Ce trebuie sa stiu?

Noi nu cunoastem lucrul in sine, numai fenomenul, adica reprezentarea noastra despre lucrul respectiv.‚Cunostem numai ceea ce gandim, nu ceea ce exista.’Lumea fenomenelor are la baza legea cauzalitatii (orice fenomen reprezentare a noastra despre un lucru este determinat de un alt fenomen), tot ceea ce se intampla in mod necesar

Ce trebuie sa fac?

A doua întrebare este pur practică. Ca atare, ea poate aparţine, într-adevăr, raţiunii pure dar atunci nu este transcendentală, ci morală, prin urmare nu poate în sine ocupa Critica noastră.

Ce imi este ingaduit sa sper?

A t r e i a î n t r eba re e s t e : dacă f ac c eea ce t r ebu i e , a t unc i c e -mi e s t e î ngădu i t s ă sper? Este practică şi totodată teoretică, astfel încât practicul conduce numai ca un fir călăuzitor la soluţionarea problemei teoretice şi a problemei speculative. Căci toată speranţa t i nde sp r e f e r i c i r e ş i e s t e pen t ru p r ac t i c ş i pen t ru legea morală exact acelaşi lucru ca ştiinţa şi legea naturii pentru cunoaşterea teoretică a lucrurilor. Speranţa ajunge în cele din urmă la concluzia că ceva (care determină ultimul scop posibil) ex i s t ă , f i i ndcă ceva t r ebu i e s ă s e î n t âmp le ,  pe când ştiinţa a j unge l a conc luz i a c ă ceva (care acţionează în calitate de cauză supremă) există fiindcă ceva se întâmpla

Ce trebuie sa fac?

se referă la verbul “a face”, aici cu sensul de acţiune umană deliberată.Când se pune întrebarea “Ce trebuie să fac?”, acest „trebuie” orientează inevitabil întrebarea spre norme. Trebuiele invocat de Kant este, în esenţă, normativ şi generalizator pentru ceea ce înseamnă normativitatea.

normativitatea se exprimă prin obligaţie, interdicţie, permisiune, indiferenţă. Aceste modalităţi se supun regulii pătratului logic, fiind interdefinibile. Specific domeniului dreptului este faptul că orice acţiune este interpretată în raport cu aceste patru modalităţi . Dintre ele, doar una scoate acţiunea din sfera de interes a dreptului: indiferentul. Celelalte modalităţi sunt mijloace esenţiale de codificare a normativităţii juridice. Cu toate acestea, şi modul indiferent are rolul său, întrucât separă ceea ce este în sfera dreptului de ceea ce nu-i aparţine.

Ce este omul?

omul =fiinţa ce se poate inţelege pe sine doar prin raportate la altul, comunicarea devenind un mijloc prin care omul poate înţelege o alta persoană sau chiar pe el însăşi.

Din punctul meu de vedere, omul este cea mai controversată, complicată şi complexă fiinţă de pe pământ. Cred cu tărie că este imposibil să cunoaştem o persoană umană oricât de mult ne-am chinui să o descoperim. Prin această credinţă a mea nu demolez afirmaţia lui Emanuel Levinas, aceea că prin comunicare ajungem să cunoaştem omul, ci dimpotrivă, doresc să accentuez faptul că cea mai utilizata şi mai facilă metodă de a cunoaşte omul este prin interacţiunea de orice fel cu acesta. Putem spune că înţelegem un om abia după ce am purtat discuţii cât mai diverse, în situaţii cât mai diferite. Ni se creează impresia, că în timp, putem cunoaşte caracterul unui om dar, părerea mea este că niciodată nu vom putea ajunge să ştim cu adevărat ce se ascunde dincolo de aceasă mască trupească pe care o avem. Oricât am fi de sinceri, oricât de mult ne-am exterioriza şi am dezvălui ce simţim, ce dorim, esenţa rămâne o taină chiar şi pentru sine. Nici chiar noi înşine nu suntem capabili să caracterizăm ceea ce se află in interiorul nostru, să descoperim scopul nostru pe pământ. Găsim, de multe ori, şabloane în care ne încadrăm: suntem buni sau răi, ne preocupă spiritul sau, dimpotrivă trupul, ne place să comunicăm sau nu. Esenţa totuşi nu a putut fi descoperită de nimeni.

Un alt argument pentru încercarea de a descoperi esenţa umană prin comunicare este faptul că ne raportăm la cei din jur, la ceea ce vedem în alţii pentru a înţelege ceea ce suntem. Asociem, astfel comportamentul celorlalţi cu al nostru şi dorim să îl înţelegem pentru a descoperii adevărul. Uneori, purtaţi de val, chiar avem impresia ca am reuşit să cunoaştem un om întru totul. Dar nu o dată am avut surpriza, ca la un moment dat, să descoperim că nu e aşa, că printr-un singur gest făcut de persoana în cauza ne putem da seama că acea cunoaştere de care eram absolut siguri nu e decât o iluzie. Aceasta se întâmplă pentru ca oamenii sunt extrem de direfiţi şi pe lângă aceasta ei sunt şi foarte schimbători. Să ne gândim numai la stările pe care le putem avea într-o singură ora, nu mai mult. Cred că oricârui om i s-a întamplat ca în decursul aceleişi ore să şi plângă, să şi râdă, să fie şi nervos, şi binedispus, să fie şi melancolic, ca mai apoi să devină optimist. Ideea e ca multe din aceste schimbări nu ni le putem explica nici când vine vorba de noi.

De multe ori se întâmplă să credem că toate persoanele sunt la fel ca noi; că dacă noi reacţionăm într-un anume fel la o situaţie, şi celelalte persoane ar trebui să reacţioneze tot la fel ca noi, deşi suntem foarte conştienţi că suntem diferiţi. Astfel se creează asocieri greşite, lumea fiind percepută greşit. Fiecare işi construieşte propriul univers ce este în strânsă legătură cu propriile concepţii. Acestea din urma nu pot fi schimbate niciodata iar omul rămâne astfel într-o inconştienţă, o necunoaştere absoluta, chiar dacă are impresia că el ştie multe lucruri. Le ştie, într-adevăr, dar le percepe în felul lui, iar această percepere nu e întotdeauna cea corectă.

Ca o concluzie, putem descoperi ce este omul prin raportare la altul, dar trebuie să ne asumăm riscul, ca ceea ce descoperim sa nu fie real, ci doar fructul subiectivităţii noastre.implică o examinare cumpătată și critică a propriei noastre identități ca ființe umane; indentitatea noastră așa cum numai Dumnezeu o cunoaște.