Indicatorii macroeconomici

Pentru a analiza probleme economice ca inflaţia, şomajul sau crizele regionale sau globale, sunt necesare câteva concepte fundamentale, printre care se numără şi indicatorii macroeconomici, componente ale Sistemului Conturilor Naţionale (SCN). Vom analiza doar acest sistem statistic de evaluare a rezultatelor macroeconomice, deoarece el este în prezent singurul utilizat pe plan internaţional.

Pentru măsurarea producţiei finale realizate de o naţiune se utilizează doi indicatori: PNB şi PIB.

PIB reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale de pe piaţă, realizate cu ajutorul factorilor de producţie din interiorul unei ţări, într-o perioadă de timp determinată. PNB măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse de firmele naţionale în decursul unei perioade de timp determinate. După cum putem observa, atât PIB, cât şi PNB se referă la bunurile finale produse pe parcursul unei peri-oade, deci sunt variabile de flux. Spre deosebire de variabilele de flux, variabilele de stoc se referă la un moment dat, şi nu la o perioadă de timp. De exemplu, populaţia unei ţări la 1.01.1999. Nu vom include în PIB al anului 1999 decât acele produse realizate în acest an, nu şi pe cele existente din anii anteriori. De exemplu, dacă se vinde o casă fabricată în 1950, în PIB se includ numai comisionul şi taxele aferente vânzării, nu şi valoarea de piaţă a casei.

În altă ordine de idei, trebuie reţinut că indicatorii menţionaţi cuprind bunurile şi serviciile finale, adică exclud consumul intermediar. Consumul intermediar cuprinde bunurile şi serviciile produse în decursul unei perioade şi utilizate pentru a produce alte bunuri şi servicii. Prin bunuri finale înţelegem acele bunuri şi servicii destinate consumului şi nu vânzării ulterioare sau producţiei. Să luăm următorul exemplu: casa de modă Venus produce zilnic 5 rochii, pe care le vinde cu 5 mil. lei. În această sumă sunt incluse materiile prime consumate, salariile perso-nalului ş.a.m.d. Să presupunem că stofa pentru aceste rochii şi toate celelalte accesorii au costat 2 mil. lei, iar 1 mil. lei reprezintă salarii. În PIB vom include numai valoarea nou creată de casa de modă, numită şi valoare adăugată. Astfel, PIB creşte prin producerea acestor rochii cu 5 –

1

2 mil. lei, adică 3 mil., deoarece cele 2 mil. fuseseră create anterior. Salariile personalului reprezintă o valoare nou creată de factorul de producţie muncă şi se include în PIB. Rezultă că PIB reprezintă suma valorilor adăugate brute realizate în interiorul unei economii naţionale în decursul unei perioade (PIB = VAB). Includerea consumului intermediar în PIB ar echivala cu o dublă înregistrare şi i-ar mări artificial valoarea.

De regulă, cei doi indicatori se calculează la preţurile pieţei, preţuri care includ taxele indirecte, cum ar fi TVA, taxele vamale sau accizele. Deci valoarea bunurilor incluse în acest indicator nu va fi egală cu valoarea încasată de producător. Ceea ce primeşte efectiv producătorul este costul sau preţul factorilor, adică preţul pieţei minus taxele indirecte, plus subvenţiile.

Dacă vrem să exprimăm PIB-ul la preţurile factorilor, acesta va avea următoarea formulă:

PIBpf = PIBpp-Iind+Subv, undePIBpf = PIB exprimat la preţurile factorilor;PIBpp= PIB exprimat la preţurile pieţei;Iind = impozitele indirecte;Subv = subvenţiile.

Există şi componente ale acestor indicatori greu de apreciat. Este de exemplu cazul activităţii casnicelor, bunurilor destinate autoconsumului sau serviciilor prestate de administraţia publică. În astfel de situaţii se utilizează o serie de convenţii, diferite de la caz la caz. În general, serviciile publice sunt estimate la costul lor.

Diferenţa dintre PNB şi PIB este că primul se referă la firmele naţionale, pe când cel de-al doilea, la teritoriul naţional. De exemplu, veniturile obţinute de cetăţenii români care lucrează în Israel sunt o componentă a PNB, dar nu se includ în PIB al României. În schimb, profitul obţinut de Citibank în România se include în PIB al României, dar şi în PNB al SUA. Cu cât PNB este mai mare decât PIB, cu atât cetăţenii unei ţări câştigă mai mult peste graniţă decât câştigă străinii în interior. Trecerea de la PIB la PNB se face adunând la PIB soldul valorilor adăugate brute rezultat din relaţiile cu străinătatea.

2

Determinarea indicatorilor macroeconomici este importantă din cel puţin două motive: ne permite să cunoaştem nivelul de dezvoltare al unei economii naţionale şi evoluţia acestuia în timp şi, în plus, servesc la formularea politicilor macroeconomice. Cel mai utilizat indicator macroeconomic este PIB, deoarece el reflectă cel mai bine capacitatea productivă a unei ţări şi volumul bunurilor şi serviciilor ce pot fi consumate pe teritoriul unei ţări pe parcursul unei perioade determinate. Alături de metoda valorilor adăugate sau metoda producţiei, există încă două modalităţi de determinare a PIB: metoda cheltuielilor şi metoda veniturilor.

a) Determinarea PIB prin metoda cheltuielilor

Din perspectiva cheltuielilor, PIB reprezintă suma următoarelor categorii de cheltuieli: cheltuielile de consum ale populaţiei, investiţiile brute, cheltuielile publice şi exportul net. Să examinăm pe rând fiecare componentă.

i) Cheltuielile pentru consum se referă la sumele cheltuite de gospodării pentru achiziţionarea de bunuri de consum durabile, cum ar fi autoturismele, aparatura pentru menaj ş.a., nondurabile, ca mâncarea şi îmbrăcămintea – şi de servicii, cum sunt serviciile medicale, de cosmetică etc. Consumul populaţiei sau al menajelor este componenta care are cea mai mare pondere în structura PIB.

ii) Investiţiile brute cuprind cheltuielile pentru acele bunuri capabile să genereze venituri viitoare. Finanţarea lor antrenează o sacrificare a consumului prezent în favoarea unui consum viitor, sperat a fi mai mare. În această categorie se includ:

– formarea brută de capital fix, care cuprinde cheltuielile cu bunuri care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. În această categorie intră, cu titlu de exemplu: maşinile şi echipamentele nou achiziţionate de către firme, spitalele şi şcolile nou construite ş.a.;

– modificarea stocurilor, atât a celor de materii prime, cât şi a celor de produse finite. Referitor la materiile prime, stocurile sunt necesare pentru a fluidiza producţia; imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla într-o iarnă grea, dacă circulaţia s-ar bloca din cauza viscolului, iar firma nu ar

3

avea stocuri de materii prime: producţia ar înceta, şi foarte probabil că pierderile ar fi mai mari decât cheltuielile de stocare. Cât despre produsele finite, amintiţi-vă că spuneam la început că în PIB includem toate bunurile produse în perioada de calcul, indiferent dacă sunt sau nu vândute în aceeaşi perioadă; stocurile apar ca o investiţie, deoarece prin valorificare ele vor genera venituri în viitor;

– construcţiile de locuinţe noi, numite şi investiţii rezidenţiale, sunt incluse în investiţii pentru că pot fi valorificate în scopul obţinerii unor venituri; în plus ele sunt bunuri de folosinţă îndelungată asemănătoare întrucâtva capitalului fix.

În legătură cu investiţiile apare şi o altă distincţie importantă: cea dintre investiţia brută şi investiţia netă. Investiţia brută include:

– cheltuielile destinate creşterii stocului de capital, care formează investiţia netă şi

– cheltuielile destinate înlocuirii utilajelor şi echipamentelor uzate, care trebuie casate, numite investiţie de înlocuire.

Dacă investiţia brută este mai mare decât cea de înlocuire, afirmăm că stocul de capital tehnic al economiei respective creşte, iar dacă investiţia de înlocuire este mai mare decât investiţia brută, afirmăm că stocul de capital se diminuează.

Raportul dintre investiţiile nete şi PIB este un indicator important al creşterii economice viitoare a unei ţări. Studiile efectuate asupra a numeroase state demonstrează că ritmul de creştere este cu atât mai accentuat, cu cât raportul este mai mare, cu o condiţie: investiţiile să respecte principiul raţionalităţii economice.

Frecvent apare o confuzie în ceea ce priveşte investiţiile: cea între investiţiile nete sau brute şi cele financiare. Investiţiile financiare destinate achiziţionării titlurilor de valoare nu se includ în PIB, deoarece ele nu reprezintă cheltuieli cu bunuri nou-create, ci un simplu transfer al proprietăţii asupra bunurilor deja existente.

iii) Cheltuielile guvernamentale includ plăţile curente ale guvernului pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. În PIB nu se includ transferurile realizate de guvern, chiar dacă ele reprezintă o cheltuială,

4

pentru că nu au corespondent în producţie (guvernul nu primeşte nimic în schimbul lor). Transferurile se reflectă în PIB prin intermediul cheltuielilor de consum făcute de unităţile economice beneficiare.

iv) Exportul net se determină ca o diferenţă între exporturi şi importuri. Exportul reprezintă o cheltuială pe care străinătatea o face pentru achiziţionarea de bunuri produse de economia naţională; importul, o cheltuială a unităţilor economice de pe teritoriul ţării în favoarea celor din străinătate. Exportul net reflectă aşadar contribuţia comerţului exterior la formarea PIB.

Exportul net se mai numeşte şi sold al balanţei comerciale. Dacă acesta este pozitiv, atunci balanţa comercială este excedentară, dacă este negativ este deficitară, iar dacă este nul, este echilibrată.

În consecinţă, PIB într-o economie mixtă (formată şi din sector privat şi din sector public) şi deschisă (care are relaţii cu exteriorul) se va determina astfel:

P.I.B.=C+Ib+G+En, în care:

C=consumul final al gospodăriilor

Ib= investiţiile brute

G=consumul guvernamental

En=exportul net (export – import).

Într-o economie mixtă şi închisă, PIB se va determina astfel:PIB = C+Ib+G

Iar într-o economie simplă (formată doar din sector privat) şi închisă se va determina după formula:

PIB = C+Ib

b) Determinarea PIB prin metoda veniturilor

PIB calculat prin metoda veniturilor reprezintă suma veniturilor aferente factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică dintr-o ţară. Astfel, PIB va include:

– veniturile factorului de producţie muncă, formate în principal din salarii; la salarii se adaugă însă toate cheltuielile ocazionate firmei de

5

utilizarea factorului muncă, şi anume: impozite, cotizaţii la asigurările sociale, la fondul de pensii ş.a.;

– venituri din munca pe cont propriu, obţinute de acele persoane care îşi oferă serviciile în mod independent, fără a îmbrăca statutul de angajat, cum ar fi: consultanţii juridici, zilierii ş.a.;

–profiturile firmelor, indiferent dacă acestea sunt distribuite sau nu acţionarilor; în PIB se include şi partea din profit utilizată de firmă pentru plata impozitului;

– rentele sunt veniturile factorilor de producţie închiriaţi de unităţile economice (terenuri, sedii, locuinţe ş.a.); în cazul locuinţelor proprietate personală, se consideră că proprietarii îşi închiriază locuinţa lor înşişi, iar renta se numeşte “rentă imputată”;

– dobânzile sunt veniturile capitalului bănesc împrumutat şi includ: dobânda plătită gospodăriilor pentru depozitele din bănci, pentru obligaţiuni ş.a.; nu se include aici dobânda plătită de guvern pentru creditele contractate. Dobânda aferentă creditului guvernamental se asimilează transferurilor, deoarece ea nu reprezintă o plată pentru bunuri şi servicii curente;

– taxele indirecte, aferente consumului final, cum sunt TVA, taxele vamale, accizele ş.a., diferite de taxele directe, care sunt taxe pe proprietate şi pe venit, se includ în preţul mărfurilor, deci şi în PIB pentru a determina valoarea de piaţă a acestuia. Subvenţiile pot fi considerate impozite negative, şi în consecinţă se scad din PIB;

– deprecierea capitalului, exprimă consumul de capital fix pe parcursul perioadei de calcul şi reprezintă o altă faţă a investiţiei de înlocuire despre care am discutat la punctul a).

Determinarea oricărui indicator macroeconomic este dificilă şi inexactă, motiv pentru care veţi vedea în orice statistică naţională o altă componentă a PIB: eroarea statistică necesară pentru ca PIB prin metoda veniturilor să fie egal cu PIB prin metoda cheltuielilor. Această discrepanţă este utilizată uneori pentru evaluarea dimensiunii economiei subterane, adică a activităţilor economice care scapă statisticilor oficiale.

6

Alături de indicatorii PIB şi PNB, în statistica internaţională se mai calculează încă patru indicatori: produsul intern net (PIN), venitul naţional (VN), venitul personal (VP) şi venitul disponibil (VD).

Produsul intern net se determină ca diferenţă între PIB şi consumul de capital fix şi este relevant pentru capacitatea maximă de a consuma a unui stat, fără a afecta stocul de capital.

Venitul naţional se calculează pornind de la PIN astfel: din PIN se scad veniturile obţinute de unităţile economice străine pe teritoriul ţării şi taxele indirecte şi se adaugă veniturile obţinute de firmele naţionale în exterior. De ce se scad veniturile unităţilor străine? Pentru că venitul naţional însumează veniturile obţinute de factorii de producţie naţionali în schimbul contribuţiei lor la activitatea economică. Cât priveşte taxele indirecte, ele sunt un transfer unilateral de venituri către guvern şi nu reprezintă un venit pentru factorii de producţie, aşa că este firesc să nu fie incluse în VN. VN astfel calculat se mai numeşte produs naţional net (PNN) la costul factorilor de producţie.

Venitul personal este venitul ajuns la nivelul gospodăriilor, care urmează a fi supus impozitului pe venit. El se calculează astfel: din VN se scad contribuţiile la asigurările sociale, taxele pe venit plătite de firme, profitul nedistribuit şi alte venituri nedistribuite, apoi se adaugă la VN transferurile. Dacă din venitul personal se scad toate taxele suportate de menaje se obţine venitul disponibil, adică acel venit pe care familiile îl pot efectiv utiliza pentru consum şi economii. Pornind de la venitul naţional, VD = VN – Venituri nedistribuite + Transferuri – Taxe.

Indicatorii economici despre care am discutat până acum se pot exprima în valoare nominală, adică în preţuri curente, şi în valoare reală, altfel spus în preţuri constante. PIB în preţuri curente se numeşte PIB nominal, iar PIB în preţuri constante se numeşte PIB real. PIB real evidenţiază modificarea producţiei reale dintr-o ţară, eliminând efectul perturbator al modificării preţurilor. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PNB şi este utilizat pentru măsurarea inflaţiei. Acest indicator nu trebuie confundat cu indicele preţurilor bunurilor de consum, mai uşor de calculat dar şi mai puţin semnificativ. Vom discuta despre deosebirile dintre cei doi indici în cadrul capitolului dedicat inflaţiei.

7