INTOXICAŢIA ACUTĂ CU OPIACEE ŞI TRATAMENTUL EI

Între substanţele din categoria opiaceelor care pot determina intoxicaţii acute sunt:1. Utilizate mai ales în scop analgetic: morfină, tebaină, meperidină=petidină (Mialgin®), pentazocină

(Fortral®), piritramida, levometadil, levorfanol, mai rar buprenorfina şi tramadolul (agonişti parţiali ai receptorilor μ);

2. utilizate mai ales ca antitusive: codeină, propoxifen (levo / dextro), dextrometorfan (dau mai rar intoxicaţii acute);3. utilizate mai ales pentru anestezie generală (fentanil, alfentanil, sufentanil, renifentanil);4. utilizate mai ales ca antidiareice: loperamid, difenoxilat, difenoxin (dau mai rar intoxicaţii acute);5. utilizate mai ales ca tratament substitutiv pentru dependenţi de opiacee (metadonă);6. utilizate exclusiv ca drog (heroina);Cel mai frecvent intoxicaţiile sunt produse însă de morfină, petidină=meperidină, heroină, pentazocină.

Se distig două situaţii diferite prin circumstanţele de producere, în care atitudinea terapeutică trebuie să fie de asemenea direrită:I. intoxicaţia acută la o personă nedepedentă (fie un pacient tratat cu opiacee pentru analgezie, contra tusei sau

diareei au ca anestezic, însă care nu este dependent, fie la persoană care utilizează aceste substanţe în scop euforizant, dar ca nu a devenit dependent);

II. intoxicaţia acută prin supradozaj la o persoană dependentă (fie utilizează substanţa ca drog, fie în unul din scopurile terapeutice enumerate: analgezic, antidiareic, antitusiv, anestezic general) sau la un pacient în perioada de menţinere pe metadonă.

Criterii orientative I faţă de II: morfinomanii pot fi recunoscuţi după mediul din care sunt trimişi la spital, după unele detalii legate de aspect: urmele de injecţii de pe corp, mai ales la plica cotului; pacienţii cu istoric de consum îndelungat de analgetice narcotice sunt în general pacienţi canceroşi în stadiile terminale cu acces la astfel de substanţe. Atenţie la faptul că heroina se poate priza, iar pulberile de opium se pot fuma.

SIMPTOMATOLOGIESimptomele sunt identice la dependeţi şi nedependenţi, însă la persanele ne-dependente sunt mai accentuate sau se manifestă la doze mai mici de substanţă, datorită faptului că nu s-au instalat fenomene de toleranţă ca în cazul celor dependenţi.A. Simptome datorate predominant acţiunii opiaceelor la nivelul sistemului nervos central. Opiaceele determină

iniţial o perioadă de hiperexcitabilitate (agitaţie, prurit cutanat, determinat de fapt de eliberarea de histamină), euforie. Urmează la scut timp faza inhibitori la nivel central (persoana manifestă disforie, apatie, posibil şi ostilitate, agresivitate chiar), dizartrie, lentoare intelectuală, alterări ale memoriei, atenţiei, alterarea reflexelor, somnolenţă, contracturi musculare involuntare. Supra-adăugarea simptomatologiei vegetative poate să determine convulsii, comă, colaps, deces.

B. Simptome datorate predominant acţiunii opiaceelor la nivelul sistemului nervos vegetativ. Opiaceele determină mioză, prin acţiune la nivelul nucleului Edinger-Westphal (exagerarea reflexelor de adaptare la lumină). Excepţie face meperidina=petidina, datorită efectelor uşor muscarinolitice (determină midriază). Opiaceele dau deprimare respiratorie (prin acţiune inhibitorie asupra centrului respirator bulbar), vasodilataţie periferică (prin eliberare de histamină şi efect vasodilatator direct), cu scăderea tensiunii arteriale, mai ales în ortosatism. Eliberarea de histamină este responsabilă şi de rash cutanat, prurit, bronhospasm. Alte simptome: constipaţie, greţuri, vărsături, retenţie acută de urină (opiaceele determină spasm sfincterian), hipotermie, scăderea tonusului muscular, scăderea frecvenţei cardiace, posibil edem pulmonar acut, cu etiologie predominant toxică.

TRATAMENTPrima măsură terapeutică este reprezentată de intubaţie oro-traheală şi suport ventilator. Se prinde o linie venoasă. Nu se intervine cu diuretic pentru grăbirea eliminării toxicului, nici cu tonic cardiac sau catecolamine pentru susţinerea funcţiei cardiace.

I. La nedependenţi. Antidotul este antagonistul pur al receptorilor μ, NALOXON. Acesta este de preferat faţă de alţi reprezentanţi ai clasei (naltrexone, nalmefen) datorită perioadei de latenţă mai scurtă. Doza este de 0,4– 2 mg, intravenous, eventuale repetat până la o doză maximă de 10mg. Altă manieră de dozare: 0,01mg/kg, crescând până la maxim 0,1mg/kg sau 4 mg 1000 mL ser glucozat 5%, perfuzate câte10 ml/h. Naloxon antagonizează receptorii μ şi κ. Creşte tensiunea arterială, determină hiperventilaţie, trezire, nu influenţează însă edemul pulmonar. Este necesară repetarea deci a dozei de naloxon, întrucât efectele acestuia pot dispărea în condiţiile în care efectul drogului care a determinat intoxicaţia persistă (se elimină din organism mai rapid ca agonistul).

II. La dependenţi, naloxon (chiar o doză de doar 0,5 mg, intravenos) ar putea determina sindrom de abstinenţă. De aceea, se intervine de obicei cu un agonist antogonist (antagnist μ, stimlant şi σ şi κ) de tipul Nalbufină [este de preferat faţă de alţi reprezentanţi ai clasei (nalorfină) datorită perioadei de latenţă mai scurtă]. Altă variantă: agonistul parţial al receptorilor μ de tip buprenorfină.