1

Editorial:

In memoriam Anghel Dumbrăveanu (1933-2013)

Vestea petrecerii din viaţă a distinsului poet,

romancier şi traducător a aşternut doliul peste truditorii literelor bănăţene şi nu numai.

Anghel Dumbrăveanu s-a născut la 21 noiembrie 1933, în localitatea Dobroteasa, judeţul Olt. A urmat studii preuniversitare la Şcoala Pedagogică de băieţi din Timişoara (1949-1953), apoi studii universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1963-1968). A fost redactor, secretar general de redacţie şi redactor şef adjunct al revistei ,,Scrisul bănăţean”/,,Orizont” (1953-1990). Membru al Uniunii Scriitorilor din Timişoara (1969-1990), membru în Consiliul de conducere şi al Biroului Uniunii Scriitorilor din România (1972-1990); fondator şi redactor şef al revistei ,,Meridianul Timişoara” (1990-1994), redactor şef al revistei ,,Rostirea Românească”. A primit premiul revistei ,,Orizont” pe 1968. Distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (1973, 1982). Premiul Academiei Române pentru volumul Diamantul de întuneric (1997). A primit de asemenea: Marele Premiu al Festivalului Internaţional ,,Nichita Stănescu” (Ploieşti, 1986); Premiul special de poezie al Festivalului ,,Lucian Blaga” (Cluj-Napoca, 1998); Premiul internaţional ,,Rozeta de la bella Voda” (Iugoslavia, 1998); Premiul special al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara (2003).

Debut în presă: ,,Scrisul bănăţean”, Timişoara, 1952, poezie, iar debut editorial cu volumul Fluviile visează oceanul, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, poezie.

Colaborator la mai multe reviste şi publicaţii româneşti: ,,Adevărul literar şi artistic”, ,,Argeş”, ,,Arhipelagul”, ,,Astra”, ,,Ateneu”, Azi”, ,,Contemporanul”, ,,Convorbiri literare”, ,,Cronica”, ,,Bucovina literară”, ,,Drapelul roşu”, ,,Echinocțiu”,

,,Familia”, ,,Flacăra”, ,,Gazeta literară”, ,,Iaşul literar”, ,,Literatorul”, ,,Luceafărul”, ,,Ramuri”, ,,Renaşterea bănăţeană”, ,,România literară”, ,,România liberă”, ,,Steaua”, ,,Tomis”, ,,Transilvania”, ,,Tribuna”, ,,Vatra”, ,,Viaţa Românească”. În anii senectuţii a colaborat şi cu revistele parohiale ,,Lumină lină” de la Gătaia (2005-2010) şi ,,Arhanghelul” de la Birda (2011-2013).

Anghel Dumbrăveanu se integrează –potrivit criticului literar Alexandru Ruja – unei generaţii revitalizatoare pentru poezia românească. Este o generaţie care redescopără tradiţia marii poezii interbelice, valoarea clasicilor, coordonata esteticului , - o generaţie care rupe literatura de noaptea neagră a

proletcultismului, prefigurând zorii unui alt tip de literatură. Scriitori de vârste diferite debutează editorial în aceeaşi perioadă, orientări literare foarte diverse coexistă, se încearcă eroice recuperări ale unor forme şi modalităţi literare ce nu şi-au trăit existenţa la timp. În esenţă, Anghel Dumbrăveanu este, până la Diligenţa de seară (1978), un poet solar, din dezlănţuirile cosmice el alege ,,emblemele soarelui”, aşezate în heraldica poeziei, netezând convulsiile spre un peisaj stilizat. Atent la expresie, Anghel Dumbrăveanu

,,prelucrează” poezia, într-un stil ales, ceremonios şi sacerdotal; o poezie a eleganţei expresive, a tonului curtenitor şi învăluitor prin rostire calmă. (Al. Ruja, Anghel Dumbrăveanu în vol. Dicţionar al scriitorilor din Banat, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p. 274-275).

Acum la vremelnică despărţire rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l odihnească pe scriitorul Anghel Dumbrăveanu după truda închinată condeiului şi literelor româneşti.

REDACŢIA

ArhanghelulBiserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc,

care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului. (M. Eminescu)

ArhanghelulPublicaţie parohială trimestrială. Revista Parohiei Birda, Timiş, 2013, an. II, nr. 2 (6)

2

Nu-i pră lume Nu-i pră lume veşnişie

Ca la sat, în câmp cu flori, Când i-alerz copilărie, Pră fişiori să ţî-i însori;

Când pră fecili frumoasă S-astrâng flori în cotăriţ Parcă le impinji cu sâla Vrând cu ei să le măriţi;

Când părechile fac nunta Şî aşteaptă pră gostâie

Să le vină cocostârşi Cu câce-o păpuşă… vie.

Pră care în braţă naşa

Spră bisăric-o prăpoartă Să-i ungă popa cu miru-n Frunce numili şe-l partă.

S-umple râsăce voreţuri Ca grăgina cu vergeţuri,

Namu românesc să-l poarce Până dâncolo dă moarce.

Dacă-n sat…

N-am gătat cu şcoala bine, Niş mustaţa nu m-o dat,

Că-n cap m-o încolţât gându C-aş fi bun prântru-nsurat.

M-am făcut atâcea planuri

Să plec zinire d-acas Şî m-aş însura cu Leana, Dacă-n sat aş fi rămas.

Numai m-o bolgit Georgică

L-alce şcoli să alergăm, Să-nvăţăm vro mesărie

Şî mulţ bani să câşcigăm.

Într-o dzî, dân gară trenu L-om luat şî-nspre oraş

N-am cărat ş-am dat examen Pântru cişlărie baş.

O rămas în satu-m Leana

Dzâlieră la Gostat: vai dă ea cum o-nnegrit-o

Soarili pră la săpat.

Parcă-n zbor ni s-or dus ani. Io-am ajuns meseriaş

Învăţând, crescut dân pită Prâ cartelă dân oraş.

Ea s-o măritat acasă

C-un beţâc dă tractorist, Care pumnăia săraca,

Ochii şî obrazu-al trist.

N-o vrut Dumnedzău sau soarcea Să mă-nsor cu Leana mea.

D-ai când şî când mă pringe Boala dorului dă ea...

Ţară

Vin suspine şi dureri, Ţară, tot mai multe ne ceri, Dar de dat, te vaiţi că n-ai

Ceva-n schimb, ca să ne dai, Nici căldură nici mălai

Şi de Nistru ai uitat,

De când ţi-e înstrăinat, Tu iei tot, nu dai nimic, Parcă ne-ai fi inamic, Nu un scut de netrecut

,,De la Tisa pân’ la Prut”

De la Tisa la Nistru vai, Că nu-i ştii te prăfăceai!...

Dimitrie Acea

2

Nu-i pră lume Nu-i pră lume veşnişie

Ca la sat, în câmp cu flori, Când i-alerz copilărie, Pră fişiori să ţî-i însori;

Când pră fecili frumoasă S-astrâng flori în cotăriţ Parcă le impinji cu sâla Vrând cu ei să le măriţi;

Când părechile fac nunta Şî aşteaptă pră gostâie

Să le vină cocostârşi Cu câce-o păpuşă… vie.

Pră care în braţă naşa

Spră bisăric-o prăpoartă Să-i ungă popa cu miru-n Frunce numili şe-l partă.

S-umple râsăce voreţuri Ca grăgina cu vergeţuri,

Namu românesc să-l poarce Până dâncolo dă moarce.

Dacă-n sat…

N-am gătat cu şcoala bine, Niş mustaţa nu m-o dat,

Că-n cap m-o încolţât gându C-aş fi bun prântru-nsurat.

M-am făcut atâcea planuri

Să plec zinire d-acas Şî m-aş însura cu Leana, Dacă-n sat aş fi rămas.

Numai m-o bolgit Georgică

L-alce şcoli să alergăm, Să-nvăţăm vro mesărie

Şî mulţ bani să câşcigăm.

Într-o dzî, dân gară trenu L-om luat şî-nspre oraş

N-am cărat ş-am dat examen Pântru cişlărie baş.

O rămas în satu-m Leana

Dzâlieră la Gostat: vai dă ea cum o-nnegrit-o

Soarili pră la săpat.

Parcă-n zbor ni s-or dus ani. Io-am ajuns meseriaş

Învăţând, crescut dân pită Prâ cartelă dân oraş.

Ea s-o măritat acasă

C-un beţâc dă tractorist, Care pumnăia săraca,

Ochii şî obrazu-al trist.

N-o vrut Dumnedzău sau soarcea Să mă-nsor cu Leana mea.

D-ai când şî când mă pringe Boala dorului dă ea...

Ţară

Vin suspine şi dureri, Ţară, tot mai multe ne ceri, Dar de dat, te vaiţi că n-ai

Ceva-n schimb, ca să ne dai, Nici căldură nici mălai

Şi de Nistru ai uitat,

De când ţi-e înstrăinat, Tu iei tot, nu dai nimic, Parcă ne-ai fi inamic, Nu un scut de netrecut

,,De la Tisa pân’ la Prut”

De la Tisa la Nistru vai, Că nu-i ştii te prăfăceai!...

Dimitrie Acea

3

Restituiri:

Din amintirile unui colonist din Gătaia (VI)

„ Ce au oare anumite amintiri că nu pot fi uitate? Pesemne că sunt nişte bucăţi de suflet ce te însoţesc mereu!

Dan Puric

Iată-mă din nou în faţa jurnalului. Retrăiesc zilnic trecutul, îngemănându-l cu prezentul. Făuresc piedestalul vieţii aşezând mereu câte o piatră la temelia acestuia. Încerc să-i menţin stabilitatea legând cărămizile vieţii cu mortarul amintirilor. Mă amăgesc poate, dar astfel simt că vieţuiesc în vâltoarea acestor vremuri. Împodobesc prezentul cu florile trecutului, îi dau frumuseţe, sens şi, mai ales, vigoare şi demnitate, căci amintirile, ca „ nişte bucăţi de suflet”, ne însoţesc mereu. Cum să nu te însoţească, cum să nu simţi că fac parte din fiinţa ta atâtea întâmplări (frumoase sau mai puţin plăcute) din nostalgicii ani ai copilăriei? Le asociezi mereu cu faptele cotidiene şi retrăieşti energizant acele vremuri. Universul şi personalitatea omului au sorgintea în gena trecutului fiecăruia. Poţi şterge cu buretele din panoplia anilor momente ca păzitul pepenilor sau cumpăna anilor absolvirii clasei a VII-a, adică a şcolii elementare? Nu poţi! Şi nici nu doresc, Doamne, fereşte! Coloniştii din Gătaia prinseră rădăcini adânci aici. Ardelenii se adaptaseră locului şi obiceiurilor, dar au adus istoria cu ei. Oamenii de pe cele trei- patru străzi, cu nume de rezonanţă istorică, (Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan) lucrau pământul, creşteau animale, îşi etalau hărnicia şi priceperea, deseori, depăşindu-i pe băştinaşi. Erau inventivi şi buni gospodari. Unii s-au detaşat şi şi-au dezvoltat averea, devenind prin munca lor „ chiaburi” ( huliţi şi deportaţi, mai târziu, de comunişti), ajungând chiar proprietari de tractoare şi de batoze. Cultivarea pepenilor a fost o altă îndeletnicire a consătenilor mei. Locul, care s-a menţinut mulţi ani de-a rândul, până a venit „ colectivul”, unde şi-au durat colibele şi vetrele pentru plantarea şi recoltarea acestor produse dulci, încărcate de aromă şi de culoare , de sănătate şi de purificare, se numea Begu. Din Colonie treceai vadul Bârzavei, pe la Iaz ( în spatele grădinilor, pe unde a fost cândva un zid, ca dig, pentru zădărnicirea apei folosită la moara de la Sculea) şi urcai dealul. Nu departe, pe o întindere de câteva ha., sătenii şi-au

amenajat spaţiile pentru cultivarea bostanilor (aşa le ziceam noi atunci). Zeci de parcele alăturate, de-o parte şi de alta a drumului, zeci de colibe de mărimi diferite ( în funcţie de starea stăpânului), unele, mai solide, înfruntau timpul peste ani, toate formau astfel o stradă câmpenească, un loc de refugiu şi de deconectare pentru noi copiii. Aici cultivau coloniştii anual pepeni, lubeniţe. Unii aveau pe aceste loturi şi suprafeţe mici de cartofi, de ceapă. Ne bucuram şi de roadele dăruite de prunii, cireşii, piersicii, perii, merii şi butucii de vie risipiţi pe terenurile cu bostani. Parcă era mutată, pentru câteva luni, întreaga aşezare aici, la Begu, unde natura, darnica natură, îi întinde românului braţul salvator. La lucratul şi întreţinerea culturilor nu prea ne îmbulzeam noi, copiii, dar, în plină vară, când galbenul pepenilor îţi stârnea pofta unei felii aromate, gustoase şi dulci, iar verdele dungat al lubeniţelor ascundea miezul zemos, zaharos, cu care ne mânjeam până la urechi, atunci mergeam la câmpul generos fără prea multe invitaţii. Cu păzitul pepenilor, noi eram baza, tinerii mai răsăriţi. Închipuie-ţi, dragă cititorule, ce rai al copiilor era acolo în oaza aceea de lume şi de verdeaţă ! Dacă pentru părinţi locul era un adevărat izvor de bani şi un mijloc de trai, pentru odrasle, spaţiul acesta, peste care pluteau miresmele câmpului, devenea o descătuşare totală din prelungita povară a orelor de clasă. Ah! Ce frumoase vremuri! Dar mai ales duminicile! Nicio discotecă din lume, niciun concert de

muzică, niciun televizor sau vreun computer nu pot egala trăirile, emoţiile, veselia, deconectarea şi eliberarea sănătoasă care ne copleşeau pe noi, puii de gospodari, în acest univers de basm. Veneau la păzit (dar, de fapt, loturile erau doldora de bostani şi nu avea sens să ne furăm între noi, ne dădeam unul altuia ca-ntre fraţi, fără vreo oprelişte), veneau la recoltat, la transportat, bărbaţi, femei, fete,

bătrâni şi chiar mame cu pruncii în braţe. O bună parte din suflarea satului se strămutase aici. Recoltatul produselor presupunea pricepere şi cunoaştere, pe care le-am învăţat de la cei mari, cu experienţă. Încercam pepenii cu degetul, îi alegeam după culoare şi, mai ales, după cum se desprindea codiţa, iar lubeniţele (pepenii verzi) îi selectam după galbenul format pe partea culcată la pământ, după cercelul uscat de lângă coadă şi după felul cum pârâia când o strângeam. Mâncam până nu mai puteam. Le alegeam după pofta inimii: pepenii cu dungi pentru felii sau turchestan, iar lubeniţele cu miezul roşu sau galben. O bunătate de dulceaţă şi de aromă ne potoleau zilnic nesaţul sorbind cu plăcere de copil miezul auriu şi nectarul savuros.

Prof. Iosif Marius Circa

4

Urme din trecut: t

Democrația parlamentară confesională a

românilor din Austro –Ungaria în perioada 1867-1918 versus Marea Unire

de la 1 decembrie 1918 și legislația interbelică a statului național unitar

În prezentul articol am sintetizat pentru prima oară în istoriografia naţională două concepte istorice: democraţia parlamentară confesională a românilor din Austro-Ungaria în perioada 1867-1918 şi sistemul politic-administrativ-confesional-naţional-autonom al românilor din Austro-Ungaria.

Aceste concepte au un rol metodologic major în elaborarea unei probabile istorii sistematice, ştiinţifice-, “universale sau geopolitice” a românilor, constituind axa centrală a demonstrării continuităţii şi dezvoltării poporului nostru, de la obştile săteşti daco-getice până în 1918.

A trecut circa un secol, de când Nicolae Iorga sugera o posibilă istorie “universală” a românilor, schiţînd comparaţii evenimenţiale, episodice între societatea românească şi societatea universală. Acum e timpul, să relevăm dincolo de mulţimea copleşitoare de izvoare documentare şi de analize minuţioase, dar unilaterale ale acestora, “legile” dezvoltării istorice ale societăţii româneşti şi universale; în cazul de faţă, una dintre aceste legi, respectiv continuitatea instituţiilor comunitare-statale din obştile săteşti antice şi reformarea lor constantă, până în 1918, în raport cu politica de dominaţie externă şi cu politica internă de rezistenţă şi asimilare a “factorilor externi perturbatori”.

În perioada 1867-1918, românii din Austro-Ungaria au dezvoltat şi generalizat un sistem politic-administrativ-confesional-naţional-autonom, centralizat în jurul următoarelor instituţii: Congresul naţional bisericesc al Mitropoliei greco-ortodoxe, cu şedinţe anuale la Sibiu, Sinodul electoral mitropolitan al Mitropoliei greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş, cu sediul la Blaj, adunările “naţionale” ale Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria şi Partidului Naţional Român din Transilvania , oficializate în 1869 şi unificate în 1881 ; şi având o structură comunitară-instituţională complexă, în constantă progresie în toată această perioadă, corespunzător acutizării « problemei naţionale » şi generalizării luptei de emancipare socială şi naţională, structură având ca elemente principale : sinoadele comunitare-confesionale ale parohiilor şi eparhiilor greco-ortodoxe şi greco-catolice din Arad,

Caransebeş, Lugoj, Oradea, Gherla, autorităţile administrative-confesionale colective locale, şcolile comunitare-confesionale locale şi eparhiale, respectiv institutele pedagogice şi teologice, miile de asociaţii culturale comunitare, profesionale, regionale, naţionale, de la asociaţiile corale, de lectură, teatrale, « învăţătoreşti », până la « casinele naţionale », reprezentând « case culturale naţionale locale », unificând diverse asociaţii culturale locale şi la societăţile culturale naţionale, precum Astra, Asociaţiunea pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania, fondată în 1861 (care din 1868 instituţionalizează « despărţăminte » în toată Ungaria), Asociaţia pentru cultura poporului român din Maramureş, 1861, Asociaţia naţională arădeană, fondată în 1863, Societatea română de lectură din Arad, 1867, Societatea pentru crearea unui fond de teatru românesc în Ardeal, fondată în 1870 ş.a., apoi sutele de instituţii cooperatiste de credit locale, săteşti, dar şi băncile naţionale, cu capital majoritar românesc, biblioteci poporale şi şcolare, zecile de mii de conferinţe de « popularizare a ştiinţei şi de solidarizare naţională », sutele de fundaţii naţionale şi miile de donaţii pentru « cauza naţională », tipografiile, editurile şi redacţiile publicaţiilor naţionale, presa, adunările comunitare-naţionale, organizate periodic, local, regional, festivaluri culturale, diverse expoziţii şi manifestaţii naţionale, instituţii naţionale, precum Muzeul Astrei, fondat în 1905 ş.a.

În cadrul acestui sistem, clericii au avut rolul administrativ centralizator, datorită statutului lor juridic raportat la autonomia confesională-naţională, dar şi datorită rolului lor social efectiv, de militanţi pentru emancipare socială şi naţională. De exemplu, episcopul greco-ortodox din Caransebeş, Nicolae Popea, care a păstorit între 1889-1909 a cumulat o mulţime impresionantă de funcţii confesionale-administrative, dar şi politice, culturale, civice, dintre care enumerăm: asesor în Consistoriul mitropolitan, preşedinte al Comitetului naţional al Partidului Naţional din Transilvania, care a convocat şi adunarea naţională politică de unificare, din 1881, fondator şi apoi preşedinte al Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român, fondator al Reuniunii pentru crearea unui fond de teatru român (în Ungaria), fondator şi protector al Reuniunii învăţătorilor greco-ortodocşi din dieceza Caransebeşului, membru pe viaţă al Reuniunii agronomice române din comitatul Sibiului, membru al mai multor societăţi literare.

-Va urma-

Măgărin Pavel Lucian

Măgărin Odor Dionisos

5

Documentar:

Fundaţiile şcolare şi rolul lor în formarea intelectualităţii româneşti bănăţene

Mişcarea de emancipare naţională a românilor bănăţeni, în diferitele ei forme de manifestare, poartă amprenta realităţilor social-politice specifice, desfăşurându-se pe coordonate programatice şi de timp proprii.

În ciuda progreselor înregistrate pe plan economic şi social, Banatul şi părţile ardelene pătrund mai târziu în aria de manifestare a iluminismului, nu atât în receptarea valorilor iluministe europene, cât mai ales în producţiile originale. Cele câteva personalităţi culturale ale iluminismului bănăţean, prezente în viaţa culturală românească de la începutul secolului al XIX-lea, nu pot acoperi lipsa unei pături intelectuale româneşti chemată să realizeze contactul cu masa largă a poporului, să difuzeze cultura şi ideologia epocii în cadrul larg românesc.2

În timpul dominaţiei habsburgice şi mai apoi austro-ungare, situaţia materială precară a poporului român, compus în imensa majoritate din ţărani cu loturi mici de pământ, nu permitea susţinerea copiilor la şcoli superioare. Era o realitate întreţinută în mod conştient de autorităţi.

Românii bănăţeni „… înţelegând marea menire a ştiinţei de carte, cu sacrificii mari au căutat între toate împrejurările a-şi întreţine şcoli naţionale şi a crea centre culturale cari au fost pârghiile salvatoare în cumplita strădanie de a-şi afirma şi menţine naţionalitatea”.3

Privită prin prisma realităţii din timpul dualismului austro-ungar, când politica de îngrădire a posibilităţilor de activitate a şcolilor naţionalităţilor asuprite a atins maximum de intensitate, sprijinirea la învăţătură a elevilor şi studenţilor a devenit o necesitate de prim ordin. 2 N. Bocşan, L. Gyémant, Aspecte ale luptei culturale şi politice a românilor bănăţeni în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Banatica, Reşiţa, II, 1973, p. 347. 3 Aurel E. Peteanu, Poporul român bănăţean din judeţul Caraş-Severin (Poezia, obiceiurile şi particularităţile graiului său), manuscris autograf în cerneală în Colecţia de documente a Muzeului de Istorie şi Etnografie Lugoj, la Luminiţa Wallner-Bărbulescu, Aspecte ale vieţii culturale româneşti în oraşul Lugoj în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, în Studii şi Comunicări de Etnografie-Istorie, III, Caransebeş, 1979.

O bună parte din şcolile româneşti din Transilvania, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Banat erau sprijinite de către diferite societăţi culturale, dintre care un rol important l-au jucat „ASTRA”, înfiinţată în 1861, cu sediul la Sibiu, şi „Transilvania”, înfiinţată în 1867, cu sediul la Bucureşti.

Societatea ASTRA — cel mai important aşezământ cultural-ştiinţific al românilor din Transilvania — a avut un rol deosebit de important în impulsionarea activităţilor culturale ale românilor bănăţeni4, în încurajarea înfiinţării de Societăţi culturale, Reuniuni ale femeilor, cu scopuri filantropice, de ajutorare a copiilor săraci, de sprijinire a şcolii româneşti.5

În legătură cu activitatea Societăţii ASTRA, desigur trebuie menţionată ca având un rol deosebit contribuţia bănească deosebită în scopuri cultural-filantropice, puse în slujba afirmării societăţii româneşti a Băncii Albina de la Sibiu. Totalul sumelor alocate în acest scop între anii 1872-1918 se ridica la 684.540,27 k (coroane).6 Banca Albina a contribuit şi la zidirea (construirea) unei şcoli din Episcopia Caransebeşului.7

Societatea ASTRA va fi din plin sprijinită de Banca Albina în acţiunile pe care le iniţiază. Între anii 1874-1918, Banca Albina o înzestrează cu 148.580,48 k.8

Această sumă va fi folosită de Societatea ASTRA pentru

subvenţionarea muzeelor etnografice de la Sibiu şi Lugoj, înzestrarea cu cărţi a bibliotecilor comunale etc.

Reuniunile femeilor române din Sibiu, Lugoj şi Braşov vor primi stipendii băneşti în vederea sprijinirii diferitelor şcoli şi internate şcolare pe care le patronau.9

Reuniunea femeilor române din Lugoj, înfiinţată în 1863 şi sprijinită de ASTRA, şi-a propus ca prim ţel adunarea de fonduri pentru acordarea de „stipendii” elevilor şi studenţilor lipsiţi de mijloace.

-Va urma-

Lect. univ. dr. Virginia Ardelean

4 Elena Boruga, ASTRA la Oraviţa, 1898-1918, în Banatica, VIII. 5 Dr. Victor Lăzărescu, Fundaţii lugojene în sprijinul elevilor şi studenţilor bănăţeni, în Mitropolia Banatului, anul XXXV, 1985, 11-12, p. 816. 6 Mihai D. Drecin, Banca Albina din Sibiu, Instituţie naţională a românilor transilvăneni (1871-1918), Editura Dacia Cluj-Napoca, 1982, p. 163. 7 Protocolul Şed. Sen. Şc., 1913/45/6547 – 50 coroane pentru zidirea şcolii din Maciova. 8 Mihai D. Drecin, op. cit., p. 164. 9 Dr. Victor Lăzărescu, op. cit., p. 165.

4

Urme din trecut: t

Democrația parlamentară confesională a

românilor din Austro –Ungaria în perioada 1867-1918 versus Marea Unire

de la 1 decembrie 1918 și legislația interbelică a statului național unitar

În prezentul articol am sintetizat pentru prima oară în istoriografia naţională două concepte istorice: democraţia parlamentară confesională a românilor din Austro-Ungaria în perioada 1867-1918 şi sistemul politic-administrativ-confesional-naţional-autonom al românilor din Austro-Ungaria.

Aceste concepte au un rol metodologic major în elaborarea unei probabile istorii sistematice, ştiinţifice-, “universale sau geopolitice” a românilor, constituind axa centrală a demonstrării continuităţii şi dezvoltării poporului nostru, de la obştile săteşti daco-getice până în 1918.

A trecut circa un secol, de când Nicolae Iorga sugera o posibilă istorie “universală” a românilor, schiţînd comparaţii evenimenţiale, episodice între societatea românească şi societatea universală. Acum e timpul, să relevăm dincolo de mulţimea copleşitoare de izvoare documentare şi de analize minuţioase, dar unilaterale ale acestora, “legile” dezvoltării istorice ale societăţii româneşti şi universale; în cazul de faţă, una dintre aceste legi, respectiv continuitatea instituţiilor comunitare-statale din obştile săteşti antice şi reformarea lor constantă, până în 1918, în raport cu politica de dominaţie externă şi cu politica internă de rezistenţă şi asimilare a “factorilor externi perturbatori”.

În perioada 1867-1918, românii din Austro-Ungaria au dezvoltat şi generalizat un sistem politic-administrativ-confesional-naţional-autonom, centralizat în jurul următoarelor instituţii: Congresul naţional bisericesc al Mitropoliei greco-ortodoxe, cu şedinţe anuale la Sibiu, Sinodul electoral mitropolitan al Mitropoliei greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş, cu sediul la Blaj, adunările “naţionale” ale Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria şi Partidului Naţional Român din Transilvania , oficializate în 1869 şi unificate în 1881 ; şi având o structură comunitară-instituţională complexă, în constantă progresie în toată această perioadă, corespunzător acutizării « problemei naţionale » şi generalizării luptei de emancipare socială şi naţională, structură având ca elemente principale : sinoadele comunitare-confesionale ale parohiilor şi eparhiilor greco-ortodoxe şi greco-catolice din Arad,

Caransebeş, Lugoj, Oradea, Gherla, autorităţile administrative-confesionale colective locale, şcolile comunitare-confesionale locale şi eparhiale, respectiv institutele pedagogice şi teologice, miile de asociaţii culturale comunitare, profesionale, regionale, naţionale, de la asociaţiile corale, de lectură, teatrale, « învăţătoreşti », până la « casinele naţionale », reprezentând « case culturale naţionale locale », unificând diverse asociaţii culturale locale şi la societăţile culturale naţionale, precum Astra, Asociaţiunea pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania, fondată în 1861 (care din 1868 instituţionalizează « despărţăminte » în toată Ungaria), Asociaţia pentru cultura poporului român din Maramureş, 1861, Asociaţia naţională arădeană, fondată în 1863, Societatea română de lectură din Arad, 1867, Societatea pentru crearea unui fond de teatru românesc în Ardeal, fondată în 1870 ş.a., apoi sutele de instituţii cooperatiste de credit locale, săteşti, dar şi băncile naţionale, cu capital majoritar românesc, biblioteci poporale şi şcolare, zecile de mii de conferinţe de « popularizare a ştiinţei şi de solidarizare naţională », sutele de fundaţii naţionale şi miile de donaţii pentru « cauza naţională », tipografiile, editurile şi redacţiile publicaţiilor naţionale, presa, adunările comunitare-naţionale, organizate periodic, local, regional, festivaluri culturale, diverse expoziţii şi manifestaţii naţionale, instituţii naţionale, precum Muzeul Astrei, fondat în 1905 ş.a.

În cadrul acestui sistem, clericii au avut rolul administrativ centralizator, datorită statutului lor juridic raportat la autonomia confesională-naţională, dar şi datorită rolului lor social efectiv, de militanţi pentru emancipare socială şi naţională. De exemplu, episcopul greco-ortodox din Caransebeş, Nicolae Popea, care a păstorit între 1889-1909 a cumulat o mulţime impresionantă de funcţii confesionale-administrative, dar şi politice, culturale, civice, dintre care enumerăm: asesor în Consistoriul mitropolitan, preşedinte al Comitetului naţional al Partidului Naţional din Transilvania, care a convocat şi adunarea naţională politică de unificare, din 1881, fondator şi apoi preşedinte al Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român, fondator al Reuniunii pentru crearea unui fond de teatru român (în Ungaria), fondator şi protector al Reuniunii învăţătorilor greco-ortodocşi din dieceza Caransebeşului, membru pe viaţă al Reuniunii agronomice române din comitatul Sibiului, membru al mai multor societăţi literare.

-Va urma-

Măgărin Pavel Lucian

Măgărin Odor Dionisos

5

Documentar:

Fundaţiile şcolare şi rolul lor în formarea intelectualităţii româneşti bănăţene

Mişcarea de emancipare naţională a românilor bănăţeni, în diferitele ei forme de manifestare, poartă amprenta realităţilor social-politice specifice, desfăşurându-se pe coordonate programatice şi de timp proprii.

În ciuda progreselor înregistrate pe plan economic şi social, Banatul şi părţile ardelene pătrund mai târziu în aria de manifestare a iluminismului, nu atât în receptarea valorilor iluministe europene, cât mai ales în producţiile originale. Cele câteva personalităţi culturale ale iluminismului bănăţean, prezente în viaţa culturală românească de la începutul secolului al XIX-lea, nu pot acoperi lipsa unei pături intelectuale româneşti chemată să realizeze contactul cu masa largă a poporului, să difuzeze cultura şi ideologia epocii în cadrul larg românesc.2

În timpul dominaţiei habsburgice şi mai apoi austro-ungare, situaţia materială precară a poporului român, compus în imensa majoritate din ţărani cu loturi mici de pământ, nu permitea susţinerea copiilor la şcoli superioare. Era o realitate întreţinută în mod conştient de autorităţi.

Românii bănăţeni „… înţelegând marea menire a ştiinţei de carte, cu sacrificii mari au căutat între toate împrejurările a-şi întreţine şcoli naţionale şi a crea centre culturale cari au fost pârghiile salvatoare în cumplita strădanie de a-şi afirma şi menţine naţionalitatea”.3

Privită prin prisma realităţii din timpul dualismului austro-ungar, când politica de îngrădire a posibilităţilor de activitate a şcolilor naţionalităţilor asuprite a atins maximum de intensitate, sprijinirea la învăţătură a elevilor şi studenţilor a devenit o necesitate de prim ordin. 2 N. Bocşan, L. Gyémant, Aspecte ale luptei culturale şi politice a românilor bănăţeni în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Banatica, Reşiţa, II, 1973, p. 347. 3 Aurel E. Peteanu, Poporul român bănăţean din judeţul Caraş-Severin (Poezia, obiceiurile şi particularităţile graiului său), manuscris autograf în cerneală în Colecţia de documente a Muzeului de Istorie şi Etnografie Lugoj, la Luminiţa Wallner-Bărbulescu, Aspecte ale vieţii culturale româneşti în oraşul Lugoj în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, în Studii şi Comunicări de Etnografie-Istorie, III, Caransebeş, 1979.

O bună parte din şcolile româneşti din Transilvania, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Banat erau sprijinite de către diferite societăţi culturale, dintre care un rol important l-au jucat „ASTRA”, înfiinţată în 1861, cu sediul la Sibiu, şi „Transilvania”, înfiinţată în 1867, cu sediul la Bucureşti.

Societatea ASTRA — cel mai important aşezământ cultural-ştiinţific al românilor din Transilvania — a avut un rol deosebit de important în impulsionarea activităţilor culturale ale românilor bănăţeni4, în încurajarea înfiinţării de Societăţi culturale, Reuniuni ale femeilor, cu scopuri filantropice, de ajutorare a copiilor săraci, de sprijinire a şcolii româneşti.5

În legătură cu activitatea Societăţii ASTRA, desigur trebuie menţionată ca având un rol deosebit contribuţia bănească deosebită în scopuri cultural-filantropice, puse în slujba afirmării societăţii româneşti a Băncii Albina de la Sibiu. Totalul sumelor alocate în acest scop între anii 1872-1918 se ridica la 684.540,27 k (coroane).6 Banca Albina a contribuit şi la zidirea (construirea) unei şcoli din Episcopia Caransebeşului.7

Societatea ASTRA va fi din plin sprijinită de Banca Albina în acţiunile pe care le iniţiază. Între anii 1874-1918, Banca Albina o înzestrează cu 148.580,48 k.8

Această sumă va fi folosită de Societatea ASTRA pentru

subvenţionarea muzeelor etnografice de la Sibiu şi Lugoj, înzestrarea cu cărţi a bibliotecilor comunale etc.

Reuniunile femeilor române din Sibiu, Lugoj şi Braşov vor primi stipendii băneşti în vederea sprijinirii diferitelor şcoli şi internate şcolare pe care le patronau.9

Reuniunea femeilor române din Lugoj, înfiinţată în 1863 şi sprijinită de ASTRA, şi-a propus ca prim ţel adunarea de fonduri pentru acordarea de „stipendii” elevilor şi studenţilor lipsiţi de mijloace.

-Va urma-

Lect. univ. dr. Virginia Ardelean

4 Elena Boruga, ASTRA la Oraviţa, 1898-1918, în Banatica, VIII. 5 Dr. Victor Lăzărescu, Fundaţii lugojene în sprijinul elevilor şi studenţilor bănăţeni, în Mitropolia Banatului, anul XXXV, 1985, 11-12, p. 816. 6 Mihai D. Drecin, Banca Albina din Sibiu, Instituţie naţională a românilor transilvăneni (1871-1918), Editura Dacia Cluj-Napoca, 1982, p. 163. 7 Protocolul Şed. Sen. Şc., 1913/45/6547 – 50 coroane pentru zidirea şcolii din Maciova. 8 Mihai D. Drecin, op. cit., p. 164. 9 Dr. Victor Lăzărescu, op. cit., p. 165.

6

Cateheza:

Despre Post

Postul îşi are originea de la Dumnezeu; el a fost

rânduit în rai fiind prima poruncă dată de Dumnezeu lui Adam de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei, abuzând de amărăciunea fructului care nu-i era necesar a fost izgonit. „ Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Cuvintele „ să nu mănânci” constituie porunca expresă a postului; cât timp Adam a împlinit această poruncă a ţinut post, când însă a călcat-o nu a mai postit şi ca urmare a pierdut întreg raiul care era la picioarele lui fiind izgonit chiar din el. Această poruncă a postului a împlinit-o şi Moise, el postind timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe muntele Sinai şi Legea lui Dumnezeu. Asemenea lui fiecare credincios trebuie să se retragă în sine însuşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „ vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-Înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea iubirii gravată pe tablele de carne ale inimii. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinai pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind slava dumnezeiască. Postul a fost iniţiatorul şi al altor teofanii şi minuni ale Vechiului Testament, de exemplu acelaşi Moise datorită postului a făcut ca poporul lui Israel să treacă prin Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Graţie postului şi stăpânirii patimilor Enoh a fost „mutat” la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi născut, Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, Samson a biruit leul David a dobândit împărăţia, Ilie a înviat pe fiul văduvei şi a făcut să cadă ploaie din cer, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oştirilor fiind curăţit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul cu foc. Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos îndată după botezul său a postit timp de patruzeci de zile în pustie; prin consimţământ liber s-a supus de bună voie foamei şi ispitei diavolului, El a instituit astfel postul şi asceza creştină prin propria Sa existenţă pentru a arăta El Însuşi

calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei. Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel nouă creştinilor modelul luptei împotriva puterilor răului şi ne-a oferit drept arme postul, rugăciunea şi săvârşirea faptelor bune. Pentru că a păzit porunca dată Mântuitorul a fost întărit şi pregătit pentru a-şi începe activitatea învăţătorească, de care credinciosul nu se mai poate lipsi. El ne-a învăţat că postul înseamnă înfrânare de la orice păcat, de la ură, de la mânie, de la răzbunare, de la viclenie, de la grijile lumeşti, mai exact postul reprezintă o înfrânare conştientă de la tot ceea ce este necurat şi neveşnic. Postul nu este numai o simplă înfrânare ci o revenire către adevăr, o revenire la izvorul cel curat al vieţii, la Dumnezeu şi la ascultarea cuvântului Lui, o gustare din viaţa adevărată. Postul ca o manifestare pozitivă, luminoasă şi activă înseamnă veselie, bucuria duhului, triumful veşniciei asupra vrăjmaşului, biruinţa dreptăţii asupra minciunii, a iubirii asupra urii, a luminii asupra întunericului; de aceea Mântuitorul a poruncit celor ce postesc să nu-şi smolească faţă, ci să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa „ Când postiţi nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că

postesc....Prin aceasta Mântuitorul combate virtuţile făţarnice ale fariseilor care când posteau îşi smoleau feţele, adică se posomorau, se întunecau la faţă ca să se arate înaintea oamenilor că sunt mari postitori, sau făceau milostenie în faţa mulţimii pentru a fi văzuţi de aceştia şi lăudaţi, şi nu pentru a plăcea lui Dumnezeu, de aceea sunt numiţi făţarnici

pentru gândul lor de a fi lăudaţi de oamenii care credeau despre ei că sunt foarte credincioşi. Mântuitorul combate făţărnicia spre a atrage atenţia asupra valorii lăuntrice a postului, milosteniei şi rugăciunii, pentru că fariseii prin felul cum le săvârşeau, dădeau importanţă numai părţii văzute a acestora. „... iar tu când posteşti unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Scopul cuvintelor spuse de Iisus: „ să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa” este de a nu căuta lauda oamenilor, când postim, ci să ascundem această faptă bună şi să fugim de slava deşartă; timpul postului trebuie să-l petrecem în înfrânare, rugăciune, smerenie, curăţenia inmii, în părerea de rău pentru păcatele săvârşite, având astfel certitudinea iertării păcatelor şi dobândirea fericirii şi vieţii celei veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. Călin Negrea Parohia Gherman

7

Semne:

Contribuţia vlădicii Elie Miron la dezvoltarea culturii româneşti. Etape

semnificative

I. 1. Miron Cristea – profil enciclopedic.

Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost nu numai un slujitor al altarului strămoşesc, ci şi al culturii tradiţionale româneşti: autor al unor monografii, culegător de folclor literar şi muzical, întemeietor de muzeu etnografic.

Vlădica Elie Cristea a văzut lumina zilei la 18 iulie 1868 într-o familie de ţărani din cătunul Urseni10, Topliţa Română, jud. Harghita. Casa familiei Cristea era pe malul drept al Mureşului, spre vest faţă de aşezarea actuală a Mănăstirii Sfântul Ilie11. Familia Cristea însă nu era originară din Topliţa Română, ci din satul Potoc, azi Deleni, comuna Ideciu-Băi, jud. Mureş12. În veacul al XVIII-lea este amintit un oarecare Vasile Cristea, iobag ajuns ,,birău domnesc”, un fel de vătaf pe moşia baronului Kemeny, pedepsit de baron este exilat la Topliţa. Aici s-a născut şi George Cristea, tatăl patriarhului, participant la revoluţia condusă de Avram Iancu şi Domniţa care au format o familie timp de 65 de ani (1859-1929). George şi Domniţa Cristea au avut cinci fete şi trei băieţi: Ileana, moartă la trei ani, Maria, căsătorită cu preotul Ioan Rusu din Viile Tecii, Ileana, măritată cu Dumitru Antal13, ţăran din Topliţa, Paraschiva decedată la 4 ani, Elvira căsătorită la Bucureşti. Cei trei băieţi ai soţilor Cristea au fost: Toderică şi Leon morţi de mici şi Elie, călugărit cu numele de Miron14. Din această primă etapă a vieţii avem puţine date, ştim de faptul că viitorul arhiereu îşi ajuta părinţii la munca câmpului, mai ales la cositul şi adunatul fânului dar avem dovezi despre portul său cu cămaşă cusută în casă, cu cioreci, cu suman şi căciulă15.

Despărţirea de părinţi şi plaiurile natale s-a produs numai în momentul plecării în 1883 la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de acum valurile vieţii îl vor purta în alte locuri decât Topliţa natală. Ajuns la liceul din Năsăud va fi coleg cu poetul George Coşbuc aflat în ultima clasă de liceu. Personalitatea poetului va marca ascensiunea tânărului Elie pentru totdeauna, versurile poetului ardelean se vor regăsi în cuvântările şi predicile viitorului prelat. Într-o predică ţinută în 10 Locul naşterii a devenit şi pseudonim literar, tânărul Elie semnează cu apelativul Elie Dinurseni. 11 Ilie Şandru, Patriarhul Miron Cristea, Editura ,,Grai Românesc” a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Miercurea Ciuc, 2008, p. 34. (Se va prescurta în continuare Patriarhul Miron...). 12 Ilie Şandru, Patriarhul Miron..., p. 29. 13 Tatăl arhiereului Emilian Antal Târgovişteanul (1894-1971), nepotul patriarhului Miron. 14 Ilie Şandru, op. cit., p. 32-33. 15 Op. cit., p. 47.

1931, patriarhul le-a vorbit credincioşilor despre ură, mânie şi răzbunare, încheindu-şi cuvântul cu versurile celui din Hordou: ,,Mânia în oamenii cei buni/ Se naşte moartă, se topeşte;/ În cei ca mine un ceas trăieşte;/ În semidocţi trăieşte luni,/ Trei ani în proştii cei din gloată,/ Iar în mişei viaţa toată”16. Pe meleaguri năsăudene s-a dezvoltat în sufletul elevului Cristea şi iubirea faţă de limba română şi tradiţiile poporului din care se născuse. În timpul studiilor liceale s-a dezvoltat în viitorul teolog de mai târziu şi gustul pentru literatură. În nr. 33 din anul 1887 al revistei ,,Familia” din Oradea a apărut prima sa schiţă literară intitulată Prosit!, în care se ocupă de strănutul la diferite popoare şi explică pentru ce românul, când strănută cineva, îi zice: ,,Să-ţi fie de bine!”, ,,Noroc!”, ,,Sănătate!” sau ,,Prosit!”17. Tot în 1887, adică în ultima clasă de liceu Elie Cristea a fost ales şi preşedinte al Societăţii ,,Virtus Romana Rediviva”, în cadrul acestei Asociaţii a ţinut mai multe conferinţe între care amintim pe cea mai valoroasă: Naşterea şi dezvoltarea jocurilor, în genere, precum şi lăţirea jocurilor naţionale româneşti.

În toamna anului 1887 Elie Cristea s-a înscris la Seminarul Andreian din Sibiu, aici a devenit preşedintele Societăţii de lectură ,,Andrei Şaguna”, funcţie pe care a păstrat-o până la finalizarea studiilor în 1890. În timpul studiilor teologice avem un al doilea articol semnat de Elie, de astă dată despre Electricitate şi rolul ei în economia vieţii, apărut în ,,Familia”, nr. 29/188818.

După absolvirea teologiei sibiene a fost numit învăţător-director la Şcoala elementară din Orăştie pentru anul şcolar 1890-1891. A dorit să-şi continue studiile la o universitate europeană era vizat Cernăuţiul, apoi Budapesta. La insistenţele lui Ion Popescu, profesorul de pedagogie de la Seminarul sibian pe lângă mitropolitul Miron Românul tânărul teolog primeşte din partea Societăţii ,,Transilvania” o bursă pentru a putea urma cursuri în cadrul Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii Regale din Budapesta. Însuşirea principală a învăţământului superior budapestan era

interdisciplinaritatea, astfel că doar în Facultatea de Filozofie erau înglobate atât ştiinţele umane (istoria, filozofia şi limbile), cât şi matematica, chimia, ştiinţele naturale etc. Tot în cadrul acestei facultăţi funcţiona şi Catedra de limba română din 186319. Ajuns student al Catedrei de limba română şi-a însuşit şi celelalte discipline deschizându-i astfel un orizont enciclopedic căutat de tânărul Cristea din primii ani de şcoală.

Pr. Valentin Bugariu

(Continuare în pagina 8)

16 Miron Cristea, Pastorale, predici şi cuvântări, vol. IV, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1938, p. 204. 17 Ion Rusu Abrudeanu, Dr. Miron Cristea, Ediţie nouă, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009, p. 46. 18 Ion Rusu Abrudeanu, op. cit., p. 46. 19 Maria Berényi, Cultura românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, f. ed., Giula, 2000, p. 61. (Se va prescurta în continuare Cultură românească la Budapesta...).

6

Cateheza:

Despre Post

Postul îşi are originea de la Dumnezeu; el a fost

rânduit în rai fiind prima poruncă dată de Dumnezeu lui Adam de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei, abuzând de amărăciunea fructului care nu-i era necesar a fost izgonit. „ Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Cuvintele „ să nu mănânci” constituie porunca expresă a postului; cât timp Adam a împlinit această poruncă a ţinut post, când însă a călcat-o nu a mai postit şi ca urmare a pierdut întreg raiul care era la picioarele lui fiind izgonit chiar din el. Această poruncă a postului a împlinit-o şi Moise, el postind timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe muntele Sinai şi Legea lui Dumnezeu. Asemenea lui fiecare credincios trebuie să se retragă în sine însuşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „ vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-Înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea iubirii gravată pe tablele de carne ale inimii. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinai pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind slava dumnezeiască. Postul a fost iniţiatorul şi al altor teofanii şi minuni ale Vechiului Testament, de exemplu acelaşi Moise datorită postului a făcut ca poporul lui Israel să treacă prin Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Graţie postului şi stăpânirii patimilor Enoh a fost „mutat” la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi născut, Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, Samson a biruit leul David a dobândit împărăţia, Ilie a înviat pe fiul văduvei şi a făcut să cadă ploaie din cer, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oştirilor fiind curăţit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul cu foc. Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos îndată după botezul său a postit timp de patruzeci de zile în pustie; prin consimţământ liber s-a supus de bună voie foamei şi ispitei diavolului, El a instituit astfel postul şi asceza creştină prin propria Sa existenţă pentru a arăta El Însuşi

calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei. Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel nouă creştinilor modelul luptei împotriva puterilor răului şi ne-a oferit drept arme postul, rugăciunea şi săvârşirea faptelor bune. Pentru că a păzit porunca dată Mântuitorul a fost întărit şi pregătit pentru a-şi începe activitatea învăţătorească, de care credinciosul nu se mai poate lipsi. El ne-a învăţat că postul înseamnă înfrânare de la orice păcat, de la ură, de la mânie, de la răzbunare, de la viclenie, de la grijile lumeşti, mai exact postul reprezintă o înfrânare conştientă de la tot ceea ce este necurat şi neveşnic. Postul nu este numai o simplă înfrânare ci o revenire către adevăr, o revenire la izvorul cel curat al vieţii, la Dumnezeu şi la ascultarea cuvântului Lui, o gustare din viaţa adevărată. Postul ca o manifestare pozitivă, luminoasă şi activă înseamnă veselie, bucuria duhului, triumful veşniciei asupra vrăjmaşului, biruinţa dreptăţii asupra minciunii, a iubirii asupra urii, a luminii asupra întunericului; de aceea Mântuitorul a poruncit celor ce postesc să nu-şi smolească faţă, ci să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa „ Când postiţi nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că

postesc....Prin aceasta Mântuitorul combate virtuţile făţarnice ale fariseilor care când posteau îşi smoleau feţele, adică se posomorau, se întunecau la faţă ca să se arate înaintea oamenilor că sunt mari postitori, sau făceau milostenie în faţa mulţimii pentru a fi văzuţi de aceştia şi lăudaţi, şi nu pentru a plăcea lui Dumnezeu, de aceea sunt numiţi făţarnici

pentru gândul lor de a fi lăudaţi de oamenii care credeau despre ei că sunt foarte credincioşi. Mântuitorul combate făţărnicia spre a atrage atenţia asupra valorii lăuntrice a postului, milosteniei şi rugăciunii, pentru că fariseii prin felul cum le săvârşeau, dădeau importanţă numai părţii văzute a acestora. „... iar tu când posteşti unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Scopul cuvintelor spuse de Iisus: „ să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa” este de a nu căuta lauda oamenilor, când postim, ci să ascundem această faptă bună şi să fugim de slava deşartă; timpul postului trebuie să-l petrecem în înfrânare, rugăciune, smerenie, curăţenia inmii, în părerea de rău pentru păcatele săvârşite, având astfel certitudinea iertării păcatelor şi dobândirea fericirii şi vieţii celei veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. Călin Negrea Parohia Gherman

8

(Urmare din pagina 7)

Tot aici a fost ales membru şi conducător al Societăţii literare ,,Petru Maior” a studenţilor români din Universitate. Dintr-un raport al societăţii pe anul 1891/92 aflăm că Elie Cristea a citit într-o şedinţă literară a societăţii o lucrare intitulată Câteva îndrumări pentru susţinerea şi promovarea sănătăţii la copii în care a dezvoltat principiile pedagogului şi medicului englez John Locke (1632-1704). În timpul studiilor a organizat în demnitatea de preşedinte banchetul festiv în onoarea profesorului Alexandru Roman cu prilejul serbării jubileului de 30 de ani al dascălului de limba română de la Universitate.

Cronica parohială:

o Concursul spectacol ,,Bucuria de a fi creştin”, faza eparhială. În 16. 05 în sala festivă a Centrului Eparhial din Timişoara s-a desfăşurat faza eparhială concursului ,,Bucuria de a fi creştin”. Parohia noastră a fost reprezentată de eleva Brulincu Rodica care a obţinut premiul al II-lea la secţiunea: interpretarea unui cântec popular.

o Întâlnirea monografiştilor bănăţeni. La Muzeul Satului bănăţean în 11. 05. s-a desfăşurat o nouă sesiune de comunicări vizând satul bănăţean. Din partea parohiei Birda a participat preotul Valentin Bugariu.

o Simpozion internaţional de Teologie la Caransebeş. În 13 mai s-a desfăşurat un nou simpozion de teologie la Caransebeş. De această dată preotul dr. Valentin Bugariu a prezentat comunicarea: Literatura religioasă în timpul împăratului Constantin cel Mare.

o Concurs Judeţean de Religie. În 22 mai a. c. s-a desfăşurat la Liceul Teoretic din Gătaia, o nouă etapă, cea locală a concursului catehetic ,,Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş”. Tema acestui an fiind ,,Credinţă şi libertate”. La această etapă au câştigat premiul I elevii: Şuclea Petronela (poezie religioasă) şi Gabor Robert (desen) care s-au calificat la următoarea etapă, cea eparhială.

o Concurs Judeţean de Religie. În 1. 06. s-a desfăşurat la Liceul Tehnologic ,,Sfântul Nicolae” din Deta, concursul ,,Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş”, faza locală. La această etapă a participat şi eleva Gabor Tania care a obţinut Premiul I la secţiunea eseu şi s-a calificat la faza eparhială.

o Concurs de reviste religioase. În organizarea Arhiepiscopiei Timişoarei şi Inspectoratului Judeţean Timiş s-a desfăşurat în 10. 06, ediţia a XI a Concursului

de reviste religioase. Juriul a împărţit publicaţiile religioase în: reviste şcolare, foi religioase şi reviste parohiale. Au fost declarate câştigătoare pe Eparhia Timişoarei următoarele publicaţii: ,,Copilul candelă nestinsă” a Şcolii Gimnaziale, nr. 27 din Timişoara (revistă şcolară); ,,Candela Pesacului” (revistă parohială) şi ,,Arhanghelul” (foaie religioasă).

o Concurs Judeţean de Religie. În 11. 06 s-a desfăşurat la Arhiepiscopia Timişoarei ultima etapă, eparhială a Concursului catehetic ,,Sfântul Ierarh Iosif cel Nouă de la Partoş”. La această etapă s-au calificat trei elevi din parohia Birda: Gabor Tania (eseu), Gabor Robert (desen) şi Şuclea Petronela (poezie religioasă). La finalul jurizării a fost obţinută o diplomă de participare, o menţiune, iar eleva Gabor Tania a obţinut Premiul I la secţiunea eseu pe judeţul Timiş.

o Înălţarea Domnului în parohia Birda. În 13. 06 la orele dimineţii a fost săvârşită Sfânta Liturghie în biserica cu hramul ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Sîngeorge. La orele amiezii în faţa oficialităţilor locale au fost depuse coroane de flori. În încheiere copiii de la Şcoala din Sîngeorge au susţinut un frumos program religios-artistic, compus din poezii şi cântece patriotice. Un gând de mulţumire se

cuvine la final doamnelor Înv. Maria Miron şi Educ. Ştefania Cercega.

o Premierea copiilor la biserica din Birda. În 14 iunie, la orele dimineţii s-a desfăşurat în biserica parohială din comuna Birda o festivitate de premiere a copiiilor implicaţi în programul educativ al Bisericii. Cu această ocazie au fost răsplătiţi 25 de elevi şi 5 profesori. În încheiere se cuvin mulţumiri domnului Marius Gheorghe Stoian, primarul comunei cât şi doamnei prof. Bianca Tănase, directorul Şcolii Gimnaziale din Birda pentru implicarea în programele religioase.

COLEGIUL DE REDACŢIE: Prof. univ. dr. Rodica Popescu, Prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, Prof. Ioan Traia, Pr. dr. Iliia

Pavlovici-Pătruţ, Redactor-şef:

Pr. dr. Valentin Bugariu ISSN 2284 – 7731

Redacţia: Birda, Str. Principală, nr. 229, tel. 0729145610, cod postal:307187, jud.Timiş, e-mail:

parohiabirda@yahoo.com arhanghelulparohiaortodoxabirda.blogspot.com/