3.4.6. Construcţia elementelor care intră în componenţa instalaţiei de aprindere

Instalaţia de aprindere se compune din: comutatorul cu cheie de contact, bobina de inducţie, ruptorul-distribuitor, bujiile, conductorii de joasă şi înaltă tensiune, sursele de curent şi accesoriile aferente.

Comutatorul cu cheie de contact are rolul de a conecta şi deconecta în circuit instalaţiile de: aprindere, aparatele de bord, demarorul, farurile şi alte receptoare. El se montează pe consolă în partea dreaptă a coloanei volanului. Comutatorul cheii de contact se compune din: corpul cu încuietoare (broască), dispozitivul antifurt şi comutatorul cu contacte şi borne. Racordarea în circuitul electric a1 autoturismului se realizează prin intermediul unei mufe prevăzute cu borne.

La debranşarea şi la racordarea conductoarelor la bornele comutatorului cu contacte (care sunt marcate prin simboluri) se va respecta locul fiecărui conductor.

Nu se demontează comutatorul cu cheie de contact fără ca în prealabil să se deconecteze bateria de acumulatoare. În timpul coborârii pantelor nu se întrerupe funcţionarea motorului deoarece servofrâna încetează de a mai funcţiona şi nu se va roti cheia în poziţia ,,Staţionare” deoarece se produce blocarea volanului.

Bobinele de inducţie folosite pe automobile au în general o construcţie asemănătoare. Deosebirile care apar între diferitele tipuri de bobine se referă la materialul carcasei (tablă sau masă plastică), la masa de umplere (bituminoasă, răşini epoxidice sau ulei mineral), locul de amplasare a rezistenţei adiţionale (în carcasă, în exteriorul bobinei sau lipsa acesteia), puterea bobinei (mică, medie sau mare), tensiunea de alimentare (6, 12 sau 24 V).

Fig.3.21. Bobina de inducţie tip 3130 (Ua=12 V)

58

De asemenea există bobine rapide care au inductivitatea înfăşurării primare mică, bobine cu două înfăşurări secundare pentru motoare cu doi cilindri, bobine ecranate închise într-o carcasa metalica, etc. Bobina de inducţie tip 3130 are carcasă din bachelită. Ambele bobine sunt cu ulei.

Bobina de inducţie este un transformator electric format din miez şi circuitul magnetic cilindric exterior. Datorită curenţilor turbinari cu frecvenţe ridicate, miezul se execută din tole de tablă silicoasă având grosimea de 0,5 mm. La alte construcţii miezul se execută dintr-un pachet de sârmă moale cu =1,5 mm. Circuitul magnetic exterior este executat din două straturi cindrice din tablă silicioasă cu grosimea de 0,3 mm. În scopul micşorării curenţilor Foucault, tabla este prevăzută cu tăieturi verticale. Miezul este introdus în carcasa din carton electrotehnic, peste care se află înfăşurarea secundară. Ea se execută din cupru emailat având diametrul de 0,06-0,08 mm şi numărul de spire 15000-25000 aşezate pe 60-80 straturi. Între straturile înfăşurării secundare se aşază câte 2-4 straturi de hârtie de condensator cu grosimea de 0,02 mm. Primul şi ultimul strat au un număr redus de spire pentru a evita străpungerile.

Deasupra înfăşurării secundare se bobinează înfăşurarea primară. Ea se execută din conductor de cupru emailat cu diametrul de 0,7-1 mm, având un număr de 200-400 spire aşezate pe 5-6 straturi. Între straturile înfăşurării primare se aşază hârtie de cablu sau matase lăcuită de 0,1-0,2 mm. Capetele înfăşurării primare se leagă la bornele de joasă tensiune.

Cele două înfăşurări se separă între ele prin intermediul unui carton, hârtie electroizolantă şi benzi din material plastic. Izo1area faţă de cilindrul circuitului magnetic se realizează cu ajutorul stratului de hârtie electroizolantă.

Dispunerea înfăşurării primare peste cea secundară prezintă o serie de avantaje şi anume: răcirea înfăşurării primare (prin care trec curenţi de 2,5-3 A, faţă de cel din secundar de 0,1-0,2 mA) mai bună, coeficient de cuplaj magnetic mutual între cele două înfăşurări mai mare, iar izolarea înfăşurării secundare este mai simplă şi mai economică în ceea ce priveşte înfăşurarea subţire din cupru.

Cele două înfăşurări împreună cu miezul şi circuitul magnetic se introduc în carcasă din a1uminiu, care se umple cu ulei cu rigiditate dielectrică ridicată. Umplerea cu ulei măreşte gradul de izolare şi îmbunătăţeşte răcirea înfăşurărilor. Înfăşurările sunt aşezate în carcasa pe un izolator, având forma unui pahar confecţionat din material ceramicsteatit.

Partea superioară a bobinei este acoperită cu un capac din bachelită electrotehnică pentru înalta tensiune, care se fixează de carcasă, iar etanşarea se realizează cu ajutorul unei garnituri de cauciuc rezistentă la acţiunea uleiului. La bornele turnate în capac se leagă capetele bobinelor. La borna marcată cu ,,+B" (B) se lipesc capetele de 1a începutul înfăşurării primare şi sfârşitul înfăşurării secundare, iar la borna de ieşire se lipeşte sfârşitul înfăşurării primare. Începutul înfăşurării secundare (de înaltă tensiune) se racordează fişa de înaltă tensiune.

Construcţia ruptor-distribuitoarelor diferă în funcţie de numărul de cilindri, numărul de întreruptoare, modul de reglare a avansului, modul de amplasare a

59

bornelor de înaltă tensiune (axiale sau frontale), modul de antrenare, gradul de antiparazitare (cu rezistenţă de antiparazitare sau ecranat), etc.

Ruptor-distribuitoarele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:- asigurarea funcţionării fără producerea arcului electric exagerat şi fără vibraţii ale contactelor ruptorului la toate regimurile de turaţii ale motorului; - asigurarea distribuirii distincte şi corecte a impulsurilor de înaltă tensiune şi asigurarea reglării unghiului de avans la aprindere la toate regimurile de funcţionare a motorului; - asigurarea rigidităţii dielectrice prescrise a izolaţiei pieselor distribuitorului, ruptorului şi condensatorului.

Elementele componente ale ruptor-distribuitorului sunt:- corpul ruptorului;- suportul contactelor;- platou (placa mobilă);- cama;- distribuitorul;- rotorul;- capacul;- arbore pentru antrenare cu pinion reductor.

Construcţia fişelor de înaltă tensiune. Fişele de înaltă tensiune servesc pentru transmiterea impulsurilor de înaltă tensiune de la bobina de inducţie la distribuitor şi bujii. Fişele de înaltă tensiune trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să suporte fără pierderi mari tensiunea înaltă, să aibă o capacitate pe unitatea de lungime cât mai mică (sub 100 pF/m), să reziste la acţiunea acizilor, combustibililor şi lubrifianţilor, să fie flexibile şi să funcţioneze în bune condiţii la temperaturi de ordinul 80-1000C.

Pentru atenuarea paraziţilor radiofonici, fişele au încorporate pe lungime o rezistenţă electrică având valoarea de 2 000 /m. Miezul conductorului este format dintr-un fascicul de fire răsucite şi inchise într-un înveliş din material plastic cu un procent maxim de ferită. Deasupra acestui înveliş este înfăşurat conductorul din aliaj din fier şi nichel cu diametrul de 0,11 mm. În exterior este protejat într-un înveliş gros de 6 mm din neopren. La capete este prevăzut cu manşoane de protecţie din cauciuc şi papuci de contact. Încercarea izolaţiei se face la temperatura de 100 0C la tensiuni eficace de 35 şi 15 kV şi frecvenţa de 50 Hz.

Construcţia bujiilor. Bujiile servesc la producerea scânteii electrice necesare aprinderii amestecului carburant în cilindrii motorului. Bujiile se pot clasifica după mai multe criterii şi anume :

- din punct de vedere constructiv există bujii demontabile şi nedemontabile, ultimele având o utilizare mai mare;

- în funcţie de dimensiunile bujiilor acestea pot fi clasificate după diametrul filetului (10, 12, 14, 18 şi 22 mm) ; după lungimea filetului (11; 12,7 ;16 ;19 şi 22 mm) ; după latura hexagonului pentru cheie (de exemplu: 20,8 mm); dupa înălţimea bujiei, etc.;

- din punct de vedere al funcţionării prezintă interes deosebit clasificarea după 60

valoarea termică a bujiilor (bujii reci sau calde); - din punct de vedere al antiparazitării bujiile pot fi cu sau fără rezistenţă de

antiparazitare. De asemenea, pentru a realiza anumite caracteristici se aleg materiale şi forme diferite pentru unele elemente ale bujiei, ca de exemplu materialul izolatorului, forma şi numărul electrozilor, etc.

Principalele părţi componente ale unei bujii nedemontabile (fig.3.22) sunt: corpul metalic 1, izolatorul 2, electrodul lateral 3, electrodul central 4, tija de legătură, garniturile de etanşare inferioare 5, 6 şi superioară 7 şi piuliţa de strângere 8.

Fig.3.22. Bujia

Corpul (carcasa) se execută din oţel şi este prevăzut la partea superioară cu un profil hexagonal pentru strângere, iar la partea inferioară cu filet a cărui lungime trebuie să fie egală cu grosimea peretelui filet al chiulasei. Filetul (de obicei M 14X1,25) poate fi obişnuit (de exemplu 12,7 mm) sau lung (de exemplu: 19 sau 22 mm).

Izolatorul care se află în partea centrală a bujiei, funcţionând în condiţii extrem de grele, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să reziste 1a solicitările de compresiune rezultate în urma operaţiilor de roluire a suprafeţei superioare a corpului metalic, la dilataţia electrodului central, la solicitările mecanice, la montarea şi demontarea de pe motor, la variaţiile de presiune din camera de ardere (0,95-50 daN/cm2); vârful de presiune (la detonaţii) poate atinge peste 70 daN/cm2; iar pentru o suprafaţă echivalentă a izolatorului de 1 cm2

rezultă o forţă de 70 daN; - sa aibă o conductibilitate termică mare şi să reziste la variaţiile de temperatură

de la -150C (iarna) la 24000C în timpul ciclu1ui motor. La motorul în doi timpi, numărul de impulsuri electrice şi mecanice pe minut este egal cu numărul de rotaţii pe minut al motorului, iar la cel în patru timpi este la jumătate;

- să suporte tensiuni de ordinul 22 kV în cazul încercărilor. Ţinându-se seama de performanţele bobinelor de inducţie şi de tendinţa de

61

mărire a distanţei între electrozii bujiei, în scopul evitării poluării aerului, ca urmare a unei arderi mai complete, bujiile trebuie să suporte tensiuni de 30 kV. De asemenea trebuie să reziste cât mai bine la acţiunea chimică a produselor de ardere la temperaturi mari. Datorită depunerilor şi îmbătrânirii izolatorului, rezistenţa de izolaţie în stare rece poate scădea de la 1000-5000 M la bujiile noi, la 1,0-0,5 M la bujiile uzate. Izolatorul se execută din steatit care este un silicat de magneziu şi din oxizi de aluminiu. Suprafaţa exterioară este smălţuită în scopul îmbunătăţirii calităţii izolante şi micşorarea gradului depunerilor de impurităţi. Forma izolatorului trebuie să asigure distanţele faţă de suprafeţele metalice exterioare pentru evitarea conturnărilor şi dimensiunile suprafeţei părţii inferioare pentru a corespunde la valoarea termică dorită.

Electrozii se execută din materiale care trebuie să îndeplinească o serie de condiţii privind posibilitatea de ionizare, rezistenţa la temperaturi ridicate, rezistenţa la acţiuni chimice, dilatarea termică, posibilitatea de a fi deformat pentru reglarea distanţei între electrozi.

Pentru bujii obişnuite se utilizează aliaje de crom-nichel, iar pentru bujii speciale argint şi platină. Distanţa între electrozi se stabileşte în funcţie de raportul de compresiune (de exemplu, d=0,7-0,8 mm pentru = 4,5-5,5 şi d = 0,4 - 0,5 mm, pentru = 7-9).

Pentru buna funcţionare a bujiei este necesar ca ciocul izolatorului în timpul funcţionării să aibă o temperatură de peste 450-5800C pentru ca toate reziduurile (praf de carbune, stropi de ulei, etc.) să fie arse, iar electrozii şi ciocul izolatorului să se menţină curaţi având culoarea brun-cenuşiu. Această temperatură poartă denumirea de temperatură de autocurăţire a bujiei. Pe de altă parte, la temperatura de 800-9000C electrodul central devine incandescent, funcţionarea motorului se înrăutăţeşte datorită apariţiei preaprinderilor sau aprinderilor prin incandescenţă. Electrozii şi ciocul izolatorului au culoarea cenuşie deschisă sau albă, iar la temperaturi mai mari începe topirea electrozilor şi ciocului izolatorului, fapt ce se constată prin apariţia pe electrodul central a unor particule metalice mici. Dacă funcţionează la temperaturi sub 4000C se ancrasează, se afumă şi este scoasă repede din funcţiune.

De aceea bujia trebuie astfel aleasă încât echilibrul termic să sa stabilească pentru temperatura de autocurăţire. Transmisia căldurii şi echilibrul termic (fig.3.23) la valoarea temperaturii dorite depind la rândul lor de echilibrul factorilor care influenţează încălzirea (raportul de compresiune, turaţia, sarcina motorului) cât şi de cei care influenţează răcirea (lungimea şi forma ciocului izolatorului, spaţiul între izolator şi corpul metalic; conductibilitatea calorică a ciocului izolatorului, electrodului central, materialelor de etanşare, etc.).

Proprietăţile termice ale bujiilor sunt caracterizate prin valoarea termică W (Wärmewert) sau indice termic care exprimă capacitate a bujiei de a transfera căldura de la electrodul central către mediul exterior (de exemplu, la apa de răcire). Aceasta se măsoară indirect prin timpul (în secunde sau sutimi de minut) de la pornirea motorului (etalon) până la temperatura de preaprindere.

62

Astfel, bujiile calde au valori termice mai mici, ciocul izolatorului este mai lung (evacuează mai greu căldura), au temperatura de regim mai ridicată şi se utilizeaza la motoarele având < 7. Bujiile reci au valori termice mai mari, ciocul izolatorului este mai scurt (evacuează mai uşor şi mai repede căldura), au temperatura de regim mai scăzută şi se utilizează la motoare cu > 7.

Valorile termice standardizate ale bujiilor sunt: 45, 95, (125), 145, 175, 195, 225, 240, 260, 280, 310, 340, 370, 400, 440.

Fig.3.23. Limitele de temperatură normală de funcţionare a bujiei şi repartiţia cantităţii de căldură prin corpul bujiei

3.5. Instalaţia de pornire electrică

3.5.1. Generalităţi

Sistemele de pornire au rolul de a antrena motoarele cu combustie internă cu o anumită turaţie şi cuplu din starea de repaus până în momentul aprinderii amestecului carburant, respectiv punerii în funcţiune a acestuia.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pornirea electrică sunt:- asigurarea turaţiei şi cuplului necesar pentru condiţiile cele mai grele de

pornire; - funcţionarea sigură între anumite limite (domenii) de temperatură (de la -

200C la + 600C); - decuplarea automată a demarorului după pornirea motorului cu ardere

internă; - maşinile şi aparatele ce fac parte din instalaţia de pornire trebuie să prezinte

dimensiuni reduse, greutate mică, preţ de cost redus şi o întreţinere simplă şi uşoară

63

în exploatare. Instalaţia de pornire electrică la automobilele de construcţie recentă - este

formată din: motorul electric de curent continuu sau demarorul, prevăzut cu un electromagnet sau releu de cuplare - cu dispozitiv pentru cuplarea elastică şi decuplarea automată a pinionului demarorului cu coroană dinţată a volantului motorului, bateria de acumulatoare, întreruptorul de pornire şi conductoarele de legătură.

3.5.2. Clasificarea sistemelor de pornire

Sistemele de pornire electrică se împart în două grupe: sisteme de pornire normale care se utilizează la motoarele cu combustie internă uzuale, şi sisteme de pornire speciale, pentru acţionarea motoarelor de putere mare şi condiţii de pornire mai grele. Din această categorie fac parte: sistemele de acţionare cu două demaroare, care funcţionează în paralel; sistemele de alimentare a demarorului cu două baterii a 12 V fiecare, conectate în serie sau serie-paralel, la care demarorul este alimentat cu 24 V (putere aproape dublă), iar restul consumatorilor cu 12 V, demaroare pendulare care rotesc coroana volantului succesiv în ambele sensuri, acumulând energia cinetică până când se realizează pornirea, şi demaroare cu inerţie, la care pinionul demarorului (prevăzut cu un mecanism complicat de angrenaje reductoare, ambreiaj cu fricţiune şi volante, etc.) este cuplat cu coroana dinţată a volantului motorului (prin intermediul ambreiajului) numai după ce volantul demarorului a acumulat o anumită energie cinetică.

Din punct de vedere al modului de alimentare, sistemele de pornire normală se pot clasifica în două grupe şi anume: sisteme de alimentare directă şi sisteme de alimentare indirectă.

La sistemele de alimentare directă, alimentarea demarorului se face direct de la baterie, prin întreruptorul de pornire (fig.3.25.a). Datorită lungimii relativ mari a conductoarelor de legătură, a contactului imperfect al întreruptorului la curenţi mari de pornire, apar căderi importante de tensiune, care determină micşorarea puterii disponibile a demarorului.

Sistemele de alimentare indirectă folosesc relee auxiliare de pornire sau comandă RA (fig.3.25.b), montate în apropierea sau în interiorul demarorului, comanda releului facându-se cu curenţi mici, fapt care elimină dezavantajul amintit.

Fig.3.24. Electromotor – semn convenţional

64

Fig.3.25. Sisteme de acţionare şi cuplare

65

După modul de cuplare utilizat, demaroarele uzuale pentru automobile se clasifică în trei grupe: demaroare cu cuplare prin inerţie, demaroare cu cuplare mecanică (sau forţată) şi demaroare cu cuplare electromagnetică. Demaroare cu cuplare prin inerţie. Demaroarele cu cuplare prin inerţie, cunoscute şi sub denumirea de demaroare cu Bendix, au construcţia cea mai simplă. La aceste demaroare, odată cu rotirea arborelui se produce deplasarea axială a pinionu1ui, datarită unei contragreutăţi care îi măreşte momentul de inerţie proprie, prin rotirea pe a buclă filetată, montată pe arbore. Demaroarele cu cuplare prin inerţie pot fi cu acţionare directă sau cu acţionare indirectă.

Fig.3.26. Mecansime de cuplare prin inerţie

Principalele părţi componente ale dispozitivului de cuplare prin inerţie (fig.3.26.a) sunt: arborele rototului 1, arcul spiral 3 de preluare a şocurilor de pornire, fixat la o extremitate pe arbore printr-o bucşă fixă 2, iar la cealaltă extremitate în legătură cu bucşa filetată 4, pe care, se poate deplasa liber pinonul 5. Bucşa filetată se poate roti pe arbore iar la exterior are un filet dreptunghiular. La rândul său, pinionul este prevăzut în interior cu filet, ceea ce îi permite deplasarea prin înşurubare. Pinionul are o contragreutate care îi măreşte momentul de inerţie şi

66

un ştift cu arc, care îl ţine depărtat de volant în timpul când nu se face pornirea. Funcţionarea dispozitivului de cuplare prin inerţie este următoarea: la

conectarea demarorului, pinionul, datorită inerţiei sale la rotire faţă de bucşa filetată, se deplasează axial spre coroana volantului cu care se angrenează (prin înşurubare), iar mişcarea de rotaţie se transmite de 1a arbore, prin alimentarea releului prin arcul elicoidal, bucşa filetată, pinion la volant. După pornirea motorului, coroana volantului depăşeşte turaţia corespunzătoare turaţiei demarorului, transmiţând totodată un cuplu invers spre pinion, producând deplasarea axială a pinionului în sens invers faţă de cuplare, respectiv decuplarea.

După direcţia în care se face deplasarea pinionului, demaroarele cu decuplare prin inerţie se împart în demaroare cu deplasare spre interior (fig.3.26.a) şi demaroare cu deplasare spre exterior (fig.3.26.b).

Mai există dispozitive de cuplare la care arcul spiral nu mai serveşte la transmiterea cuplului de pornire şi nu mai lucrează la întindere, ci la compresiune, având rolul de tampon (fig.3.26.c). La acest mecanism, arborele are caneluri de-a lungul cărora se poate deplasa bucşa filetată.

Dispozitivele de cuplare prin inerţie se folosesc, în general, pentru demaroare de putere mică, sub 1,5 CP. Ele prezintă avantajul ca sunt foarte simple, nu necesită mecanismul cuplă cu roată liberă şi au o angrenare uşoară, datorită mişcării elicoidale a pinionului. Ca dezavantaje se menţionează faptul că nu pot transmite cupluri mari, produc uzura dinţilor pinionului, în care caz cuplarea nu se mai face bine şi, în plus, produce zgomot.

Demaroare cu cuplare mecanică (forţată) (fig.3.27.a). La demaroarele cu cuplare forţată, numite şi demaroare cu pedală, deplasarea axială a pinionului spre coroana se realizează prin mişcarea unui levier cu furcă care este acţionat mecanic printr-un sistem de pârghii de către şofer. Odată cu deplasarea levierului, se închide şi circuitul de alimentare a demarorului. Pentru aceasta, demaroarele cu acţionare mecanică sunt prevăzute cu un întreruptor simplu (fig.3.25.c) sau un întreruptor dublu care poate produce scurtcircuitarea rezistenţei adiţionale a bobinei de inducţie (fig.3.25.d).

Demaroare cu cuplare electromagnetică (fig.3.27 b şi c). Demaroarele cu cuplare electromagnetică, numite şi demaroare cu electromagnet sau cu solenoid, au în prezent utilizarea cea mai mare la motoarele uzuale.

La demaroarele cu electromagnet, levierul furcii (de deplasare a pinionului) este acţionat de către tija unui electromagnet montat pe carcasa electromotorului (fig.3.27.b). În afara pieselor ataşate la demarorul cu pedală, demarorul cu electromagnet mai cuprinde (fig.3.27): tija miezului 11, piesa de reglare 12, arcul tijei 13, arcul miezului 14, miezul electromagnetului 15, carcasa 16, înfăşurările electromagnetului 17, contactul mobil 18 şi contactele fixe cu borne 19.

Alimentarea electromotorului de la bateria de acumulatoare se poate face direct prin întreruptorul de pornire (fig.3.25.e), sau prin intermediul unui releu auxiliar RA (fig.3.25.f).

Exceptând acţionarea electromagnetică, funcţionarea dispozitivului de cuplare principial este asemănător cu cel cu pedală, în sensul că mai întâi se realizează

67

cuplarea pinioanelor, după care se realizează conectarea (alimentarea) electromotorului. Ca particularităţi, se menţionează următoarele: în cazul când, în timpul cuplării, un dinte al pinionului este oprit de un dinte a1 coroanei, arcul elicoidal al dispozitivului de cuplare se comprimă şi permite deplasarea în continuare a levierului cn furcă şi a miezului care determină închiderea contactelor şi, ca urmare, rotirea pinionului care facilitează angrenarea.

Fig.3.27. Demaroare cu cuplare: a. mecanică; b şi c electromagnetică

Arcul elicoidal a1 dispozitivului de cuplare amortizează şocurile la cuplare cu coroana, iar arcul tijei de antrenare menţine în repaus dispozitivul de cuplare depărtat de coroana în timpul deplasării automobilului. Arcul miezului este destinat pentru readucerea furcii, dupa ce motorul a pornit şi s-a întrerupt contactul electric. Pinionul se decuplează ca urmare a efectului arcului miezului şi a canelurilor elicoidale. Arcu1 miezului se alege mai puternic decât arcul tijei.

În ceea ce priveşte alimentarea electromagnetului, există construcţii cu o singură înfăşurare sau cu două înfăşurări. În ultimul caz (fig.3.25.e), înfăşurare serie numită şi înfăşurarea de atracţie, este conectată în paralel cu contactele principale şi, deci, în serie cu înfăşurările demarorului, iar infăşurarea derivaţie numită, şi înfăşurare de

68

menţinere. Înfăşurarea de excitaţie şi rotorul demarorului sunt alimentate prin intermediul înfăşurării serie sau de atracţie a electromagnetului. Aceasta face ca rotorul demarorului să se rotească lent şi, în acelaşi timp, să fie atras lent miezul electromagnetului contribuind prin aceasta la o mai bună angrenare a pinioanelor. După închiderea contactelor electromagnetului, înfăşurarea de atracţie este scurtcircuitata, astfel încât întreaga tensiune se aplică asupra înfăşurării de excitaţie a demarorului şi rotorul se va roti mai rapid. Miezul electromagnetului continuă sa fie atras de către înfăşurarea de menţinere întrucât este necesară o forţă mai mică de atractie. Se întrerupe circuitul de alimentare a electromagnetului prin întreruptorul de pornire. Înfăşurările de atracţie şi de menţinere dau câmpuri inverse şi miezul revine în poziţia iniţială, întrerupând contactele electromagnetului…

69