inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/rugamintea-lui-victor-radulescu-pogoneanu-catre-camil-demetrescu/

Rugămintea lui Victor Rădulescu Pogoneanu către CamilDemetrescuÎnrudite

În continuarea articolului de ieri, vă prezentăm, în exclusivitate pentru ILD, un fragment din memoriile luiCamil Demetrescu în care fostul Director al Cifrului îi cere prietenului său „să treacă cu vederea pesterăspunderea celor care au adoptat o atitudine nedemnă la proces”.

Pentru a nu schimba contextul stabilit de autor, am păstrat şi unele detalii oarecum insolite care nu suntlegate strict de Victor Rădulescu Pogoneanu.

Notă Emil Oprişanu

4 XI 1978(vezi „le Procès de l’ancien Parti National Paysan,…Bucarest 1947”, pag. 74-84)

Straniu, trist, cutremurător de scurt este acestmesagiu ultim, prin care mi-anunţă propria-i moarte,bietul Emil! Mesagiu cum n-am mai primit şi nici auzitvreodată!

Cuprinde în el şi pune capăt la trei episoade care s-au urmat în viaţa noastră. Colegialitate şi încrederecorecte în primul, urâtă atitudine publică în al doilea, zguduitoare apropiere în ultimul.

1) Colaborator general al grupului nostru din momentul înlocuirii mele de la conducerea serviciuluiCifrului prin numirea lui în acel post în iunie 1945 – cred – a adus reale servicii prin legătura asiguratăcu grupul Gafencu al românilor liberi de la Conferinţa de Pace de la Paris, precum şi informareanoastră continuă despre schimbul de telegrame cifrate al Ministerului. Dintre care, unele chestiuni, leaduceam la cunoştinţa anglo-saxonilor, care figurau şi ei în comisia de armistiţiu;

2) Când a avut loc desfiinţarea, de fapt, a independenţei ţării, prin procesul Neamului (formula nu-miaparţine, ea este a lui Aurelian Bentoiu, care i-a spus-o mamei când s-a dus să-l angajeze. N-a refuzat,dar i-a arătat că procesul era deja judecat!), spre surprinderea noastră şi spre vibranta mea indignare,omul Oprişanu a căzut şi a făcut declaraţii ruşinoase într-un proces imoral, dându-mi, la cerereapreşedintelui, o canalie care voia să evite pentru el puşcăria, un certificat de imoralitate în moravuri şiincapacitate în meserie, aşezându-se astfel în categoria martorilor de care trebuie să-ţi fie ruşine;

3) În timpul detenţiunii noastre la Sighet – 15 august 1951 – 31 martie 1953 – (Victor RădulescuPogoneanu, Radu Niculescu Buzeşti şi cu mine) într-o zi oarecare, VRP – Pichi m-a rugat ca, în cazulcând aş ajunge într-un post de răspundere, să trec cu vederea peste răspunderea celor care auadoptat o atitudine nedemnă la proces. Să nu fiu necruţător, să nu uit condiţiunile în care s-a desfăşuratprocesul şi ancheta sub perdeaua unor prea evidente forme, de menajare, în public, destinatepropagandei, să nu uit că şi prietenii noştri care n-au putut rezista au făcut cu anii deja închisoare, sănu uit, că în alte condiţii, normale acelea, ei toţi ar fi fost nişte oameni cumsecade. Pe scurt, să uit eu.Era vorba de Emil Oprişanu şi de Florin Roiu.

Omul care mă ruga era bolnav, întins în pat şi cvasi paralizat, numai piele şi os, rasat, părul castaniudeschis spre blond, ochii albaştri, cu privirea care nu mai era metalică. Ca să nu mă înmoi, amrăspuns imdeiat că am o memorie prea bună ca să uit, că nu voi plăti nimic decât cu dispreţ, dar că dereintegrat nu pot făgădui nimic fără să obţin iertarea pentru Roiu a Floricăi (Spirescu n. red.) şi a luiŢincu, care au făcut închisoare numai datorită lui, care i-a denunţat ca să arate că „s-a îndreptat”.Pentru ăştia nu pot ierta în numele lor! Hai, pentru Emil, el n-a făcut decât să vorbească!

Camile, gândeşte-te că voi sfârşi în închisoare şi că-mi menţin rugămintea către tine! Tu nu ştii cât degrea a fost situaţia lui Emil. El aşa, arestat, în anchetă, nevasta l-a părăsit imediat, cei doi copii micierau îngrijiţi de omul lui de serviciu – fosta lui nevastă, mama copiilor, murise. Bunicii de ambele părţimuriseră şi ei! Îţi dai seama? Este foarte neomeneşte să-l condamni! Nu suntem supraoameni,Camile! Nu se poate! Iar bietul Roiu, vai şi de capul lui, era să facă carieră şi în ce dezastru a intrat!Eliza Petrăchescu venea zilnic să-i aducă de mâncare. A propos de Roiu, şi de deşteptul de Ionel, laînceputul anchetei, în flăcări, că „bolnavul Pogoneanu nu va putea rezista şi că magnificul Roiu, înschimb, va putea rezista”. – „Bine, Pichi!” am încheiat discuţia.

După încă doisprezece ani, în domiciliu forţat, la satul nou – Valea Călmăţui – Rubla, în Bărăgan, m-amreîntâlnit, pe o potecă în porumbişte cu Oprişanu, faţă în faţă. Eu plecasem de la finul său Sandu Botez,iar el se ducea acolo. Cu un bunăziua ne-am depăşit după ce ne-am strâns mâinile. Dar nu am făcutmai mult de patru paşi, şi m-a strigat din umbră. „Camile!” M-am întors şi l-am văzut în acelaşi locspunându-mi „…iartă-mă!” Lacrimi îi curgeau pe obrazul amărât. „De mulţi ani am făcut-o. Eu te-amiertat.” „Dar nu mă iert eu!” – „Dragă Emile, nici eu mulţi ani nu te-am iertat. Dar îţi voi reproduce cuvântcu cuvânt, fără menajament, discuţia în urma cărei am făcut-o. Ai avut un avocat şi un prietenextraordinar. Pe Pichi.” Şi i-am reprodus fără menajament toată discuţia. De atunci ne-am împrietenit.Lucrul spus de scrisoare:

„M. Camille Demetrescu, str. Zece Mese 5, Bucureşti, 7031. – 9.03.1978Dragă Camil, Îţi aduc la cunoştinţă decesul meu.Adaog o ultimă expresie de afecţiune,Emil Oprişanu”