2 • APOSTROF

In memoriam

EstErházy PétEr(1950–2016)

Intraductibila tăcere„Să fim serioşi. Se pare că, într‑adevăr,

aceasta e cea mai bună lume dintre lumile posibile. Odihni‑m‑aş în pace.“

EstErházy PétEr

„Am să rescriu totul, mult mai precis.“ – sunt cuvintele cu care se sfîrşeşte

cartea cu paginile în chenare negre Verbele auxiliare ale inimii. Iar acum noi nu avem decît să aşteptăm – mult şi bine – împlini‑rea acestei ameninţări. Rescrierea operei lui Esterházy Péter a încetat. Ea nu se mai poa‑te împlini decît în re‑citire. Ceea ce, dată fiind polifonia ei profundă, poate deveni o veşnică re‑creare – în ambele sensuri, care‑l definesc deopotrivă pe autor: un demiurg zîmbitor, gata oricînd să facă haz de neca‑zuri ştiute de toată lumea, dar numai de el scrise. Fiindcă Esterházy Péter a fost în sta‑re să formuleze cele mai complicate lucruri cu o simplitate care ne‑a făcut pe toţi invi‑dioşi pentru că nu le‑am zis noi primii.

A răzbit pe culmile literaturii desţele‑nind scrisul de toate poverile depuse de‑a lungul timpului de înaintaşii lui – clasici maghiari şi universali deopotrivă. De toţi cei pe care i‑a citit şi citat întotdeauna. Sunt convins că stilul lui „modern“ va rămîne pururi ca atare – nu cred că va veni o vreme cînd toată lumea va scrie aidoma lui. „Şcoa‑la“ Esterházy Péter nu poate duce decît la plastografiere. Precum şi felul lui de a fi este (nu „a fost“!) unic. Acesta era sensul aristo‑craţiei sale: stîrnea o ilaritate adîncă (tre‑

zind adeseori acel ésprit de l’éscalier care te face să zîmbeşti mult mai tîrziu şi să te ruşi‑nezi de fisa căzută cu întîrziere). Gîndea de‑a dreptul făţarnic, făcîndu‑te să crezi că doar se joacă, părea adeseori uitat aici de pe o altă lume, mustind de adevăruri numai de el ştiute, asemeni oricărui mare scriitor (Doamne, ce bobîrnace discrete mi‑ar da, citind aceste rînduri!).

L‑am întîlnit prima oară la mijlocul anilor ’80. Îi tradusesem deja o nuvelă – Nu are titlu (nici ăsta nu e), pe onoarea mea că aşa se numea – care a apărut în „Steaua“. Am avut niţel de furcă cu Aurel Şorobetea, Şoro, dar el era deschis la minte, aşa că m‑a crezut că nu fac glume proaste cu el. E.P. venise cu alţi cîţiva scriitori din ţara „vecină şi pretină“, poate să se convingă că se poate trăi chiar dacă „succesurili“ se ţineau lanţ, iar problema naţională se rezolva definitiv la fiecare cuvîntare. Apoi nu ne‑am văzut decît după ce am început, fiecare în Lebens-raum‑ul său, să înţelegem cîte ceva din li‑bertatea cu care am fost blagosloviţi.

Libertatea lui Esterházy Péter a fost limba. Cu ea s‑a jucat – vorba vine, mai degrabă s‑a jucat cu noi, cei care îl citeam, făcîndu‑ne adeseori să recitim, să tălmăcim şi să răstălmăcim ceea ce s‑a dovedit a fi atît de simplu, precum a vrut el să fie. „Doam‑ne, doar nu o să oglindim realitatea“, a spus el după vreo nouă ani de libertate. Nu, el a creat‑o. Într‑o joacă serioasă cu neseriozita‑tea – „Să luăm neseriozitatea în serios“ şi „Minciuna e a naibii de grea cînd omul nu ştie care‑i adevărul“ (Harmonia Caelestis). Fiindcă „noi suntem central‑europeni: cu

nervii zdreanţă şi cu hîrtia igienică aspră“. Vorbele lui de duh sînt grele: „Nu flecări. Înteţeşti haosul“ (Privirea contesei Hahn-Hahn).

Scrisul lui e o neobosită joacă profundă, nepreţuit de serioasă. De fapt, e intraducti‑bil, pînă şi pentru mulţi maghiari. Totuşi, a cucerit lumea. Este o izbîndă mai mult decît lăudabilă a traducătorilor săi. Dar, dincolo de ea, e biruinţa lui Esterházy Péter care, iată, a reuşit să se facă înţeles dincolo de cuvinte.

Imposibil de înţeles este doar intraduc‑tibila tăcere care ne năpădeşte acum.

nMarius tabacu

Premiile Cafenelei critice, la finalul stagiunii 2015‑2016

Joi, 16 iunie, a avut loc ediţia a 192‑a a Cafenelei critice (seria a doua, de la reluarea din 2008; ediţiile primei serii s‑au ţinut în

perioada 1994‑1998): Gală de decernare a Premiilor Cafenelei critice pentru „stagiunea“ 2015-2016.

A fost anunţată ca premiză excelenţa tuturor invitaţilor stagiu‑nii. Au fost apoi oferite – totuşi! – următoarele premii:

Premiile speciale ale stagiunii – pentru ediţii consacrate unor mari proiecte culturale:

• Proiecte culturale: 1. Shakespearologie (Shakespeare – 400): George Volceanov şi colectivul de traducători ai Operelor shakes‑peariene – versiune nouă! –, Violeta Popa, Lucia Verona, Horia Gârbea, Alexandru Călin [ediţia 170, 29 octombrie 2015];

• Proiecte culturale: 2. Arte vizuale: Alexandra Titu, curatoare principală a proiectului Omul împotriva vieţii/Arte în Bucureşti (septembrie‑octombrie 2015) & echipa: Cristina Bolborea, Ma‑rius Burhan, Reka Csapo Dup, Dorina Horătău, Mihaela Lazăr şi Patricia Teodorescu (curatori în cele şapte spaţii de expunere) [ediţia 168, 15 octombrie 2015]; şi Constantin Prut, autor al Dicţionarului de artă modernă şi contemporană (ediţia a iii‑a, Edi‑tura Polirom, 2015) [ediţia 184, 24 martie 2016].

Premiile stagiunii:• Cei mai literari invitaţi ai stagiunii: Nora Iuga [ediţia 178, 11

februarie 2016 – la 85 de ani!; cu o evocare a lui George Almos‑

nino] şi Mircea Cărtărescu [ediţia 183, 17 martie 2016 – la 60 de ani!]

• Cei mai cercetători literari ai stagiunii: Eugen Negrici [ediţia 169, 22 octombrie 2015 – la aproape 75 de ani (în noiem‑brie)!] şi Mircea Anghelescu [ediţia 179, 18 februarie 2016 – la 75 de ani!]

• Cel mai politolog invitat al stagiunii: Gabriel Andreescu [ediţia 190, 26 mai 2016]

De asemenea, s‑au acordat numeroase Diplome speciale, Di‑plome de fidelitate şi chiar şi Premii instantanee ale Cafenelei criti‑ce – pentru solidaritatea colocvială!

A fost ediţia a patra a acestor Premii acordate pentru prestaţiile din timpul „stagiunilor“ Cafenelei critice.

Gala a fost întreruptă de un anunţ privitor la invalidarea alege‑rilor locale din Bucureşti şi la desemnarea ca primar general a... amfitrionului Cafenelei critice! Solicitat să‑şi anunţe proiectele pri‑oritare, acesta a menţionat în primul rând extinderea Cafenelei cri-tice în întreaga Capitală!

În cadrul Galei au cântat muzicienii Mircea Florian şi Bogdan Mihai Simion.

n

• Esterházy Péter

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 3

Eveniment

În virtutea „seniorităţii“ mele, formulă ele‑gantă pentru numărul de ani, aleg să nu mă

alătur comentariilor la operă – de altminteri, ex‑celent acoperite în laudatio de Liviu Maliţa şi, respectiv, Victor Cubleşan, ci să evoc momente‑le întâlnirii mele cu cei doi premianţi ai Apostro-fului.

Pe Ruxandra Cesereanu am remarcat‑o pe vremea când eram asistentă la Facultatea de Fi‑lologie, în anii ’80. La nu mai ştiu ce întâlnire festivă, am zărit‑o în sală alături de Corin Braga. Amândoi studenţi, adică tineri, frumoşi şi îndră‑gostiţi. Le cunoşteam de multă vreme părinţii, fireşte, şi îi priveam, de aceea, cu o curiozitate „de casă“. Cu o cunună rebelă de bucle negre, dreaptă, oarecum trufaşă, având superbia abia ieşirii din adolescenţă, Ruxandra era toată neas‑tâmpăr, zumzet, vibraţie, ne‑stare. Alături, Co‑rin, îndrăgostit timid şi fără rest, o privea cu

evidentă nelinişte, parcă speriat că o va pierde de atâta învăpăiere. N‑a fost aşa. Dar Ruxandra continuă să fie şi azi în continuă mişcare, cu o cunună de proiecte complementare vuindu‑i în jur, marquézian.

Pe Ovidiu Pecican l‑am întâlnit la începutul anilor ’90, când i‑am publicat o carte despre Breban în Colecţia Akademos a Editurii Didacti‑ce şi Pedagogice. Impetuos, gata mereu de o poveste cu tâlc, un compliment galeş, o divagaţi‑une spumoasă, un aparteu neapărat răsunător, umplea locul. Pe străzile Clujului, bântuia ubi‑cuu. Îi simţeam de departe prezenţa, căci înainta cu o învolburare de cuvinte deasupra capului, cu un freamăt cutremurând preajma cu valenţe mul‑tiple, aşa încât aerul vibra, trecătorii se organizau în jurul său după regula piliturii de fier sub forţa magnetului. Şi‑a păstrat până azi ubicuitatea, mai ales scripturală – rar poţi găsi o revistă în

care nu i‑a apărut numele sau un subiect asupra căruia să nu fi avut ceva de comentat –, chiar dacă exuberanţa şi‑a atenuat revărsările.

Amândoi sunt atât de prinşi în snopul de competenţe, interese şi conexiuni interdiscipli‑nare, încât niciodată n‑am putut vorbi cu ei de‑adevăratelea. Nu te ascultă până la capăt şi nu ţie îţi răspund când o fac, ci zvonului incandes‑cent de potenţialităţi care îi locuieşte. Ca vârstă, îi desparte mai puţin de un lustru. Sunt, aşadar, două personalităţi congenere, puternice şi poli‑fonice, fascinate – la modul pozitiv şi rodnic, ba uneori şi incomod – de menirea lor în cultura română.

nIrIna Petraş

Câteva cuvinte vreau să rostesc despre cei doi scriitori premiaţi de revista Apostrof: Ru‑

xandra Cesereanu şi Ovidiu Pecican, dar şi un elogiu Martei Petreu, care a ştiut şi ştie să dea importanţa cuvenită evenimentului literar în ge‑neral. A propus – şi noi am intrat în joc – o săr‑bătoare a scrisului şi a autorilor aici de faţă.

La Ruxandra Cesereanu, am intuit un strat mitic, o imagine a inconştientului, care pătrun‑de în poezia sa, mitul grecesc al Grădinii Hespe‑ridelor. Acea grădină cu mere de aur, păzită de un dragon (zmeu, dacă vreţi, în varianta noastră folclorică), iar Hercule reuşeşte să fure din me‑rele jinduite. Mere care, aş zice eu, se coc sub razele lunii, nu sub cele solare. Ce trebuie să ai pentru a fura merele? Tărie şi iscusinţă. Figura inconştientului răzbate în conştient: Ruxandra vrea merele, mere sublunare, apelând la vrăjile ambigui ale poeziei, la un limbaj uneori delirant (vezi antologia poeziei onirice, Deliruri şi deli-re); mai mult, se simte bine printre prietenele ei declarate ludic „vrăjitoare“. Substratul oniric se manifestă din plin. E stratul de adâncime al eu‑lui său, ,,pivniţa“’ unde merele mitice pot să‑şi păstreze seva. Călătoriile sale anuale în insulele greceşti sunt mai mult decât simple vacanţe,

cred. Sunt menite să transforme, prin infuzia lor de beatitudine solară, grădina sa întunecată într‑una luminoasă.

Grădina deliciilor, Zona vie, volume ale sale de început, aparţin acestei lumi tensionate, agi‑tate de figuri ambigui. Remediul la acţiunea lor aproape agresivă va fi migraţia spre sudul sim‑plităţii. Marea, stâncile fierbinţi, nisipul, viaţa elementară în aer liber alungă demonii... Stările de vrajă lunară sunt alungate de extazul luminii apolinice. Grădina Hesperidelor e, poate, Insula Leuke, Insula Şerpilor, Ada Kaleh, după unii, oricum poate fi; a fost localizată în teritoriul pelasgilor, undeva în nordul Dunării, în Tracia, de unde vine şi Hercule, din ţinuturile noastre numite hiperboreene.

Istoricul Ovidiu Pecican are talentul de a da culoare şi epic fabulos nu numai studiilor sale, eseului literar. Mâna de prozator se amestecă benefic în aluatul evenimentelor reale sau imagi‑nare, pe care le frământă bine, oferindu‑ne un produs intelectual hrănitor, substanţial, adică, şi savuros, în acelaşi timp. Romanele sale au per‑sonaje veritabile, nu doar idei noi, şi o pătrunză‑toare observaţie sociologică. Ovidiu Pecican deţine informaţia de la sursă pe care fantezia lui

o prelucrează creativ, cu un umor de multe ori suculent, fie că e vorba despre o cronică de carte sau un eseu.

Ciudată sincronicitate! Rubrica lui Ovidiu Pecican din Observator cultural se numeşte „Ava‑lon“, în traducere ,,Insula merelor“. Avalonul Sfântului Graal şi ciclul legendelor irlandeze. Celţii. Ovidiu Pecican nu e Ovid Densusianu, nici nu a avut intenţia, dar uneori aceste închipu‑iri trans‑istorice şi ipotezele debordante parcă i‑ar apropia.

Cu aerul său de adolescent zâmbitor, e me‑reu gata să‑şi uimească interlocutorul sau citito‑rul cu o noutate spectaculoasă, cu o teorie origi‑nală, cu o observaţie paradoxală. Ovidiu are rădăcini latine şi idealuri latine, nu doar datorită numelui, e realist şi pios, ca un cives romanus, activ şi iubitor de otium. În alt veac, ar fi fost un excelent orator în For, un republican echilibrat, erudit, admirator al lui Cicero, poate prieten, emul, dar niciodată famul.

nadrian PoPEscu

De la premiile I. negoIţescu ale revistei

• Foto: Amalia Lumei

4 • APOSTROF

Ruxandra Cesereanu

Cartea‑cu‑de‑toate(fragmente)

Fiindcă există în fiecare din noi o casă părăsită, nişte scări năpădite de ier‑

buri, nişte cărămizi şi pietre dislocate. Şi, totuşi, noi sau cineva din noi (un copil, o nălucă, o amintire) stă pe scările acelea năpădite de atâta uitare şi citeşte o carte sau doar o răsfoieşte. Apoi din când în când copilul uitat sau năluca priveşte în gol, spre camera de făcut fotografii, care acum e blogul sau facebook sau twitter sau orice altceva unde lumea se năpusteş‑te să scrie cuvinte şi să vocifereze. Şi, pri‑vind spre acel lucru care înregistrează, doar atunci ştim şi simţim că amintirile încă mai au putere, sunt intense şi vii, palpită. Iar din palpitul lor putem face o viaţă întreagă.

Şi iată aşa ne‑am strâns laolaltă pisici, pisoi şi omuleţi (o fetiţă), plus pişicherul de motan desenat pe perete între formule matematice şi o geometrie‑antropolo‑gie‑pisicologie leonardiană. E o lunetă de fapt sau un tunel alb prin care putem in‑tra, sunând la clopoţei (cozile atârnând ale pisicii şi pisoiului). Nu ştim ce‑i din‑colo, dar poate e un orăşel cu jazz şi car‑naval, din para‑lumea proiecţiilor calde, în somnul obligatoriu de după‑amiază.

Când o cochilie creşte din cap şi se întinde ca un ochean, lumile sunt mai multe şi mai înalte decât corniţele. Poţi să te aşezi în cochilie, poţi să sufli în ea ori poţi să o foloseşti ca scufie şi ca tunel pentru visătorie. Ea se subţiază la capăt până se face fir optic şi neuron polimorf. Mai departe, fiecare din noi ştie (sau nu ştie) care e calea cochiliei alungite şi către cine sau ce duce ea.

Pierzi sute de fotografii, dar regăseşti vreo duzină în loc, poze de care habar nu mai aveai, care erau într‑atât de uitate, încât părea că nu ar fi existat niciodată. Lucrate în alb‑negru, ele chiar vin din al‑tă lume, pe lângă lumea noastră mult prea colorată de acum. Şi la fel de logic se duc în altă lume, fantasmatică, plină de firişoare de mătase şi de piuliţe transpa‑rente. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, clarob‑scurul are franjuri şi margini luminoase doar cât să te călăuzească mai potrivit pe

cărăruia de întuneric. Nu este niciun ca‑păt aici, de unde se vede lumina la margi‑nea negrului şi nici nu contează dacă mai este un capăt: fotografiile îşi au viaţa şi moartea lor mică, fără vreun mormânt de împrumut.

Nu întotdeauna făpturile nocturne şi non‑umane care apar în vise sunt

spăimoase. Uneori, deşi înfăţişarea lor e ne‑omenească şi deşi ar trebui să sperie, înfri‑carea nu se produce defel. Mai degrabă îşi face loc un soi de camaraderie stranie ori chiar prietenie tainică. Între cel care visează (fie că e copil sau matur) şi entitatea ciuda‑tă care erupe în vis se creează legături enig‑matice, care conţin inclusiv lumină, nu ne‑apărat întuneric. Fireşte că mai degrabă e vorba de clarobscur, dar până şi acesta e unul fragil, vulnerabil, fără teroare, pavor sau ceva înrudit cu astfel de stări extreme. Ceea ce apropie visătorii de visaţii cei ciu‑daţi este un soi de melancolie a visaţilor, de bosumflare a lor sau de tristeţe calină. Fără să fie monştri limpezi, fără să fie jivine teri‑fiante, cei visaţi au ceva foarte omenesc nu în cum arată, ci în cum li se deduce sufletul. Iar acesta este, pare‑se, unul suav, delicat. De aceea, ei, visaţii misterioşi, stau deasu‑pra patului visătorilor şi protejează acest pat ca pe o platformă de interferenţă, de intermundii. Ei apără chiar visul în care sunt visaţi.

Inside the bottle. Înăuntrul borcanului e bine, o vreme, prin sticlă poţi fi atins cu degetele care lasă dâră caldă suavă. Iar da‑că există şi o răsuflare ca rotocolul (de fum) e şi mai bine, fiindcă rotocolul te ia şi te preia pe covorul lui de Aladin şi te duce undeva, nu ştiu unde, într‑un locşor, la o staţie de tramvai sau de metrou ori de mocăniţă. Sau pur şi simplu între etaje, când liftul se blochează şi tu te gândeşti cât de potrivit este să nu mai urci şi să nu mai cobori. Când înăuntrul borcanului călă‑reşti un bec, ta‑dam, iluminarea cea mică vine şi ea. Nu e mai mare decât un fulg şi se topeşte cât ai zice peşte. Dar e a ta, ilu‑minarea cea mică, şi a nimănui altcuiva.

Să nu mai spună nimeni că nu există Nicăieri. Călare pe o bufniţă şi deasupra pământurilor ceţoase, înainte de venirea zorilor, cu pălăriuţe de domnişori şi că‑ciuli alungite, luna albă (ori argintie) e singura călăuză spre Nicăieri. Din aburi se mai zăreşte un vârf de biserică ori vre‑un turn, dar limpezimea ori limpezirea nu sunt lucruri de căutat în drum (în zbor) spre Nicăieri. Ţinuturile sunt ver‑zui, fosforescente, la fel ca aripile bufniţei care planează de parcă ar fi licurici. Nu se ştie ce va fi mai departe, dar Nicăieri are deja un contur de zonă cu poveşti şi în‑tâmplări.

Fireşte că lumea s‑a pierdut într‑o anu‑mită măsură: şi noi am pierdut‑o pe ea, dar şi ea s‑a pierdut pe sine, s‑a rătăcit, aşa cum se rătăcesc baloanele ori zmeii prin văzduh. Şi, uneori, şnurul ori frânghioara cu care lumea era prinsă încă mai atârnă, de parcă ar putea fi din nou capturată şi făcută a noastră, printr‑un şiretlic ori doar printr‑un noroc orb. Dar noroceii nu mai sunt orbi, ci surdo‑muţi mai degrabă, şi dacă mâna noastră mai crede că atinge ceva e doar o părere. Ori poate un mister, o taină, din cele care rămân taine tocmai prin neatingere.

Când eram mică mi‑am închipuit, uneori, cum s‑ar putea întâmpla ca patul să fie întors pe dos şi răsturnat, dar nu dintr‑o pornire violentă, ci doar pentru a vedea cum se zăreşte lumea cu patul în‑tors pe dos. Ar fi fost vorba, negreşit, despre un pat plutitor (refuz să îi spun zburător, căci sună prea obişnuit). Paturi‑le plutitoare erau, evident, în percepţia mea, nişte bărci impregnate în văzduh, un soi de mărci ori însemne ale somnului, visului şi reveriei. Percepţia mea era clasi‑că în acest punct, degeaba încerc să mă fofilez acum în scris. Apoi mi‑am dat seama că nu despre bărci ar fi putut fi vorba, ci despre paturi‑paraşută ori para‑pante. Aladin ori Sindbad îmi erau prie‑teni imaginari, iar mai târziu, pe când aveam chiar 25 de ani şi mă consideram a fi relativ matură, un băieţel pe nume Bas‑tian şi dublul său Atreyu. Mi‑am adus aminte de toate acestea din cauza felului în care lumea de azi se găseşte într‑un impas colectiv de trăire (catastrofe, trau‑me, doliu, asasinate, suferinţă acută, de‑presie). Prima imagine care mi‑a venit pe retină a fost tocmai aceea a paturilor plutitoare, paraşute, şi a felului în care lumea s‑ar putea zări altfel, dacă ar fi în‑toarsă pe dos, după ce deja a fost întoarsă pe dos. Printr‑o dublă întoarcere pe dos poate că lucrurile ar putea reveni la un soi de firesc. În caz că nu greşesc şi nu fanta‑zez cu tendinţă.

Amintirile au încă putere

Cel dintâi lucru pe care mi‑l aduc aminte despre cartierul unde am copilărit sunt magnoliile. Aveam vreo 4 ani, cred, iar între blocurile proaspete şi simple, vopsite‑n galben pal, de lângă Tăietura Turcului, în cartierul Grigorescu din Cluj, se găseau arbori de magnolie ca nişte soldăţei care despărţeau blocurile turn (aveau 9 etaje, plus podul de uscat rufe şi de plasat antenele rudimentare pentru televizor – care alcătuia al 10‑lea etaj). Erau nişte copaci ciudaţi, cu flori cărnoa‑

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 5

se şi untoase, care aveau petale uriaşe. Oricât de tare bătea vântul, florile nu că‑deau, iar petalele nu se despătureau din jurul pistilului glorios. Cred (dar nu mai sunt sigură) că rulam cu trotineta pe tro‑tuarul din faţa arborilor de magnolie, ca‑re lega cele şapte blocuri turn între ele, mândria cartierului Grigorescu pe vremea când eram fetiţă. Cele mai înalte con‑strucţii de acolo, din zonă, blocurile turn, erau nişte faruri vuind de ferestre aprinse, glasuri, foşnete, cântece, plânsete, strigă‑te, certuri, mângâieri, zgomote de cratiţe trântite, mirosuri, fluierături. La cele do‑uă capete ale străzii Donath, unde locu‑iam eu, se găseau două magazine cu de toate: aprozar, brutărie, măcelărie, lăptă‑rie, plus câte‑un raion universal. Le spu‑neam magazine‑complex, prescurtat era doar complex, aşa că mama îmi spunea simplu: Du‑te la complex să cumperi pâine. Du‑te la complex să cumperi lapte. Şi tot aşa. Unul din complexe se numea Radio (fiindcă era destul de aproape de Casa Radio), celălalt se numea Albina. Eu locuiam la cinci minute de complexul Albina. La ambele capete ale străzii Do‑nath se găsea şi câte o crâşmă. Cea mai apropiată de blocul meu era Grădina Hoia (numită astfel de la pădurea Hoia, la care se ajungea dacă urcai pe Tăietura Turcului), de unde lălăielile nu conteneau sâmbăta şi duminica. Crâşma cealaltă de‑servea bahicii din partea de jos a cartieru‑lui Grigorescu, unde fetiţei care eram i se părea că este capătul pământului şi că zona e pustie, fără vreun edificiu precum bravele blocuri turn în care locuiam.

Cu prietena mea, Danuta, stăteam la poveşti, seara‑noaptea, de la geam la geam. Ea locuia la etajul cinci, eu, la pa‑tru, în primul bloc turn de pe strada Do‑nath. Fereastra de la odaia ei era deasupra ferestrei de la odaia mea, aşa încât seara ne fluieram una pe alta şi ieşeam la fereas‑tră, apoi povesteam, cumva în şoaptă. Nu ştiu dacă mai auzea cineva, nici părin‑ţii ei, nici ai mei (care la ora aceea, era trecut de 10 seara, ascultau Radio Europa Liberă!) nu s‑au manifestat niciodată cu iritare, cred că unii dormeau, iar alţii as‑cultau veşti politice interzise, aşa încât nimeni nu băga în seamă sporovăiala noastră noptatică, la fereastră. Era, de fapt, un fel de zumzăială, un fel de foşnet de adolescente care vorbeau despre cărţi, despre peisaje, despre jocuri, dar nicioda‑tă despre dragoste (aceasta era prea taini‑că, prea stranie, prea lăuntrică sau nu exista defel la vremea aceea). Vorbitul nostru în şoaptă, seara, era deja un ritual. Nu adormeam niciodată fără o mică spo‑rovăială de întreţinere. Nu ştiu de ce, dar eu îmi închipuiam că şi în celelalte blo‑curi turn fetele stăteau tot aşa la taifas nocturn. Îmi închipuiam câteva ferestre deschise şi capete de fete atârnate unele deasupra altora într‑o rostire misterioasă. Văzute de departe, cred că eram dintr‑o poveste. Iar acum când îmi amintesc des‑pre lucrul acesta chiar că suntem dintr‑o poveste, am devenit aşa ceva, tocmai am întocmit povestea, am înnodat‑o. S‑ar putea ca madlena mea să fie chiar scrisul acesta pe blog, pe un blog uitat, de nişă,

despre vremurile de odinioară din cartie‑rul Grigorescu ori de pe strada Donath. Dar lucrul acesta îmi tihneşte. Nu este nicio grabă, nicio urzeală anume, niciun brânci, totul este firesc.

Fiindcă acum e primăvară, îmi amintesc cum erau primăverile de odimioară, din

copilărie şi adolescenţă. Lucrul cel mai sta‑tornic pentru noi era să mergem în pădurea Hoia, la 20 de minute de blocul ii turn, pe jos, să culegem ghiocei, brânduşe şi liliac. Ay, florile de liliac dublu şi triplu erau cele mai râvnite, de parcă s‑ar fi găsit ambrozie în ele. Ştiu că ne cufundam chipurile între ramurile de liliac, ca un fel de dorinţă de a ne droga cu mireasma aceea exotică, părea că vine de departe, din alte ţări, din alte continente, nu era europeană şi nici româ‑nească, era altceva. Eram nişte culegătoare, devenise aproape o meserie de suflet, pri‑măvara. Încărcate cu ramurile de liliac, co‑boram triumfătoare spre bloc (majoritatea eram fete, chiar dacă se mai aciuiseră şi bă‑ieţi la culesul de flori), ştiind că odăile noas‑tre vor fi parfumate pentru multă vreme. Mă simţeam aproape ca o japoneză. De fapt, nu, acum mă simt ca o japoneză când povestesc aceste lucruri şi îmi amintesc. Şi amintindu‑mi, interrelaţionez cu atmosfera parfumată descrisă de Sei Shonagon în po‑veştile ei caligrafiate, bijuterite din Însem-nări de căpătâi. Apoi mai era ceva: lângă

locul cel mai bogat cu tufişuri de liliac, pe un povârniş, către Tăietura Turcului, se gă‑sea şi lut berechet, lut moale, vag roşietic, pe care îl puneam în pungi şi îl duceam aca‑să, pe balcon, unde modelam măşti, de obi‑cei, ori te miri ce alte forme şi mulaje. Nu rezista prea mult lutul acesta, se crăpa repe‑de, însă modelajul îmi plăcea grozav, fiind‑că era legat întotdeauna de culesul liliacu‑lui. Era un ceremonial cu limbă despicată de şarpe.

n

• Ruxandra Cesereanu. Foto din albumul Sticle pentru minte, inimă şi literatură de Mihai A. Barbu şi Ion Barbu.

6 • APOSTROF

ruxandraLiviu Maliţa

Ruxandra cesereanu merită, fără îndo‑ială, prin operă şi prin prezenţa sa în

lumea noastră culturală, orice premiu. Pe acesta cu nimic mai puţin. M‑am întrebat, însă, dacă pot fi stabilite anumite legături între I. Negoiţescu, patronul distincţiei acordate de Fundaţia „Apostrof“, şi scrii‑toarea astăzi premiată. Unele dintre ele sunt evidente şi de suprafaţă. Amândoi s‑au născut (în luna august, deşi la distanţă de mai bine de 40 de ani) şi s‑au format la Cluj, după cum amândoi sunt practicienii mai multor genuri literare. Cred, însă, că, la Ruxandra Cesereanu şi I. Negoiţescu poate fi identificată chiar o celulă comună, un nu-cleu liric al creativităţii, indiferent de genul în care s‑au exprimat. Apoi, găsesc că cei doi împărtăşesc aceeaşi atitudine creatoare, care duce, desigur, la conţinuturi diferite. Aş numi‑o, cu expresia Sandei Cordoş, un estetism energic.

În sensul cel mai larg, aceasta ar însem‑na că amândoi scriitorii caută desfătarea şi frumuseţea, dar nu dintr‑o poziţie contem‑plativă, nicidecum aflaţi într‑un turn de fil‑deş. Ci ei sunt, mai degrabă, esteţii activi, esteţii care se implică, beneficiind de o sensibilitate justiţiară şi având un pronunţat simţ civic, o acută responsabilitate şi o vo‑inţă determinantă de a interveni, de a se pune în slujba Cetăţii. Această dimensiune civică este cunoscută în cazul lor şi nu e cazul să insist. E suficient să amintesc că Negoiţescu este unul dintre cei (doar) doi scriitori români care au semnat apelul Go‑ma pentru Carta 77. La altă oră a Cetăţii, Ruxandra s‑a investit în urgenţe comunita‑re. Regăsim această componentă lucrând explicit sau pe dedesubt în multe dintre cărţile ei, de la cele personale (Imaginarul violent al românilor, 2003; Decembrie 1989: deconstrucţia unei revoluţii, 2004; Năravuri româneşti. Texte de atitudine, 2007), la cele pe care le‑a coordonat şi le‑a lucrat cu mul‑tă generozitate cu studenţii săi: Fărîme, cioburi, aşchii dintr‑o curte a miracolelor, 2004; România înghesuită, 2006; T(z)ara noastră. Stereotipii şi prejudecăţi, 2006.

Simplificând mult, tot aici poate fi inte‑grat şi cel mai recent volum, din 2016, gândit şi alcătuit de Ruxandra Cesereanu: Persecuţie şi rezistenţă. Vasile Cesereanu, un preot greco‑catolic în dosarele de urmărire de către Securitate. Este vorba, desigur, despre o carte‑document, concepută după toate rigorile genului. Interesante mi se par, însă, în acest context, reverberaţiile generate în biografia spirituală a autoarei. Ruxandra s‑a aflat în postura, deloc comodă cred, de a lua act, citind „jurnalul“ de urmărire al bunicului ei patern, de conţinuturi foarte personale devoalate de o privire străină şi violent ostilă. Incandescenţa amănuntelor emoţionale de familie este prinsă, aici, în carapacea discursivă specifică rapoartelor aparatului administrativ represiv al Securi‑tăţii. Orice viaţă umană, în intimitatea sa autentică, e siluită într‑un dosar de urmări‑re poliţienească. Or, cu atât mai presus, viaţa unui preot, care interacţionează cu supranaturalul prezumat.

Între bunic şi nepoată pare a se fi năs‑cut, însă, ca într‑un joc în oglinzi, un dialog imaginar restaurator. Trebuie că a prevalat tristeţea confruntării cu varianta distorsio‑nată şi falsificată de ancadramentul politic a biografiei bunicului, revolta pentru suferin‑ţele nemeritate ale acestuia. Totodată, do‑cumentele produse de Securitate constitu‑iau, paradoxal, o şansă ca, dimpreună cu ochiul represiv care violează intimitatea, Ruxandra să afle lucruri, episoade, întâm‑plări, la care, în absenţa acestui dosar în care bunicul e prins ca o gâză într‑un insec‑tar, nu ar fi avut acces. Funcţionând, pentru ea, ca o curea de transmisie afectivă, dosarul de urmărire politică al bunicului a permis ca operaţiunea să poată fi refăcută în sens invers. Ochiul ei de nepoată anulează retro‑activ schematismul documentului, re‑uma‑nizându‑l.

Demersul investigator al Ruxandrei semnifică pe mai multe paliere. Cartea re‑zultată este, desigur, revelatorul unei drame personale, existenţiale, axial valorice, a pre‑otului Vasile Cesereanu. Prin asimilarea acestui trecut cu rezonanţe afective noi, cartea permite şi o restructurare identitară, o reinventare de sine. Totodată, ea are un rol recuperator. În filigran, poate fi citită o dramă familială contorsionată. Nepoata fa‑vorită are, însă, generozitatea şi capacitatea de a interveni pacificator într‑o lume a bărbaţilor. Diferite acumulări interioare au făcut‑o în cele din urmă capabilă pe adoles‑centa hipiotă de altădată să reînnoade iţele bărbaţilor din propria familie.

Dacă asculţi, însă, povestea realizării acestui proiect, pe Ruxandra vorbind des‑pre ghidarea din eter de către chiar bunicul său, cartea devine un fel de text involuntar „criptat“. O dialectică circulară îi prezidea‑ză naşterea. Experienţa realizării acestei cărţi‑document, devenită una de re‑con‑strucţie identitară, morală şi spirituală, a desăvârşit, la autoare, o mutaţie care s‑a petrecut în anticamera cercetării propriu‑zi‑se. Ruxandra mărturiseşte că s‑a simţit so‑mată de un imperativ misterios de a demara acest tip de cercetare (repetat amânată). Urgenţa interioară indică un salt calitativ prealabil, care a pregătit‑o să devină recep‑tivă într‑un mod ce implică o dimensiune iniţiatică, adică una responsabilă pentru coincidenţe care ar putea fi descrise sub forma unor afinităţi cvasi‑mistice dintre bunicul‑erou anticomunist şi nepoata pre‑ferată.

Aş spune, însă, că atitudinea unui „este‑tism energic“ e recognoscibilă în cărţile de critică literară ale Ruxandrei Cesereanu şi în universul ei artistic propriu‑zis. Este şti‑ut că, în toate genurile literare pe care le practică, de la eseuri la poezie şi proză, Ruxandra investighează ori valorifică artis‑tic zone pe care le‑am putea numi zone „joase“. Ei nu‑i sunt străine spaţiile, fie ex‑terioare, fie interioare, insalubre sau chiar infernale. Ruxandra activează, nu o dată, un imaginar violent. O face, însă, aş spune, dintr‑o perspectivă „înaltă“, a Regelui care nu aparţine acestor ţinuturi, ci ţinuturile

acestea îi aparţin. Ruxandra Cesereanu le străbate pentru a le cunoaşte, pentru a pu‑tea trece mai departe şi, eventual, pentru a le asana, pentru a le curăţa.

Într‑un vers din California pe Someş, cel mai recent volum de poeme al ei, poeta scrie: „Bestia şi Regele se află în noi...“. Aş îndrăzni să spun că Regele sau, poate, mai corect, Regina, în cazul Ruxandrei Ceserea‑nu, supune de fiecare dată Bestia. Cu un termen pe care tot Ruxandra îl propune într‑un text recent şi care cred că poate in‑clude toate ipostazele creativităţii sale femi‑nine, în proză ca şi în poezie, ea este o Dandy‑a. Într‑un fel, pe Dandya, pe această Regină care are închisă în ea însăşi Bestia, o regăsim în cărţile sale.

Vi le reamintesc. Cărţi de poezie: Zona vie (1993), Grădina deliciilor 1993), Cădere deasupra oraşului (1994), Oceanul schizoidi-an (1998), Femeia cruciat (1999), Veneţia cu vene violete (2002), Kore Persephona (2004), Coma (2008). Cărţi de proză: Călătorie prin oglinzi (1989), Purgatoriile (1997), Tri-cephalos (2002), Nebulon (2005), Naşterea dorinţelor lichide (2007), Angelus (2010) şi Un singur cer deasupra lor (2013).

Aceasta din urmă este o frescă aparte, alcătuită din zeci de ecuaţii prozastice care reunesc, sub acelaşi cer stilistic, crâmpeie de viaţă, aberaţii ideologice şi atrocităţi cotidi‑ene din lumea comunistă românească, îm‑pletind individualul (chiar personalul) cu generalul, umanul cu absurdul sistemic. Un stil atent controlat, ce converteşte imageria truculentă din (unele volume de) poezie într‑o compoziţie istoric‑obiectivă, topeşte magma acelei lumi comuniste riguros abe‑rante, cu amestecul ei grotesc de adevăr şi minciună, în memoria perenă a unui timp fără timp. O memorie care, fără a fi osten‑tativ demascatoare, e, totuşi, atroce, tocmai prin lumina egală care învăluie fapte violent diferite.

Portretul de scriitor al Ruxandrei, pe care l‑am simplificat oricum la maximum, nu ar fi corect dacă nu aş accentua în plus deschiderea sa pentru desfătare, pentru „în‑minunare“, pentru ludic... Să nu uităm că Ruxandra e autoarea unui volum de ese‑istică, din 2009, numit Gourmet.

Prin urmare, aş putea conchide, vorbind despre Ruxandra Cesereanu şi utilizând cuvintele lui I. Negoiţescu: „Dintr‑un du‑reros estetism vine propensiunea spre deca‑dent, spre anormal, spre monstruos“ a doamnei Cesereanu.

n

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 7

ovidiu PEcican – un premiu

Victor Cubleşan

Atunci cînd doamna Marta Petreu m‑a rugat să rostesc cîteva (mai multe) cu‑

vinte la decernarea Premiilor I. Negoiţescu din acest an, realizînd un fel de laudatio în onoa‑rea premiantului Ovidiu Pecican, am accep‑tat pe loc, cu multă bucurie. Mi‑au trebuit cîteva minute să realizez că sarcina pe care mi‑o asumasem era, desigur, una plăcută, dar deloc atît de simplă pe cît putea părea la o primă vedere.

În primul rînd, premiile pe care revista Apostrof le acordă într‑un ritm (care, să spe‑răm, contrar autohtonelor şi tipicelor moti‑ve legate de finanţare, va rămîne) anual, nu sînt corp comun cu legiunea de premii şi distincţii care de ani buni inundă viaţa noas‑tră culturală, premii acordate de un număr crescînd de asociaţii, fundaţii sau uat‑uri (unităţi administrativ teritoriale, în noua bi‑rocratică europeană, pentru cei nefamiliari‑zaţi încă). Prea puţin discernămînt, un hei‑rupism senin şi o crescîndă nepăsare faţă de reliefarea valorii genuine au dus premiile culturale înspre demonetizare. Revista Apos-trof, contrar acestei tendinţe, a acordat dis‑tincţiile cu foarte multă parcimonie şi în ur‑ma unei selecţii care nu face decît să cimenteze reputaţia bine consolidată a revis‑tei în zona elitei. Încă de la înfiinţare, Apos-trof nu a fost dispusă spre compromisuri va‑lorice, iar atitudinea aceasta tranşantă, chiar bătăioasă, i‑a cîştigat fără drept de apel locul pe care continuă să îl ocupe în plutonul frun‑taş. Şi nu, nu încerc să fiu amabil cu o revistă în care am avut onoarea de a scrie cîţiva ani cronică literară.

În al doilea rînd, Ovidiu Pecican. A vorbi sau a scrie despre Ovidiu Pecican este o sar‑cină cel puţin dificilă, demersul fiind inevita‑bil unul în care eşti silit să navighezi între sferele personajului, cele ale istoricului, ale criticului, ale prozatorului, ale poetului şi, nu în ultimul rînd, ale persoanei publice implicate civic. Prima şi cea mai seducătoare tentaţie este aceea de a te apropia, în cea mai desuetă şi nu mai puţin plăcută manieră saint‑beuviană, de personajul Ovidiu Peci‑can. Histrionicul nostru concitadin reuşeşte invariabil să iasă în evidenţă indiferent de cercul în care se află. Statura, tonalitatea vo‑cii, umorul inseparabil, conversaţia cultă şi inevitabil sprinţară, fără a fi frivolă, impresia de bibliotecă ambulantă, rîsul deschis, rara senzaţie de a fi întotdeauna stăpîn pe subiec‑tul conversaţiei indiferent de natura acesteia descriu un personaj bine articulat şi pregnant întipărit în peisajul clujean, în peisajul româ‑nesc. Este o linie pe care se poate scrie mult,

dar care, pînă la urmă, este secundară atunci cînd ceea ce ar trebui să urmărim aici este valoarea operei lui Ovidiu Pecican.

Chiar fără a sta să contorizezi apariţiile editoriale sau publicistice ale lui Ovidiu Pe‑cican, nu poţi să te sustragi impresiei de a te afla în faţa unei opere cu totul impresionantă ca volum. Autorul pare binecuvîntat cu da‑rul ubicuităţii, nefiind pesemne multe reviste care să nu‑i fi găzduit măcar un text, dacă nu chiar o prezenţă constantă sau o rubrică. La fel, cărţile care îi poartă semnătura apar tur‑nate dintr‑un con al abundenţei şi acoperind un paletar la fel de diversificat. Pentru că nu sînt în măsură să scriu despre istoricul Ovi‑diu Pecican, pentru că nu am neapărat orga-nul sensibil necesar unei atente disecări a po‑emelor, pentru că eseurile sale au o încărcătură sociologică şi culturală care ar fi mai interesant de pus în valoare în alt con‑text şi, în fine, pentru că întotdeauna am fost interesat de proză, am decis că singurul unghi din care îmi puteam permite aborda‑rea acestei pseudo‑laudatio este cel care să‑mi permită să conturez importanţa lui Ovidiu Pecican ca prozator român. Prin ur‑mare, într‑o pastilă, ce aduce Pecican prozei noastre, care este amprenta pe care o lasă?

Este un traseu cu atît mai corect cu cît prima dată cînd i‑am întîlnit semnătura a fost pe un text S.F., undeva în pragul anilor ’90. De atunci l‑am avut redactor (pe vre‑mea cînd făcea parte din colectivul nou‑năs‑cutului Apostrof) la una dintre primele mele încercări literare, iar apoi m‑am intersectat cu (nu îndrăznesc să spun chiar toate) apari‑ţiile sale în proză, de la texte foarte scurte la povestiri, nuvele şi romane. Privind înapoi chiar descopăr o anumită ritmicitate în re‑cenziile şi cronicile provocate de aceste întîl‑niri periodice. Revizitîndu‑le, realizez că subsumarea atîtor texte într‑un portret lite‑rar coerent şi comprehensiv presupune o oarecare echilibristică şi o doză sensibilă de sinteză. Autorul nu pare să fi ezitat niciodată în faţa unei formule. Ovidiu Pecican nu se cantonează într‑o anumită tipologie, nu are o predilecţie marcată pentru o lungime pre‑supusă a textului. Se mişcă la fel de natural şi cu la fel de multă plăcere în zona scurtimii excesive, după cum este absolut confortabil îmbrăcînd hainele romanului. Poate că aici, în această observaţie simplă, se află camuflat un adevăr care să ajute la o mai bună înţele‑gere a laboratorului intern. Prozatorul Ovi‑diu Pecican scrie foarte mult „după model“. Este un reactiv, un scriitor care adoră referin‑ţa literară, jocul meta‑textual şi pastişa asu‑mată. Textele sale se nasc din răspunsul la alte texte, chiar dacă experienţa care le ali‑mentează nu este exclusiv livrescă. Cînd scrie schiţe, prozatorul are în minte modelul unor schiţe, cînd scrie roman, are bine conturat modelul unui roman. Există o naturaleţe totală în calitatea cameleonică a scriiturii, cuvînt pe care aici trebuie să îl luăm fără cea mai mică urmă de conotaţie negativă. Proza‑

torul ştie să copieze aproape la perfecţie sti‑lul, nota particulară a unui alt autor, are darul de a reuşi să‑şi modeleze textul după un anumit tipar cu uşurinţa cu care o domni‑şoară cochetă probează toalete în faţa oglin‑zii. Este aici dovada, pe de o parte, a unei extrem de bune stăpîniri a tuturor mecanis‑melor scriiturii, o îndemînare de bătrîn ma‑estru artizan care cunoaşte toate trucurile meseriei, şi în acelaşi timp se poate observa semnul maturităţii, al celui care ştie imediat să deceleze esenţialul şi să identifice elemen‑tele dominante şi decisive din întreg corpul unui text. Desigur, jocul de‑a pastişa nu este o măsură a maturităţii. Modul de utilizare al acesteia este. Iar Ovidiu Pecican scrie în pri‑mul rînd pentru a scrie despre literatură şi despre lumea înţeleasă prin şi din literatură. Este un livresc transformat în experienţă de viaţă, într‑un mod care îl diferenţiază de optzeciştii cu care ai putea fi tentat să îl înre‑gimentezi ca un prim reflex biologic şi textu‑alist. Prozatorul Ovidiu Pecican are o serio‑zitate care pare să contrazică la primă vedere personajul Ovidiu Pecican, cel ludic şi his‑trionic. Prozatorul ştie să camufleze tentaţii‑le ironice, înţelege să cocheteze cu dramati‑cul şi fără ezitare chiar şi cu tragicul, înţelege să fie visător, fantast, poate fi ermetizant sau acid. Scriam la un moment dat că Ovidiu Pecican se dovedeşte ca romancier un senti‑mental pesimist, în total dezacord cu imagi‑nea bonom‑ludică a autorului de proză scurtă. În realitate dezacordul de atitudine este într‑un plan minor. Ceea ce primează este bucuria scriiturii, bucuria de a institui în permanenţă un dialog tripartit autor‑text‑ci‑titor, aidoma schemelor elementare din teo‑ria literaturii.

În cazul lui Ovidiu Pecican această latură dialogală este determinantă. Textele sale sînt texte care prind viaţă abia în momentul în care cititorul acceptă explicit jocul livresc al comunicării prin intermediul experienţelor literare comune. Referinţele devin în acest fel semne şi mijloace de comunicare, extensii ale unei înţelegeri comune a lumii la care subscriu atît autorul, cît şi cititorul. Mobili‑tatea formulei uzitate de către Ovidiu Pecican este aparentă, ţinînd de un nivel al ludicului, în realitate textele sale compunîndu‑se după formula riguroasă a corespondenţelor litera‑re mediate.

Figura de prozator a lui Ovidiu Pecican este una aparte în contextul actual, identita‑tea sa bine determinată, stilul personal fiind conturate de un veritabil caleidoscop livresc. O formulă în care pe eşafodajul experienţe‑lor mediate se ridică o viziune foarte perso‑nală şi în acelaşi timp foarte percutantă.

Şi chiar pentru această calitate, fără a mai vorbi de istoric, eseist, poet, autor de manua‑le şcolare, activist etc., prozatorul Ovidiu Pecican merita un premiu care să recompense‑ze paginile sale atît de spectaculos construite.

n

8 • APOSTROF

Ovidiu Pecican

Proză

Scurte întâmplări cu şi fără consecinţe Unirea

Abia trecuse 23 august, zi de vară alt‑ minteri frumoasă, dar când, în virtutea

dovezilor de fidelitate pe care stăpânii poli‑tici ai ţării le cereau în fiecare an, trebuia să se trezească dis‑de‑dimineaţă şi să meargă la defilarea din centru, prelingându‑se, când îi venea sorocul, împreună cu ceilalţi colegi adunaţi de personalul Casei Corpu‑lui Didactic şi încolonaţi în urma grupului care îi preceda, posomorâţii de la Inspecto‑ratul Şcolar. Vestea le căzu ca din senin, precum găinaţul în capul celor care, mijind ochii, privesc într‑o piaţă frumosul zbor planat al columbelor de deasupra: peste o săptămână urma să intre în oraşul lor Mihai Viteazul în fruntea oştilor lui...

– Asta ne lipsea, într‑adevăr – îi spuse amărât Ginei, căci plănuiseră ca, odată tre‑cută corvoada manifestaţiilor publice prile‑juite de amintirea eliberării de sub fascişti, să o şteargă pentru câteva zile la reşedinţa de la ţară a socrilor.

– Ştii că n‑avem ce face, degeaba ne la‑mentăm – replicase Gina, încă şi mai ener‑vată decât el, dar stăpână pe nervii ei. Lasă, măcar va vedea, în fine, şi ăsta micu’, în ce fel s‑a făcut unirea de la 1600.

Era adevărat, le împuia capul şi la televi‑zor, şi la radio, şi mai apoi, la şcoală, cu importanţa fără egal a unirii celor trei prin‑cipate locuite de români. Măcar aşa toată propaganda asta interminabilă avea să prindă o anume consistenţă, desprinzân‑du‑se de limba de lemn şi de şabloanele li‑terare şi istorice.

În ziua stabilită pentru intrarea voievo‑dului triumfător în oraş, oamenii se aduna‑ră, după obiceiul convocărilor oficiale, pe bază de listă cu semnăturile olografe, pe bulevardul principal. Familia Pop făcu tot ce se putea să ajungă cât mai în centru şi cât mai în faţă, pentru a‑i asigura fiului o vizi‑bilitate mai pronunţată.

– Ce te‑mpingi, domne? – sări unul cu gura după ce ei trecură printre trupurile tot mai apropiate, fierbinţi şi deja şifonate şi transpirate.

Dar când Marian privi către acela văzu că nu li se adresase lor, ci unui grăsun care venea din spatele respectivului şi, probabil fără să vrea, îi dăduse un ghiont cu burtoiul enorm pe care se străduia să îl ţină sub că‑maşă, în pantalon.

Era un paradox pe care îl constata de fiecare dată: deşi aduşi cu sila, oamenii se înghesuiau ca la o distracţie pe care şi‑o doriseră. Avea şi o explicaţie în care credea: până să se termine toată afacerea, partici‑panţii uitau că veniseră forţaţi şi se com‑portau ca nişte inşi interesaţi cu adevărat de

ceea ce urma. Sau poate că nu era decât efectul moralei sănătoase după care, dacă tot eşti într‑un loc, măcar profită la maxi‑mum de ocazie. În fine...

Deodată, înspre stânga se auzi o forfotă mare. Priviră într‑acolo, curioşi să vadă ce era cu acel amestec de exclamaţii, oftaturi, ţipete mici şi stupoare. Clădirea Teatrului de Stat, vizibilă de obicei din oricare loc de pe bulevard, dispăruse acum într‑un soi de nor de praf.

– Haide că vin – le zise Marian alor lui, şi îl săltă pe băiat pe umeri, icnind din greu şi simţind deja cum sudoarea îi scaldă ume‑rii, sub picioarele celui mic, şi cum i se adună între sprâncene, pregătindu‑se să îi înece ochii.

– Gino, şterge‑mă, te rog, cu batista – o îndemnă el pe soţie.

Norul se apropia rapid, iar acum se vedea cum colbul se ridică de sub copitele cailor.

Înaintau pe jos nişte instrumentişti tu‑ciurii, cu haine decolorate şi cam jerpelite, mânuind ţambale şi viori. Nu se auzea, în rumoarea generală, decât câte un acord, ici şi colo, acoperit îndată de zgomotul stradal. După ei urmau o serie de soldaţi îmbrăcaţi cam aşa cum vedeai prin filme gărzile elve‑ţiene de la Vatican, în culori stridente, cu uniforme în fâşii verticale, pantaloni bu‑fanţi până la genunchi şi berete cu pene pleoştite pe cap.

De lângă Gina se desprinseră câţiva ti‑neri în costume populare bine călcate şi scrobite, strălucind de curăţenie. O fată avea pe braţe un ştergar cu cusături colora‑te, peste care aşezase o pâine albă dospită. Alături, un tip cu mustăcioară, de sub că‑maşa căruia se zărea tocul unui pistol, semn că făcea parte din trupele de pază şi de protecţie ale Ministerului de Interne, ţinea pe alt ştergar apretat un vas mic de lut ars în care pusese sare albă.

Profitând de locul creat, Marian – cu băiatul pe umeri – şi Gina înaintară rapid doi paşi, cu o secundă înainte ca alţii să năvălească şi să le taie calea. Erau acum fix în spatele miliţianului care veghea vigilent bunul mers al lucrurilor.

Convoiul se apropia şi muzica se auzea din ce în ce mai tare. Guriştii – că erau vreo trei – din frunte, călcând solemn pe lângă ţamblagiu, ziceau ceva de genul:

Adă, Doamne, şi mai dă‑mi Fă‑mă mare, fă‑mă om Şi‑mi dă vin, şi‑mi dă bucateFă‑mă să le f... pe toate...

– Fă‑mă să le... ce? – întrebă băiatul. Ce zice, tati?

– Ei, un cântec popular, de la munteni... – făcu Marian feţe‑feţe, privind cu subînţe‑les în ochii Ginei, care părea nemulţumită de împrejurare.

Trecură de ei şi muzicanţii, şi ostaşii de bâlci, cu halebarde, aşa că acum îl putură ve‑dea pe voievod, transpirând sub cuşma turti‑tă într‑o parte şi umflată ca un calpac, cu o pană de păun sub o broşă aurită, încălecat pe un cal negru ca huila, bălegându‑se din mers, dar având pe umeri o manta albă, probabil ca să‑l apere de soare. Sprijinea o mână în şold, iar cu cealaltă ţinea uşor de hăţuri, lăsând, de fapt, bidiviul să înainteze în voia lui.

Mai departe bulevardul se umpluse de o mulţime de inşi cu figuri dintre cele mai felurite: şmecheri şi bănuitori, fioroşi şi pezevenghi, măscărici şi tuberculoşi... Toţi puţeau oribil, a transpiraţie veche şi a mize‑rie bine sedimentată şi era clar că nici nu auziseră, nici nu le ardea să audă de săpun.

Oamenii de pe trotuar îi aplaudau, dar se ţineau de nas, şi vreo două cucoane – dintre care una lucra la Finanţe, o ştia oare‑cum – leşinară, poate doar ca să atragă atenţia asupra lor.

Simţi că povara de pe umeri i se lasă pe cap, iar Gina îi ţipă în ureche:

– Ieşi iute, i s‑a făcut rău copilului... Nu mai aşteptă să vadă cum omul în

civil şi fata îi întind voievodului pâinea cu sare şi o luă către colţul cel mai apropiat, străbătând rândurile de oameni spre ziduri‑le caselor şi de acolo mai departe. Se opriră doar când ajunseră în Parcul Copiilor, lângă ţâşnitoare. Acolo îl stropiră cu apă pe faţă şi băură şi ei, udându‑şi pe urmă batistele şi transformându‑le în comprese.

Era încă o zi de caniculă din acel an.

Călătoria

Concediul din acea vară – 1988, iar el purtând pe umeri o vârstă postcristică,

de treizeci şi patru de ani – hotărâră cu toţii să‑l împartă între călătorii şi odihnă la do‑miciliu. Pentru început, Marian Pop cum‑pără pentru toţi trei bilete până la Iaşi. Aco‑lo se stabiliseră după repartiţie verii lui, Mihai şi Gina Farcaş, amândoi filologi (de fapt, profesori de română şi de limbi străine la două şcoli periferice învecinate). Cu Gina se înţelegea şi soţia lui, iar Mihăiţă se putea juca cu Gabriel, care mergea deja pe a doua.

Porniră în 14 august şi până la Oradea nu se putură plânge c‑ar fi prea cald. Dar nu‑şi făceau iluzii: drumul era lung, mai aveau douăsprezece ore de mers, iar culoa‑rul era înţesat. Imposibil de ajuns până la vagonul restaurant.

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 9

La Ciucea dogora deja, iar apa din ter‑mos li se terminase. Îşi făcu socoteala să o mai tragă cumva‑cumva până la Cluj, unde va avea timp suficient să umple sticla. Îi trebuia însă o remarcabilă răbdare ca să nu izbucnească, sub presiunile smiorcăite ale lui Mihăiţă şi sub reproşurile consoartei.

În sfârşit, la 1 fără 20, acceleratul intră în Cluj. Îşi făcuse din timp loc lângă uşă, pentru a fi sigur că va izbuti să se reîntoarcă în cele zece minute de staţionare. Presimţea îmbulzeala de la fântâna gării. Tot ce câşti‑gă coborând printre primii irosi însă cu drumul, căci vagonul lor rămăsese undeva înafara gării şi trebui să alerge bine până la primul capăt al peronului. În fine. Umplu sticla şi bău şi el o gură rece de la sursă, plătind în schimb acest privilegiu prin ghionturile primite din dreapta şi din stân‑ga. Mai avea trei minute, dar acum putea urca în oricare din vagoane, urmând să‑şi continue drumul până la ai lui printre silu‑etele opărite, strivite de căldură, de pe cu‑loar. Totuşi, preferă să meargă pe jos cât mai era încă un pic de timp. Cel puţin acolo nimeni nu îi lipea cămaşa leoarcă de corp.

Dar vântul pălmui deodată praful greu, nesedimentat de vreo ploaie, şi Marian păşi mai departe cu ochii mijiţi – o măsură de protecţie a privirii. Deodată auzi ţipete iste‑rice, huiduieli şi văzu chipurile uluite ale ce‑lor de pe la ferestre. Apoi, chiar în faţa lui, observă alţi călători ce reveneau ca şi el de la cişmea, prinşi în cleştele braţelor unor călă‑reţi iuţi şi transpiraţi, cu căciuli îmblănite pe margini şi cu mustăţi lungi, fluturând, şi vă‑zu cum doi dintre ei se năpusteau şi asupra lui, cu lăncile prevăzute către capăt cu un fel de ciucuri. Vru să se apere uzând de sticlă, dar îşi aminti că ai lui aşteaptă cu nerăbdare, iar vreme de umplut alta nu rămânea, peste puţină vreme urmând să se urnească mai departe. Încercă deci să se strecoare pe sub burţile cailor. Simţi o înţepătură în umăr şi, printre vorbele amestecate, guturale unele, perfect inteligibile altele, desluşi şi exclama‑ţia repetată cu spaimă: „– Tătarii... Tăta‑rii!...“ Apoi îl plezni un laţ gros, care‑i imo‑biliză mâinile, şi învăţătorul căzu, scăpând sticla preţioasă şi rămânând să fie târât în urma cailor, învălmăşit printre atâţia alţi ne‑fericiţi călători, la Crâm, pe poteca robiei, în vreme ce acceleratul de Iaşi, vuind de spai‑mă, cu oamenii îngroziţi pe la ferestre, se urnea din loc mai repede, tot mai repede...

Carnaval

Era destul de dimineaţă când pe sub geamurile clasei unde preda Marian se

auzi un vacarm ritmic. El se datora vocilor unei coloane groase de oameni furioşi care, trecând pe lângă şcoala lor de cartier, părea că se îndreaptă către centru.

Marian se uită pe geam. Primele rânduri le ţineau o serie de femei grase, cu blugii aproape pleznind peste fundurile ample, înfocate de ţipete şi care urmăreau mişcările unui bărbat din margine, care le ritma lo‑zincile din mâini, ca un dirijor.

Strombolini, nu uita,Vrem pantofi din pielea ta Şi seringi din opinci Ce rămâneTot să lingi! Poezioara suna atât de simpatic, încât

lui Marian îi fu greu de tot să îi ţină pe copii pe locurile lor. Şi aşa, până să reacţioneze el

eficient, Sorocean Anghel şi veveriţa de Iustina Bobeş erau deja la perdeluţe, înlătu‑rându‑le fericiţi şi ţopăind ca pentru a‑i in‑vita şi pe ceilalţi colegi să vină să se bucure de spectacol.

– Treceţi înapoi, vă rog, pe locurile voastre! – îi pofti Marian. Ce, n‑aţi mai văzut carnaval?!

Chiar în timp ce spunea asta îşi dădea seama că, de fapt, nici el nu mai văzuse un carnaval adevărat, cum era acesta. Lumea părea animată de‑a binelea, pe stradă tre‑ceau dinspre fabrici mulţimi mult mai neas‑tâmpărate decât copiii cei mai indisciplinaţi din clasa lui (a ii‑a C!).

– Ce e ăla carnaval? – ridicase mâna să întrebe Nuţu Ştruleanu, un copil talentat la desen, fiu de arhitect.

Între timp mulţimea vălurea pe mai de‑parte, schimbând acum refrenul:

Jos culturiştiiSus puţoiştii,Sus! Sus!Auzindu‑i, vreo doi elevi din ultimele

bănci începură şi ei să spună, aşa cum înţe‑leseseră:

– Jos culcuriştii, sus ţuţoiştii, sus! Sus!...Dar Marian Pop le tăie elanul printr‑un

gest pe care îl învăţase la muzică, pe când era corist la Liceul Pedagogic, şi când diri‑joarea – era doamna Pâncotă‑Talbac, o so‑mitate a judeţului – îl folosea exact aşa pentru a semnala coda.

– Ce vedeţi voi e carnaval. Lumea iese în stradă, cântă şi dansează, cu prilejul unei sărbători.

– Dar ce sărbătoare e astăzi? – murmu‑rase nedumerit un copil cuminte, candidat

la premiul i şi în acest an, Ionel Carlo Zamoiscă.

Neavând iute ce să‑i spună, îl lămuri buştean:

– E sărbătoarea... carnavalului! După oră intră în cancelarie, unde lu‑

mea se zgâia la rabla de televizor cu care şcoala era dotată. Erau imagini din capitală unde carnavalul era şi mai avansat. Tocmai luaseră între soldaţi un boşorog notoriu, pe Horaţiu Ciumătaru, şi îl vârau într‑un transportor blindat.

Directorul comentă între dinţi: – Unii cred că dacă au făcut detenţie în

vremea celuilalt pot face acum ce le tună... – Unde îl duc? – se întrebă îngândurată,

cu mâna la gură, Zambilica Popescu, nepu‑tându‑şi dezlipi ochii de pe ecran.

– Nicăieri, îţi dai seama... Îi fac turul oraşului, să‑şi cunoască mai bine patria.

Seara, când ieşi cu Gina şi cu cel mic la plimbare, după cum fusese hotărât, trecând pe lângă sediile a două noi partide, desco‑periră cu luciri în ochi că oricine voia se putea servi cu un sertar sau un picior de masă ori de scaun dintre cele sfărâmate şi lăsate la voia întâmplării pe trotuar, printre sute şi mii de hârtii oficiale acum umezite şi călcate în picioare de trecători.

– Ce‑o fi cu toate astea? – îi scăpă Ginei.– Au reorganizat, probabil, arhivele – o

„lămuri“ Marian. Era primul carnaval din ciclul noilor

sărbători sezoniere. n

• Ovidiu Pecican. Foto: Amalia Lumei.

10 • APOSTROF

Ochiul deschis în marginea nopţii

Irina Petraş

Romanul lui Horia Bădescu – Zborul gâş-

tei sălbatice, ediţia a ii‑a, necenzurată, Cluj‑Napo‑ca: Editura Şcoala Arde‑leană, 2015, 280 de pa‑gini – împărtăşeşte soarta cărţilor apărute în 1989. Oricât de bune, cu prime receptări favorabile (în ca‑zul lui Horia Bădescu, Liviu Petrescu re‑ ţine, superlativ, povestea de dragoste, Alex Ştefănescu, „frumuseţea limbii“, Ioan Holban, „scriitura frumoasă, curată, acro‑şantă, persuasivă“, Valentin Taşcu o descrie ca „recviem la sfârşit de mileniu“ etc.), ele nu au timp să se aşeze în mentalul critic şi public, sunt uitate în iureşul evenimentelor postdecembriste. Aşa s‑a întâmplat cu Jucă-ria lui Florin Şlapac, cu Serbarea câmpeneas-că a lui Ion Noja, ba chiar, până la un punct, cu Visul lui Mircea Cărtărescu. Apariţia ver‑siunii franceze la Gallimard, în 2000 – Le vol de l’oie sauvage –, nu e în măsură să în‑drepte lucrurile, chiar dacă e o performanţă editorială remarcabilă.

Apare acum ediţia a doua, necenzurată. Reiau câte ceva din ce am spus în 1989, dar voi încerca şi o mică lectură nouă. Zborul gâştei sălbatice fructifică multe dintre moti‑vele prozei ultimelor decenii ale secolului trecut, dar şi pe cele ale romanului ca specie „eternă“. E o carte în care se întâmplă ceva în prim‑planuri niciodată luminate până la capăt, în vreme ce reflectoare ambigue cad pe fundaluri, pe planuri secunde deschizân‑du‑le spre labirinturi existenţiale. Aşezat la poalele dealului, Pavilionul – loc de întâlni‑re a unor destine într‑o răscruce în care povestea îşi poate lăţi efectele – este un „munte vrăjit“ derizoriu, pe dos. „Liniştea cu oameni“ asigură reproducerea în condi‑ţii de laborator a lumii. Locatarii sunt fişe ale unor feţe complementare. Eroul este unul singur, omul, iar legea destinului său, aşteptarea. Manicea, achizitorul filosof; so‑ra Matilda, cerberul Pavilionului, cu o au‑toritate mai degrabă acceptată de ceilalţi, ca‑ntr‑un joc de societate (caricatură a for‑ţei malefice, portretizată, parcă, din vârful unei peniţe ironice, luând în derâdere, umanizând, amintirea „sorei“ lui Ken Kesey, să zicem); profesorul Tilea, hăituit de greşeli neştiute şi încercând o răscum‑părare în căutarea unei specii rare de flu‑turi; Costică, autoritatea fără nume exer‑sându‑şi puterea cu intenţii vindica‑ tiv‑morale; coana Serafina şi romanul pal‑pitant, plin de picanterii al vieţii ei trecute; doctorul Polizu, parcă descins din Gib Mihăescu ori din Mircea Eliade cu pasiu‑

nile sale ne‑lumeşti („Acolo, aplecat deasu‑pra telescopului […] părea că fuge mereu spre sine...“); Bercea – un grotesc personaj brebanian, sau pictorul Marghidaş cel care a învăţat să vadă de la un orb. Toţi aceştia, convocaţi la Pavilion, alcătuiesc atmosfera propice aşteptărilor celor doi protagonişti, Matei şi Maria. Portretele acestora se vor păstra în semitonuri, se vor întregi din frân‑turi decupate cu grijă din amalgamul realu‑lui – mare insectar de semne cu înţelesuri alunecoase. Titlul vag ibsenian al romanu‑lui acoperă o temă mai pregnant ibseniană. Aşteptarea înseamnă şi eroism al renunţări‑lor succesive, şi dorinţă de perfecţiune şi absolut, şi capacitate de iluzionare, de trăire în fantasmă. Viaţa se defineşte ca pândă în labirint. Fazaneria, „teritoriu interzis şi misterios“, despre care, fiind inaccesibilă, „fiecare putea să‑şi închipuie ceea ce do‑rea“, este metafora generică a trăirii în fan‑tasmă, a vieţii ca aşteptare. Toate personaje‑le sunt atinse pasager de boala metaforizării când au acces la zonele misterioase ale existenţei. De aici straneitatea, doza de fantastic a prozei lui Horia Bădescu. De‑scrierile şi portretele sunt de fiecare dată vizualizări ale înlăuntrului, ale unui dincolo încărcat de taină, ale armoniei esenţiale a lumii. Cabinetul hexagonal (vezi galeriile hexagonale ale lui Borges) al doctorului este locul pregătit anume pentru Aşteptare (ca‑n Fowles). Reperele posibile se supun desenului din covor, i se subordonează, dispar în subterana unei construcţii condu‑se abil spre punctul de fugă al căutării de sine prin aşteptare, pândă, dorinţă, dor. Ia‑tă o secvenţă cheie: „Să aştepţi… strigătul gâştelor sălbatice, rătăcite în pâclele fără de capăt, rotind obsedant deasupra târgului zile şi nopţi de‑a rândul, încurcându‑se în cablurile de înaltă tensiune, izbindu‑se de turla bisericii, ori de turnul primăriei, până când întâmplarea ori instinctul, trezite din amorţeala acelei învârteli fără sfârşit, sco‑teau la iveală o zare fantomatică de lumină“ [subl. mele, I. P.]. Aşteptarea, cum se vede, e una tensionată. Până să ajungă sub zarea fantomatică de lumină, omul are de depăşit condiţionările şi determinările anterioare, ale unor autorităţi străine datului esenţial al înaintării sale destinale: dogma, ideologia, ierarhia socială şi politică etc. Iar lumina este una mereu fantomatică, adică ivită în „lumea închipuirii“, în sens eminescian; aşa încât în secvenţa de mai sus nu e vorba despre prezicerea unei simple schimbări de regim, ci de promisiunea unei căi spre ade‑vărul, imaginar mereu, al existenţei.

Reţineam atunci picturalele secvenţe care descriu cabinetul doctorului. Două pagini colcăind de semne şi cadenţe pândite de un ochi înfiorat de aşteptare:

Erau acolo tomuri masive, zăcând de vechi‑me ori răspândind în jur mirosul aţâţător de cerneală proaspătă, ascunzându‑şi trupurile scorojite ori mătăsoase între coperţile din piele maronie sau lucitoarele griuri ale pân‑

zelor […] Se clădeau în movile de o bizară şi fermecătoare arhitectură, se lungeau ori în‑genuncheau pieziş pe etajere, sprijinind dis‑cret făpturile obosite ale altora, se despuiau viclean, abia ridicându‑şi un colţ de pagină, lăsând ochiului fascinaţia unor imagini sau semne matematice ori vorbe ciudate care chemau către pătimaşe ascunzişuri. Alteori îşi arătau brutal şi obscen neruşinatele înge‑mănări de semne ale pântecului, închizând cu perfidie, în capcana secretei lor orându‑ieli, bronzuri vechi, coclite, închipuind ori chiar fiind arhaice instrumente astrologice…

Şi, fireşte, „unicul centru al acestei hiperbo‑le era telescopul fixat sub partea de acoperiş a turnului în care cerul lăptos al după‑amie‑zii sufocate de arşiţă se îmbolnăvea în ver‑dele sticlei groase şi opace din care era alcă‑tuită“.

M‑a frapat la relectură frecvenţa cuvân‑tului ochi, accentul pus pe privire. Mi‑am dat seama că Horia Bădescu este, în fond, un pictor în cuvinte, că ekphrasis‑ul îi este instrument predilect. Am apelat la un in‑ventar de cuvinte (cu ajutorul pdf‑ului căr‑ţii). Ochiul/ochii au peste 150 de apariţii, de o uimitoare varietate: pe jumătate închişi, ochi rafinat, ochi spălăciţi, apoşi, înguşti, vii, de mort, arşi, blânzi, măriţi de spaimă, arşi de febră, bulbucaţi, spânzuraţi, strălucitori, ochiul deschis în marginea nopţii, cenuşii, umezi, de bufniţă, placizi, aburiţi, aţintiţi, mişcători, tulburi, pustii, vinovaţi, lăcrimoşi, întunecaţi, fără fund. Sunt ferestre ale sufle‑tului. Privirea (fie ea pofticioasă, băloasă, fascinată, de câine bătut, lunecând, stăruitoa-re, gânditoare, goală, ciudată, leneşă, târâtoa-re) are 130 de apariţii, cu încă 50 ale forme‑lor lui a vedea. Pe scurt, nu există pagină a romanului care să nu vadă, să nu privească şi să nu descrie ce vede. Nu‑i de mirare că lumina e omniprezentă (păstoasă, amuzată, crudă, aurie, rece, îndepărtată, prăfoasă, lim-pede, pură, puternică, scâncită, mişcătoare, blândă, săracă, potolită, groasă, tăioasă, zăcu-tă, în peste 100 de intrări), umilind întune‑ricul (doar 25 de apariţii). Se descriu pictu‑ral oameni, locuri, tablouri, încăperi cu insistenţa pe detalii, tuşe, volume a unui ochi artist.

În mod ciudat, deşi Horia Bădescu este îndelung preocupat de „memoria fiinţei“ şi de dimensiunea spirituală a existenţei, suflet abia atinge 30 de apariţii, iar spirit doar patru. Tot aici de remarcat că Dumnezeu are o frecvenţă discretă, de nici 30, în schimb dracul depăşeşte 50 de intrări în scenă. Răspunsul la mirarea mea se află în carte: „«Ce cauţi dumneata aici?» întreba privirea doctorului şi Matei simţi nevoia să surâdă acelei priviri şi acelei întrebări neros‑tite. «Pământ şi cer laolaltă, finit şi infinit, ceea ce este şi ceea ce încă nu vrea să fie!» spusese zâmbind, apucând de pe una dintre etajere un mic cub din ivoriu pe care se odihnea o sferă, adormită în aceeaşi culoare gălbuie“. Horia Bădescu este, în acest ro‑man, intermediarul. Şi‑a luat în sarcină îm‑păcarea celor două lumi şi înţelege s‑o facă în lumină, cu umbre avare, într‑o frescă pictural‑verbală (cuvântul şi vorba apar în fiecare pagină) care promite deschideri în marginea nopţii.

n

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 11

Un critic, un poem

Poemul face parte din volumul de debut al lui Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieşire

(Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1994). Cel mai valoros poet al promoţiei ’90 (alături de Cristian Popescu, vârful de lance al nouăzecismului), Ioan Es. Pop este considerat de unii critici şi istorici literari un „optzecist întârziat“ (v. Nicolae Mano‑lescu, Istoria critică a literaturii române). Ioan Es. Pop, indiferent de încadrările ge‑neraţioniste, rămâne însă unul dintre cei mai originali şi mai puternici poeţi români contemporani.

Ieudul fără ieşire a devenit o carte‑cult a epocii post‑comuniste, situându‑se, într‑o anchetă intitulată 22 de ani (de volume) de poezie (în revista Corpul T, nr. 2/ 2012), la care au răspuns 46 de critici literari şi/ sau universitari, pe locul al doilea, la un punct de Levantul lui Mircea Cărtărescu.

S‑a vorbit, în cazul lui Ioan Es. Pop, de o poetică neoexpresionistă, întrucât Ieudul fără ieşire cartografiază un spaţiu infernal, deopotrivă exterior şi interior, realizând o „pictură“ distorsionată, în culori violente, a

unei lumi ce pătimeşte în zadar, fără şansă de mântuire. Poemul foto-grafia de grup (a colo‑catarilor din camera 305 a căminului de nefamilişti de pe strada olteţului 15) conţine, ca şi altele, aproape toate elementele artei poetice a autorului: autobiografismul, na‑rativitatea, dramatiza‑rea, limbajul colocvial, simbolicul, metafizi‑cul, intertextualitatea, umorul negru. Plecând de la o imagine a deri‑zoriului cotidian (prie‑tenii strânşi la masa de seară), poetul reface secvenţa biblică a Ci‑nei cea de taină (reţea‑ua intertextuală por‑neşte de la textul sacru, trece prin celebra pic‑tură murală al lui Leo‑nardo da Vinci şi ajunge până la scena cerşetorilor din Viridi-ana lui Buñuel). Avem în faţa ochilor oglinda realităţii banal‑mizere, însă „personajele“ îşi dezvăluie şi esenţa lu‑minoasă, dacă le pri‑vim în negativul foto‑grafiei. Telescopajul viziunii dă la iveală ar‑hetipurile. Sacrul se ascunde, cum ar zice Mircea Eliade, în pro‑

fan. Nu doar romanul e mit degradat, ci – iată! – şi poezia. Ioan Es. Pop rescrie însă mitul christic la modul tragic. În locul lui Christos, apare un simulacru divin, un agent teratologic, păstrând, totuşi, aura blând‑arzătoare a sfinţeniei: păianjenul cu cruce (care nu‑i doar un simbol religios, ci şi unul recurent textual) profeţeşte venirea întunericului, adormirea speranţei, repeti‑ţia nimicului, sfârşitul poveştii mitice salva‑toare („vin zorile, se face iarăşi seară, zice,/ şi nu se va trezi nici unul să mă vîndă“). Întregul volum poate fi citit, de fapt, ca o Evanghelie pe dos, a psalmodierii nu a vreunui Mântuitor, ci a Neantului atotbiru‑itor.

Poemul este construit predominant vi‑zual (de unde şi verbul impersonal „se ve‑de“ sau locuţiunile adverbiale de loc, cu funcţie deictică: „din stânga“, „din dreap‑ta“, „la mijloc“). Observatorul, aparent ne‑utru sau outsider (el este şi vocea alienării), prezintă, în propoziţii scurte, telegrafice, unele eliptice de predicat, şi în detalii puţi‑ne, însă precise ori semnificative, cadrul

spaţio‑temporal şi anti‑„eroii“ tabloului: „în jurul mesei după cină“. Atitudinea lor hieratică este pusă pe seama unor stări in‑certe, ipotetice: de meditaţie, de reverie, de prostraţie bahică sau de oboseală atroce. Lipseşte omniscienţa naratorului. Dubiul se arată prin iteraţia adverbului de probabi‑litate „poate“: „poate îngînduraţi. poate doar sleiţi“. De la perspectiva de ansamblu asupra grupului „apostolic“, privirea se mută apoi asupra fiecărui membru, se foca‑lizează. Chipurile se individualizează, capă‑tă nume: zoli, hans, mitru. Pe sine însuşi, poetul se descrie drept un ins cu psihologie de hăituit, întărind, printr‑o comparaţie sugestivă, ideea dedublării, a măştii cu pu‑teri constrângătoare: „mereu umblu ca‑nfă‑şurat în altcineva“. Înfăşurat, strâns în chingi. Problemele existenţiale sunt narate succint, cu (auto)ironie şi haz, şugubăţ‑eu‑femistic, ca‑ntr‑o delectatio morosa: „viaţa verde şi ciroza hepatică‑l aşteaptă‑n pat.// dintre noi, hansi e singurul om realizat“; „mitru: de un an cu ocupaţie fără“, „a avut cîndva nevastă şi o casă,/ însă i s‑au termi‑nat“. Comuniunea întru ratare, similarita‑tea de destin şubred se exprimă prin pronu‑mele la persoana I plural şi printr‑o comparaţie plastică implicită: „capul căzut pe masă, masa şchioapă, noi cu el“. Toposul „hotelului pentru toţi“ (unde, cum ştim din poemul inaugural, „viaţa se bea şi moartea se uită“), adăpostul oamenilor de pripas şi, totodată, de prisos, poate fi şi o trimitere subtilă la Azilul de noapte al lui Maxim Gorki.

Pe lângă Araneus diadematus, ale cărui cuvinte profetice închid ca o lespede de piatră poemul, mai există un amănunt de decor, piersica stricată, personificată femi‑nin: „căzută pe duşumea, cu cămaşa desfă‑cută […]/ dănţuitoare/ lascivă a nopţii lor“. Simbol convenţional sexual, piersica amin‑teşte aici de o Salomee biblică, intrată în putrefacţie. O fantasmă erotică malefică.

Poem deopotrivă realist şi metafizic, autobiografic şi simbolic, autenticist şi li‑vresc, simplu în sintaxă şi expresiv imagis‑tic, fotografia de grup reprezintă, cred eu, un concentrat artistic taman potrivit pentru o introducere în universul poeziei lui Ioan Es. Pop.

n

Un comentariu de...2. fotografia de grup

de Ioan Es. Pop

în jurul mesei după cină. poate îngînduraţi. poate doar sleiţi. căzută pe duşumea, cu cămaşa desfăcută – o piersică stricată – dănţuitoare lascivă a nopţii lor.primul din stînga – zoli. cu barba roşcată spri‑jinită în pumn. cu paharul gol răsturnat peste margine. cu ochii înceţoşaţi. poate doar sleit. poate îngîndurat. după else vede doar gulerul ridicat al hainei mele, în chip de glugă. mereu uit că nu mă mai pîndeşte nimeni.mereu umblu ca‑nfăşurat în altcineva.

la capătul din dreapta – hans. el da. el aretreişopt. are capul căzut pe masă.a avut bani. o avea pe tereza. are treişopt.a avut băiatul un amic, amicul a avut‑o petereza tereza a avut banii lui hans. hans arecapul căzut pe masă, masa şchioapă, noi cu el.pe atunci avea 36. acum are 41 la bocanci, viaţa verde şi ciroza hepatică‑l aşteaptă‑n pat. dintre noi, hansi e singurul om realizat.mitru: de un an cu ocupaţie fără şi bun pentru apostolat.pripăşit şi el aici că aici e hotel pentru toţi.a avut cîndva nevastă şi o casă, însă i s‑au terminat.

la mijloc între noi şade păianjenul cu cruce.mereu îngîndurat, înfăşurat în giulgiul propriei mătăsica într‑o àură de flăcări blîndă.„vin zorile, se face iarăşi seară, zice,şi nu se va trezi nici unul să mă vîndă.“

Gabriela Gheorghişor

12 • APOSTROF

Lupta cea bună, jugul cel uşor

George Neagoe

Radu cosaşu semnează Viaţa ficţiunii după o

revoluţie (Ed. Polirom, 2016) şi cu numele real, Oscar Rohrlich, aşezat în‑tre paranteze. Informaţia, nu tocmai inocentă, apar‑ţine, mai degrabă, istoriei literare. Aspectul grafic ar denota drumul către esen‑ţializare. Figura spiritului se naşte dintr‑un fond eterogen. Autorul nu se dezice de pro‑priile straturi genetice sau de influenţa con‑juncturilor. Lor le datorează schimbarea la faţă. Le tratează, totuşi, ca pe nişte anexe detaşabile, aşa cum sunt pilozităţile şi lipi‑dele. De altfel, volumul conţine destule sce‑ne cu bărbaţi pleşuviţi şi adipoşi. Viaţa fic-ţiunii după o revoluţie reconfirmă o postură profesională şi afectivă. Pivotul ar fi (auto)biografia scriitorului, alcătuită dintr‑un lung şir de epistole, adunate în capitolele „Radu Cosaşu şi fiul său inexistent“ (un corpus al afinităţilor culturale şi politice), respectiv „Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii“ (un dosar al devenirii intelectua‑le). Interlocutorii principali – băiatul nenu‑mit şi Artur Reznicek – reprezintă dubla ipostază a prozatorului: cea de mentor cică‑litor şi cea de ucenic neastâmpărat.

Ambiguitate aparentă, această stare su‑gerează imperativul colaborării pentru de‑săvârşirea oricărei personalităţi. E vorba de condiţia obligatorie ca evoluţia interioară să fie o convertire, o întoarcere către sine, pentru a scoate la suprafaţă vocaţia. Cenzo‑rul fictiv insistă asupra rosturilor divergente ale aceluiaşi gest, pentru că datorită (!) abuzurilor suferite de Oscar Rohrlich s‑au poleit cărţile lui Radu Cosaşu. Artur Rezni‑cek pune mâna pe privilegiul de a fi sfătui‑tor de taină, confident discret şi ajutor de nădejde:

Atunci a avut loc derapajul meu – cum se zice azi –, unul dintre puţinele comise de Reznicek, pe care antipsihologicul din mine îmi interzice să‑l analizez: fără să‑i susţin privirea am evitat orice explicaţie şi, ex ab-rupto, i‑am recomandat o singură tăietură, masivă: să se elimine toate citatele din Su-pravieţuirea în condiţiile unui război mondial: a renunţat la orice pudoare şi a mers cu în‑drăzneală până la un „vă mulţumesc“, deloc

sobru după gustul meu. În anul următor (1971?) a luat pentru prima oară premiul Uniunii Scriitorilor, cu Un august pe un bloc de gheaţă. (p. 288)

Definită de permanente decantări, conver‑sia seamănă, până la un punct, cu alegerea luptelor potrivite. Vrăjmaşul dinlăuntru, erijându‑se în etalon moral, îl blamează pe literatul prins în circuitul căderilor şi al în‑dreptărilor. Adversitatea, acceptată în stra‑iele diversităţii, devine expresivă doar prin înjugarea comună. Scriitorul dispune de toate uneltele pentru a‑l trata pe antagonist cu ironie, cu trudă, cu spaimă şi cu entuzi‑asm. A rămas statornică pofta ludică de a se pregăti pentru un nou asalt asupra morilor de vânt. Viaţa ficţiunii după o revoluţie se dovedeşte o lectură intensă şi prin refuzul de a înlătura demonii:

Băiete, am ţinut să‑ţi comunic toate acestea ca un semn că m‑am delectat cu scrisoarea ultimă în care ai un paragraf despre noaptea de Anul Nou, când ai prins acolo, în Groen‑landa, pe Arte, Bandwagon‑ul lui Astaire şi Minelli. Noi nu avem Arte şi poate de aceea m‑a luat această vâjâială... Mi‑a plăcut foarte mult cum ai descris scena trăsuricii; credeam că eşti – ca atâţia alţi bipezi – insensibil la dl Austerlitz. Ţin chiar să te întreb: cum ar fi fost dacă el nu şi‑ar fi schimbat numele şi cel mai fermecător dansator al lumii s‑ar fi numit Austerlitz? (p. 16‑17)

Amprenta stilistului e, uneori, purtată ca o şarjă. Ultimul cuvânt trebuie înţeles în ac‑cepţiunile din DEX şi din în Armata mea de cavalerie, titlu inspirat de Isaac Babel. (Pro‑zatorul evreu de origine rusească joacă rolul de pânză freatică în roman.) Cel numit Radu Cosaşu are o corespondenţă irascibilă şi sentimentală cu fiul lui, plecat în Groen‑landa, stabilit apoi în Islanda, şi cu mama acestuia din urmă. Li se adaugă, printre al‑ţii, o fostă colegă din redacţia Scânteii tine-retului, Veronica, un prieten al fiului, D.M.T., un colonel de Securitate pensionar, Roibu, şi fiicele acestuia. Scrisorile, câteva fiind e‑mailuri, sunt martorele tânjirii după comuniune. E o nevoie fundamentală a cărţii, asigurându‑i un statut consistent. Radu Cosaşu, epistolierul din Viaţa ficţiu-nii după o revoluţie, îi aşteaptă pe oameni cu speranţa că‑i vor împărtăşi valorile. Exclu‑derea şi abandonul sunt dramele unei con‑ştiinţe înşelate, care, la primul semn de afecţiune, îşi sugrumă partenerul cu o îm‑brăţişare. După plecarea în Islanda, fiul in‑existent nu‑i mai răspunde tatălui, comi‑ţând, în chip simbolic, şi paricid, şi suicid. Rămâne devotat versului „Mă săturasem de atâta tată“ (Gellu Naum, Tatăl meu obosit). Îşi va schimba atitudinea când iubita lui is‑landeză se va confrunta cu libertatea ei. Ce să aleagă: faima internaţională de bridgistă sau jertfa pentru părinţi?

Grunna a vrut să plece imediat acasă, dar tatăl ei i‑a cerut să rămână în concurs, să se concentreze, şi i‑a dat exemplul, când a intrat în finala campionatului de şah din Is‑landa, în timp ce mama lui era în agonie. Islandezii nu‑s în niciun caz ca noi. Băiatul nostru (îi spun des aşa) vrea s‑o convingă să plece urgent lângă tatăl ei. Ea nu ştie ce să facă, pe cine să asculte. (p. 141)

Înzestraţi cu ochi de linx, destinatarii au dorinţa de a (se) expune, chiar până la de‑mascare. Un nerv suprasolicitat zbate în‑truna pleoapele. Cele două secvenţe din

Viaţa ficţiunii după o revoluţie se caracteri‑zează şi prin dorinţa a da socoteală. Sunt pasaje surescitante, cu mustrări specioase, în care predomină interdicţia de a face paşi greşiţi. Temele sunt binecunoscute din seria de Supravieţuiri. Nu eroarea în sine e bla‑mabilă, ci alegerea unei strategii necores‑punzătoare. Cu această axiomă, scriitorul creează senzaţia că până şi cerul a ajuns prea mic pentru a se prăvăli peste umerii peni‑tentului. Vasele nu ţin apa, fie că n‑au volu‑mul necesar, fie că au fundul crăpat. La mauvaise conscience se manifestă sub forma contextualizărilor succesive.

Admiţând că lucrurile petrecute nu sunt neapărat îngropate, dar că le trebuie cir‑cumstanţe atenuante, epistolierul Radu Cosaşu primeşte dojana mamei inexistente a fiului lor imaginar că nu renunţă la acest obicei infertil: „Te rog frumos – nu te mai justifica!“ (p. 49). Atitudinea rămâne tem‑perată în relaţie cu istoria şi intransingentă faţă de făptaşi, indiciu evident al învinovă‑ţirii şi al neputinţei de a ierta. E drept că nimeni nu‑şi asumă răspunderea pentru fă‑râma lui de ogor. Chiar şi statuile reprezen‑tându‑i pe Marx şi pe Engels se disculpă: „Wir sind unschuldig“ (p. 250). Ivirea lui Oscar Rohrlich în Viaţa ficţiunii după o re-voluţie lasă nerezolvat tabuul paricidului. Personajul Radu Cosaşu se străduieşte za‑darnic să înveţe ce înseamnă paternitatea. Bătrânul cenzor, Artur Reznicek – băiat bun, mânat totuşi de intenţii contradictorii – îşi ia în serios postul de dascăl, amintin‑du‑i lui Oscar Rohrlich obsesiile:

Într‑o carte a mătuşilor şi închinată, diplo‑matic, mamei, tatăl autorului nu apare de‑cât o dată – într‑o evocare fulgerătoare (p. 132): mama îi aminteşte că „haina cădea pe James Baker la fel ca pe pe tăticu’ când ieşea din casp“. Nicio clipă autorul nu se atinge de înmormântarea tatălui său, de absenţa lui la cimitir din care avea să dobândească o nevroză întinsă pe 20 de ani. Nu sunt abi‑sal, nu sunt freudian – mi se pare scandalos. (p. 317)

Oare? Artur Reznicek judecă situaţia în si‑ne, ceea ce, probabil, l‑ar fi debusolat pe Radu Cosaşu, cel din partea întâi a volu‑mului. Oscar Rohrlich este din alt aluat – unul frământat, aşteptând să dospească –, deşi nu cere să fie absolvit de greşeli, ci doar să i se îngăduie să n‑aibă regrete.

Viaţa ficţiunii după o revoluţie e, în ulti‑mă instanţă, un roman despre dragoste. Personajele îşi calcă pe inimile de piatră, iar de sub sfărâmături izvorăsc ape limpezi.

n

D O S A R Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 13

Mihai a. barbu, ion barbu

Haine de varăGata cu hainele într‑o singură culoare. Gata şi cu ace‑

lea imprimate cu motive: florale, geometrice, linia‑re etc. Modelul verii şi al deceniului sînt versurile poe‑ţilor români, au hotărît plasticienii Ion Barbu şi Mihai A. Barbu, care ne‑au trimis de la Petrila, capitala mani‑erismului românesc, creaţia lor cea mai recentă: veş‑minte imprimate cu versurile poeţilor români.

Pentru ca totul să fie oficial, o echipă formată din cele mai frumoase manechine din România a prezentat noile veşminte. Catalogul complet al ţinutelor poemati‑ce stă de altfel pregătit şi îşi aşteaptă editorul. Ştim din sursă sigură că, în curînd, rochiile şi jachetele vor putea fi comandate pe pagina de Versbook a celor doi creatori. A.

D O S A R14 • APOSTROF

D O S A R Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 15

D O S A R16 • APOSTROF

D O S A R Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 17

D O S A R18 • APOSTROF

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 19

Îmblânzirea douămiismului

Emanuel Modoc

Deopotrivă un caz in‑edit de sistematizare

a douămiismului din per‑spectiva unui exeget „din afara“ zonelor fierbinţi de discuţie şi un instrument indispensabil pentru orice fel de cercetare ulterioară a fenomenului literar mi‑lenar, Reţeaua. Poezia ro-mânească a anilor 2000 (Graţiela Benga, Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2016, 516 de p.) apare ca un răspuns dat unei nevoi reale de a avea un volum critic exhaustiv asupra poeziei douămiiste. Feno‑men îndelung discutat în publicistica ulti‑milor şaisprezece ani, deopotrivă cu susţi‑nătorii şi detractorii lui, douămiismul (o spunem cu toate riscurile pe care le include afirmaţia) este un curent încheiat din punct de vedere creativ, dar încă deschis perspec‑tivelor critice. Având două volume de exe‑geză (semnate de Ştefania Mincu şi Octavi‑an Soviany), două antologii notabile, mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, una co‑ordonată de Marin Mincu, cealaltă de Da‑niel D. Marin, şi nenumărate anchete, două‑ miismului poetic românesc îi lipsea un stu‑diu istoric şi critic complet care să îi defi‑nească plenar graniţele şi potenţialitatea. De aceea, motivaţia autoarei de a aborda acest curent este una îndreptăţită, căci „de vreme ce se poate oricând găsi un corpus de texte poetice relevante pentru literatura ro‑mână contemporană, a ignora, a refuza sau a amâna sine die o discuţie asupra acestei realităţi literare de netăgăduit este o eroa‑re“. În acelaşi timp, autoarea pune un foar‑te pertinent diagnostic al literaturii milena‑riste din unghiul contextului social. Intuind (pe urmele teoriilor lui Roberto Esposito) în atitudinea negaţionistă a generaţiei un puternic aspect de răspuns imunologic, au‑toarea prezintă, în linii mari, profilurile so‑cietăţii care a dat naştere literaturii anilor 2000 astfel: „În pragul noului mileniu, so‑cietatea românească era descumpănită, dez‑orientată, dezamăgită. O parte a ei s‑a re‑tras în dezabuzare, o alta a virat spre retorismul agresiv al extremelor. Politic, apropierea noului mileniu scotea la supra‑faţă artefacte din vechiul timp al autorita‑rismului. Economic şi social, regresul era

de netăgăduit, cu impact major asupra ni‑velului de trai. Mental, dădea proporţii unei crize care depăşise stadiul latenţei. Li‑terar, această criză impunea o schimbare de cod – care, pe de‑o parte, voia să se defi‑nească în opoziţie cu optzecismul textualist şi, pe de altă parte, prelua componenta agresiv‑colocvială a discursului socio‑poli‑tic. Scrisul tinerilor nu reflectă contactul cu o realitate socială dezamăgitoare, ci e menit să se exprime împotriva acestei realităţi. E similar unui răspuns organic la un atac viral asupra trupului“. Astfel, există, în cazul acestei literaturi, o adevărată dialectică a negativităţii care, deşi în plan formal poate fi circumscrisă unei tradiţii avangardiste a negaţiei, este totodată subsumabilă unui fe‑nomen social mai larg. Întreaga producţie literară a anilor 2000 reprezintă răspunsul dat unei societăţi având grave probleme sis‑temice, fie că vorbim de vehemenţa litera‑turii fracturiste, de greaţa existenţială a bio‑grafismului minimalist sau de relativul evazionism în estetic al filonului neoexpre‑sionist.

Demersul analitic al scriitoarei asupra autorilor douămiişti centrali este dublat şi de o foarte bună gestionare a manifestelor douămiiste (de la Manifestul fracturist, semnat de Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, la cel utilitarist al lui Adrian Urmanov şi de la „manifestele bine temperate“ ale unor Cosmin Perţa, Claudiu Komartin, Gelu Vlaşin până la textele emblematice ale lui Bogdan‑Alexandru Stănescu şi Elena Vlădăreanu), atât din unghiul asocierii la nivel discursiv dintre douămiişti şi membrii avangardei istorice (în speţă gruparea de la revista „unu“), cât şi al aspectului literaturi‑zant al acestor texte legitimatoare în econo‑mia generaţiei. Însă, de multe ori, analizele asupra manifestelor douămiiste nu ţin cont de faptul că, dincolo de tendinţele dinami‑tarde ale retoricii de‑tabuizante şi decon‑venţionalizante, preluate de la avangarda istorică, există şi un puternic aspect recupe‑rator, regenerator din punct de vedere crea‑tiv. Acest segment al exegezei rămâne deo‑sebit de relevant pentru că redă un aspect foarte straniu al douămiismului poetic, ca‑re, deşi nu e pomenit în carte, e din ce în ce mai evident: douămiismul, deşi un curent cu o gestaţie vădit neoavangardistă, ajunge desăvârşit printr‑o poziţionare canonică centrală în spaţiul românesc de după 2000. Totodată, noile mutaţii ale discursului lite‑rar, prilejuite de apariţia paradigmei media, dar şi a zonelor virtuale de manifestare, sunt excelent documentate în această primă parte. Păcat doar (şi asta din cauza unor factori ce nu mai depind de cercetarea în discuţie) că platforma clubliterar nu a putut fi sondată pertinent, din cauza dispariţiei totale a acesteia din online.

Pe cât de omogenă prima parte a cărţii, pe atât de eterogenă poate părea delimita‑rea „pe sertăraşe“ a poeziei douămiiste. Ta‑xonomia Graţielei Benga seamănă foarte bine, în acest sens, cu cea operată de Octa‑vian Soviany. Astfel, categorii precum cele tehnice (după principiile organizării discur‑sive) – „Noul realism autenticist“, tematice („Poezia măştilor“, „Poezia alienării“, „Po‑ezia memoriei“), conceptuale („Poezia conceptului şi a limbajului“) dau măsura unei adevărat melanj de poetici imposibil de circumscris unui singur criteriu. Totoda‑tă, delimitări precum „Poezia fără bariere“ (Vlad Moldovan), „Poezia profundului“

(Adela Greceanu, Constantin Virgil Bă‑nescu), „Poezia contradicţiilor“ (Stoian G. Bogdan, Ştefan Baghiu) sunt aproape inex‑plicabile. Se poate observa uşor că atenţia acordată (chiar şi pe număr de pagini) anumitor autori debutaţi în partea a doua a deceniului trecut şi la începutul deceniului curent corespunde cu receptarea critică mai mult sau mai puţin bogată a autorilor, aşa încât criteriile de atenţie acordate pe baza vizibilităţii (cuantificată fie prin numărul de cronici „adunate“, fie prin prezenţa pe listele premiilor literare) în peisajul literar, şi nu a relevanţei, mi se par cel puţin sus‑pecte. De asemenea, e evident că, pe măsu‑ră ce autoarea abordează autori şi tendinţe cu o analiză în presa culturală tot mai „sub‑ţire“ (datorată „prospeţimii“ apariţiilor editoriale), interpretarea devine din ce în ce mai diluată.

Din unghiul cartografierii poeziei mile‑nariste, postura de outsider e, în cazul Gra‑ţielei Benga, un avantaj. Prin spiritul critic deosebit de cuprinzător, cercetătoarea timi‑şoreană rezolvă o problemă recurentă a mai toate discuţiilor despre douămiism: lipsa de sistematizare şi, deseori, de coerenţă. Departe de interpretarea deseori preţi‑os‑pretenţioasă a lui Octavian Soviany din Cinci decenii de experimentalism... (volumul al doilea), sau de discursul textualist‑abs‑tract al Ştefaniei Mincu din Douămiismul poetic românesc, Reţeaua... cuprinde atât etapa de gestaţie a fenomenului, cât şi un foarte generos portret de grup cu cei mai importanţi autori ai generaţiei milenariste. Totuşi, se pot menţiona câteva absenţe no‑tabile: Andrei Peniuc, deosebit de relevant pentru filonul utilitarist, Andrei Doboş, pentru poetica sa alternativă, aproape în răspăr cu sensibilităţile generale ale poeziei din a doua jumătate a deceniului unu, Ni‑colae Avram, un autor care, deşi afin cu li‑niile majore ale douămiismului poetic, se situează, atât biologic, cât şi din punctul de vedere al intenţionalităţii scriiturii, în afara fenomenului, sau Oana Cătălina Ninu, al cărei volum de debut, Mandala, a fost deo‑sebit de bine receptat la vremea apariţiei. În schimb, ca să revin la „generozitatea“ Gra‑ţielei Benga în materie de poeţi aleşi pentru analiză, o serie de autori de raftul al doilea sau al treilea (debutaţi, în mare parte, după 2006) au beneficiat de atenţie acolo unde, probabil, şi‑ar fi găsit un loc mai conforta‑bil în subsolul discuţiilor, precum Ofelia Prodan, Ştefan Ivas sau Ana Puşcaşu.

Având avantajul unei exhaustive sondări „la rece“ a fenomenului douămiist, Reţea-ua... are pierderi acolo unde, poate, ar fi avut cel mai mult de câştigat. Fără vreo pretenţie canonizatoare, nicio tentativă de reaşezare „pe rafturi“ a volumelor nu răzba‑te la suprafaţa acestui studiu. Toate volu‑mele deja consacrate de către critica de re‑ceptare beneficiază de atenţia sporită a autoarei, cum toate celelalte, stabilite de critica de receptare a vremii ca fiind „mino‑re“, sunt tratate pe măsură. În acest caz, volumul Graţielei Benga, în afară de calita‑tea irecuzabilă de a fi acribios şi excelent documentat, nu are nicio altă miză. Un volum amplu, care răspunde în mare parte unor nevoi de sistematizare, dar care nu reuşeşte să fie cartea care să poată consacra douămiismul.

n

20 • APOSTROF

Proză

Umbra perfidă a unei iubiri

Doina Ruşti

• Imagini din timpul ecranizării povestirii. Doina Ruşti, Silviu Mircescu (în rolul lui Bobo), Robert Chirileanu, Daniel Scripcariu.

1. soneria ţârâie lung, întreruptă la coadă de două pauze. Tipic pentru el.

Primul impuls este s‑o iau spre uşă. Arunc un ochi rapid în oglindă. Părul mi s‑a lipit de cap şi am o faţă largă. Îmi sug fălcile şi deschid.

Ţine un braţ pe tocul uşii, încât pare mai curând pregătit să mă impresioneze decât să intre. Oricum sunt terminată. Nu‑i disting trăsăturile feţei, dar îi simt silueta de uriaş. Întotdeauna mi s‑a părut imens şi tocmai statura de taur pe două picioare m‑a dat gata de fiecare dată. Mai ales pe la înce‑puturi, în acel prim moment, când nu ştiam sigur dacă se bucură sau nu. Apărea ca o umbră deasupra mea, cu o faţă vinovată şi cu telefonul în mână. Dar oricum nu conta, pentru că eu eram deja transformată în ni‑sip împrăştiat prin tot cartierul, ca şi‑acum. Gândul la suferinţa de anul trecut mă opreşte în uşă, cu toate că de data asta nu e cazul să am trac. Mă adun şi fac un pas în spate.

Este binedispus, iar prin gene îi trece o luminiţă pe care eu o cunosc foarte bine.

Când ne întâlneam prin hoteluri, de fie‑care dată ajungeam înaintea lui. Îi deschi‑deam şi, privit prin fanta uşii, avea scântei‑uţa asta în ochi. N‑am ştiut niciodată dacă se bucura sau dacă era doar ironic. Iar acum nu mai are rost să‑l întreb.

Îi fac semn să intre. În spatele lui se trânteşte uşa şi cam în acelaşi timp îi simt braţul, nu peste talie, ci direct peste şol‑duri, cu gestul lui obişnuit. O să mă sărute. O groază mare, ca atunci când se deschide uşa unei camere beznoase, îmi multiplică bătăile inimii. Dacă n‑o să mă sărute la fel?

Prima atingere mă face să uit tot trecu‑tul. Sunt buzele lui, de caramea suptă. Au exact acelaşi gust, care este gustul salivei mele. Chiar de la primele noastre întâlniri am remarcat acest lucru. Nu era nimic stră‑in în carnea lui. Nu exista nicio distonanţă. Ca şi cum am fi făcut cândva parte din acelaşi animal.

Îl privesc din nou. Este el. Are aceeaşi privire. Se aşează pe canapea, cu gesturi de bărbat solid, ridicându‑şi braţul pe pernă. Îi văd transpiraţia fină din cutele nasului, îi simt mirosul de bărbat fumător. Este el, exact cum era acum un an. La mâna stângă are întotdeauna o brăţară, din piele nea‑gră, împodobită cu un disc auriu. Ce peni‑bili sunt bărbaţii cu brăţărici de piele! Mai puţin el. Are mâini care nu sunt obişnuite să stea. Nu s‑au odihnit niciodată pe tâm‑ple. N‑au aşteptat niciodată mângâierea unei femei. Sunt mâini în continuă acţiu‑ne, cu degete ferme şi unghii cam lungi. Îmi aduc aminte câte gânduri îmi stârneau altădată aceste mâini, închipuindu‑mi‑le încleştate în şoldurile nevestei lui. Odată ajunsă la capitolul nevastă nu prea mai am şanse să mă bucur de ceva. De aici începe depresia, care la mine înseamnă douăzeci de feluri în care o văd moartă şi până la urmă trecută prin maşina de tocat carne şi făcută cârnaţi.

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 21

Îl întreb cât timp poate să stea, iar el îmi răspunde c‑a venit pentru totdeauna. Cu toate că ştiam dinainte răspunsul, inima îmi bate ca la nebuni, iar cârnaţii făcuţi din carnea fostei neveste dispar pe fereastră.

Îl duc în dormitor, unde nu mai am de‑cât o saltea. Mobila s‑a dus, ca şi toate cele‑lalte lucruri care‑au putut fi vândute. Iubi‑rea costă. Întotdeauna.

Este la curent cu eforturile mele şi‑mi promite că mă va ajuta să‑mi plătesc datoria la bancă.

– Anul acesta am un loc de muncă bine plătit...!

Îl privesc cu o mică surprindere, cu toate că ştiu foarte bine că salariul lui mă va ajuta să‑mi amortizez investiţia.

Geanta de voiaj de lângă gleznă pare un copil vinovat.

Leo zâmbeşte, pironit în acelaşi loc. Leo forever. La orice oră din zi. Un Leo perfect, îndrăgostit de mine până la moar‑te. Moartea mea.

2. Zilele următoare am intrat în eufo‑rie, iar în câteva săptămâni a‑nceput

să‑mi treacă suferinţa ca o muşcătură de ti‑gru. Apăsarea grea, care îmi topise nişte ani buni din viaţă, nu era acum decât o pernă pe care‑mi sprijineam ceafa. Omul uită re‑pede. Orice.

De Ziua Îndrăgostiţilor ne‑am dus la Paris. Paştele l‑am făcut la Varna. Iar pentru vacanţa de vară ne‑am făcut rezervare la un hotel only adults, în Palma de Mallorca.

Leo, noul Leo, nu era niciodată obosit. Parcă şi sexual era mult mai dotat.

Uneori îl provocam să vorbească despre trecut, care nu mai însemna nimic pentru el. Recunoştea că nevastă‑să nu era decât o tu‑tă. Nu avea niciun regret că o părăsise. Nu avea nicio amintire frumoasă cu ea. Singura femeie care conta pentru el eram eu.

În decurs de un an am auzit de la el toate lucrurile pe care le aşteptasem trei ani lungi. Anii adulterini. Nu exista întrebare la care să nu cunosc integral răspunsul. Era un Leo exact cum mi‑l dorisem. Senzual şi gata să‑mi îndeplinească orice dorinţă. Fe‑meile îi aruncau priviri cerşetoare. Bărbaţii se acopereau de complexe.

3. un an mai târziu pe scara noastră s‑a mutat Bobo. Nu se compara în niciun

fel cu bărbaţii din viaţa mea. În primul rând că era scund. N‑avea nici fizic. Dar era un tip viu.

Leo rămăsese fără serviciu, căci anul menţionat în contract se dusese. Stătea în casă, ca un fel de gardian, de multe ori în acelaşi loc, încât aveam impresia că în lipsa mea nu făcuse nimic altceva decât să buto‑neze tableta.

Prin aprilie, mi‑am luat încă un job. Ajungeam acasă frântă.

Din toate zilele de‑atunci îmi aduc aminte ziua omletei. L‑am găsit în sufrage‑rie, ţinând în mână o farfurie. Îmi făcuse mâncare. M‑am aşezat lângă fereastră, în‑cercând să mă bucur. În omletă se ameste‑caseră şi coji. Oricum avea un gust oribil.

Pe aleea din faţa blocului, Bobo alerga, iar gluga hanoracului de fâş se umflase ca un balon. Mi‑am aruncat din nou ochii spre farfurie. Printre cojile de ou stătea umflat şi‑un cauciuc.

– Ce e asta, Leo?– O mănuşă.

Într‑adevăr părea să fie un deget de mă‑nuşă menajeră. De la înălţimea lui, Leo vorbea ca o statuie:

– La prepararea mâncării sunt întotdeau‑na binevenite nişte mănuşi de protecţie!

Uneori avea umor. Dacă râdeam, m‑ar fi imitat imediat.

În seara aia ne‑am pus un film. Trebuie să recunosc că Leo e neîntrecut la găsit filme pe net. Era vorba despre un bărbat însurat care are o aventură. L‑am văzut până la ca‑păt deşi răscolea răni vechi. Am rămas cu un gust amar şi simţeam nevoia să scap de el.

– S‑a terminat prost! Nu‑i aşa?Leo avea altă părere.– Şi‑a părăsit iubita, am insistat eu!Leo m‑a aprobat fără nuanţe.– Exact cum voiai şi tu să faci anul trecut! Ştiam că Leo avea un singur răspuns la

subiectul ăsta. Era o propoziţie banală, însă îmi făcea foarte bine s‑o aud.

– Tu eşti singura mea femeie!

4. Zilele noastre curgeau repede. Une‑ori, mai aruncam câte un ochi pe Face-

book la pagina vechiului Leo. Pozele cu ne‑vasta nu mai însemnau acum mare lucru.

Nu mai ştiu cum, începusem să am tex‑te cu Bobo. Nu ceva important, doar ce faci, totul e bine şi alte chestii care se spun pe casa scării.

Apoi am primit vestea că banca îmi adăugase noi dobânzi, iar datoria începuse să fie apăsătoare. Eram plină de griji, nu mai auzeam nici telefonul, iar la muncă mai mult mormăiam. Chiar şi vocea lui Bobo m‑a luat prin surprindere.

– Încotro, Izabela?După felul în care mă privea mi‑am dat

seama că între noi lucrurile s‑ar fi putut coace. Tot ce s‑a spus despre rezistenţa spe‑ranţei e cât se poate de adevărat. Întâlnirea cu el m‑a pus cumva pe linia de plutire, fă‑cându‑mă s‑o iau glonţ spre bancă.

Funcţionara de la credite turuia într‑un ritm nebun.

– Ceea ce vă sfătuiesc, spunea ea, ar fi să luaţi un nou credit. Cu o investiţie modică, e posibil să vă îmbunătăţiţi şansele de‑a scăpa de datorie în câţiva ani.

– Asta ce‑ar însemna?Femeia îmi înşiră cifrele, care aşa, aran‑

jate de ea, păreau OK.

5. ieri noapte n‑am putut să dorm. Mi‑am făcut planuri până în zori.

De altfel, ultimele săptămâni au fost la fel. Mai puţin seara de vineri, când Bobo a intrat pe uşa mea.

Ne‑am sărutat chiar acolo, la intrare. N‑avea rost să desfac vinul cumpărat de la Carrefour. Era clar că prima noastră con‑versaţie va fi în dormitor.

Patul era acoperit doar cu un cearşaf subţirel, iar pe sub uşă venea lumina din hol. Scăpasem de o parte din haine şi încer‑cam să nu mă gândesc la niciuna dintre chestiile sâcâitoare, când uşa dulapului s‑a deschis cu un mic scârţâit. Amândoi am îngheţat: Bobo – cu ochii pe dulap, eu – cu privirea agăţată de tavan.

Dintre fuste şi mâneci, vocea lui Leo suna ca mersul unui gândăcel în buzunar. Erau câteva cuvinte bolborosite, pe care numai eu le‑am înţeles. Ştiam că este propo‑ziţia care mă ţinuse atâta timp legată de el.

Ne oprisem amândoi, dar Bobo nu era hotărât dacă să se ridice. N‑a durat mult, iar

din dulap s‑a auzit un mic zgomot de circu‑it ars şi uşa s‑a deschis de‑a binelea. Înăun‑tru stătea Leo, cu ochii închişi şi buzele în‑tredeschise, ca şi cum ar fi fost întrerupt din discurs.

Ne‑am îmbrăcat şi‑am trecut în sufrage‑rie. Stăteam toţi trei pe canapea şi trăgeam din pipele electronice. Mă simţeam datoare să explic.

– I‑am făcut câteva modificări... Şi n‑a mers bine...

Bobo mă asculta cu înţelegere. Îmi dă‑deam seama că voia să‑i povestesc mai mult.

– La început a fost foarte mişto. Mă rog! Pentru cum eram eu pe‑atunci! Tipul era însurat şi voia să rămână aşa până la moarte.

Se vedea că nu înţelege, dar se străduia să fie amabil.

– Nasol! Şi măcar seamănă?– Practic, e o copie!– Te‑a costat mult?I‑am povestit despre credit şi despre ce‑

le două joburi ale mele.– Şi cât mai ai de plată?– Mult!După felul în care mă privea mi s‑a pă‑

rut că e gata să m‑ajute. Chiar a insistat:– Un an‑doi?Am ezitat iniţial. Dar nişte aripioare

pufoase mă îndemnau să încerc.– 25! Mai am 25 de ani.

6. Zilele următoare Bobo n‑a mai răs‑puns la telefon, iar câteva săptămâni

mai târziu s‑a şi mutat din bloc. Timpul trece încet, ca picătura lipită pe

geam.În sfârşit m‑am hotărât să dau un anunţ

şi să‑l scot la vânzare. Am scris că e un an‑droid tandru, de 1,90 înălţime, îndrăgostit pentru totdeauna şi cu abilităţi pentru con‑versaţie. Am trecut fără grabă toate îmbu‑nătăţirile sexuale pe care le plătisem. L‑am lăudat maxim. De câteva luni stau numai pe site‑urile cu ocazii.

Dar un android vechi este greu de vân‑dut. Generaţii cu mult mai performante umplu deja platformele cu vechituri.

În cele din urmă am plătit o nouă sumă ca să‑l transform în menajeră. Însă treaba a eşuat. Era ineficient şi vorbea continuu.

Zilele trecute am mai împrumutat nişte bani ca să‑l fac mut.

Acum stăm amândoi pe canapea. Mai am jumătate de oră şi plec la muncă. Leo e senin. În tăcerea sufrageriei mele austere, întreb în şoaptă:

– Mă mai iubeşti?Leo scoate un mic sunet de rotiţă. Apoi

buzele i se lungesc într‑un zâmbet larg. Bi‑neînţeles, ştiu că eu sunt singura lui femeie.

n

22 • APOSTROF

Proză

După părerea domnului grozăvescu

Florina Ilis

Ce minunat lucru este internetul!, îşi spune mereu domnul Grozăvescu care

ignoră ceea ce se petrece în propria sa bucă‑tărie şi nu ştie niciodată cu ce e îmbrăcată doamna Grozăvescu, dar care nu şi‑ar înce‑pe ziua fără a porni întâi de toate calculato‑rul. Cercetează buletinul meteo, citeşte zia‑rele on‑line şi intră pe facebook. Când domnul Grozăvescu a descoperit interne‑tul, pătrunzând ca Alice în ţara minunilor, trecuse de mult de vârsta lui Alice, ba chiar lăsase prima şi a doua tinereţe în urmă, având 70 de ani. Singurul său regret era acela că făcea parte dintr‑o generaţie pentru care asemenea minunăţii au venit mult, mult prea târziu. Îşi aducea aminte că, pe vremea când făcuse armata, prin 1967, la Bucureşti, unei scrisori trimise părinţilor săi înspre nordul ţării îi trebuia vreo do‑uă‑trei zile ca să ajungă la destinaţie, apoi, încă două sau trei zile până când să pri‑mească răspunsul din mâinile soldatului în‑sărcinat cu corespondenţa militarilor în ter‑men. Astăzi, domnul Grozăvescu vorbea pe internet cu nepoata sa care se afla în Cana‑da, cu fiica şi cu ginerele său, numai prin intermediul calculatorului. Oricât ai fi de ataşat vechilor valori tradiţionale, şi dom‑nul Grozăvescu era, după cum se lăuda în faţa vechilor amici cu care juca table în Par‑cul Central, nu poţi să nu fii impresionat şi mut de admiraţie în faţa internetului care desfiinţează toate graniţele. Prietenii de de‑mult, care deveniseră cu trecerea timpului amintiri uitate din vechi albume de şcoală, se preschimbaseră în prieteni noi cu care, prin facebook, domnul Grozăvescu reînno‑dase vechile legături. Ca să nu mai vorbim de faptul că foştii elevi îl contactaseră tot prin facebook, trimiţându‑i, din când în când, câte un gând bun, o fotografie cu fa‑miliile lor.

Un alt mare avantaj al internetului îl reprezenta, după părerea domnului Groză‑vescu, posibilitatea de a călători gratuit în toată lumea, de a vedea locuri îndepărtate, de a ajunge cu privirea în ţinuturi unde al‑tădată nici n‑ai fi gândit că ai putea ajunge altfel decât prin intermediul cărţilor sau al imaginaţiei. De când cu internetul, vechile cărţi de călătorie ale domnului Grozăvescu rămăseseră închise în bibliotecă. Ca fost profesor de geografie, domnul Grozăvescu nu iubea nimic mai mult decât călătoria. Nu ar fi avut niciodată bani să ajungă în Ţara de foc, dar de îndată ce tasta numele unei localităţi îndepărtate, Ushuaia, de pil‑dă, îşi putea alcătui un tur virtual al zonei, găsea fotografii, mici filmuleţe postate de fericiţii călători care au ajuns acolo şi, prin google maps, putea plonja el însuşi în mij‑

locul străzii Ramón Cortez din Ushuaia. De ce nu exista în Ushuaia şi o stradă cu Julius Popper, cunoscutul explorator şi in‑giner a cărui familie se trăgea din Bucureşti, domnul Grozăvescu nu înţelegea...

Ajunsese aproape un maniac al călători‑ilor virtuale. Pentru a‑l smulge din acea stare de beatitudine şi totală dăruire, doam‑na Grozăvescu trebuia să apeleze nu la far‑mecele ei feminine, care cu timpul se eva‑poraseră, iar capotul vechi de casă nu o prea ajuta în această direcţie, ci la tertipuri mai adecvate situaţiei lor de doi bătrâni pensionari, cum îi plăcea să spună tocmai ca să‑l enerveze. Îl trimitea la piaţă. Uitase să cumpere, morcovi, de pildă. Sau îl ruga să desfacă un borcan cu murături, înşuru‑bat prea tare. Ori îl solicita la o oarecare îndeletnicire pe care biata femeie nu putea s‑o îndeplinească de una singură. Să scoată aspiratorul din cămară, aflat pe raftul de sus. Domnul Grozăvescu nu putea să nu dea curs solicitărilor nevestei sale fiindcă, aşa cum n‑ar fi vrut să se înţeleagă, simţea o oarecare vină pentru această pasiune, nefi‑rească pentru un domn serios de vârsta lui, după cum îl tachina şi soţia, o pasiune pe care cu cât îl captiva mai tare, cu atât o so‑cotea mai vinovată şi nepotrivită. Evident, doamna Grozăvescu nu‑i împărtăşea pasiu‑nea pentru internet, dânsa nu pricepea cum te putea entuziasma un oraş pe care nu l‑ai văzut niciodată. În schimb, la televizor, considera doamna Grozăvescu, mai precis, la telenovele, e viaţă, viaţă adevărată! Per‑sonajele din filme, desăvârşite din toate punctele de vedere, intră în scenă şi vorbesc adevărata limbă a sufletului, înfrumuseţea‑ză realitatea cu pasiunile lor, până şi cele mai josnice patimi, ca invidia, gelozia sau ura, capătă, în film, lustru, înfiorând spec‑tatorul, făcându‑l să tremure pe dinlăuntru şi să recunoască în trăirea actorilor stări proprii, înăbuşite greu în suflet. Dar fără intrigile caracterelor negative, oamenii puri nu ar mai emoţiona şi nu te‑ar mai durea văzându‑i cum cad nevinovaţi în plasa duş‑manilor, fără să poţi, în numele binelui, in‑terveni. Şi, totuşi, cât de sus se înalţă prin iubirea statornică şi curată caracterele fru‑moase, sincere! În spatele uşilor pândesc intriganţii şi servitorii, răsturnările de situ‑aţii apar la tot pasul, se ivesc terifiante se‑crete din trecut, totul se învălmăşeşte, te ţine cu sufletul la gură, când credeai că vei afla ceva, se schimbă scena sau se termină episodul dându‑ţi un prilej cum nu se poate mai fericit de a aştepta cu nerăbdare până în seara următoare, făcându‑te să speri, să te implici şi să participi intens la desfăşurarea acţiunii şi la încleştările dramatice de care

au parte eroii. Omorul nu‑ţi provoacă spai‑mă, e compensator, întotdeauna moare cine trebuie şi, într‑un final fericit, după zeci de episoade, dragostea adevărată triumfă. Ce îţi poate oferi internetul din toate astea? Nimic!

Adevărul!, susţinea domnul Grozăves‑cu. Şi, ca să‑i demonstreze, căuta informaţii despre telenovelele ei preferate, despre ac‑tori, demonstrându‑i, cu ecranul în faţă, cât se înşela buna doamnă când făcea combina‑ţii amoroase între actori sau când îşi închi‑puia că peste tot în ţările sud‑americane e aşa de frumos şi curat ca în filme. Când în‑tre cei doi soţi izbucneau discuţii contradic‑torii, niciunul nu ceda în faţa celuilalt, fie‑care argumentând în favoarea pasiunii personale, bătălia retorică sfârşind, fie din lipsă de noi argumente, lucru valabil pentru ambele tabere, fie din lipsa de entuziasm în a mai continua o discuţie care nu ducea ni‑căieri. Uneori doamna Grozăvescu punea capăt discuţiei amintindu‑şi că trebuia făcut un lucru sau altul. Ea era cea care, întot‑deauna, avea un picior bine înfipt în lumea concreteţii materiale, a realităţii vieţii.

Dar asupra unui lucru cădeau amândoi de acord: ce minunat era Internetul, mai precis, skype‑ul, fiindcă le permitea să se vadă şi să schimbe câteva cuvinte cu fiica lor, Maria, şi ginerele Paul, stabiliţi în Ca‑nada. Să o mai înveţe pe nepoata lor Ann (Anişoara, cum o alintau) câteva cuvinte româneşti. Domnul şi doamna Grozăvescu se aşezau în fiecare duminică după‑masă în faţa calculatorului şi aşteptau. În Canada era dimineaţă, singurul moment din săptă‑mână când fiica lor avea timp să petreacă o jumătate de oră cu părinţii din România. Sau cincisprezece minute. Mai nou, termi‑nau totul în zece. Dar, decât deloc...! Cele zece minute deveneau apoi tema principală a discuţiilor celor doi bătrâni înainte de culcare. Fiecare cuvânt, fiecare expresie, fie‑care mişcare a fiicei lor era interpretată, subînţeleasă şi analizată în detaliu. Nepoata lor, Ann, care avea deja 14 ani, le spunea scurt că îi e dor de ei şi că‑i iubeşte, apoi o ştergea repede. Nu vorbea decât puţin ro‑mâneşte...

E duminică. Seara de Crăciun. Conve‑niseră să se întâlnească pe net la ora opt, ora României. Domnul Grozăvescu pregătise computerul. Verificase să fie în priză, să fie pornit. Încercase difuzoarele. S‑a asigurat că există o conexiune bună. Doamna Gro‑zăvescu pregătise o farfurie cu cozonac. Ceaiul de tei. Se dichisise cum ştiuse ea mai bine. Şi‑a schimbat capotul vechi de toate zilele, cu cel de duminica, cumpărat special pentru discuţiile de pe skype. Domnul

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 23

Grozăvescu purta întotdeauna cravată. Ca o reminiscenţă a vremurilor de la catedră. Peste cămaşă şi cravată, îşi pusese un jerseu en cœur, tricotat de doamna Grozăvescu. Aşteptau plini de emoţie să sune telefonul. Doamna Grozăvescu tresărea de fiecare dată când auzea acel sunet. Deşi îl auzise de atâtea ori, tot mai sărea sperioasă de la locul ei. E adevărat că domnul Grozăvescu se obişnuise să dea volumul tare. Ca nu cum‑va să fie prin casă şi să nu‑l audă. Dar moti‑vul adevărat era că bătrânul profesor nu mai auzea bine, lucru pe care, de altfel, nu l‑ar fi recunoscut niciodată. Cu jumătate de oră înaintea orei stabilite, se aşezau amân‑doi, dichisiţi, la masa din sufragerie aştep‑tând apelul. În spatele lor, se înălţa bibliote‑ca din lemn masiv, sculptat, dichisită cu cărţi. Erau cărţi cumpărate, aproape fără excepţie, înainte de 1989. Doamna Groză‑vescu bombănea de fiecare dată când trebu‑ia să le şteargă de praf. Cărţi de istorie şi geografie, beletristică. Întreaga serie Jules Verne. Cărţi de maxime şi cugetări de care se servise domnul Grozăvescu în faţa elevi‑lor, enunţându‑le pilde ale înţelepţilor de odinioară.

Cei doi soţi stau şi aşteaptă, dar telefonul nu sună. Computerul e aşezat pe masa din lemn de cireş din sufragerie. Cei doi soţi stau solemni pe câte un scaun cu spătar sculptat. Privesc spre ecran, aşteptând sem‑nalul. Din când în când, doamna Grozăves‑cu trece cu batista peste ecran ca să îndepăr‑teze nişte fire invizibile de praf. Trecuseră mai bine de 30 de minute de la ora stabilită. Încă nu era totul pierdut, o îmbărbăta domnul Grozăvescu pe soţia sa. Mai e timp! Ieri a fost ajunul de Crăciun, comple‑tează el, poate că s‑au trezit mai târziu as‑tăzi. Îşi permit şi ei să doarmă mai mult în ziua de Crăciun. Dar doamna Grozăvescu, impulsionată de filmele sud‑americane, creează o suită de scenarii. Fiica lor a avut un accident. Tocmai în ajunul de Crăciun. Se grăbea acasă de la clinică (ea fiind me‑dic), iar drumurile fiind cu zăpadă, le spu‑sese doar că în Canada e iarnă grea, a avut un accident. Au dus‑o la spital, cu ambu‑lanţa. Au pus‑o la aparate. Doamne, ce greu trebuie să‑i fie, departe de părinţi! Într‑un alt scenariu i se întâmplase nepoatei Ann ceva: A căzut la patinaj! O piruetă din acelea complicate, cu răsuciri... Fata făcea patinaj artistic de performanţă. Şi‑a rupt ceva, doamne fereşte! Un picior, o mână.... Dar se putea întâmpla ceva şi cu ginerele lor, nu?! Lui i s‑a întâmplat ceva cu sigu‑ranţă! Asta era mai uşor de suportat. Nu le‑a plăcut niciodată de Paul. Le‑a luat fiica şi a dus‑o departe, în Canada. Ea avusese o situaţie bună în ţară, lucra la clinică, se în‑scrisese la doctorat, avea apartamentul ei. Când le‑a spus părinţilor că se căsătoreşte cu Paul au fost surprinşi. Fuseseră colegi de liceu, e‑adevărat, dar el plecase cu părinţii în Canada, imediat după Revoluţie... S‑au regăsit mai târziu pe internet. Internetul ăsta, arză‑l focul! După doi ani, cât au co‑municat numai pe internet, el a venit în ţară şi a convins‑o să se îndrăgostească de el. Domnul şi doamna Grozăvescu nici nu s‑au dezmeticit bine, că fata lor, singura lor fiică (sufletul lor), a şi plecat departe, la capătul lumii. Apoi, anii au trecut... Da!, mai mult ca sigur că lui i s‑a întâmplat ceva. Un secret terifiant din trecut!, gândi d‑na Grozăvescu şi tâmpla îi zvâcni. Dar care?

Aha! Ştia. Ca‑n Inimă sălbatică şi pură. El re‑cunoaşte că mai are o familie în Canada. Că din acea căsătorie are un fiu de 17 ani şi o fată de 15 ani. Că, de fapt, căsătoria cu fiica lor nici nu era legală. S‑a făcut, oricum, în Ro‑mânia. În Canada, el s‑ar fi prefăcut că se ocupă de acte, dar totul a rămas în suspensie. Fiica lor, preocupată de muncă, nu a dat atenţie acestor lucruri şi a avut încredere în el. Ieri, în ajun de Crăciun, a ieşit totul la iveală. Toate aceste lucruri doamna Grozăvescu le spune aproape dintr‑o răsufla‑re. Am o durere, uite aşa, ascuţită, în inimă!, arată ea spre coşul piep‑tului. O presimţire rea. Taci femeie!, se răsteşte la ea domnul Grozăves‑cu, verificând, încă o dată, firele, conexiu‑nea... Apoi, îi vine o idee. Accesează google maps. Scrie adresa fiicei lor, strada, numărul. Ajunge dintr‑un click chiar pe strada ei, îi ve‑de casa. O recunoaşte. Mai făcuse asta de ne‑numărate ori. Cunoştea perfect comenzile. E o zonă rezidenţială, liniş‑tită din Toronto. Din când în când trece rar câte o maşină. Dar acum e soare, sunt flori şi iarbă verde!, exclamă nedumerit domnul Grozăvescu. Nicidecum zăpadă, cum ar fi trebuit să fie. În urmă cu o săptămână fiica lor le spusese că a nins mult, că abia au ieşit din casă. Domnul Grozăvescu nu mai înţe‑lege nimic! Cum?! Îl încearcă un sentiment groaznic, de neîncredere şi neputinţă. In‑ternetul minte! Apucă nervos, din când în când câte o felie de cozonac. Rujul doamnei Grozăvescu a dispărut de pe buze. Nu se mai osteneşte să‑l refacă. Dacă n‑ar simţi un junghi ascuţit în zona inimii, ar adormi cu ochii pe ecranul computerului. E obosi‑tă din cauza exaltărilor. Parcă ar fi văzut unul după altul nu ştiu câte episoade din telenovela ei... S‑a făcut târziu şi telefonul nu sună, iar mintea ei nu ştie ce să mai scor‑nească. Ca să stea mai comod, s‑a mutat de pe scaun pe fotoliu.

D‑l Grozăvescu, ca un soldat de pază credincios, continuă să păzească ecranul computerului. Îşi pune un pahar de vin din sticla desfăcută cu o seară înainte. Apoi, într‑un târziu, după ce a golit sticla, s‑a în‑tins pe canapea. Şi‑a desfăcut nodul la cra‑vată. Ca prin vis a văzut‑o pe doamna Grozăvescu ridicându‑se din fotoliu şi ro‑tind comutatorul. În cameră s‑a făcut aproape întuneric. Numai calculatorul, co‑lorând cu o ceaţă albăstruie încăperea, mai biruie slab întunericul. Înainte de a adormi de‑a binelea, domnul Grozăvescu s‑a văzut pe sine absorbit de acea lumină, atras în fascinanta şi mincinoasa lume a minunilor.

Aterizează, cum se întâmplă numai în vise, chiar în faţa casei fiicei sale. Internetul avu‑sese totuşi dreptate!, îşi spune: în Canada e soare, sunt flori şi iarbă! Sună nerăbdător la uşă. I se pare că aude undeva o sonerie. Uşa se deschide încet, dar, în prag, în locul fiicei sale, apare un băiat cam de 17 ani. O fi bă‑iatul din prima căsătorie a ginerelui nostru, îşi spune domnul Grozăvescu în vis. Soţia mea a avut dreptate! Trebuie să se întoarcă repede acasă şi să‑i spună că a avut drepta‑te! Dar nu găseşte mouse‑ul calculatorului ca să dea click, să se întoarcă. Rămâne în‑cremenit în prag, privindu‑l uluit pe băiatul care seamănă atât de bine cu ginerele său. În buzunarul pantalonilor i se pare că aude telefonul sunând. Apoi, sunetul telefonului e acoperit de sforăitul doamnei Grozăves‑cu, ghemuită în fotoliu... Deasupra, pe ta‑vanul sufrageriei, ecranul computerului îşi proiectează umbrele luminoase, de vis şi vrajă.

n

• Florina Ilis

24 • APOSTROF

Cabala în opera filosofică a lui alexandru şafran

Carol Iancu

Alexandru şafran (1910‑2006), fost şef‑rabin al României (1940‑1947) şi

mare rabin al Genevei (1948‑2002), una dintre cele mai prestigioase figuri ale iuda‑ismului contemporan, a consacrat mai mul‑te lucrări cabalei şi misticismului evreiesc. În 1960, el publică, la Editura Payot din Paris, în colaborare cu fiica sa Esther Staro‑binski‑Safran, prima sa carte în limba fran‑ceză, La Cabale. Devenită repede una clasi‑că, a cunoscut mai multe ediţii şi a fost tradusă în numeroase limbi (printre care în japoneză, în 1994, iar în română şi ebraică în 1996).

După autor, cabala, care aparţine uni‑versului mistic, nu se reduce totuşi la o „ştiinţă mistică“, speculativă, nici la o „teh‑nică mistică“. „Omul cabalei, afirma el, omul tradiţional, nu încearcă să ajungă la contopirea cu divinul, ci se mărgineşte să se apropie de Dumnezeu, să‑l asculte, adică să‑i execute voinţele“. Şafran insistă asupra faptului că omul cabalei nu se uneşte cu Dumnezeu, „el nu realizează ceea ce misti‑cii neevrei denumesc unio mistica, pierzân‑du‑se în Absolut“, ci, din contră, omul ca‑balei doreşte să se apropie de El prin ataşare, prin devekut. Această ataşare este bazată pe iubire, iar iubirea pentru Dumne‑zeu se bazează pe cunoaştere.

În această primă carte, el degajează ma‑rile axe ale misticismului evreiesc, comen‑tând temele sale fundamentale, aşa cum sunt ele trăite de omul credincios, de „omul tradiţiei“, relevând în acelaşi timp impor‑tanţa principalelor opere ale cabalei, Zoha-rul, cartea fundamentală care semnifică Splendoare, şi Sefer ha‑bahir, Cartea limpezi-mii. Autorul revine asupra subiectului în Sagesse de la Kabbale, în două volume publi‑cate la Editura Stock din Paris, în 1986 şi respectiv 1987. Lucrarea a fost tradusă în limba română de Ţicu Goldstein şi a apărut la Editura Hasefer în 1997, cu titlul Înţelep-ciunea Cabalei. Cartea reuneşte numeroase pasaje extrase din vasta literatură ezoterică evreiască, pe care Şafran le‑a tradus şi pre‑zentat riguros şi nuanţat, în scopul de a face cunoscute cât mai multora operele care au marcat evoluţia misticii evreieşti. Printre autorii Evului Mediu cel mai des citaţi se numără rabi Iehuda Halevi (1080‑1145), autorul Cărţii Kazarilor (Sefer HaKuzari), şi Moise Maimonide (1135‑1204), cu nu‑meroasele sale opere, între care celebra More Nevuhim (Călăuza rătăciţilor sau, într‑o traducere mai exactă, Călăuza per-plecşilor) şi Mişne Tora, asupra căreia şi mai ales asupra începutului acesteia, intitulat Sefer haMada (Cartea cunoaşterii), el revine

şi în alte studii. Astfel, în Maimonide şi şti-inţa contemporană, Şafran abordează con‑cepţiile celebrului medic, teolog şi filosof care a vrut să concilieze credinţa şi raţiunea, concluzionând – în mod paradoxal – că pentru înţeleptul de la Cordoba cunoaşte‑rea îmbracă şi o dimensiune „mistică“, chiar profetică:

Pentru Maimonide, raţionalist prin excelen‑ţă, care cere chiar „confirmarea adevărurilor Torei prin intermediul speculaţiei adevăra‑te“, care afirmă că „intelectul, pe care Dum‑nezeu îl răspândeşte în noi, este legătura care există între noi şi El“, pentru acest om, acest medic, obişnuit cu o muncă metodică, meti‑culoasă şi plin de curiozitate faţă de ştiinţele naturale – cunoaşterea însăşi este o „ilumi‑nare“, o intuiţie, un „fulger care străluceşte“; s‑ar putea spune că pentru el cunoaşterea nu este doar un act intelectual, ci şi mistic, chiar „profetic“. (Alexandre Safran, Ethique juive et modernité, Albin Michel, 1998)

Pentru Renaştere şi pentru epocile moder‑nă şi contemporană se enumeră peste o sută (!) de nume, între care: rabi Mose Cordo‑vero (1522‑1570), Maharal sau rabi Loew ben Bezalel (1525‑1609), Ari HaKadoş sau rabi Ithak Luria (1534‑1572), Hagra sau rabi Eliahu, Gaon din Vilna (1720‑1797), rabi Nahman din Braţlav (1772‑1811), rabi Iosef Haim din Bagdad, Ben Iş Hai (1832‑1909), cu Hadei Avot, rabi Abraham Ithak HaCohen Kook (1865‑1935).

Pornind de la Zohar, citat din abunden‑ţă, sunt evocate teme teozofice sau cosmo‑gonice, cu foarte multe referinţe extrase nu doar din diverşi autori cabalişti, ci de ase‑menea şi mai ales din Biblie şi din Talmud. Metoda folosită este aceea de a urmări fie‑care temă sau grup de teme prin citate. Referitor la înţelepciune şi la adevărurile Torei care sunt ascunse în fiecare dintre cuvintele sale, el menţionează Zoharul (i, 201a, ii,12a, 55b, 59b): „Nu există literă sau cuvânt în Tora care să nu cuprindă mis‑tere importante şi preţioase (care să nu comporte) rădăcini, ramuri (care să nu im‑plice) aluzii (care să nu ascundă) explicaţii, (care să nu indice) căi pe care oamenii să le poată urma şi în care ei să se poată încrede. Ferice de cei care le cunosc“ (cităm după ediţia franceză Sagesse de la Kabbale, vol. ii). Şi pentru a‑şi sprijini afirmaţia: „Nu există lucru căruia să nu‑i poţi găsi reflectarea în Tora, căci Dumnezeu a stabilit ordinea lu‑mii după ordinea Torei“, el ne propune ur‑mătoarul text:

Numele, binecuvântat fie El, a stabilit ordi‑nea lumii potrivit cu ordinea Torei, căci to‑tul vine de la Tora. Este ceea ce (înţelepţii

noştri) spun: „Sfântul, fie El binecuvântat, a privit Tora şi a creat lumea“ (Geneza, R. 1,2; Zohar i, 5a). Şi ceea ce zice Mişna: „Su‑ceşte şi răsuceşte (Tora) în toate sensurile, examineaz‑o cu atenţie, căci totul este cu‑prins în ea“, cu alte cuvinte: atunci când vei înţelege Tora, vei înţelege întreaga ordine a realităţii, deoarece căile acestei lumi ies din căile Torei, iar căile lumii sunt legate de căile Torei, totul purcede din Tora, care e ordinea omului; rezultă de aici că totul se găseşte în Tora. (Maharal, Dereh Haim şi Avot v, 23, p. 105b‑106a)

În această culegere sunt prezente o multitu‑dine de subiecte: cuvântul deschis şi cuvân‑tul ascuns, Tora scrisă şi Tora orală, cele patru căi de interpretare a Sfintei Scripturi: literală, alegorică, omiletică şi mistică (sin‑gură Cântarea Cântarilor comportă doar un sens mistic, ascuns, secret); regulile lo‑gice pentru interpretarea Torei; totalitatea şi personalitatea, miţvot (comandamente, prescripţii) ale Torei, care nu pot fi îndepli‑nite în ansamblul lor decât de totalitatea lui Israel, comandamentele active (miţvot ase) şi comandamentele defensive (miţvot lo taase), numele lui Dumnezeu „Sfântul, fie El binecuvântat, este numit Ein Sof («Infi‑nitul»)“, iar „Măreţia Sa este insondabilă… nicio gândire nu poate să‑l pătrundă“, Şma! [«Ascultă!»] sau profesiunea evreiască de credinţă, actul de a mânca şi binecuvântarea hranei, studiul Torei, rugăciunea ca miţva, cele zece sefirot care manifestă voinţa divi‑nă, „spargerea vaselor“, Dumnezeu şi transcendenţa lui Dumnezeu, Şehina sau Prezenţa lui Dumnezeu…

Apropo de Şehina el scrie: „În toate ţă‑rile Exilului, în Galut, unde au plecat fiii lui Israel, Şehina, «Prezenţa lui Dumnezeu», îi însoţeşte. Împreună cu Israel va părăsi Şe‑hina divină Galutul, pentru a se întoarce în Ereţ Israel.“ Ca şi în precedenta carte, el explică particularitatea noţiunii de devekut, adică ataşamentul faţă de Dumnezeu, care ocupă un loc deosebit şi în cabala lurianică (concepută de Iţhak Luria) în Safed (Ţfat) în secolul al xvi‑lea. În sfârşit, noţiunea de Teşuva „întoarcerea“ la Dumnezeu, ocupă un loc privilegiat, deoarece ea „nu priveşte doar pe păcătos, ci pe oricare om, atunci când sufletul doreşte să se întoarcă la iz‑vor“, terminând cu cele trei realităţi legate una de cealaltă: Dumnezeu, Tora şi Israel…

Rezultă din această carte densă faptul că etica este principiul constant al doctrinei cabaliştilor, iar acest subiect l‑a interesat în mod constant pe Alexandru Şafran, care i‑a consacrat două cărţi: Esquisse d’une éthique religieuse juive (Albin Michel, 1997) şi Ethique juive et modernité (Cerf, 1998), ambele traduse în româneşte de Ticu Gold‑

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 25

stein la Editura Hasefer: Schiţa unei etici religioase iudaice (1999) şi Etica evreiască şi modernitatea (2005).

Într‑un text rămas mult timp inedit şi care a fost publicat recent în volumul Lumières pour l’Avenir (Albin Michel, 2011), apărut şi în limba română, intitulat „În căutarea Cabalei“, Alexandru Şafran revine asupra definiţiei acestei doctrine, proclamând:

Cabala este considerată, în general, drept un curent mistic, o doctrină mistică şi chiar o manifestare a vieţii evreieşti, văzută sub as‑pectul ei mistic. Această manieră de a con‑sidera cabala doar sub singurul său aspect mistic nu este justificată. În realitate, cabala constituie expresia specifică a spiritualităţii evreieşti: ea înglobează întreaga realitate, în sensul existenţial, vital, concret al termenu‑lui. (Alexandru Şafran, Lumini pentru viitor: Reflecţii despre timp şi veşnicie, prefaţă de ma‑rele‑rabin René‑Samuel Sirat, traducere de Ţicu Goldstein, Bucureşti: Hasefer, 2012)

Pentru Şafran, cabala „se confundă cu isto‑ria spiritualităţii evreieşti, aşa cum se întru‑chipează ea în operele majore ale patrimo‑niului evreiesc, precum Biblia, dar şi Talmudul şi Zoharul datând din secolul al ii‑lea şi interpretat în secolul al xii‑lea. Înce‑pând din secolul al xiii‑lea, se va vorbi des‑pre cabala ca despre o mistică“.

Mister, înţelepciune, adevăr, relaţia om‑Dumnezeu, iată principalele cuvinte care revin adesea în examenul pe care‑l face doctrinei cabalei, aşa cum putem constata din următorul citat:

Potrivit cabalei, tot ceea ce ne înconjoară este mister. Cabala este o înţelepciune a ceea ce este ascuns, misterios, dar şi o înţelepciu‑ne a adevărului, o cercetare a adevărului, pe care nu îl putem atinge. Pentru a cuprinde acest adevăr, avem nevoie de un interlocutor pentru a gândi noi înşine, pentru a cugeta la originea vieţii, la finalitatea vieţii, pentru a‑l gândi pe Dumnezeu în relaţia Sa cu omul şi cu lumea. La drept vorbind, simţim în noi înşine vizibilul şi invizibilul, exteriorul şi in‑teriorul, materialul şi spiritualul. Tot acest ansamblu îşi are o origine comună şi consti‑tuie o unitate.

Reiese cu pregnanţă din acest text că pentru Şafran cabala este o doctrină a unităţii, as‑pect care a fost relevat şi de profesorul Moshe Idel pentru ansamblul scrierilor marelui‑rabin privind mistica evreiască.

Înrădăcinarea cabalei în Biblie constitu‑ie iarăşi o originalitate a concepţiei lui Şa‑fran, prezentă deja în prima sa carte şi relu‑ată în ultima scriere, din care extragem:

Există o altă lectură a Torei, mai profundă, de o profunzime insondabilă, iar cabala ne recomandă tocmai această lectură intensivă. Cabala este, aşadar, o exegeză pătrunzătoare, meticuloasă, structurală a textului ebraic al Bibliei. Fiecare accent îşi are importanţa sa; fiecare literă reprezintă o anumită cifră.

Şafran rezervă un loc deosebit altor două noţiuni, ţimţum şi sefirot, care sunt legate de opera creatorului divin. Analizând noţi‑unea de ţimţum (retragere, contractare, re‑strângere), atât de importantă în concepţia cabalei privind creaţia lumii, Şafran susţine că Dumnezeu este totuşi prezent în spaţiul din care s‑a retras:

Dumnezeu s‑a contractat, s‑a concentrat. El s‑a retras, ceea ce se numeşte ţimţum. Retră‑

gându‑se, El a lăsat un vid şi, în acest vid, El a permis să apară o multitudine de elemente care se divizează, se diferenţiază şi se mul‑tiplică. Cu toate acestea, El nu este absent din acest spaţiu din care spunem că El s‑a retras… Creând acest ţimţum, această con‑centrare, această retragere voluntară, Dum‑nezeu îşi manifestă interesul ce îl poartă faţă de fiinţa umană.

Subliniind că în cartea majoră a cabalei, în Zohar, lumina este elementul chemat să lu‑mineze conştiinţa umană, Şafran explică astfel teoria sefirot‑urilor:

Cum să‑ţi imaginezi materializarea spiritu‑alului? Se pleacă de la nimic, de la ceea ce nu vedem şi nu atingem, şi se ajunge la ceea ce se află în faţa noastră, la ceea ce vedem şi atingem. Pentru a răspunde la această întrebare, cabala ne prezintă o teorie fun‑damentală, teoria aşa‑numitelor sefirot. Se-fira desemnează un element luminos, ceva precis care poate fi calculat. La început este Infinitul care nu are nume, Spiritul care, co‑

borând în sefirot, intră în mod progresiv în conştiinţa materiei. Sefirot manifestă voinţa Creatorului de a crea.

Un ultim termen asupra căruia trebuie să insistăm în evaluarea studiului lui Şafran privitor la misticismul evreiesc este armo-nia, aşa cum reiese şi din rândurile urmă‑toare consacrate relaţiei cosmos‑Tora:

Cabala reprezintă o concepţie despre cos‑mos, propune o cercetare a originii şi a fi‑nalităţii lumii, dar ea prezintă şi o concepţie istorică a lui Israel. Căci Israel este acela care este chemat să aplice legile cuprinse în Tora, prefigurând legile ce guvernează cosmosul şi, ca urmare, acţionează în vederea armoni‑zării celor două categorii de legi având ori‑gine comună.

Partizan al armoniei între elemente şi noţi‑uni aparent contradictorii – astfel, halakha (jurisprudenţa religioasă) este văzută ca o „aliată“ a cabalei, şi nu ca o contradicţie sau o negare a acesteia –, Şafran a propăvăduit armonia şi în relaţiile umane. Amintind porunca biblică „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“, el menţionează nu‑meroase texte, unul dintre cele mai sugesti‑ve emanând de la fondatorul hasidismului, rabi Israel Baal Şem Tov (Beşt), adesea ci‑tat: „Cum să nu‑ţi iubeşti aproapele când

ştii bine că Dumnezeu, pe care pretinzi că‑l iubeşti, îl iubeşte? Mai mult, Dumnezeu, El însuşi, se reflectă în aproapele tău; El este în acesta şi, prin privirea lui, El te priveşte. În aproapele tău, pe care El l‑a făcut după chipul Său şi care este kamoha («ca tine în‑suţi»), tu îl vezi pe Dumnezeu“ (Schiţa unei etici religioase evreieşti).

Iată de ce el s‑a investit, în pofida difi‑cultăţilor, pentru un dialog exigent iu‑deo‑creştin, iată de ce, reflectând asupra mântuirii în perspectiva misticismului evreiesc, el nu prevede o mântuire particu‑laristă a Israelului, ci o mântuire universa‑listă, o lume în care fiecare naţiune îşi va păstra propria identitate.

Spre deosebire de Gershom Scholem, care a consacrat un mare număr de lucrări istoriei misticii evreieşti, abordând‑o cu o distanţă critică, Alexandru Şafran se inves‑teşte în ea cu întreaga sa credinţă, ne vor‑beşte despre înţelepciunea cabalei, majorita‑tea cabaliştilor adăugând studiului şi

cunoaşterii Torei iubi‑rea de aceasta. În defi‑nitiv, cabala permite înflorirea spirituală originală a omului credincios, o reînnoi‑re şi o îmbogăţire a vieţii sale interioare.

Nu este exagerat să afirmăm că prin erudiţia sa prodigioa‑să (el a primit la Ba‑cău o şcolarizare de excepţie de la tatăl sau, rav Bezalel Zeev Safran, autoritate emi‑ nentă în jurisprudenţa religioasă, şi a benefi‑ciat de studiile univer‑sitare făcute la Viena), dar şi prin cunoaşte‑rea intimă şi practica textelor ebraice (şi arameice), Alexandru Şafran rămâne, pen‑

tru secolul xx, unul dintre cei mai impor‑tanţi cunoscători şi vulgarizatori ai cabalei.

Orientare bibliograficăO listă generală a cărţilor lui Alexandru Şafran a fost stabilită de fiul său: Avinoam Safran, „Bibliography of the Writings

of Rabbi Safran“, in Safran. Memorial Volu-me. Studies in Jewish Thought in Honor of Rabbi Dr. Alexandre Safran, editor Moshe Hallamish (în ebraică), Bar Ilan University Press, 2010, p. xv‑xvii.

Vezi de asemenea:Carol Iancu, Alexandre Safran: Une vie de com-

bat, un faisceau de lumière, Montpellier: Université Paul Valéry, 2007, 318 p. (32 p. de ilustraţii) (Sem n°13) versiunea româ‑nească: Alexandru Şafran: O viaţă de luptă, o rază de lumină, traducere de Ţicu Goldstein, 2008, 394 p. (şi 32 p. de ilustraţii).

Carol Iancu, „Moses Maimonides in the Wri‑tings of Alexandre Safran“, Studia Judaica, t. xvii, 2009.

Carol Iancu, „Jules Isaac, Alexandru Şafran şi dialogul iudeo‑creştin“, Apostrof, anul xxv, nr. 7 (290), 2014.

n

• Carol Iancu şi Alexandru Şafran.

26 • APOSTROF

Constantin Cubleşan

Să ne cunoaştem scriitorii: Letiţia iLea

Poemele însingurării

De o sensibilitate ex‑cesivă, melancolică

până la limita tristeţii, dar mereu încrezătoare în si‑ne, aşteptând ceva care să‑i poată produce o bu‑curie autentică de viaţă („nu mi‑a mai rămas ni‑mic/ şi dacă aş mai avea ceva/ aş da pentru o veste bună/ o ploaie cu soare/ sau o bătaie cu ză‑padă/ ca pe vremuri“ – o mână străină), Le‑tiţia Ilea are în lirica sa (Întâmplări obişnui-te. Editura Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2016) o tandreţe aparte în trăirea bucurii‑lor simple, ale unui confort comun, ca să nu spun banal, căci nu e niciodată lipsit de evenimente, e drept, rutiniere, pe care şi le asumă în emoţia desfăşurării lor oarecum ritualice: „realizezi dintr‑odată/ că toamna aceasta e cea mai frumoasă/ că mai ai timp./ lumina de octombrie te inundă/ zâmbeşti/ gata să iei totul de la capăt“ (lumină de oc-tombrie). Cheltuite în haloul vătuit al ano‑timpurilor, trăirile sale decantează poetic însingurarea, pe care o resimte cronic, ca pe o stare determinată, în fond, de citadinis‑mul funciar, robită oarecum de practica tehnicilor de comunicare („în faţa calcula‑torului“). Nu e însă o angoasă aceasta, nu e o presiune a înstrăinării, ci însăşi dominan‑ta modului firesc de a fi într‑un context obiectual, în care poeta se simte acasă şi pe care îl vitalizează prin reveriile contemplării asumate a naturii: un macrocosm în care se fixează aproape toate poemele, inducând astfel, chiar de la debutul lor, o stare emoţi‑onală surdinizată: „început de noiembrie/ seara vine ca un prieten aşteptat“, sau: „câmp odihnindu‑se în iarna plăpândă/ nici un zgomot acum“, sau: „terasă de septem‑brie/ se lasă seara/ ne‑am aşezat la o masă afară“, sau „primăvară autentică/ multă tristeţe“ etc., etc. Pe un atare fundal se gre‑vează universul casnic, pedestru, obişnuit, zice poeta, în care orice mişcare intimă do‑bândeşte alura emoţională a unei febrile aventuri de viaţă: „început de noiembrie/ seara vine ca un prieten aşteptat/ în camera ta cărţi citite şi fum/ ziua a trecut fără mari seisme/ să vorbeşti cu un cineva/ degetul răsfoieşte agenda telefonului de la a la z/ numere utile în caz de/ nume de prieteni morţi/ s‑au terminat minutele/ parcă s‑au terminat şi prietenii/ intri pe facebook/ ci‑teşti un poem bun dat like/ poemul are mai puţine like‑uri/ decât poza cu pisici dinain‑te/ închizi repede pagina/ ştergi câteva me‑saje din căsuţa de mail/ deschizi un ebook prost scanat/ te plictiseşti repede de toate/ din difuzoare se revarsă o melodie franţu‑zească/ ştii cuvintele pe de rost/ deschizi din nou facebook‑ul/ poemul bun a mai primit patru like‑uri/ cineva cere ajutor să pună nume altei pisici/ are 48 de sugestii/ update your status/ nu‑ţi trece nimic prin cap/ e o seară ca atâtea altele/ nici azi nu ai

scris poemul/ care să schimbe ceva/ nici azi nu te‑ai lăsat de fumat/ şi alte planuri au rămas tot neterminate/ aprinzi altă ţigară aeriseşti/ şi îţi spui că/ de mâine da de mâi‑ne/ totul se va schimba cu siguranţă“ (vineri seara).

În fibra ei profundă, lirica Letiţiei Ilea este elegiacă. Scrie poeme în memoria prie‑tenilor petrecuţi pe drumul fără întoarceri (Alexandru Vlad; domnului F.; Ion Mărcu‑lescu; Andrei Bodiu ş.a.), dar mai ales evocându‑şi tatăl, căruia consideră că i‑a rămas mereu îndatorată, căutându‑i urma, reînviindu‑i imaginea, prezenţa iluzorie a acestuia predispunând‑o la reflecţii existen‑ţiale, în maniera unor simple notaţii medi‑tative: „tata s‑a pierdut/ pe drumul dintre mesteceni/ fără să audă/ ce aveam să‑i spun […] sunt zece ani de‑atunci/ acele cuvinte nerostite fierb în mine ca mustul.// e o pri‑măvară cu ploi de noiembrie/ o tăcere de parcă toate sentinţele au fost/ pronunţate“ (în acel aprilie). E stenică însă, pentru poe‑tă, această întoarcere‑reîntoarcere obsesivă spre vârsta copilăriei, la ţară, spre ţinuturile mirifice ale satului de care s‑a desprins – nu pentru totdeauna –, spre căldura unor bu‑curii familiale inocente, de demult („mai lasă‑mă mamă/ încă o clipă să stau aici /…/ în lumea ta de flori şi rugăciuni/ totul este în ordine/ fiinţele şi lucrurile sunt aşa cum ar trebui să fie“ – rugăminte), rămase vii în amintirile resuscitate, cu delicateţe, în vi‑braţia emoţiilor stârnite de universul cita‑din ce o absoarbe, în care se cufundă neli‑niştită, dar cenzurându‑şi, cu luciditate, plăcerile mărunte de viaţă, datorate prezen‑ţei lucrurilor banale care o înconjoară şi care‑i marchează fiecare gest, fiecare atitu‑dine: „vine seara/ ca o bucurie târzie/ pe care nu ai cu cine s‑o împarţi/ printre obiec‑tele familiare […] deschizi televizorul/ treci în revistă cele peste o sută de canale/ nu laşi realitatea/ să‑ţi năvălească în cameră/ în aer se simte apropierea zăpezii […] aceasta va fi încă o seară/ de care peste ani n‑o să‑ţi aduci aminte/ aceasta va fi încă o toamnă/ în care nimicul/ ţi‑a ajuns până la glezne“ (noiembrie).

E un univers pe cât de acaparator, pe atât de angoasant, la urma urmelor, căci poeta se simte aici însingurată (nu atât sin‑gură), retrasă într‑o lume aparte, pe care însăşi şi‑o alcătuieşte din umbrele şi lumini‑le zilelor risipite în anotimpuri, în ceasurile înserărilor sau din savoarea propriilor me‑lancolii, frumos depănate lângă o cafea şi o ţigară, ascultând muzică diversă, coborâtă din difuzoarele radioului ori ale televizoru‑lui; un univers marcat de prezenţele şi ab‑senţele unor prieteni apropiaţi, de împlini‑rile sau neîmplinirile propriului scris, de lecturi incitante, sau pur şi simplu transpusă în clipele inspiraţiei, pe care şi le savurează, sau reacţionând oripilată în momentele sterile de creaţie. E în totul o poezie a false‑lor refulări, a însingurării, o poezie de un

dramatism surdinizat, dezvoltată în gamă minoră, ca să folosesc un termen din dome‑niul muzical, ori, poate, şi mai bine, în acordurile unei muzici de cameră: „iernile nu mai sunt ca odinioară/ oboseala s‑a insi‑nuat şi în anotimpuri/ de pe acest promon‑toriu/ viaţa ta se vede în alb‑negru/ ca un film din anii ‘40// mici trădări prietenii lua‑te de apă/ câteva întâlniri capitale/ cu o carte sau alta/ puţine momente perfecte// acum eşti departe/ parcă ai privi lumea printr‑un binoclu întors/ chiar şi suferinţele tale se văd mici‑mici/ şi nu mai contează// înaintea ta drumul se aşterne clar/ mai ales că se întrezăreşte capătul/ te‑ntrebi ce s‑ar mai putea schimba// în dimineaţa de iarnă/ o rază de soare se aşează lângă tine/ o prinzi repede în palmă o strângi/ ea trebuie să‑ţi ţină de cald/ în timpul care a mai rămas“ (o rază de soare). Chiar şi atunci când în mijlo‑cul naturii fiind aceasta o bruschează, refu‑giul îl află tot în spaţii de claustrare, închise, spaţiile pe care le simte cu adevărat protec‑toare: „ploaie de aprilie/ primăvară nehotă‑râtă/ te adăposteşti într‑o cabină telefonică/ nu ai pe cine să suni/ şi telefonul oricum nu funcţionează/ dacă telefonul acesta defect ar suna acum prin minune/ şi la celălalt ca‑păt al firului/ ar fi însuşi Dumnezeu/ nu ai cere nimic/ poate un mic curcubeu peste oraşul tău/ nimic mai mult“ (cabina telefo-nică).

Originală în poezia Letiţiei Ilea e toc‑mai această comuniune a naturii, în gran‑dorile ei universale, cu universul auster al spaţiilor citadine, sumar reprezentat de lu‑cruri oarecum casnice, din mijlocul cărora poeta izbuteşte să comunice lumii, devoa‑lându‑şi propriile emoţii, propriile trăiri, într‑o lirică al cărei calm e aparent, căci au‑toarea nu e totuşi o fire asociabilă: se lasă seara/ ne‑am aşezat la o masă afară/ la cafe‑neaua despre care îţi vorbisem/ de atâtea ori/ am comandat/ espresso lung espresso cu lapte limonadă/ erau atâtea de spus/ nu ştiam de unde să încep/ am aprins o ţigară […] erau multe de spus/ şi mi‑ar fi fost mai uşor/ dacă aş fi avut în faţă tastatura com‑puterului […] aşteptasem întâlnirea aceasta ani de zile/ acum ea venise ca o haină prea mare/ ploua tare şi m‑am gândit că într‑o zi/ îţi voi scrie o lungă scrisoare/ dinspre o singurătate spre altă singurătate“ (terasă de septembrie).

Letiţia Ilea e dintre puţinii poeţi, dacă nu cumva chiar singulară la noi, care şi‑au asumat intimităţii modului de a fi această nouă condiţie existenţială determinată de tehnologia comunicării it, pe care o poeti‑zează poetizându‑şi, în esenţă, propriile emoţii trăite în interiorul acestui univers, cu simplitatea faptului firesc, cheltuit în desăvârşire.

n

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 27

Iulian Boldea

Să ne cunoaştem scriitorii: Letiţia iLea

Cotidianul ca poveste

Poetă de formaţie echinoxistă, Letiţia

Ilea a debutat cu volu‑mul eufemisme (1997), în care Marian Papa‑hagi remarcă „neliniş‑tea unei noi autentici‑tăţi“. Cărţile următoare (chiar viaţa, o persoană serioasă, blues pentru cai verzi) conţin poeme ce mizează pe mecanismele insertului textual, ale colajului de imagini, cu desen fulgurant, notaţii ferme, concise, tensionate, nu lipsite de crispărineoexpresioniste. Stări agonice, imagini alenopţii, ale negativităţii şi căderii induc sugestia unei lumi decrepite, reifica‑te, descompuse, ca în elegie („începe noap‑tea dincolo de zidul luminat/ mucegăit pare îngerul negru/ face cu ochiul unei iluzii tre‑cute/ de prima tinereţe lacrimile/ din ochii străzii au secat de ce/ să mai rămîi pe bancă alături de cel care şopteşte viaţă/ se va mis‑tui colosul pe aripi de plantă/ vei dansa pe spinarea timpului/ nu poţi să mergi în co‑loană paralelă/ cu arborele uscat care ame‑ninţă să se năruiască/ înaintea ta rîzi de ie‑deră este viaţa/ în punctele culminante ale buletinului meteorologic/ urlat prin capa‑cele geamului de doamna căruntă/ cu oche‑lari opaci unde să fugi pe cine să strigi/ ori‑cum nu are rost în zori cînd o să treci puntea/ apa va inunda ultimele turnuri ale castelului/ părăsit parcul va rămîne refugiul porumbeilor/ care vestesc furtuna de nisip este speranţa ta/ apune soarele nu ştie unde vei dormi/ noaptea următoare aparţine vîn‑tului“).

Mai toate trăsăturile poeziei Letiţiei Ilea (biografismul, descrierile cotidianului, ten‑taţia confesiunii, redarea emoţiei în frag‑mente de discurs cu inserturi epice) sunt redate de Petru Poantă, într‑un text ce se regăseşte pe coperta a patra a volumului întâmplări obişnuite (Cluj‑Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2016): „Deşi debutează editorial târziu, în cadrul unui canon poetic uşor modificat (al «nouăzeciştilor»), Letiţia Ilea se circumscrie totuşi modului liric al promoţiei optzeciste, atât prin practica tex‑tuală, cât mai ales prin accentul pus pe bio‑grafism. Poemele sale sunt, în cea mai mare parte, expresia unei confesiuni directe, aproape brutale, într‑un discurs aleatoriu şi demetaforizant. Dacă o anume ostentaţie a încorporării cotidianului, a «fragmentului de viaţă» sau a vertijului de senzaţii amin‑teşte întrucâtva de lirica beatnicilor, citatul aluziv ori intruziunile de texte în limbi străine îl pot evoca pe Ezra Pound. Oricum, poezia rămâne «simplă», transparentă în patetismul ei sobru, neafectat, afişând cu dezinvoltură şi sinceritate o revoltă cva‑si‑boematică.“

De incontestabil impact sunt poemele în care trăirea se întoarce, autoreflexivă, asupra ei înseşi, căutând să se detaşeze de

propriile emoţii, să le înţeleagă mai bine, să‑şi expună în lumina lucidităţii slăbiciu‑nile, angoasele, renunţările („în adolescen‑ţă îmi doream să scriu ceva simplu/ uşor de înţeles de reţinut/ poate ca versurile beatle‑si‑lor// lucrurile s‑au orânduit altfel/ triste‑ţea mea a zămislit/ versuri colţuroase ne‑gre/ citite doar de câţiva poeţi asemenea mie// în după‑amiaza de iarnă/ scriu încă un poem/ care nu va spori cu nimic frumu‑seţea lumii/ care nu va salva decât această zi din uitare“). Făptură lirică ce locuieşte „pe fâşia îngustă/ dintre nesiguranţă şi teamă“, Letiţia Ilea îşi deconstruieşte, în versuri acute, eliptice, narativizate, întreaga exis‑tenţă, zi după zi, developând întâmplări anonime şi gesturi inconsistente, inventa‑riind lucrurile şi evenimentele universului cotidian, în imagini inerte şi sensuri lipsite de orice ostentaţie, ca în acum se vede: „acum se vede/ totul./ de pe coama dealului/ nespus de clar.// adevăruri de tinichea/ pentru care odinioară/ ţi‑ai fi dat răsufla‑rea. Mici trădări/ mereu iertate mereu/ de‑ghizate în hohote./ tovărăşii de‑o zi/ ce aveau chipul prieteniei.// ehei ce bine le vezi acum/ lucirile de licurici/ viaţa la fel de scurtă“. O temă îndelung bătătorită de poeţi – de la neomodernişti la postmoderni –, cea a înstrăinării, a rupturii de sine, a crizei identitare, se regăseşte, în modulaţii noi, şi la Letiţia Ilea, în poemul o mână străină, de pildă, în care cineva scrie, locu‑ieşte, vorbeşte, trăieşte în locul poetei, într‑o casă bântuită de fantasmele unor euri înstrăinate, golite de sens şi de nume („o mână străină/ răsfoieşte cartea/ o voce care nu e a mea/ răspunde la întrebări/ ce fiinţă stranie mă locuieşte acum/ cine scrie în locul meu/ acest text chinuit// spaima şi‑a făcut casă/ între micile mele adevăruri/ scrâşnetul se aude/ de la un capăt la celălalt al zilei// nu mi‑a mai rămas nimic/ şi dacă aş mai avea ceva/ aş da pentru o veste bu‑nă/ o ploaie cu soare/ sau o bătaie cu zăpa‑dă/ ca pe vremuri// întunericul se întinde/ mâna străină/ vocea străină/ mi se împotri‑vesc/ să mă retrag pentru multă vreme/ din filmul acesta/ cu accente de melodramă/ să las în urmă/ această casă bântuită“).

În prefaţa cărţii, intitulată inspirat Calea transparenţei, Andrei Zanca subliniază ten‑dinţa de „preschimbare treptată a comuni‑cării în comuniune“, în aceste poeme care „par a se desprinde dintr‑o înserare, ca ceas al mărturisirii limpezi şi totuşi nedumerite, decise şi totuşi lăsând în urma lor un siaj al incertitudinii, care presupune în fond in‑tenţionalitatea unui risc asumat“. Însă An‑drei Zanca mai remarcă ceva: faptul că jocul schimbător al persoanelor gramaticale (a doua şi a treia) este capabil să conducă la un proces de limpezire de sine, „spre a se ajun‑ge la un unison al vibraţiei între sine şi text“. În aceste condiţii, „cu cât textul e mai simplu, mai laconic, mai concis, uneori pâ‑nă la un soi de pură înregistrare, cu atât mai

evident este procesul lăuntric al epurării. Între text şi epurarea lăuntrică se creează un echilibru, care este rezultatul unui travaliu deloc facil. Ele se oglindesc unul în altul, însă într‑o relaţie absolut dinamică. Răs‑frângerea acestei limpeziri lăuntrice treptate şi deseori covârşitoare în text este un atribut unic al poemelor“.

Unele texte lirice au desenul atât de limpede şi deconcis, încât gesturile, lucruri‑le şi întâmplările sunt filtrate de un văz tensionat şi simbolic, care găseşte un tâlc ascuns în fiecare detaliu, străluminând sen‑suri şi rosturi neştiute. Un poem ca tăcere sugerează buna aşezare lăuntrică, în con‑trast cu neaşezarea lumii, aici sensurile multiple provenind tocmai din echivocul, din ambiguitatea verbului „a (se) aşeza“ („aşează‑te lângă mine prietene/ pe vechea bancă de lemn/ să privim asfinţitul/ şi să dăm bineţe trecătorilor// nu‑mi spune că lumea/ e bine aşezată/ nici că trebuie/ să ne potrivim ei// mai bine să tăcem îndărătnic/ în seara de vară/ aşează‑te lângă mine, prie‑tene/ tu ştii cu un gest/ să aduci liniştea mai aproape“). „Povestea“ cotidianului pe care o deapănă Letiţia Ilea în poemele sale are în adâncurile ei o semnificaţie simbolică, o neascunsă foame de claritate, un iz de para‑bolă domoală, o vocaţie a confesiunii amâ‑nate, ori chiar contramandate în care spas‑mul durerii, ritualul suferinţei sau înfiorările indiferenţei se fac auzite în arpe‑giile reculese ale notaţiilor nude („unul dintre mesajele noastre/ va rămâne fără răspuns/ un telefon va suna multă vreme în gol/ unul dintre noi se va grăbi/ să devină o amintire frumoasă// până atunci/ să luptăm cu ghearele zilei/ să dansăm/ pe sârma asta dezacordată/ să nu ne fie indiferent“).

Poeziile Letiţiei Ilea sunt rodul unui exerciţiu al memoriei, al imersiunii în tre‑cutul fiinţei, ele desenând imaginea unui univers multiform, cu semnificaţii dezlâna‑te. Se înfăptuieşte, de asemenea, aici, o ar‑heologie a sinelui, trasată într‑un desen sincopat, cu tuşe concise, netrucate, ce re‑dau spasmul fiinţei, năruirea eului, în frag‑mente disparate, detalii divergente, cu contur nesigur, într‑o dinamică centrifuga‑lă, în care tensiunea între sine şi lume este copleşitoare. Poezia Letiţiei Ilea e un docu‑ment al eului, lipsit de ornamente sau de proiecţii calofile, construit într‑un regim al deplinei imersiuni în adâncurile fiinţei, printr‑o retorică a confesiunii, trasată cu li‑minară autenticitate.

n

28 • APOSTROF

Proză

Bine aţi venit... Irina Georgescu Groza

Garduri vii, pretutindeni. Verzi, cu frunze mari, cărnoase, mustind de apă,

păzind trotuare curate şi mute, ce n‑au au‑zit vreodată muzică, nici ţipete, doar sune‑tul ploii.

Bărbaţi trecînd în maşinile lor perfecte, silenţioase. Se opresc şi‑ţi fac semn la inter‑secţie, puteţi trece, doamnă, sînt extrem de amabil, cum altfel să fiu?

Pe alţii îi întîlneşti în tren, în drum spre serviciu, citindu‑şi în linişte ziarul, dînd bineţe controlorului care le scanează abo‑namentul. Te invită cu aceeaşi candoare să cobori înaintea lor, cînd uşile se deschid. Vă rog, eu nu mă grăbesc, e atît de simplu.

Sau la birou, cristale de rîs spărgîndu‑se de geamuri o dată pe zi, în pauza de masă, oamenii aceia care îşi amintesc să rîdă, mai ales cînd mirosurile caserolelor încep a se amesteca pe undeva aproape de biroul tău, unde rozi încet din sendviciul pregătit cu o seară înainte. Îi auzi, ai vrea să participi la veselia lor, ai făcut‑o de altfel uneori, pînă ai simţit cît de vremelnică e şi mincinoasă.

Le priveşti cu coada ochiului figurile, care au luat asprimea limbii lor şi culoarea gri a cerului. Asta e, realizezi dintr‑o dată, nu le rîd ochii, doar gurile li se lăbărţează, căscate în gîlgîituri scurte şi asurzitoare. Sandviciul e sec, dar măcar nu miroase a wurşti şi‑a varză acră, împătureşti şerveţelul şi‑l arunci în cutia de reciclat hîrtie.

Urmează pauza de fumat, iar în cămă‑ruţa plină de fum stau toţi apatici, prefăcîn‑du‑se că ar fi singuri în încăpere, studiin‑du‑şi unghiile, telefoanele, sugîndu‑şi cu eleganţă ţigările şi ieşind în aceeaşi linişte cu care te‑ai obişnuit. Mai e cîte unul care deschide discuţia despre vreme, ceilalţi pri‑vesc scurt cerul prin geamul mic, şi dau din cap, o să mai plouă.

Te uiţi la ceas, mai sînt cinci ore pînă pleacă acasă, cei mai mulţi nu spun nimic, de parcă părăsesc un oraş gol, trec pe lîngă tine cel mult mîrîind, dar nu mai ciuleşti de mult urechile.

Aceiaşi oameni, ceva mai obosiţi, se li‑pesc de geamurile trenurilor, despăturind ziarul început dimineaţă, unii te studiază curioşi, gîndind că eşti imigrant, sau crezi

tu că te etichetează, dar deja mai e puţin şi ajungi la noi şi locul ăsta de împrumut, pe care l‑ai renovat şi decorat, poate ne vom simţi aici ca acasă.

Cum ţi‑a mers azi? Bine! îmi zîmbeşti, dar eu îţi simt poverile, şi drumurile curate, şi muţenia în care te îneci de mult. Vino, îţi spun, hai să concepem un plan, s‑o ştergem dracului de aici, unde nu avem ce căuta, uite că iar plouă, dar spui că nu te deranjea‑ză, s‑a anunţat soare săptămîna viitoare, poate ar trebui să ne luăm două zile de concediu şi să facem ceva cu ele. Putem da o fugă pînă la Marea Baltică, unde pe plajă nu e ţipenie de om, şi unde ştiu că te gîn‑deşti la faleza din Constanţa, care miroase altfel, a alge vechi, aici totul e curat şi nu miroase a nimic, dar de ce trebuie neapărat ca fiecare lucru să aibă miros sau culoare, mă întrebi, iar eu renunţ şi‑ţi spun, ştiu că nu trebuie.

Dar chiar eşti bine? Sigur, dai din cap, uite unde am ajuns, şi cît am muncit să fim aici, în liniştea asta, cu vecini injectaţi cu bun simţ, care‑şi ţin tot anul ferestrele în‑chise şi parchează milimetric în faţa grădi‑nilor pline cu flori. Mai ştii cînd le‑ai dus cozonac de Crăciun, te întreb, să vadă că sîntem ca ei, că am putea fi prieteni pînă la urmă, nu vezi că se poartă în continuare ca nişte marionete mecanice într‑o cutie fru‑mos ambalată? Nu‑i nimic, spui, ce nevoie avem de vecini prieteni, de colegi prieteni, de prieteni în general, mai ştii cum ne co‑tropeau toţi cînd ne aşteptam mai puţin, cînd voiam şi noi să ne odihnim, sau să ne iubim, suna cineva la uşă.

Acum nu ne mai deranjează nimeni, cînd sună telefonul tresari, dar e probabil o greşeală, tot n‑au sunat să confirme că‑şi lasă copiii la ziua copiilor noştri, iar n‑o să vină nimeni în casa pregătită de sărbătoare, după ce timp de o oră am umflat zeci de baloane şi le‑am agăţat de lustre, iar tu ai făcut tortul cu ciocolată şi căpşuni, care ne place nouă, ai ambalat cadourile şi te‑ai ui‑tat pe geam şi la telefon din cinci în cinci minute. Ne trebuie planul B, îmi şopteai la ureche şi‑atunci urcam cu toţii în maşină şi fugeam la locul lor preferat de joacă, iar

seara ne întoarceam cu toţii acasă obosiţi, ce zi frumoasă.

Şi‑n timp ce ne pregăteşti sandviciurile pentru a doua zi, sună telefonul, iar tu vii radioasă la mine, ce oameni, fii atent, ţi‑au găsit portofelul pe jos, probabil a căzut după ce‑ai plătit, să mergi să îl iei, iar eu îmi pipăi buzunarele, într‑adevăr, ce noroc. Mă arunc în maşină, vecinul îmi dă prioritate la intersecţie, ne zîmbim ca doi prieteni vechi şi pornim mai departe în direcţii diferite, mă văd pentru o clipă în oglinda retrovi‑zoare, faţa mea luminează metalic. De la o vreme îmi spui, du‑te şi fă‑ţi un control, ai slăbit aşa de mult, iar eu mă sperii, cinci‑sprezece kilograme într‑un an poate însem‑na o boală gravă, rară, poate nici nu există medicamente pentru aşa ceva, şi mai trec trei luni, şi doctorii spun că n‑am nici pe dracu la organe, sînt sănătos tun, iar tu ră‑sufli uşurată şi mă întrebi, atunci ce e?

E greu aici, îţi spun, dar în acelaşi mo‑ment îmi înghit cuvintele. Trebuia să ne adaptăm, îmi răspunzi nemulţumită, capul ţi se balansează într‑o acoladă de tristeţe. Ce e în neregulă cu noi, am ajuns în ţara asta minunată şi tot nu e bine, unde s‑a dus entuziasmul ăla de la început şi senzaţia că avem o viaţă nouă? Uite, copiii vorbesc germana mai bine decît noi, în curînd n‑o să mai ţinem pasul cu ei, nu crezi că au un viitor mai bun aici, unde oamenii sînt civi‑lizaţi şi nu sînt pericole pe stradă, şi stres, şi scandaluri şi înşelăciuni? De ce nu te poţi bucura de toate astea, mă întrebi cu lacrimi în ochi, pentru că ştii că n‑o să scapi uşor şi că n‑o să fie cum ai crezut că va fi.

Iar eu mă gîndesc la filmul ăsta, cu pei‑saje verzi şi crude, cu fantomele care le udă, care fac în general doar ce trebuie, cu măsu‑ră şi precauţie, şi de care ne‑am trezit în‑conjuraţi într‑o bună zi, le văd dansînd în cerc, şi cercul se strînge în jurul meu într‑un lanţ de rînjete, Alles ist OK? întreabă toţi, iar mie‑mi scapă în sfîrşit de pe buze:

Draga mea, hai acasă.

*

Perechile de ciorapi în cutia de carton, maioul tău cu Metallica în sacul cu tri‑

couri, te superi dacă aruncăm geaca asta de blugi, e cam roasă la guler, oricum n‑o mai porţi din studenţie. Vezi că nu mai e loc, prea multe haine s‑au strîns şi mă simt su‑focată de teancurile astea colorate, care aş‑teaptă să le arunc în sacii pe care mi i‑ai lă‑sat pe parchet, maşina vine mîine să le ia pe toate. Eşti sigur că asta vrei?

Pierdută în mijlocul grămezilor de texti‑le care au acoperit patul, mă opresc din împachetat, privesc în jur, culorile stau îm‑prăştiate peste tot pe lîngă mine, un curcu‑beu spart, iată puloverul alb de lînă, îmi aminteşte de ultimul an de liceu, îl strîng la piept şi închid ochii, miroase a levănţică şi a iarnă, pentru o secundă mă simt ca atunci,

Cãrþi primite la redacþie

• Umberto Eco, Cronicile unei societăţi lichide, Iaşi: Polirom, 2016.

• William Totok, Elena‑Irina Macovei, Între mit şi bagatelizare, Iaşi: Polirom, 2016.

• Emilia David, Avanguardie nazionalismi e interventis-mo nei primi decenni del xx secolo, Roma: Aracne, 2011.

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 29

emoţionată că plec la şcoală, dar secunda se topeşte în ţesătura moale. Deschid ochii şi privesc pe fereastra dormitorului nostru, cerul e albastru, îmbrăţişează senin acoperi‑şuri roşii. Doar copacul se mişcă uşor, poate se vaită că plecăm, pentru prima dată îl simt trist şi jelim amîndoi în tăcere.

În curînd copiii se vor întoarce de la şcoală şi se vor arunca peste grămezile de haine, rîzînd că le‑am scos pe toate din sertare, mami, de ce eşti tristă, ne întoar‑cem acasă, tata a zis că o să ne placă mai mult acolo, iar eu voi da din cap zîmbind, sigur că o să fie bine, dacă aşa a zis. Şi‑atunci nodul din gît o să se dilueze şi o să fug în baie, o să stau acolo o vreme, pînă veţi veni să‑mi spuneţi prin uşă că vă e foame. Atunci o să cobor în fugă la bucătărie, sigur, cum de am uitat să pregătesc cina, ultima noas‑tră cină aici, iar tu o să mă priveşti la masă, o să‑mi vezi ochii roşii, dar de mult nu mă mai întrebi ce am, eviţi să mă auzi lament‑îndu‑mă că nu vreau înapoi, că îmi place aici, că oamenii nu sînt reci cum îi vezi tu, că mă mulţumesc cu jovialitatea lor şi n‑am nevoie de mai mult. Că pentru mine con‑tează să fim împreună şi nu vecinii, colegii de serviciu sau alte personaje care pe tine te deprimă. Taci şi mănînci, nici nu mă mai

priveşti, probabil te întrebi dacă vor încă‑pea mobilele în camion. Cine vrea desert? te trezeşti spunînd, dar ştii că nu am avut timp să fac cumpărături azi, îi scoţi pe copii în grădină şi mă laşi singură, vorbind cu maşina de spălat vase, îmi aprind o ţigară şi încep iar să plîng, nu vreau înapoi. Nu pot.

Ai uitat trotuarele alea gri, pătate de flegme, şoferii tăindu‑ţi calea cînd te aştep‑tai mai puţin şi cum te enervai cînd vecinii de sus se certau exact cînd noi ne îmbrăţi‑şam în pat, şi auzeam înjurăturile lor mus‑tind de ură conjugală, sau cînd stăteam la urgenţe ore întregi cu copilul în braţe, ar‑zînd de febră, şi altcineva intra la doctor cînd ne venea rîndul? Hai să plecăm, am zis într‑o zi şi tu te‑ai luminat la faţă, sigur o să găsim un loc mai bun unde să ne creştem copiii şi să fim fericiţi.

Intri în bucătărie, mă priveşti întrebă‑tor, scrumul ţigării mele stă încovoiat, gata să se prăbuşească pe gresie, ochii mei roşii caută locul exact unde se va întîmpla asta. În sfîrşit deschizi gura, dar tresar cînd spui – Ce ai?, iar eu încep să turui, nu e prea tîrziu să sunăm şoferul, hai să încercăm să fim fericiţi şi aici.

Faţa ta se strîmbă şi dai drumul la toate cuvintele nerostite pînă acum, de ce vrei întotdeauna să despici situaţiile, nu pricepi

că nu e locul nostru aici şi că nu pot trăi aşa, am nevoie de agitaţie, de prieteni care să mă caute, cu care să beau o bere, vreau să simt că trăiesc, iar eu te întrerup, dar cu noi trăieşti, nu? Noi sîntem familia ta, de ce nu ajunge asta pentru tine, eu sînt prietena ta, eu te voi ajuta să nu mai simţi răceala din jurul nostru, hai să ieşim doar noi doi în seara asta într‑un bar, ca pe vremuri, să ne îmbătăm cum n‑am mai făcut‑o din tinere‑ţe şi încep să rîd, imaginaţia o ia la vale, îţi spun c‑aş bea un Mojito şi că mi‑e dor să dansez. Dar tu nu găseşti altceva de spus decît,

Tu nu eşti totul pe lumea asta. Te sperii, cuvintele au ieşit din gură ca

un şarpe gros, alunecînd negru peste ume‑rii noştri. Mă îmbrăţişezi forţat, ca pe un copil care s‑a lovit la genunchi, hai c‑o să fie bine, ai încredere în mine, dar ştim amîn‑doi că şarpele pulsează între noi, se va stre‑cura în noaptea asta în sacul cu tricouri, pe care le voi despături şi aşeza cu grijă în alt dulap, ochii lui mă vor urmări de acolo în fiecare dimineaţă cînd voi vrea să mă îm‑brac. Pe mine poţi conta, va clipi el rece.

n

Primul volum al vechilor stoici

Alexander Baumgarten

Filotheia bogoiu şi Cristian Bejan au reu‑

şit să ne facă un cadou ieşit din comun şi de o maximă utilitate: primul volum din ediţia baronu‑lui Hans von Arnim, ti‑părită între 1903 şi 1905, care reuneşte Fragmentele vechilor stoici (Ed. Huma‑nitas, 2016). Primul volum conţine frag‑mentele păstrate despre sau din opera lui Zenon din Cition şi a discipolilor lui. Citi‑torul care nu a întâlnit încă niciodată aceas‑tă ediţie merită să ştie că ea a fost o apariţie excepţională în mediul filologiei clasice ger‑mane a debutului secolului xx şi că ea a lă‑murit un adevărat continent de probleme ale istoriei ideilor filosofice, ştiinţifice, lite‑

rare ale antichităţii clasice şi târzii: lucrarea a avut acelaşi impact ca şi ediţia, apărută în anii următori în acelaşi mediu german, pre‑gătită de Hermann Diels şi care a reunit fragmentele filosofilor presocratici. Semi‑narul de filosofie al Universităţii din Cluj a cumpărat imediat cele patru volume editate de baronul von Arnim şi ele sunt şi acum consultabile: un venerabil profesor pe care l‑am avut în studenţie ne stingea neastâm‑părul cu care clamam intenţia de a studia şi filologia clasică mângâind respectabilele volume şi spunând că asta, da, poate fi pen‑tru noi o misiune în cultura română: să fa‑cem o versiune bilingvă a acestei ediţii.

Lucrurile au demarat destul de dificil, au trecut mai mult de 20 de ani din acel moment şi, deocamdată, abia dacă am pu‑tut transmite unor prieteni mai tineri, emi‑nenţi filologi, acea recomandare: Cristian Bejan şi Filotheia Bogoiu sunt cercetători asociaţi ai Centrului de Filosofie Antică şi Medievală şi participă, potrivit formaţiei lor, la discuţia în jurul unei teme‑pivot care îi reuneşte pe colegii noştri în acest centru: ce înseamnă a traduce textele‑sursă ale isto‑riei gândirii în limba română? Răspunsul lor este această carte, aşa cum răspunsul al‑tor echipe formate în acelaşi loc universitar sunt: o versiune a lui Plotin în română, una a Summei tomiste sau cele câteva zeci de volume bilingve ale filosofiei antice şi me‑dievale editate în ultimii 20 de ani. Ele sunt răspunsul implicit la această întrebare: a traduce textele‑sursă înseamnă a face origi‑nea disponibilă (aş spune, parafrazând zâmbitor un enunţ monden: a o scoate din starea de ascundere), a comunica tuturor faptul că sursele pot fi gândite şi că asuma‑rea lor este calea spre gândirea reuşită cu mintea noastră; dacă nimeni nu poate ga‑ranta chiar nemăsurata ambiţie de a spune că această cunoaştere a surselor greco‑latine ale culturii noastre înseamnă fericirea, mă‑car putem spune modest că ea înlătură mi‑zeria nefericită a ignoranţei bibliotecilor

noastre cu care am crescut la finalul mile‑niului trecut. Iar dacă nici asta nu ni s‑ar accepta, atunci să rămână măcar minimalul răspuns: traducerea comentată şi bilingvă a autorilor greci şi latini modelează eficace, mereu de la echivocitate spre suprimarea ei, limba pe care o folosim.

Tradiţia românească de receptare a stoi‑cismului ne confirmă cu evidenţă această nevoie a sursei. Suntem relativ obişnuiţi cu stoicismul latin, preponderent etic: Epistole-le lui Seneca sunt astăzi o referinţă clară, datorită eforturilor Ioanei Costa, pe Cicero îl avem în mai multe versiuni, iar Marcus Aurelius a fost recent tradus şi comentat de Cristian Bejan. Dar stoicismul grec, cel editat de Hans von Arnim, oferă suportul logic, fizic şi metafizic al principiilor eticii stoicismului roman. Aici întâlnim o puter‑nică polemică în raport cu peripatetismul, prin contrazicerea situării la baza gândirii umane a silogismului şi înlocuirea lui cu o logică şi o epistemologie bazate pe descrie‑rea strictă a mişcării, a naturii, apoi elemen‑te de analiză a limbajului, o fizică axată pe principiile devenirii, urmate de o reducţie şi o simplificare a teoriei categoriilor. Cât de influente au fost aceste teorii transmise in‑direct (chiar în interiorul evoluţiei peripa‑tetismului, prin Alexandru din Afrodisia) spre evul mediu arab şi latin ştie orice me‑dievist. Să amintim poate doar celebrul fragment 625 din volumul 2, preluat de Arnim din Nemesius din Emesa, privitor la ciclurile universale şi repetiţia lor, care a stat la baza filosofiei naturii pentru Siger din Brabant, apoi pentru Pico della Mirandola. Nu ne rămâne, aşadar, decât să continuăm această preafericită muncă răbdătoare, în frumuseţea restituirii surselor.

n

30 • APOSTROF

Poeme de MihaEla oancEa

,,Faceţi ceva cu inima asta!“

De dimineaţă alergi cu inima în palmepe la tot felul de medici care te studiază ca pe o bizarerieîn timp ce picioarele ţi se scurtează,ochii se mută pe lateral,mâinile zvâcnesc acoperindu‑se cu pene aztece –,,Poate mă transform!“ îţi zici delirândşi greaţa injectează neobosităspasme la fiecare minut.

Ca într‑un montagne russe palierele se dau de‑a dura, lucesc în lumina uriaşelor floarea‑soareluice ţipă aplecate spre tine: ,,Faceţi ceva cu inima asta!“

Într‑o tăcere apoasă,

greaţa pluteşte filosofând despre măruntele principii existenţialiste.

Într‑un timp fără maluri

Pentru a nu dilua sensurilesătule de atâtea cristalizări,am ascuns povesteaîn bulbii unei fucsii de apartamentşi‑am învăţat să pictăm totul cu cele şapte degete;

lumea ne‑a devenit caleidoscopîn nuanţe de galben, albastru, verde ori roşu –

cam tot de atunci,îndrăgostiţii lui Chagall zboară liberiîntr‑un timp fără maluri,mereu mână în mână.

n

Poeme de Maria dinu

plimbare prin centru

În urmă miroase a scrum. Nu te întorci, nu priveşti. Acolo se dau lupte şi tu n‑ai altceva de făcut. Te asemeni cu un pântec de polistiren. În ureche îţi flutură toate etichetele înfipte în bolduri. Îţi dregi glasul, ai vrea să ţipi pe mai multe voci, ca un călcâi înfipt în pietriş. Să nu spui că eşti singură, n‑am să te cred. Prin centrul oraşului mergi de un timp după dârele de parfum ale oamenilor. Un du‑te‑vino printre miresmele lumii. Şi tot aşa mai departe, la dreapta,la stânga, la infinit, eşti o fantomă care îşi duce părul şi ochii. Tot aştept ţipătul acela, dă ce ştii că poţi

despre ce nu cunoscdorm lângă o plantă anume într‑o noapte anume. nu ştiu ce să cred despre ce nu cunosc.uneori mai greşesc şi o apă îmi trece prin păr tăindu‑l în două. nu mă apropii de nimeni în somn, obrajii mei îmbrăţişează licheni şi mirosul umed de zidurimereu se sfârşeşte cu persoana a doua când dizolv imaginile de peste zi

moment de excesîn golul cuvintelor pluteşte ceaţa cleioasă de martie cântecul sinucigaş al sirenelor umple urechile călătorilor din mijloacele de transport în comun am mâncat într‑un moment de exces toate seminţele nopţii aveau gustul macilor înfloriţi odată cu mine îi văd distorsionaţi pe un câmp vertical dar mai e ceva ce ne scapă şi ne face bătrâni ca o barcă

n

Poem de alExandra Pârvan

Happy Hour

Modigliani de partea cealaltă a mesei mult prea lungi pentru doi,melancolia ascunsă în prelungirea mâinilor taleneliniştit îmbrăţişând lemnul dintre noipopulat cu ceşti care se sorb rapid şi‑n care se văd plecând autocarelemâini mai lungi decât întregul tău corpalungit de ani şi părul gri, negru şi alb împreunăun truc pentru prelungirea vieţii, nu degeabacafeneaua asta goală se cheamă Happy Hourdar nu mai sunt decât 45 de minute

în care puteţi vedea acest tablou,cu braţe întinse pe patul de lemn unde eu le veghez ţipeteleunde au tras un corp lung de bărbat la malcu buzele întredeschise, cerând aer, aerul de sub buzele mele,din pielea mea, din întunericul ascuns sub eabărbat lung cerând să fie şi mai lung, alungit cu corpul meucu zvâcnirea care face albul să treacă în negru şi să‑şi afle nesfârşitulmai sunt câteva minute, dar nu pentru noipentru băiatul de la bar, care ne zâmbeşte acumşi ne urează weekend plăcutcrezând că noi doi ne cunoaştem şi plecăm împreună.

n

Anul XXVII, nr. 8 (315), 2016 • 31

REDACÞIA:

Marta Petreu

(redactor‑ºef)irina Petraş

(redactor-şef adjunct)Lukács József

VirgiL Leon

aMaLia LuMei

Tehnoredactare:czégeLy erika

ana PoP (contabilitate)

Vignetele revistei reprezintã variaþiuni grafice de Mihai Barbu dupã desene de Franz Kafka.

EDITORI:qUniunea Scriitorilor din Româniaq Fundaþia Culturalã Apostrof

PROIECT SPRIjInIT DE:

MinisteruL cuLturii

PriMăria şi consiLiuL LocaL cLuJ‑naPoca

ADRESA REDACÞIEI:Cluj-napocaStr. I. C. Brătianu, nr. 22, cod 400079Tel., fax: 0264/432.444e-mail: revista.apostrof@gmail.comrevista_apostrof@yahoo.comwww.revista-apostrof.ro

Pentru corespondenţă:Revista Apostrof, cP 1095, oP 1, Cluj-napoca, 400750

Manuscrisele primite la redacþie nu se înapoiazã.

ISSN 1220‑3122Revista este înregistratã la osiM cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista aPostrof este membrã a Asociaþiei Revistelor, Imprimeriilor ºi Editurilor Literare (arieL), asociaþie cu statut juridic, recunoscutã de Ministerul Culturii.

Tiparul:Centrul de Presã Reformat

Unica responsabilitate a revistei aPostrof

este de a găzdui opiniile, oricît de diverse,

ale colaboratorilor.Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text

îi aparţine, în exclusivitate, autorului.

aPostrof

Revista aPostrof se poate cumpãra în urmãtoarele puncte de difuzare:

Cuprins

Circulara Uniunii Scriitorilor din România

Conform prevederilor Statutu lui, Uniunea Scriito‑rilor din Româ nia nu este responsabilã pentru po-litica editorialã a publicaþiei ºi nici pen tru conþinutul materialelor publicate.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor

5 iunie 2003

Vã puteþi abona la revista Apostrof direct la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã plãtiþi con‑travaloarea abonamentului, prin:

1. mandat poºtal, pe adresa:Toroczkay‑Lukács IosifFundaþia Culturalã ApostrofCluj‑Napoca, cP 1095, oP 1 Cluj, cod poºtal 400750;

2. virament bancar, pe adresa:Fundaþia Culturalã Apostrof Sediul: Cluj‑Napoca, Str. I. C. Brãtianu, nr. 22Cod fiscal: 4868907

Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)Deschis la brd‑Groupe Société Générale, Sucursala Cluj.

Preþul abonamentului, pentru persoane fizice ºi biblioteci din România, este de:

• 15 lei pentru 3 luni,• 30 lei pentru 6 luni, • 60 lei pentru un an.

Preþul abonamentului include taxele poºtale de expediere.

Preþul abonamentului pentru citi‑torii din strãinãtate este de:

• 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni,• 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni, • 48 euro sau 60 usd pentru un an.

Preþul abonamentului include taxele poºtale de expediere par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abo‑nament:

Fundaþia Culturalã ApostrofSediul: Cluj‑Napoca, Str. I. C. Brãtianu, nr. 22Cod fiscal: 4868907Conturi bancare:RO68BRDE130SV07853701300 (lei)RO73BRDE130SV06534401300 (euro)RO58BRDE130SV06674381300 (usd),deschise la brd‑Groupe Société Générale, Su‑cursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81‑83, swIft: brdErobu

Cãtre cititorii revistei Apostrof

Librãriile Humanitas

• bucureşti, Librãria Humanitas Kretzulescu, Calea Victoriei, nr. 45.

• cluj‑napoca, Librãria Humanitas, str. Universitãþii, nr. 4.

• iaşi, Librãria Humanitas 1, Piaþa Unirii, nr. 6.• oradea, Librãria Humanitas „Mircea Eliade“,

bd. Republicii, nr. 5.• sibiu, Librãria Humanitas, str. Nicolae Bãlcescu,

nr. 16.

Reþeaua standard Press distribution din Cluj• str. Regele Ferdinand (lîngã magazinul Central).• Calea Moþilor (vizavi de Primãrie).• Piaþa Unirii, nr. 1 (lîngã Continental).

• Piaþa Unirii, nr. 17 (lîngã Diesel).• str. Napoca, nr. 19.• Piaþa Grigorescu (lîngã magazinul Profi).• Piaþa Mãrãºti (staþia de autobuz).• str. Fabricii, nr. 1.• str. Memorandumului, nr. 12.• str. Plopilor (lîngã Hotelul „Babeº‑Bolyai“).• str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

Librãria de Artã Gaudeamus

Cluj‑Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3.

Uniunea Scriitorilor din RomâniaBucureşti, Calea Victoriei, nr. 133.

• in MEMoriaM Esterházy Péter (1950–2016) Marius Tabacu 2

• EvEniMEnt

Premiile Cafenelei critice, la finalul stagiunii 2015‑2016 2

De la premiile i. Negoiţescu ale revistei „Apostrof“ Irina Petraş, Adrian Popescu 3

• Estuar: ruxandra cEsErEanu

Cartea‑cu‑de‑toate (fragmente) Ruxandra Cesereanu 4

Ruxandra Liviu Maliţa 6

• Estuar: ovidiu PEcican

Ovidiu Pecican – un premiu Victor Cubleşan 7

Scurte întâmplări cu şi fără consecinţe Ovidiu Pecican 8

• cronIca lIterară

Ochiul deschis în marginea nopţii Irina Petraş 10

• un critic, un PoEM Un comentariu de... Gabriela Gheorghişor 11

• cu ochiul libEr

Lupta cea bună, jugul cel uşor George Neagoe 12

Îmblânzirea douămiismului Emanuel Modoc 19

Primul volum al vechilor stoici Alexander Baumgarten 29

• dosar: HaIne de vară (ana BlandIana, MarIana codruţ, nora iuga, tEodora coMan, Marta PEtrEu) Mihai A. Barbu, Ion Barbu 13

• Proză

Umbra perfidă a unei iubiri Doina Ruşti 20

[După părerea domnului Grozăvescu] Florina Ilis 22

Bine aţi venit... Irina Georgescu Groza 28

• PunctE dE rEPEr

Cabala în opera filosofică a lui Alexandru Şafran Carol Iancu 24

• să ne cunoaşteM scrIItorII: letIţIa Ilea

Poemele însingurării Constantin Cubleşan 26

Cotidianul ca poveste Iulian Boldea 27

• PoEME

Mihaela Oancea 30

Alexandra Pârvan 30

Maria Dinu 30