INTRODUCERE IN COMUNICARE INTERPERSONALA

RELATII INTERPERSONALE

CRP GRUPA 1 ANUL I

GRIGORE ALEXANDRA MIHAELA

MARIN MIHAITA DANIEL

DOROBANTU MIHAI

MANOLE IRINA MARIA

SYLLABUS:

Iluţ, Petru, 2004, „Relaţii intime” in Adrian Neculau (coord.), Manual de psihologie socială, Iaşi: Polirom, pp. 151-164.

Stoica-Constantin, Ana, 2004, Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare şi diminuarea efectelor, Iaşi: Polirom, (cap. „Natura conflictului”), pp. 17-43; (subcap. „Ascultarea activă, instrument de rezolvare a conflictului şi de reducere a efectelor acestuia”), pp. 138-144; (subcap. „Exprimarea asertivă, modalitate de prevenţie şi rezolvare a conflictului”), pp. 144-147; (subcap. „Ridicarea statutului de putere pentru evitarea şi rezolvarea conflictului”), pp. 147-156 ; (subcap. „Încurajarea stimei de sine a celuilalt, condiţie a prevenţiei conflictelor”), pp. 156-158.

Grigore Alexandra MihaelaRELAŢII INTIME

DRAGOSTEA

1.Dragostea romantică: diferenţe între prietenie şi simpatie

Când spunem "dragoste romantică" trebuie să înţelegem iubire adevărată, dezinteresată, bazată pe ataşament reciproc, în centrul căreia se află atracţia fizică puternică a unuia faţă de celălalt, dar dragostea pasională nu este tocmai acelaşi lucru cu dragostea romantică.Tendinţa spre sexualitate face că reacţiile emoţional-fiziologice să fie mai puternice, iar acest nucleu sexual-emoţional, în jurul căreia gravitează elementele afectivităţii, nu de puţine ori, gelozia, determina că in comparatie cu prietenia, care este mai echilibrată, raţională, şi aşezată, dragostea să se manifeste mai dinamic, tumultos, sinusoidal, apărând deseori in momente de tensiuni şi conflicte. Cercetări elaborate extinse au evidenţiat că putem vorbi despre trei componente ale trăirii şi manifestării dragostei şi că subiecţii umani sunt în general, constineti de existenţa şi conţinutul lor.

Prima este cea cognitiv-atitudinală, care se referă la gândurile, credinţele, părerile pe care îndrăgostitul le are faţă de partenerul sau.

A două componentă o reprezintă cea comportamentală. Dezvăluirea simţămintelor, gândurilor şi disponibilităţilor de acţiune a iubiţilor unul faţă de celălalt este o componentă importantă în consolidarea şi trăinicia dragostei, dar oamenii sunt perfect conştienţi. Iubirea are nevoie de semne materiale şi non-materiale.

În al treilea rând, dragostea, spre deosebire de prietenie şi simpatie, este însoţită şi de puternice reacţii emoţionale: accelerarea inimii şi transpiratie, până la nopţi nedormite.

2. Dragostea pasională şi alte tipuri de dragoste

Dragostea pasională ar putea fi caracterizată că o stare emoţională tumultoasă. Ea înseamnă propesiunea irezistibilă către persoană iubita, astfel încât factorul afectiv-emoţional copleşeşte raţiunea, reacţiile comportamentale scăpând de sub controlul lucidităţii. Dragostea este oarbă, idealizarea maximă a celuilalt, eventualele lui defecte sunt convertite în calităţi, orice se justifică petru a fi împreună, ultimul argument fiind chiar "pur şi simplu nu mă pot opri, nu mă pot stăpâni".

Hatfield şi Walster cred că cei mai mulţi dintre oameni se îndrăgostesc atunci când sunt îndeplinite următoarele trei condiţii:

1. Expunerea la imgini şi modele despre cum arată dragostea adevărată, ceea ce se întâmplă începând din copilărie- " Albă că Zăpadă", îndeosebi prin mass-media. Reprezentarea despre ce înseamnă iubirea şi cum ar trebui să arate persoana de care merită să te îndrăgosteşti generează un fel de expentanta pentru "când va fi întâlnit omul potrivit".

2. Aşteptarea mentală se materializează în momentul în care întâlneşti persoană considerată că fiind potrivită, asupra ei revărsându-se reprezentarea formată, al cărei conţinut e destul de ferm circumscris sociocultural.

3. Nu putem vorbi de experienţă unei iubiri veritabile în afară procesului emoţional, cu tot cortegiul lui de maniestari fiziologice şi comportamentale. Tabloul de activare psiho-fiziologică poate reprezenta, că relaţie-cauza, consecinţă îndrăgostirii, dar în anumite împrejurări, atunci când esti predispus să te îndrăgosteşti, orice sursă de activare-fizică, frustrare, excitare sexuală şi altele- este interpretabilă că indiciu al faptului că te-ai îndrăgostit.

Iubirea pasională- ar putea fi considerată o formă accentuată a dragostei romantice. Nu este singură modalitate a felului în care se consumă relaţiile de dragoste dintre doi parteneri.

Dragostea companională- partenerul îţi este prieten, companion, se manifestă că o relaţie mai aşezată, raţională, practică, bazată pe încredere, grijă şi susţinere reproca, pe înţelegerea şi teleranta eventualelor ciudăţenii, reprezintă practică bazată pe încredere, grijă de susţinere reciprocă pe înţelegerea şi toleranţă eventualelor ciudăţenii.

Mai există şi alte patru modalităţi mai importante în care oamenii definesc dragostea:

-dragostea posesivă (emoţii intense, intervine gelozia, dependenţă de partener, frică obsesivă de a nu-l pierde);

-dragostea pragmatică (căutarea partenerului în funcţie de cât de bine crezi că vor funcţiona relaţiile cu cel ales, în ce măsură se satisfac reciproc nevoile bazale);-dragostea altruistă (grijă şi dăruirea necondiţionată faţă de partener, a înţelege şi a ierta fără gândul ascuns de a primi înapoi ceva de la fiinţă iubita)-jocul de-a dragostea (în care unuia sau ambilor parteneri le place să fie în jocul dragostei şi să învingă, aproape aşa cum ar juca tenis sau şah).Modelul triungiular al dragostei propus de Sternberg curpinde:-Intimitatea (sudarea sufletească, preocuparea sufletească, preocuparea faţă de bunăstarea şi fericirea partenerului, înţelegerea, respectul)-Pasiunea (atracţia fizică şi intimitatea sexuală)-Dimensiunea decisional-implicationala ( centrată pe felul în care îţi reprezinţi relaţia în cauza, cât de mult te consideri implicat în ea şi decizia şi hotărârea de a menţine Cuplurile care au toate cele trei dimensiuni în echilibru tind să fie mai stabile.

Marin Mihăiță- Daniel

Conflictul interpersonal

Prevenire,rezolvare și diminuarea efectelor

de Ana Stoica-Constantin

NATURA CONFLICTULUI

Termenul conflict provine de la verbul latinesc confligo,ere (a se lupta, a se bate între ei),având și sensurile de ciocnire,șoc,ceartă,luptă împotriva cuiva.Conflictul este definit de către multe dicționare cu termeni ca violență,dispută,scandal,luptă sau război.

Dicționarele în limba română folosesc,pentru definirea conflictului,următoarele sensuri:neînțelegere,ciocnire de interese,dezacord,antagonism,ceartă,discuție (violentă).Însă dicționarul Webster’s adâncește definiția catalogând conflictul drept „un dezacord sau o coliziune acută între interese, idei care se referă mai degrabă la proces decât la rezultat.Acest dicționar folosește sinonima ca: bătaia (fizică), lupta (pentru existentă),carta (în plan verbal), competiția (lupta pentru supremație într-o anumită chestiune).

L.A. Coser a lansat o definiție foarte importantă cu privire la natura conflictului:„Conflictul este o luptă între valori și revendicări de statusur,putere și resurse în care scopurile oponenților sunt de a neutraliza, leza sau elimina adversarii”

J.Burton definește conflictul drept „o relație în care fiecare parte percepe scopurile, valorile,interesele și conduita celelaltei ca antitetice celor ale sale”

Orice conflict pornește de la o problemă , care generează la participanți comportamentele de conflict (reale sau dorite), extrem de complexe.

Problema conflictului, definită ca disconfort,tensiune produsă de altul/alții,se caracterizează prin următoarele:

O problemă este o experiență subiectivă și nu are în mod necesar o bază obiectivă

Natura problemei poate fi cognitivă,afectivă sau mixtă

Amploarea sau intensitatea unui conflict pot varia:un conflict se reduce când dezacordul se diminuează,dar se extinde când dezacordul crește

Comportamentul în conflict este reacția intenționată sau manifestată de un individ la o problemă.De regulă, oamenii intenționează sau manifestă mai multe reacții în măsuri diferite transpuse într-o manifestare unică de componente ale comportamentului conflictual.Acest proces se cheamă comportamentul conflictual conglomerat.

Rezultatele conflictului reprezintă consecințe ale comportamentelor părților și sunt stări finale ale beneficiilor sau pierderilor ambelor părți.

Percepția conflictului constă în modul în care îl înțelegem și îl evaluăm. O persoană poate observa semnele conflictului în trei localizări: la sine,la celălalt (când percepem exprimarea,exteriorizarea stării de conflict al partenerului) și în relația interpersonală.

Cauzele conflictelor sunt diverse.Câteva motive pentru producerea conflictelor:

Diferențele și incompatibilitățile dintre persoane

Nevoile/interesele umane

Comunicarea

Stima de sine

Valorile individului

Nerespectarea normelor explicite sau implicite

Comportamente neadecvate

Agresivitatea

Competențe sociale

Cadrul extern

Tipologii ale conflictelor

Conflictele se supun unor clasificări variate,ținând seama de unele criterii ca: localizare, aparență,nivel,rezultat al conflictului,natură intrinsecă,sisteme/părți imlicate ,orientare și mod de percepere a adversarului.

CRITERIUL LOCALIZĂRII.

Conflictele pot avea o localizare:internă ,intrapsihică,intra-personală sau externă, extrapersonală, socială.Din categoria conflictelor interne fac parte conflictul psihic,cognitiv,percepriv.Categoria conflictelor externe/sociale „apelează la două sau mai multe persoane , la grupuri ,instituții ,organizații, comunități, state, blocuri de națiuni,dar și valori, ideologii,cunoaștere.

În funcție de extensiunea ariei acoperite conflictele pot fi:

Conflictul interpersonal (apare între două persoane ce locuies împreună,cupluri, soți, părinți și copii,vecini,patron-angajat etc).

Conflictul intragrupal (apare în :clase de elevi,colectiv didactic,la birou ,într-o întreprindere ,chiar și într-o familie lărgită).

Conflictul internațional (apare între state naționale,blocuri de națiuni, organizații internaționale,chiar și între două echipe de fotbal,volei,handball din state diferite).

CRITERIUL APARENȚEI.

Criteriul aparenței sau vizibilității separă între conflict manifest și conflict nemanifest/subteran/de substituție-adevăratul motiv.

CRITERIUL NIVELULUI-discerne între disconfort,incident, neînțelegere, tensiune,criză.

Disconfortul este cea mai ușoară formă a conflictului.El se poate consuma pe loc sau în timp.

Incidentul este un conflict neprevăzut, dar nu devastator.El poate consta într-un schimb scurt și/sau acut de cuvinte, gesturi sau fapte supărătoare.

Neînțelegerea reprezintă o discrepanță între ceea ce este transmis și ceea ce s-a receptat.Comunicare nefiind clară duce la confuzia și înțelegerea greșită a faptelor .

Tensiunea este un nivel a conflictului similar cu disconfortul, dar mult mai intens.

Criza este manifestarea cea mai evidentă a conflictului: la acest nivel are loc violența fizică sau verbală.Comportamentul scapă de sub controlul rational.

CRITERIUL ”CÂȘTIGĂTORUL CONFLICTULUI”

În funcție de rezultatul conflictului întâlnim trei tipuri : conflictul de sumă zero (victorie-înfrângere sau câștig pierdere) -este denumit așa pentru că cineva câștigă,iar

cineva pierde.Conflictul de cooperare totală ( amândoi pot câștiga,amândoi pot pirde ).Conflictul cu motive mixte (amâdoi pot câștiga,amândoi pot pierde;unul câștigă ,celălalt pierde).

Conceptul de rezolvare a conflictului

Sintagma „rezolvarea conflictului” este analizată prin rapoarte la rezolvarea problemei în general și este definită de către J.Burton astfel: „ Rezolvarea conflictului înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun accederea la radăcina problemei și obținerea unui rezultat care este văzut de ambele părți ca fiind o soluție permanentă a problemei.

Natura exclusiv socială a conflictului nu-i reduce cu nimic din caracterul de problemă,în pofida faptului că,de rezolvarea lui este răspunzătoare interacțiunea umană, nu doar efortul individual.

ASCULTAREA ACTIVĂ ,INSTRUMENT DE REZOLVARE A CONFLICTULUI ȘI DE REDUCERE A EFECTELOR ACESTUIA

Conceptul de ascultare activă

Ascultarea activă este o tenhică de conversație prin care îi comunicăm locutorului semnificația pe care o acordăm mesajului său.Este foarte utilă în rezolvarea propriilor conflicte interpersonale, dar și în medierea conflictelor.

Ascultarea activă optimează comunicarea.Ea poate fi folosită în trei scopuri:

Informare .

Suport moral, consiliere,liniștea celuilalt-îi arăt interlocutorului că îi înțeleg situația.

Răspuns la atacul verbal,la iritarea celuilalt.

Ascultarea activă presupune din partea vorbitorului procesul de autodezvăluire .Acesta se referă la faptul că individul comunică altora informații despre el.

Există câteva reguli petru ascultarea activă

Reguli indicate : 1.Concentrarea asupra sentimentelor interlocutorului, dar și asupra mesajului venit. 2. Întrebări pentru interlocutor despre nevoile sale,grijile sale, preocupările sale 3.Adresarea de întrebări unice deschise . 4.Arătați interlocutorului că l-ați înteles –acest lucru se face prin reformularea ideii sale.

Reguli neindicate: 1.Fără conduite inhibitorii sau blocante pentru interlocutor. 2.Nu pretindeți că ați înțeles ce vrea să spună celălal dacă nu ați înteles cu adevărat.

Dorobantu Mihai

Ridicarea statutului de putere pentru evitarea și rezolvarea conflictelor

Conceptul de putere

Max Weber definește puterea ca fiind „ Orice șansă folosită pentru a-ți impune propria voință în cadrul unor relații sociale, chiar împotriva unor rezistențe și indiferent de elementele pe care se bazează acestă șansă”. Observăm din definiție că puterea implică existența unui conflict, chiar dacă „rezistența” nu apare neapărat.

Pentru analiza raporturilor de putere dintre indivizi și grupuri ne interesează puterea relațională. Ea este relativă, asimetrică, manifestă sau latentă. Puterea relațională variază în funcție de trei dimensiuni:- Extensiunea: A poate avea putere efectivă asupra lui B și C, dar nu și asupra lui D. Cu timpul, această putere se poate extinde si la D, sau se poate restrânge doar la B- Câmpul: este sfera de activitate a lui B asupra căreia se exercită puterea lui A- Intensitatea: gradul de ascultare pe care A este în măsură să îl obțină de la B

Puterea relațională este asimetrică, ceea ce înseamnă că, deși într-un domeniu B este subordonatul lui A, asta nu înseamnă că în alte domenii situașia nu se poate inversa.

În funcție de bazele/sursele/fundamentele puterii, s-au propus diverse clasificări. În acest referat mă voi concentra pe clasificarea propusă de J.P. French Jr. și Bertram Raven, deoarece o consider cea mai clară și cuprinzătoare clasificare.

P = persoană, O = others: o altă persoană, un alt grup, un rol, o normă.

- Puterea de recompensare se bazează pe percepția lui P că O are puterea să îl recompenseze.

- Puterea de coerciție se bazează pe percepția lui P că O are puterea să îl pedepsească.

- Puterea legitimă se bazează pe percepția lui P că O are în mod legitim dreptul de a-i prescrie comportamentul. Ea își are originea în valori interiorizate de P, cum ar fi:- valori culturale: vârsta, sexul, inteligența, casta, aspectul fizic

- acceptarea structurilor sociale: dacă P accepta structura socială a grupului său ca fiind justă, el va accepta autoritatea legitimă a lui O, care ocupă un post superior în ierarhie.

- delegarea autorității

Utilizarea puterii în conflicte

Când se declanșează un conflict, puterea oamenilor intră în joc, fie că ei intenționează acest lucru sau nu. Pentru ca un conflict să se producă, toți cei implicați trebuie să aibă o putere, oricât de mică. Când o parte o domină complet pe cealaltă, conflictul nu poate exista.

Potrivit lui Blaine, există trei moduri de bază în care este utilizată puterea, indiferent de sursa acesteia:

- metoda normativă: apelul la valorile și credințele oamenilor și utilizarea simbolurilor normative

- metoda utilitară: apelul la interesele celorlalți, indicarea unor beneficii palpabile pe care ceilalți le vor obține dacă vor da curs dorințelor tale

- metoda coercitivă: forțarea celuilalt să fie de acord cu tine, amenințându-l cu sancțiuni sau manipularea mediului extern pentru a-i limita libertatea de alegere

Puterea nu există în cantitate fixă, puterile a doi participanți la conflict pot crește în paralel. De asemenea, puterea participanților la conflict nu trebuie să fie echilibrată, ei având nevoie doar de suficientă putere pentru a le fi luate în considerare nevoile și pentru a putea rezista presiunilor celor care vor să le violeze interesele.

Puterea opțiunilor: Cu cât o persoană are mai multă putere, cu atât mai multe opțiuni are într-o stare de conflict. Dar și invers este adevărat.

Tehnici de autoconsolidare a puterii

Helena Cornelius și Shoshana Faire, inspirate din modelul stărilor Eului din analiza tranzacțională, creează un „triunghi al jocului puterii” configurat de cele tri substări exagerate.

- Persecutorul: formă exagerată a Părintelui Normativ în funcția sa critică sau devalorizantă

-Victima: formă exagerată a Copilului Adaptat

- Salvatorul: formă exagerată a Părintelui Grijuliu, hiperprotectiv

Individul care se plasează pe o poziție inferioară de putere este Victima. Acesta este privat de controlul propriei evoluții, dar și eliberat de povara rezolvării propriilor probleme. Totuși, în relația cu un Prosecutor, acesta nu renunță la plăcerea de a-și exercita controlul, iar dacă este nevoit să o facă, deschide un nou conflict.

Preocuparea cea mai indicată pentru modificarea statutului de putere trebuie să fie orientată spre abordarea opresorilor. Autoarele propun numeroase strategii dintre care menționăm:

- reorientarea evoluției lucrurilor spre abordarea victorie-victorie- alierea cu suporterii

- evitarea atacurilor verbale la adresa omului care abuzează de putere

- evaluarea mizei pentru a decide dacă problema merită angajarea în conflict cu omul puternic

- reorientarea energiei îndreptată de opresor asupra victimei. Aceasta se poate realiza prin mai multe mijloace:

* transformarea atacului la persoană în atac asupra problemei

* evitarea opoziției fățișe

* prezentarea soluției dată de celălalt ca pe una dintre multiplele soluții posibile

* identificarea motivului real din spatele afirmației agresorului

* aducerea în atenție și a nevoilor altora

Pornind de la sugestiile date de Cornelius și Faire, se pot formula următoarele tehnici de ridicare a asertivității:

- Afirmarea de sine, cu interesele, nevoile și realizările personale în locul sentimentului de jenă

- Restructurarea laturilor negative în direcția pozitivizării lor

- Personalizarea afirmațiilor

- Transformarea unor imperative extreme în opțiuni personale

- Reorientarea spre problemă a energiei atacului primit

- Folosirea efectului Pygmalion: totul și oricine va sfârși prin a fi de partea noastră dacă îi considerăm astfel

Manole Irina Maria

Exprimarea asertivă, modalitate de prevenţie şi rezolvare a conflictului

1.Structura aserțiunii-Eu Este nevoie de curaj să comunici clar în conflict, să-ți prezinți mesajul cu tărie și, în

același timp, respectuos. Probabil că tendința cea mai răspândită este de a nu iniția deloc conflictul, de a spera că problema va dispărea sau de a face aluzii indirecte la conflict. Oamenilor le vine mai ușor să găsească probleme-surogat decât să pună problemele într-o manieră serioasă, care cer un răspuns. Pe de altă parte, mulți disputanti ridică problemele într-un mod dramatic, în forță și clar, dar refuză orice răspuns, orice dialog și orice interacțiune. Aserțiunea-Eu este o frază prin care se începe discuția sau procesul mai îndelungat de rezolvare a unei situații problematice sau a unui conflict ori chiar se rezolvă definitiv. Prin aserțiunea-Eu comunicăm ceva altei persoane referitor la modul în care ne simțim în legătură cu acea situație, fără să blamăm și fără să impunem modalitatea de soluționare. O aserțiune-Eu arată, într-un mod impersonal, care este situația ce mă incomodează, ce efecte are această asupra mea și cum aș vrea eu să fie. În aserțiunea-Eu totul este centrat pe „eu”. De aceea, se va evita pronumele „tu” sau „dumneavoastra”. Ex: „Eu nu mai pot fi atent la calcule,eu nu mă descurc cu clienții, eu mă tem...etc”. În nici un caz nu îi vom spune celuilalt: „Tu ai dat muzica prea tare (și nu mai pot fi atent la calcule)” sau, și mai neindicat, „Inchide aparatul !”

Structura aserțiunii-Eu1. Acțiunea 1.Când2.Efectul asupra mea 2.Sunt3.Facultativ: cauza, motivele 3.Deoarece...4.Rezultatul dorit de mine(ceea ce aș dori referitor la mine)

4.Aș vrea ca eu...

Exemple de Aserțiuni-Eu corecte: - Când sunt întrerupt, sunt derutat (trebuie să fac eforturi de concentrare a atenției) pentru că îmi pierd firul ideilor. Aș vrea să fiu lăsat să vorbesc până la capăt. - Când nu sunt bine plătit, fac datorii (mă simt exploatat) pentru că nu câștig cât mi se cuvine. Aș dori ca munca mea să fie apreciată corect. Exemple Aserțiuni-Eu incorecte:

-Când îmi faci observații în fața clienților, mă scoți din sărite. Aș dori să discutăm separat unele probleme. Când mă întrerupi, simt cum mă enervez și nu mai pot să îmi urmez firul ideilor și de aceea aș vrea să mă lași să vorbesc până la capăt. Exemplu de nonaserțiiune-Eu: Întotdeauna (îți place să) mă faci de două parale în fața străinilor. De câte ori să-ți mai spun că trebuie să discutăm între patru ochi unele probleme? Formulări greșite ale aserțiunii-Eu: Folosirea unor verbe iritante pentru celălalt („mă enervez”); Învinuirea celuilalt Formularea prescriptiva a sugestiei (sub formă de imperativ, ordin, directivă).

2. Mesajele-Eu Mesajele-Eu reprezintă o formă extrem de simplificată a aserțiunii-Eu, păstrând doar esența acesteia. Mesajul-Eu ia deseori forma unei constatări a unei stări de lucruri. Este mai bine să vorbești în termenii propriilor preocupări, nevoi și sentimente decât să folosești mesajele-Tu - să oferi afirmații critice despre ceea ce celălalt a făcut sau să-i ceri, ordoni ori sugerezi că trebuie să facă. Exemple de Mesaje-Eu: -Mă simt foarte umilit în fața clienților care mă văd în postura de subordonat mustrat. -Am tot felul de datorii; nu fac față cheltuielilor casei cu venitul pe care-l realizez. Exemple care nu sunt Mesaje-Eu: -I-am dat unui subordonat să rezolve o sarcină de serviciu. Nici până astăzi nu a rezolvat-o: „Am să încerc să rezolv eu sarcina”. -Un coleg, din neatenție, mi-a zgâriat mașină în parcare: „Trebuie să-mi parchez mașina la locul meu, nu să încurc circulația aici”.

Încurajarea stimei de sine a celuilalt, condiţie a prevenţiei conflictelor

Stima de sine, componentă afectivă a imaginii de sine Imaginea de sine este ansamblul ideilor pe care un individ le are despre el însuși,

inclusiv despre rolul său (profesie, clasă socială), despre trăsăturile de caracter și corpul său. Ea reprezintă o viziune asupra propriei ființe (asupra corpului și a minții), dar și o viziune asupra raporturilor dintre eu și ceilalți. Imaginea de sine constituie reprezentarea și evaluarea pe care individul și le face despre el însuși în diferite etape ale dezvoltării și în diferite situații în care se află. Prin urmare, nu există o singură imagine de sine, ci mai multe. Imaginea se formează prin comparația cu alte persoane. Ex: Te consideri și ești recunoscut drept cel mai talentat din familie la micile reparații de mecanică fină, dar mergi la serviciu, unde trebuie să admiți că un altul este mai bun că tine. În acțiunile noastre nu ne bazăm pe realitatea obiectivă, ci pe această imagine, întrucât pentru noi, imaginea este cea care are valoarea realității. Ex: Femeia obeză care se consideră foarte frumoasă și atrăgătoare se va îmbrăca provocator. Este evident că, în aceste

condiții, imaginea de sine nu coincide cu realitatea. Acest fapt poate perturba comunicarea și relațiile cu ceilalți. Imaginea de sine se exprimă prin trei elemente: -Informații despre sine (cunoștințe referitoare la sine și la evenimente în care ne-am implicat); -Autoprezentarea (componentă comportamentală, de oferire către cei din jur a unei imagini pozitive despre noi înșine); -Stima de sine. Stima de sine este o trăsătură afectiv-atitudinală a personalității. Numită și evaluare de sine, ea exprimă sentimentele noastre față de noi înșine: prețuirea, acceptarea și evaluarea Eului, cuprinzând un set de elemente autoevaluative, de factură globală, asupra individului: ce gândesc eu despre mine, ce consider eu că sunt capabil să fac, dacă mă simt util, optimist, pesimist,etc. Evaluarea pe care se bazează stima de sine poate avea ca obiectiv fie persoana în ansamblu, fie o anumită însușire sau competentă (aspect fizic, popularitate, competență profesională etc). În primul caz vorbim de stima de sine globală, care apreciază și acceptă Eul în ansamblu, iar în cel de-al doilea caz - de stimă de sine specifică. Stima de sine se formează atât prin compararea socială, raportarea inconștientă și permanneta la persoane semnificative pentru individ, cât și prin feedback-ul primit de la cei din jur, prin rolul de oglindă jucat de semenii noștrii, respectiv aprecierile pozitive sau negative făcute de ceilalți la adresa calităților sau performanțelor noastre. Unii autori văd stimă de sine ca pe o funcție a raportului dintre trebuințele satisfăcute și ansamblul trebuințelor resimțite sau ca pe un echilibru între realizări și aspirații. Nivelul stimei de sine = „succesele obtinute”: „aspiratiile sau pretențiile initiale”. Stima de sine este o dimensiune etrem de importantă a existenței noastre. Tot ce facem, facem în ideea de a ne menține sentimentul stimei de sine, de a-l conserva sau a-l îmbunătăți. Oricare ar fi scopul său, omul se consideră bun dacă îl atinge și, ca atare, stima de sine crește. Există numeroase studii care arată că cele mai multe persoane încearcă să mențină o bună imagine de șine. D. Martinot (1995) subliniază faptul că avem tendința de a menține o impresie globală pozitivă despre sine, o stimă de sine pozitivă. Atunci când facem asta avem tendința de a aprecia că suntem în mai mare măsură responsabili de succesele decât de eșecurile noastre și ne comparam cu alții utilizând dimensiunile pentru care suntem avanatajati, pentru care ne simțim compententi. Oamenii încearcă să mențină sau să-și crească stima de sine, indiferent dacă au o stimă de sine scăzută sau crescută. Lewicki sugerează că această tendința se exprimă în principal prin comparații sociale selective. Oamenii acordă o mai mare importantă caracteristicilor pozitive pe care le descoperă despre ei comparativ cu altele. Din păcate sensibilitatea persoanei la mesajul atitudinal și evaluativ negativ pe care îl emite interlocutorul al adresa noastră este mai mare decât cel verbal- informațional. În general, nu acordăm atenție reacțiilor pozitive venite de la ceilalți, întrucât le considerăm normale. Dacă receptorul sesizează existența unei păreri negative, el trece în planul secund mesajul informațional emis de partener. Dacă părerea sesizată este pozitivă, atunci receptorul nu se mai interesează de ea și se concentrează asupra conținutului mesajului. Deasemenea, e de reținut că o apreciere negativă a activității cuiva este percepută ca fiind adresată personalității respective. Aproape nimeni nu poate rezolvă optim nici cele mai simple probleme când reacția celor din jur este negativă. De fapt, procentajul excepțiilor este de 3%. (Birkenbihl, 1998, p.30).