Universitatea “Ştefan cel Mare” SuceavaFacultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

INTEGRARE ECONOMICĂ REGIONALĂ

- 2007-

1. Aspecte introductiveIntegrarea economică este un proces complex, multidimensional şi dinamic care a devenit un

aspect important al economiei internaţionale, mai ales în ultimele decenii. Integrarea economică:- Integrare regională- Aranjamente de comerţ preferenţial- Blocuri comerciale

presupune, în forma ei cea mai simplă eliminarea discriminatorie a tuturor restricţiilor comerciale dintre fluxurile derulate de cel puţin 2 state şi stabilirea anumitor elemente de coordonare şi cooperare între ele. Integrarea economică este rezultatul acţiunii unui complex de factori dintre care se apreciază că cei economici şi politici deţin o pondere semnificativă. Astfel, decalajul economic dintre ţările vest – europene afectate de cel de al doilea război mondial şi SUA a cărei poziţie se consolidase semnificativ în economia mondială, a fost una din raţiunile principale de natură economică care a generat ideea unei cooperări mai strânse în Europa de Vest. Pe de altă parte, evitarea unor posibile viitoare conflicte între Franţa şi Germania ale căror raporturi erau tensionate încă de la sfârşitul secolului la XIX lea, readucerea Europei Occidentale la statutul de putere mondială şi contracararea expansiunii URSS – ului sunt frecvent menţionate drept motive de natură politică care au declanşat procesul integraţionist în Europa. Indiferent de natura motivaţiilor primordiale, factorii economici şi cei politici sunt interdependenţi. În integrare nevoia de cooperare şi coordonare manifestându-se insistent în stadiile mai avansate ale integrării. În afară de premisele economice şi politice au fost aduşi în discuţie factorii geografici şi culturali. Paul Krugman apreciază că proximitatea geografică dă naştere unor blocuri comerciale „naturale” create între parteneri care derulează între ei o parte semnificativă din fluxurile lor comerciale. Samuel Hungtington prezintă cultura drept o forţă care uneşte şi divide în acelaşi timp. În consecinţă, ţările cu afinităţi culturale cooperează economic şi politic, iar organizaţiile internaţionale cum ar fi UE, formate din state cu trăsături culturale comune au mai mult succes decât cele care încearcă să transceadă culturile. Integrarea economică determină transformarea sistemului internaţional contemporan şi alterează oarecum viziunea clasică asupra rolului statului şi asupra conceptului de suveranitate.

2. Integrarea pozitivă şi integrarea negativă Termenul de integrare negativă a fost propus de von Tinbergen în 1954 şi se referă la procesul de înlăturare a obstacolelor asupra comerţului dintre statele participante respectiv eliminarea oricăror restricţii în procesul de liberalizare a fluxurilor comerciale. Termenul de integrare pozitivă se referă la modificarea instrumentelor şi instituţiilor existente şi la crearea unora noi capabile să asigure pieţei integrate o funcţionare efectivă şi eficientă şi să promoveze obiective mai ample. Privind problema sub acest aspect, s-ar putea spune că zonele de liber – schimb presupun exclusiv integrare negativă în timp ce aranjamentele preferenţiale mai complexe implică şi integrare pozitivă. În realitate distincţia nu se poate face cu multă precizie deoarece toate schemele integraţioniste presupun o serie de elemente legate de integrarea pozitivă.

3. Interguvernamentalism şi supranaţionalism Integrarea economică poate fi abordată :

- fie din perspectivă confederalistă- fie din perspectivă federalistă

În esenţă, abordarea confederalistă, respectiv interguvernamentalismul înseamnă că statele convin să coopereze reciproc fără a ceda ceva din suveranitatea lor naţională. Scopul nu este de a crea un nou „superstat” care să le înglobeze pe toate ci de a pune în legătură statele suverane într-o confederaţie în care fiecare îşi păstrează structurile naţionale. Acesta este principiul care a stat la baza creării Consiliului Europei şi al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică precum şi al majorităţii schemelor de integrare regională între state în dezvoltare. Acest principiu a stat şi la baza celui de al doilea şi al treilea pilon al UE. Sarcinile trasate uniunii în aceste domenii

2

sunt o formă de cooperare interguvernamentală deşi aceasta nu exclude posibilitatea adâncirii integrării. Abordarea federalistă respectiv supranaţionalismul îşi propune să dizolve distincţiile tradiţionale dintre statele naţiune. „Deocamdată” naţiune a suveranităţii naţionale inviolabilă şi indivizibilă arată că imperfecţiunile coexistenţei sociale şi internaţionale, neajunsurile specifice statului naţiune şi pericolul dominaţiei unui stat asupra altora pot fi depăşite doar prin crearea unei comunităţi supranaţionale şi transferarea către aceasta a unei părţi din suveranitatea statelor componente. Rezultatul este o federaţie în care destinul comun al popoarelor sale este „ghidat” de autorităţi comune, respectiv federale. UE este în esenţă un produs al abordării federaliste deşi într-o formă oarecum modificată. Statele membre ezitau în abandonarea suveranităţii redobândită şi consolidată după cel de al doilea război mondial şi cedarea către o federaţie europeană. Până la urmă soluţia a fost de a realiza trecerea de la autonomia naţională la o federaţie europeană printr-un proces gradual.

4. Viteză variabilă şi geometrie variabilă Deoarece numărul participanţilor la aranjamentele de integrare regională este în continuă creştere, devine tot mai dificilă asigurarea consensului asupra adâncirii integrării. Apariţia acestei dileme în evoluţia UE confruntată cu un număr tot mai mare de membrii având niveluri diferite de dezvoltare a dat naştere conceptelor de:

- viteză variabilă- geometrie variabilă

Viteza variabilă se referă la situaţia în care toţi membrii sunt legaţi prin obiective comune dar unora li se acordă un timp mai îndelungat pentru realizarea acestora.. În locul menţinerii tuturor membrilor la ritmul celui mai lent şi mai şovăelnic, unele state pot opta pentru aplicarea unor politici comune la care celelalte vor adera când vor fi pregătite. Geometria variabilă se referă la situaţiile în care subgrupuri de membrii, posibil pe diferite probleme, doresc să treacă la forme mai adânci de integrare şi cooperare pe probleme specifice în timp ce alţi membrii doresc să rămână în afara acestor iniţiative.

Tendinţa de formare a unor blocuri comerciale regionale este determinată de acţiunea unor factori:

- atât de natură endogenă, - cât şi exogenă;

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care au avut loc în interiorul unei ţări deja constituite.1. Opţiunile fundamentale de politică economică similare respectiv concepţia comună

despre dezvoltare.2. Politicile de liberalizare a comerţului promovate de multe ţări în curs de dezvoltare,

proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele mai avansate.

3. Dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.

Printre factorii exogeni pot fi menţionaţi:1. Modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se

petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone.2. Încercări de a compensa printr-o intensificare a schimburilor intragrup eventualele

pierderi datorate „îngustării” unor pieţe externe ca urmare tot a unor procese interaţioniste.

3. Dorinţa de stabilitate politică şi de consolidare a sistemelor democratice.

5. Forme de aranjamente de integrare regionalăFormele pe care le îmbracă integrarea economică regională, sunt determinate de

multitudinea de relaţii care se stabilesc între 2 sau mai multe state care îşi conjugă eforturile în vederea atingerii unui obiectiv comun.

3

Dimensiunile unui proces integraţionist sunt date în principal de axa verticală corespunzătoare profunzimii gradului de integrare şi de axa orizontală corespunzătoare numărului de state membre.

Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite şi grad de instituţionalizare inegal sunt grupări deshise ce permit aderarea a noi membrii în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte.

Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală respectiv intensitatea procesului integraţionist. Astfel, principalele forme sau aranjamente de integrare regională privite din perspectiva procesului integraţionist sunt:

- zone de comerţ preferenţial;- zone de liber – schimb;- uniuni vamale;- pieţe unice;- uniuni monetare;- uniuni economice;- uniuni politice;

O zonă de comerţ preferenţial este un perimetru format din teritoriile a 2 sau mai multe state în care barierele comerciale impuse fluxurilor de bunuri produse în interiorul acestei zone sunt mai mici decât barierele comerciale impuse fluxurilor de bunuri produse în ţările terţe.O zonă de liber – schimb reprezintă rezultatul unui aranjament comercial preferenţial prin care se liberalizează comerţul cu bunuri produse în statele membre. În acelaşi timp fiecare stat partener într-un astfel de aranjament îşi menţine propriul tarif vamal respectiv propria politică comercială în relaţiile cu terţii.O uniune vamală include 2 sau mai multe state care convin:

1. să elimine restricţiile tarifare şi netarifare asupra comerţului dintre ele;2. să adopte un tarif vamal comun în relaţiile cu terţii;3. să împartă veniturile din tariful vamal comun într-un mod predeterminat;

Piaţa unică presupune:1. eliminarea restricţiilor tarifare şi netarifare asupra comerţului dintre statele membre;2. stabilirea unui tarif vamal extern comun;3. eliminarea restricţiilor comerciale „invizibile” şi armonizarea standardelor şi practicilor

comerciale;4. libera circulaţie a serviciilor, persoanelor şi capitalurilor;

Uniunea monetară presupune rate de schimb fixe sau o monedă unică. Aceasta implică o politică monetară comună şi eventual armonizarea politicilor fiscale.Uniunea economică este expresia maximei integrări economice şi combină elementele pieţei comune şi ale uniunii monetare. Aspectele principale ale uniunii economice sunt:

1. o piaţă unică în care bunurile, serviciile, capitalurile şi persoanele circulă în mod liber;2. o politică concurenţială şi alte măsuri destinate consolidării mecanismelor pieţei;3. politici comune referitoare la ajustările structurale şi dezvoltarea regională;4. coordonarea politicilor macroeconomice includiv reguli obligatorii pentru politicile

bugetare;Uniunea politică de regulă implică o structură federală cu politici comune stabilite la nivel regional şi care afectează toţi membrii.

OMC specifică, că aranjamentele comerciale regionale pot completa sistemul comercial multilateral contribuind la dezvoltarea lui. Însă, prin natura lor, aceste aranjamente sunt discriminatorii reprezentând o derogare de la CNF (clauza naţiunii celei mai favorizate).

Crearea GATT în 1947 a marcat începutul unei lungi perioade de liberalizare progresivă a comerţului internaţional pe principii nediscriminatorii dar, în acelaşi timp, această perioadă este caracterizată de apariţia a 2 „valuri” de aranjamente comerciale regionale.

Primul „val” a apărut la începutul anilor 1960 când, sub impulsul pieţei comune europene, regionalismul s-a răspândit în Africa, America Latină şi în alte zone în curs de dezvoltare. În acea perioadă SUA era un susţinător fidel al multilateralismului.

4

Al doilea „val”, mult mai durabil decât primul, începe la jumătatea anilor 1980. De această dată SUA devine „un jucător” important, fapt ce constituie, de altfel, după părerea unor specialişti, motivul apariţiei acestui al doilea „val” al liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale.

După negocierea unor acorduri comerciale de liber – schimb la nivel bilateral cu Canada şi Israel, SUA lansează propunerea pentru o zonă de liber – schimb emisferică care să înglobeze ambele continente americane. Ulterior SUA semnează împreună cu Canada şi Mexic acordul pentru înfiinţarea NAFTA. În Europa, procesul integraţionist continuă atât printr-o lărgire succesivă cât şi printr-o adâncire. Pe celelalte continente s-au revigorat vechile scheme preferenţiale şi au luat naştere altele noi.

Realitatea arată că liberalizarea preferenţială, care este prin natura sa discriminatorie, a fost mai atrăgătoare decât liberalizarea pe baze multilaterale. Astfel pentru liberalizarea pe baze multilaterale au fost necesari aprox. 45 de ani, în timp ce perioadele de liberalizare preferenţială au fost chiar mai scurte decât s-a prevăzut în acordurile de constituire. La prima vedere, o explicaţie ar fi numărul mai mic de participanţi la astfel de scheme preferenţiale precum şi gradul ridicat de similitudine al economiilor lor. Unii autori apreciază că motivul cheie pentru care SUA s-a „convertit” la regionalism este progresul mai lent al negocierilor în cadrul GATT cauzat de:

1. creşterea numărului participanţilor;2. schimbarea caracterului protecţiei, respectiv prevalenţa autolimitărilor la export a

mecanismelor anti-dumping şi a altor forme de protecţie administrată;3. declinul hegemoniei comerciale a SUA;4. existenţa a numeroase diferenţe instituţionale între ţări;Mai trebuie remarcat faptul că al doilea „val” prezintă o serie de modificări calitative

comparativ cu primul „val”. Prima este trecerea de la un „regionalism închis” la unul mai deschis. Multe dintre blocurile comerciale înfiinţate în anii 1960-1970 se bazează pe o politică de substituire a importurilor şi impunerea unor bariere externe ridicate. Noul „val” se caracterizează printr-o deschidere mai mare faţă de exterior şi o disponibilitate mai mare de a susţine decât de a controla comerţul internaţional. A doua este apariţia blocurilor comerciale în care parteneri sunt atât statele dezvoltate cât şi statele în curs de dezvoltare. Până în iulie 2005 doar o singură ţară membră a OMC respectiv Mongolia nu era partener într-un astfel de aranjament. Numărul total al acestor acorduri notificate către GATT şi OMC era la data menţionată de 330.

6. Efectele liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale şi ale formării blocurilor comerciale

Nici o ţară nu este imună la efectele acordurilor comerciale regionale deoarece ele fac parte tot mai mult din configuraţia actuală a economiei mondiale. Probabil că la un moment dat, în toate statele se ridică întrebări asupra potenţialilor parteneri, asupra măsurilor ce ar trebui implementate, etc. Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt uşor de găsit deoarece ţările doferă între ele atât prin structură cât şi prin obiectivele lor economice şi politice. Cert este că, datorită eliminării restricţiilor asupra fluxurilor intraregionale, acordurile preferenţiale stimulează comerţul între statele membre. Problema care se pune este dacă această creştere a comerţului intraregional este benefică fiecărui stat membru, blocului comercial în ansamblu şi / sau întregii lumi.

a. Efectele statice ale liberalizării preferenţiale a comerţuluiDezvoltarea grupărilor comerciale regionale în perioada post – belică atrage atenţia

teoreticienilor comerţului internaţional. Teoriile standard erau preocupate în exclusivitate de efectele modificărilor nediscriminatorii ale taxelor vamale. Dar, aranjamentele de integrare regională sunt prin definiţie discriminatorii deoarece presupun eliminarea restricţiilor asupra fluxurilor din interiorul zonei şi promovarea unei politici comerciale comune cu excepţia zonei de liber – schimb în relaţiile cu terţii. Ele combină protecţionismul cu liberul – schimb fiind privite ca o politică a optimului de gradul II.

Teoria optimului de gradul II fundamentată de Lipsey şi Lancaster statuează că pentru sisteme economice distorsionate, eliminarea unui set de distorsiuni nu garantează o ameliorare a bunăstării economiei globale atât timp cât celelalte distorsiuni se menţin. Aplicată aranjamentelor de integrare regională, această teorie implică faptul că reducerea taxelor pe o bază discriminatorie care determină o mişcare aparentă în direcţia optimului de gradul I respectiv liberul – schimb

5

generalizat, nu garantează o creştere a bunăstării pentru statele membre în mod individual sau pentru economia mondială în ansamblu.

Primele studii asupra aranjamentelor de integrare regională, mai exact asupra uniunilor vamale, au fost făcute de către Viener încă înainte ca teoria optimului de gradul II să fie dezvoltată. În lucrarea sa intitulată „Probleme asupra uniunilor vamale”, Viener nu îşi propune să ofere un model general al uniunilor vamale ci să arate că unul din elementele pe care se bazează avantajul comparativ şi anume acela că liberul – schimb maximizează prosperitatea, în timp ce restricţiile o reduc, nu este întotdeauna valabil. Importanţa lucrării constă în demonstrarea faptului că o uniune vamală nu are întotdeauna efecte pozitive asupra membrilor săi. Viener a introdus conceptele cheie de:

creare de comerţ deturnare de comerţ

Crearea ce comerţ presupune o schimbare în consumul naţional de la o sursă autohtonă de aprovizionare mai scumpă la o sursă de aprovizionare dintr-o ţară parteneră mai ieftină ca rezultat al eliminării restricţiilor asupra comerţului în cadrul zonei.Deturnarea de comerţ implică o schimbare în consumul naţional de la o sursă de aprovizionare mai ieftină dintr-o ţară terţă la o sursă de aprovizionare mai scumpă dintr-o ţară parteneră devenită în mod artificial mai ieftină ca rezultat al eliminării restricţiilor asupra fluxurilor comerciale în cadrul zonei.

Ambele procese determină mutaţii în alocarea resurselor, iar efectele asupra prosperităţii depind de proporţia dintre crearea de comerţ şi deturnarea de comerţ. Ulterior analiza asupra efectelor formării schemelor de integrare regională a fost dezvoltată luându-se în considerare şi alte elemente cum ar fi:

costurile de transport; termenii schimbului; proximitatea geografică; tariful extern comun, etc.În practică devine dificil de cuantificat crearea de comerţ şi deturnarea de comerţ rezultate din

aranjamentele de integrare regională. În cazul UE studiile arată că în industrie a predominat crearea de comerţ deoarece statele membre aveau economii competitive iar gradul de substituibilitate al produselor era ridicat. Spre deosebire de aceasta, agricultura s-a confruntat cu o masivă deturnare de comerţ prin instituirea politicii agricole comune mai ales datorită faptului că producţia agricolă era diferită de la o ţară la alta iar costurile de producţie destul de ridicate. Cu toate acestea soldul balanţei globale dintre crearea şi deturnarea de comerţ este încă în dezbatere. Economiştii recunosc acum că aranjamentele comreciale discriminatorii tind să ducă la o creştere a prosperităţii membrilor şi dacă membrii unui asemenea aranjament acţionează concertat pot influenţa termenii schimbului cu restul lumii.

Rămâne însă o problemă deschisă dacă schemele integraţionsite influenţează pozitiv sau negativ statele terţe. De ex. în cazul Angliei această deturnare de comerţ a fost destul de costisitoare prin instituirea politicii agricole comune. Consumatorii britanici au pierdut accesul la sursele lor ieftine de aprovizionare cu produse alimentare din fostele colonii. Ei s-au văzut nevoiţi să achiziţioneze produse mai scumpe de pe piaţa comunitară. În plus, au plătit taxele impuse asupra importurilor din fostele colonii, taxe care erau ulterior dirijate către fermierii francezi, danezi şi irlandezi sub formă de subvenţii. Se estimează că formarea pieţei agricole comune a costat Marea Britanie aprox. 1,8% din PIB în anii 1970 comparativ cu un beneficiu de doar 0,2% în cazul produselor manufacturate.

b. Efectele dinamice ale liberalizării preferenţialeCercetătorii au identificat şi alte posibile beneficii ale formării blocurilor comerciale deşi

este dificil de cuantificat cât de mari sunt acestea. Aceste beneficii apar datorită faptului că prin astfel de acorduri se crează o piaţă de desfacere amplă de dimensiuni mai mari decât pieţele naţionale ale statelor membre, pe această piaţă firmele putând să-şi vândă produsele fără restricţii. Unii autori sintetizează aceste beneficii astfel:

1. amplificarea concurenţei poate duce la reducerea preţurilor. Înainte de crearea blocului comercial, firmele din fiecare ţară ar putea deţine o putere de monopol pe pieţele naţionale separate astfel încât preţurile sunt mari pe fiecare din aceste pieţe. După ce pieţele naţionale

6

se unesc într-o piaţă lărgită, firmele sunt puse în situaţia de a concura între ele. Această concurenţă reduce puterea de monopol şi implicit preţurile.

2. amplificarea concurenţei poate diminua costurile de producţie. Dacă firmele deţin o putere de monopol şi se bucură de o protecţie substanţială în faţa concurenţilor externi, atunci presiunile asupra lor în vederea reducerii costurilor sau implementării de noi tehnologii sunt slabe. Odată cu formarea unei pieţe lărgite, concurenţa mai acută forţează firmele să acorde mai multă atenţie reducerii costurilor şi modernizării tehnologiei. Studiile arată că determinanta principală a diferenţelor de productivitate între firmele din ţări diferite este intensitatea concurenţei cu care se confruntă.

3. firmele îşi pot reduce costurile prin extinderea dimensiunilor producţiei. Înainte de formarea pieţei lărgite, producţia unei firme era oarecum limitată de dimensiunea pieţei interne. După eliminarea restricţiilor asupra fluxurilor comerciale în cadrul zonei, fiecare firmă dispune de o piaţă de desfacere mai mare şi, în aceste condiţii, îşi poate amplifica producţia pentru a obţine avantaje din economiile de scară. Alte firme, care nu se adaptează cu rapiditate, ar putea fi eliminate de către firmele mai mari. Acest fapt pare a fi benefic pentru blocul comercial în ansamblu dar nu şi pentru fiecare dintre membrii săi.

4. formarea unei pieţe lărgite sporeşte oportunităţile de investiţii. Companiile multinaţionale îşi aleg adesea locaţii externe în funcţie de mărimea pieţei pe care ar trebui să o aprovizioneze. Astfel, o piaţă lărgită ar putea atrage un volum mai mare de investiţii externe care ar putea crea externalităţi pozitive prin tehnologiile avansate, prin practicile manageriale pe care le-ar aduce şi altele.

Aceste efecte nu apar pentru toate produsele şi pentru toate ţările. Deşi există economişti care apreciază că în cazul UE a predominat deturnarea de comerţ, efectul net al liberalizării schimburilor depinde totuşi şi de acele beneficii greu de cuantificat care decurg din concurenţa mai acută, din economiile de scară şi din nivelurile mai ridicate ale productivităţii muncii.

7. Procesul integraţionist în EuropaIntegrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică cuprinzând ţări din toate

colţurile lumii atât dezvoltate cât şi în curs de dezvoltare. De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte procesul de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi mai ales performanţele realizate. Fără îndoială însă, „modelul integrării interstatale” îl reprezintă UE. Ideea unităţii europene îşi are începuturile în perioada interbelică. Prima iniţiativă oficială are loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand cunoscut om politic francez, laureat al premiului Nobel pentru pace şi adept al unei „legături federale” bazate pe apropierea franco – germană. Demersul lui Aristide Briand s-a lovit de o serie de obstacole precum:

criza economică din perioada 1929 – 1933; victoria nazismului în Germania; războiul civil din Spania; expansiunea Uniunii Sovietice, etc.;Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill imediat după sfârşitul celui de al

doilea război mondial. Într-un discurs ţinut la Zurich în 1946, el spunea: „noi trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei”. Câţiva ani mai târziu, un alt mare om politic occidental, generalul Charles de Gaulle întrevedea o Europă de la Atlantic la Ural. Războiul Rece care a urmat a schimbat însă opiniile multor susţinători ai unei Europe unite. În mod incontestabil Europa Occidentală a făcut „şcoală” în domeniul integrării interstatale oferind din acest punct de vedere un adevărat model pentru întreaga lume. Succesul ei într-un asemenea demers în condiţiile în care nu există nici un precedent, nici o experienţă anterioară ar putea fi explicat printre altele ca având următoarele cauze:

1. Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de ţări, o zonă în care statele au un mod de viaţă asemănător dar nu neapărat identic şi se caracterizează prin acelaşi tip de civilizaţie. O astfel de stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea interstatală.

2. Forţa de atracţie a ideii de integrare este dată de efectul de antrenare pe care îl generează. O mare piaţă unică, libera circulaţie a capitalurilor şi a bunurilor în cadrul ei , fac ca economiile integrate să obţină rezultate superioare sumei performanţelor individuale realizate anterior. Acest efect devine posibil numai atunci când între state nu există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare.

7

3. Integrarea economică interstatală, pentru a avea succes, presupune şi asumarea unor responsabilităţi. Ţările candidate la integrare trebuie să posede un anumit potenţial economic şi politic fără de care îndeplinirea obligaţiilor devine imposibilă. Statele Europei Occidentale îndeplinesc această condiţie.

4. Integrarea vest – europeană a fost posibilă datorită existenţei unei voinţe politice puternice. În acest sens apropierea franco – germană a avut un rol decisiv.

5. Nu trebuie subestimat nici rolul ţărilor mici. Ele nu au aderat cu forţa la ideea de uniune europeană. Potenţialul lor politic s-a dovedit mare mai ales atunci când s-a pus în discuţie caracterul relaţiilor reciproce. Relaţiile dintre ţările participante la procesul de integrare vest – europeană nu au fost „idilice” dar important este faptul că, prin negocieri, s-a ajuns la soluţii acceptabile tutror părţilor implicate.

6. Integrarea economică interstatală în Europa Occidentală s-a bazat pe un „nucleu dur” format din 6 naţiuni dintre care 3 mari respectiv Franţa, Germania şi Italia şi celelalte 3 mici Belgia, Olanda şi Luxemburg (Benelux). Ele nu au fost numai primele ci şi cele mai consecvente.

7. În afara cauzelor interne trebuie amintite şi cele internaţionale. Astfel, pe de o parte, începuse războiul rece şi ţările occidentale se simţeau ameninţate de expansiunea regimurilor comuniste şi pe de altă parte, era vorba despre impactul economic cu SUA. Companiile transnaţionale americane instalate în Europa reprezentau cel mai teribil concurent pentru economiile vest – europene vizibil afectate de război.

8. Evoluţia integrării interstatale în Europa OccidentalăDe la primii paşi pe calea integrării economice vest – europene a trecut o jumătate de secol.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului considerată întreprinderea „pilot” a construcţiei europene. CECO a fost înfiinţată prin Tratatul de la Paris semnat la 18 apr 1951, sediul său fiind instalat la Luxemburg. Tratatul era prevăzut a fi în vigoare o perioadă de 50 de ani. Membrii fondatori au fost: Franţa, RFG, Italia şi ţările Benelux. CECO avea în frunte o instituţie cu caracter supranaţional numită Înalta Autoritate. Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele 6 state care furnizau împreună cea mai mare parte din producţia acestor 2 domenii din Europa de Vest. Totodată, CECO şi-a propus libera circulaţie a acestor produse prin eliminarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954.Comunitatea Economică Europeană. În comparaţie cu CECO, limitată la doar 2 domenii de activitate, CEE reprezintă o considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală. CEE a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma semnat de către reprezentanţii celor 6 membre ale CECO în martie 1957. În acelşi timp se semnează şi tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice EURATOM. Din acel moment se poate vorbi despre existenţa a 3 „comunităţi”. Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei pieţe comune în cadrul căreia să se realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a persoanelor şi a capitalurilor. Termenul limită prevăzut era 31 dec 1992.

Piaţa comună este o formă de integrare superioară atât faţă de zona de liber – schimb cât şi faţă de uniunea vamală, dar reprezintă doar o etapă intermediară către uniunea economică. Ideea de bază este stimularea concurenţei între agenţii economici din ţarile membre şi obţinerea unor efecte benefice din economiile de scară. Primii 10 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi prin rezultate semnificative. Astfel, în primul rând s-a realizat aşa – numita „dezarmare tarifară” adică eliminarea taxelor vamale între statele membre în urma unui proces gradual care, în virtutea clauzei de accelerare s-a finalizat în iul 1968, cu 18 luni mai devreme faţă de termenul prevăzut precum şi instituirea tarifului vamal comun.

Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a comerţului între statele membre într-un ritm mai rapid decât cel înregistrat de comerţul cu ţările terţe. De asemenea mai pot fi amintite lansarea politicii agricole comune, fuziunea instituţiilor celor 3 comunităţi, respectiv CECO, CEE şi EURATOM, ş.a.

9. Aderarea de noi stateÎn 1973 se formează „Europa celor 9” prin aderarea a 3 state respectiv Danemarca, Marea

Britanie şi Irlanda. În 1981 la acestea se adaugă: Grecia, Spania, iar în 1986 Portugalia. La 1 ian 1995 devin membre ale UE: Austria, Finlanda, Suedia, iar la 1 mai 2004 Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia.

8

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg în 1986 şi a intrat în vigoare un an mai târziu. O serie de amendamente şi de completări la Tratatul de la Roma au fost regrupate într-un singur document de unde şi denumirea de act unic. În el se prevedea crearea unui spaţiu fără frontiere interne în care să fie asigurată libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor. Astfel, el marchează decizia de a se crea marea Piaţă Unică Europeană.

Crearea marii pieţe unice, intensificarea circulaţiei mărfurilor şi capitalului între ţările membre impun necesitatea adoptării unor măsuri şi în domeniul monetar. În iun 1988 Consiliul European solicită unui comitet să studieze şi să propună etapele concrete care să conducă la Uniunea Economică şi Monetară. Semnat în feb 1992 de către 12 state membre şi intrat în vigoare la 1 nov 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea procesului de integrare europeană. CE capătă denumirea oficială de UE (comunitatea europeană). Noul tratat stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la uniunea monetară prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi irevocabile.

Uniunea Monetară include ţările care au îndeplinit criteriile de convergenţă stabilite. 2 dintre aceste criterii se referă la „caracterul suportabil al finanţelor publice” care presupune ca deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB iar datoria publică să nu depăşească 60% din PIB. Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate al preţurilor”; acest lucru va rezulta dint-o rată a inflaţiei apropiată de aceea a 3 state membre care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor. Rata inflaţiei în statele membre nu trebuie să depăşească mai mult de 1,5% în raport cu rata medie a celor 3 ţări pe acest plan. Tratatul mai subliniează „caracterul durabil al convergenţei atinse de un stat membru care se reflectă în nivelul ratei dobânzii membrilor”.

Din iniţiativa Marii Britanii, a luat fiinţă în 1959 prin Acordul de la Stokholm, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb AELS. Iniţial AELS include 7 state: Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Portugalia şi Marea Britanie. D.p.d.v. al nivelului de integrare, AELS era o zonă de comerţ liber sau zona de liber – schimb; asociaţia şi-a propus doar eliminarea taxelor vamale în schimburile reciproce de produse industriale nu însă şi un tarif vamal extern comun.

Spre deosebire de Comunitatea Europeană, în cazul AELS a fost lăsat liber jocul forţelor pieţei, accentul punându-se pe utilizarea mijloacelor funcţionale şi nu a celor instituţionale. Treptat o parte din statele membre au aderat la UE şi anume: Marea Britanie, Danemarca, Portugalia, Austria, Suedia, AELS cuprinde în prezent doar: Elveţia, Norvegia, Islanda, Lichtenstein.

Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii celor 3 state care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei. În 1995 Consiliul European stabileşte programul pentru introducerea monedei unice; conform acestui program în 1998 s-a efectuat nominalizarea a 11 ţări care urmau să participe la uniunea economică şi monetară.

Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, deşi îndeplineau criteriile de convergenţă şi au amânat aderarea la moneda unică; Grecia, deşi dorea adoptarea monedei unice nu îndeplineşte criteriile de convergenţă; ea a reuşit însă un an mai târziu să treacă la moneda unică. În 1998 Banca Centrală Europeană îşi intră în atribuţii. La 31 dec 1998 a avut loc lansarea oficială a monedei unice pe plan instituţional. Trebuie menţionat că în oct 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam care îşi propune adâncirea şi extinderea procesului integraţionist cu un accent sporit pe problema locurilor de muncă şi în general pe probleme sociale.

În dec 1997 Consiliul European adoptă pactul de stabilitate şi de creştere menit să stea la baza coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei etape din crearea uniunii economice şi monetare şi mai ales să asigure posibilitatea respectării criteriului de convergenţă referitor la deficitul bugetar. Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma la Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam e presărat cu realizări importante care demonstrează viabilitatea modelului comunitar dar şi consecvenţelor care le-au pus în aplicare.

9