inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/arabii-din-palestina-ii/

Arabii din Palestina – II (tabere din Liban)Martha Gellhorn, scriitoare, ziaristă şifostă corespondentă de război, acălătorit în Orientul Mijlociu pentru aexamina de aproape “problemarefugiaţilor palestinieni” şi pentru a-şiface o idee despre viaţa de zi cu zi arefugiaţilor arabi şi a arabilorisraelieni. Articolul a fost publicat în1961 (adică înainte de războiul deşase zile din 1967 şi de “teritoriileocupate”). Astăzi, partea a II-a aacestui articol..

Beirutul este un oraş fermecător,în plin avînt , un amestec încîntătorde Asie Mică şi Franţa, cu o privelişte care-ţ i taie răsuflarea; hoteluri luxoase peste tot şiîncă multe în construcţ ie. Am pornit la drum, ghidul meu palest inian şi cu mine, într-o maşinălucioasă proprietate UNRWA (Agenţ ia Naţ iunilor Unite pentru Asistenţa si Servicii pentru refugiaţ iipalest inieni din Orientul Mijlociu), spre o tabară în colinele Libanului. Ghidul, ca şi colegii săi care m-au însoţ it în alte tabere, este şef de secţ ie la UNRWA, îmbrăcat în costum de om de afacerioccidental, sigur de sine, om de organizaţ ie din pătura de mijloc. Refugiaţ ii provin din straturisociale diferite. Cei din stratul ghidului nu mai locuiesc în tabere; poate mai lucrează în ele, cadoctori sau profesori.

Tabăra era populată în exclusivitate de arabi creşt ini. M-am mirat cu voce tare de segregaţ ia pebază de religie. Ghidul, musulman, mi-a povest it că taberele creşt inilor sunt superioare şi mult maicurate decît ale musulmanilor. Foarte puţ ini creşt ini rămîn în tabere, pentru că se descurcă maibine.

Locuitorii sunt romano-catolici, dar t inerii profesori sunt refugiaţ i, nu preoţ i. Ei t rebuie să-i înveţe pecopii despre Palest ina, pentru că majoritatea n-au văzut-o niciodată şi nici chiar copiii mai mari n-oţ in minte. Copiii sunt invăţaţ i să urască, pentru că paradisul le-a fost furat de ucigaşi; datoria loreste să trăiască pentru Reîntoarcere şi Răzbunare.

Tabăra consta din căsuţe mici, din ciment sau structuri de metal, răspîndite peste dealuri,sat de oameni săraci, dezordonat, dar plin de f lori şi veselie. Copiii, îmbrăcaţ i în unformă cuşorţuleţ , tocmai ieşeau de la şcoală pentru pauza de prînz, şi se îndreptau spre casă rîzînd şi

luîndu-şi rămas bun unul de la altul. Locuitorii sunt romano-catolici, dar t inerii profesori suntrefugiaţ i, nu preoţ i. Ei t rebuie să-i înveţe pe copii despre Palest ina, pentru că majoritatea n-auvăzut-o niciodată şi nici chiar copiii mai mari n-o ţ in minte. Copiii sunt invăţaţ i să urască, pentru căparadisul le-a fost furat de ucigaşi; datoria lor este să trăiască pentru Reîntoarcere şi Răzbunare.

La cabinetul medical, alb şi miniatural, era un singur pacient – o t înără draguţă de 21 de aniadusese al patrulea copil la control. Soţul ei era plecat la lucru în Libia. Şi ea a t răit acolo cîţ iva ani,dar a venit înapoi. Viaţa în Libia e foarte scumpă, mai bine locuieşte aici cu părinţ ii şi strînge banipentru viitor. Asistenta medicală, o femeie plinuţă, mai în vîrstă, o linişteşte – copilul nu e bolnav.Vara copiii fac un pic de conjunct ivită sau diaree; nu, t rachoma este foarte rară şi se poate vindeca.E şi un pic de vărsat de vînt . Ghidul mă informează că dacă un refugiat t rebuie să f ie operat , estetransportat cu ambulanţa la Beirut , unde UNRWA are paturi rezervate şi plăteşte totul. Numaibogaţ ii din Liban îşi pot permite t ratament at ît de prompt şi de asemenea calitate. Al patrulea copil,zic eu, şi n-are decît 21 de ani. Da, da, răspunde ghidul, natalitatea în rîndul refugiaţ ilor este multmai mare decît a altor arabi, şi copiii sunt mai sănătoşi.

Refugiaţ ii primesc o raţ ie lunară de alimente: făină, legume uscate (mazăre, fasole, linte),zahăr, orez, uleiuri şi grăsimi – 1500 de calorii/persoană/zi, care creşte iarna la 1600 decalorii, dar nu e destul. Deci refugiaţ ii t rebuie să găsească modalităţ i de a cîşt iga bani pentru a-şiîmbogăţ i dieta, sau să crească păsări sau iepuri, ori să cult ive zarzavaturi de grădină. Mulţ i refugiaţ iau mici grădini, dar şi mai mulţ i cult ivă f lori, cu drag şi cu entuziasm, de plăcere. Copiii şi femeilegravide sau care alăptează primesc raţ ie de lapte; de asemenea, cine are nevoie, primeşte o masăcaldă la cant ină, la recomandarea medicului. Ghidul îmi povesteşte că 85% din locuitorii taberei aude lucru. Dacă se ivesc greutăţ i şi nimeni din familie nu lucrează, secţ ia de ajutor social UNRWAintră în acţ iune. Modelul este universal.

Să nu crezi că trebuie să infrumuseţezi lucrurile, nu-i nevoie, nu sunt în inspecţie. Vreau doarsă-mi fac o idee despre viaţa în taberele de refugiaţ i. Profund ofensat, ghidul se opreşte pemijlocul potecii pietruite şi-mi explică: aici, în Liban, 80% din refugiaţ i o duc mai bine decît o duceauîn Palest ina. Restul de 20% nu, dar ei erau mici capitalişt i, şi aici e concurenţă mare cu oamenii deafaceri din Liban, şi sunt multe piedici în calea lor. Mai este şi aspectul polit ic. Refugiaţ ii nu primesccetăţenie, înţelegi, pentru că mare parte din refugiaţ i sunt musulmani şi ar răsturna balanţa aici,unde creşt inii sunt la putere. Nu vorbesc despre palest inienii bogaţ i care s-au refugiat ; bogaţ ii suntmai bogaţ i decît înainte şi sunt foarte fericiţ i.

Apoi am mers în vizită de curtoazie laconducătorul taberei. Fiecare conducător detabără este de fapt primar numit în post , careadministrează aşezarea, of iţer de legătură cucomandamentul local UNRWA şi rezolvădoleanţele locuitorilor. Suntem primiţ i intr-un birou

curat şi ordonat, ne aşezăm eu, ghidul, directorulşcolii (fost poliţ ist palest inian) şi conducătorul taberei.Urmează o discuţ ie care se va repeta aproape zilnic,a la Pălărierul cel Nebun:

- Ţările arabe au invadat Israelul în 1948 pentru a-isalva pe arabi de masacrele comise de evrei.- Au fost masacre? Unde?- Da, au fost peste tot . Groaznic, groaznic.- Înseamnă că aţ i pierdut rude, prieteni.

Această concluzie dureroasă a replicii anterioare rămîne fără raspuns.- Israel a încălcat liniile de armist iţ iu şi ne-a furat ţara. Am fugit de f rică. Dar avem dreptul laproprietatea noastră care ne aducea venituri de 47 milioane de lire pe an. Dacă am f i avut baniinoştri, nu am mai f i avut nevoie de UNRWA. Am f i avut mult mai mulţ i bani. N-avem de ce să f imrecunoscători pentru banii care se cheltuie pentru noi. Ar f i t rebuit să-i avem pe ai noştri.

- Atunci, desigur, vreţ i să vă întoarceţ i la proprietăţ ile voastre în Israel.- Nu în Israel. Niciodată în Israel, în ţara noastră, în partea noastră.- Dar parcă evreii au acceptat partajul, în t imp ce arabii palest inieni şi guvernele arabe au refuzat.- Da, da. Englezii i-au protejat pe evrei. Arabii erau arestaţ i dacă erau prinşi cu un pistol la ei, pentruautoapărare, dar evreii puteau să meargă pe stradă cu tancul şi nu li se înt împla nimic. Englezii auîndemnat statele arabe să atace Israelul.

Intervine directorul şcolii:

- Noi la şcoală îi învăţăm pe copii încă din primul an despre ţara lor şi cum le-a fost furată. Eu aşa îispun f iului meu care are şapte ani. O să vezi, într-o bună zi vei vedea un bătrîn de 80 de ani şi uncopil mit itel, toţ i, toţ i vor merge acasă cu arma în mînă şi îşi vor lua ţara înapoi cu forţa.

Cu această concluzie belicoasă ne-am ridicat să mergem. Ghidul meu mi se păruse un t ipcumpătat , mulţumit , dar la această mică înt îlnire se ambalase ca un polit ician într-ocampanie electorală nesăbuită. După care iar m-a surprins.

- Toată problema asta se poate rezolva cu bani. Acum oamenii n-au nimic în gură, doar cuvinte.Aşa că vorbesc. Dar şi banii umplu gura. Dacă f iecare om ar primi cîteva mii de dolari pentru f iecaremembru de familie, ca despăgubire pentru că şi-au pierdut ţara, atunci f iecare are putea să devinăcetăţean în orice stat arab, şi nu s-ar mai gîndi la Palest ina, pentru că ar putea să înceapă o viaţănouă, ar putea să f ie bogat şi fericit . Cei care cu adevărat au avut ceva în Palest ina t rebuie să f iedespăgubiţ i pentru ce au pierdut. Dar aceşt ia nu sunt mulţ i. Majoritatea n-au avut nimic. Doar delucru.

Sus, pe vîrf de munte, cu vedere spre livezi de portocali şi satenul azuriu al Mediteranei, seaf lă o mică tabără de refugiaţ i musulmani pe nume Mia Mia. Aici a ajuns populaţ ia unui întregsat palest inian, printre altele. Satul lor, pe nume Meron, era pe vîrful unui munte din Galilea.Conducătorul lor, mukhtarul satului, ne-a primit cu Coca-Cola şi cafea turcească în salonulsău de exil. Era un bărbat arătos, de vreo 65 de ani, cu maniere impecabile. Purta f rumoasa kef iealbă a arabilor (adevărat , kef ia autent ica palest iniană este albă, cea alb cu negru, simbolulrezistenţei, este tot o invenţ ie relat iv recentă, n.m.), ţ inută pe cap cu colanul negru din două corzi.Era îmbrăcat cu o jachetă bine păstrată de mătase de culoare crem, cămaşă albă de mătase,pantaloni de f lanel gri, călcaţ i cu dungă, pantof i negri în st il italian, bine lustruiţ i.

În t imp ce ne beam Cola cu paiul şi ne ujitam la portretele cam nereuşite dar executate cudragose de f iul său – Nasser, Fecioara cu pruncul – mukhtarul a început să ne povestească.Au fugit din sat pentru că 17 locuitori fuseseră masacraţ i. Toată lumea a reuşit să fugă cu excepţ iaunei bătrîne oarbe în vîrsta de 104 ani. Evreii au găsit -o, au turnat benzină pe ea, şi au ars-o de vie.De unde şt ia el asta, dacă toţ i fugiseră din sat? După ce au plecat evreii, cîţ iva săteni s-austrecurat înapoi în sat şi au găsit -o. Şi a găsit -o şi Comisia Naţ iunilor Unite pentru Armist iţ iu.

Ghidul se uita la mine cam jenat. Comisia era un punct slab. Greu de crezut că observatori militaride la ONU, ocupaţ i cu armatele şi cu graniţele, ar mai f i avut t impul necesar să invest igheze f iecareatrocitate comisă în ţară. Mă întrebam unde sunt familiile celor masacraţ i si arşi. Toată lumeacunoştea pe toată lumea în sate, cei mai credibili martori ar t rebui să f ie rudele apropiate rămase înviaţă.

- Pot să-ţ i povestesc multe înt împlări asemănătoare, mi-a zis mukhtarul.- Sunt sigură că poţ i, dar mai bine povesteşte-mi despre Meron.

Aşa am auzit despre Meron, despre frumoasele case de piatră, cu frumoasele lor livezi,despre viaţa lor fericită din paradis. Parcă îl vedeam pe acest aristocrat în palatul său de pevîrful muntelui… M-am hotărît ca ulterior să merg să-i caut casa. Pînă atunci, am acceptatt randaf irul oferit de el şi mi-am cont inuat vizitele în tabăra de refugiaţ i.

O femeie de vreo 40 de ani, roşie în obraz ca un măr f rumos şi zemos, cu ochi veseli, m-a tras la eaîn casă şi a început să-mi ţ ină un discurs prin intermediul gesturilor. A at ins tavanul cu dispreţ şi acojit bucăţelele care se desprindeau din el, invocînd cerul ca martor. Glasul i se cobora şi ridica înritmuri glorioase. Ea se delecta cu ce făcea iar eu mă delectam privind-o. Cu încîntare reciprocă,amîndouă zîmbeam tot mai larg în t imp ce povestea ei de groază se desfăşura. Pînă cînd nu a mairezistat şi a izbucnit în hohote de rîs. După care m-a pupat cu poftă. Ghidul meu părea camnemulţmit de toată istoria, poate din cauză că de data asta eram trei – ni se alăturase unreprezentant UNRWA din Europa.

- Mare mincinoasă femeia asta. Minte la fel de uşor cum respiră. I-am dat toate materialele să-şirepare acoperişul, dar le-a vîndut. Este at ît de săracă, încît anul acesta merge în pelerinaj la Mecca.

Nu trebuie neapărat să meargă. Şt ii cît costă? O mie de lire.O mie de lire libaneze înseamnă vreo 350 dolari – o avere.

- Da, e o femeie groaznică.- Mie mi-a plăcut de ea. E t ipul de om care îmi place oriunde îl înt îlnesc – escrocul vesel şi deschis.Sper să-i placă la Mecca.- Oricum trebuie să-i reparăm acoperişul, a t ras concluzia reprezentantul UNRWA.

În t imp ce ne conduce spre maşină, conducătorul taberei îmi spune că nici un refugiat din tabără nuare de lucru. Mi-a ţ inut un scurt discurs în engeză. Era un om foarte cumsecade. “Bărbaţ ii nu facnimic toată ziua. Stau la cafenea şi suferă şi suferă. Tinerii îmbătrînesc văzînd t impul cum sescurge pe lîngă ei. Dacă n-aş avea pămîntul meu la care să mă gîndesc mi-aş pierde minţ ile.”

Printre cei care mergeau după noi, am remarcat un băiat înalt , de vreo 16-17 ani, cu ochifrumoşi şi privire inteligentă, cu o expresie fericită, îmbrăcat cu cămaşă albă curată. I-amvorbit în engleză şi m-a înţeles. L-am întrebat dacă pot să-i vizitez familia. Casa lui nu era maimare decît celelalte, dat era curată, cu atmosferă linişt ită şi înduioşătoare, cu mobile aranjatefrumos şi vederi lipite pe pereţ i. Mama lui suferea de cataractă şi nu vedea, iar bunica lui părea maibătrînă decît însăşi lumea, din generaţ iile care încă se tatuau pe faţă.

Băiatul terminase liceul şi acum lucra ca director la centrul de distribuţ ie a raţ iilor de alimente într-otabără mare (14.000 de refugiaţ i) din apropiere. Probabil că era foarte competent şi demn deîncredere dacă obţ inuse acest serviciu. Visul lui era să devină inginer radio-tv. Nu vorbea desprePalest ina. Putea găsi de lucru, t rebuia doar să vrea. UNRWA construia un liceu profesional nou înLiban, urma să se deschidă în toamnă. Cu un pic de noroc, acest băiat putea să aibă şansa săînveţe o meserie tehnică şi să-şi construiască o viaţă fără să aibă nevoie de mila cuiva.

În drum spre Beirut reprezentantul UNRWA îmi povesteşte că 85% din bărbaţ ii din tabăra pe caretocmai o lăsasem în urmă lucrează.

Deodată am auzit un ţ ipăt ascuţ it de copil şi ne-am îndreptat în direcţ ia sunetului. Un copilaş devreo doi ani era legat de gleznă de un scaun, si repeta urlînd acelaşi cuvînt . Alt copilaş, şi mai mic,încerca, fără să scoată un sunet, să se ridice, ţ inîndu-se cu mîna de braţul altui scaun. Pe o salteacurată, pe un cearceaf curat , un bebeluş îşi contorsiona corpul fără încetare, dar fără să miştepicioarele. Toţ i t rei erau extrem de frumuşei, voinici şi bine formaţ i.

Conducătorul taberei a schimbat cîteva vorbe cu t înăra mamă şi mi-a spus: Are 25 de ani. Nici unuldintre copiii ei nu poate să mişte picioarele. Copilaşul e legat ca să nu iasă din casă şi să nu selovească. Te roagă mult s-o ajuţ i, poţ i?

M-am adresat pe franţuzeşte reprezentantului UNRWA, să nu ne înţeleagă nimeni: Poate foarteuşor să mai facă 5-6 copii în situaţ ia asta. Trebuie să f ie groaznic pentru ea. Ar t rebui să rugăm

asistenta medicală să-i explice cum să nu rămînă însărcinată.

- Cum poţ i să spui aşa ceva ?! UNRWA nu poate aborda acest subiect . Aici sunt refugiaţ i dintr-oţară al cărei nume nici nu mai există (cînd a existat o ţară sau un stat independent cu numelePalest ina? n.m.) pe hartă. Dacă vorbim cu ei despre contracepţ ie vom f i acuzaţ i că vrem să-i facemşi pe ei să dispară. Pe deasupra bărbaţ ii nici n-ar vrea să audă de aşa ceva. Ei vor mulţ i băieţ i, e ochest iune de mîndrie pentru ei (a propos de ce spunea Tat iana Menaker – n.m.). E vorba şi depolit ică. I-am auzit deseori spunînd că au nevoie de mulţ i copii pentru ca lumea să nu-i uiteniciodată.

- După cît văd eu se descurcă foarte bine.- Cam 30.000 de copii pe an.

În t imp ce ne conduce spre maşină, conducătorul taberei îmi spune că nici un refugiat dintabără nu are de lucru. Mi-a ţ inut un scurt discurs în engeză. Era un om foarte cumsecade.“Bărbaţ ii nu fac nimic toată ziua. Stau la cafenea şi suferă şi suferă. Tinerii îmbătrînesc văzîndt impul cum se scurge pe lîngă ei. Dacă n-aş avea pămîntul meu la care să mă gîndesc mi-aş pierdeminţ ile.”

În drum spre Beirut reprezentantul UNRWA îmi povesteşte că 85% din bărbaţ ii din tabăra pe caretocmai o lăsasem în urmă lucrează.

- E o tabără prosperă.- De ce mint arabii? De amorul artei?

Fusese o zi lungă.

- E normal să mintă faţă de noi. Cine cîşt igă prea mult pierde raţ ia. Peste o anumită sumă nu mai audreptul nici la servicii – t ratament medical şi şcolarizare pe grat is. Deci e normal să prefere ca noi sănu şt im.- Se feresc ca nerefugiaţ ii de inspectorii f iscali?- Exact.- Deci voi şt iţ i cît cîşt igă aceşt i oameni?- Nu, de unde să şt im? Bineînţeles că af lăm dacă cineva începe să prindă vechime undevă şi atuncit rebuie să-i anulăm benef iciile.

Refugiaţ ii, at ît cei din tabere cît şi cei care au părăsit taberele, găsesc pînă la urma de lucru,alt fel cu 1500 de calorii pe zi ar f i subnutriţ i şi ar arăta ca nişte nemîncaţ i bolnăvicioşi.Stat ist icile medicale ale UNRWA sunt demne de toată încrederea – ei şt iu cîţ i refugiaţ i apelează laservicii medicale şi pentru ce, şi mai ales care sunt rezultatele. Nivelul de sănătate al refugiaţ iloreste unul dintre cele mai ridicate şi reprezintă una dintre cele mai impresionante realizări aleUNRWA.

Pe cîmpia de dedesubt se af lă Mia Mia, cu livezile de cit rice şi banane acolo unde înainte nucrescuse nimic. Acum creşte datorită refugiaţ ilor şi pentru asta li se cuvine recunoşt inţă. Refugiaţ iidin oraşele din Palest ina caută de lucru prin oraşe – şoferi de taxi, angajaţ i, negustori. Indiferent depolit ica of icială, toţ i aceşt i oameni t ind să revină la nivelul anterior, chiar dacă sunt împovăraţ i decondiţ ia refugiatului care t rebuie să ia totul de la început, chiar dacă sunt uşor de exploatat , chiardacă localnicii bine înrădăcinaţ i le fac concurenţă. Pe deasupra, t răiesc într-o regiune unde sărăciaeste o boală endemică, şi nimeni nu-şi cîşt igă existenţa cu uşurinţă, nimeni în afară de cei ce senasc în familii înstărite.

Din senin, ghidul îmi declară: Nu există infracţ iuni în tabere – nu se fură, nu se dă foc, nu suntvendete. E mult mai bine decît era în Palest ina. Toţ i şt iu ca refugiul i-a înfrăţ it . Mai de mult au fostcîteva omoruri, violuri, dar asta e normal. Crimă, însă, nu există.E adevărat şi valabil pentru toate taberele. Exilul i-a învăţat pe toţ i o lecţ ie preţ ioasă: cum săconvieţuiască în mod paşnic şi în cadrul legii.

partea Ipartea III (În Gaza)partea IVpartea Vpartea VIsursa: