Stadiul de evoluţie al bolii parodontale-pierderea de ataşament

Se poate evalua în mod curent prin:

1. Examen vizual.

2. Măsurarea adâncimii pungilor/nivelului de ataşament.

3. Măsurări radiografice.

Examenul vizual este concludent, mai ales în cazul recesiunilor gingivale

sau parodontitelor rapid progresive generalizate, când inspecţia este adesea

suficientă pentru evaluarea severităţii şi distribuţiei pierderilor de ataşament.

Măsurarea adâncimii pungilor parodontale (pierderea nivelului de

ataşament) este recomandată a se face după îndepărtarea plăcii, tartrului şi florei

microbiene sub-gingivale, deoarece un sondaj parodontal la prima şedinţă poate

da valori eronate ale adâncimii pungilor, în plus se pot însămânţa situsurile

inactive.

Pentru a măsura pierderea de ataşament, este important a se evalua prin

sondaj parodontal profunzimea pungii care, în aparenţă, este manifestarea clinic

măsurabilă a bolii: ea reflectă distanţa care separă fundul pungii de gingia

marginală.

Deoarece nivelul gingiei marginale este supus fluctuaţiilor (ca în cazul

hipertrofiilor care dau pungi false fără pierderea de ataşament) trebuie să alegem

un reper fix – joncţiunea smalţ – cement. Acest reper ne permite măsurarea

cantităţii de recesiune gingivală, în raport cu gingia marginală, dar şi pierderea

reală de ataşament, dată de distanţa de la fundul pungii la joncţiunea smalţ –

cement.

Măsurări radiografice.

Radiografia este, la ora actuală, singurul mijloc neinvaziv şi uşor de

aplicat pentru evaluarea pierderilor interproximale de ataşament; evaluarea

radiografică nu poate aprecia pierderile de ataşament vestibulare şi linguale.

Interpretarea unui bilanţ radiografic se face în următoarea secvenţă:

1. Amploarea pierderii de ataşament: localizată/generalizată.

2. Tipul de alveoliză: orizontală / verticală.

3. Prezenţa / absenţa craterelor interproximale.

4. Existenţa leziunilor de furcaţie.

Pierderea continuă a suportului osos în parodontita progresivă poate duce la creşterea mobilității dentare. Mobilitatea dentară poate fi clasificată astfel:

Gradul 1 – mobilitate 0,2-1 mm orizontalGradul 2 – mobilitate orizontală > 1 mmGradul 3 – mobilitate dentara atât orizontal cât şi verticalTrebuie ințeles faptul că boala parodontală asociată cu placa bacteriană nu este singura

cauza a creşterii mobilității dentare. De exemplu, supraîncărcarea dinților şi trauma pot duce la creşterea mobilității (8). Se mai poate observa în legatură cu leziuni periapicale, sau imediat după chirurgia parodontală. Dintr-un punct de vedere terapeutic este important să se evalueze atât gradul de mobilitate dentară cât şi cauza.

Defect osos vertical –clinic punga

parodontala supraosoasa

1. Baza defectului osos (fundul

pungii)

2. Jonct smalt cement

3. Spet interdentar ciupit (distrus

prin liza osoasa)

4. Spatial desmodontal largit

(prin distrugerea ligamentului

parodontal care ocupa acel

spatiu)

1

2

3

4

Pungi parodontale supraosoase sextant V, liza osoasa orizontală

Pungi parodontale supraosoase sextant V, liza osoasa orizontală

In funcție de pierderea osoasa pe RX si clinic parodontitele se clasifică:

parodontită uşoară ( localizata sau generalizata)– în care

pierderea de ataşament este de 1/4 - 1/3 din lungimea rădăcinii

(Rx). Adâncimea la sondare (supraalveolară) este până la 4 – 5 mm,

parodontită moderată ( localizata sau generalizata) – pierderea de

ataşament merge până la ½ din lungimea rădăcinii, în plus faţă de

resorbţia osoasă orizontală apar şi defecte verticale (pungi

infraosoase); clinic se observă adâncimi de sondare supra- sau

infraosoase de 6 – 7 mm.

parodontită severă sau avansată – pierderea pronunţată de

ataşament depăşeşte jumătatea rădăcinii, adeseori sub formă defecte

verticale. De regulă, adâncimile de sondare, de obicei infraosoase

sunt de 8 mm şi mai mult. Mobilitatea dentară este crescută.