integrarea profesională a persoanelor cu cerințe speciale În muncă

8/18/2019 Integrarea Profesională a Persoanelor Cu Cerințe Speciale În Muncă

http://slidepdf.com/reader/full/integrarea-profesionala-a-persoanelor-cu-cerine-speciale-in-munca 1/53

1

Master: Formarea psihologilor in psihologia muncii transporturilor si serviciilor

Integrarea profesională a persoanelor cu cerințe speciale în muncă

Anul II, semestru II

Curs

1.

Delimitări conceptuale privind integrarea persoanelor cu cerinţe speciale

Societatea umană, prin ritmul şi dinamica sa specifică de evoluţie a determinat

instituirea unor comportamente extrem de variate atât la nivel individual dar mai ales la nivel

colectiv, pe de o parte, iar pe de altă parte, achiziţiile sale în planul cunoaşter ii, al tehnologiei,

au determinat acordarea unei atenţii considerabile faţă de acele persoane, care din diverse

motive, au probleme la nivelul adaptării.

Astfel, au fost constituie moduri concrete prin care individul să poată să depăşească

dificultăţile apărute în procesul de adaptare; pentru ca aceste modalităţi să se raporteze şi

particularizeze, ulterior, la grupuri, micile comunităţi etc.

Odată cu constituirea sistemelor administrative fenomenul de ajutorare s-a etatizat,

astfel că, la prima vedere putem vorbi de asistenţa socială ca o activitate de întrajutorare a

oamenilor pentru ca aceştia să-şi rezolve o serie de probleme cu caracter social.

La ora actuală, ca urmare a concepţiei ce stă în spatele procesului de întrajutorare

rezultată în special prin promovarea drepturilor fundamentale ale omului, integrarea

persoanelor cu cerinţe speciale implică prin susţinere şi protecţie, corecţie şi reabilitare şi

raportarea la nevoile sociale ale acestora.

Conceptul de ”nevoie socială” este dezbătut de specialiştii din domeniu sferei sociale,

el comportând numeroase abordări. De cele mai multe ori, nevoia socială a fost asimilată cu

trebuinţa socială. . L. C. Johnson, în 1983, considera trebuinţa socială ”drept ceea ce este

necesar pentru fiecare persoană sau sistem social ca să funcţioneze în limita unor aşteptări

rezonabile într-o anumită situaţie”; prin aceasta raportând-o la conceptul de normalitatesocială, care comportă la rândul lui condiţionare social istorică în sensul că, ceea ce era

considerat în afara trebuinţei acum o perioadă de timp, acum devine aşteptare rezonabilă.

O abordare interesantă a nevoii sociale este aceea prin care aceasta este considerată a fi

o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca actorul social să poată trăi sau să poată supravieţui.

Astfel, nevoia socială se diferenţiază net de dorinţă şi de aspiraţie, prin faptul că acestea sunt

marcate de subiectivism şi ca atare nu pot să fie luate în considerare ca realităţi măsurabile

într-un mod standardizat.



2

Specialiştii au căutat, aşa cum se constată modalităţi obiective de a defini nevoia

socială. Pe lângă aceste modalităţi obiective, nu trebuie neglijată maniera subiectivă de a

defini nevoia socială, manieră care se face prin identificarea nevoii sociale cu cea de dorinţă

şi se face plecându-se de la constatarea că, foarte puţine nevoi umane se constituie ca

necesităţi vitale. În acest sens cercetările au relevat faptul că, cea mai mare parte a nevoilor

provine din cultură, adică dintr -o normalitate construită şi nu naturală. Exceptând nevoile

primare (alimentare, a apei, a adăpostului, a aerului) toate celelalte nevoi construite sunt

proiectate subiectiv.

Astfel, prin combinarea modalităţilor de definire a nevoii sociale, s-a ajuns la a

considera nevoia umană ca ”diferenţa dintre starea ideală a unui sistem social şi starea lui

reală”.

Această definiţie nu face decât să sublinieze caracterul complex al nevoii umane şi mai

mult decât atât să lase posibilitatea de a fi puse în evidenţă caracteristicile sale. Cercetările în

domeniu au identificat o serie de caracteristici ale nevoii sociale, caracteristici ce se regăsesc

indiferent de ”purtătorul” ei, de domeniul din care se relevă sau de contextul social istoric în

care se manifestă. Aceste caracteristici sunt:

Subiectivitatea. Această caracteristică reflectă faptul că, nici o nevoie

nu există independent de un subiect uman. Exprimată sau neexprimată, nevoia este

resimţită, de către un individ, ca o lipsă sau o insuficienţă a unui bun, de cele mai

multe ori material, ca un decalaj între aşteptări şi realitate, ca o aspiraţie către un nivel

de viaţă mai ridicat, etc;

Caracter de necesitate. Pe măsură ce nevoia apare, aceasta se

impune individului care declanşează acţiunea de căutare a satisfacţiei; indiferent dacă

aceasta îşi are sursa în natura umană sau în rigorile sau obiceiurile sociale nevoia

socială trebuie satisfăcută. Satisfacerea unei nevoi sociale poate fi amânată, dar nu

poate fie eliminată fără a produce consecinţe grave în funcţionarea individului, care pot afecta, în funcţie de natura nevoii chiar integritatea individului.

Plasticitate. Modelându-se fie după condiţiile individuale, fie după

cele ale mediului natural sau social, nevoia socială devine plastică. Ea este un concept

elastic şi relativ, care apare, dispare, reapare, evoluează şi se transformă sub influenţa

unei complex factorial: dezvoltare socială urbanizare, culturalizare; se rafinează

permanent

Nevoia nu apare izolat, fără legătură cu ansamblul nevoilor, trebuinţelor unui actorsocial. Nevoile se cer a fi satisfăcute şi se nasc din satisfacţii. Ele coexistă, se



3

generează, se stimulează sau se inhibă reciproc, se organizează în diverse

configuraţii ierarhice.

În strânsă corelaţie cu nevoia socială, este discutată disabilitatea.

Dizabilitatea este o stare socială și nu o condiție medicală . În ceea ce pr ivește o

definiție a dizabilității la nivel național trebuie menționat faptul că în legislația românească

este încă prezentă sintagma de “ persoană cu handica p” în locul sintagmei de “ persoană cu

dizabilitate”. Legea numarul 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și promovarea

drepturilor persoanelor cu handicap, modificată și completată în septembrie 2010, cea mai

importantă lege în domeniul dizabilității – reglementează în privința persoanelor cu handicap,

nu a persoanelor cu dizabilități. Conform legii amintite mai sus, ” persoanele cu

handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice,

senzoriale, psihice, mentale și / sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu

șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integr ării și

incluziunii sociale”.

În momentul de față, noile tendințe pe plan mondial impun termenul de “ persoană

dizabilitată” (de către societate) în locul celei de “ persoană cu dizabilități”, tocmai pentru a

sublinia faptul că dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relației

persoană – mediu. Mediul neadaptat este cel care “dizabilitează” o persoană datorită

barierelor arhitecturale pe care acesta le întâmpină.

Potrivit Organizatiei Internaționale a Persoanelor cu Dizabilități (DPI),

dizabilitatea este definită ca fiind “rezultatul interacțiunii dintre o persoană care are o

infirmitate și barierele ce țin de mediul social și atitudinal de care ea se poate lovi”.

Organizația Mondială a Sănătății propune ur mătoarea definiție a dizabilității:

“Dizabilitatea este reprezentată de orice restricție sau li psă (rezultată în urma unei infirmități)

a capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul considerate normale

pentru o ființă umană”.La nivelul Uniunii Europene, dizabilitatea este văzută ca o problemă a întregii

societăți. Aceasta presupune pregătirea și adaptarea continuă în toate sferele vieții, pentru

primirea și menținerea acestor persoane în curentul principal al vieții sociale.

Gradele de handicap sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav.

Tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic,

HIV/SIDA, asociat, boli rare.

Modele și clasif icări ale dizabilității. Ultimele decade au marcat o schimbareimportantă în ceea ce priveşte politicile publice privind persoanele cu dizabilităţi la nivel



4

global. Modelul medicalizat, predominant în întreaga Eur opă până în anii ’80, axat pe

recuperare medicală şi asigurarea pasivă a unui venit minim financiar, a fost înlocuit cu o

paradigmă bazată pe dreptul la şanse egale, nondiscriminare şi participare. Modelul social

promovat de grupurile pentru drepturile civile ale persoanelor cu dizabilităţi, practic, face

trecerea de la blamarea exclusivă a limitărilor fizice, intelectuale sau de altă natur ă ale

persoanelor individuale către o analiză critică a mediului fizic şi social şi a limitărilor

impuse de societate asupra anumitor grupuri sau categorii de persoane. Prin urmare

alături de conceptul de “ persoană cu dizabilităţi” tr ebuie tratate şi barierele externe

(“disabling society”).

Modelul Medical al Dizabilităţii: În cadrul modelului medical, dizabilitatea este

înţeleasă ca fiind o pr oblemă individuală, cauzată direct de boală, tr aumă sau orice altă stare

de sănătate care necesită îngrijire medicală oferită ca tratament individual de către

profesioniști. Dacă o persoană are o infirmitate vizuală, de mobilitate sau auditivă de

exemplu, incapacitatea sa de a vedea, merge sau auzi, este percepută ca fiind dizabilitatea sa

personală. Modelul medical este uneori, de asemenea, cunoscut drept “modelul tragediei

personale” pentru că pr iveşte dificultăţile prin care trec persoanele cu infirmităţi, ca fiind

provocate de modul în care sunt formate trupurile lor şi de experienţa pe care o au în a face

anumite lucruri. Conduita dizabilității are ca scop vindecarea sau adaptarea și schimbarea

comportamentului pacientului, iar îngrijirea medicală devine subiectul principal, iar la nivel

politic de bază este reformarea politicii de îngrijire.

Modelul Social al Dizabilităţii: Acest model a fost creat chiar de către persoanele cu

dizabilitaţi. El s-a constituit în primul rând într-un rezultat al r ăspunsului pe care

societatea l-a dat nevoilor lor, dar şi ca urmare a experienţelor tr ăite de ele în cadrul

sistemului sanitar si de asigurări sociale care le determină să se simtă izolate şi oprimate din

punct de vedere social. Negarea şanselor, restricţionarea alegerii şi a autodeterminării precum

şi lipsa controlului asupra sistemelor de sprijin din viaţa lor le-au determinat să pună laîndoială prezumţiile subiacente care asigurau dominaţia tradiţională a modelului

medical. În cadrul modelului social, dizabilitatea este înţeleasă ca fiind o relaţie inegală

în cadrul unei societăţi în care nevoilor persoanelor cu inf irmităţi li se acor dă adesea prea

puţină atenţie sau deloc. Acest model consider ă dizabilitatea ca fiind, în principal, o

pr oblemă creată social şi o chestiune care ţine în primul rând de integrarea individului în

societate. Dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiţii create de

mediul social. (Ivan Puiu).Un al treilea model este cel biopsihosocial adoptat de OMS (Organizația Mondială a



5

Sănătății) și care constituie un cadru integrant al modelului medical și social în ceea ce

privește incapacitatea. Acest model pleacă de la premisa că nici unul din primele două modele

nu oferă o abordare completă a problemei. În modelul biopsihosocial, incapacitatea este

abordată ca o interacțiune între factori biologici, psihologici și sociali. Clasificarea

internatională a funcționării, dizabilității și sănătății (CIF) adoptată de OMS în 2001 tratează

problema dizabilității prin prisma unei abordări care recunoaște factori sociali, factori

demografici, factori comportamentali în analiza dizabilității.

Căutarea unei definiții unitare pentru persoanele cu cerințe speciale, care să fie

riguroasă dar care să nici nu stigmatizeze a constituit una din preocupările principale din

ultimii ani.

În Clasificarea Internaţională a Handicapului (CIH), iniţiată în lucrările savantului

epidemiolog din Manchester, Philip Wood, handicapul era definit ca o consecinţă a maladiilor

asupra persoanei şi era analizat în trei planuri: deficienţă (infirmitate) – alterarea unei

structuri sau a unei funcţii psihologice, fiziologice sau anatomice; incapacitate – reducerea

parţială sau totală de îndeplinire într- un mod normal a unei activităţi; dezavantaj social sau

handicap – consecinţa deficienţei sau incapacităţii asupra posibilităţilor de incluziune socială,

şcolar ă sau profesională; dezavantajul este rezultanta interacţiunii dintre persoana cu

deficienţă sau incapacitate şi mediul ambiant.

Această abordare a stat la baza ela borării Clasificării Internaţionale a funcţionalităţii,

dizabilităţii şi sănătăţii (CIF), adoptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) în anul

2001, care a înlocuit vechea clasificare CIH. Abordarea tradiţională a handicapului – ca o

caracteristică individuală a persoanei, a fost înlocuită cu abordarea socială a

handicapului, cu accentul pe condiţiile defavorizante, neadaptate ale mediului şi

societăţii, care stau la baza discriminării şi accesibilităţii reduse la drepturile generale ale

omului şi care condiţionează dezavantajul şi handicapul social.

Modelul tradiţional medical (de la etiologie – la patogenie – la manifestări clinice)este absolut insuficient şi inutil în evaluarea medico-socială a pacientului cu probleme

complexe, a stărilor care nu pot fi tratate sau prevenite. Pe parcursul mai multor ani, cu

participarea unui grup de experţi din mai multe ţări, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a

elaborat şi, în septembrie 2007, a publicat versiunea Clasificării Internaţionale a funcţionării,

dizabilităţii şi sănătăţii pentru copil şi adolescent (tânăr) (CIF- CA), clasificarea CIF din 2001

neacoperind necesităţile de evaluare a funcţionalităţii şi dizabilităţii copilului şi

adolescentului.Clasificările Internaţionale ale funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF şi CIF-CA)



6

pun accent pe participar e şi funcţia păstrată, nu pe incapacitate şi restricţie, ţin cont de factorii

de mediu, cuprind domenii de sănătate şi domenii asociate sănătăţii.

Între abordările CIH şi CIF există câteva deosebiri. CIH se refer ă la deficiență,

incapacitate și dezavantaj, iar CIF se referă la deficiență, activitate, participare și factori de

mediu.

CIF nu se refer ă doar la persoanele cu dizabilităţi, ci la toţi oamenii. Aceste clasificări

au un rol important şi în reducerea folosirii multitudinii terminologice şi de etichetări, deseori

peiorative, cum ar fi persoană: anormală, debilă, deficientă, dezavantajată social, deviantă,

handicapată, idioată, malformată, mutilată, paralizată, invalidă etc. Clasificarea Internaţională

a funcţionalităţii, dizabilităţii şi sănătăţii este şi un instrument de realizare a drepturilor

persoanelor cu dizabilităţi, dar şi o metodă valoroasă în standardizarea stărilor de sănătate,

unificarea abordărilor de diagnostic şi de evaluar e a stărilor de sănătate şi a funcţionalităţii.

CIF a fost adoptată la 22 mai 2001, după cinci ani de consultanţă internaţională şi

verificare în practică. Aici cuvântul dizabilitate este folosit ca un termen general pentru

afectări, limitări de activitate sau restricţii de participare. Sunt, de asemenea prezentaţi şi

factorii de mediu corelaţi la tulbur ările de sănătate, astfel, se face posibilă elaborarea unui

profil privind funcţionarea, dizabilitatea şi sănătatea unei persoane în mai multe domenii. În

CIF se foloseşte un limbaj standardizat, care permite o comunicare eficientă în plan mondial

în contextul diferitor discipline. CIF completează Clasificarea Internaţională a Bolilor (CIB),

astfel aceste două clasificări pot fi folosite concomitent, CIB oferind cadrul etiologic, iar

CIF – cel al funcţionalităţii şi dizabilităţii.

Toate aceste preocupări vizează în esenţă integrarea persoanelor cu disabilităţi.

Integrarea semnifică faptul că, relaţiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaştere a

integrităţii lor, a valorilor şi drepturilor comune ce le posedă.

Când lipseşte recunoşterea acestor valori, se instaurează alienarea şi segregarea între

grupurile sociale. Nirje spune că, „integrarea înseamnă să ţi se permită să fii capabil să fii tu însuţi

printre ceilalţi“. Integrarea se referă la „relaţia care se instaurează între individ şi societate“

(Nirje,B.,1976).

Integrarea se realizează pe mai multe nivele, de la simplu la complex. Aceste nivele

sunt următoarele:

1. integrarea fizică

2. integrarea funcţională 3. integrarea socială



7

4. integrarea personală

5. integrarea societală

6. integrarea organizaţională

1. Integrarea fizică, permite persoanelor cu handicap satisfacerea nevoilor de bază

ale existenţei şi realizarea ritmurilor specifice vieţii.

Prin integrarea fizică, se asigură construirea locuinţelor în zone rezidenţiale,

organizarea claselor şi grupelor în şcoli normale, profesionalizarea în domenii diverse

(existenţa unor profesiuni şi locuri de muncă pentru persoanele cu handicap), şi petrecerea

timpului liber, în condiţii obişnuite.

2. Integrarea funcţională, se află în prelungirea celei fizice. Ea se referă la asigurarea

funcţionării persoanei în mediul înconjurător, prin folosirea tuturor facilităţilor şi serviciilor,

pe care acesta le oferă (ex. folosirea mijloacelor de transport în comun, restaurante, hoteluri

etc.).

3. Integrarea socială, se referă la ansamblul relaţiilor sociale dintre indivizii cu

handicap şi normali, indivizi sau grupuri sociale cu care aceştia se intersectează (vecini, colegi

de serviciu, membri ai comunităţii). Aceste relaţii sunt influenţate de atitudinile de respect şi

stimă, pe care trebuie să se bazeze şi pe modul de interacţiune între indivizii normali şi cu

handicap.

4. Integrarea personală, este legată de dezvoltarea relaţiilor de interacţiune cu

persoane semnificative, în diversele perioade ale vieţii. Aici sunt incluse categorii de relaţii

diverse, în funcţie de vârsta subiectului. De exemplu, pentru un copil relaţiile cu parinţii, rude,

prieteni; pentru adult relaţiile cu rude, prieteni, soţ/soţie şi copiii sunt importante în acea

prioadă a existenţei.

Un copil mutat din familia de apartenenţă, este traumatizat prin segregare şi pierde

elemente esenţiale ale integrării personale.

Un adult, care nu se poate muta din casa părinţilor şi nu poate duce o existenţăindependentă, conform vârstei, pierde aspecte esenţiale legate de integrarea personală.

La fel se întâmplă şi cu un adult privat de la căsătorie, acesta suferă integrarea sa

personală.

Rezultă că, pentru o integrare eficientă, se impun anumite condiţii, şi anume, pentru un

copil existenţa unor relaţii cât mai apropiate cu familia, iar pentru un adult, asigurarea unei

existenţe demne, cu relaţii diverse în cadrul grupurilor sociale din comunitate.

5. Integrarea societală, se referă la asigurarea de drepturi egale şi respectareaautodeterminării individului cu handicap.



8

Adesea, grupurile de persoane cu handicap sunt tratate diferit faţă de ceilalţi cetăţeni,

integrarea lor nefiind respectată. Programele şi deciziile persoanelor cu handicap trebuie să le

aparţină în totalitate.

Posibilităţile de exprimare la nivel de grup, este necesar să fie respectate, la fel cu cele

ale celorlalte grupuri sociale.

6. Integrarea organizaţională, se referă la formele şi structurile organizatorice, care

sprijină integrarea persoanelor cu handicap în interiorul societăţii (asigurând, în acelaşi timp,

celelalte forme de integrare).

Se recomandă ca, serviciile publice generale să fie organizate în aşa fel, încât să

răspundă nevoilor tuturor indivizilor din societate.

În situaţiile când, specializarea serviciilor solicitate, nu poate fi asigurată în interiorul

serviciilor obişnuite sau când nu există serviciile necesare în cadrul celor generale, serviciile

speciale trebuie dezvoltate şi modelate după caracteristicile serviciilor generale şi aliniate, pe

cât posibil, la standardele acestora.

În concluzie, transpunerea în practică a integrării, necesită desfăşurarea unui sistem de

acţiuni închegat, din domenii diverse, psihologic, pedagogic, sociologic, asistenţei sociale,

organizatoric, juridic şi politic.

Acţiunile respective trebuie desfăşurate, încăpând de la nivelul individual, până la cel

social, urmărindu-se, în final, schimbarea societăţii pe ansamblu şi transformarea ei într -o

societate capabilă să asigure integrarea persoanelor cu cerinţe speciale în interiorul ei.

2. Evoluția politicilor europene în domeniul ocupării forței de muncă

Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus prevederi referitoare la politica de

ocupare şi de protecţie socială. Astfel, statele membre tre buie să colaboreze pentru

dezvoltarea unei strategii comune în domeniul ocupării, în vederea pr omovării unei for ţede muncă bine pregătite profesional şi ada ptabile şi a unei pieţe a muncii receptive la

schimbările economice.

Politicile statelor membre în domeniul ocupării trebuie să contribuie la atingerea

obiectivelor privind dezvoltarea durabilă a economiei, un grad înalt de ocupar e şi de protecţie

socială, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, un grad înalt al competitivităţii economice,

creşterea şi calităţii vieţii precum şi coeziunea economică şi socială.

De asemenea, politicile în domeniul ocupării trebuie să fie în concordanţă cu liniiledirectoare ale politicilor economice f ăcându-se astfel, în textul acestui tratat, o legătură



9

directă între ocupare şi economie.

În urma introducerii, în cadrul Tratatului de la Amsterdam, a acestor prevederi

privind ocuparea, statele membre au organizat în Luxemburg (1997 - Procesul

Luxemburg) o întâlnire dedicată exclusiv ocupării în cadrul căreia fost iniţiată Strategia

Europeană pentru Ocupare care consacr ă principiul colaborării între statele membre în acest

domeniu.

Strategia Europeană pentru Ocupare constituie r ăspunsul Uniunii Europene la

problemele identificate pe piaţa muncii în Europa la jumătatea anilor 1990. Consecinţele

nivelului persistent ridicat al şomajului asupra societăţii şi economiei, au determinat ample

dezbateri în cadrul întâlnirii de la Luxembourg (1997). În urma discuţiilor s-a stabilit de

comun acord faptul că şomajul reprezintă o pr oblemă la nivel european, o pr oblemă ce ar

putea fi abordată prin elaborarea unei strategii şi prin intervenţii comune din partea tuturor

Statelor Membre.

După prima întâlnire de la Luxemburg au fost organizate şi alte reuniuni în care s-au

stabilit orientările de bază ale Strategiei Europene pentru Ocupare precum şi relaţia

dintre politicile de ocupare şi alte politici comunitare. Dintre aceste întâlniri, cele mai

importante pentru evoluţia Strategiei Europene pentru Ocupare sunt cele de la Cardiff (1998

- Procesul Cardiff - reforma economică şi piaţa internă), Koln (1999), Lisabona şi Stockholm

(2000), Barcelona (2002).

Întâlnirea de la Lisabona a avut o importanţă deosebită deoarece a stabilit obiectivul

strategic pentru ur mătorul deceniu, astfel: Uniunea Europeană să devină cel mai dinamic şi

competitiv spaţiu economic bazat pe cunoaştere din lume, capabil să realizeze o creştere

economică durabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi o coeziune socială sporită.

Un element foarte important pentru implementarea Strategiei Europene pentru

Ocupare îl constituie Fondul Social European care reprezintă principalul instrument financiar

pentru acţiuni structurale al Uniunii Europene. Fondul Social European finanţează aceleacţiuni ale statelor membre care au ca scop prevenirea şi combaterea şoma jului,

dezvoltarea resurselor umane şi integrarea pe piaţa muncii, egalitatea de şanse pentru

bărbaţi şi f emei, dezvoltarea durabilă şi coeziunea economică.

În cadrul Consiliului de Primăvară 2003, Comisia Europeană a stabilit un grup de

lucru operativ - Taskforce European - în domeniul ocupării, prezidat de Wim Kok, fost

prim-ministru al Olandei. Recomandarile Consiliului din 2004 au fost structurate în jurul

celor 4 priorități de acțiune identificate de acest taskforce. Aceste pr iorităţi de acţiune sunt:1. Creşterea adaptabilităţii lucrătorilor şi a întreprinderilor prin: Promovarea



10

flexibilităţii combinată cu securitatea pe piaţa muncii, Facilitarea dezvoltării afacerilor,

Asigurarea de salarii corelate cu costurile muncii, Anticiparea şi rezolvarea

problemelor datorate restructur ării economice, Transformarea muncii nedeclarate în ocupare

reglementată.

2. Atragerea cât mai multor persoane pentru a intra şi a r ămâne pe piaţa muncii:

transformarea muncii într-o opţiune reală pentru toţi prin: Întărirea politicilor active pe piaţa

muncii (PAPM), Valorizarea muncii, Creşterea participării femeilor, Realizarea de strategii

cuprinzătoare pentru îmbătrânirea activă, Promovarea integrării emigranţilor şi a grupurilor

dezavantajate.

3. Creşterea nivelului şi efectivităţii investiţiei în capitalul uman şi în învăţarea

pe parcursul întregii vieţi prin: Elaborarea de strategii privind învăţarea pe parcursul

întregii vieţi şi investiţia în capitalul uman, Participare pe scară largă şi furnizare de educaţie

şi formare profesională, Reducerea numărului de elevi care abandonează timpuriu şcoala.

4. Asigurarea implementării efective a reformelor printr-o mai bună coordonare prin :

Constituirea de parteneriate pentru reforme, Definirea ţintelor şi angajamentelor naţionale,

Propor ţionalitate, transparenţă şi efectivitate în alocarea resurselor financiare, Dezvoltarea

învăţării reciproce.

În 22-23 Martie 2005 a avut loc la Bruxelles Consiliul European de primăvar ă. La

cinci ani de la lansarea Strategiei Lisabona, s-a desf ăşurat o nouă reuniune a şefilor de

stat/guvern ai ţărilor UE. Reuniunea a prezentat o însemnătate deosebită pentru construcţia

europeană, ea având ca misiune principală să revigoreze proiectul ambiţios de creştere a

competitivităţii economiei europene, lansat în anul 2000, cunoscut sub denumirea de Procesul

Lisabona.

S-a considerat esenţială relansarea Strategiei Lisabona și re-orientarea pr iorităţilor în

direcţia pr omovării dezvoltării economice şi a locurilor de muncă mai multe şi mai bune, ca

şi condiţii obligatorii pentru consolidarea Modelului Social European, coeziunii sociale şi dezvoltării durabile. Astfel, Europa trebuie să actualizeze baza pentru competitivitate, să

crească potenţialul de dezvoltare şi să consolideze coeziunea socială, toate acestea prin

punerea accentului pe cunoaştere, inovare şi optimizarea capitalului uman.

Relansarea Strategiei se realizează în jurul a două mari obiective: realizarea creşterii

economice, crearea de locuri de muncă şi a trei mari axe: cunoaşterea şi inovaţia (ca

motoare ale creşterii economice), crearea unui spaţiu atractiv pentru investiţii şi for ţa de

muncă, realizarea coeziunii sociale prin intermediul creşterii economice şi ocu pării for ţei demuncă.



11

Noua strategie EU-Disability Strategy for 2010-2020 şi UN Convention on the

Rights of Persons with Disabilities au pus în discuţie : promovarea protecţiei, asigurarea

integrală şi egală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilităţi, a

respectului pentru demnitatea lor inalienabilă (prin iniţierea acţiunilor de angajare în muncă, a

legislaţiei adecvate, garantării/asigur ării de drepturi şi f acilităţi). Strategia se axează pe

eliminarea barierelor prin opt domenii de acțiune principale: accesibilitate, participare,

egalitate, ocuparea for ței de muncă, educație și formare, protecție socială, sănătate, acțiune

externă.

3. Cadrul legislativ adoptat în România privind protecţia, integrarea şi

incluziunea socială a persoanelor cu handicap

Potrivit Art.50 din Constituția României “persoanele cu handicap se bucură de

protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a șanselor, de

prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu

handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinţilor și

tutorilor.”

În acest context, prin H.G. nr.1175/2005 România a promovat un instrument cadru de

planificare a planificare a politicilor și programelor sociale în favoarea persoanelor cu

handicap prin Strategia Națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a

persoanelor cu handicap în perioada 2006 – 2013- Șanse egale pentru persoanele cu handicap

către o societate fără discriminări.

Această strategie se dorește a fi continuată și dezvoltată prin Strategia privind

incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități 2014-2020- Politicile sociale – de la

“reabilitarea” individului la reformarea societății ce are ca și grup țintă acele persoane care au

dreptul la protecție socială specialăm adică "... acele persoane cărora mediul social, neadaptat

deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau lelimitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul

integrării și incluziunii sociale....copii și adulți cu handicap, cetățeni români, cetățeni ai altor

state sau apatrizi, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul ori reședința în România”.

(Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,

republicata, art. 2, alin. 1 și 2).

Strategia privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități 2014-2020- Politicile

sociale – de la “reabilitarea” individului la reformarea societății dorește și încearcă să preia șisă implementeze coordonatele Strategiei Europene pentru persoanele cu dizabilități 2010-



12

2020 – Un angajament reînnoit pentru o Europă fără frontiere, dar și cerințele cuprinse în

documentele Organizației Națiunilor Unite și ale Uniunii Europene, demonstrând astfel

asumarea de către statul român a obligațiilor ce îi revin ca stat membru al acestor organizații.

Potrivit legii nr.448/2006 republicată în 2008, persoanele cu handicap sunt „acele

persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a

desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul

recuperării, integrării și incluziunii sociale”.

Conform Art.3 din Legea nr.448/2006, principiile care stau la baza politicilor de

protecție socială și specială sunt:

a. respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului;

b. prevenirea și combaterea discriminării;

c.

egalizarea șanselor;

d. egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de

muncă;

e. solidaritatea socială;

f. resposabilizarea comunității;

g. susidiaritatea;

h. adaptarea societății la persoana cu handicap;

i.

interesul persoanei cu hanidcap;

j. abordarea integrată;

k. parteneriatul;

l. libertatea opțiunii și controlul sau decizia asupra propriei vieți, a serviciilor și formelor

de suport de care beneficiază;

m. abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii;

n. protecție împotriva neglijării și abuzului;

o.

alegerea alternativei celei mai puțin restrictive în determinarea sprijinului și asistențeinecesare;

p. integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu hanidcap, cu drepturi și obligații

egale ca toți ceilalți membrii ai societății.

Legea nr. 448/2006 are caracter complex, cuprinzând dispoziții privind: drepturile

ersoanelor cu handicap: serviciile și pr estațiile sociale; accesibilitatea persoanelor cu handicap

la mediul fizic, infor mațional și comunicațional; orientarea, formarea profesională,

ocuparea și angajarea în muncă a persoanelor cu handicap; încadrarea în grad dehandicap; parteneriate; finanțarea sistemului de protecție a persoanelor cu handicap;



13

r ăspunderea juridică.

Legea 448/2006, CAP. 5 Orientare, formare profesională, ocupare şi angajare în

muncă susține că:

ART. 72 (1) Orice persoană cu handicap care doreşte să se integreze sau să se

reintegreze în muncă are acces gratuit la evaluare şi orientare profesională, indiferent de

vârstă, tipul şi gradul de handicap. (2) Persoana cu handicap participă activ în procesul

evaluării şi orientării profesionale, are acces la informare şi la alegerea activităţii, conform

dorinţelor şi aptitudinilor sale. (3) Datele şi informaţiile personale colectate în cursul

procesului de evaluare şi orientare profesională sunt confidenţiale şi pot fi utilizate numai în

interesul şi cu acordul persoanei cu handicap în cauză.

ART. 73 (1) Beneficiază de orientare profesională, după caz, persoana cu handicap

care este şcolarizată şi are vârsta corespunzătoare în vederea integrării profesionale, persoana

car e nu are un loc de muncă, cea care nu are experienţă profesională sau cea care, deşi

încadrată în muncă, doreşte reconversie profesională. (2) Persoana cu handicap sau, după caz,

familia ori reprezentantul legal al acesteia este principalul factor de decizie cu privire la

orientarea profesională. (3) Formarea profesională a persoanelor cu handicap se organizează,

conform legii, prin programe de iniţiere, calificare, recalificare, perfecţionare şi specializare.

(1) În vederea asigurării evaluării, orientării, formării şi reconversiei profesionale a

persoanelor cu handicap, autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice:

a) să realizeze/diversifice/susţină financiar programe privind orientarea profesională a

persoanelor cu handicap; b) să asigure pregătirea şi formarea pentru ocupaţii necesare în

domeniul handicapului; c) să coreleze pregătirea profesională a persoanelor cu handicap cu

cerinţele pieţei muncii; d) să creeze cadrul necesar pentru accesul la evaluare şi orientare

profesională în orice meserie, în funcţie de abilităţile persoanelor cu handicap. (2) Evaluarea

şi orientarea profesională a adulţilor cu handicap se realizează de comisia de evaluare a

persoanelor adulte cu handicap, în condiţiile legii. ART. 75 (1) Persoanele cu handicap au dreptul să li se creeze toate condiţiile pentru

a-şi alege şi exercita profesia, meseria sau ocupaţia, pentru a dobândi şi menţine un loc de

muncă, precum şi pentru a promova profesional. (2) În realizarea drepturilor prevăzute la

alin. (1), autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice: a) să promoveze

conceptul potrivit căruia persoana cu handicap încadrată în muncă reprezintă o valoare

adăugată pentru societate şi, în special, pentru comunitatea căreia aparţine; b) să pro moveze

un mediu de muncă deschis, inclusiv şi accesibil persoanelor cu handicap; c) să creezecondiţiile şi serviciile necesare pentru ca persoana cu handicap să poată alege forma de



14

conversie/reconversie profesională şi locul de muncă, în conformitate cu potenţialul ei

funcţional; d) să înfiinţeze şi să susţină complexe de servicii, formate din unităţi protejate

autorizate şi locuinţe protejate; e) să iniţieze şi să dezvolte forme de stimulare a angajatorilor,

în vederea angajării şi păstrării în muncă a persoanelor cu handicap; f) să acorde sprijin

pentru organizarea unei pieţe de desfacere pentru produsul muncii persoanei cu handicap; g)

să diversifice şi să susţină diferite servicii sociale, respectiv consiliere pentru persoana cu

handicap şi familia acesteia, informare pentru angajatori, angajare asistată şi altele asemenea;

h) să promoveze serviciile de mediere pe piaţa muncii a persoanelor cu handicap; i) să

realizeze/actualizeze permanent baza de date, pentru evidenţierea ofertei de muncă din rândul

persoanelor cu handicap; Page 38 of 49 j) să dezvolte colaborări cu mass -media, în vederea

creşterii gradului de conştientizare/sensibilizare a comunităţii cu privire la potenţialul,

abilităţile şi contribuţia persoanelor cu handicap la piaţa muncii; k) să realizeze, în colaborare

sau parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, programe şi proiecte având ca

obiectiv creşterea gradului de ocupare; l) să iniţieze şi să susţină campanii de sensibilizare şi

conştientizare a angajatorilor asupra abilităţilor persoanelor cu handicap; m) să iniţieze

programe specifice care stimulează creşterea participării pe piaţa muncii a forţei de muncă

din rândul grupurilor supuse riscului major de excluziune socială.

ART. 76 Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului stabileşte măsuri privind

egalitatea de şanse pentru persoanele cu handicap, asigurând, acolo unde este necesar, suport

adiţional adaptat nevoilor adulţilor cu handicap, sprijinind accesul acestora în unităţile şi

instituţiile de învăţământ superior. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului iniţiază

programe de educaţie permanentă a adulţilor cu handicap şi asigură sprijin privind

implementarea lor.

ART. 77 (1) Persoanele cu handicap au dreptul de a munci şi de a realiza venituri în

conformitate cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu dispoziţiile speciale din prezenta

lege. (2) În sensul prezentei legi şi numai în contextul încadrării în muncă, prin persoană cuhandicap se înţelege şi persoana invalidă gradul III.

ART. 78 (1) Persoanele cu handicap pot fi încadrate în muncă conform pregătirii lor

profesionale şi capacităţii de muncă, atestate prin certificatul de încadrare în grad de

handicap, emis de comisiile de evaluare de la nivel judeţean sau al sectoarelor municipiului

Bucureşti. (2) Autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care

au cel puţin 50 de angajaţi, au obligaţia de a angaja persoane cu handicap întrun procent de

cel puţin 4% din numărul total de angajaţi. (3) Autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care nu angajează persoane cu handicap în condiţiile prevăzute



15

la alin. (2), pot opta pentru îndeplinirea uneia dintre următoarele obligaţii: a) să plătească

lunar către bugetul de stat o sumă reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară

înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap;b) să

achiziţioneze produse sau servicii realizate prin propria activitate a persoanelor cu handicap

angajate în unităţile protejate autorizate, pe bază de parteneriat, în sumă echivalentă cu suma

datorată la bugetul de stat, în condiţiile prevăzute la lit. a). (4) Fac excepţie de la prevederile

alin. (2) instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională. Fac

excepţie de la prevederile alin. (3) lit. b) unităţile protejate înfiinţate în cadrul organizaţiilor

persoanelor cu handicap care pot desfăşura şi activităţi de vânzări/intermedieri, cu condiţia ca

minimum 75% din profitul obţinut să fie destinat programelor de integrare socioprofesională

pentru persoanele cu handicap din organizaţiile respective. Aceste unităţi au obligaţia

prezentării unui raport financiar la fiecare început de an, din care să rezulte cum au fost

utilizate fondurile obţinute prin activitatea comercială. (5) Monitorizarea şi controlul

respectării prevederilor alin. (2) şi (3) se fac de către Inspecţia Muncii.

ART. 79 (1) Angajarea persoanei cu handicap în muncă se realizează în următoarele

forme: a) pe piaţa liberă a muncii; b) la domiciliu; c) în forme protejate.

(2) Formele protejate de angajare în muncă sunt: a)loc de muncă protejat; b) unitate

protejată autorizată.

ART. 80 Persoanele cu handicap angajate la domiciliu beneficiază din partea

angajatorului de transportul la şi de la domiciliu al materiilor prime şi materialelor necesare

în activitate, precum şi al produselor finite realizate.

ART. 81 (1) Unităţile protejate pot fi înfiinţate de orice persoană fizică sau juridică,

de drept public sau privat, care angajează persoane cu handicap. (2) Unităţile protejate pot fi:

a) cu personalitate juridică; b) fără personalitate juridică, cu gestiune proprie, sub formă de

secţii, ateliere sau alte structuri din cadrul operatorilor economici, instituţiilor publice ori din

cadrul organizaţiilor neguvernamentale, precum şi cele organizate de persoana cu handicapautorizată, în condiţiile legii, să desfăşoare activităţi economice independe te. Page 40 of 49

(3) Procedura de autorizare a unităţilor protejate se stabileşte prin ordin al preşedintelui

Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap (A se vedea Ordinul preşedintelui

Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap nr. 60/2007 privind aprobarea Procedurii

de autorizare a unităţilor protejate, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

291 din 3 mai 2007)

ART. 82 (1) Unităţile protejate autorizate beneficiază de următoarele drepturi: a)scutire de plata taxelor de autorizare la înfiinţare şi de reautorizare; b) scutire de plată a



16

impozitului pe profit, cu condiţia ca cel puţin 75% din fondul obţinut prin scutire să fie

reinvestit pentru restructurare sau pentru achiziţionarea de echipamente tehnologice, maşini,

utilaje, instalaţii de lucru şi/sau amenajarea locurilor de muncă protejate, în condiţiile

prevăzute de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare; c) alte drepturi

acordate de autorităţile administraţiei publice locale finanţate din fondurile proprii. (2) La

începutul fiecărui an, unităţile protejate autorizate au obligaţia să prezinte raportul de

activitate pentru anul precedent Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap. (3)

Nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. (2) se sancţionează cu suspendarea autorizaţiei de

funcţionare ca unitate protejată sau, după caz, cu retragerea acesteia şi cu obligaţia

rambursării integrale a facilităţilor de care a beneficiat pe durata funcţionării ca unitate

protejată autorizată. (4) Procedura de suspendare sau retragere a autorizaţiei unităţilor

protejate se stabileşte prin normele metodologice**) de aplicare a prevederilor prezentei legi.

ART. 83 (1) Persoanele cu handicap aflate în căutarea unui loc de muncă sau încadrate

în muncă beneficiază de următoarele drepturi: a) cursuri de formare profesională; b) adaptare

rezona bilă la locul de muncă; c) consiliere în perioada prealabilă angajării şi pe parcursul

angajării, precum şi în perioada de probă, din partea unui consilier specializat în medierea

muncii; d) o perioadă de probă la angajare, plătită, de cel puţin 45 de zile lucrătoare; e) un

preaviz plătit, de minimum 30 de zile lucrătoare, acordat la desfacerea contractului individual

de muncă din iniţiativa angajatorului pentru motive neimputabile acestuia; f) posibilitatea de a

lucra mai puţin de 8 ore pe zi, în condiţiile legii, în cazul în care beneficiază de recomandarea

comisiei de evaluare în acest sens; g) scutirea de plata impozitului pe salariu. (2) Finanţarea

drepturilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) pentru persoanele cu handicap aflate în căutarea

unui loc de muncă se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii.

ART. 84 Angajatorii persoanelor cu handicap beneficiază de următoarele drepturi: a)

deducerea, la calculul profitului impozabil, a sumelor aferente adaptării locurilor de muncă

protejate şi achiziţionării utilajelor şi echipamentelor utilizate în procesul de producţie decătre persoana cu handicap; b) deducerea, la calculul profitului impozabil, a cheltuielilor cu

transportul persoanelor cu handicap de la domiciliu la locul de muncă, precum şi a

cheltuielilor cu transportul materiilor prime şi al produselor finite la şi de la domiciliul

persoanei cu handicap, angajată pentru muncă la domiciliu; c) decontarea din bugetul

asigurărilor pentru şomaj a cheltuielilor specifice de pregătire, formare şi orientare

profesională şi de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap; d) o subvenţie de la stat, în

condiţiile prevăzute de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şistimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare.



17

Potrivit art. 46 din Constituția României “ persoanele handicapate se bucur ă de

protecție specială. Statul asigur ă realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament,

de readaptare, de învățământ, de instruire și de integrare socială a handicapaților, respectând

dre pturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor”.

Potrivit art. 7 din Declarația universală a drepturilor omului (adoptată de O.N.U. la 10

decembrie 1948), “toți oamenii sunt egali în fața legii și au, f ără nici o deosebire, dreptul la o

egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei

discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea

discriminar e”.

În completarea textului citat, art. 23 din același act internațional prevede că orice

persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiții echitabile și

satisf ăcătoare de muncă, la ocrotirea împotriva șomajului, f ără nici o discriminare și la plata

salariului egal pentru munca egală.

De asemenea, Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare este actul normativ intern care a venit să

concretizeze obiectivele convențiilor la care statul roman este parte, dispunând printre altele

că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de

rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenență la o

categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop restrângerea sau înlăturarea

recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a

liber tăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Conform legii 448/2006, un angajator, fie el de stat sau privat, îşi îndeplineşte

obligaţiile sociale faţă de persoanele cu dizabilităţi optând pentru una dintre ur mătoarele

variante: 1. Fie angajează un procent total de 4% dintre anga jaţi, dacă numărul

acestora depăşeşte 50. 2. Fie plăteşte lunar către bugetul de stat o sumă reprezentand 50%din salariul minim brut pe ţar ă înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu a angajat

persoane cu handicap; 3. Fie achiziţionează produse sau servicii de la unităţi protejate

autorizate, cuantumul acestora fiind identic cu cel al impozitelor descrise la punctul anterior.

4. Autorități din domeniul integrării profesionale în România

În România, autoritatea care activează în domeniul inte grăr ii profesionale a persoanelor cu handicap, în orientarea, formarea profesională, ocuparea şi angajarea în



18

muncă a persoanelor cu handicap este Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale

(M.M.F.P.S.) prin Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (A.N.O.F.M.) şi prin

Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (A.N.P.H.), în cadrul Ministerul

Muncii, Familie, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

M.M.F.P.S, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, coordonează şi

monitorizează implementarea politicilor şi strategiilor sectoriale de dezvoltare în domeniul

social, prin care sunt promovate drepturile familiei, copilului, persoanelor cu handicap,

persoanelor vârstnice, victimelor violenţei în f amilie, precum şi ale grupurilor vulnerabile.

A.N.P.H, este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, (instituţie

publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea M.M.F.P.S. P.V) cu atribuții în

organizarea, coordonarea şi control asupra realizării măsurilor de protecţie specială a

persoanelor cu handicap, elaborând politici, strategii şi standarde în domeniul pr omovării

drepturilor persoanelor cu handicap, asigurând monitorizarea şi controlul respectării

drepturilor persoanelor cu handicap.

A.N.O.F.M este o instituţie publică cu personalitate juridică, aflată sub autoritatea

M.M.F.P.S.P.V care, prin structurile sale teritoriale, ofer ă, în mod gratuit, servicii de

informare, consiliere şi orientare profesională, formare profesională, mediere, consultanţă şi

asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri tuturor

persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.

În cadrul Direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului. funcționează

Serviciul de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap și Serviciul de evaluare

complexă a copilului cu dizabilități.

Evaluarea complexă a persoanelor cu dizabilități are drept scop identificarea nevoilor

persoanei și elaborarea unui program de sprijin individualizat care conține măsuri și servicii

sociale, de educație, medicale, de recuperare și adaptare/readaptare necesare a fi acordate

persoanei pentru facilitarea integrării/reintegrării sociale a acesteia. Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, din cadrul Serviciului de evaluare

complexă a persoanelor adulte cu handicap, are următoarele atribuții:

- stabilește încadrarea în grad și tip de handicap, emite certificatul de încadrare, după caz

efectuează orientarea profesională a persoanei, pe baza raportului de evaluare întocmit de

Serviciul de evaluare complexă;

- stabilește măsurile de protecție a adultului cu handicap, în condițiile legii;

- revocă sau înlocuiește măsura de protecție stabilită, în condițiile legii, dacă împrejurărilecare au determinat stabilirea acesteia s-au modificat;



19

- soluționează cererile privind eliberarea atestatului de asistent personal profesionist;

- informează adultul cu handicap sau reprezentantul legal al acestuia cu privire la măsurile de

protecție stabilite și obligațiile ce le revin;

- promovează drepturile persoanelor cu handicap în toate activitățile pe care le întreprinde.

Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap

(C.S.E.P.A.H.), din subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și

Persoanelor Vârstnice, soluționează contestațiile formulate la certificatele de încadrare în grad

și tip de handicap, eliberate de comisiile de evaluare din cadrul direcțiilor de asistență socială

și protecția copilului, exercitând și activitatea de coordonare și monitorizare din punct de

vedere metodologic a comisiilor de evaluare.

Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială (A.N.P.I.S.), organ de

specialitate al administrației publice centrale din subordinea M.M.F.P.S.P.V., prin

componenta sa de inspecție socială controlează respectarea prevederilor legale privind

stabilirea și acordarea drepturilor sociale ale cetățenilor (inclusiv ale persoanelor cu

dizabilități) de către instituțiile publice sau organisme private, respectarea standardelor de

calitate în acordarea serviciilor sociale, respectarea cerințelor de accesibilizare a mediului

fizic și comunicațional conform nevoilor persoanelor cu dizabilități, s.a.”

5. Ocuparea persoanelor cu dizabilități

În România tr ăiesc aproximativ 650,000 de persoane certificate oficial la Autoritatea

Naţională pentru Persoane cu Handicap (ANPH) ca având o dizabilitate (inclusiv copii). Din

populaţia generală, persoanele cu dizabilitati reprezintă aproximativ 3%, un procent relativ

scăzut comparativ cu alte ţări, însă aceste date trebuie analizate cu mare precauţie.

Până în 2002, rata ocupării persoanelor cu dizabilități nu a fost niciodată analizată.

Mai mult, ocuparea persoanelor cu dizabilități nu a făcut niciodată obiectul unei politici

active și coerente de abordare a nevoilor speciale ale persoanelor cu dizabilități. De aceea,nu există date disponibile pentru anii 1999 și 2002, care sa descrie evoluția ratei de ocupare a

persoanelor cu dizabilități. La 31 decembrie 2004, conform statisticilor ANPH, erau angajate

11.872 persoane cu dizabilități. Înregistr ările se bazează pe date furnizate de serviciile

publice de asistență socială din țară și din București și de Asociația Nevăzătorilor din

România.

Statistic vorbind, pe baza datelor oficiale, situația persoanelor cu handicap încadrate

în muncă a evoluat în România astfel:La data de 1 ianuarie 2012 erau angajate în muncă 28.420 de persoane cu handicap în



20

condițiile mai sus-exprimate, conform datelor colectate de la direcţiile generale de asistenţă

socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

Procentul de persoane cu handicap angajate în muncă (din totalul adulţilor cu

handicap cu vârsta cuprinsă între 18 – 60 ani, aflaţi în îngrijirea familiei, cu exce pţia

pensionarilor de invaliditate gradul I şi II) este, la nivelul anului 2012, destul de redus:

Tabel no1. Procentul de persoane cu handicap angajate în muncă

An 2009 2010 2011 2012

Nr. total,

10,6% 11,7% 12,4% 12,26%

Sursa: Sumar analiza incadrare in munca/MS/august 2012

Aproape două treimi din populația cu probleme de sănătate de lungă durată sau

limitări funcționale întâmpină una sau mai multe restricții în ceea ce privește

participarea la activitatea profesională.

Alte studii au identificat o rată de ocupare a persoanelor cu dizabilități în trimestrul

II al anului 2012 de 23,9%, mult mai mică decât cea înregistrată pentru persoanele f ăr ă

dizabilități (64,8%).

Rata șomajului pentru persoanele cu dizabilități a fost în trimestrul II 2012 de 9,1%,

cu 1,7 p.p. peste valoarea înregistrată pentru persoanele f ăr ă dizabilități.În privința gradului

de handicap, cele mai multe persoane încadrate în muncă sunt certificate cu gradul

accentuat de handicap.

Fig.1: Ponderea persoanelor cu handicap încadrate în muncă, după gradul

de handicap

În privinţa tipului de handicap, cel mai bine reprezentat în rândul persoanelor

încadrate în muncă este handicapul de tip somatic, persoanele cu handicap fizic situându-se

pe locul 2, cu o pondere de 24,2% din totalul persoanelor cu handicap încadrate.



21

Din cadrul persoanelor cu handicap mintal şi psihic (208.898), care cumulează 30,3%

din numărul total al persoanelor cu handicap, sunt angajate în muncă 2.333, adică un procent

de 8,2% din totalul persoanelor cu handicap angajate.

Fig.2: Ponderea persoanelor cu handicap încadrate în muncă, după tipul de handicap

Fig.3: Distribuția pe tipur i și grade de handicap pentru persoanele cu loc de muncă

Persoanele cu handicap reprezintă minoritatea cea mai mare din ţara noastr ă şi cu cea

mai mare rată de creştere. În societatea românească există o prejudecată conform căreia

dizabilitatea este în special o problemă care apare la persoanele în vârstă, dar, 72,25% dintre

persoanele cu dizabilităţi din România aparţin grupei de vârstă sub 65 de ani; 58,25 % au

vârsta cuprinsă între 19 şi 65 de ani şi 14,15% au vârsta sub 19 ani. Dupa cum se vede

marea majoritate a persoanelor cu dizabilităţi aparţine grupelor de vârstă care le permit să muncească.



22

Participarea la activitatea economică a persoanelor cu dizabilități în ocupare: dintre

cele 1693 mii persoane cu dizabilități în ocupare, 405 mii erau persoane ocupate, iar 40

mii șomeri BIM. Aproape trei sferturi (73,7%) erau persoane inactive.

Rata de ocupare a persoanelor cu dizabilități a fost în trimestrul II 2012 de 23,9%,

mult mai mică decât cea înregistrată pentru cele f ără dizabilități (64,8%).

Rata șomajului pentru persoanele cu dizabilități a fost în trimestrul II 2011 de 9,1%,

cu 1,7 p.p. peste valoarea înregistrată pentru persoanele fără dizabilități. Cea mai mare

diferență între cele două r ate se constată în cazul tinerilor de 15-24 ani (44,6% pentru tinerii

cu dizabilități față de 21,7% în cazul celor f ără dizabilități).

Asistență la locul de muncă pentru persoanele cu dizabilități: din cele 405 mii

persoane ocupate cu dizabilități, doar 122 mii (reprezentând 30,1%) beneficiază efectiv la

locul de muncă de una sau mai multe forme de asistență specială menită să îi ajute în

desfășurarea activității profesionale.

Astfel: 22,4% dintre persoanele cu dizabilități ocupate beneficiază de: asistență

personală, în sensul de ajutor/ sprijin pentru desf ășurarea activității profesionale; 2,9% dintre

persoanele cu dizabilități ocupate beneficiază de echipamente speciale sau adaptări la locul de

muncă; 14,4% dintre persoanele ocupate cu dizabilități beneficiază de condiții speciale la

locul de muncă (muncă sedentar ă, lucru la domiciliu, program flexibil, etc.)

Aproape două treimi (64,0%) dintre cele 1287 mii persoane cu dizabilități neocupate

(în șomaj sau inactivitate) au declarat că ar avea nevoie, pentru a putea lucra, de una sau mai

multe măsuri de asistență specială, și anume: 43,4% ar avea nevoie de asistență personală;

28,9% ar avea nevoie de ada ptări ale locului de muncă sau echipamente speciale; 59,0% ar

avea nevoie de condiții speciale la locul de muncă.

Lipsesc foarte multe elemente pentru a se putea aprecia corect gradul de integrare

profesională a persoanelor cu dizabilități din România. Nu se știe câte persoane pun în

aplicare programul individual de reabilitare şi integrare socială (documentul elaboratde comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, în care sunt precizate activităţile

şi serviciile de care adultul cu handicap are nevoie în procesul de integrare socia lă) și planul

individual de servicii (documentul care fixează obiective pe termen scurt, mediu şi lung,

precizând modalităţile de intervenţie şi sprijin pentru adulţii cu handicap, prin care se

realizează activităţile şi serviciile precizate în programul individual de reabilitare şi integrare

socială). Nu se cunoaște numărul de persoane cu handicap care beneficiază de programe de

recuperare. Nu se cunoaște gradul de a bsorție în piața muncii a absolvenților școlilor profesionale. Nu se monitorizează sub raport calitativ ocuparea în piața muncii; conform



23

datelor Institutului Național de Statistică și rapoartelor europene, peste 3.000 de organizații

neguvernamentale ar realiza activități economice constante, sub diferite forme (ateliere

protejate/unități protejate autorizate/întreprinderi sociale etc.). Nu există forme

organizate de dezvoltare a abilităților profesionale. Nu există infor mații despre

tehnologia asistivă și nu există programe naționale pentru achiziționare de mijloace tehnice

care ar putea crea persoanelor cu dizabilități oportunități de integrare socială. Nu există o

strategie privind educația incluzivă; singurele date care ar putea da un semn asupra

dimensiunii incluziunii școlare sunt cele privind școlile integratoare, în sensul că au cadre

didactice de sprijin deși acestea sunt angajatele instituțiilor de învățămant special.

Monitorizarea asupra angajării nu cuprinde o perioadă suficientă pentru a elimina orice risc

de abandon din partea persoanei cu dizabilități iar serviciile de consiliere sunt rare și aproape

necunoscute

Factori care influențează ocuparea persoanelor cu dizabilități în România

Principalul factor care influenţează ocuparea persoanelor cu dizabilităţi este educaţia.

Din păcate, din acest punct de vedere, sistemul educaţional din România crează dezavantaje

majore pentru persoanele cu dizabilităţi. Astfel se obser vă că incidenţa

neşcolarizării şi a abandonului timpuriu este de şapte ori, respectiv de două ori mai mare

pentru persoanele cu dizabilităţi faţă de populaţia generală. Grupul cel mai dezavantajat din

punct de vedere al accesului la educaţie este format din persoane cu dizabilităţi fizice,

somatice sau vizuale, grave, din mediul rural. În plus calitatea educaţiei în învăţământul

segregat sau în învăţământul la domiciliu este percepută ca fiind mai slabă.

Fig. 4: Ocuparea persoanelor cu dizabilități după nivelul și tipul de școlarizare



24

Pe de altă parte, persoanele cu dizabilităţi au venituri semnificativ mai mici, faţă de

populaţia generală. Acest dezavantaj se extinde asupra întregii gospodării care include o

persoană cu dizabilităţi (venituri de circa 60% faţă de media naţională la nivel de gospodărie) şi

se păstrează chiar dacă persoana cu dizabilităţi are un loc de muncă (salariu mediu net este de

circa 65% din media naţională). Motivul cel mai frecvent menţionat de persoanele cu dizabilităţi

care nu îşi caută un loc de muncă este legat de problemele de sănătate. În ceea ce priveşte

capacitatea de muncă se observă diferenţe semnificative între capacitatea de muncă

autoevaluată şi capacitatea de muncă certificată oficial. Se observă, de asemenea, o corelaţie

mult mai puternică între ocupar e şi capacitatea de muncă autoevaluată, ceea relevă nevoia unor

instrumente de evaluare mai complexe.

Condiționarea acordării unor beneficii sociale de capacitatea de muncă se dovedeşte a fiun contra-stimulent pentru reîntoarcerea pe piaţa muncii. Dacă se re-angajează, cei ce primesc

pensie de invaliditate gradul I şi II trebuie să renunţe total la pensie. Luând în considerare că

locul de muncă poate fi pierdut oricând, iar rezultatul unei re-evaluări pentru obţinerea pensiei

este impredictibil (inclusiv prin încadrarea într-un grad mai uşor şi, prin urmare, acordarea unei

pensii mai mici) şi f oarte birocratic, majoritatea pensionarilor de invaliditate renunţă să mai

caute un loc de muncă şi ies practic din viaţa activă.

Circa 61% din persoanele cu dizabilităţi care au un loc de muncă sunt angajate de firme

private, 31% de instituţii publice sau companii cu capital majoritar de stat. Ocuparea segregată

în unităţi protejate este foarte scăzută, circa 1% (în anul 2009). Prin urmare, persoanele cu

dizabilităţi sunt angajate într-o pr oporţie covârşitoare, competitiv pe piaţa deschisă a for ţei de

muncă.

Fig. 5: Distribuția persoanelor cu dizabilități care au loc de muncă după angajator



25

S-au observat atitudini pozitive faţă de principiul integr ării persoanelor cu dizabilităţi pe

piaţa muncii, însă ceva mai multă reticenţă în ceea ce pr iveşte angajarea efectivă a acestora.

Motivele invocate de angajatorii din România includ preocuparea privind o productivitate mai

scăzută, necesitatea unei supervizări mai atente sau probabilitatea mai mare a a bsenţelor

datorate problemelor medicale. Angajatorii care au avut o exper ienţă de lucru cu persoanele cu

dizabilităţi însă, nu au confirmat aceste temeri, ba chiar din contr ă au menţionat o motivaţie mai

puter nică a acestora să rezolve sarcinile date.

6. Caracteristici ale personalităţii persoanelor cu cerinţe speciale

6.1.Componente bazale ale vieții psihice a deficienților mintali Dezvoltarea psihică a persoanelor deficienţă mintală urmează un drum specific, impregnat

de caracteristicile şi de gradul deficienţei. Vom face referi în continuare la specificul proceselor

psihice în deficienţă mintală : percepţia, reprezentarea, gândirea, memoria, limbajul, motivaţia şi

afectivitatea.

Deficienţii de intelect prezintă dificultăţi în culegerea şi organizarea informaţiei.

Deficienţii de intelect organizează adesea informaţia aproximativ ca subiecţii normali de vârstă

mai mică, deoarece ei manifestă o imaturitate a proceselor de tratare a informaţiei Aceasta

imaturitate de tratare a informaţiei depinde în raport de gradul handicapului mintal, experienţa

anterioară a subiectului şi de condiţiile stimulative sau nu în care se realizează activitatea

instructiv-educativă.

Deficientul de intelect desprinde din obiecte sau din imagini mai puţine detalii, acest

lucru fiind nu numai efectul exclusiv al incapacităţii în sfera senzorială, ci al unei lipse de

activism al sarcinii fixate de adult.

Lipsă de specificitatea a percepţiilor este deosebit de pronunţată în cazul figurilor

geometrice nu numai ca efect exclusiv al incapacităţii de natură senzorială ci şi al mascării unorelemente cu altele care se desprind mai uşor. Elementele periferice sau cele delimitate prin contur

sau culoare se delimitează mai uşor. Culoarea se impune mai uşor, dar forma, greutatea şi

materialul din care este confecţionat obiectul mai greu.. Chiar sărăcia vocabularului activ

determină nedelimitarea unor însuşiri, elemente ale obiectelor percepute



26

Trebuie de asemenea remarcat că, încercarea de fragmentare a obiectului în cât mai multe

parţi în vederea desprinderii a cât mai multe elemente îngreunează reconstituirea sintezei

obiectului. Acest lucru se datorează îngustimii câmpului vizual şi mai ales datorită faptului ca

elementele nu sunt analizate într-o anumită ordine şi nu sunt ierarhizate.

Îngustimea câmpului perceptiv, capacitatea redusă de a stabili pe plan intuitiv relaţia

dintre obiecte face ca orientarea în spaţiu a copiilor cu deficienţă mintală să fie dificilă.

Lipsa de perfecţionare a percepţiei în procesul repetat cu un obiect se explică prin inerţia

activităţii cognitive. Ca efect al activităţii instructiv educative, capacitatea de analiza şi sinteza se

îmbunătăţeşte pe linia desprinderii a cât mai multe însuşiri, dar rămâne sub nivelul atins de copiii

cu intelect normal.

Recunoaşterea imaginilor este mai dificilă decât recunoaşterea obiectelor. Deficienţele seconstată în perceperea imaginii unui obiect izolat pe un fond neutru, iar reactualizarea se face

prin actualizarea unor clişee verbale. S-a constatat astfel o disociaţie între percepţia imaginii şi

verbalizare. Imaginile în culori sunt recunoscute mai corect decât cele în alb-negru.

În reproduceri se constată nerespectarea proporţiilor. Inerţia psihică s-a manifestat prin

introducerea unor fragmente din modelul anterior, fragmente pe care nu le reprodusese atunci. În

execuţia lor, s-a constatat omiterea unor detalii, recunoaşterea greşită a construcţiei.

Capacitatea de recunoaştere prezintă dificultăţi mai ales dacă obiectele sunt plasate în alte

poziţii decât cele normale (de exemplu în cazul imaginii omului, a automobilului). Constanţa

percepţiei de mărime s-a dovedit a fi mai slabă decât la normali.

Caracteristicile percepţiei distorsionate, ca o consecinţă a activităţii nervoase superioare

deficitare influenţează celelalte procese psihice, ca şi structurile personalităţii.

Percepţia distorsionată influenţează nivelul reprezentării.

Tulburarea multidimensională intervenită la nivelul releului de reprezentare constituie una

din caracteristicile fundamentale ale organizării deficientului mintal.

Caracteristicile percepţiei distorsionate se îmbină cu particularităţile proceselor psihicesuperioare: gândire, limbaj, memorie, imaginaţie.

Dezvoltarea gândirii la handicapaţii mintali se produce cu întârziere datorită:

experienţei senzoriale sărace ce determină un contact dificil al copilului cu mediu;

nedezvoltării lim bajului;



27

particularităţilor acţiunii ce determină o slabă exersare a operaţiilor gândirii.

Analiza şi sinteza ca operaţii ale gândirii se exercită în orice acţiune de cunoaştere; se

dezvoltă în contact activ şi direct cu realitatea.

Analiza la limită presupune: sărăcia elementelor delimitate, slabă diferenţiere a

elementelor, recurgere la noţiuni difuze, nespecifice, limitarea la şabloane verbale, analiză

incompletă fără a fi urmată de sinteză.

Sinteza la handicapatul de intelect se caracterizează prin incapacitatea de a defini un

obiect, incapacitatea de a-i preciza totalitatea sa de caracteristici. Copilul deficient mintal se

opreşte, atunci când realizează sinteza, asupra unui element global de insuficientă diferenţiere.

Dificultăţile în procesul de analiza determină dificultăţi în comparare. Un proces de

comparare exersat în practică dezvoltă capacităţi de analiză. În procesul de educare acestedificultăţi scad pe măsură ce are loc dezvoltarea limbajului în prezentări, a noţiunilor şi a calităţii

limbajului. Procesul de educare se realizează pe baza unui material intuitiv bogat şi adecvat

Abstractizarea este delimitarea uneia sau a alteia dintre proprietăţilor obiectelor concrete

şi desprinderea de alte proprietăţi.

Generalizarea presupune reuniunea aditivă şi sinteza însuşirilor relevate ca fiind comune

mai multor obiecte sau situaţii. Generalizarea se desfăşoară nu pe baza delimitării elementelor

comune, esenţiale ci pe baza sesizării nemijlocite, nediferenţiate a unor asemănări pe care nu

întotdeauna le putem formula. Debilul mintal fuge din faţa sarcinii de generalizare, limitată la

operaţii incomplete de comparare, descriere, căutând refugiul în ceva mai uşor.

Caracterul concret al gândirii debilului mintal nu este gândirea concret intuitivă, ci este

determinat de incapacitatea de a se desprinde de concret, incapacitatea de a se desprinde de

particular de întâmplător. Concretivismul gândirii la handicapatul mintal este consecinţa tuturor

celorlalte operaţii mintale, nu numai a celei de concretizare, ci a sărăciei de elemente prin analiză,

prin slaba delimitare, prin incapacitatea de reveni la sinteza, prin tendinţele de înlocuire a

comparaţiei cu descrierea, prin dificultăţile de delimitare a trăsăturilor generale. Incapacitatea deconcretizare este legată de inerţia în plan verbal. Handicapatul mintal recurge la şabloane însuşite

anterior în locul unor expresii legate de situaţiile concrete pe care trebuie să le definească.

Gândirea se caracterizează la nivel superior şi prin strategii de inducţie şi deducţie.

Inducţia şi deducţia sunt inseparabile, fiind într -o unitate strategică a gândirii. Aceste strategii



28

influenţează calitatea operatorie a gândirii. Particularităţile operatorii ale gândirii handicapaţilor

mintali vor fi influenţate puternic de capacitatea acesteia de a recurge la strategii deductive sau

inductive. Indiferent de demersul strategic, handicapatul mintal repetă concentrat particularul. În

general în activitatea cu handicapaţii mintal se utilizează o strategie inductivă.

Bazându-se pe calitatea operaţiilor gândirii, înţelegerea la handicapatul mintal este

puternic afectată, mai ales sub aspectul acomodării şi al capacităţii de transfer. La handicapatul

mintal învăţarea se bazează pe memorarea materialului mult mai mult decât pe înţelegerea lui.

Dezvoltarea înţelegerii poate fi stimulată prin procedee similare simulării gândirii.

Rezolvarea de probleme este un proces de atingere a scopului cognitiv propus, de depăşire

prin mijloace cognitive a unui obstacol, în sensul transformării unei necunoscute în cunoscută.

Există o legătură foarte strânsă între capacitatea de rezolvare de probleme şi nivelul de înţelegere. La nivelul vocabularului, la debilii mintali acesta este mai limitat decât al normalilor, în

special sub aspectul cuvintelor - noţiuni cu caracter abstract. Aceste cuvinte sunt utilizate greşit în

contexte diferite de cel în care şi l-au însuşit.

Sunt sărac reprezentate cuvintele-noţiuni ce desemnează mărimea, relaţiile spaţiale,

caracteristicile psihice. Cu cât partea de vorbire este mai lipsită de suport concret, cu atât

utilizarea ei este mai sporadică. Se constată astfel predominarea substantivului faţă de celelalte

părţi de vorbire, mai mult decât la copii normali. Şi când sunt utilizate nu sunt suficient adecvate

contextului.

Numărul de verbe utilizat de câtre debili pentru a exprima acţiuni este mai mic. Proporţia

de adjective este mai mică, ceea ce face ca vorbirea să fie lipsită de coloratură stilistică.

Copiii debili mintali manifestă deficienţe şi sub aspectul capacităţii de a înţelege şi utiliza

comparaţii, epitete, şi metafore. Ei sunt însă capabili să aprecieze pozitiv un text, fără a preciza

criteriile pe baza cărora s-a realizat aprecierea.

Desprinderea sensului de context se realizează cu atât mai greu cu cât într -o frază sunt

mai multe cuvinte necunoscute şi cu cât situaţia redată în forma verbală este mai puţin familiarăcopilului.

În vorbirea spontană se actualizează, în primul rând cuvintele cu circulaţia cea mai largă.

Utilizarea greşită a unui cuvânt nu este întotdeauna determinată de lipsa acestuia din vocabularul

activ, ci mai degrabă datorită deficienţei de gândire, al lipsei de atenţie, a activismului redus.



29

Fraza debililor mintal, atât în scris ca şi în vorbire se distinge printr-un numai mai mic de

cuvinte şi prezintă o serie de caracteristici la nivelul construcţiei gramaticale: lipsă de acord a

verbului în număr şi persoană cu subiectul; omiterea subiectului; omiterea predicatului; repetarea

subiectului şi a predicatului la sfârşitul frazei.

Activismul redus al vorbirii se evidenţiază în faptul ca nu fac efort suficient pentru a-şi

mobiliza, organiza amintirile şi se constată o relatare superficială. Asociaţiile pe bază de

sonoritate explică numărul mare de repetiţii.

Cele mai frecvente tulburări ale imaginaţiei la debilii mintali sunt minciuna şi

confabulaţia.

Minciuna este modificarea intenţionată a adevărului şi se manifestă sub trei forme:

convenţională, utilitară, patologică. Aceasta din urma conţine trei categorii: vanitoasă, malignă şi perversă. Ea este prezentă la toate formele de deficienţă mintală situate la limita superioară.

Confabulaţia desemnează o stare de trăire a unor lucruri ce aparţin fanteziei copilului, dar

cu convingerea subiectivă că relatează un fapt real. Ea se constituie ca un mod de comportare

reacţională, proces de apărare sau de compensare ca urmare a unor condiţii de mediu dificil de

suportat. În acest sens ea constituie o caracteristică a debilului vanitos.

Atenţia se manifestă diferit în raport de gravitatea deficienţei. Debilul mintal se

caracterizează printr -o atenţie lipsită de tenacitate, atenţia voluntară e în genere instabilă, cu

aparentă de normalitate. Sunt prezente tulburări cantitative într -o manieră moderată, dar

predomină incapacităţile de concentrare manifestate prin neatenţie, inerţie, de indiferenţă, falsă

uitare.

Memoria , în majoritatea cazurile -exceptând deficienţele grave-, la debilul mintal nu se

modifică în mod evident, fiind considerată în formele uşoare şi medii ca având o funcţie de

compensare.

Capacitatea de reţinere este relativ mare, bazată însă pe o memorizare mecanică, lipsită de

supleţe, de utilizare a datelor în situaţii noi. O altă particularitate a memoriei la debilii mintali este slaba sa fidelitate. O serie

de specialişti, A. Binet, Th. Simon, W. Stern au subliniat lipsa de precizie în procesul de evocare,

introducerea unor elemente străine de situaţia dată, omiterea unor detalii, particularităţi ce

conferă un caracter absurd.



30

Debilul mintal se caracterizează printr-o motivaţie predominant extrinsecă, în sensul

incapacităţii de a fi capabil să realizeze trebuinţe superioare. Scopurile nu sunt formate numai pe

baza unei motivaţii ci şi prin implicarea proceselor afective. Se constată o exacerbare a motivelor

de bază, primare care determină o bulversare a motivaţiei în general. Ca urmare a acestor

trăsături, optimul motivaţional, adică perceperea sarcinii şi adecvarea motivaţională la ea este

exacerbată datorită existenţei unor interese stabile.

Interesele de cunoaştere la debilul mintal nu ajung la nivelul observat normali.

Procesele afective prezintă o serie de aspecte.

În primul rând se detaşează imaturitatea afectiv-emoţională. Manifestările emotive sunt

deseori exagerat de puternice în raport cu cauza care le-a produs. Emoţia de mânie ia uneori

proporţiile unei crize de furie, însoţită de reacţii agresive. Veselia se poate transforma în crize derâs nestăpânit.

Manifestările exterioare puternice sunt expresia efectului redus al capacităţii de a realiza

un control asupra centrilor subcorticali.

Totuşi nu toţi deficienţii mintali se caracterizează prin emoţii puternice. Unii au o

capacitate redusă de a stabili un contact afectiv adecvat cu adulţii.

O altă caracteristică este organizarea întârziată a formelor de comportament afectiv ca

urmare a faptului ca afectivitatea este intrinsecă structurilor de personalitate.

Insuficienţa controlului emoţional se manifestă fie sub forma unei dezordini sau reacţii

de prestanţă.

Carenţele relaţional-afective sunt grupate în : sugestibilitate, sentimentul de devalorizare,

absenţa sentimentului de identitate, deficienţe relaţionale, insatisfacţie afectivă:

Sugestibilitatea este în raport de gradul deficienţei şi este determinată de factorul

cognitiv în special în dificultatea de a sintetiza formele şi structurile parţiale în

structuri de ansamblu;

Sentimentul de devalorizare este determinat de suita eşecurilor şcolare ce conduc lainstalarea unui decalaj pedagogic între ritmul de muncă, înţelegerea situaţiilor,

capacitatea de analiză şi sinteză, comparare. La acestea se adaugă şi sentimentul de

inferiorizare ce poate duce la un fenomen de autosegregaţie.



31

Absenţa sentimentului de identitate se asociază cu sentimentul de devalorizare ce

determină personalitatea să devină extrem de vulnerabilă. Dificultăţile cognitive ce le

antrenează pe cele de inadaptare socială conduc la absenţa sentimentului de identitate;

Deficienţele relaţionale sunt o consecinţă a asocierii factorilor cognitivi, motorii şi

afectivi cu tulburările specifice;

Insatisfacţia cognitivă este prezentă în toate compartimentele de activitate

Caracteristicile sferei afectivităţii, sub influenţa unor cauze, determină o serie de

manifestări specifice la nivelul comportamentului. Dintre cele mai importante cauze noi le

amintim pe următoarele:

sentimentul frustrării;

exemplul negativ al altor persoane;

caracterul neinteresant al unor activităţi;

tradiţia socio-familială;

fuga de efort intelectual.

Ca atare vor exista o serie de manifestări comportamentale aberante, reacţii de ostilitate,

agresivitate în diverse grade, ceea ce va determina structurarea unei personalităţi dizarmonice,

deoarece devine dominantă satisfacerea sau insatisfacerea unor trebuinţe.

6.2. Caracteristici ale deficienţilor de auz

Unele forme ale handicapului de auz pot determina o întârziere intelectuală ca o

consecinţă a destructurării raportului dintre gândire şi limbaj.

C. Pufan , în 1982 arăta că surdul nedemutizat posedă gândire obiectuală în imagini şi

limbaj mimico-gesticular, dar acestea se desfăşoară în anumite limite ca urmare a faptului că ei

operează cu imagini generalizate, iar analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea

realizate preponderent prin vizualizare duc la o serie de caracteristici legate de concretism,

rigiditate, şablonism, îngustime şi inerţie în desfăşurarea activităţii de gândire.

Comparativ cu gândirea auzitorului, cea a surdomutului are un conţinut concret neevoluat,iar abstractizarea este prea puţin accesibilă acestor forme de gândire. Abstractizarea va deveni

treptat accesibilă în procesul gândirii noţional- verbale care evoluează odată cu demutizarea.

În procesul demutizării deficientul de auz trece treptate de la limbajul gestual la cel verbal

şi de la gândirea în imagini la cea noţional- verbală. În felul acesta informaţiile senzoriale se



32

completează cu cele intelectuale în care se vehiculează proprietăţi de cauzalitate şi esenţializare

ale obiectului. Pentru a ajunge într-un asemenea stadiu gândirea handicapatului de auz trece prin

faze diferite:

a)

gândirea vehiculează situaţii concrete cu obiecte şi imagini;

b) gândirea începe să se folosească de noţiuni verbale concrete;

c) gândirea atinge stadiul de folosire a noţiunilor şi sistemelor de relaţii abstracte care

permit elaborări de idei.

Evoluţia gândirii şi limbajului este dependentă de etapa demutizării în care se află

surdomutul pentru însuşirea comunicării verbale. În concret, etapele demutizării pot fi rezumate

la:

a.

Etapa premergătoare demutizării în care gândirea şi limbajul se bazează peimagini.

b. Etapa începerii demutizării- gândirea şi limbajul se realizează pe baza de

imagini şi parţial de cuvinte.

c. Etapa demutizării avansate- gândirea şi limbajul se realizează pe baza de

cuvinte şi parţial pe bază de imagini.

d. Etapa înfăptuirii demutizării în care gândirea şi limbajul au caracteristici relativ similare

cu ale persoanelor normale.(C. Pufan 1972,1982)

Ca urmare a dezvoltării gândirii şi limbajului se produc influenţe pozitive la nivelul

întregii activităţi psihice odată cu restructurarea personalităţii şi comportamentului subiectului pe

direcţia organizării, ordonării însuşirilor de personalitate şi de ierarhizare şi adaptare a acţiunilor

la situaţiile date.

La surd reprezentarea este un analog al noţiunii, dar nu şi un echivalent total al ei. Prin

specificul ei imaginea generalizată asigură conţinutul reflectării senzoriale şi senzorial- motrice,

în cazul de faţă având o încărcătură evident vizual- motrică. Treapta senzorială a cunoaşterii

(senzaţii şi percepţii) poartă pecetea limbajului mimico-gesticular şi a imaginilor generalizate,adică a reprezentărilor pe plan operaţional.

Memoria are aproximativ aceleaşi caracteristici cu ale normalului auzitor în sfera afectivă

şi motorie. Memoria cognitiv- verbală se dezvoltă mai lent în procesul demutizării în timp ce

memoria vizual- motrică şi afectivă este bine dezvoltată.



33

Imaginaţia la surd este capacitatea de crea reprezentări pe baza ideilor, senzaţiilor,

percepţiilor acumulate anterior cu o evidentă specificitate vizual- motorie.

Judecata şi raţionamentul la începutul demutizării se realizează pe bază de imagini şi

parţial pe cuvânt, iar la surdovorbitori pe bază de cuvânt şi parţial pe imagini.

Prin demutizarea surdomutului şi dezvoltarea vorbirii hipoacuzicului vocabularul se

îmbogăţeşte continuu şi se perfecţionează pronunţia astfel încât cuvintele învăţate înlocuiesc tot

mai frecvent exprimarea prin gesturi. Cu toate acestea handicapul de auz va influenţa şi în

continuare modul de exprimare şi calitatea vorbirii subiectului care se va menţine deficitară pe

linia exprimării, a intonaţiei, ritmului, a calităţii articulaţiei, ceea ce afectează inteligibilitatea

gândirii.

Există o relaţie strânsă între limbajul oral şi cel al semnelor de evoluţia căruia depindef uncţionalitatea dezvoltării comunicării şi integrării subiectului în societatea vorbitorilor.

Limbajul semnelor îi lipsesc pe surzi de posibilitatea inserţiei sociale. Prin învăţarea

limbajului gestual de timpuriu se pretinde trecerea directă de la limbajul semnelor la scriere fără a

se utiliza ca bază de învăţare vorbirea orală. Specialistul francez J. Lillo (1986) este de părere că

bilingvismul pragmatic al limbajului semnelor şi al celui oral (cuvântul) trebuie să fie introdus

parale în educaţia precoce a deficienţilor de auz. Astfel, trebuie să se asigure încă din educaţia

timpurie o comunicare eficace a copilului cu anturajul său.

Se apreciază că nivelul global al limbajului oral şi al celui scris ca şi al lecturii este foarte

scăzut în cadrul celor care folosesc preponderent metoda orală. Prin urmare folosirea metodei

orale pure chiar în educaţia timpurie înseamnă a lipsi copilul de o comunicare reală atâta timp cât

limbajul oral nu este bine instalat.

Dar trebuie precizat că exagerarea dezvoltării limbajului gesturilor poate deveni un

obstacol pentru însuşirea limbajului oral.

Surzii adulţi se dezvoltă mai bine atunci când au posibilitatea unei duble inserţii: în

societatea auzitorilor şi în comunitatea lor.Deficientul de auz dispune de toată gama de procese afective. Datorită absenţei cuvintelor

şi a contactelor cu auzitorii viaţa afectivă poate fi mai scăzută, relaţiile afective se limitează mai

ales la familie, rude, vecini, colegi. După conţinut procesele afective sunt mai puţin

conceptualizate, se leagă mai ales de fapte trăite, având condiţionare profund intuitivă, după



34

formă au de suferit procesele afective în absenţa dezvoltării limbajului, se observă dificultăţi în

atingerea unor parametrii rafinaţi, precum sentimente înalte, pasiuni.

În planul personalităţii, studiile efectuate de o serie de specialişti au relevat o serie de

caracteristici: introversie, imaturitate, egocentrism, impulsivitate, neinfluenţabilitate şi rigiditate.

Subiecţii surzii au fost caracterizaţi ca fiind puţin empatici şi foarte introspectivi. Deşi, aceste

concluzii pot fi discutabile, datorită instrumentelor de investigare folosite, la nivelul literaturii de

specialitate găsim foarte des, când ne referim la personalitatea persoanele surde, termenul de

”imaturitate emoţională”.

Pe lângă studiile referitoare le caracteristicile personalităţii, regăsim preocupări referitoare

la interesele persoanelor cu deficienţă de auz. Acestea se dezvoltă dacă subiecţii respectivi sunt

incluşi într -un sistem educaţional. Există condiţii pentru diversificarea intereselor acestora înmăsura în care identifică noi domenii de cunoaştere şi în măsura în care îşi perfecţionează

comunicarea verbală. Se semnalează anumite conflicte între interese, posibilităţi şi aspiraţii.

Aceste conflicte au intensităţi diferite, în funcţie de gradul delimitării intereselor, de

structurile cognitive ale deficientului de auz. În deliberarea profesiei sunt influenţaţi de modelele

din familie, apoi cele ale profesorilor, mass- media, caz în care de multe ori def icienţii de auz îşi

dezvoltă aspiraţii care nu concordă cu capacităţile lor specifice psihofizice. Interesele pot fi de

cunoaştere şi profesionale, factorul cel mai important în formarea intereselor fiind şcoala.

6.3. Caracteristici ale vieţii psihice la deficienţii de vedere

În cazul deficienţei vizuale, ca şi a altor tipuri de deficienţa, se manifestă anumite tipuri

de mecanisme compensatorii, menite să suplinească, într -un fel sau altul, capacitatea funcţională

pierdută sau diminuată. O mare importanţă o au, la deficienţii vizuali, modalităţile senzoriale care

suplinesc vederea sau trăsăturile de caracter care susţin realizarea unei autonomii personale.

Nevăzătorul poate obţine pe cale tactil- kinestezică sau auditivă o mare bogăţie de

informaţii pe care cei cu vedere normală le obţin numai pe cale vizuală.

Pentru a fi înţeleasă ca un fenomen integral, compensaţia trebuie privită înainte de toateca un mod de adaptare. În condiţiile apariţiei unei deficienţe vizuale, problema adaptării, sau a

readaptării, capătă o importanţă sporită, fiind mobilizate disponibilităţi care altfel ar fi rămas

neutilizate. Relaţiile organismului cu mediul înconjurător trebuie refăcute în condiţiile în care o

funcţie senzorială esenţială este total sau parţial lezată. Se stabilesc noi corelaţii între analizatorii



35

intacţi, ale căror “informaţii” sunt confirmate de practică. În lipsa surselor vizuale, importanţa lor

creşte. Ei devin capabili de diferenţieri din ce în ce mai fine în limitele sensibilităţii lor. În cazul

unei ambliopii reeducabile are loc un proces invers, de dezinhibare a zonelor vizuale şi de

restabilire a relaţiilor lor intersenzoriale.

În primul rând modul de compensare este condiţionat de deficienţa primară, adică de

natura, gradul, gravitatea şi cauzele deficienţei vizuale, de eventualele deficienţe asociate.

Altfel compensează un copil atins de cecitate totală şi altfel un ambliop. Într -un fel

compensează un miop şi într -alt fel un hipermetrop. Îngustarea câmpului vizual este altfel

compensată decât pierderea câmpului profunzimii. În felul cum se manifestă compensaţia

contează şi vârsta la care a apărut deficienţa vizuală, adică instalarea timpurie a mecanismelor

compensatorii sau formarea lor târzie, în interferenţă cu deprinderile deja existente şi în condiţiileunor stări afective negative.

Existenţa frecventă a unor consecinţe secundare negative ale deficienţei complică situaţia,

căci şi ele trebuie compensate, ele handicapându-l pe copil tot atât de mult cât şi deficitul primar.

Consecinţele negative pot apărea pe planul dezvoltării fizice, intelectuale, psihomotorii şi

afectiv – atitudinale, solicitând forme specifice de compensare. Procesele psihice pot sprijini dar

pot şi contracara bunul mers al compensaţiei. Trăsăturile tipologice şi particularităţile

individuale: fire activă sau pasivă, tip extravert sau introvert, instalare rapidă sau lentă a

reflexelor etc, îşi au, şi ele, un rol condiţionat în procesul compensaţiei.

Trebuie să apreciem dacă metodele de compensare folosite servesc realmente depăşirii

dificultăţilor întâmpinate de aceşti copii şi dacă nu cumva ele au efecte secundare nedorite,

dăunătoare.

De exemplu, un ambliop care, pentru a-şi compensa deficienţa, practică predominant o

investigare tactilă, chiar dacă nu elimină complet vederea. În felul acesta el obţine, într -adevăr, o

imagine mai precisă a obiectului percepţiei. Pipăitul se dovedeşte productiv. Se întâmplă însă că,

obişnuindu-se să perceapă pe cale tactilă şi renunţând din ce în ce mai mult la exerciţiul vizual,vederea lui devine din ce în ce mai puţin eficientă, fiindcă nu este utilizată. În acest caz, modul de

compensare care-l ajută pentru moment se dovedeşte nociv pe termen lung şi educatorul va trebui

să intervină. Dacă însă copilul suferă de glaucom infantil şi ştim de la medicul oftalmolog că el

îşi va pierde în curând vederea şi deci trebuie sa-şi perfecţioneze percepţia tactilă, pentru a putea



36

fi pregătit unei noi situaţii, atunci vom considera că aceeaşi modalitate de compensare este

pozitivă.

Nevăzătorul care îşi compensează sentimentul de frustrare prin efortul de a reuşi într -un

domeniu în care simte că are posibilităţi, compensează în sens pozitiv, desigur. Totuşi, închiderea

în sine şi stările de reverie consolatoare în care se refugiază un nevăzător care se simte

inferiorizat şi insecurizat, chiar dacă reprezintă un mecanism imediat de apărare a Eu-lui, pot

duce în cele din urmă la anumite forme de nevroză.

La nevăzători, tendinţa de amplificare a reacţiilor de orientare şi de apărare faţă de stimuli

auditivi este o compensare spontană. La unii ambliopi, ochiul apropiat de obiect sau obiectul

apropiat de ochi, în care caz se elimină şi convergenţa, constituie o formă de compensare

spontană, adesea nocivă.Se pot distinge, pe de o parte compensarea spontană, care se poate manifesta în afara

acţiunii educaţionale iar pe de altă parte compensarea dirijată, ale cărei mecanisme sunt stimulate

şi dezvoltate în mod deliberat, ca parte a unui sistem de educaţie. Compensaţia se poate învăţa.

Uneori compensarea dirijată constă într -un proces de autoeducaţie, pe care copilul îl desfăşoară la

îndemnul şi sub îndrumarea educatorului.

Uneori compensarea spontană se realizează nu numai prin mecanismele naturale de

adaptare dar şi cu ajutorul unor instrumente, aparate sau alte instrumente ajutătoare, de natură

tehnică (A. Rozorea, I. Muşu, 1997). O simplă lupă folosită de elevul ambliop poate ajuta

compensaţia prin mijloacele restante ale analizatorului vizual.

Bastonul alb este un instrument simplu dar foarte util, f acilitând compensarea prin ceilalţi

analizatori. Există aparate opto-electronice care îi ajută pe cei cu cecitate nocturnă, iar altele

pentru cei cu cecitatea culorilor. Există o mare varietate de aparate care sprijină procesele

compensatorii ale nevăzător ilor, convertind semnalele vizuale în semnale sonore sau vibro-

tactile. Pentru ca nevăzătorul să se poată adapta bine la mediu este necesar ca si mediul să -i ofere

mijloace corespunzătoare.Cea mai importantă distincţie pentru orientarea proceselor compensatorii se referă la

direcţia recuperatorie pe care o permite gradul deficienţei vizuale.



37

În cazul cecităţii totale sau aproape totale se realizează înainte de toate o compensaţie

intersistemică , în sensul că funcţia vizuală deficitară este înlocuită prin aportul eficient al

celorlalte modalităţi senzoriale.

În cazul ambliopiei moderate, când sunt afectate unele subfuncţii ale analizatorului vizual

dar rămân rezerve funcţionale la nivelul celorlalte subfuncţii, deci când vederea poate fi utilizată

şi chiar are şanse de dezvoltare, are loc compensaţia intrasistemică, adică prin posibilităţile pe

care le ascunde chiar analizatorul vizual. Compensaţie nu înseamnă deci neapărat înlocuirea cu

un alt analizator.

În cazurile intermediare, aceste două forme de compensaţie sunt corelate. Evolutiv,

organismul încearcă întâi să compenseze pe seama elementelor intacte ale sistemului lezat,

mobilizând deci posibilităţile vizuale, dar când calea aceasta se dovedeşte ineficientă are locsubstituirea cu alte sisteme senzoriale.

Compensaţia intersistemică - înseamnă că funcţia vizuală este înlocuită cu alte modalităţi

senzoriale rămase intacte. Pentru a suplini vederea sunt folosite la maximum şi interpretate

relevant informaţiile oferite de celelalte simţuri. Importanţa lor biologică creşte pe măsură ce

scade vederea. Simţul tactil este primordial pentru instruirea şi în general pentru educarea

nevăzătorilor. Citit- scrisul în Braille dar şi folosirea cubaritmului la aritmetică, a hărţii în relief la

geografie şi a multor alte forme de material didactic se bazează pe percepţie tactilă. Dar nu este

vorba de o percepţie exclusiv tactilă, ci de regulă tactil - kinestezică. Senzaţiile kinestezice şi cele

tactile au la bază analizatori diferiţi dar ele se îmbină în activitatea cognitivă căci copilul cunoaşte

prin palparea cu mana în mişcare. Datorită unui pipăit activ el poate percepe forma, volumul,

mărimea, substanţa, duritatea, asperitate şi numeroase alte calităţi ale obiectelor. La nivelul

micro-spaţiului, palparea deţine o echivalenţă informaţională de grad înalt cu văzul.

O caracteristică a compensării prin acest contact dinamic este faptul că se realizează prin

senzaţii succesive din care se construieşte mintal imaginea globală. În condiţiile spaţiului mare,

rolul compensator principal îl preia de regulă auzul . Asigurând cunoaşterea de la distanţă, el îioferă nevăzătorului nu numai informaţie dar şi securitate. Stimulii sonori semnalizează prezenţa

unor obiecte, starea şi acţiunea lor, distanţa, direcţia ş.a. Nevăzătorul poate afla pe cale auditivă

din ce direcţie vine un vehicul, poate recunoaşte după zgomotul paşilor o persoană, poate localiza

poziţia celui care i se adresează. Toate acestea se deprind prin exerciţiu.



38

Un nevăzător exersat poate stabili auditiv dacă încăperea în care se află este mică sau

mare, este înaltă sau joasă. El poate identifica spaţiile goale dar şi obstacolele, căci senzaţia de

obstacol are la bază receptarea auditivă a sunetelor reflectate.

Compensaţia intersistemică include şi participarea senzaţiilor olfactive. Mirosurile

receptate semnalizează prezenţa multor obiecte şi a calităţilor lor, a distanţei şi direcţiei. Tot aşa

creşte valoarea informaţională a celorlalte căi senzoriale.

Pe baza exercitării pe care o impune deficienţa însăşi şi în situaţia în care atenţia se

concentrează asupra atenţiei analizatorilor valizi, copiii nevăzători devin capabili de diferenţieri

auditive, tactile etc. din ce în ce mai fine.

Compensaţia intrasistemică - acest tip de compensare este propriu în special copiilor cu

deficienţă vizuală parţială- ambliopi.Compensaţia intrasistemică reprezintă tendinţa organismului de a utiliza acest potenţial

restant, deci de a compensa chiar pe seama analizatorului vizual. Practic, aceasta înseamnă

încercarea de a se ajunge la o imagine vizuală mai bună cu potenţial fiziologic existent.

În funcţie de caracterul şi gravitatea afecţiunii, de componentele receptorului care sunt

lezate sau de subfuncţiile tulburate se constată o mare varietate de forme de compensare

intrasistemică spontană. Unele au eficienţă redusă, altele ajută mai mult. Unele apar ca reflexe

inconştiente, altele cu un anumit grad de conştientizare.

Acelaşi rol compensator pe care la elevii nevăzători îl au reprezentările tactil-kinestezice,

la elevii ambliopi îl au reprezentările vizuale. Şi aici are loc confruntarea cu imaginea

generalizată, de data aceasta în cadrul explorării vizuale. Numeroase cercetări efectuate în şcolile

pentru ambliopi au demonstrat rolul imaginilor generalizate în compensarea vederii slabe.

Atât în cazul nevăzătorilor cat şi cel al ambliopilor se remarcă locul mai mare pe care -l

ocupă memoria voluntară, intenţională în activitatea psihică. Ei caută să reţină cat mai bine

informaţiile percepute sau cunoscute pe cale logico-verbală pentru a le putea folosi şi a se orienta

mai uşor în situaţii similare. Se observă, de exemplu, că nevăzătorul care străbate pentru primaoară un anumit drum, însoţit de un văzător, caută să reţină diferite puncte de reper pentru a se

putea descurca apoi şi singur. El ştie mai bine decât noi cate staţii sunt pe un anumit parcurs cu

tramvaiul, cate intersecţii are de trecut pană la locul spre care se îndreaptă, unde va întâlni o



39

denivelare etc. Efortul continuu de a memora, a reţine şi a reactualiza devine o calitate a

memoriei lui, a cărei formare merită să fie încurajată de pedagog.

Un mare ajutor în desfăşurarea analizei vizuale a unei imagini neclare este găsit de elevul

ambliop în raportarea la o ipotetică noţiune-gen, ale cărei note îi sunt cunoscute. Dacă primele

indicii îl duc pe elev la ipoteza că tabloul reprezintă un ani -mal, de exemplu îi va fi mult mai uşor

să identifice detaliile. Experimente în care se asigură o raportare corectă la noţiunea-gen au

probat că ea ajută considerabil diferenţierea componentelor unui tablou, înţelegerea relaţiilor

dintre ele şi în general o analiză vizuală de altfel foarte dificilă sau chiar imposibilă. În cazul

ambliopiei, gândirea se manifestă în egală măsură în sprijinirea sintezei senzoriale a elementelor

distinse separat. Adesea numai cu sprijinul gândirii, ajutată uneori de o imaginaţie bogată , elevii

ambliopi cu câmpul vederii îngustat îşi pot forma imaginile mintale ale obiectelor pe care nu le pot cuprinde vizual, în ansamblul lor.

Nu este de ignorat faptul că prin activităţi logico-verbale şi imaginative a unei activităţi

senzoriale imposibile în anumite cazuri de ambliopie, de ex. perceperea muntelui la care privirea

nu ajunge, ascunde şi riscul unei îndepărtări de realitate. Există multe aspecte ale realităţii la care

elevul ambliop, ca şi cel nevăzător, nu poate accede pe cale intuitivă.

În cazul copiilor ambliopi, explorarea atentă măreşte şansele unei identificări corecte a

obiectului percepţiei. La nevăzători, fineţea diferenţierilor tactile sau auditive este legată şi de

efortul atenţiei. Nevăzătorii compensează în bună măsură prin concentrarea atenţiei şi prin

stabilirea ei. Rolul atenţiei este esenţial, dar încordarea atenţiei ascunde şi pericolul unei stări de

supra solicitare nervoasă. Nevăzătorii şi ambliopii care lucrează în ritm constant şi productiv au

dificultăţi neaşteptate când li se cere să treacă la un alt tip de activitate, având nevoie de un timp

de adaptare mai mare. Atenţia lor este distrasă cu greu dar se şi restabileşte mai greu dacă a fost

distrasă.

Chiar dacă eventualele resturi de vedere pot aduce un sprijin cognitiv mai mic sau mai

mare, informaţia principală de care dispun nevăzătorii se obţine în principal pe seama celorlaltemodalităţi senzoriale, în special prin complexul funcţional tactil-kinestezic şi pe cale auditivă.

Mai multe cercetări pentru verificarea copiilor nevăzători au dus la concluzia că : “Copiii

nevăzători de vârstă şcolară mică au un bagaj sărac de reprezentări în comparaţie cu copiii

văzători de aceiaşi vârstă”. Un fapt caracteristic este caracterul lacunar al unor reprezentări ale



40

nevăzătorilor. În cazul ambliopilor din clasele mici , reprezentările sunt incomplete, sărace în

detalii şi chiar greşite. Se fac greşeli în aprecierea formei şi mărimii obiectelor, a culorilor lor. Ca

şi la nevăzători, lipsurile reprezentărilor sunt mascate printr -un limbaj fără acoperire intuitivă.

Astfel de reprezentări sunt prea puţin operante în activitatea teoretică şi practică, ceea ce explică

unele greutăţi la învăţătură.

Numeroase studii au scos în evidenţă productivitatea sporită a memoriei nevăzătorilor.

Memoria nu se dezvoltă de la sine, ci datorită solicitării ei mai intense şi mai frecvente, datorită

exercitării ei. Ea se perfecţionează pentru că nevăzătorul are foarte mare nevoie de ea.

Deficienţa vizuală ca atare nu afectează procesele superioare de cunoaştere. În măsura în

care îşi exercită rolul compensator, gândirea deficientului vizual are şansa unei dezvoltări întru

totul normale, în raport cu potenţialul intelectual al fiecărui copil. După cum se ştie din rândulnevăzătorilor s-au ridicat reprezentanţi remarcabili ai intelectualităţii. Cum se explică atunci

faptul că într -o clasă de nevăzători sau ambliopi nivelul mediu intelectual este de regulă mai

scăzut decât într-o clasă corespunzătoare de copii cu vedere normală? Subdezvoltarea intelectu-

ală nu este cauzată de deficienţa de vedere; dimpotrivă, sunt cazuri în care tulburările funcţiei

vizuale apar ca sindroame ale handicapului mintal .(C. Păunescu, I. Muşu , 1997). În cazul

elevilor ambliopi care au trecut prin şcoala de masă se întâmplă ca învăţătorii să-i reţină în clasele

lor pe elevii cu vedere slabă dar cu nivel intelectual ridicat şi să-i trimită la şcoala pentru

ambliopi pe cei cu nivel intelectual scăzut. Are loc deci o selecţie prealabilă, care se reflectă

asupra fizionomiei unei clase de ambliopi.

Unele cercetări comparative apreciază că la vârsta intrării în şcoala primară întârzierea

dezvoltării fizice ar fi de circa 2 ani (V. Preda). La vârsta de 17 ani această întârziere nu ar fi

decât de circa 1 an, în special în înălţime li greutate. S-a mai constatat o insuficientă dezvoltare a

musculaturii, laxitate musculară şi ligamentară, aspect atrofic : membre subţiri, torace îngust;

nivel mai scăzut al forţei fizice şi al rezistenţei. Deficitul lor limitează mişcarea iar limitarea

mişcării accentuează deficitul: mişcări reţinute, şovăitoare, economie de mişcări. Deficitul apare pregnant şi pe planul motricităţii manuale : la început mâinile nevăzătorului sunt “oarbe”, adică el

nu ştie să exploreze tactil-kinestezic, are dificultăţi în a coordona mişcările celor două mâini

pentru a apuca un obiect. Nivelul scăzut al dexterităţii manuale se datorează şi lipsei unei

conduceri vizuale a mişcărilor mâinilor .



41

Mersul nevăzătorilor este descris ca fiind rigid, nesigur, ezitant, uneori cu capul înainte,

ridicând mult piciorul, aşezând apoi talpa cu grijă (“mers de barză”), cercetând solul cu vârful

pantofului, prelungind sprijinul bilateral pe sol înainte de a face următorul pas. Braţele nu se

mişcă simetric în timpul mersului , ci atârnă în jos.

Mobilitatea scăzută accentuează dizarmonia dezvoltării fizice. Nu sunt antrenate

corespunzător toate grupurile musculare, unele rămân subdezvoltate.

Se pare că nevăzătorul capătă mai greu conştiinţa propriului corp şi reprezentarea

acestuia, adică ceea ce numim de obicei schema corporală. El nu se vede în oglindă, nu vede

diferitele părţi ale corpului său şi raporturile acestuia cu obiectele înconjurătoare. Aceasta este o

dificultate în construirea identităţii sale corporale. Rămânerea în urmă în dezvoltarea fizică este

însoţită adesea de atitudini posturale deficiente : capul şi gatul aplecate înainte sau înclinatelateral, umerii căzuţi; care cu timpul devin deprinder i.

La toate acestea se adaugă uneori manierisme, ticuri, stereotipuri, uneori dizgraţioase

cunoscute sub numele de blindisme : legănarea capului, a braţelor, a picioarelor, frecatul mâinilor

etc. . Sunt mişcări parazitare, fără funcţie de comunicare cu mediul, foarte greu de dezrădăcinat.

Ele apar pentru că nevăzătorul nu are conştiinţa că este văzut. Pentru a facilita integrarea lui

printre văzători trebuie ajutat să se debaraseze de astfel de blindisme.

Pentru nevăzători, lipsa vederii înseamnă lipsa unor stimuli ai mişcării, lipsa orientării,

imposibilitatea prevenirii unor pericole ce l-ar putea pândi. El nu are controlul vizual asupra

obiectelor din jur şi nici asupra propriilor mişcări, pe care să le corecteze pe parcurs. Această

îngrădire a libertăţii de mişcare şi lipsă de independenţă în mişcare explică scăderea tendinţei

spre mişcare şi creşterea tendinţei spre sedentarism şi pasivitate a unor copii nevăzători.

Nevăzătorii au o mare capacitate empatică, se simt atraşi de mediul social înconjurător, au

o mare deschidere faţă de cei din jur şi o nevoie avidă de afecţiune. În opoziţie cu portretul

negativ se poate schiţa şi un portret pozitiv pentru nevăzătorii care şi-au compensat bine

handicapul. El ştie să-şi folosească forţele de cunoaştere senzorială şi logico-verbală, elstăpâneşte instrumentele muncii intelectuale şi ale unor activităţi practice. Îşi cunoaşte limitele

dar li posibilităţile , şi este încrezător în forţele lui . Nu aşteaptă să fie asistat; este autonom. Este

deschis faţă de lumea înconjurătoare şi împăcat cu sine, capabil să iubească şi să fie iubit.



42

7. Antreprenoriatul social- sursă de angajare a persoanelor cu disabilităţi

Antreprenoriatul este procesul de a iniţia o afacere ca urmare a identificării de

oportunităţi. De cele mai multe ori, antreprenoriatul este dificil de iniţiat, iar o mare parte din

aceste iniţiative demarate falimentează. Activităţile antreprenoriale sunt substanţial diferite,

depinzând de tipul de organizaţie iniţiată, iar antreprenoriatul în sine, poate lua diferite forme, de

la proiecte individuale până la iniţiative de proporţii mari, care să creeze locuri de muncă. În

efortul lor de a derula astfel de activităţi, viitorii antreprenori sunt susţinuţi în demersul lor de un

număr mare de organizaţii - agenţii guvernamentale, incubatoare de afaceri sau chiar organizaţii

non-guvernamentale.

Antreprenoriatului are o contribuţie semnificativă în cadrul societăţii şi în procesul dedezvoltare, unele din beneficiile sale evidente fiind:

crearea de noi pieţ e – datorită capacităţii creative şi a resurselor de care beneficiază,

antreprenorii pot veni în întâmpinarea unor nevoi noi, cu produse inovative

descoperirea de noi resurse - antreprenorii sunt de cele mai multe nemulţumiţi de

materiale sau resurse tradiţionale şi caută să găsească alternative pentru a-şi uşura

activitate şi pentru a-şi îmbunătăţii performantele.

mobilizarea capitalului de resurse - prin statutul de organizatori şi coordonatori ai

procesului de obţinere al unui produs, antreprenorii sunt direct responsabili de buna alocare a

capitalului şi a resurselor umane. Combinarea eficientă a acestora le oferă avantaj competitiv.

introducea de noi tehnologii, industrii şi produse - inovatori şi iubitori ai riscului,

antreprenorii profită de orice ocazie pentru a transforma o oportunitate în profit.

crearea de locuri de muncă- milioane de slujbe sunt create de către sectorul privat,

aflându-se in topul categoriilor de angajatori.

Antreprenorul reprezintă de cele mai multe ori forţa necesară pentru a ajunge la progres

economic, prin inovare, investire de resurse şi dorinţa de progres prin exploatarea de noi

oportunităţi. Antreprenorul în activitatea sa creează noi moduri de a defini problemele; el aduce

inovaţie, creativitate, iniţiativă, acţiune directă şi valorificarea oportunităţilor.

Conceptul de antreprenoriat social este foarte cunoscut in SUA si tarile vest europene si

este caracterizat de către Gary McPherson, Director Executiv al Centrului Canadian pentru



43

Antreprenoriat Social, drept “combinarea esenţei afacerilor cu cea a comunităţii, prin

intermediul creativităţii individuale” Antreprenoriatul social este activitatea unui

antreprenor social, care derulează activităţi generatoare de profit pentru susţinerea unor

cauze sociale. Noutatea conceptului constă în estomparea graniţelor dintre sectorul business şi

cel social. Pe lângă organizaţii non- profit, antreprenoriatul social include activităţi care au ca

scop obţinerea de profit, cum ar fi bănci pentru dezvoltarea comunităţii si organizaţi i ce îmbina

elemente specific sectorului business şi non- profit (de exemplu adăposturi sociale care desfăşoară

contra cost activităţi de recalificare profesionala si oferă locuri de muncă).

Pentru a sintetiza misiunea antreprenoriatului social şi de ce devine vital pentru

dezvoltarea societăţii şi progresul economic prezintă o sinteză a beneficiilor pe care genereazăîn

comunităţile în care îşi desfăşoară activitatea: o Creşterea numărului de persoane angajate. Activităţile de antreprenoriat social

creează slujbe şi oportunităţi. În acelaşi timp, se creează oportunităţi de angajare sau training

pentru categorii defavorizate sau devin în sine legătura între piaţa muncii şi şomeri.

o Inovaţie şi crearea de noi bunuri şi servicii pentru nevoi sociale care nu sunt

adresate de societate. Ca şi în cazul antreprenoriatului, întreprinderile sociale aplică şi dezvoltă

inovaţia pentru a realiza dezvoltarea de noi bunuri şi servicii. Probleme sociale adresate cel mai

frecvent de către de întreprinderile sociale la acest moment sunt: HIV/SIDA, persoanele cu

handicap mental sau fizic, analfabetismul, abuzul de droguri etc.

o Creează capital social pentru a veni în întâmpinarea dezvoltării sociale şi

economice durabile .

o Promovează echitatea socială prin adresarea necesităţilor persoanelor

dezavantajate. Întreprinderile sociale adresează probleme sociale şi încearcă să atingă impact

continuu şi sustenabil prin misiunea lor socială şi nu prin maximizarea profitului.

o Demonstrează un acut simţ al responsabilităţii faţă de persoanele pe care le

deservesc şi pentru consecinţele acţiunilor întreprinse. Pentru că legile pieţei nu eliminăautomat procesele sociale ineficiente, antreprenorii sociali caută să se asigure că întreprinderile

lor sunt întotdeauna, în primul rând, în beneficiul comunităţii. Aceasta presupune a încerca să-i

înţeleagă, să estimeze corect nevoile şi avantajele celor ce urmează să beneficieze de acţiunile

lor, ceea ce de cele mai multe ori se traduce în strânse legături cu comunităţile pe care le servesc.



44

Antreprenorii sociali sunt reformatorii si cei care revoluţionează mediul in care trăiesc

având totodată o misiune sociala. Ei căuta sa facă schimbări sistematice si îmbunătăţiri

sustenabile, concentrându-se asupra adevăratelor cauze ale problemelor sociale mai degrabă decât

sa trateze simptom. Fundamentală pentru un antreprenor social este misiunea socială pecare şi-o asumă.

Aceasta misiune este ceea ce deosebeşte un antreprenor social de un antreprenor de

afaceri sau chiar de o companie responsabilă social. Realizarea de profit sau deservirea nevoilor

consumatorilor pot fi printre obiectivele unui antreprenor social, dar acestea sunt numai

modalităţi de atingere a scopului social, de realizarea de servicii sociale..

Acolo unde majoritatea oamenilor vad probleme, antreprenorii sociali văd oportunităţi; în

acţiunile lor, aceştia nu sunt îndemnaţi doar de percepţia asupra unei nevoi sociale sau decompasiune, ci mai degrabă de viziunea de a îmbunătăţi lucrurile si sunt determinaţi sa pună în

practică aceasta viziune. Antreprenoriatul social vine să completeze şi să susţină activitatea

asistenţilor sociali.

Cercetări comparative (Bernier, Estivill & Vaadou, 1997) cuprinzând şase ţări

(Austria,Belgia, Franţa, Germania, Italia şi Spania) au demonstrat că în ultimul deceniu,

întreprinderile sociale au creat 300.000 de locuri de muncă, determinând integrarea persoanelor

aflate într-o situaţie precară, precum şi a celor cu dizabilităţi fizice, psihice şi sociale. Studiul a

mai demonstrate capacitatea inovatoare a acestora de a identifica noi nevoi, mecanisme de

implicare şi participare, forme de integrare intermediară sau permanentă, precum şi adoptarea

unei abordări orizontale (ocupare, sănătate, instruire, locuire).

Un alt studiu (GES-Fundaţia Macif, 1999), bazat pe monitorizarea a 33 de proiecte

franceze şi italiene coordonate de tineri pentru a crea noi locuri de muncă prin economia socială,

a concluzionat că pe durata a doi ani, aceste proiecte au generat o medie de şase locuri de muncă

permanente, deşi au beneficiat de măsurile de sprijinire a angajării tinerilor, adoptate în Franţa în

1997. Din punct de vedere calitativ, s-au putut distinge: (1) proiecte care au fost nevoite săsupravieţuiască de pe urma serviciilor pe care le-au livrat pe piaţă, păstrându-şi, în acelaşi timp,

obiectivul lor social; (2) proiecte care combinau furnizarea unor asemenea servicii cu venituri

provenite din exterior şi cu efortul de integrare a angajaţilor proprii, pentru care primeau



45

subvenţii din sectorul public; şi (3) proiecte angajate în activităţi dintr -o anumită zonă din

domeniul social, al mediului şi din cel cultural şi care aveau şanse reduse de a-şi vinde serviciile

Întreprinderea socială– tipologii şi caracteristici

O definiţie simplificată a întreprinderii sociale plasează această entitate la intersecţia

sectorului de afaceri şi sectorului non- profit tradiţional, întreprinderea social prezentându-se ca

un hibrid. Schimbarea aşteptărilor organizaţiilor non- profit de a atinge un impact social de scară

mai largă şi în acelaşi timp să îşi diversifice sursele de finanţare a fost considerat ca factor major

în apariţia hibridului non-profit, parte pentru profit, parte non- profit. La această intersecţie a

sectorului de afaceri şi non- profit tradiţional se regăsesc întreprinderile sociale.

În unele cazuri, în care o afacere are în misiune şi implicarea socială, dacă se regăseşte

alături de o organizaţie non-guvernamentală pe care să o susţină financiar, poate fi consideratăîntreprindere socială. Totuşi, nu se califică drept întreprinderi sociale firmele care derulează

activităţi de responsabilitate social corporatistă, chiar dacă susţin financiar un ONG.

Clasificarea întreprinderilor sociale se pot realiza după două criterii principale: după

orientarea misiunii şi după nivelul integrării programului social în activitatea comercială. Din

punct de vedere al orientării misiunii există trei categorii de întreprinderi sociale:

1. Centrate pe misiune. Întreprinderea social este creată pentru unicul motivul de a

promova misiunea acesteia, utilizând un model de auto-finanţare. Un exemplu de acest tip de

organizaţie îl reprezintă organizaţiile care angajează persoane cu dizabilităţi sau instituţii de

microfinanţare.

Din punct de vedere al nivelului integrării programului social în activitatea comercială,

programele sociale şi activităţile de business sunt acelaşi lucru. Organizaţiile non-guvernamentale

creează întreprinderi sociale integrate în mod expres pentru scopuri legate de programe.

Programele sociale sunt auto-finanţate prin activităţile întreprinderii şi astfel, întreprinderea

social încadrată funcţionează ca un program de sustenabilitate. Datorită misiunii lor, majoritatea

întreprinderilor sociale sunt structurate ca şi non-profituri pentru a se proteja împotrivamodificării misiunii, dar pot apare ca şi organizaţii pentru profit. (spre exemplu: Asociaţia Integra

România)

2. Asociată misiunii. Întreprinderea este asociată misiunii organizaţiei sau serviciului

social de bază. Acest tip de organizaţie se bazează pe calităţi de sinergie, creând valoarea social



46

pentru programe şi generând valoare economic pentru a susţine financiar programele sociale

şi/sau cheltuielile operaţionale.

În ceea ce priveşte nivelul integrării programului social în activitatea comercială, în acest

model programele sociale se suprapun cu activităţile generatoare de profit, de cele mai multe ori

împărţind costuri şi resurse (modelul integrat). Organizaţiile creează întreprinderi sociale ca

mecanism pentru finanţare pentru a susţine operaţiunile non- profitului şi activităţile legate

misiunii.

În multe cazuri, întreprinderea socială integrată extinde sau întăreşte misiunea

organizaţiei, dându-i posibilitatea să atingă un impact social mai mare. Un exemplu ar fi

organizaţia Pentru Voi, din Timişoara

3. Fără tangenţă cu misiunea. Întreprinderea socială nu este legată de misiuneaorganizaţiei sau este menită să încurajeze altă misiune decât aceea de a genera venituri pentru

programele lor sociale şi costuri de operare. Întreprinderea socială poate funcţiona într -o industrie

care nu este legată de sectorul în care activează organizaţia non- profit mamă, profitul potenţial

rămâne motivaţia creării sale în vederea asigurării derulării activităţii asociaţiei non-profit.

Modelul întreprinderii sociale fără tangenţă cu misiunea organizaţiei corespunde unui model

extern de întreprindere socială, din punct de vedere al nivelului integrării programelor sociale în

activitate generatoarea de profit. Acest model presupune că organizaţiile non- profit creează

întreprinderi sociale pentru a le finanţa serviciile sociale şi/sau costurile operaţionale. Relaţia

între activităţile generatoare de venit şi programele sociale este de susţinere, cea dintâi oferind

finanţare nelimitată organizaţiei non- profit părinte. Întreprinderile sociale externe de regulă nu au

legătură cu misiunea organizaţiei, activităţile generatoare de profit nu sunt obligate să promoveze

misiunea organizaţiei mai mult decât să genereze venituri pentru programele sociale sau costuri

de operare.

Deoarece termenul de între prindere socială nu este definit de lege în România, nu există

nici un fel de statistică care să ofere informaţii cu referinţă la cele trei tipuri de întreprinderi. Laacest moment, singurele categorii de entităţi care derulează activităţi de ordin social sunt

furnizori publici aparţinând Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale din România şi

organizaţii nonguvernamentale.



47

Datele existente pe site-ul MMSSF indicau la finalul anului 2006 un număr de 1164 de

furnizori acreditaţi de servicii sociale la nivelul întregii ţări. Dintre aceştia 742 sunt furnizori

privaţi şi 422 publici..

Organizaţiile non-guvernamentale şi întreprinderile sociale îşi derulează activitatea în

diverse sectoare ale societăţii, lucrând spre dezvoltarea acestora. Aceste instituţii menţionate

anterior se adresează cel mai adesea următoarelor sectoare: dezvoltare economică; conservarea

mediului; bunăstare socială şi dezvoltare a resurselor umane; conservarea valorilor

artistice şi culturale; sănătate; agricultură; educaţie; copii şi tineri; servicii pentru

vârstnici; democratizare şi guvernare.

Pentru a atinge problemele cuprinse n sectoarele mai sus enumerate, este nevoie de

programe care să încerce să găsească formulele cele mai bune de rezolvare a problemelor sociale.Câteva tipologii de programe mai des întâlnite ar fi:

o Programe focalizate pe crearea de oportunităţi economice, de slujbe remunerate corect, în

diferite comunităţi ţintă

o Programe de dezvoltare ale unei comunităţi precum şi dezvoltare rurală, prin identificarea

de metode de sporire a bogăţiei comunităţii şi reducere a şomajului

o Programe de dezvoltare a unei pieţe, de facilitare de anumite bunuri şi produse unor

comunităţi marginalizate

o Programe de reducere a şomajului în rândul categoriilor sociale care sunt mai greu angajate

datorită statutului de categorie defavorizată

o Programe de creştere a numărului de microîntreprinderi prin microfinanţare

o Programe pentru dezvoltare instituţională şi organizaţională.

O descriere a sectoarelor de activitate şi a tipurilor de programe derulate nu ar fi completă

fără o exemplificare a unor indicatori care pot măsura impactul întreprinderilor sociale: nivel

salarial la un nivel de trai decent câştigat de muncitori cu venituri mici, numărul acestui tip de

salariu (inflaţia salarială minimă/costul vieţii),abilităţi transferabile tehnice şi funcţionaleînvăţate, X, Y, Y abilităţi dobândite la locul de muncă aplicabile la slujbele P,Q,R, abilităţi

„soft” dobândite,creşterea funcţionalităţii la locul de muncă,acumulare de bogăţie, valoarea

bunurilor acumulate (depozite bancare etc.)

8. Factorii psihologici și stereotipurile care îi împiedică pe



48

angajatori să angajeze persoane cu dizabilități:

1. Persoanele cu dizabilități își realizează sarcinile la un nivel mai scăzut decât alți

anga jați.Acest argument reprezintă unul dintre cel mai adesea auzite stereotipuri. Este binede știut faptul că dizabilitatea nu are în mod necesar un impact asupra performanței

angajatului. De exemplu un angajat care se află în scaun cu rotile și care lucrează ca operator

la un call-center nu are de ce să aibă o perfor manță mai scăzută decât a unui coleg care nu se

află în scaun cu rotile.

Angajatorul care angajează o persoană cu dizabilități are posibilitatea de a evita o scădere

de performanță oferindu-i angajatului un post în care disabilitatea lui să nu conteze sau să nu

aibă un impact mare. Mai mult, un loc de muncă adaptat poate să compenseze anumite puncte

slabe datorate dizabilității. În majoritatea țărilor, inclusiv în România, statul ofer ă angajatorului

anumtie compensații financiare dacă angajează o persoană cu dizabilități pentru a echivala

posibilele perfor manțe mai scăzute ale angajatului.

2. Nu avem nici un post potrivit pentru o persoană cu dizabilități. Este destul de bine

întipărit în mentalitatea oamenilor faptul că doar anumite posturi sunt potrivite pentru persoanele

cu dizabilități. Este nevoie de campanii de informar e și de conștientizare pentru a ar ăta că există

atât de multe posibilități de posturi pe cât de multe posturi sunt posibile. În cel mai r ău caz,

dizabilitatea împiedică persoana să efectueze anumite sarcini. Cu siguranță se găsesc persoane cudizabilități care să nu aibă nici o restricție într-un anumit loc de muncă. De asemenea,

ergonomia locului de muncă poate fi adaptată în funcție de cerințele specifice ale dizabilității.

3. Ne este frică să angajăm persoane cu dizabilități din motive de siguranță. Securitatea

este o problemă serioasă și nerespectarea regulilor de siguranță poate duce la accidente și chiar

moarte. Dar de ce tocmai persoanele cu dizabilități au șanse mai mari să nu respecte aceste

reguli? Trebuie să fim conștienți de faptul că respectarea regulilor nu este legată de dizabilitate.

În cazul dizabilităților mentale este important să se verifice dacă angajatul este capabil să

înțeleagă și să r especte regulile. Dacă persoana este capabilă atunci nu există nici un motiv pentru

aceste temeri și pentru ca persoana să nu fie angajtă. Se impune precizarea că anumite adaptări

specifice ale locului de muncă integrează și aspecte de siguranță.

4. Frica de a nu putea să dea afară o persoană cu dizabilități în cazul în care

angajatorii nu sunt mulțumiți, din cauza cadrului legislativ. Legile legate de dizabilitate se refr ă



49

la integrarea și facilitarea accesului pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități și nu la

metode de a complica concedierea unei persoane cu dizabilități. Concedierea se poate realiza

în baza unui contract de muncă, care nu ține cont de dizabilitatea persoanei. Dacă persoana nu

îndeplinește sarcinile din contractul de muncă ea poate fi concediată cu condiția ca acest lucru să

nu reprezinte discriminare.

5. Supra-încărcarea administrativă este prea mare. Pentru angajarea unei persoane cu

dizabilități este nevoie de o analiză a locului de muncă, de selecția unui candidat potrivit, de

adaptarea locului de muncă, de training specific, de rapoarte de supervizare etc. Într-adevăr

angajarea unei persoane cu dizabilități presupune mai multă muncă administrativă. În multe țări

există organizații care ajută la acestă parte administrativă și ghidează angajatorul în întregul

proces de angajare a persoanei cu dizabilități, de la selecția acesteia până la parteaadministrativă. Pe de altă parte, angajatorul se poate gândi la potențialul sau valoarea adăugată

organizației de angajarea unei persoane cu dizabilități și beneficiile fiscale și financiare oferite

de către stat pentru angajarea unei persoane cu dizabilități, aspecte care ar putea compensa

munca suplimentar ă necesară pe partea administrativă.

6. Situația legală nu este transparentă. Și pentru acest aspect angajatorii pot apela la

ajutorul diferitor organizații care militează pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. De

asemenea, ei înșiși pot parcurge legea cu privire la angajarea persoanelor cu dizabilități de unde

pot extrage infor mațiile necesare.

7. Anga jații cu dizabilități vor avea probleme/divergențe cu colegii sau cu șefii lor

direcți. Majoritatea persoanelor nu sunt familiare cu nevoile persoanelor cu dizabilități, ba mai

mult nu își pot imagina că ar putea să lucreze cu o astfel de persoană. Astfel un anumit grad de

teamă legată de munca împreună cu o persoană cu dizabilități, sau de a avea o persoană cu

dizabilități în echipă este normal. Însă studiile arată că persoanele care au lucrat cu persoane

cu dizabilități au resimțit acest lucru ca pe o experiență pozitivă din care au avut multe de

învățat. Acestea au declarat că au dobândit o mai mare toleranță la diversitate, au învățat să aprecieze mai mult situația în care se aflau ele și au învățat să aprecieze oamenii pentru ceea ce

sunt și nu pe baza aparențelor.

8. Persoanele cu dizabilități nu sunt suficient de calificate. Calificarea este un aspect

care ține de educație și de experiență, iar persoanele cu dizabilități pot să aibă parte de



50

amândouă. În ceea ce pr ivește educația, în prezent, persoanele cu dizabilități fizice pot să aibă

parte de o educație foarte bună și pot să obțină succes academic și o carier ă de exemplar ă.

Persoanele care au o dizabilitate mentală sunt educate și instruite în funcție de capacitățile lor. Ei

beneficiază de o educație specială și de profesori care îi ajută să do bândească atât cunoștințeteoretice cât și practice. Astfel în rândul persoanelor cu dizabilități se pot identifica persoane cu

un back-ground educațional suficient.

În ceea ce privește experiența, persoanele cu dizabilități care nu au mai lucrat niciodată

se află la același nivel cu persoanele tipice care nu au mai lucrat niciodată. Există un grup de

persoane cu dizabilități care au deja experiență în muncă, există persoane care lucrează deja și

car e își caută un alt loc de muncă, iar pe de altă parte sunt persoanele care au o dizabilitate

dobândită pe parcursul vieții și care aveau o carier ă profesională înainte de dobândireadizabilității.

Pentru recrutare, calificare înseamnă găsirea persoanei potrivite pentru o anumită

poziție. Astfel, ca angajator, să știi care sunt abilitățile necesare pentru un loc de muncă îți oferă

oportunitatea de a selecta candidatul potrivit indiferent de dizabilitatea acestuia.

9. Sunt capabil să fac față ? Lipsa contactului cu persoane cu dizabilități este unul din

motivele principale pentru care angajatorii nu le ofer ă locuri de muncă. Ei sunt adesea

înspăimântați de faptul că nu o să reușească să f acă față situației. Iar cuvântul dizabilitate

sugerează faptul că cineva nu poate să facă ceva, în timp ce angajatorii doresc pe cineva care

poate să facă totul într-o anumită direcție. Astfel un prim pas înainte de angajarea persoanelor cu

dizabilități este informarea cu privire la ceea ce înseamnă acest lucru.

Pentru o mai bună integrare pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități este nevoie de o

integrare mai bună în viața socială și publică a acestora. Cu cât angajatorii vor intra mai

mult în contact cu persoane cu dizabilități cu atât mai mult șansele de a le angaja vor crește.

9. Caracteristicile mediului de muncă și a angajatorilor care sunt dispuși să

angajeze persoane cu dizabilități Stone și Stella (1996) au dezvoltat un model comprehensiv de factori care se

presupunea că influențează modul în care persoanele cu dizabilități sunt tratate în organizații. Ei

au identificat 3 clusteri de variabile: caracteristicile persoanei cu dizabilitți, factori de mediu

(chestiuni de politici publice) și caracteristici ale organizației. Variabilele organizaționale

despre care s-a presupus că ar avea cel mai mare efect asupra persoanelor cu dizabilități includ



51

normele și valorile organizaționale, politicile de resurse umane și natura sistemului de

recompense. Continuând cercetările asupra acestui model, Gilbride, Stensrud, Vandergoot și

Golden (2003) au identificat 13 caracteristici specifice ale angajatorului organizate în 3 mari

categorii: aspecte legate de muncă și cultură, potrivirea cu locul de muncă, experiența și su portul

angajatorului.

Aspecte legate de muncă și cultur ă este cea mai mare categorie și include valori și norme

legate de diversitate, performanța în muncă, practicile organizaționale și politicile

organizaționale. Problema centrală pentru persoanele cu dizabilități angajate este sentimentul de a

fi incluși și respectați. Ele au indicat faptul că un bun angajator este unul care îi include

alături de ceilalți anga jați și le ascultă nevoile și grijile. De asemena, și angajatorii au relatat

faptul că diversitatea și incluziunea persoanelor care sunt diferite a devenit un aspect foarteimportant pentru succesul organizațiilor.

O altă valoare exprimată atât de persoanele cu dizabilități cât și de angajatori este

centrarea pe performanța la locul de muncă și nu pe dizabilitate. Angajatorii au afirmat că se

concentrează exclusiv asupra performanței la locul de muncă. Alte aspecte culturale

identificate sunt maniera în care angajtorii manageriază, supervizează și găzduiesc persoanele

cu dizabilități. Un punct cheie este reprezentat de abilitatea angajatorilor de a fi flexibili cu

privire la situațiile sensibile specifice anga jaților cu dizabilități. Angajatorii au admis faptul că

valorile și normele cu privire la incluziune și flexibilitate ar trebui să vină de la

managementul senior. Atât angajatorii cât și persoanele cu dizabilități au fost de acord cu

faptul că mediul de lucru trebuie să fie unul suportiv și primitor pentru persoanele cu dizabilități.

A doua mare categorie este legată de potrivirea cu locul de muncă. Atât angajatorii cât și

persoanele cu dizabilități au acordat o mare importanță potrivirii dintre angajat și locul de muncă.

Abilitatea angajatului de a îndeplini sarcinile importante de la locul de muncă este accentuată, în

timp ce aspectele legate de dizabilitate sunt mai puțin luate în considerare. Angajatorii se

concentrează asupra abilității persoanei cu dizabilități de a fi un bun angajat. ”Un angajator închisla minte respectă descrierea postului până la cel mai mic detaliu, în timp ce unul deschis la minte

este mai flexibil și încearcă să facă lucrurile să funcționeze.” Persoanele cu dizabilități angajate

doresc angajatori care să le r ecunoască și să le permită să își folosească abilitățile și talentele, în

timp ce angajatorii doresc anga jați bun și pe care se pot baza.



52

Componentele cheie ale categoriei experiența și suportul angajatorului sunt reprezentate

de măsura în care angajatorul se pricepe să managerieze diferențele și nivelul de suport pe

care le consideră necesare pentru a include anga jații cu dizabilități. Angajatorii care se simt

confortabil și care au experiență cu for ța de muncă din diferite grupuri etnice percep ca fiind mai

ușoar ă incluziunea unei persoane cu dizabilități. Pentru acești angajatori dizabilitatea este doar o

altă for mă de diversitate.

O altă componentă este disponibilitatea suportului din partea echipei de resurse umane.

Suportul necesar oferit de comunitatea persoanelor cu dizabilități sau de echipa din departamentul

de resurse umane este privit ca esențial. Este important să se dezvolte relații puternice și eficiente

între programele din comunitate și angajatori. Acest relații pot fi un mijloc de suport pentru

angajatori.În tabelul de mai jos sunt sumarizate caracteristicile cheie ale angajatorilor care sunt

dispuși să angajeze persoane cu dizabilități

Aspecte de muncă și cultur ă Potrivirea cu locul de muncă Experiența și suportul

angajatorilor .Anga jatorii să includă persoanelecu dizabilități împreună cuceilalți angajați și să îi trateze

pe toți în mod egal.

Angajatorii se concentreazăasupra abilităților angajatului și potrivește eficient persoana cu

cerințele postului.

Angajatorii au abilitatea superviza o for ță de mvariată.

Angajatori care apreciazădiversitatea, respectă principiileegalității și a incluziunii.

Anga jatorii obțin input legat deabilitățile de a-și desf ășurasarcinile de la locul de muncă dela persoanele cu dizabilități șiinclud persoanele cu dizabilitățiîn discuțiile legate de adaptarealocului de muncă.

Angajatorii privesc progrdin comunitate ca un pacare le poate oferi supo procesul de angajare persoanelor cu dizabilități.

Stilul de management alangajatorilor este mai personalși mai flexibil.

Angajatorii se concentreazăasupra funcțiilor esențiale și nuasupra celor marginale.

Angajatorii se concentreazăasupra perfor manțelorangajatului și nu asupradizabilității acestuia.

Angajatorii ofer ă internshipuri persoanelor cu dizabilități careduc adesea la angajare.

Managementul senior aștea ptă șirecompensează diversitatea.



53

Angajatorii se simt comfortabilîn a adapta locul de muncă pentru toți anga jații lor.

Rezultatele acestui studiu sugerează f aptul că și angajatorii deschiși să angajeze persoane

cu dizabilități și să adapteze locul de muncă respectă regulile explicite și riguroase existente în

procesul de angajare. Primul lor obiectiv este de a angaja persoana care demonstrează cel mai

eficient că poate îndeplini sarcinile esențiale de la locul de muncă, cu sau f ără ada ptări. Al

doilea obiectiv este de a angaja persoane cu ”soft skills” (de ex.: atitudine pozitivă) pentru

ca acestea să fie anga jați de încredere. Pentru angaja o persoană cu dizabilități, angajatorii au

menționat că aplicanții trebuie să îndeplinească aceste criterii pentru a fi luate în considerate

pentru un anumit post.

CONF. UNIV. DR. UREA ROXANA

integrarea profesională a persoanelor cu cerințe speciale În muncă

Documents