INTERNET Termenul Internet provine din împreunarea artificială și parțială a două cuvinte englezești:

interconnected = interconectat și network = rețea. Cuvântul are două sensuri care sunt strâns înrudite, în funcție de context: Substantivul propriu „Internet” (scris cu majusculă) desemnează o rețea mondială unitară de

calculatoare și alte aparate cu adrese computerizate, interconectate conform protocoalelor (regulilor) de comunicare „Transmission Control Protocol” și „Internet Protocol”, numite împreună „stiva TCP/IP”. Precursorul Internetului datează din 1965, când Agenția pentru Proiecte de Cercetare Înaintate de Apărare - a Ministerului Apărării, Department of Defense sau DoD din SUA (Defence Advanced Research Projects Agency, en:DARPA) a creat prima rețea de computere interconectate sub numele ARPAnet. Super-rețeaua Internet din zilele noastre, care de mult a împânzit întreg globul pământesc, a rezultat din extinderea permanentă a acestei rețele inițiale Arpanet. Azi pe glob există un singur Internet, care însă este uriaș; el oferă utilizatorilor săi o multitudine de informații și servicii precum e-mail, www, FTP, Găzduire web (web hosting) și multe altele, unele dintre ele fiind numai contra cost. Termenul „Internet” nu trebuie confundat cu serviciul internetic World Wide Web (www). Acesta este doar unul din multele servicii oferite pe Internet, vezi secțiunea „Aplicații Internet” mai jos.

Substantivul comun „internet” (scris cu minusculă) desemnează rețele speciale ce interconectează 2 sau mai multe rețele autonome aflate la mare depărtare unele față de altele. Un exemplu de 2 rețele mari, interconectate printr-un internet pentru care folosința acestui nume este justificată: rețelele SIPRNet și FidoNet. Rețelele de tip internet nu trebuie confundate cu super-rețeaua „Internet” de mai sus.

Modemul este un dispozitiv care permite conectarea calculatoarelor la distanţă, transferul datelor

realizându-se printr-un mediu de transmisie (linie telefonică, unde radio). Denumirea dispozitivului provine din cele două roluri pe care le are într-o reţea: modulare-

demodulare, adică transformarea semnalului digital de la ieşirea calculatorului în semnal analogic (undă sinusoidală), pentru a putea fi purtat de mediul de transmisie spre celălalt calculator, unde este realizată transformarea inversă a semnalului - din analogic în digital. Un modem de linie telefonică va converti nivelele logice 0 şi 1, prin care sunt reprezentate datele în calculator (sistem binar), în diferite tonuri. În transmisia pe liniile telefonice, frecvenţa tonurilor trebuie să aparţină spectrului audio. Pentru a permite comunicaţia în ambele direcţii simultan (full-duplex), sunt necesare 4 tonuri diferite, câte două pentru fiecare direcţie. Un tip de modem mai performant este cel conectat prin reţeaua de cablu TV. Modemul de cablu este preferabil celui de dial-up, deoarece abonatul la Internet are conexiune permanentă, iar viteza de transfer este mai mare decât în cazul conexiunii dial-up. În reţelele de mare viteză/mare distanţă sunt necesare modemuri corespunzătoare: radiomodem-urile. Acestea permit funcţionarea simultană în mai multe frecvenţe, fiind dotate cu un controller care previne coliziunea pachetelor de date şi transmisia eronată a acestora.

Pe lângă rolul de modem, dispozitivele actuale au fost completate cu funcţia de fax. Există dispozitive ale căror caracteristici sunt "Voice, Data&Fax", iar altele care nu au decât Data şi Fax. Prima categorie oferă avantajul folosirii modemului şi pentru convorbiri telefonice.

TCP/IP

Modelul TCP/IP (Protocol de control al transmisiei/Protocol Internet, în englezăTransmission Control Protocol/Internet Protocol) a fost creat de US DoD (US Department of Defence - Ministerul Apărării Naționale al Statelor Unite) din necesitatea unei rețele care ar putea supraviețui în orice condiții. DoD dorea ca, atâta timp cât funcționau mașina sursă și mașina destinație, conexiunile să rămână intacte, chiar dacă o parte din mașini sau din liniile de transmisie erau brusc scoase din funcțiune. Era nevoie de o arhitectură flexibilă, deoarece se aveau în vedere aplicații cu cerințe divergente, mergând de la transferul de fișiere până la transmiterea vorbirii în timp real.

Aceste cerințe au condus la alegerea a patru niveluri pentru modelul TCP/IP: Aplicație, Transport, Rețea (sau Internet) și Acces la Rețea.

DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) este un protocol TCP/IP care dă posibilitatea

unei reţele private, conectate la internet, să aloce o adresă IP unui calculator gazdă care urmează a se conecta la acea reţea. DHCP este un mediu client server, urmaş al protocolului BOOTP, utilizat pentru alocarea dinamică a adreselor de IP, serverelor DNS (Domain Name Service), WINS (Windows Internet Name Service ) şi a default gateway.

DHCP a fost proiectat şi dezvoltat sub auspiciile Internet Engeneering Task Force (IETF). Microsoft a fost prima firmă care a introdus în 1994 DHCP, odată cu lansarea lui Windows NT Server 3.5. Conceptele au fost preluate şi de firma MacIntosh, care a introdus alocarea dinamică a adreselor în reţelele sale.

IP (Internet Protocol) este un protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor, fără

conexiune permanentă. Acesta identifică fiecare interfață logică a echipamentelor conectate printr-un număr numit „adresă IP". Versiunea de standard folosită în majoritatea cazurilor este IPv4. În IPv4, standardul curent pentru comunicarea în Internet, adresa IP este reprezentată pe 32 de biți (de ex. 192.168.0.1). Alocarea adreselor IP nu este arbitrară; ea se face de către organizații însărcinate cu distribuirea de spații de adrese. De exemplu, RIPE este responsabilă cu gestiunea spațiului de adrese atribuit Europei.

Un sistem de nume de domeniu (abreviat DNS, în engleză Domain Name System) este un

sistem distribuit de păstrare și interogare a unor date arbitrare într-o structură ierarhică. Cea mai cunoscută aplicație a DNS este gestionarea domeniilor în Internet. Caracteristicile sistemului de nume (DNS) sunt:

folosește o structură ierarhizată; deleagă autoritatea pentru nume; baza de date cu numele și adresele IP este distribuită.

Fiecare implementare TCP/IP conține o rutină software (name resolver) specializată în interogarea serverului de nume (DNS) în vederea obținerii translatării nume/adresă IP sau invers. Există 2 tipuri de rezoluție de nume:

rezoluție recursivă (name resolverul cere serverului de nume să facă translatarea); rezoluție iterativă (name resolverul cere serverului de nume să îi furnizeze adresa IP a unui

server care poate face translatarea). Tipic, procesul de rezoluție a numelor se desfășoară astfel:

1. Name resolverul primește de la o aplicație client TCP/IP un nume; acesta formulează o interogare primului server de nume din lista serverelor;

2. Serverul de nume (DNS) determină daca este mandatat (autorizat) pentru domeniul respectiv (dacă există configurată o zonă DNS care conține numele respectiv);

3. Dacă este autorizat, transmite răspunsul clientului; 4. Dacă nu, transmite o interogare altui server de nume pentru un răspuns autorizat; obține

răspunsul autorizat și transmite clientului un răspuns neautorizat; totodată stochează răspunsul local pentru a răspunde la alte cereri pentru același nume.

5. Resolverul de nume transmite răspunsul aplicației utilizator și îl păstrează într-un cache pentru o anumită perioadă;

6. Dacă name resolverul nu primește un răspuns într-un anumit timp, transmite cererea următorului server de nume din listă. Când lista este epuizată, va genera o eroare.

Un browser sau un navigator (numit și browser Internet, browser web, navigator web sau

explorator web; „browser” este un cuvânt englez care se pronunță /'brau.zər/, v. AFI) este o aplicație software (program) ce permite utilizatorilor să afișeze text, grafică, video, muzică și alte informații situate pe o pagină din World Wide Web, dar și să comunice cu furnizorul de informații și chiar și ei între ei. O altă definiție: prin browser se înțelege un program de „navigare” (virtuală) în web. De aceea, în loc de cuvântul „browser” se poate folosi și termenul general „navigator” (a nu se confunda cu aplicația browser a companiei Netscape, numit tot „Navigator”, acum învechit și nefolosit).

Unele dintre cele mai cunoscute aplicații browser sunt Microsoft Internet Explorer, Mozilla Firefox, Apple Safari, Google Chrome, Mozilla Camino, Opera Software - Opera, Nintendo DS browser și Flock.

HTTP (Hypertext Transfer Protocol) este metoda cea mai des utilizată pentru accesarea

informațiilor în Internet care sunt păstrate pe servere World Wide Web (WWW). Protocolul HTTP este un protocol de tip text, fiind protocolul "implicit" al WWW. Adică, dacă un URL nu conține partea de protocol, aceasta se consideră ca fiind http. HTTP presupune că pe calculatorul destinație rulează un program care înțelege protocolul. Fișierul trimis la destinație poate fi un document HTML (abreviație de

la HyperText Markup Language), un fișier grafic, de sunet, animație sau video, de asemenea un program executabil pe server-ul respectiv sau și un editor de text. După clasificarea după modelul de referință OSI, protocolul HTTP este un protocol de nivel aplicație. Realizarea și evoluția sa este coordonată de către World Wide Web Consortium (W3C).

World Wide Web (sau simplu Web ) reprezintă ansamblul documentelor de natură hypertext

distribuite fie pe Internet, fie în reţelele locale. Aceste documente distribuite pe Web (numite şi pagini web) sunt scrise în limbaj HTML. Implementările Web urmează un model standard de programe client – server. Arhitectura WWW este una a clienţilor (precum Nestcape Navigator, Internet Explorer, Mosaic sau Lynx), care ştiu cum să prezinte datele, dar nu şi originea lor şi a serverelor, care ştiu cum să extragă datele, dar ignoră modul de prezentare a acestora pentru utilizator.

E-mailul (un anglicism citit [ pron. i-meil ] sau și [ pron. i-meil ] ) sau poșta electronică

desemnează sisteme pentru transmiterea sau primirea de mesaje, de obicei prin Internet. Tot „e-mailuri” („corespondențe”, „mesaje”) se numesc și mesajele individuale trimise prin aceste sisteme. Cuvântul provine din engleză de la electronic mail, poștă electronică. Uneori pentru e-mail se mai întrebuințează și denumirea simplă mail.

Termenul chat (la origine un cuvânt englezesc însemnând „sporovăială”, „taifas”, „discuție”;

pronunție [ pron. čet ]) desemnează un dialog sau schimb de replici (text) scrise și transmise instantaneu între două sau mai multe persoane, prin intermediul unui canal electronic de transmitere a informației, de obicei în Internet. Chatul poate fi realizat ori prin browser, ori cu ajutorul unor programe dedicate cum ar fi Yahoo! Messenger, Skype și altele.

O trăsătură caracteristică a chaturilor este utilizarea masivă a prescurtărilor, pe care un chatter (un participant la chat) le învață repede. De pildă „cu”, citit literă cu literă pe englezește (spelling), se pronunță [si iu] - care corespunde acustic foarte bine și cuvintelor „see you” = „la revedere”, „pa”.

Portal. Un site folosit pe post de uşă de intrare în Internet sau ca punct de plecare/agregare a

multor altor siteuri şi servicii online (de la informaţii utile, chat, email până la shopping şi linkuri).

Un site de web care oferă o gamă largă de servicii şi resurse, precum email, forum, motoare de

căutare şi magazine virtuale. De exemplu www.edemocratie.ro este considerat un portal resurse de e-democraţie şi guvernare electronică în România.

Un portal de calitate este un portal care se află printre cele mai bune portaluri. Portalurile de calitate se pot propune după următoarele criterii:

Comerţul electronic (Electronic Commerce sau E-Commerce) este modul de cumpărare sau de vânzare cu ajutorul transferului de date la distanţă. Acesta este modul specific marilor companii comerciale care duc o politică de dezvoltare a marketingului.

În ultimii ani internetul a devenit cel mai bun mijloc de stabilire a unor relaţii de servicii şi schimb de mărfuri între ofertant şi viitorul cumpărător. Printr-o campanie publicitară corespunzătoare în anii 1990, compania IBM a făcut popular şi termenul Electronic Business. Un termen înrudit este E-Trade, care se referă la tranzacţiile bursiere electronice. Strâns legate de comerţul electronic pot fi considerate şi alte activităţi electronice, de exemplu servirea cumpărătorilor, livrarea mărfii (dacă se realizează prin medii electronice), colaborarea cu partenerii de afaceri sau/şi conducerea unei organizaţii prin mijloace electronice.

Un formular este un ansamblu de zone active alcătuit din butoane, casete de selecţie, câmpuri

de editare etc. Formularele Web permit utilizatorilor să introducă efectiv informaţii şi să le transmită serverului. Formularele pot varia de la o simplă caseta de text, pentru introducerea unui şir de caractere pe post de cheie de căutare - element caracteristic tuturor motoarelor de cautare din Web, până la o structură complexă, cu multiple secţiuni, care oferă facilităţi puternice de transmisie a datelor. Această tehnică se bazează pe două elemente: pagina Web care afişează formularul virtual în browserul clientului şi programul (scriptul) de pe server, care procesează datele din formularul completat şi trimis de client, prin intermediul browserului său. În continuare va fi prezentată partea de formular, mai exact cum poate fi creat un astfel de formular în HTML. La trimiterea datelor formularului înapoi la server, toate datele sunt trimise în perechi „nume=valoare”.

Un motor de căutare este un apelabil program căutător, care accesează Internetul în mod

automat și frecvent și care stochează titlul, cuvinte cheie și, parțial, chiar conținutul paginilor web într-o bază de date. În momentul în care un utilizator apelează la un motor de căutare pentru a găsi o informație, o anumită frază sau un cuvânt, motorul de căutare se va uita în această bază de date și, în funcție de anumite criterii de prioritate, va crea și afișa o listă de rezultate (engleză: hit list ). Problema nu este de loc trivială, deoarece:

există deja peste 100 milioane de situri web, sumând în total miliarde de pagini web, distribuite pe tot globul

conținutul acestori pagini nu este static, ci chiar extrem de dinamic (se schimbă frecvent) răspunsul la o comandă de căutare trebuie să vină repede, în general în mai puțin de o

jumătate de secundă, chiar atunci când lista de rezultate conține, să zicem, zeci de mii de pagini web potrivite la criteriile de căutare folosite.