina depresia, dormiţi noaptea la o temperatură mai scazută decât sunteţi obişnuiţi (18-19 grade Celsius).

Dimineaţa, pentru a creşte la loc temperatura corpului, faceţi câteva exerciţii fizice şi un duş cald, ceea ce duce la un tonus psihic mai bun. Este un tratament de urmat mai ales in timpul sezonului rece, când corpul si psihicul sunt mai sensibile la variaţiile de temperatură.

14.5. Respiraţia

Este direct afectată de stările de depresie. Există deja multe studii care pun

în evidenţă faptul că persoanele ce suferă de această tulburare au aproape întotdeauna o respiraţie superficială, întreruptă, cu un volum foarte mic. Atunci se pune întrebarea: Oare corelaţia inversă nu funcţionează? Adică, o respiraţie "educată", devenită mai amplă şi mai profundă, nu va aduce dupa sine o stare psihică tot mai bună? Rezultatele testelor practice sunt extrem de încurajatoare în acest sens.

Dobândirea unei respiraţii lente, ample, care să folosească întreaga capacitate pulmonară, antrenând şi lobii inferiori, nu doar cei superiori ai


plămânilor, duce gradat la o îmbunatăţire substanţială a stării emoţionale a celor care suferă de depresie. În acest sens, este recomandată respiraţia completă (care coboară până in abdomen).

Pentru efecte antidepresive mai rapide, vom prezenta insa un alt exercitiu simplu de respiratie, asa-numita "respiratie tip ras". Intinsi pe spate si relaxati, inspirand cat mai adanc, lasam abdomenul sa se umfle cu aer. Dupa ce inspiram, pastram aerul in plamani cat mai mult posibil, dar fara sa apara vreo stare de jena, dupa care il expiram sacadat pe gura, rostind silaba "ha".

Cu alte cuvinte, atunci cand vom expira aerul din plamani, vom emite sacadat un "ha ha ha", care - vom vedea - nu rareori se transformă, fără voie, într-un râs veritabil, neforţat. Făcut câte 10-15 minute, de două ori pe zi, acest exerciţiu are efecte emoţionale foarte bune, activând un mecanism neurologic ce are ca efect final stimularea zonelor din creier care răspund de producerea stărilor de optimism.

14.6. Gandirea pozitiva

Modul nostru de gândire reflectă starea de sănătate. „Gândurile sunt cele

care modelează omul”, spunea marele yoghin Swami Shivananda. Mai exact, tot ceea ce îi trece omului prin minte se întoarce înapoi ca un bumerang, sub forma faptelor

Gândirea pozitivă face minuni. Depresia este acompaniată de regulă de gânduri negative. Din acest motiv, pentru a combate depresia este nevoie în primul rând de eliminarea tuturor gândurilor negative.

Acţiunile zilnice sunt doar reacţii subconştientului, care acţionează sub presiunea gândurilor, de aceea, este foarte important să te focalizezi doar pe gandurile constructive, deoarece cele „rele” dau naştere unor emoţii negative care, la un moment dat, se vor regăsi în actiunile tale. Emoţiile negative determină apariţia stărilor depresive, problemelor gestive, bolilor cardiace şi hipertensiunii arteriale. În plus, s-a demonstrat că subconştientul controlează bătăile inimii şi circulaţia sângelui, reglează digestia, asimilarea substanţe nutritive


şi eliminarea reziduurilor. Prin urmare, prin controlarea subconştientului, bolile ar putea fi ţinute la distanţă.

Mintea este alcătuită din două părţi distincte: mentalul conştient şi mentalul inconştient sau, mai exact conştientul (latura raţională) şi inconştientul (latura iraţională). De aceea, nu de puţine ori, auzi în jurul tău oameni care spun că au făcut un lucru fără să se gândească prea mult. Acel lucru nu s-a petrecut la voia întâmplării, ci a fost o consecinţă a gândurilor stocate de-a lungul timpului.

Aceasta deoarece subconştientul este în permanenţă ţinta su gestiilor conştientului. În mod normal, gândurile trec mai întâi prin mentalul conştient, care raţionează şi, astfel, omul are posibilitatea de a alege. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre funcţiile vitale ale corpului, care sunt controlate de inconştient. Subconştientul acceptă numai ceea ce omul gândeşte permanent. Acesta nu „judecă” faptele aşa cum se întâmplă cu mentalul conştient. De asemenea, subconştientul nu poate discerne între gândurile bune şi cele false. El le asimilează ca atare şi răspunde în conformitate cu natura lor

Gândurile noastre au efect benefic sau nociv asupra creierului şi, implicit asupra sănătăţii. Orice gând reprezintă expresia activităţii cerebrale din punct de vedere biochimic şi bioelectric. Reglajul activităţilor se face cu ajutorul următorilor neuro-transmiţători cerebrali: acetilcolina, adrenalina, noradrenalina, dopamina şi serotonina. Ariile cerebrale în care se află receptorii lor sunt cortexul prefrontal, ganglionii bazali, corpul striat, talamusul, hipotalamusul, amigdala şi hipocampul.

Activitatea acestor zone se reflectă în starea de bine a organismului

Învăţaţi să vă recunoaşteţi calitaţile şi abilităţile, nu numai defectele. De asemenea, înveseliţi-vă ziua citind diferite cărţi sau găsind citate care să vă inspire să gândiţi pozitiv. Formaţi o rutină: zi de zi, când vă simţiţi copleşiţi de evenimente, concentraţi-vă atenţia asupra voastră, asupra talentelor şi a reuşitelor voastre.


14.7. Homeopatia

Reputatul homeopat roman dr. Sorin Cadar, într-un amplu interviu, este de părere că tratamentul cu remedii homeopatice are eficienţă în peste 70% din cazurile de depresie.

Din păcate, acest tip de tratament nu poate fi administrat personal, ci numai sub îndrumarea medicului specialist, el fiind cel mai în măsură să identifice cauzele acestei tulburari şi să aleagă dintre sutele de remedii si de soluţii pe cea mai bună.

Cert este că remediile homeopatice sunt adesea mai puternice, mai nuanţate ca efect şi total lipsite de efecte adverse, în raport cu medicamentele de sinteză antidepresive. Unele dintre acestea au efect de "ecranare adică pur şi simplu estompează trăirile psihice negative, dând răgaz pacientului să se regăseasca şi să depaşească singur starea de depresie.

Alte preparate homeopate reglează activitatea hormonală, îmbunătaţesc

somnul sau pur şi simplu reglează activitatea sistemului nervos central, ceea ce conduce treptat la ameliorarea stării psihice a pacientului. Adresaţi-vă, aşadar, fără ezitare, unui medic homeopat, dacă doriţi un tratament simplu şi eficient împotriva depresiei, care să vă susţină timp indelungat, fără a genera efecte adverse.

14.8. Atitudinea interioară

Este esenţială, nu doar pentru depăşirea stărilor de depresie, ci şi pentru

impiedicarea exasperantelor recidive. Cel mai uşor se poate face această schimbare de atitudine prin consultarea unui psiholog, care vă va ajuta să conştientizati cauzele ce au condus la apariţia depresiei şi, de asemenea, vă va ajuta să corectaţi comportamentele şi atitudinile interioare greşite, care v-au "împins" în această situaţie.

Pentru cei deschişi spre religie, rugăciunea zilnică, participarea la slujbele

colective sunt de un real ajutor. Există, de altfel, nenumărate studii statistice care


arată că persoanele profund religioase sunt practic imune la o serie de tulburări din sfera psihicului, inclusiv la depresie. Această imunitate nu apare, însă, la persoanele cu o religiozitate de suprafaţă sau fanatice, la care depresia îşi schimbă doar forma de manifestare, fără a dispărea de fapt. 14.9. Alte metode miraculoase fără medicamente

Exerciţiile fizice stimulează producerea de endorfină şi ridică nivelul

serotoninei în sânge, ceea ce explică starea plăcut euforică ce apare la sfârşitul unei şedinţe de gimnastică.

Profesoara de yoga Barbara Kaplan, din Oakland, California arată că în cazul depresiei există un blocaj energetic în zona inimii (chakra inimii), persoanele în cauză fiind incapabile să se deschidă afectiv. Ele chiar au o poziţie corporală aplecată, cu umerii căzuţi şi pieptul înfundat, care le întreţine criza şi agravează starea. (Astfel de observaţii sunt confirmate şi de psihanaliză. Depresivii sunt conştienţi de această criză afectivă, nu o pot depăşi şi suferă din cauza ei). Ea recomandă posturile corporale care destind pieptul: Semiluna, Cobra, Podul, Lăcusta. Koplan - terapeut yoga al fundaţiei Phoenix Rising, SUA - recomandă posturile inverse: Lumânarea, Stând pe cap, deoarece prin acumularea sângelui la nivelul capului reglează somnul şi procesele cerebrale.

El atrage însă atenţia că aceste exerciţii trebuie să fie învăţate şi practicate sub îndrumarea unui profesor priceput. "Yoga elimină starea de apatie şi lipsă de interes prin exerciţiile specifice - asana-e -, pe care le pune la dispoziţie… Exerciţiile care scot pieptul în faţă trezesc capacitatea de a da sau primi dragoste. Postura eroului sau Salutul Soarelui ajută la eliminarea furiei şi la conştientizarea puterii personale."

Cheri Huber, autorul al cărţii "Depression as an Opportunity for Spiritual

Practice", recomandă să ne punem următoarea întrebare în timpul stărilor depresive: "Cum pot să am grijă de mine când mă simt aşa?", iar apoi să ne aplicăm acelaşi tratament ca persoanei iubite. Autorul sugerează chiar o petrecere în cinstea depresiei: "Coaceţi-vă o prăjitură mică şi neagră. Nu adăugaţi


nimic ca să o faceţi să crească sau să fie gustoasă. Pictaţi un tablou depresiv uriaş

şi întunecat. Veţi vedea astfel în ce stare negativă vă complăceţi. Toate aceste

necazuri care vi se par adevărate piedici în viaţă pot fi, de fapt, impulsuri pentru a

ne autodepăşi."

Dr. Patrick Miller, în "Cartea Credinţei Practice", recomandă: "Întoarceţi-vă la natură. Activaţi-vă corpul, de preferat prin joacă. Înlocuiţi sentimentul de vină sau alt alte convingeri negative cu acela de încredere.

Dr. Alexander Lawen scoate în evidenţă eliberarea endorfinei şi a altor substanţe benefice pentru creier, în timpul actului amoros cu continenţă sexuală, în cadrul unui cuplu plin de iubire. Medicina chineză recomandă şi ea pe această linie diverse posturi sexuale pentru combaterea depresiei, realizate în cuplu, la anumite ore bine precizate de medic.

Tierona Low Dog indică plimbările prin grădină, contemplarea apusului de soare sau a zâmbetului unui copil. Dr. Mars subliniază importanţa expunerii corpului complet nud la lumina soarelui pentru menţinerea stării de fericire. Lumina acţionează la nivelul glandei pineale, stimulând producerea melatoninei, un hormon care reglează somnul şi dispoziţia interioară.

În timpul lunilor de iarnă, când Soarele abia se arată, mulţi oameni suferă de depresii şi anumite disfuncţii affective de sezon, arată dr. Mars, sugerând expunerea 20 min./zi în aer liber şi înlocuirea becurilor cu incandescenţă (ce emit o lumină uşor gălbuie) cu becuri care emit lumină albă (becuri cu halogen) - spectru total. Nu uitaţi de terapia prin râs. Cumpăraţi-vă cărţi de bancuri, reviste umoristice, filme video. Închideţi-vă în casă şi urmăriţi câteva comedii bune. Înscenaţi faze comice prietenilor şi colegilor dvs., bucuraţi-vă şi râdeţi în hohote.


� Rezonanţa explică mecanismul depresiei

Rezonanţa este un proces de iniţiere sau amplificare de fenomene vibratorii într-un sistem, sub acţiunea vibraţiilor produse de un alt sistem. În timpul rezonanţei are loc un transfer neîntrerupt de energie şi informaţie de la sistemul excitator către sistemul rezonant. Procesul de rezonanţă în universul lăuntric al unei fiinţe umane se menţine graţie concentrării continue. În diverse conjuncturi de viaţă nefavorabile, unele fiinţe umane ajung să trăiască o stare de insatisfacţie, deoarece (datorită ignoranţei) se identifică în mod greşit cu ego-ul, simţurile sau diversele faţete ale personalităţii lor efemere, uitând că în interiorul lor se află un izvor nesecat de fericire. Aceste persoane nu se mai raportează la stări benefice (încredere, optimism, speranţă, mulţumire) şi rămân fixate (inconştient) în starea negativă care le-a cuprins. Sunt create toate condiţiile ca rezonanţa cu energiile negative să se producă, ceea ce explică amplificarea simptomatologiei, care merge până la instalarea depresiei şi la tentative suicidare. Prin abordarea diverselor metode şi tehnici naturale expuse mai sus, prin care persoanele afectate pot intra în mod conştient în rezonanţă cu energii benefice specifice din Macrocosm, se autoinduce conştient o stare benefică, ce se amplifică prin rezonanţă. Cauza care a generat suferinţa este eliminată, şi astfel depresia se poate vindeca definitiv.

� Recomandari utile in cazul depresiei: - somnul odihnitor: 7-8 ore de somn în camere liniştite ferite de zgomot; - rugaciunea: practica rugăciunii are efecte benefice profunde şi creşte credinţa în vindecare; - contactul prelungit cu natura: vacanţele în regiunile montane; - suport social şi moral din partea familiei - interzicerea consumului de alcool, băuturi cofeinizate, tutun, droguri. - râdeti


În timpul unei crize de râs: - capacitatea de schimb respirator este multiplicată de

patru ori; - are loc o eliminare mai rapidă a toxinelor, a zaharurilor, a

grăsimilor şi a colesterolului; - datorită încordării muşchilor abdominali, se rezolvă

problemele de constipaţie; - se accelerează producerea de sucuri gastrice şi de enzime

necesare digestiei; - are loc o stimulare a catecolaminelor - hormoni însărcinaţi

cu alertarea anticorpilor dispuşi cu apărarea organismului contra virusilor şi a microbilor;

- creste secretia de endorfine (hormonii plăcerii şi ai bunăstării), ele au o acţiune antidepresivă.

- este stimulată serotonina, care controlează somnul, înlatură gândurile negre, elimină tensiunea şi micşorează stresul;

- disconfortul dat de durerea fizică se micşorează până la dispariţia totală.

� Indicaţii cu privire la stilul de viaţă

Este ideală stabilirea unor reguli de viaţă care să includă plimbări în aer

liber, mişcare, exerciţii fizice regulate, lucruri noi si drăguţe, persoane plăcute şi propriile dvs reguli de viaţă. Nu vă închideţi în casă, ci iesiţi afară la aer şi la soare, bucuraţi-vă de tot ce există frumos în jur. Conştientizaţi faptul că starea dvs de sănătate reprezintă cel mai important lucru din viaţă.

Evitaţi pe cât posibil acumularea tensiunilor emoţionale şi stresurilor de orice natură din “viaţa de zi cu zi”; trăiti cât mai mult în prezent, ne-opunând rezistenţă psihologică la ceea ce este şi in acelasi timp acţionând în mod creativ (deci nu reactiv) în ceea ce priveşte îmbunătăţirea calităţii vieţii dvs.

Abandonati treptat in mod conştient ceea ce a existat în trecut, impresii şi tensiuni ale minţii consumatoare de timp şi de energie – ele nu vă sunt de folos cu absolut nimic în prezent – cu alte cuvinte rupeţi-o cu trecutul şi cu toate


credinţele şi tiparele mentale care v-au fost inoculate de inconstienţa celor cu care aţi intrat în contact şi trăiţi aşa cum consideraţi dvs că este bine.

o Hidratare corespunzătoare cu 2 – 2,5 litri de lichid/zi (apă plată; ceaiuri,

sucuri naturale – de sfeclă roşie, grefe, portocale), necesară în primul rând imbunătaţirii tonusului cerebral, ştiut fiind faptul că noi suntem 90% apă.

o O bună hidratare vă ajută să aveţi o circulaţie sanguină adecvată şi pentru o eliminare rapidă a toxinelor.

o A se evita sucurile carbogazoase şi apa minerală. o Insistaţi pe consumul de alimente sănătoase: fructe, legume, salate, cereale

integrale, paine secara si graham, carne de peste, pui, lactate si cu continut mediu de grasimi.

o Insistati pe pregătirea alimentelor prin coacere – dar nu microunde – innăbusire, grătar şi evitaţi prepararea hranei prin fierbere sau prăjire.


� Dicţionar de depresie

Depresie istoric Depresia a fost înregistrată încă din antichitate. În 1986 Emil Kraepelin a descris psihoza maniaco-depresivă.

Depresie

Adolescent Depresia la adolescent se poate manifesta prin performanţe academice reduse, abuz de substanţe, abuz de droguri, comportament antisocial, promiscuitate sexuala, chiul, fuga de acasă

Depresie

La copil Depresia la copil se poate manifesta prin fobie şcolară şi dependenţa excesivă de părinţi.

Depresie

majora Depresie care întruneste criteriile diagnostice de depresie din DSM IV R (manualul american de diagnostic statistic in psihiatrie): tristeţe, pierderea interesului sau plăcerii, pierdere sau creştere în greutate, insomnie sau hipersomnie, agitaţie sau lentoare psihomotorie, pierderea energiei, oboseală, scăderea capacităţii de concentrare, gânduri recurente, sentimentul lipsei de valoare.

Depresie

perimenopauza Depresie care apare în perioada premergatoare menopauzei, pe fond de dezechilibru hormonal.

Depresie

postmenopauză Depresie cu debut după menopauză la femei.

Depresie

postpartum Depresie care apare după naşterea unui copil, la mamă, pe baza unui fond genetic sau a unei tulburări emoţionale.

Depresie

psihotică Depresie majoră, încadrată în DSM IV R.

Depresie

recurentă Depresie în care episoadele depresive revin cu frecvenţă

periodică.

Depresie

sezonieră Depresie care apare mai ales toamna, uneori iarna sau rimăvara, în legătură cu cantitatea de lumină solara.

Depresie Depresie care insoteste adesea problemele medicale sau


varstnic este generata de sentimentul inutilitatii sau singuratatii.

Depresiv “Depresiv” este termenul folosit generic pentru a desemna o persoană care suferă de depresie.

Dispoziţie

depresivă Dispoziţia depresivă este starea în care persoana simte o durere emoţională intensă

Distimie Distimia este o formă de depresie care nu intruneşte criteriile diagnostice de depresie majoră, fiind caracterizată de semne cronice, nepsihotice.

Episod depresiv Episodul depresiv se caracterizează prin tristeţe şi pierderea interesului sau plăcerii de a face diverse lucruri.

Melancolie Melancolia este o formă de depresie în care apar mai puţine smptome depresive comparativ cu depresia majoră.

Medicamente

anti depresive Termen generic folosit pentru medicamentele utilizate în tratamentul depresiei.

Psihoterapia

in depresie Tratament al depresiei prin psihoterapie, incluzând o gamă variată de tehnici şi metode: psihoterapie ericksoniana, psihoterapie integrativa, psihoterapie cognitiv-comportamentala, hipnoterapie, hipnoza clinica, etc.

Ruminaţie

depresiva Gânduri obsesive, repetitive, automate, cu caracter trist, care apar în depresie.

Tulburare

bipolară În tulburarea bipolară episoadele de depresie alternează cu cele maniacale.

Melancolie stare depresivă gravă, marcată printr-o durere morală insuportabilă, un sentiment de culpabilitate şi o inhibiţie psihomotorie. Se întâlneşte în psihoza maniacodepresivă, la începutul schizofreniei, în cursul afecţiunilor neurologice, endocrine sau în situaţii dificile. Melancolia se manifestă printr-o prostaţie, un sentiment de vinovăţie şi de autodamnare, un delir de negare de sine.


Riscul major este sinuciderea. Necesită spitalizare, administrarea de antidepresive. Tratamentul de fond depinde de cauza melancoliei.

Bibliografie

1. Athanasiu A., Elemente de psihologie medicalã, Ed.Medicalã, 1983 2. Collier, J.A.B, Longmore J.M., Hodgetts T.J., Mannual de medicinã clinicã, Ed. Medicalã, Bucuresti, 1997 3. Lazãrescu M., Psihopatologie clinicã, Ed.Helicon, Timisoara, 1994 Predescu V., Psihiatrie, Ed.Medicalã, Bucuresti, 1983 4. Taylor B.Robert, Fundamentals of Family Medicine, Ed.Springer, 1996 5. Henri Loo, Pierre Lôo, Depresia, Editura Corint, 2003 6. Dietmar Stiemerling, 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei,Editura 3 7. Prof. Dr. Florin Tudose, Depresia si terapia ei în practica medicală modernă

invinge depresia

Documents