Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Universitatea din București

Lucrare de Seminar la disciplina „Morală”

„Despre incinerare”

Coordonator: Pr. Asist. Drd. Jean Nedelea

Student: Herescu Petrișor

An IV TP. Gr. a V-a

București

2014

1

I. Introducere

Biserica și slujbele ei sunt prezente în viața omului în toate momentele vieții „de la leagă

până la mormânt.” Biserica „îl întâmpină pe om încă de la venirea lui pe lume și îl însoțește până

în ultimile clipe ale existenței lui pământești, petrecându-l și pe cale cea fără de întoarcere a

mormântului.”1

„Înmormântarea, îngroparea sau înhumarea a fost practica de început a oamenilor în legătură

cu rămășițele pământești.”2 Incinerarea reprezintă conform dicționarelor acțiunea de ardere a

unui cadavru sau a unei substanțe. Aceasta a „apărut mult mai târziu în viața unor popoare și a

constituit o practică separată de înmormântare sau unită cu aceasta. La vechile popoare

civilizate:perși, babilonieni și egipteni s-a practicat înhumarea, înbălsămarea de la egipteni fiind

un privilegiu rezervat celor din familii regale. La greci și la romani s-a practicat la început tot

înmormântarea, incinerarea fiind introdusă mult mai târziu pentru diverse categorii de cetățeni:

regi, eroi, aristocrați și în general, cei bogați. La evrei s-a practicat tot înhumarea, ca de altfel la

toate popoarele semite, arederea trupurilor fiind cunoscută numi în cazuri de excepție ca un fel

de pedeapsă maimă pentru crime îngrozitoare.”3

Creștinii, provenind la început dintre evrei au practicat înhumare. „Din mărturiile

scripturistice, patristice istorice, și arheologice, reiese fără îndoială că Biserica creștină a

practicat de la început și practică și astăzi înmormântarea ca unică modalitate de tratare

arămășițelor pământești. Ea corespunde mai întâi învățăturii Bisericii despre trup și datoriile față

de el, trup care trebuie să se descompună în pământul din care a fost luat, fără intervenția forțată

și autoritară a omului în natura creată de Dumnezeu.”4 Practica se bazează pe faptul că Trupul

Mântuitorului a fost înmormântat. După ce ritualul înmormântării a fost alcătuit de Biserică și s-a

dezvoltat până la forma de astăzi, „acesta a fost aplicat sau adaptat la practica înhumării, ca fiind

singura acceptată și consfințită de tradiția Bisericii. Nicăieri nu se pomenește de incinerare în

practica Bisericii creștine. De aceea Biserica n-a fost pusă vreodată să ia o hotărâre privitoare la

1 Pr.prof.dr. Ene BRANIȘTE, Liturgica specială, ed.a III-a, Ed. Nemira, București, 2002, p. 364.2 Pr.prof.dr. Nicolae NECULA, „Este permis să se săvârșească slujba înmormântării și a soroacelor de pomenire celor care se incinerează” în vol. Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, 1, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, p. 265.3 Ibidem, p. 266.4 Ibidem, p. 266.

2

incinerare, fiindcă aceasta nu s-a practicat în tradiția ei. Practica unică, generalizată în Biserica

creștină din epoca apostolică până astăzi, a fost înmrmântarea.”5

Subiectul incinerării nu este nou în câmpul teologiei, ci a început a constitui subiect de

dezbatere „mai ales când incinerarea a fost reintrodusă în practica legată de ultimile evenimente

din viața omului, ca atitudine față de trupurile celor răposați. Preocupări față de incinerare au

început a fi exprimate odată cu revoluția franceză din 1789, care aducea cu sine ateismul și

libertatea exagerată a omului promovând o serie de idei potrivnice creștinismului, între care și

incinerarea. De asemenea, construirea primului cremtoriu uman la Milano, în 1874, urmată de

altele în diferite orașe ale Italiei și ale altor țări, a adus după sine o întreagă literatură favorabilă

sau ostilă incinerării.”6 De altfel pe teritoriul teologiei românești subiectul a luat amploare odată

cu înființarea crematoriului uman din București – „Cenușa” în anul 1928. În perioada imediat

următoare renumiți profesori de teologie ca N. Cotos, pr. I. Popescu-Mălăiești, pr. dr. Vladimir

Prelipceanu ș.a., au pus în scris studii „care au rămas normative pentru teologia românească și

pentru atitudinea Bisericii față de incinerare.”7

II. Viziunea și atitudine creștinismului față de trupurile celor răposați

Sf. Ap Pavel, în epistola către Corinteni spune clar că „trupul vostru este templu al Duhului

Sfânt.” (I Cor, VI, 19). Sf. Tradiție, prin Sf. Părinți scot în evidență faptul că trupul omului are

menirea de a fi îndumnezeit, deoarece firea omenească asumată de Hristos prin Întruparea Sa a

fost ridicată în sânul Sfintei Treimi. „Trupurile noastre, înviate și transfigurate, vor fi părtașe,

după Învierea de Apoi, la Judecata Universală și vor primi răsplata odată cu sufletele.”8

Dumnezeu a făcut pe om din pământ în urma unui sfat Treimic dând apoi suflare

dumnezeiască, fiind astfel creat după chipul Său. În teologia ortodoxă trupul este văzut ca fiind

într-o legătură intrinsecă cu sufletul, și chemat la îndumnezeire, participând la slava lui Hristos

Cel răstignit, înviat și înălțat la cer.9

5 Ibidem, p. 266.6 Idem, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de incinerare, Ed. Basilica, București, 2013, p. 5-6.7 Ibidem, p. 7.8 Ibidem, p. 20.9 Cf. Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte, în Jean-Claude LARCHET, Semnificația trupului în Ortodoxie, Ed.Basilica, 2010, p. 7.

3

Faptul că Biserica sau creștinismul a acordat o mare atenție trupului vedem ce grijă purtau

femeile care se numeau „mironosițe” față de morții lor. Însuși Trupul Mântuitorului a fost îngriji,

înfășurat în giulgi curat și pus în mormânt nou de către Iosif.

„În limbajul ritualului simbolic, îngroparea sugerează mult mai bine credința și speranța în

înviere decât incinerarea. Mântuitorul Hristos dă ca exemplu bobul de grâu, care, dacă nu cade în

pământ și nu putrezește, nu răssare și nu dă rod spornic (cf. Ioan 12:24). Incinerarea sau arderea

nu sugerează niciodată învierea, căci ceea ce este ars nu mai încolțește și nu mai răsare.”10 De

altfel tradiția patristică cu privire la acest subiect dă „mărturie despre înmormântare, arătând că

aceasta este singurul mod de a trata trupurile celor decedați. Astfel în a doua jumătate a sec al II-

lea, Minucius Felix retor roman, ne spune astfe: „creștinii disprețuiau grămada de lemne și

osândeau arderea, socotind îngroparea ca pe cel mai în cinste, vechi și nobil oicei.” Origen în

sec. al III-lea spunea că: „trupul, locașul sufletului, trebuie să se învrednicească de o îngropare,

potrivită demnității lui.” Iar Sf. Ioan Gură de Aur consideră că: „Este o datorie sfântă pentru

toate popoarele a îngropa pe cei morți”. Mai târziu, Fericitul Augustin socotește înmormântarea

„ca pe o datorie de iubire, datorie de umanitate, iar nepăsarea de a înmormânta pe cei răposați

ca necredință vrednică de pedeapsă.”11 Incinerarea începând cu secolele III-IV începe să

înceteze a se mai practica, apoi, Carol cel Mare interzice saxonilor practica incinerării. „Practica

înmormântării a rămas unică până în sec al XVIII-lea adică până la revoluția franceză.”12

III. Incinerarea

„Incinerarea este un procedeu care constă în arderea trupului unei persoane, după decesul ei,

până se preface în cenușă; potrivit legislației și practicilor sociale sau individuale, cenușa fie se

păstrează, fie este împrăștiată.”13

După cum arată studiile publicate până acum (în lb.română), incinerarea este luată în seamă

în special după Revoluția franceză, când un indian cere incinerarea sa, apoi, medici și igienicieni

susțin aprobarea acestei practici.

10 Pr.prof.dr. Nicolae NECULA, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de incinerare..., p. 2211 Ibidem, p. 22-23.12 Ibidem, p. 24.13 Jean-Claude LARCHET, De ce Biserica Ortodoxă nu acceptă incinerarea, trad. Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2012, p. 9.

4

„Odată cu descreștinarea societăților occidentale, această practică a reapărut în veacul al

XIX-lea. Mai întâi discretă, ea s-a răspândit apoi în țările de Vest, în ultimele decenii, ajungând

să ocupe un loc important.”14

Promotorii acestei practici funerare au invocat anumite argumente pentru susținerea ei și

anume:

„1. Lipsa de loc pentru cimitire. Seinvoca acest argument, așa cum s-a făcut mereu în

istorie de către necredincioși, și el nu este adevărat, căci oricât de mult s-ar înmulți populația, loc

se poate găsi oricând pentru a se face înmormântarea. Pe lângă aceasta complexul de ardere a

morților cuprinde o serie de clădiri: crematoriu, columbariu sau dumbrăvi de urne, uneori chiar

cimitire întregi, în care se îngroapă urnele. De aceea aceste clădiri nu fac altceva decât să

înlocuiască adevăratele cimitire.”15

„2. Motive economice. Se pretinde de către adepții incinerării, că aceasta din urmă este mai

puțin costisitoare decât îngroparea. Acet argument nu este întemeiat pentru că, dacă la început,

cel puțin la noi, incinerarea era gratuită, acum se plătesc sume destul de mari. La aceasta se mai

adaugă și plata pentru păstrareaurnelor de cenușă.”16

„3. Motive igienice. Se pretinde neîntemeiat, că prin înmormântare, fie în caz de epidemie,

fie în cazurile obișnuite sau normale, se răspândesc microbii bolilor. În acest sens, s-a făcut

afirmația că mormintele și cimitirelesunt adevărate focare și centre de infecție, care ar amenința

permanent sănătatea oamenilor, pe când crematoriile ne-ar feri de acest pericol”. „Argumentul nu

este valabil, căci până în prezent, nu s-a putut face dovada acestor afirmații”. „De asemenea,

gazele toxice emanate de crematorii poluează grav aerul din orașe.”17

„4. În cazul unei morți aparente, cel îngropat se chinuie mult, pe când prin incinerare se

înlătură pericolul de a fi îngropat de viu. Această afirmație nu se poate susține, căci în aceste

cazuri nici incinerarea nu face altceva decât să-l ardă de viu pe cel în cauză. De aceea și într-un

14 Ibidem, p. 10-11.15 Pr.prof.dr. Nicolae NECULA, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de incinerare..., p. 32.16 Ibidem, p. 33.17 Ibidem, p. 34, 36,38.

5

caz și în altul, cei îndreptățiți sunt obligați să ia măsurile necesare constatării morții reale, fără să

folosească străpungerea inimii sau injecții adecvate, ci căile și mijloacele legale.”18

IV. Concluzii

Arderea morților sau incinerarea „nu atacă direct dogma învierii. Atacă însă simțirea și

etosul cultivate de această dogmă. Deformează perspectiva și așteptarea Bisericii în legătură cu

omul. Astfel este atinsă și dogma, pentru că dogma este unită organic cu etosul și viața Bisericii.

În ceea ce privește spațiul grecesc, unde arderea morților era cunoscută în perioada precreștină,

îngroparea lor a fost consacrată de Biserică și a devenit mai apoi de la sine înțeleasă. Deja Sf.

Ap. Pavel o compară cu asemănarea bobului de grâu și o leagă de așteptarea vieții celei noi.

Când așteptarea aceasta se stinge, atunci și îngroparea își pierde dimensiunea ei simbolică.”19

Deși Biserica Romano-Catolică și cea Protestantă a acceptat incinerarea în anumite condiții

Biserica Ortodoxă a rămas categoric împotriva acesteia.

„Punctul de vedere al Bisericilor Ortodoxe, privitor la cei ce sunt incinerați conform

dorinței lor, este că acestora nu li se săvârșește slujba înmormântării, dar în privința pomenirii lor

la Liturghie și la parastase, părerile sunt diferite.”20

„În Biserica Ortodoxă Română prima interdicție a incinerării o găsim în capitolul 378 din

Pravila mică de la Govora,din 1640-1641, unde se spune scurt: Trupul să nu se arză.” Mai

Târziu odată cu construirea Crematoriului uman în București, în 1928, cu toată opoziția

Asiciației clerului ortodox, problema incinerării a intrat în preocupările Sf. Sinod.”21Problema

fiind dezbătută în ședința di 15 iunie 1928, urmată de o altă ședință din 22 februarie 1933.

Închei lucrarea aceasta prin minunata remarcă a renumitului teolog grec, Mantzaridis care

spune că „Biserica nu își impune credința și ritualurile ei celor străini de ea. Dar nici cei străini

18 Ibidem, p. 39.19 Prof. Dr. Georges I. MANTZARIDIS, Morală creștină, trad. Diac.drd. Cornel Constantin Coman, Ed. Bizantină, București, 2006, p. 523.20 Pr.prof.dr. Nicolae NECULA, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de incinerare..., p. 74.21 Ibidem, p.78.

6

de ea nu trebuie să îi ceară să binecuvinteze opțiunile făcute după bunul lor plac. Arderea

trupului neînsuflețit poate fi aleasă în mod liber, dar nu poate fi transformată într-un act act

bisericesc. Se poate asocia funeraliilor civile, însă poziția Bisericii fața de ea nu poate să nu fie

una negativă.”22

Bibliografie

1. BRANIȘTE, Pr.prof.dr. Ene, Liturgica specială, ed.a III-a, Ed. Nemira, București, 2002.

22 Prof. Dr. Georges I. MANTZARIDIS, op.cit., p. 523.

7

2. LARCHET Jean-Claude, Semnificația trupului în Ortodoxie, trad. Monahia Antonia

Ed.Basilica, București, 2010.

3. IDEM, De ce Biserica Ortodoxă nu acceptă incinerarea, trad. Marinela Bojin, Ed.

Basilica, București, 2012

4. MANTZARIDIS, Prof. Dr. Georges I., Morală creștină, trad. Diac.drd. Cornel Constantin

Coman, Ed. Bizantină, București, 2006

5. NECULA, Pr.prof.dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, 1, Ed. Episcopiei

Dunării de Jos, Galați, 1996.

6. NECULA, Pr.prof.dr., Nicolae, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de incinerare, Ed.

Basilica, București, 2013.

8